Gabriela Vlad

DRĂCULEȘTII
Sabia Ordinului

Gabriela Vlad
DRĂCULEȘTII
I
Sabia Ordinului
Editura DADA Constanța – 2004

Această carte a apărut prin bunăvoința Federației Sindicale PETROMAR și av. Dan Miron
Lector de carte: Ștefan Pleșoianu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României VLAD; GABRIELA
Drăculeștii, Sabia Ordinului / Gabriela Vlad. -
Constanța: DaDa, 2006
ISBN1(10): 973-85263-4-5
821.135.1-31
© Da Da, 2006
ISBN (10): 973-85263-4-5
 “M-am uitat, și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună, și a pornit
biruitor, și ca să biruiască."
-Apocalipsa, 6.2.-
 OMUL DIN VIȘEGRAD
Capitolul 1. Familia Albu
După ani de frământări și lupte, Imperiul Bizantin își trăise ultimele lui clipe. De șaptesprezece ani
Constantinopolul căzuse în puterea sultanului Mahomed II il Fatih. Presiunea otomană asupra Evropei
crescuse brusc, silind popoarele creștine din Balcani și centrul Evropei să se miște. Se ridicaseră generali
viteji, luptători întru apărarea crucii, se încercaseră - și eșuaseră - cruciade. Cel mai puternic general al
timpului, Ioan Corvin de Hunedoara, oprise la Belgrad înaintarea turcească spre inima Panoniei; în schimb
inima vitează a apărătorului Belgradului se oprise. Răpus de ciumă la Zemun, Iancu de Hunedoara lăsa în
urmă o faimă uriașă, un partid condus de cumnatul său Mihai Szilagyi și doi feciori: Ladislau și Matei.
Ladislau Huniade, ban al Croației și Dalmației, fu executat prin decapitare de regele Ladislau Postumul, care
se temea de un fiu asemeni părintelui, pretendent la tronul Ungariei; un an mai târziu, în Gerar 1458, regele
Ladislau de Luxemburg murea subit în plină tinerețe iar Matei Corvinul devenea regele Ungariei.
În acest timp, aflată sub directa influență a Imperiului Otoman și a regatului Ungariei, Țara Românească
era sfâșiată de lupta pentru scaun dintre cele două partide ale Basarabilor, Dăneștii și Drăculeștii. Urmașii lui
Dan vodă cel Viteaz și cei ai lui Mircea vodă cel Bătrân se succedau la domnie, hăituindu-se unii pe alții,
cerând ajutor de la unguri sau turci, promițând averi, zălogindu-și moșii ori ucigându-se unii pe alții. Cele
două facțiuni rivale duceau o luptă îndârjită pentru tronul Munteniei în timp ce negoțurile slăbeau, vistieria
domnească se subția, locuitorii sărăceau iar tâlharii băteau nestingheriți drumurile, asuprind deopotrivă
bogați și săraci. Țara plătea haraci Porții otomane și pierduse stăpânirea asupra Dobrogei, Chiliei și
Banatului Severinului. În aceste vremuri grele se ridicase ca o flacără biruitoare un alt luptător strălucit:
Vlad vodă Țepeș, fiul lui Vlad vodă Dracul. Cu o voință de fier și printr-o muncă uriașă izbutise să facă
ordine în țară, să-și supună boierimea nestatornică, să reorganizeze administrația, să întărească negoțurile și
meșteșugurile, să dezvolte orașele și să întărească oastea, mănăstirile și cetățile țării. Ridicase apoi sabia
împotriva Semilunii, încredințat că ajutorul creștin îi va sosi neîntârziat. Pentru aceasta luase în căsătorie pe
sora regelui Matei Corvinul, lucru ce stârnise automat supărarea sultanului. Dar degeaba pustii sudul Dunării
cu gândul la eliberarea sârbilor și bulgarilor, degeaba cuceri fulgerător cetățile turcești de la sudul Dunării și
Dobrogea în bună parte, degeaba măcină, hărțui și zdrobi oștirile nenumărate ale Imperiului Otoman,
silindu-le să se retragă în dezordine peste Dunăre. Degeaba uimise cu faptele sale întreaga Evropă - care-i
avea numele pe buze -dacă ajutorul promis de regele Matei se transformă în ceată de arestuire. Din porunca
regelui, căpitanul regal Jan Jiskra îl prinse ca pe un tâlhar, aruncându-l în temnița de la Vișegrad. De atunci
nu mai contenea Evropa să se mire de purtarea regelui Matei. Oamenii bine informați ai Veneției și
papalității însă, deși înjurau printre dinți, ridicau din umeri: mai preocupat de moștenirea regatului Boemiei,
Matei Corvinul sacrificase pe mult prea semețul său cumnat și încheiase cu sultanul o pace care îi lăsa
mâinile libere dincoace, înspre nemți și poloni. Acum în Țara Românească domnea fratele celui întemnițat la
Vișegrad, Radu vodă cel Frumos, domn supus turcilor. Matei Corvinul putea fi, deci, liniștit. Dar egoismul
lui și lipsa de cuvânt față de Vlad vodă Țepeș fuseseră pedepsite în mod neașteptat de Moldova, unde
domnea acum Ștefan vodă, văr bun cu Vlad vodă.
La început nu-l luase nimeni în seamă pe noul principe al Moldovei: ajuns pe tronul Sucevei cu ajutorul
lui Vlad vodă, nu era altceva decât un alt vasal al regelui polon; de altfel nici nu-l ajutase pe Vlad vodă în
timpul războiului acestuia cu turcii și se părea că nici nu-i pasă de toate frământările din jurul țării sale. Dar
iată că, într-o bună zi, cuceri Chilia - uriaș antrepozit de mărfuri și oraș de talia Brașovului - și își întinse
stăpânirea și asupra Cetății Albe de la limanul Nistrului. Nu se știe cum reuși să ia pentru Moldova și orașul
Hotin, punct important strategic și vamă bogată pe drumul Poloniei. Devenea o forță, și dovedi acest lucru
biruind în lupte pe regele Matei Corvinul și pe tătari. Acest prințișor valah se arăta astfel lumii în adevărata
sa putere și fală, uimind cu faptele sale curțile Europei. Mâna sa se dovedea de oțel. Ștefan vodă nu mai era
un simplu pion pe tabla de șah a puterilor evropenești..
Pe Strada Lungă din orașul Brașov, în apropierea bisericii Sf. Bartolomeu, se înălța o casă cu două caturi
din piatră și lemn, cu o curte interioară în care se pătrundea printr-o poartă arcuită, ferecată în fier. Asemeni
altor case din oraș, era și aceasta clădită în stilul nemțesc, cu obloane verzi la ferestrele înguste și înalte, iar
acoperișul în pante repezi era acoperit cu șindrilă. De o sută de ani pe străzile din Kronstadt se vorbea mai
ales nemțește; cu toate acestea, cei doi bărbați în vârstă care ședeau la ferestrele celui de-al doilea cat
vorbeau românește, ba încă prea apăsat. Unul era înalt, smead, cu o mare barbă căruntă și privire vicleană în
ochii mici, negri, înfundați în orbite. Celălalt era mai scund, rotofei, frumos și blajin, însă asemănarea
trăsăturilor te făcea să te gândești la o neîndoielnică rudenie între cei doi. Într-adevăr, primul era jupân Ion
Albu, fost vistiernic sub domnia răposatului voievod Vladislav II, iar celălalt era fratele lui, Matei Albu,
poreclit Albu cel Mic, stăpânul acelei case impunătoare.
Odaia unde se găseau era micuță, dar frumos mobilată. Oprindu-se în fața panopliei cu arme, vistiernicul
se mai miră o dată:
— Ai băgat o avere în casa asta, frate! Când mă gândesc cum arăta acum zece ani...
Albu cel Mic surâse rece. Privi aparent nepăsător zidurile bisericii Bartolomeu, ce se înălța pe deal drept
în fața ferestrelor lui. Deși trecuseră zece ani, piatra zidurilor încă mai păstra dâre negre de fum, urmare a
incendiului pus de Vlad Vodă Țepeș în ultima lui campanie asupra brașovenilor. întregul cartier fusese
cucerit, incendiat și jefuit, inclusiv biserica, într-o luptă fulgerătoare care prinsese cetatea pe picior greșit. O,
avusese bune iscoade Vodă, căci prima casă incendiată atunci fusese a lui Albu cel Mic, dușmanul său de
moarte. Două luni mai târziu tiranul intrase în Făgăraș și lovise cu foc și sabie cuiburile Dăneștilor, inclusiv
târgul Șercaia, unde Ion Albu își avea casele. Fuseseră mulți uciși, iar celor rămași în viață le intrase în oase
o frică atât de mare încât nici azi nu scăpaseră de ea, deși trecuse atâta vreme.
Acum, la auzul remarcii, Albu cel Mic surâdea.
— Frate, nu uita că suntem neamuri cu regele Ungariei. O fi Matei cărpănos, egoist și lăudăros peste
măsură, dar știe să-și apere faima de rege nobil și protector al artelor. A șoptit o vorbă la urechea pârgarului
și, ca urmare, mi-am repus casa pe picioare în doi timpi și trei mișcări. Deși stau în Orăștie, am închiriat-o
după cum ai văzut și îmi aduce un venit frumușel...
Vistiernicul dădu din cap: ca odinioară tatăl lor, Matei era azi județ al Orăștiei. Se înfipseseră adânc în
nobilimea hațegană.
— Doamna Marina ce face?
— E la Buda cu Fănel. I-am dat băiatului învoire să se boteze.
— Ești nebun? tresări celălalt. Renunți la lupta noastră? Matei, dar avem averi mari în țară! Tiranul ni le-
a furat și le-a dat slugilor lui, dar situația se poate îndrepta! Ce vrei să devenim, niște cneji oarecare din
Transilvania, când sângele nostru este de Basarab și putem ajunge domni ai Munteniei? Albu cel Mic îl privi
rece pe fratele său, care se zbuciuma furios prin odaie. Sub privirea lui neclintită vistiernicul se potoli
treptat, și abia atunci Matei Albu vorbi, domol și catifelat ca un popă.
— Dragul meu, nu mai avem șanse la domnie, oricât am fi noi nepoții lui Albu Toxabă, oricât am fi noi
frații lui Albu cel Mare, oricât ar fi soția mea, Marina, sora lui Iancu de Hunedoara. Aici suntem mulți
Dănești, pribegiți de teama Drăculeștilor, dar în țară sunt și mai mulți ca noi, care deja ne-au luat locul. Știu
că pribegii iau deseori dorințele drept realitate, dar noi doi, ca oameni cu scaun la cap, ar trebui să fim mai
lucizi. Sunt doisprezece ani de când fratele nostru s-a ridicat domn peste capul lui Dracula. Am rămas doar
noi doi din tot neamul nostru. Puterea noastră s-a dus definitiv, căci tiranul a avut grijă să ne-o sfărâme. Cum
crezi că ne putem ridica noi, frate? Suntem Basarabi doar prin femei, ca atâția alții, și boierii din țară nu ne
vor voi, orice am promite. Nici turcii nu ne vor recunoaște, căci suntem rude cu regele Matei, dușmanul lor.
Nici Matei n-are timp de noi acum, cu războaiele lui din Boemia sau de aiurea; de altfel, Matei s-ar teme că
ne scapă din mână, așa cum l-a scăpat pe Dracula cândva, că, în loc să se recunoască vasalul regelui,
Dracula i-a râs în nas și s-a lăudat cu victoriile lui asupra turcilor, fapt care l-a indispus pe rege odată pentru
totdeauna.
— Știu asta, mormăi celălalt. Dar este o taină a regelui.
— Taină sau nu, ăsta-i adevărul. Nimic nu-l enervează pe rege mai mult ca strălucirea altuia. Cât timp ne
are la mână, suntem buni; cum ne-am semeți domni, i-am deveni dușmani personali. Prefer să mă folosesc
de el prin Fănel. Interesele noastre sunt acum în Transilvania și prietenia regelui ne va fi de folos, cu
condiția pusă de rege: să-l botez pe fiul meu catolic. Are dreptate, Ion! Ștefan va avea toate drumurile
deschise și, cum este băiat isteț, va ști să profite de ele. La Buda va sta la curtea vărului său, regele, și se va
ridica lesne. Să nu îmi vorbești de domnia Țării Românești. Ce este un domnitor, frate? Este un om care
trebuie să se ferească din toate părțile, care se uită cu bănuială și la umbra lui, care tremură, în scaunul său
aurit și sub coroana lui bătută cu pietre prețioase, neștiind dacă ziua de mâine îl va mai găsi pe tron. Nu aici
este puterea, frate. Puterea stă în umbra scaunului, nu în sceptrul din mâna domnitorului. Domnul vine și se
duce, puterea boierilor rămâne. Acesta este un fapt. Dacă voiești puterea, bizuie-te pe fapte, nu pe vorbele
unor pribegi naivi și visători.
Albu cel Mic tăcu. Deși mezin, avea o mare influență asupra fratelui său, mai repezit și mai pripit.
Adeseori vistiernicul se simțea dominat categoric de glasul blând și de înfățișarea adormită a mezinului său,
aparențe care ascundeau o inteligență sclipitoare și o mare lipsă de scrupule. De astă dată însă vistiernicul nu
era dispus să se dea bătut. întoarse războinic asupra fratelui său pămătuful bărbii.
— Greșești, Matei, când spui că n-avem altă cale decât să ne supunem sorții.
 — Adică?
— Ne-a rămas calea întoarcerii în Muntenia. Acum.
— Eu nu pup mâna fetiței ăleia turcești, Ioane, zâmbi disprețuitor Matei. Nu am ajuns chiar atât de rău
ca să mă ploconesc lui Radu cel Frumos pentru un oscior de ros, când de aici îi impun un respect atât de
mare. Dacă Vodă ne vrea, asta nu se poate decât într-un singur fel: în Sfatul domnesc și cu înturnarea
averilor noastre. Altfel nu.
— Și dacă așa va fi? Acum?
La vorba mieroasă a vistiernicului jupânul Matei tresări fără voie. Cercetă câteva clipe chipul viclean al
fratelui său, după care zâmbi:
— Cu ce condiții?
— Așadar ai accepta? se bucură Ion.
— Poate. Depinde de condiții, grăi sec Matei Albu. Zi de la capăt.
Vistiernicul se plimbă agitat prin odaie în timp ce mezinul își încrucișa degetele peste pântecu-i mare,
încins cu brâu verde de mătase. Aștepta răbdător explicația cerută și ochii îi sclipeau periculos.
— După cum știi, Matei, acum cinci luni Ștefan vodă al Moldovei a ars Brăila și Târgul de Floci. A ars
porturile, depozitele și navele păgâne. Tot ce a fost turcesc s-a dus pe apa sâmbetei...
— Un gest înțelept din punctul lui de vedere, întrerupse Matei Albu.
— Îi dai dreptate? încremeni celălalt. Ne arde două orașe mari și tu îi dai dreptate? Nu te înțeleg defel.
— Pripit ești! îl mustră Albu cel Mic. Am spus că a fost bine pentru el, dar asta nu înseamnă că îl aprob.
Acest Ștefan vodă este mai mult decât un principe iscusit: pot spune că are geniu. Eu mă tem de dușmanii
geniali. Prin arderea Brăilei a deturnat comerțul brașovean spre Chilia moldovenească; mișcarea asta i-a
adus în vistierie de trei ori mai mult aur decât până acum, și singurul care pierde e Radu vodă. Eu, dragul
meu, nu pierd nimic, ci câștig. Vama la Chilia este mai avantajoasă decât la Brăila iar profitul de pe urma
mărfurilor mele este mai mare. De ce m-aș revolta? Doar pentru a-i face pe plac Radului vodă ori turcilor?
Haida-de!
— Te temi de dușmani? pufni vistiernicul. Și reduci un principiu sfânt la aurul care îți curge în
buzunare? Dă-o încolo, Matei!
— În Orăștie stau foarte liniștit, Ioane. Ca să mă avânt iar în intrigile europenești îmi trebuie mai mult
decât arderea a două orașe. De ce ne vrea Radu vodă la curte? îl înghesuie prea tare Ștefan vodă și plânge
după ajutorul nostru?
— Cam așa ceva, recunoscu Ion Albu. Acum o săptămână a venit la mine la Șercaia un sol al
voievodului Radu, însoțit de Johan Gereb...
— Dușmanul înverșunat al tiranului? Ce naiba mai pune la cale?
— E prietenul nostru, Matei, aminti vistiernicul. Cine ne-a ocrotit și ajutat după dezastrul cu Dan vodă
cel Tânăr, nu el?
— Da, ai dreptate, aprobă alene Albu cel Mic. Și?
— Și am aflat astfel câteva știri foarte interesante de la Suceava și Târgoviște. Cu politica lui de acum,
Ștefan vodă a stârnit îngrijorare între sfetnici și boieri. Grupul nemulțumiților a trimis după ajutor la Radu
vodă.
— Și Radu vodă a sărit în sus de bucurie, nu? fu ironic Matei.
— Radu vodă a stat pe gânduri, neștiind puterea reală a nemulțumiților. l-a încurajat și i-a poftit să-l
anunțe dinainte, pentru a-i ajuta cu oaste. Acum două săptămâni le-a venit muntenilor un nou trimis de la
Suceava cu vestea că Ștefan vodă plănuiește să-l schimbe pe Radu vodă cu Vlad vodă, și că șansele lui la
Matei Corvinul sunt foarte mari.
— Imposibil! sări în picioare mezinul, uitându-și ironia de adineauri.
— De ce? rânji fratele său. Ba e foarte posibil. Gândește-te la veștile sosite la pârgar ieri: Ștefan vodă a
refuzat să depună omagiul personal regelui polon, deși Cazimir crai a spus că-l așteaptă la Liov.
Moldoveanul i-a trimis vorbă regelui că nu poate ajunge la Liov din cauza încordării relațiilor cu Radu.
— E un pretext cusut cu ață albă.
— Firește. Moldoveanul se preface că nu știe că lehii vor pace cu turcii și de aceea nu-i aprobă călcarea
Brăilei. Cazimir s-a oferit să medieze neînțelegerile dintre Moldova și Țara Românească, iar Ștefan, ca
răspuns, să facă propagandă între secui să-l ajute pe Vladislav Jagello în Boemia, în defavoarea regelui
Matei. Dar astea sunt vorbe agitate la suprafață, căci adevărul e că Ștefan a trimis la Buda cel puțin două
solii de taină. Pot să jur, frate, că în curând vom auzi de o alianță între Moldova și Ungaria, îndreptată cel
puțin împotriva turcilor. Deja primul semn e incendierea navelor turcești din Brăila. În acest caz totul se
explică, iar Dracula va fi liber și pretendent la tron. Noi, așadar, vom rămâne aici, așteptându-i răzbunarea.
Regele Matei, pentru ajutorul în chestiunea Boemiei, l-ar favoriza pe Ștefan.
— Cred că înțeleg ce vrea Radu vodă de la noi, murmură Albu cel Mic. O alianță a Moldovei cu Ungaria
este mult mai bună decât cu Polonia. N-a mai fost Radu vodă niciodată în asemenea clește...
Cei doi frați se priviră intens; apoi Matei bătu cu pumnul în jilț, destrămând tensiunea.
— Radu vodă vrea două capete: pe Ștefan vodă și Dracula. Așa-i?
Ion Albu aprobă în tăcere. Matei continuă:
— Pentru aceste două capete este gata să-și calce pe mândrie și să ne accepte în Sfat cu toate onorurile.
Dar, dragul meu, mândria și onorurile au și ele un preț. Nu cumva scoate castanele din foc cu mâna noastră?
— La asta m-am gândit și eu. Trimisul venise pregătit: mi-a dat salvconduct pentru familia noastră și un
dar... Uite-le, le-am adus.
Matei luă cutia, dar nu o deschise imediat.
— Cum îl cheamă pe trimis?
— Cazan al lui Sahac.
Glasul vistiernicului fusese prudent: lăsase la urmă această informație. Într-adevăr, ochii mezinului
sclipiră triumfători:
— Ha-ha! Marele logofăt al Radului vodă? Iată o zi mare, Ioane!
— Înțelegi acum cât de serioasă e treaba?
Matei desfăcu nerăbdător salvconductul, citi și zâmbi. Darul consta într-un colier superb, cu mărgăritare
și diamante cât bobul de mazăre. Mezinul cântări pe deget bijuteria, prețăluind-o la cel puțin cinci sute de
galbeni. Radu vodă nu se zgârcea defel.
— Cred, murmură Matei cu ferocitate, cred că bunul rege Matei, nepotul meu, va fi bucuros să afle că a
scăpat, printr-un accident regretabil, de un cumnat enervant, care-i umbrea prea mult propria glorie de
luptător creștin.
— Pe cine trimiți la Vișegrad? se bucură Ion Albu, înțelegând.
— Pe cine? Mă mai gândesc pe drum, căci plec la Buda la ai mei, care mă așteaptă. Dar, dacă tot trec
prin Oradea, îl voi lua cu mine pe nepotul nostru de acolo. Va fi ușor de convins să se ofere voluntar pentru
asemenea treabă. Îl urăște pe tiran, bineînțeles.
— Dumnezeule! încremeni vistiernicul. Îl vâri pe acel copil în așa ceva? Nici nu s-a răcit în groapă
maică-sa, biata noastră soră!
— Da, explică Matei cu glas plăcut și moale, ai dreptate, dar el nu știe nimic. Nimeni nu mai știe nimic
acum. Vezi o răzbunare mai cumplită decât asta?
Vistiernicul se înfioră, căci mezinul își arăta abia acum întreaga măsură a lipsei de scrupule și a urii ce-l
rodea de atâta vreme. Dar cauza familiei Albilor nu fusese nici odată în mâini mai bune decât ale acestui
bărbat plinuț, cu înfățișare de popă și suflet de șarpe.

Se crăpa de ziuă când bătăi furioase în poarta casei treziră din somnul dulce pe cei doi tineri îmbrățișați.
Femeia oftă și sări din așternut, repezindu-se la fereastră și încercând să-și acopere formele voluptuoase cu
un pled subțire. Jos loviturile continuau cu tenacitate, amestecate cu înjurături înflorite în ungurește:
— Deschide odată, muiere, ce, ai somnul drepților?
— Bărbatu-meu! încremeni ea o clipă, apoi se repezi la pat, unde drăguțul ei deja întindea mâna la sabia
de la căpătâi. înțelegând urgența neașteptată întru care intraseră, într-un minut era gata îmbrăcat și încins, și
sărea de la etaj în curtea alăturată, zdrobind în cădere o tufă înverzită. Ea aranjă în grabă odaia și coborî spre
ușa încuiată, glăsuind înalt:
— Vin acu, dragule, că bați de scoli și morții din somn... Gata negustoria la Arad, puiule?
În timp ce în casă nevasta își îmbrățișa soțul nepoftit și îl îmbuna cu vorbe dulci, drăguțul ei repara tufa
ruptă și sărea gardul în stradă, strângându-și pe trup cataramele și netezindu-și cu degetele părul răvășit.
Ajuns pe trotuar începu să râdă și o luă agale spre centrul orașului. În lumina noii zile ce se năștea se
deslușea un tânăr de cel mult optsprezece ani, nu prea înalt dar bine legat, cu umeri largi care mărturiseau o
forță neîmblânzită. Purta tunica roșie cu eghileți de argint a gărzii episcopului de Oradea, dar o ascunsese
sub o mantie întunecată ce-l învăluia până la călcâie, lăsând la vedere doar pintenii și teaca unei săbii lungi
și grele. Pe sub borul pălăriei se putea vedea chipul oval și smead, ochii verzi, mari, cu luciri de aur, nasul
semeț cu nări fremătătoare, linia mobilă a buzelor umbrite de cea dintâi mustăcioară și barbă ale tinereții.
Așa cum străbătea străzile înguste, cu pumnul pe garda sabiei, cu mers mlădios și fără grabă mare, ca un leu
ieșit la vânătoare, impunea respect cetelor de oameni care începeau să umple străzile, grăbind spre piețe.
Târgoveții se dădeau repede la o parte din calea lui, căci uniforma era bine-cunoscută în Oradea și purtătorii
ei erau respectați. Ajungând la Criș tânărul trecu podul de piatră și o luă spre Episcopie, ale cărei ziduri și
ferestre se zăreau dincolo de Piața Mare.
Intră în palat salutat de străjerii cu halebarde. Străbătu iute coridoarele de la parter, inspectând în trecere
posturile de strajă, care salutau când îl vedeau, dând seamă de cele petrecute în timpul nopții. Când
ceasornicul din turla Episcopiei bătea șase ceasuri dimineața se schimba straja și începeau să furnice
slujitorii laici ori călugării franciscani și dominicani, începeau să fumege hornurile bucătăriilor, să fie
adăpate animalele, iar toată acea suflare se pregătea pentru slujba de dimineață, la catedrală. După slujbă, la
nouă ceasuri, slujitorii mâncau în marea trapeză. Apoi se împrăștiau după treburi până târziu după-amiaza,
dacă nu cumva monseniorul binevoia să plece în vreo călătorie mai lungă sau mai scurtă, la Cluj ori
Debrețin, ori la Buda, ori chiar mai departe, la Roma; atunci mulți slujitori își însoțeau în alai stăpânul,
bucurându-se de asemenea prilejuri de petrecere. Azi însă monseniorul era în palat, orele scurgându-se
liniștite în ocupații mărunte.
La ceasurile douăsprezece, când toate clopotele bisericilor catolice din oraș băteau după obicei -
amintind credincioșilor despre victoria la Belgrad a lui Iancu de Hunedoara asupra turcilor - soarele se
ridicase arzător pe cerul senin, toropind oștenii rezemați în halebarde, nădușiți în zalele lor. În curtea din
spate a palatului, însă, exercițiile de sabie erau în toi. Le supraveghea căpitanul gărzii episcopale, un nobil
ceh bătrân, bărbos și crunt, venit aici odată cu valul de luptători husiți ai lui Jan Jiskra, căpitanul regal de
mai apoi. Zăngănitul săbiilor ciocnite umplea curtea, făcând să vibreze pereții palatului. Câțiva curioși
zăboveau pe o bancă la umbra unui castan, făcând diferite observații pe un ton jos, căci bătrânului Jan
Mladek nu-i plăceau comentariile.
La etaj, în dosul unei ferestre cu ramă de plumb, un bărbat în bogat strai de călătorie urmărea atent lecția
soldaților; ochii lui se aținteau mai ales asupra mișcărilor unui locotenent tânăr, care își ocupa locul cuvenit
în rândul întâi al luptătorilor din curte. Când căpitanul ceh anunță pauza și elevii se opriră să răsufle,
bărbatul de la etaj se aplecă o clipă în afară. Căpitanul ridică privirea spre el, apoi dădu din cap și strigă
aspru către elevi:
— Ascultați aici, domnilor! Văd că vă dați silința foarte bine, dar valoarea unui războinic nu se arată în
exerciții de salon, ci într-o luptă adevărată, în fața unui potrivnic care vrea să vă ucidă. Vreau să văd cel
puțin o picătură de sânge. învingătorul din perechile domniilor voastre va primi după-amiaza liberă.
Un val de urale acoperi glasul căpitanului. Asemenea exerciții sângeroase nu erau o noutate din partea
căpitanului Mladek, însă recompensele fuseseră întotdeauna pe măsură. Zelul elevilor spori, așadar, și
curând începură să se retragă pe margine primii răniți: care cu tăieturi ușoare, care cu înțepături. Puțini
scăpară neatinși; printre ei locotenentul cel tânăr, pe seama căruia pariurile martorilor curseseră doar
favorabil. Apoi căpitanul gărzii îi slobozi, căldura zilei devenind prea aprigă. În timp ce se împrăștiau la
umbra castanului ori la intrarea în palat, un slujitor episcopal se apropie de întâiul locotenent.
— Domnule, m-a trimis unchiul domniei voastre din Orăștie să vă spun că a sosit aici și vă așteaptă în
camera voastră.
Sprâncenele tânărului săltară cu uimire, dar nu spuse nimic și porni spre palat. Nu-și mai văzuse rudele
de aproape doi ani: ei stăteau în Hațeg ori Făgăraș iar el aici, în Oradea, ascultând de o hotărâre pe care n-o
înțelesese niciodată. Ce-l putea aduce aici pe unchiul Matei? Vreun drum la Buda, poate... Nădușit și visând
un scăldat pe cinste diseară, în apa Crișului, tânărul intră în cămăruța simplă care-i servea, de patru ani, drept
casă. Din soldă ori din banii primiți cu oarecare regularitate de la Orăștie, izbutise să-și împodobească odaia
cu covoare, avea o pocladă frumoasă pe patul îngust, o mică panoplie cu arme, hârtie și unelte de scris pe
masă, iar în locul unei lăzi obișnuite, trona lângă pat un scrin brașovenesc măiestru înflorit. În picioare în
mijlocul odăii, jupânul Matei cerceta cu ochi mirat aranjamentele.
— Stai mai bine de cum mi-am închipuit, nepoate, grăi el.
— Sunt locotenent și am dreptul la o odaie proprie, explică tânărul cu glas calm și melodios, observând
în sine că judele nu schițase nici un gest de afecțiune, deși nu se văzuseră de atâta timp. Lucrul nu-l mira:
Matei nu obișnuia asemenea gesturi față de el, de aceea continuă:
— Mă simt onorat de vizita domniei tale aici. Vrei ceva de băut?
— Numai apă, nepoate; am băut ceva mai devreme cu monseniorul o cupă cu vin și mă simt cam
moleșit. Am venit încă de azi- dimineață, dar te-am lăsat să-ți termini garda.
— Am căpătat după-amiaza liberă, unchiule. Dacă dorești să te odihnești, poți sta aici.
— Nu, am odaie lângă apartamentul monseniorului, zise judele. V-am urmărit lupta, Vlăduț. Ești iscusit,
ceea ce mă bucură. Faptul că ai fost numit locotenent acum trei luni nu-i o întâmplare.
 — Mulțumesc pentru bunăvoință, unchiule, se înclină gazda. Căpitanul Mladek a insistat pentru numire
la monseniorul episcop.
— Monseniorul are o părere bună despre talentele tale. Se pare că ești un elev strălucit, că ai deprins
repede tainele artei scrisului și cititului în latină, iar în logică și matematică nu ai egal. Da, mă bucur că ai
devenit un tânăr atât de falnic, cu un gust atât de ales.
— M-am străduit să nu vă fac de râs, unchiule, și să vă răsplătesc grija pe care ați avut-o acești ani
pentru mine.
— Mda, ai devenit locotenent într-un palat mare și vestit, și ai o uniformă frumoasă. Muierile sunt lesne
atrase de uniforme. Aud că ai venit azi la palat direct din oraș.
În ochii verzi ai tânărului Vlăduț Albu se aprinse o scânteie dură, dar nici nu clipi. Prea fin observator,
Matei Albu surâse:
— Ceea ce fac nevestele de negustori în timpul liber al soldaților nu mă interesează. Eu, dacă aș fi
muiere, după uniforme m-aș uita. Dar, slavă Domnului, sunt bărbat și n-am asemenea probleme.
— Sunteți foarte bine informat, domnule, se înclină zâmbind rece nepotul său. Își scutură pe spate părul
negru și aspru ca o coamă de leu, și judele Orăștiei înțelese că încălcase niște limite limpede trasate de
mintea nepotului său. Ultima oară când îl văzuse era un copilandru aprig și deschis la suflet, cam iute de
pumn dar cu o inteligență ascuțită, îi urmărise dezvoltarea, dar nici un raport al iscoadelor sale nu-l pregătise
pentru șocul suferit azi, după doi ani, când îl vedea și-i vorbea. Părea că anii dau înapoi și imagini vechi îi
reînviau în fața ochilor. Avea o luptă grea de dus.
— Un om cunoscător face cât o mie de naivi, dragul meu. Iată de ce am vrut să te văd anume astăzi. Sunt
în drum spre Buda, la curtea regelui, unde se va boteza Fănel al meu. La această petrecere aș dori să vii și tu.
Vei vedea iar pe milostivul rege Matei și vei cunoaște oameni importanți de la curtea maiestății sale. Am
vorbit cu monseniorul și te lasă, dacă vrei să vii cu mine...
Un drum la Buda era o ispită prea puternică pentru un tânăr de optsprezece ani, dornic de aventuri dar
înfundat în slujbă până peste cap . Vlăduț Albu clipi, înmuiat:
— Bine, dacă vrei să fiu lângă domniile voastre...
— Minunat, se bucură știutor unchiul său. Plecăm mâine dimineață. A, încă ceva: nu-l mai ai pe Voicu
slujitor? Nu l-am văzut aici.
— I-am dat învoire o lună pentru treburi personale. O să ne ajungă din urmă pe drum ori la Buda,
unchiule, fii liniștit.
Nu se arătase mirat de botezul catolic al vărului său, nu pusese nici o întrebare, deși judele se așteptase la
proteste aprinse. Jupânul Matei părăsi cam nedumerit odaia nepotului, întrebându-se dacă nu cumva acesta
își uitase anii petrecuți în copilărie la mănăstire. Dar nu, nepotul era mai degrabă ascuns. Matei se gândi că
va afla oricum cheia desferecării acestui suflet: drumul spre Buda e lung...

De o sută de ani ducatul Amlașului era stăpânit, prin marea bunăvoință a regilor Ungariei, de principii
Țării Românești, stăpânire care perpetua o stare mai veche de lucruri. Totodată aici își găseau adăpost
aceiași principi, fugari dimpreună cu familiile și slujitorii lor. Tot aici își făceau cuibul și pretendenții la
domnie, pândind hotarul Munteniei și chemând în leafă cete înarmate. Aici își găseau adăpost pribegii
Dănești ori Drăculești, după caz, și tot aici universitatea săsească încerca să-și înfigă un picior, ținutul fiind
bogat în păduri, turme și livezi. Totodată ținutul Amlașului fierbea de intrigi, fiind un rai pentru iscoade.
Acum zece ani ținutul fusese trecut prin foc și sabie de mânia voievodului Vlad Țepeș, care își vedea
domnia amenințată de pribegii Dănești aciuiți prin satele din Amlaș. Fiind și duce al Amlașului și
Făgărașului, Țepeș poruncise supușilor săi din ducat alungarea acelor pribegi; cum porunca nu-i fusese
respectată, voievodul curățase cu armele ceea ce nu putuse curăța cu vorbele. Scăpaseră doar câteva
localități; printre ele fusese satul Amlaș.
Cimitirul din Amlaș era micuț, îngrădit cu gard de piatră, dincolo de care se răsfirau casele albe ale
locuitorilor. Soarele începutului de Gustar strălucea pe un cer fără pic de nor. Aici aerul era cald și nemișcat,
îngenuncheat lângă movilița încă proaspătă a mormântului, Ion Voicu își stăpânea cu greu lacrimile.
Răspândise deasupra câteva flori de câmp și aprinsese o lumânare. Pe crucea albă de lemn literele chirilice
ale numelui aproape se șterseseră sub ploaia din ajun. Plin de amărăciune, bărbatul se ridică greoi și porni
către poartă. Era smead, bărbos și bine legat. Lângă poartă îl aștepta un al doilea om, între două vârste, mai
înalt și bălan ca un spic de orz. Pe fața lui străluceau doi ochi albaștri, sinceri și inteligenți.
— Mare nenorocire, frățioare. Când a fost?
— Acum cinci săptămâni, a prins-o junghiul și s-a stins în câteva zile, I-am anunțat pe frații ei, care au
petrecut-o cum se cuvine, dar după aceea au scotocit prin toată casa și au ars toate hârtiile. Pe tânărul stăpân
nu l-au înștiințat defel, după cum știi.
— Neam de nemernici, scrâșni Voicu. Dar tu, jupâne Chiriac?
— Eu? zâmbi celălalt pișicher. Ce a avut stăpâna de ascuns n-au găsit frații ei. Am vârât caseta într-o
poliță din hornul casei. Acum te așteaptă să i-o duci adevăratului nostru stăpân.
— I-o voi duce. Dar pe tine cum de te-a lăsat vistiernicul aici?
— A vrut să mă ia la Șercaia, dar aici am un rost și i-am promis că-l voi sluji dacă are nevoie de mine.
Ultima oară când am fost la Șercaia m-am nimerit foarte bine. Asta a fost acum câteva zile: venise la el
Cazan al lui Sahac, logofătul, cu Johan Gereb de Vingard.
Voicu tresări puternic iar pleoapele i se îngustară cu bănuială.
— Marele logofăt al Radului vodă aici?! Cu Vingard? Ce voiau?
— Am tras cu urechea, ca de obicei. Cazan aducea un salvconduct pentru Albi; vistiernicul a fost
suficient de bucuros ca să-i scape câteva vorbe, și i-a blestemat pe cei care, ca Ștefan vodă al Moldovei,
tulbură apele. Cazan s-a dus iar Ion Albu s-a repezit la Brașov, de unde a venit cu vestea că Matei e în drum
spre Buda. Ce-o fi asta?
— Coc ei ceva, mormăi Voicu. Poate ar fi bine să te stabilești la Șercaia. Vizita unui sfetnic Drăculesc
între Dănești e ciudată.
— Caseta...
— Acum douăzeci de ani, jupâne Chiriac, eram amândoi într-o anumită slujbă. Am făcut legăminte de
tăcere și supunere. Am slujit între Dănești pentru a apăra două ființe scumpe stăpânului nostru. Acum una
din aceste ființe nu mai este. Voi duce caseta unde trebuie și voi spune adevărul. Acum nu ne mai poate opri
nimeni...
Patru zile mai târziu Voicu intra în palatul episcopal din Oradea. Dar la cancelarie găsi doar o poruncă a
stăpânului, care-i hotăra drum la Buda și întâlnire la hanul „Ariciul Roșu”. Vestea că plecase într-acolo cu
judele îl tulbură adânc. Stătu câteva clipe pe gânduri, pipăind încruntat caseta din buzunar. Graba vădită a
judelui nu-i plăcea defel. Cuprins de un fior, își strânse pe trup mantia și se urni spre grajduri.
 Capitolul 2. Omul din Vișegrad

— Pater noster qui est in caelis...

Marea catedrală Sf. Ștefan din Buda își înălța bolțile ascuțite
și vitraliile colorate mult deasupra micului grup strâns în Baptisterium. Câțiva copii de cor așteptau într-o
latură, îmbrăcați în robele lor albe.
—... sanctificetur nomen Tuum...
Vlăduț Albu ar fi vrut să se foiască, dar nu îndrăznea. Retras mult în spatele oaspeților la slujba de botez,
privea nerăbdător în jur, cercetând mai ales obrazul unchiului său. Jupânul Matei avea un aer ciudat,
semănând cu o statuie de piatră. Când preotul unse cu mir fruntea copilului, făcând semnul sfânt, un fulger
se aprinse în ochii părintelui său. Tânărul locotenent observă și întoarse capul, stăpânindu-și o încruntare. I
se sfâșia sufletul; copilul de doisprezece ani nu putea înțelege acum felul cum acest botez îi schimba viața.
Oaspeții, catolici fiind, se bucurau pe față. Erau acolo câteva nume mari ale regatului: Nicolae Bocskay,
contele Czupor, Ioan Pangratius și însuși palatinul Mihail, viteaz care se acoperise de glorie în nefericita
luptă de la Baia, de acum trei ani. Se zvonea că diseară, la ospățul dat de judele Matei, avea să vină chiar
regele, deși se știa că maiestatea sa suferea de câteva zile de una din crizele sale obișnuite, cauzate de rănile
primite la Baia.
— In nomine Patris, et Filii, at Spiritus Sancti, Amen.
Glasul grav al preotului se înălță în ecouri spre bolți. Copiii de cor începură îndată o cântare iar oaspeții
prinseră a se foi, semn că slujba era pe sfârșite. Vlăduț Albu făcu o răsucire strategică, prelingându-se pe
lângă coloane spre ieșire. Ajuns la lumina zilei se închină pe furiș, ușurat că supliciul se isprăvise. După
răcoarea din catedrală arșița de afară păru ca o lovitură de măciucă. Tânărul se retrase în umbra intrării,
cercetând alene acoperișurile caselor, pomii, piața din față și străzile înguste și întortocheate ale orașului.
Piața forfotea de lume pestriț îmbrăcată, într-o voie bună și mulțumire ce-l izbiseră pe tânărul călător imediat
ce intrase în Buda. Se cunoștea o stăpânire semeață și îmbelșugată; pe culmea Muntelui Sf. Gelert palatul
regal își înălța zidurile albe și roșii, părând un vultur ce veghează în cuibul său. Stema regală ungară, în
argint și roșu, era încrustată în pereții palatului, deasupra porților de intrare, era purtată pe pieptul heralzilor
și al slujitorilor, la șeile cailor gărzii de la palat, pe scuturi ori pe marea flamură a regatului, ținută în altar
deasupra moaștelor Sf. Ștefan, creștinătorul ungurilor. Casele erau mari și frumoase; palate și depozite de
mărfuri, piețe și oboare de vite, întinse de-a lungul Dunării sau dincolo, în Pesta, toate respirau o putere și
bogăție greu de egalat.
Vlăduț Albu mai fusese de două ori aici, urmându-și stăpânul, episcopul de Oradea. În straja acestuia
fiind, ajunsese cu el până la Belgrad și Raguza, dar nici odată nu avusese, ca acum, putința de a hoinări după
voie prin oraș, îndatoririle slujbei ținându-l întotdeauna legat de episcop. Azi, însă, ca un mânz, tânărul gusta
libertatea și abia aștepta seara, cu ospățul promis de unchiul Matei la hanul „Ariciul Roșu”. Pregătirile care
începuseră încă de dimineață în cuhniile hanului păreau foarte promițătoare. Ca să nu mai vorbim de vizita
la rege, vizită deja amânată o dată din cauza crizelor. Glasuri care se apropiau treziră pe tânăr din visare:
nobilii ieșeau din biserică, înconjurând veseli pe proaspătul fiu al bisericii apostolice, un pic zăpăcit de
atenția care i se acorda. Conștient de privirile lor, tânărul își îmbrățișă strâns vărul, șoptindu-i românește:
— Orice ar fi, Ștefăniță, tu rămâi tot vărul meu...
— Bineînțeles că așa e, răsări lângă ei judele, dovedind că are atenție de harpie. Nimic nu se schimbă în
rău; asta-i limpede, nu crezi?
Era o provocare pe care nepotul său refuză să o înțeleagă.
— Dumnezeu e unul singur, slăvit fie-l numele, se închină el voit grecește, apoi o dădu pe ungurește:
Crezi, unchiule, că maiestatea sa ne va cinsti cu augusta-i prezență?
— Nu, răspunse acesta răsucindu-se spre oaspeții interesați de discuție. Maiestatea sa ne-a trimis vorbă
că nu poate veni astă-seară; ne primește peste trei zile, după cum rămăsese stabilit. Preacinstiți curteni, vă
poftesc diseară la noi la han, unde veți găsi mese mari întinse pentru o bucurie pe care o am azi. De binevoiți
să veniți dimpreună cu soțiile și copiii domniilor voastre, vom petrece minunat până dimineața...
Când să se despartă, după multe vorbe alese, Bocskay se întoarse deodată spre jupânul Matei:
— Ți-am spus că-i aici, la curte? Uite-l, călare pe roibul acela.
Curios, locotenentul îl imită pe unchi și privi în direcția arătată de contele Bocskay. Văzu un băietan de
vreo unsprezece ani, brunet și frumușel, urmat de un slujitor cât muntele. Părea semeț și avea strai frumos
împodobit. Nedumerit, cătă întrebător la unchi:
— Cine-i?
 Întrebarea, pusă în românește, fu înțeleasă și de magnatul Bocskay, care zâmbi ciudat:
— Fiul lui Satan.
— Fiul cui?! întrebă prostește, apoi scutură fruntea, holbând ochii după copilandru. Surâzând într-un
colț, judele îl luă de braț.
— Dragul meu, domnul conte îți poate povesti foarte multe despre tatăl acelui copil. E de ajuns să-ți
spun că-i vorba de bine cinstitorul și preamilostivul nostru domn Vlad vodă, cel din cauza căruia pribegim
de atâția ani.
Jupânul Matei îi simți tresărirea prin braț și își stăpâni un rânjet încântat. Vlăduț întoarse o frunte
întunecată de îndârjire:
— Tiranul cel atât de crud? Ucigașul neamului nostru?
— După cum știi, nepoate, murmură judele-fără a-și arăta mulțumirea față de reacția nepotului -
milostivul rege Mathias l-a lăsat în viață și l-a închis în castelul regal Vișegrad, deși nu merita atare cinste
după groaznica lui trădare și după atâtea crime și măceluri care au însângerat Muntenia...
— Ba încă asta nu-i tot, completă palatinul. Nici în temniță nu s-a potolit. Domnia ta erai un copil atunci,
dar noi știm mai bine că tiranul își continuă cruzimile și scârboșeniile dinainte. Prinde păsări ori șoareci și-i
înfige în țepușe ori le jupoaie de vii, ca pe vremea în care folosea oameni în loc de animale. Are o deosebită
plăcere să le scoată ochii și să le smulgă labele, arătându-ne așadar foarte bine că asemenea suflet ucigaș nu
poate fi lăsat în libertate, așa cum locul unui tigru e în cușcă. Când mănâncă se înconjoară întâi cu toate
bietele victime în țepușe, căci altminteri nu are poftă de mâncare...
Tânărul se cutremură de silă și oroare.
— Acestea încă nu-s toate relele și apucăturile firii lui sălbatice, continuă judele, dar nu are rost să
discutăm aici asemenea lucruri. Azi petrecem, nu ne întristăm. Du-te, iubite nepoate; îmi ziceai că-ți trebuie
paftale și eșarfă pentru ospățul de diseară. Intră în prăvălii și alege-ți ceva pe plac. Le voi plăti eu.
— Mulțumesc, unchiule, dar am destui bani, vorbi românește tânărul.
— Cum găsești banii ăștia? se miră judele. Un tânăr de vârsta ta cheltuie, nu strânge. Pungile pline sunt
avantajul bătrânilor ca mine.
Vlăduț râse, sticlindu-și dinții albi în barba neagră.
— M-am asociat în neguțătorie cu un preacinstit armurier din Oradea. Eu îi încerc armele și le îndepărtez
pe cele rău făcute, l-am găsit și mulți clienți. N-a avut la început încredere în mine, dar acum are.
Neguțătorii sunt o tagmă de oameni foarte prudenți.
— Nu mi-ai spus acest lucru, se miră Matei, înțelegând că iscoadelor sale le scăpaseră multe. Pricepând
fără greș felul uimirii unchiului său, tânărul își îngădui un zâmbet subțire:
— Înțelegerea a fost tăinuită, căci prea mulți oșteni din gardă voiau slujba asta, inclusiv căpitanul
Mladek. Se câștigă bine iar meșterul armurier m-a preferat pe mine fiindcă odată, într-o încăierare noaptea
pe stradă, l-am scăpat de niște hoți. Mi-a fost recunoscător. L-am sfătuit pe armurier să-și subțieze săbiile și
să le bată pe ilău mai mult, făcând adică și cu săbiile ceea ce faci cu oamenii când îi vrei ageri și puternici.
Acum săbiile lui au mare căutare și îl vor la ei meșterii din Sibiu. Uite, vezi sabia mea? i-o arătă, scoțând-o
pe jumătate din teacă. E una făcută de el. Pare prea îngustă și fragilă, dar cu ea tai un trunchi de copac tânăr.
— Ești un băiat înțelept, se înclină judele. Dar, dacă e o taină, de ce mi-ai spus?
— Fiindcă ai vrut să știi, unchiule. Nu-ți ascund nimic; doar să mă întrebi...
Era o mustrare față de indiscreția de mai înainte a judelui. Timp de o săptămână, stând zi și noapte lângă
el, Albu cel Mic își încercase nepotul pe toate părțile, hotărând că este omul care-i trebuie: îndârjit, ascuns,
ușor de înșelat. Azi, însă, privind după el cum se pierde în mulțime, judele se întrebă dacă nu făcea o
greșeală: Vlăduț se arătase deodată prea cinstit pentru asemenea treabă. Dar cătând la fiul lui amintirile îl
năpădiră iar șovăiala se spulberă ca un puf de păpădie în bătaia vântului. Luându-și fiul de braț, se depărtă
împreună cu grupul de nobili în direcția palatului regal.
Privind atent în urma înaltelor fețe ale regatului, care părăseau umbra copacului, dintre mușteriii unui
plăcintar se desprinse un om. Era tânăr, îmbrăcat obișnuit cu nădragi suri, cămașă albă și dulamă neagră de
aba subțire. Peste pletele castanii purta o șapcă frâncească, la modă în acea vreme, al cărei cozoroc îi umbrea
fruntea înaltă și ochii scăpărători, de uliu în căutarea prăzii. Nu era înarmat, însă mersul mlădios, când luă
urma grupului, întărea impresia că nici nu avea nevoie de arme, pumnii ca două baroase putând ține la
respect și pe cel mai înrăit tâlhar. Cu toate acestea nu se uită nimeni după el: ia, un gură-cască acolo, de care
e plină lumea aceasta!

Soarele scăpăta pe cer când tânărul gură-cască, la fel de nepăsător, intra pe poarta hanului “Boul Vesel”
și urca scările cam șubrede spre odăile de sus. După ce străbătu coridorul întunecos, deschise ultima ușă.
înăuntru aștepta un bărbat nu prea vârstnic, așezat la masă în fața unei table de șah. Fără vorbă tânărul îl
imită, începând să așeze piesele albe și negre.
— Rigă negru sultanul, grăi în cea mai curată vorbire românească.
— Rigă alb Ștefan vodă, zise și bărbatul. Crăiasă albă Vlad vodă.
— Crăiasă neagră Radu vodă. Iar crăiasa albă stă două mutări. Jupâne Șendrea, zic să-l punem pe
Cazimir crai turn negru; de asemeni al doilea cal va fi judele Orăștiei. Hotărâsem că primul cal negru este
grupul lui Bocskay și palatinul.
— Înseamnă că am avut dreptate, îngână bărbatul mai în vârstă. N-a venit degeaba încoace judele. Ca să-
și boteze fiul catolic avea în drum o mie de biserici papistașe. Ce ai aflat, jupâne Mircea?
— Urmărindu-I pe Bocskay am ajuns la jude. Trebuia să-i auzi cum încercau să sucească mințile
nepotului judelui cu așa-zisele crime ale voievodului Vlad.
— Știu ei bine de ce îl împroașcă atâta cu noroi, mormăi celălalt. Noroc că nu-i cred nici Veneția, nici
papalitatea.
— Papa și Veneția sunt un turn alb. Craiul Matei e al doilea turn alb.
— Nu, Mateiaș e nebun alb; Podjebrad, riga Boemiei, e turnul.
— Mda, murmură tânărul, nebunul acționează doar dacă îl acoperă turnul, sau, mai limpede, Mateiaș crai
luptă cu turcii doar în pauzele luptelor lui cu Podjebrad. Doar pe două direcții și niciodată descoperit...
Cei doi bărbați se priviră zâmbind ironic. Pasiunea acestui joc persian îi prinsese în egală măsură, dar
tâlcul lui scăpa unui neavizat.
— Ce-ai mai aflat?
— Diseară judele dă mare petrecere la han iar vineri îl vede pe rege. Mă gândeam să-mi vâr nițel nasul
pe-acolo, să văd ce se mai discută. Cred că Loți-baci, hangiul, are nevoie de un rândaș în plus la cuhnii...
— Ai grijă, Mircea, obișnuiții hanului îi cunosc pe toți rândașii.
— M-a recomandat hangiului chiar nevastă-sa, jupâne Șendrea. M-a dat drept un fin de-al părinților ei;
dar cum am izbutit s-o conving că-i sunt fin, asta e doar treaba noastră.
Zicând așa tânărul clipi cu înțeles. Bărbatul clătină din cap .
— Nu-ți doresc să te afle vreodată jupânița Cana sau părintele dumneaei, vornicul Trandafir. Nici
zidurile Sucevei ori tunurile lui Vodă nu te vor scăpa de necaz.
— Și ar avea dreptate, oftă sincer jupânul Mircea. Dar slujbele domnești cer și sacrificii, domnia ta ești
martor.

Toropit de soarele după-amiezii, Vlăduț Albu trecea podul peste Dunăre spre Buda. Fusese în insula
Margareta, căci auzise - greșit - că ar fi ceva prăvălii acolo. Dar nu găsise ce-i trebuia, așa că se întorcea în
oraș, la alt aurar, unde văzuse ceva. La gândul tocmelii inevitabile i se făcea lehamite, căldura era prea mare
iar apa cam tulbure și umflată a Dunării îl îndemna totuși să-i guste răcoarea. Puse fără chef piciorul pe mal,
cu gândurile aiurea, dar după un pas se împiedică de ceva, lucru ce îl dezmetici brusc. Privi cu interes
mogâldeața în zdrențe multicolore care se desfășura în fața lui, văietându-se:
— Haoleo, ochiosule, inimă de funingine, mi-ai rupt coastele, fir-ar! Că n-ai milă de o biată bătrână care
abia își duce zilele...
Era o țigancă balaoacheșă, stafidită și cocârjată, care își aduna pe trupul uscat fustele crețe verzi și roșii,
galbene și albastre, ca o sorcovă, înțelegând că nu baba îi stătuse în drum, ci el călcase alături, tânărul
mormăi ceva nedeslușit și-i aruncă un bănuț argintiu:
— Ia, să te faci bine.
Bănuțul dispăru ca vrăjit, înhățat de o mână neagră și noduroasă. Baba îl încercă cu un dinte galben și
zbârciturile parcă i se întinseră:
— Frumosule, stai, mânca-te-ar baba, să-ți ghicesc ursita și frumoasa cu ochi căprii care te așteaptă cu
nerăbdare... Stai să-ți dau în bobi, să-ți deslușesc ce picioare de muiere tremură când te apropii... Nu râde,
boierule, că mai meșteră ca mine nu găsești în toată Panonia!
Înconjurat de plecăciuni, zâmbete și zdrențe colorate, Vlăduț se opri surâzând, amuzat de flecăreala
babei și de insistența ei.
— Atunci spune, babă, dar mai repede, că mă grăbesc.
— Spun, spun acu’, minunatule, spun... Iată, boierule, bobii ăștia pe care ți-i amestec eu...
Bolborosind unele descântece, balaoacheșa se încruntă la talger în timp ce mâinile îi umblau ca prâsnelul
prin bobi, după reguli doar de ea știute, apoi începu să-i așeze pe rând. Tânărul, care o urmărea atent, o văzu
crispându-se și icnind, apoi privindu-l cu fereală. Cătă iar în talger, și după ce sfârși îi luă palma stângă,
deschizând-o aproape de ochi. Bolborosi iar ceva în limba ei și învârti ultima oară, după care zvârli talgerul
cu bobii deoparte.
— Boierule, ia-ți banul înapoi. Eu asemenea bobi n-am mai văzut. Deasupra ta e o coroană, o coroană
albă, strălucitoare. Stai sub semnul leului și sub puterea lui doi. Ai două nume, trăiești două vieți, stai între
două muieri și vei ajunge vestit în două războaie. înalți două capete încoronate și dobori două capete
încoronate. Urmași îți vor fi două capete încoronate, și o veste din urmă îți va schimba viața în curând.
Mergi cu Dumnezeul tău, boierule.
Faraoana îi îndesă în palmă banul și-i întoarse spatele. Amețit o clipă, tânărul apoi se încruntă. Ocoli
baba și-l puse la picioare argintul.
— Mătușă, omul are nevoie de trei bani în viața lui: unul când intră în lume, unul când iese și unul
pentru sine. Dacă ești cea care treci sufletele dincolo, atunci ți se cuvine această ofrandă. Când va veni
timpul voi ști că mi-am plătit cu cinste barcagiul.
Apoi îi întoarse spatele. Privind în urma lui, țiganca luă banul.
— Du-te, șopti în limba ei. Nu crezi și bine faci. Nimeni nu crede, niciodată...
Ajungând la han tânărul locotenent mai avea doar puțin timp să se pregătească de petrecere, căci oaspeții
începeau să vină. Coborî în sala mare a hanului și se alătură neamurilor sale. Doamna Marina își ocrotea fiul
îmbrăcat în alb, ca un mire, și veghea cu ochi ager desfășurarea petrecerii. Vlăduț o salută cu respect, într-o
plecăciune până la pământ. De câte ori o vedea pe sora marelui Iancu de Hunedoara se simțea cuprins de
sfială: părea că umbra acestuia plutește deasupra făpturii ei firave, dar plină de energie. Căsătoria ei cu
Matei Albu, poreclit Mânzilă, văr cu Vladislav II vodă, se petrecuse în timpul când căpitanul general al
Ungariei căuta o apropiere de Țara Românească, pe care spera s-o atragă în lupta antiotomană. Curând
Vladislav II apucase domnia, dar se aplecase spre turci, zădărnicind visele marelui Iancu voievod. Urmase
apoi domnia tiranică a lui Vlad vodă, ale cărui porniri sălbatice siliseră neamul Albilor să se ridice. Dar
fuseseră învinși; unii fuseseră executați, alții luaseră calea pribegiei. În lupte pierise fiul cel mare al doamnei
Marina, Stanciu, tânăr viteaz ce lăsase în urmă doi prunci și un frate nevârstnic. Ura Albilor față de tiran era
adânc înrădăcinată și perfect întemeiată.
Apărut de la cuhnii, jupânul Matei își cerceta atent nepotul. Nu putea să nu-i observe costumul
strălucitor de brocart venețian roșu ca focul, mantia vișinie prinsă în paftale de aur încrustat cu topaze și
rubine, dovedind un gust spre fală și bogăție care i-ar fi trezit mirarea dacă nu ar fi aflat mica poveste cu
armurierul.
— Frumoasă tunică, nepoate, aprecie el. Dar îmi pari cam tulburat?
— Ți se pare, surâse tânărul, apoi schimbă vorba: Vine contele Bocskay...
Falnic și semeț, cu pumnul în șold și minunata mantie de hermină aruncată neglijent peste umăr, marele
magnat al regatului înainta spre gazde ca un păun.
— Magnific aranjament, doamnă... domnilor, se înclină, arătând în același timp sala împodobită cu
ghirlande de flori și covoare. Deasupra meselor în potcoavă se afla balconul lăutarilor, care acum își acordau
instrumentele. Magnatul zâmbea: Cred că muzicanții știu ultima gigă la modă în San Marco?

Patru ceasuri mai târziu Vlăduț își lua vărul în brațe și-l ducea la culcare în odaia lui de la etaj: copilul
adormise pe un scaun în mijlocul unei gălăgii aprige. Oaspeții mâncaseră, apoi începuseră danțurile,
discuțiile și plimbările; slujitorii hanului lucrau plini de zor, ducând și aducând vase, bănci ori platouri cu
dulciuri. Lăsase în urmă hărmălaia veselă și nici nu se gândea să se întoarcă în sala de petrecere, deși două
jupânițe ale nobililor curteni se arătaseră foarte interesate de el. În timp ce desfăcea grijuliu hainele băiatului
și îl vâra în așternut, simțea că îl sugrumă o sfântă mânie. De câteva zile se stăpânea cu strășnicie, dar ziua
de azi pusese capac la toate și nu credea că-și va ascunde prea mult timp gândurile.
Oftând, se retrase în propria-i odaie și se aruncă în jilț, rămânând cu ochii la noaptea înstelată care se
desfășura afară, dincolo de fereastra deschisă. Dar nu se odihni prea mult în liniștea caldă a camerei; ușa se
deschise și intră judele purtând un opaiț.
— Ia te uită, stai pe întuneric? se miră, deși cunoștea precis acest lucru. Cum de nu ești la petrecere?
— L-am culcat pe Fănel.
— Am văzut, l-ai învelit ca o doică. Bietul copil, l-a obosit ziua de azi... Pumnii tânărului se încleștară,
dar nu scoase nici un cuvânt. Jupânul Matei se lăsă pe pat, bătându-și palmele pe genunchi.
— Vezi că Margit Cillyi, blonda acea micuță și focoasă, abia aștepta să o poftești la danț. Contele Cillyi
e om puternic și bogat...
 Vlăduț sări în picioare, dar se stăpâni în ultima clipă. Clătină fruntea:
— Nu-mi plac blondele mici și focoase.
Simțindu-I la capătul răbdării, Matei Albu își ascunse un rânjet mulțumit.
— Mai era o jupâniță smeadă...
— Unchiule, se răsuci brusc asupra lui tânărul, m-am purtat cumva până astăzi altfel decât respectuos?
— Nu...
— Am țipat cumva? Ori am fost morocănos și prost tovarăș de drum? Am stricat eu cheful cuiva până
acum?
— Nu, dimpotrivă.
— Atunci de ce mă ispitești?
— De ce stai aici în loc să petreci?!
— Pentru ce să petrec? De ce să mă bucur? Că îți arunci copilul în brațele popilor papistași? înțeleg acest
lucru, căci am văzut destui români care și-au părăsit credința pentru a-și păstra și a-și spori averile.
Recunosc că maiestatea sa e mai îngăduitor decât alți trecuți regi unguri, dar destui cneji ori voievozi vechi
din Ardeal s-au lepădat de ortodoxie până acum. înțeleg, dar nu-mi cere să mă bucur. Nu pot.
Deși voalată, violența acuzației îl izbi în plin pe jude. Era totuși pregătit. Ripostă aspru, gesticulând cu
arătătorul prin aer:
— Ce crezi, băiete, că mie-mi place? Dar nu pot face altfel. Dacă vezi că petrec, asta-i doar de ochii
lumii. Ce știi tu ce-i în sufletul meu? Ești abia un copil. Dacă n-ar fi fost mama ta...
Se opri brusc, întorcând fruntea spre întuneric. După cum se așteptase, tânărul încremeni. Cu coada
ochiului judele îl văzu trecându-și repezit degetele prin păr, însă explozia așteptată nu veni; dimpotrivă, când
vorbi, glasul tânărului sună calm și plin de regret:
— Unchiule, mama m-a trimis câțiva ani la sfânta mănăstire Cozia, ceea ce înseamnă că n-avea nici o
aplecare spre catolici. Dacă spui că mama are legătură cu botezul de azi, fii bun și explică-mi limpede.
— Cred că n-are rost să dau explicații nimănui, nepoate, grăi Albu cel Mic, în timp ce gândea dezamăgit:
“Oare pe băiatul ăsta nu-l scoate nimic din fire?” Parcă pentru a-i întări părerea, locotenentul se înclină cu
răceală:
— În acest caz, domnule, te rog să-mi ierți indiscreția. Nu trebuia să întreb. La urma urmei, este treaba
domniei tale.
Apoi se lăsă cu capul pe speteaza jilțului, de parcă avea de gând să doarmă. Atins de această nepăsare,
judele fu gata să iasă furios, dar se opri în ultimul moment. “Ce fac?” gândi. “Cad în capcană ca un prost?
Mă las învins de un copil? la hai să inversăm un pic situația!” Se apropie de nepot și-l bătu pe umăr.
— Ai avut dreptate să întrebi. Poate că am așteptat prea mult. Nu mai ești copil și poate că a venit clipa
adevărului. Te văd în stare să judeci o situație și să cântărești oamenii după măsura lor. Dacă ai fi în locul
meu ce-ai face?
— Nu sunt în locul domniei tale, unchiule. Dar știu ce aș face: m-aș întoarce.
— Unde, la Orăștie?
— M-aș întoarce acasă, unchiule. În Argeș, acasă la noi.
— Sub Radu vodă? izbucni Albu cel Mic, tulburat că tânărul ajunsese atât de repede în miezul lucrurilor.
Nepoate, la o milă de vamă ne-ar ridica plăieșii. Suntem Dănești. Moșiile noastre din Argeș sunt ocupate de
credincioșii Drăculești ai tiranului. Nu mai avem la ce ne întoarce, ne-ar aștepta călăul ori sărăcia.
— Dar, după știința mea, Radu vodă a iertat pe toți pribegii din timpul lui Vlad vodă, atunci când a venit
în scaun. Ne putem întoarce liniștiți.
— Alții poate, dar nu noi.
— De ce?
— Deoarece avem sânge domnesc. Radu vodă n-ar avea încredere în noi. Și, chiar dacă ar avea, nu
voiesc eu să ne întoarcem, deoarece n-aș avea liniște. Mi-aș aduce mereu aminte că Radu vodă e fratele
tiranului.
— Unchiule, se aplecă Vlăduț spre el, tiranul e în temniță la Vișegrad iar fratele lui nu are aceeași fire
și nici aceeași putere. De ce te temi?
Judele de Orăștie îl privi ușor amețit. Era nevoit să recunoască sub fruntea albă și tânără din fața lui o
minte cutremurător de lucidă, care judeca mult mai adânc decât îl arăta vârsta. Matei înțelegea: faptul că ani
de zile nepotul lui se descurcase singur îi dăduse o siguranță de sine deosebită și obișnuința ascunderii
gândurilor. Judele simți un fior de ațâțare: avea în față un adversar demn de el. O luptă prea ușoară nu-i
luptă, ci plictiseală. Era cazul să atace.
 — Nu mă tem de Radu vodă, nepoate. Este omul turcilor, un om slab, înconjurat de grupul lui care-l
împinge într-o parte sau alta. Va veni și ziua căderii lui. Dar mă tem, nepoate, de cel care poate veni în locul
lui. N-am chef să mă întorc azi în Argeș pentru ca mâine să fug din nou. Sunt prea bătrân pentru atâtea
drumuri. Și apoi, am jurat.
— Ai jurat? Ce?
— Dacă ai avea un dușman, l-ai lăsa în spatele tău?
— Nu, l-aș supraveghea.
— Dacă acest dușman ar fi în lanțuri dar s-ar putea elibera curând, îi întorci spatele?
— Nu, răspunse calm Vlăduț. Aș face astfel ca să rămână mereu în acele lanțuri.
Judele tresări de bucurie, dar se stăpâni îndată.
— Ei bine, am jurat să nu-l scap o clipă din ochi pe acest dușman. Am jurat să îl prigonesc și să-i retez
orice nădejde de fugă ori de eliberare. Cândva i-am jurat moartea și am încercat să-mi țin jurământul, dar
Dumnezeu ori diavolul au voit altfel iar cel prigonit am fost eu, cu tot neamul meu și cu toți prietenii mei.
Fratele meu, fiul meu, slujitorii noștri, toți au pierit de moarte năprasnică...
— E tiranul Dracula! sări în picioare tânărul. Ce, vor să-l elibereze?
— Da, vor să-l elibereze pe dușmanul neamului nostru, scrâșni Albu cel Mic. Vor să-l pună iar domn.
Mai vrei să te întorci la Argeș, nepoate?
— Și vom sta fugari întreaga viață? izbucni Vlăduț încleștându-și pumnii. Cum de am ajuns în asemenea
situație, unchiule?
— Cum? murmură sinistru judele. Fiindcă ne-am apărat cinstea neamului. Fiindcă ne-am ridicat pentru
a-l răzbuna pe unul dintre noi. Pe mama ta.
— Mama? bâigui uluit Vlăduț. Unchiul lui își apropie chipul de el, fixându-l arzător și strângându-i
umărul ca în menghină.
— Da, sora noastră. N-a murit acum doisprezece ani, cum ți s-a spus, ci acum o lună. Cred că ești destul
de mare ca să afli: ai împlinit optsprezece ani acum câteva zile...
Nu mai continuă căci tânărul îl înșfăcă deodată de brâu și de piept, țintuindu-l în perete cu o mișcare iute
pentru a-i șuiera în obraz:
— A murit acum o lună? Și m-ați mințit în tot acest timp? Ea trăia, dar mie mi-ați spus că a fost ucisă în
timpul războiului cu tiranul. De ce?
Deși abia așteptase această izbucnire, judele se pierdu cu firea câteva momente. Gestul violent al
nepotului fusese rău prevestitor. Gâfâind sub greutatea tânărului și în fața privirii lui negre de mânie, judele
icni.
— Fiindcă ea a voit astfel.
— Nu cred. Ce motiv ar fi avut să mă îndepărteze de ea? Doar eram copilul ei!
— Ce motiv? încercă judele să se îndrepte, dar fără folos. Motivul a fost rușinea care a făcut-o să se
ascundă de lume iar pe noi ne-a făcut să ne ridicăm împotriva nedreptății. N-a putut să te mai țină lângă ea,
cu pata pe care o avea în suflet. Noi am înțeles-o și am ascultat-o. Ai fost crescut după dorința ei, ca un
boier, ca bietul tău tată, care a murit de ciumă la Belgrad odată cu Iancu vodă...
— Nici o mamă nu se ascunde de copilul ei, grăi răgușit Vlăduț. Care-i adevăratul motiv?
— Motivul? îngână judele. Era frumoasă ca o stea, ca un soare, era mândră și înțeleaptă. Eram la curte
cu toții și a avut nenorocul să stârnească poftele cuiva...
Judele tăcu o clipă simțindu-l că se înmoaie, uluit, nevrând să priceapă.
— Într-o seară acea persoană a venit la noi în ospeție și a chemat-o la el în odaie. Bucura a ocolit
chemarea, dar atunci a intrat oaspetele nostru la ea... Era puternic și avea mulți oșteni, n-am putut face nimic
atunci. Din acea seară inima surorii noastre a murit. Nu s-a sinucis, căci era un mare păcat și ar fi spălat
ocara siluitorului ei, dar s-a retras în singurătate...
Alb ca varul, Vlăduț abia șopti:
— Cine era lepădătura?
— Cine? izbucni judele. Cine altul decât Vodă? înțelegi acum totul?
Tânărul zvâcni înapoi de parcă s-ar fi lovit de un zid nevăzut, și căzu în jilț. Jupânul Matei se aplecă
asupra lui.
— Bucura s-a retras în Amlaș, Ion s-a stabilit în Șercaia și eu am nimerit la Orăștie. Cât timp trăiește
tiranul, cât timp e primejdie să reocupe tronul Munteniei, noi nu ne mai putem întoarce acasă. Dacă aș fi
putut, l-aș fi ucis până acum; dar e priceput în mânuirea armelor și e bine păzit, iar eu nu-mi pot îngădui, în
poziția în care sunt azi, să pătez obrazul regelui Matei cu această poveste și cu răzbunarea mea. Sunt nevoit
doar să-l supraveghez și să fac să rămână pe vecie în temniță, deși martor mi-e Dumnezeu că și acum, dacă
l-aș vedea aici, l-aș strivi ca pe un șarpe veninos. Inima lui neagră a născocit cele mai viclene blestemății cu
care să lovească neamul nostru. Chiar dacă aș putea ocroti pe cel care ne-ar răzbuna, mânia regelui sperie pe
oricine. Regele e prea interesat pentru a mai ține seama de dreptate și cinste în această problemă; dreapta
pedepsire a tiranului nu-l preocupă. Ai voit să știi care e legătura între Bucura și botezul lui Fănel: e lipsa
mea de speranță că s-ar mai putea îndrepta ceva. Ți-am spus totul acum... îmi pare rău că a trebuit s-o afli
astfel...
Zdrobit, Vlăduț își luase fruntea în palme. Vorbele unchiului său i se înfipseseră în minte ca un cui
înroșit în foc, stârnind o fierbere ciudată. Șezu un timp, frământat, apoi deodată zvâcni în picioare și se
repezi la ușă, aprins la față ca racul. Judele îl opri apucându-l de braț.
— Stai, unde pleci?
— Mă-ntorc, aruncă el peste umăr, iar în clipa următoare zdupăia grăbit pe treptele de afară, ce coborau
în curtea hanului. Unchiul lui îl lăsă; trase doar cu urechea până ce zgomotul pașilor săi se stinse, apoi bătu
din palme. Din adâncimea întunecată a coridorului se desprinse o siluetă masivă, care se înclină:
— Poruncă, stăpâne, zise cu glas gros, de om bine hrănit.
— Urmărește-l, Stroe, dar fără să te simtă. Fă după cum am discutat.
Omul se înclină și se duse iar judele își frecă mulțumit palmele; apoi, după ce mai așteptă pentru
siguranță câteva minute, luă opaițul și coborî spre sala mare, unde petrecerea era încă în toi.
Îndată ce încăperea se întunecă, sub fereastră se mișcă ceva. O umbră se prelinse pe bordura îngustă
până la colțul zidului, unde își răsfira crengile un nuc bătrân. Încălecă una din crengi și într-o clipă fu jos,
ascultând atent în jur. Un călăreț ieșea ca o furtună din han iar umbra îl recunoscu și clătină capul, șoptind:
— Biet pion de sacrificiu, dacă regina albă te înghite, calul negru va avea motiv întemeiat să o elimine în
mod legal și definitiv. Zău, frumoasă povestea cu mama ta. Indiferent dacă e adevărată sau nu, cred,
Dumnezeu să mă ierte, că acest jude e mare ticălos, iar eu am avut o inspirație grozavă să vin aici.
Curând străbătea liniștit curtea și se amesteca printre rândași. Dar se înșela când credea că nu-l văzuse
nimeni: ascuns după o magazie, cineva îl urmărise curios cum coboară prin copac. La pâlpâirea unei făclii
de smoală se putu zări chipul hotărât al slujitorului Voicu.
Voicu ajunsese în Buda la lăsarea întunericului, însă o anumită prudență îl îndemnase să iscodească întâi
împrejurimile hanului și mișcările judelui, fără a se arăta vederii stăpânului său. Aflase iute de la rândașii
„Ariciului Roșu” o mulțime de amănunte despre odăile oaspeților și petrecerea minunată a unchiului regelui;
când se hotărâse să-și salute stăpânul, observase cum unul din rândași se cățărase în nuc și se furișase sub
fereastra lui Vlăduț. Ce putea fi asta? O iscoadă? A cui?
Hotărârea de a afla îl ținu locului până dimineața, când cheful se sparse și oaspeții judelui se îndreptară
spre litiere, clătinându-se pe picioare sau sprijiniți de slujitori. Îi conducea pe fiecare Albu cel Mic,
închinându-li-se cu vorbe curtenitoare, spre marea nerăbdare a rândașului, care putu părăsi hanul abia la
revărsatul zorilor. Voicu observă cum se asigură că nu-l urmărește nimeni, dar, pentru un vulpoi bătrân ca
Voicu, rândașul nu avea nici o șansă. Străbătură astfel împreună orașul, ocolind pe străduțe înguste ce
coborau spre fluviu; aici, într-o piață mai largă, se afla hanul „Boul Vesel”. Tânărul rândaș intră în han și
urcă scările spre odăile de sus, care aveau toate ferestrele spre stradă.
Ascuns după ghizdul unei fântâni Voicu urmări câtva timp obloanele ferestrelor. Călătorii dormeau încă;
doar în dosul unei perdele se simțea mișcare. La un moment dat perdeaua fu trasă deoparte și un bărbat
frumos, între două vârste, își rezemă fruntea obosită de privaz. O altă siluetă i se alătură; priviră împreună
strada pustie, după care dispărură dincolo de perdea și închiseră obloanele.
Jos Voicu încremenise așa cum era, ghemuit după piatra rece și umedă a fântânii. În cele din urmă se
ridică amorțit și porni spre „Ariciul Roșu”. Pe drum se mai opri o dată să se ciupească de braț, oftând:
— Nu visez, asta-i limpede. Dar ce naiba caută aici, la Buda, însuși hatmanul Șendrea, cumnatul
domnitorului Moldovei? De ce îl iscodesc pe jupânul Matei? Ce se petrece aici? Voicule, fii cu ochii în
patru, altminteri dăm cu toții de belea!

Tropotul unei cete de călăreți care se apropia pe drum îl trezi pe tânărul ce ațipise rezemat de trunchiul
unui pom. Deschise ochii, mirat de locul unde se găsea și de soarele care se ridica trandafiriu pe cer,
aruncând reflexe de incendiu peste apele domoale ale fluviului. Căscă și sări în picioare, amintindu-și brusc.
Mult prea tulburat de cele aflate, simțind că nu mai poate judeca, pusese șaua pe cal și gonise fără răgaz,
încercând să-și răcorească fruntea, să-și potolească sufletul clocotind de disperare și de ură. Nu știuse cum
ajunsese dinaintea porților orașului, când ieșise pe poarta mică - păstrată deschisă în timpul nopții - sau pe ce
drum apucase; gonise doar nebunește spre miazănoapte, voind și așteptând în fundul sufletului să-și rupă
gâtul în vreo groapă. Norocul îl ocrotise și nu nimerise în nici un șanț, în nici un gard de mărăcini, în nici o
ruină. Cerul senin și strălucitor de stele păstra o luminozitate a nopții deosebită. Ici-colo se zăreau focuri,
arătând popasurile călătorilor sau străjerilor; le ocolise împins de un instinct sigur. În câteva rânduri auzise
în urmă țăcănitul unor potcoave pe pietrele drumului, semn că se ținea cineva după el. Gândul fugar al unui
tâlhar îl făcuse să grăbească mersul, după care se oprise brusc în dosul unor tufe. Un călăreț trecuse ca o
nălucă înainte iar el se avântase de-a curmezișul peste câmp, ocolind tufărișuri, sate ori păduri, într-un zig-
zag parcurs în grabă și fără a se gândi prea mult. Treptat oboseala își arătase semnele și trebuise să se
oprească lângă un grup de arbuști. Calul tremura și sforăia, și fulgi de spumă îi zburau la fiecare mișcare.
Când descălecase genunchii i se tăiaseră și se pomenise prăvălit în iarbă. Rămăsese acolo abia răsuflând, nu
atât de osteneală cât de tulburare. înțelesese două lucruri: că maica lui, de care abia își amintea, murise, și că
vinovat de cea mai mare fărădelege față de ea era veșnicul dușman al neamului său. Un dușman în lanțuri,
dar puternic și păzit cu strășnicie, un om crud și viclean, cu obiceiuri barbare, de care nu te poți apropia.
Sau, cel puțin așa crede judele, care-i bătrân și molatec ca un popă; dar Vlăduț era de altă părere. Ultimul
gând înainte de a adormi fusese cel al răzbunării: imediate și fără milă.
Acum, la lumina zilei, tânărul se scutură de praf și își aranjă straiele, observând că era încă în tunica de
brocart, cu mantia cea frumoasă și paftalele cele noi de aur. Calul păștea puțin mai încolo, având încă
tacâmul lui prețios. Își pipăi grăbit brâul de mătase și nu descoperi acolo decât pumnalul de paradă, lucru ce-
i turnă pe loc un șuvoi de gheață în creștet. Cum putuse pleca în asemenea hal de aiureală, având asupra lui o
avere care ar fi făcut cu ochiul oricărui tâlhar din Ungaria?! Blestemându-și ușurința, tânărul se repezi la cal
și-i trase frâul peste cap . Ceata de călăreți era deja la cotul drumului când Vlăduț se săltă în șa, pregătit
pentru întâlnirea de neocolit. Se uită împrejur, descoperind că era pe malul Dunării, dar în rest locurile îi
erau necunoscute. Undeva înainte, dincolo de o pădure, se vedea un deal, la poalele căruia Dunărea își ducea
liniștită apele la vale. Pe deal se zăreau zidurile albe și turnurile masive ale unui castel mare, cu bastioane și
contraforturi. Ținutul părea domol, împădurit și blând; prin preajmă se puteau bănui cerbi, mistreți și vulpi,
ori fazani și dropii în miriștile de sub zare, ca într-un rai al vânătorilor împătimiți. Un sat se ghicea pe malul
celălalt, așezat într-o vâlcea măruntă ce se deschidea spre fluviu.
Trăgându-și peste frunte pălăria cu boruri largi și pană de cocor, tânărul îndemnă ușor calul spre drum,
în întâmpinarea călăreților ce ocoleau acum copacii, apărând la vedere. Erau mulți și păreau oșteni, așa cum
își purtau caii în același pas ori după felul cum țineau sulițele cu boldurile drept în sus, mărturisind
pricepere. Când se mai apropiară li se desluși pe scuturi corbul cu inel în clonț, stema Corvineștilor și a
regelui Matei. Răsuflând ușurat, Vlăduț se opri în mijlocul drumului. Oștenii regali se apropiau; căpitanul
lor, un neamț tânăr și blond ca paiul de grâu, făcu semn de oprire.
— Halt! Wer da?
— Freund, răspunse Vlăduț salutând cu două degete, într-o mișcare ce-i dezvălui neamțului că avea în
față un camarad. Se înclină, iar tânărul continuă în nemțește: Fii bun, căpitane, cred că m-am rătăcit azi-
noapte. Trebuie să ajung la Buda. Încotro este?
— E la patru-cinci ceasuri în josul Dunării, domnule, dacă mergi repede, însă cum ai reușit să te rătăcești
în acest ținut umblat, la drumul mare?
— Pur și simplu s-a întâmplat, domnule. A trebuit să...
— Herr Joachim! se auzi o voce gravă și aspră din dosul primului rând de oșteni. Ce se petrece acolo?
De ce ne-am oprit?
— Întreabă de drum un preacinstit nobil, înălțimea ta, răspunse imediat neamțul, respectuos. Voiește să
afle încotro este Buda.
— Ce nobil? Poftește-I aici, herr Joachim.
La semnul căpitanului oștenii se dădură la o parte, descoperind pe cel ce dăduse porunca. Vlăduț gândea
amuzat: „Culmea ar fi să fie regele!” Dar nu era regele Matei, ci un bărbat de vreo patruzeci de ani, cu plete
negre inelate și un chip mobil, hotărât, de o frumusețe aspră. Se prea putea, socoti Vlăduț, ca acel om să nu
fi râs niciodată în viața lui. Purta un strai bogat, ca un înalt nobil ieșit la plimbare. Nu purta arme, ci doar un
crucifix prins în lanț greu de aur, ce-i atârna peste pieptul voinic. Dar tânărul nu mai văzu toate acestea, căci
privea în luminile ochilor bărbatului și uitase brusc orice altceva. Se simțea cântărit, tăiat felii, cercetat și
făcut la loc de acei ochi atenți, gravi ca întreaga lui ființă. Deși nu-i plăcea să-i fie scotocite gândurile în acel
fel tăcut, Vlăduț înțelese că cel din fața lui e mai puternic și, lucru ciudat, e mai îndreptățit să-l cerceteze
astfel. De aceea îi susținu liniștit privirea și i se închină adânc și elegant, de parcă ar fi fost la curtea regelui,
nu pe malul Dunării, între copaci.
 — Ești foarte tânăr, domnule, remarcă străinul. Cum de mergi singur la drum lung?
— Am gazdă în Buda, înălțimea ta, dar azi-noapte a trebuit să plec pe neașteptate și nu m-am îngrijit de
slujitor sau de drum, așa că m-am nimerit aici, nevoit fiind să întrerup o clipă drumul alaiului înălțimii tale.
Mă rog prea smerit de iertare.
— Smeriți sunt doar călugării, observă celălalt. Domnia ta numai călugăr nu pari a fi. Cum te numești și
unde stai?
— Înălțimea ta ai dreptate, nu sunt monah; mă cheamă Ladislau și sunt locotenent în garda
monseniorului episcop de Oradea, cornițele Bihorului, în Buda sunt în concediu, cu treburi personale.
— Bine, domnule Ladislau; continuă-ți drumul și concediul, grăi străinul, cu un gest binevoitor al
mâinii. Drum bun!
— Mulțumesc, înălțimea ta, drum bun, se înclină tânărul peste gâtul calului, iar o clipă mai apoi privea
cum ceata de călăreți se alinia, gata de plecare. Vlăduț opri pe neamț.
— Prietene, spune-mi, cine-i acest nobil atât de impunător și sever?
Gata să dea pinteni calului, herr Joachim întoarse mirat fruntea:
— Cum, nu știi? Tot ținutul îl cunoaște.
— Nu sunt din aceste părți, prietene.
— Mda, așa-i. Ei bine, e prizonierul personal al maiestății sale. Are voie să se preumble prin
împrejurimi, să-și vadă familia, dar n-are voie să depășească o milă mai departe de castelul regal Vișegrad,
care se vede sus, pe deal. Unii răuvoitori spun despre el că ar bea sânge de om, dar, fie vorba între noi, cei ce
spun toate astea sunt bine plătiți. Adevărul e că nobilul principe Dragulya este un om cinstit și foarte aspru;
eu îl cunosc bine și sunt mândru să-i stau alături. Sănătate, domnia ta.
Ceata de oșteni se depărtă. Încremenit în drum, tânărul cătă absent spre nourașul de colb care arăta cum
se pierdea în zare dușmanul lui, răzbunarea promisă și căpitanul bălan. Îi vuia capul de gânduri
contradictorii.
— Dar e o nebunie! izbucni, singur în tăcerea din jur. Nu poate fi adevărat!
Oștenii se apropiau de drumul spre poarta castelului. Îi urmări cum dispar printre copaci, uluit de
precizia instinctului care-l adusese aici... Sau era vorba de capriciul unei ursite de nepătruns? I se îngăduise
să-și vadă dușmanul; îi citise pe chip încrederea și-i simțise forța. De multe ori căpitanul Mladek îi bătuse la
cap cu diferite sfaturi. Unul din ele suna așa: „Uită-te în ochii potrivnicului tău. Vei găsi acolo răspunsul: e
învingător sau învins. Îi e frică de luptă sau o dorește. E slab sau tare.” Da, din obișnuință îi urmase sfatul și
găsise răspunsul: era un războinic puternic, dornic de luptă, făcut să învingă. O clipă se închipui cu sabia în
mână, față în față amândoi, gata de luptă pe viață și pe moarte. Imaginea era atât de vie încât degetele i se
încleștară pe mânerul pumnalului, singura armă pe care o avea. Dar gândul de a ridica vreodată arma asupra
acelui om făcu să-i amorțească brațul.
— Imposibil! murmură, uluit. Nu mă tem, dar nu pot. Acest om nu poate fi un criminal nelegiuit. Un
tigru sângeros nu poate avea asemenea privire. Oh, mamă, ce este adevărat din tot ce mi s-a spus?
Luându-și capul în mâini, stătu mult timp în mijlocul drumului, soarele care se ridica poleindu-l cu raze
calde și aurii.
— Îmi pare rău, stăpâne, dar l-am pierdut în întuneric, se tânguia Stroe. O luase către castel, dar...
— Foarte rău, șuieră Albu cel Mic. Dacă a făptuit cumva ceea ce i-am sugerat să facă iar tu n-ai fost
acolo pentru asigurarea mea, te jupoi de viu! Să mi-l scoți din pământ- din iarbă verde, prostule, și să-i sufli
în ceafă de-acum înainte, așa cum ți-am poruncit!
După care îl dădu afară cu un gest mânios și se așeză pe pat, cătând ostenit pe fereastra luminată deplin
acum. Începea să simtă nopțile nedormite, semn de bătrânețe. întoarse multe gânduri în minte înainte de a
adormi.
Dincolo de perete, în odaia nepotului judelui, Voicu își desprinse înciudat urechea de la găurica anume
sfredelită de el cu burghiul în zidul de paiantă. „Ce faptă așteaptă de la Vlăduț? Nimic bun, în orice caz”,
gândi, frecându-și ochii înroșiți de nesomn. Puțin mai târziu se auzeau mari sforăituri din odaia judelui, și
atunci își îngădui și Voicu să pună capul jos, pe o pocladă așternută lângă ușa stăpânului sau.

Hatmanul Șendrea se uita fix la tabla de șah, socotind în minte variantele. În cele din urmă oftă către
omul său:
— Jupâne Mircea, mișcarea propusă de jude e mai mult decât inteligentă. împinge spre Vlad vodă pe
nepot și, separat, pe slujitor, iar el stă în spate. Dacă unul dă greș, izbutește celălalt; dacă amândoi dau greș,
el pârăște la rege pe Vlad vodă, acuzându-l de crimă și cerând moarte pentru moarte. Culmea e că, indiferent
de numele oamenilor săi, s-ar putea să reușească oricum. Și mă mir de ce s-a hotărât să acționeze tocmai
acum. Știe oare de misiunea noastră la Buda?
— E legat de grupul lui Bocskay.
— Hm, dacă alde Bocskay voiau viața lui Vlad vodă, o aveau până acum. Nu costă mult un bucătar de la
Vișegrad. Nu, asta e treaba judelui singur.
— Crezi povestea cu soră-sa și Vlad vodă?
— Basme, rosti disprețuitor Șendrea. L-am cunoscut bine pe Vlad vodă. Are destule păcate, dar siluirea
de muieri nu se numără printre ele; dimpotrivă, asemenea fapte le-a pedepsit întotdeauna cu cea mai mare
strășnicie. Dacă Albii s-au ridicat împotriva lui, bag mâna în foc că motivul a fost altul, anume gustul de
domnie. Pentru asemenea gusturi au căzut capete mai mari decât ale lor. Ba, dacă mi-amintesc bine, demult,
când Vlad vodă era fugar la Brașov, se vedea des cu Albu cel Mare și neamul lui, de unde poți pricepe că
nu-i sănătos să crești șarpele la sân.
— Și, totuși, acum judele își ațâță nepotul într-un mod foarte perfid și primejdios. A plecat din han ca un
zimbru întărâtat. Mi-e teamă că avea chef de sânge.
— Dacă e băiat deștept își va pune întrebări, ceea ce-i va amâna hotărârea de a ucide. Iar dacă e prost, nu
va ajunge niciodată să calce în castel. Orice străin din preajma Vișegradului e cercetat atent. Ca să intri la
prizonierul regelui Ungariei îți trebuie mai mult decât un simplu chef de sânge, iar judele cunoaște bine acest
lucru: ca dovadă, nici nu s-a băgat fățiș.
— N-ar fi mai bine să-l urmăresc pe nepot?
— Poate că da. Mă gândeam însă la o scrisoare către căpitanul gărzii, Joachim, prin care să-l anunțăm că
se pune la cale uciderea prinsului.
— O s-o creadă?
— Va trebui. Rostul lui acolo e tocmai paza castelului și a sufletelor din el, iar neamțul, pe lângă că e
meticulos, îl admiră pe Vlad vodă. Peste un ceas pleci la castel și faci să-i fie pusă în mână scrisoarea pe
care o voi întocmi eu îndată.

Voicu tresări din somn când simți mișcare lângă capul lui. Din instinct se rostogoli în lături înainte chiar
de a deschide ochii, gata de orice. La doi pași de el tânărul locotenent îngustă pleoapele, nedumerit.
— De cine te temi că-ți ia viața în somn, Voicule? Vii de la război?
— Ăă, stăpâne, vin de la drum lung, ripostă slujitorul, iar domnia ta ai ochi de vultur...
— Mda, bine. Ți-ai rezolvat treburile?
— Da, murmură Voicu. Stăpâne, trebuie să-ți vorbesc.
— Și eu, îl întrerupse tânărul. De cît timp ești slujitorul familiei noastre?
— De optsprezece ani, rosti supus Voicu.
— Ai cunoscut-o pe mama?
Voicu tresări puternic, lucru observat de Vlăduț. Acum văzu slujitorul cearcănele lui, fălcile încleștate și
fierbințeala din ochi, și-l luă de braț.
— Ești bolnav, jupâne Vlăduț?
— Te rog, răspunde-mi, se feri acesta. Optsprezece ani ai tăcut în privința ei.
O bănuială își făcu loc în mintea lui Voicu. Oftă, frecându-și fruntea:
— Ți-a spus jupânul Matei ceva?
— Bag seama că și tu m-ai mințit până azi, rosti calm tânărul. Da, spunea că a murit acum o lună. Așa-i?
— Da, e adevărat.
— Și că m-a îndepărtat de ea doisprezece ani.
— Jupânul Matei nu trebuia să-ți spună asta, izbucni supărat Voicu.
— De ce? se auzi glasul blând al judelui. Ca mușcat de șarpe slujitorul se răsuci spre ușă, în pragul
căreia stătea zeflemitor Matei.
— Crezi că n-am spus băiatului adevărul? Ori ai altă părere, Voicule? Deci ai ajuns la Buda; zi, așadar,
continuă judele, iar Stroe se proțăpi lângă perete ca o umbră credincioasă, blocând ieșirea cu trupu-i
mătăhălos. Departe de a se teme, slujitorul se încruntă la boier:
— Adevărul, jupâne Matei, e floare rară și scumpă, care se poate ofili în anumite mâini. Dacă stăpânul
meu vrea să știe întregul adevăr, va trebui să întrebe același lucru în trei părți diferite. Cine se ia după o
singură gură poate cădea în gravă greșeală.
— Câtă înțelepciune! rânji Albu cel Mic. Dar de ce nu trebuia să-i spun?
— Nu răspund decât în fața stăpânului meu.
 — Vorbiți de parcă n-aș fi aici, observă furios Vlăduț. E o ceartă fără rost. Voicule, rămâi aici, n-am
isprăvit cu tine. Unchiule, dacă ai nevoie de mine, hai să mergem.
Și trecu între cei doi bărbați care se înfruntau, trăgându-și încetișor unchiul spre ușă. Matei Albu îi
aruncă o privire piezișă pe când ieșeau din odaie.
— Te pricepi să potolești furtunile, da? Află, dragul meu, că am fost foarte îngrijorat de soarta ta. Unde-
ai dispărut azi-noapte în felul ăla? Mi-am făcut o mie de griji.
— Dar n-am pățit nimic. Ce credeai să fie?
— De unde să știu eu ce-ți poate scoate în cale ceasul rău?
— Chiar așa, zâmbi ciudat tânărul. Află că m-am plimbat și m-am gândit, unchiule.
— Până acum, spre seară? se miră judele.
— Buda-i mare, grăi nepăsător Vlăduț. Prăvălii sunt destule. Cred că-l voi sfătui pe meșterul meu să-și
deschidă aici armurărie.
— Nu-i rău, socoti judele. Dar tu?
— Plec la Oradea mâine. Petrecerile au fost frumoase, dar mă așteaptă slujba.
— Cum!? exclamă dezamăgit Matei Albu, prefăcându-se că a înghițit explicația cu prăvăliile. Nu mai vii
poimâine în vizită la rege?
Vlăduț scutură fruntea, zâmbind vag:
— Maiestatea sa va înțelege că sunt oștean și ascult de poruncă. În câteva zile mi se sfârșește concediul
și drumul înapoi e destul de lung. îți mulțumesc pentru toate, unchiule.
— Nepoate, îl opri el, nemaiștiind ce să creadă. Știi, cele ce ți-am spus ieri...
— Ieri eram nebun, azi nu mai sunt, grăi liniștit Vlăduț. Mulțumesc iar.
Apoi îl salută și se răsuci spre trepte. Judele își stăpâni o sudalmă înflorită: unde greșise? Nu-I înțelegea
defel pe băiatul ăsta. Acum îl vede surâzător, vesel, ascultător, iar peste o clipă devine rece ca gheața,
încăpățânat și ascuns. Nădăjduise, când îl văzuse plecând ca turbat din han, că se va duce direct la Vișegrad.
Ieșise într-adevăr din oraș, dar Stroe îi pierduse urma. Iar acum tânărul pretinde că a rămas în oraș. înseamnă
că a fost totuși la Vișegrad, se lumină judele. A fost, dar în naivitatea lui își închipuie că-l protejează pe el,
unchiul lui, dacă acționează în ascuns. „Ah! cugetă înveselit Matei Albu, nu-i prost, verifică cele spuse de
mine, dar Voicu nu știe nimic și doar îi va confirma spusele mele. Va fi cu atât mai convins, deci va acționa
negreșit. Și pleacă mâine ca să aibă mâinile libere la Vișegrad, crezând că nu-l văd. Dar Stroe va fi acolo,
ajutându-te să-l ucizi pe tiran...”
Frecându-și fericit palmele și fluierând un cântecel la modă, judele își trase deoparte slujitorul.
 Capitolul 3. În vizită de prietenie
Călărind iute în urma stăpânului, Voicu trăgea cu ochiul în jur, neînțelegând încotro grăbeau atât de tare.
În privirea fixă a judelui, când se despărțiseră în Buda, citise ceva care-i adusese un fior pe ceafă. Voicu se
întrebă cum s-ar fi sfârșit cearta dintre ei dacă n-ar fi intervenit Vlăduț. Putuse să țină partea unchiului, nu?
Dar Vlăduț înțelegea să-și fie singurul stăpân; înseamnă că între unchi și nepot nu-i încredere deplină, fapt
care-l bucura pe Voicu. Tânărul locotenent e obișnuit să hotărască singur; un unchi apărut lângă el după ani
de zile nu-l poate influența prea mult. De fapt, se mândrea Voicu, stăpânul lui nu poate fi întors pe degete de
nimeni, nici chiar de Albu cel Mic. Asta era în firea lui...
Departe, în zare, strălucea panglica argintie a Dunării și albea pe un vârf de deal un castel mare. Tânărul
locotenent părăsi drumul și intră într-o pădurice, unde se opri și descălecă. Ceva mai lent, slujitorul cercetă
locul fără a părăsi șaua, mirat de mișcările ciudate ale tânărului; dar fu deajuns să-i prindă privirea
nemulțumită pentru a sări jos într-o clipă.
— Aici sunt, mormăi. Credeam că ne întoarcem la Oradea.
— Doar după ce vizitez castelul de colo.
— Dar ce loc e acela? Pare foarte întărit.
— E un palat al regelui, numit Vișegrad.
— Vișegrad? îngână stins Voicu. Dar ce treabă poți avea acolo?
— Întâlnesc pe cineva.
— Pe cine?
— Ei, dar pui cam multe întrebări, Voicule, după cât ai tăcut până azi. De ce nu trebuia să-mi spună
jupân Matei aseară adevărul? Își arătă în sfârșit supărarea Vlăduț.
— Fiindcă nu era adevăr, zise limpede Voicu. Maica domniei tale nu te-a îndepărtat, ci a fost silită de
frații ei să te lase în mâna lor de pe când aveai șase ani.
Vorbele lui aspre fură atât de neașteptate încât Vlăduț încremeni.
— Ce tot spui acolo? șuieră el. Slujitorul dădu din cap .
— Adevărul spun, jupâne Vlăduț. Unchii domniei tale cred că eu habar n-am, dar se înșeală. Eu am venit
acum optsprezece ani în slujba jupâ- niței Bucura, nu în slujba lor. Am slujit-o pe maica domniei tale cu
credință și i-am dat mereu vești despre fiul ei. Era grozav de mândră de domnia ta, și îți spun acestea fiindcă
m-ai acuzat că te mint. N-am putut vorbi liber cât trăia dânsa, dar azi pot. Legământul meu de tăcere s-a
destrămat. Să știi că n-ai pe lumea asta prieten mai bun decât mine, iar eu pe cinstea judelui Matei nu dau
nici un ban. Iar acum întreabă-mă ce voiai, atunci când ne-a întrerupt judele. Nu am nimic de ascuns.
Dar tânărul nu deschise gura imediat. Îi măsură obrazul cinstit, pe care se oglindeau acum revolta și
nerăbdarea, însă Voicu îl simți dus pe gânduri, șovăitor și trist. În cele din urmă Vlăduț oftă din greu.
— Știu atât de puține, Voicule... Cum arăta mama? Uneori îmi aduc aminte de ea cum îmi cânta și mă
lua în brațe, dar totul mi-e atât de nelămurit!...
— Era cea mai frumoasă și mai blândă jupâniță pe care am văzut-o, murmură slujitorul, cu un nod în gât.
Avea părul cum e castana coaptă și ochi de peruzele. Nu semăna cu frații ei, care erau zavistnici și hrăpăreți.
Cine alerga la ea găsea ajutor și mângâiere, căci era înțeleaptă și bună. Și într-o zi a întâlnit un tânăr pribeag,
care a iubit-o și pe care l-a iubit...
— Tatăl meu nu era pribeag, îl întrerupse iute Vlăduț.
— Dar tânărul pribeag nu era pe placul familiei ei, de aceea au măritat-o cu un neam depărtat, numit
Stoian Albu, continuă Voicu neclintit. Vlăduț își stăpâni o exclamație. Celălalt dădu din cap:
— Apoi jupânul Stoian a murit în Belgradul sârbesc, domnia ta ai rămas cu jupâniță Bucura, iar fostul
pribeag a devenit domnul Țării Românești, Vlad vodă.
De astă dată nepotul lui Albu cel Mic sări uluit în picioare:
— Vrei să spui că maica mea și tir... acest... om, se cunoșteau cu mult înainte de ridicarea Albilor
împotriva lui?
— Chiar asta vreau să spun, adeveri calm slujitorul, urmărindu-l nemișcat cum se frământă și se zbate în
loc.
— De ce s-au ridicat neamurile mele împotriva lui? se opri Vlăduț.
— Domnia ta nu știi, începu Voicu domol. De atâția ani ți se repetă mereu că Vlad vodă a fost un
sălbatic barbar și sângeros încât azi crezi acest lucru. Ai auzit despre el numai vorbe rele, dar nu te-ai
întrebat cine erau și ce interese aveau acei povestitori. Nu-i vina domniei tale că ai acceptat ca adevărate
toate scornelile lor: alții mai mari ca domnia ta le-au crezut. Mă mir numai cum de te-ai hotărât deodată să
mă întrebi. Mă gândesc ce te-a îndemnat să vii încoace, în locul unde măria sa e întemnițat. Mă tem că
minciunile celor din jurul tău vor da roade otrăvite și nu vreau să sporesc aceste roade. Ca să-ți răspund la
întrebare, trebuie să-mi spui cât vrei să mă crezi. Vei putea alege între cuvântul unor magnați și cuvântul
unui umil slujitor?
— Nu vorbești deloc umil, omule! izbucni Vlăduț. Tocmai asta e, că știam ceva, ori așa credeam, că știu.
Nu pun întrebări fără rost. Acum îmi dau seama că niciodată nu l-ai ponegrit pe Vlad vodă în fața mea, deși
alții au făcut-o. Vorbește, și apoi voi hotărî dacă să te cred.
— Nu-ți vor plăcea cele ce-ți voi spune despre neamurile domniei tale. -Ascultă, se zburli tânărul, dacă
ieri eram sigur de cei din jurul meu,
azi nu mai sunt. Am privit în ochii unui om și mi s-au clătinat toate credințele. Dacă vrei să taci, nu-i nimic,
întreb pe alții. Și voi începe de acolo, arătă supărat castelul. Așadar?
— Bine, stăpâne, se înclină Voicu. Te văd hotărât, așa că n-are rost să amân explicațiile. Vlad vodă a
avut relații bune la început cu Albii, dar ei, în loc să-l vadă așa cum era, un domn harnic și cinstit, au
preferat să uneltească în favoarea lui Dan cel Tânăr, feciorul lui Vladislav II, apoi pentru ei.
— De ce?
— De ce? Fiindcă Vlad vodă cerea de la toți boierii săi aceeași hărnicie și credință pe care le avea el.
Visul lui era să scape țara de turci, s-o întărească, s-o înalțe dinaintea întregii lumi. El l-a ajutat pe Matei
Corvinul cu oaste și bani ca să fie uns regele Ungariei. Tot el l-a pus domn în Moldova pe Ștefan vodă, vărul
lui. A gândit o alianță pentru cruce. Era ca un vis împărătesc al noului Bizanț. Vrei să știi ceva? Cu sprijinul
necesar, măria sa poate s-o facă! Dar asemenea visuri se cereau înfăptuite cu multă muncă și renunțări. Nu
toți boierii au rezistat la ritmul lui; unii s-au dat pe brazdă, alții însă au trebuit înlocuiți. Printre cei înlăturați
s-a numărat și Albu cel Mare. Într-o zi Albu l-a poftit la conacul lui din Argeș. Vodă a venit nădăjduind într-
o înțelegere, deoarece Albii erau puternici și sprijinul lor era un stâlp solid al oricărei domnii. Vodă nu era
prost să-și îndepărteze acest sprijin. A mers până acolo încât s-a arătat dispus la o unire cu jupânița Bucura.
Dar știi care a fost replica lui Albu cel Mare? Că și el are sânge domnesc în vine. Un voievod de talia lui
Vlad vodă nu se umilește astfel. Albu a vrut să-l sperie, dar rezultatul a fost invers. Unele greșeli se plătesc
scump, stăpâne. Vodă l-a dat pe loc afară din Sfat și i-a interzis să-și părăsească moșiile. Ca răspuns Albu și-
a ridicat cetele, întâi pentru Dan cel Tânăr, apoi, dacă Dan a fost executat, s-a proclamat el însuși domn. Au
fost unele lupte, dar Vodă a primit ajutorul țării și i-a zdrobit. Puterea lor a fost spulberată în vânt, iar restul
boierilor șovăitori s-au temut și s-au supus acestui vifor. S-au supus de nevoie, dar la cea dintâi cumpănă l-
au trădat. Acea cumpănă a fost războiul sfânt împotriva lui Mahomed sultan.
— Dar a câștigat acea luptă, până și dușmanii lui recunosc asta!...
— L-a alungat pe sultan, dar lui Mahomed îi soseau ajutoare și se putea întoarce în câteva săptămâni.
Atunci, de teamă că țara nu va rezista altui război, boierii l-au izgonit pe Vlad vodă și l-au adus pe Radu
vodă, prietenul sultanului. Vlad vodă a venit la Matei după ajutorul promis de rege, dar regele l-a arestuit și
l-a recunoscut pe Radu vodă, care făcuse pace cu turcii.
— Imposibil! sări Vlăduț. Întotdeauna mi s-a povestit că regele Matei e dușmanul păgânilor, și că l-a
arestuit pe Vlad vodă din cauza unei scrisori de pace și ajutor a lui Vlad vodă către sultan. Totul e ilogic aici.
Regele venea în ajutor; atunci de ce l-a recunoscut pe Radu? De ce n-a continuat lupta cu turcii? De ce l-a
arestuit pe învingătorul lui Mehmet? Dacă era atât de supărat pe acea scrisoare, nu-l recunoștea pe Radu,
care tocmai făcuse lucrul de care era acuzat Vlad vodă.
— Ai o logică de fier, surâse amar slujitorul. Dar logica nu-i de folos în politichie, sau, mai bine zis,
politichia pare încurcată unuia care nu-i cunoaște mijloacele și țelurile. De fapt, totul devine de înțeles dacă
știi că Papa dăduse regelui o sută de mii de galbeni pentru lupta contra păgânilor, dar regele îi cheltuise în
taină pentru războaiele lui cu Boemia, de aceea avea nevoie de un pretext pentru a-l abandona pe Vlad vodă.
Pretextul a fost acea scrisoare pe care nu a cercetat-o nimeni îndeaproape, și despre care unii bănuiesc că a
fost întocmită de brașoveni. Regele a fost strâns cu ușa de cei care dăduseră banii, cerând eliberarea marelui
luptător creștin și reînceperea luptei cu Poarta, dar Matei n-a mai putut da înapoi. Era în joc obrazul lui de
rege, așa că a început propaganda împotriva voievodului Vlad: vezi-Doamne, cum putea el să elibereze un
asemenea tigru sângeros? Așa stau lucrurile până azi, dar sunt sigur că, la vremea potrivită, Vodă va ieși din
închisoare din porunca regelui. Căci, dacă lucrurile stăteau așa cum pretind azi regele și alții, Vodă ar fi fost
executat încă de atunci.
— De unde cunoști toate astea, Voicule?
— Nu de la jupân Matei, stăpâne. Am întrebat și eu peste tot.
— Ciudat interes pentru slujitorul unei familii ca a noastră.
— Știam că va veni o zi în care vei întreba, ripostă liniștit Voicu. îți pare rău că le afli?
 Vlăduț nu răspunse. Șezu un timp pe gânduri, apoi, brusc, tresări:
— Cine ar avea interes să-l ucidă pe Vodă?
— Să-l ucidă? îngână surprins Voicu. De ce să-l ucidă, dacă e închis?
— Tu spuneai că va veni ziua eliberării lui.
— Da, când Matei ar avea nevoie de un general foarte iscusit.
— Când ar putea fi asta?
— Când ar vrea la Dunăre un domn aliat, în război cu păgânii.
— Înseamnă că cei dintâi interesați în moartea lui ar fi păgânii?
— Sau oamenii lor. Dar o făceau până acum, dacă voiau neapărat.
— Ori e vreun echilibru pe cale de a se strica? Știi ceva?
Ochii negri ai slujitorului sclipiră, căci își amintise de hanul „Boul vesel” și de cei doi moldoveni.
Observația tânărului fusese măiastră: într-adevăr, poate că cineva nu dorește o schimbare a echilibrului. Așa
cum moldovenii au început să-și impună politica în Muntenia, sunt șanse ca situația de la gurile Dunării să
se schimbe curând. Și, cum din vasalitatea Moldovei față de Polonia moldovenii nu trag nici un folos, ci
doarsâcâieli, se explică și prezența lui Șendrea la Buda. Încântat, Voicu se ridică: oare cheia jocului era aici?
Tânărul își încleștase pumnii. Dacă ieri încă îl știa pe prizonierul din Vișegrad ca pe un dușman
înverșunat, ca pe un tiran sângeros asemeni celor din vremea grecilor și romanilor, azi îl descoperise ca pe
un bărbat îndrăgostit de mama lui și gata să-i ofere cununa domnească. îl descoperise ca pe un domn cinstit
și mândru, cu vise mari, trădat și umilit tocmai de cei care îl împroașcă azi cu noroi. Simțea cum i se
încrâncenează sufletul.
— Dacă unchiul m-a mințit, vai lui! mormăi surd. Atent, Voicu auzi.
— Ce ți-a spus Matei? întrebă el. Ce faptă aștepta să faci alaltăseară? Știi că l-a pus pe Stroe să te
urmărească? E omul lui de încredere.
— Ce zici? încremeni Vlăduț. Slujitorul îi povesti discuția dintre jude și Stroe, pândită ieri dimineață,
dar, nesigur încă, nu-i pomeni nimic de moldoveni. Amintindu-și de tâlharul care - credea el atunci - îl
urmărea, tânărul dădu din cap .
— Așa-i. Dar nu-i nimic, toate pe pământ au o plată a lor.
— Ce vrei să faci, stăpâne? se îngrijoră Voicu. Deslușise pe chipul lui ceva ce apărea destul de rar, o
umbră vestitoare de rău. Vlăduț își verifică sabia de la șold și scrâșni:
— Voi face ceea ce trebuie, Voicule.
— Stai, unde pleci? strigă după el, căci tânărul deja încălecase.
— Din păcate mama nu mai poate spune adevărul, oftă Vlăduț spre el. Dar îl voi întreba pe Vodă.
Trebuie, și voi ajunge la el cu orice preț.
— Stai! Nu face o prostie. Nu te vor lăsa să intri.
— Ba da. Nu te mișca de aici până nu mă întorc.
Văzându-I plecând, Voicu avu o clipă de șovăială și își pipăi buzunarul, unde caseta din Amlaș își
aștepta stăpânul. Dar apoi se trase îndărăt, lăsându-și locotenentul să plece în liniște. îl străbătu un fior de
mândrie când cătă în urma lui. Tânărul călărea în trap iute, mantia bătută de vânt desprinzându-i-se de pe
umeri ca două aripi de vultur. „Mergi”, gândi slujitorul. „E mai bine să ajungi singur la adevăr. Eu te aștept
aici.”
Curtea din dos a castelului Vișegrad era plină de zarvă la acel ceas al după-amiezii. De vreo două zile
meșterii dogari pregăteau butoaiele cele mari de vin pentru recolta noului an. Butoaiele erau scoase din
pivnițe pe saboți lungi de lemn, erau desferecate, desfundate, curățate și opărite cu fierturi de ierburi, după
un obicei lăsat din veac gospodarilor de azi. Tot aceste zile începuseră să sosească la castel șiruri de care cu
lemne de foc din pădurile regelui, care trebuiau depuse în magazii. În asemenea zor castelul zumzăia ca un
stup.
Aflat în camera gărzilor din turnul de la intrare, herr Joachim împărțea porunci scurte căpeteniilor pentru
straja de noapte; apoi le dădu liber și ieși în curtea mare, verificând din obișnuință posturile și atenția
oștenilor. Se uită spre soarele care scăpăta, socotind că mai era jumătate de ceas până să dea semn
trâmbițașului. Când suna trâmbița de trei ori înceta lucrul și străinii de castel părăseau zidurile iar porțile
mari se închideau până dimineața. Erau măsuri de prevedere obișnuite în toate cetățile. Herr Joachim trecu
de grilajul cu țepi și se opri pe pod, privind mândru, cu pumnii în șolduri, pereții albi, zidurile groase cu
creneluri și turnurile masive ale castelului pe care-l păzea. Stema regală, cioplită în piatră deasupra intrării, îi
atrăgea mereu atenția că acesta era domeniul regelui. Știa că maiestatea sa voia să-l mărească și să-l
transforme într-un palat strălucit, așa cum făcuse cu alte castele și palate din regat. Herr Joachim se strâmbă
ușor când își aminti de curtea regală cu droaia ei de poeți, pictori, scriitori și alți zgârie- hârtie, care se întrec
în a înălța osanale regelui. Oricâte calități ar avea Matei Corvinul - și are destule - modestia îi lipsește cu
totul. Dar rege modest și babă frumoasă nu prea se întâlnesc pe această lume. Căpitanul castelului surâse,
căci, deși era tânăr, nu era defel prost și cunoștea deșertăciunile pământești.
Un tropot de copite pe drum îl făcu să se întoarcă. Suia un călăreț spre poarta mare, venind zâmbitor
asupra lui. Căpitanul îl recunoscu îndată pe tânărul nobil elegant și chipeș care îl oprise ieri dimineață să-l
întrebe de drum. Azi locotenentul din Oradea nu mai purta costumul de curte, ci uniforma lui de gardă și
mantia de călătorie, iar la șold avea o sabie lungă cât o zi de post. Calul era același iar șaua și harnașamentul
erau militare. Aceste amănunte se fixară fulgerător în mintea căpitanului gărzii, care își întâmpină camaradul
cu liniște și-i răspunse la salut zâmbind:
— Ai găsit Buda, herr Ladislau?
— Multe mulțumiri, herr Joachim, râse locotenentul. Doar un om grăbit ca mine putea nimeri în altă
parte decât în mândra cetate a Budei.
— Dar ce s-a întâmplat de ai picat în asemenea grabă, prietene? se interesă aparent nepăsător căpitanul.
Pe aici oamenii sunt mai domoli.
— Hm, o încurcătură destul de neplăcută, zău. O preacinstită și nobilă doamnă din Vațîmi cosea tivul
desfăcut al tunicii când soțul domniei sale a picat din călătorie... Putea înțelege altceva, nu-i așa?... dacă mă
vedea doar în cămașă, deci a trebuit să-i apăr onoarea și să dispar...
Mustața bălană a neamțului săltă într-un surâs plin de înțelegere a teribilei situații. Vlăduț descălecă
politicos, trecându-și frâul pe braț.
— Ieri mi-am isprăvit treburile în Buda și mă întorc sub arme. Dar, înainte de acest drum plicticos, n-am
voit să mă lipsesc de plăcerea de a întâlni iar un tovarăș cinstit și voios ca domnia ta, și de a ciocni împreună
câteva cupe cu vin ales...
Herr Joachim șovăi un pic; dar, cucerit de surâsul deschis și vesel al celuilalt, aprobă:
— Nu-i o idee rea, domnule.
— Știam eu! se bucură locotenentul. Mi se pare că era un han dichisit ceva mai încolo, pe drumul spre
oraș. Am trecut pe lângă el venind încoace...
— Din păcate nu pot părăsi castelul, căci se închid porțile curând.
— Ah! Atunci cum facem?
— Vino domnia ta la mine. Consideră-te oaspetele meu, herr Ladislau.
— Mă copleșești cu bunăvoința domniei tale, herr Joachim. Dar accept cu plăcere...
La două sute de pași, meșterind ceva la o căruță, jupânul Mircea tresărea văzând cum întârziase și cum
cel de care se temea intrase deja în Vișegrad ca în brânză. Brusc grăbit, părăsi căruța și o luă spre poartă; așa
cum mergea șchipătând prefăcut, părea un tânăr oștean ologit în războaiele regelui.
Ajungând la poartă, fu oprit de un oștean cu lance.
— Stai! încotro?
Neluând în seamă glasul neprietenos al străjerului, Mircea îi zâmbi.
— Am o scrisoare pentru domnul căpitan Joachim. Trebuie să i-o dau personaliter.
— Ce-i trebuie unui prăpădit ca tine asemenea drum zadarnic? se miră celălalt. Crezi că herr Joachim n-
are altă treabă decât să vină aici doar pentru tine?
— Vai de mine, omule, doar ți-am zis că am o scrisoare pentru înălțimea sa!
— Las-o aici, i-o dau când se întoarce.
— Nu pot, că mă pedepsește stăpâna.
— Stăpâna? ciuli urechile străjerul, cu ochii jucându-i în cap . Și cine-i stăpâna?
— Asta n-o poate ști decât domnul căpitan, nu un oștean prost ca tine, se rățoi Mircea. Ce crezi, că
stăpâna mea e una din acele țărăncuțe naive, cu cizme de bivol și panglici în păr, care, când vorbește, parcă
rostogolește butoaie goale? Stăpâna mea e gingașă ca o porumbiță albă sub clar de lună, iar glasul ei e mai
dulce ca al privighetorii în nopțile calde de vară. Nu-i de nasul tău.
— Parcă de al tău ar fi, mormăi oșteanul impresionat, la dă răvașul o clipă!
Jupânul Mircea săltă sprâncenele neîncrezător și-i trecu doar hârtia prin fața ochilor. Străjerul o
adulmecă în treacăt, destul să-i simtă parfumul de violete. Oftând la gândul frumoasei necunoscute care
tulbura acum mintea căpitanului său, străjerul făcu un gest de regret.
— Așteaptă-I aici pe căpitan. E în castel, dar peste un sfert de ceas sună trâmbița și ies sătenii dinăuntru;
atunci vine la veghere și căpitanul nostru...
Mircea își strânse mai bine hanțele pe trup și se puse pe așteptat.
 Sună de trei ori trâmbița undeva, în turnul mare, și curând începură să se scurgă spre ieșire tâmplari și
dogari, cărbunari, slujitori sau țărănoi întârziate la spălătoria castelului; cu toate acestea căpitanul nu apăru
jos în curte. Falsul olog îl zări la una din ferestrele primului etaj, lângă locotenentul din Oradea: vorbeau
însuflețit și cu voioșie, iar în mâini aveau pocale cu vin. Un pic prea vioi, ologul îl luă de braț pe străjer:
— Căpitanul nu coboară?
— Se mai întâmplă câteodată, omule. Dar priveghează de sus. Dă-mi mie răvașul, i-l dau când ies din
post.
— Dar trebuie să i-l dau în mână...
— Căpos ești, omule! izbucni străjerul. Dacă-ți spun că i-l dau eu!
— Stăpâna mi-a zis...
— Frumoasa ta mai poate aștepta un ceas, pe când tu nu mai poți zăbovi aici. Uite, deja mi se face semn
să închid poarta. Hotărăște-te.
Mircea îi dădu răvașul dimpreună cu un bănuț, întrebându-se dacă nu făcea cumva o imprudență.
Oșteanul din gardă privi o clipă după el cum se amestecă șchiopătând între ultimii oameni ce părăseau
castelul. Nu observase nimeni cum din mulțime se desprinsese un bărbat în straie țărănești și se lipește de
umbra unei coloane. Profitând de înserarea care se lăsa, țăranul rămăsese în umbră și urmărise atent fereastra
căpitanului; apoi se pierduse în castel, mișcându-se ca unul care știe toate cotloanele.
— Intră așadar spaniolul la spovedanie, unde îl aștepta un preot inchizitor. „Ai păcătuit cu muieri?” îl
întreabă sfânta față. „Pater, am păcătuit grozav”, mărturisește omul. „Ai băut peste măsură?” „Da, pater,
vezi, sângele Domnului...” „Ai ucis, ai furat, ai luat numele Domnului în deșert?” continuă popa să înșire, iar
bietul spaniol mărturisește că este și nițel mincinos, și cam hoț, dar că o ajută pe bătrâna lui vecină cu unele
și altele. În sfârșit, abatele îi dă canon și-l binecuvântează: „Te absolvo in nomine Patris et Filii et Spiritus
Sancti, Amen!” Foarte mulțumit, spaniolul iese din confesional frecându-și mâinile. Abia afară șoptește:
„Of, și am uitat să-i spun că nu cred în Sfânta Treime!”
Un hohot de râs fu răspunsul căpitanului la celebra glumă italienească; povestitorul, locotenentul
episcopal, rânjea sardonic: firește, cumplita erezie a spaniolului era pedepsită cu arderea pe rug. Herr
Joachim, bărbat cu frică de Dumnezeu, râdea cu lacrimi:
— A„uitat”, hai?! Bravo lui!...
— Monseniorul nostru povestea cum a auzit el într-o zi la Roma istorioara asta și cum a râs un ceas
întreg după aceea, lăudând veselia sfinților părinți...
Cei doi tineri ciocniră încă o cupă cu vin. De când se întâlniseră în fața porții mari, limbile li se
dezlegaseră și păreau să se cunoască de când lumea. Fire deschisă și vioaie, lui Joachim nu-i trebuise prea
mult că capete încredere în noul său tovarăș, cu atât mai mult cu cât și Vlăduț se străduise din răsputeri să-i
intre în voie. Astfel, mulțumiți unul de altul, urmăriseră împreună cum se închid porțile și cum cade
înserarea peste acoperișurile de ardezie și zidurile albe ale palatului.
Un gong se auzi undeva, în adâncurile castelului; Joachim se ridică.
— E vremea cinei. Dacă n-ar trebui s-o iau în Turnul Alb, mi-ar fi plăcut să mâncăm împreună, prietene.
— Ce este în Turnul Alb?
— Vezi, herr Ladislau, acesta e castelul regelui, unde maiestatea sa vine câteodată la vânătoare ori
pentru a se odihni. Atunci vine cu o întreagă suită de nobili înalți, soli și fețe bisericești. Cât timp lipsește
însă regele, cei mai mari aici rămânem noi trei, adică eu, majordomul și șeful grajdurilor. Avem atunci
datoria să ținem de urât la masă principelui prizonier. Dânsul e ținut închis în marele turn hexagonal al cărui
acoperiș nu se poate vedea de aici; acela e Turnul Alb.
— Aha, înțelese locotenentul, simțind cum, fără să vrea, i se întețesc bătăile inimii. Și gongul anunță că
principelui i se aduce masa?
— Nu tocmai, ci anunță că a sosit vremea cinei. Trebuie să mă duc în turn să văd care sunt dorințele
înălțimii sale.
— Pare un bărbat foarte interesant acest principe. E tratat mai mult ca un oaspete, deși e prizonier. Cum
se face acest lucru?
— Herr Jesus, dar e cumnatul regelui nostru și e cap încoronat! explică neamțul. Ca să nu mai vorbim de
faptul că l-a bătut pe sultanul păgân. E un general grozav! Cum poți ține la regim sever un asemenea om,
care, cine știe, cândva ne va fi iar folositor? Numai cât îi aud turcii numele și fug ca iepurii.
— Mi-ar plăcea să-l cunosc, murmură Vlăduț. Am auzit atâtea despre el încât nu mai știu ce să cred.
— Nu-i greu de văzut. Au venit mulți care s-au holbat la el ca la urs, dornici de a li se verifica proastele
păreri căpătate la Buda.
 — Nu-i prea iubești pe cei care-l vorbesc de rău, herr Joachim, surâse tânărul subțire. Cum se poate?
Numai eu am văzut două fițuici nemțești care îl descriau... Brr! Ca să nu mai pomenesc de spusele nobilului
conte Bocskay, care alaltăieri, într-un grup unde am avut cinstea să mă aflu, îl asemuia cu necuratul, ptiu,
cruce de aur cu noi!
— Ah, îl cunoști pe magnat? Ai cunoștințe sus-puse, felicitări!
— Haide, prietene, ripostă Vlăduț, crezi că înghit orice vorbă? Mi s-a spus de atâtea ori și pe atâtea
tonuri, de atâtea voci, că principele Dragulya este un tiran și un tigru, încât înclin să te cred pe domnia ta,
care afirmi contrariul. Așa-s eu, mai sucit din fire și mai necredincios ca Toma. Ce vrei, prefer să cred că toți
oamenii sunt buni și vreau să beau cu ei un pocal cu vin dres. îți imaginezi ce-ar însemna lumea asta dacă
toți oamenii ar fi răi? Zău, ar deveni o lume prea tristă!
În timp ce-și mângâia bărbuța neagră, Vlăduț îl privea încordat pe neamț, care păruse o clipă că dă
înapoi. În cele din urmă Joachim se destinse.
— Ai dreptate, herr Ladislau, și cunosc în domnia ta una din acele firi fericite care văd numai partea
frumoasă a vieții. Te voi prezenta alteței sale, care e teribil de plictisit de situația sa și care se va bucura de
un tovarăș de masă ca domnia ta.
— Dar îți este îngăduit să aduci în fața lui pe primul venit?
— Într-adevăr, trebuie aprobarea regelui. Dar, cum principele are destulă libertate în acest castel, poate
pofti la masa sa pe oricine dorește dintre oaspeții castelului; ori, pe domnia ta te-a văzut ieri, deci te
cunoaște. N-ar putea împiedica nimeni întâlnirea voastră, dacă alteța sa vrea și dacă nu mă opun eu... Iar eu
nu mă opun.
— În acest caz îți mulțumesc și mă închin în fața hotărârii alteței sale.
— E cel mai bun lucru, prietene, râse căpitanul. Nu-i place să-i fie încălcate hotărârile; cred că foștii săi
supuși au învățat acest lucru. A, spuneai că ești din Oradea. Cunoști cumva limba valahilor?
— O cunosc, tresări locotenentul. De ce?
— Mă gândeam că, poate, i-ar plăcea să vorbească și în limba lui.
— Mda, poate, oftă Vlăduț. Dar n-o vorbește cu domnia ta?
— Eu n-o cunosc, grăi repede neamțul, zâmbind larg a scuză.
„Asta s-o spui Iu’ mutu”, gândi tânărul, stăpânindu-și o căutătură piezișă. „Oi fi tu băiat simpatic, dar
numai ochii tăi frumoși nu te-au înălțat în rangul de comandant al Vișegradului. la să ne gândim la o limbă
pe care sigur n-o cunoști. Greacă sau slavonă? Mai degrabă greacă. Nimic nu poate fi mai opusă limbii unui
neamț decât greaca.”
Astfel lămurit, Vlăduț străbătu în liniște coridoare, bolți, scări și curți, urmându-și călăuza până în fața
unui turn greoi, unde păzeau câțiva oșteni înarmați până în dinți. Ușa nu era încuiată. Nici următoarele
încăperi nu erau încuiate, ci doar păzite de câte doi-trei oșteni odată. Până sus la al doilea etaj, unde erau
odăile prizonierului, tânărul numără zece paznici atenți. Erau cam mulți pentru un singur prins neînarmat; de
aici nu putea ieși nici pasărea în zbor...
Cât timp căpitanul gărzii intră la prizonier, Vlăduț își puse în ordine straiele, își frecă eghileții de argint
ai tunicii și mânerul sabiei cu năframa, ca să lucească, și își potrivi pletele negre după urechi, folosind în
acest scop o oglindă mare, atârnată pe un perete. Puțin cam surprins să găsească aici un asemenea obiect de
lux, își verifica pentru ultima oară ținuta fără cusur, când ușa din spate se deschise fără veste și un bărbat
intră în încăpere. Vlăduț îl zări în oglindă și avu un simțământ ciudat, de parcă propria sa imagine s-ar fi
dedublat brusc. Noul venit avea tot o tunică roșie, era la fel de brunet și cu același aer, dar când privirile li se
întâlniră în oglindă Vlăduț înțelese că era principele și se întoarse îndată, salutându-l adânc. În spatele
prinsului apăru Joachim.
— Dânsul dorește să vi se închine, alteță.
— L-am recunoscut, căpitane. Apropie-te, domnule Ladislau, îl pofti demn prinsul, cu acea voce gravă
care, de acum înainte, avea să i se imprime tânărului în minte pentru totdeauna. Părea că principele
răspândea în jurul lui un aer înghețat, și nu era greu de înțeles de ce unii nu erau în largul lor în prezența lui.
Mai puțin stânjenit, Vlăduț se apropie. O undă ceva mai caldă încreți chipul alb al prizonierului.
— Întotdeauna te uiți în oglindă, domnule? Nu cumva ești un vanitos?
Joachim zâmbi în ascuns: noul său prieten intrase în moara unor întrebări fără răspuns, în care
prizonierul regal era maestru. Dacă voia să-și ia peste picior sau să-și înfunde potrivnicii, nu dădea niciodată
greș. Printre cei înfrânți - usturător înfrânți - se numărau contele Bocskay și palatinul. Firește că aceștia
turbau numai când îi auzeau numele!... Dar era o reacție normală din partea unui prinț prizonier și batjocorit,
care trebuia să-și apere faima. Vai proștilor care și-ar fi slobozit aiurea limba, crezându-se mai deștepți decât
erau!
Departe de a se supăra, locotenentul se înclină surâzător.
— Nicidecum, înălțimea ta. Voiam doar să-mi verific uniforma. Nu te poți înfățișa oricum în fața unui
principe, mai ales dinaintea unui prinț cu faima voastră.
— Ai răspuns corect, aprecie prinsul. Dar dacă aș porunci să fii decapitat?
— Ar însemna că te-am supărat cu ceva, înălțimea ta. Ar fi vina mea.
— Așadar, te crezi vinovat?
Și întrebarea, și răspunsul erau pe muchie de cuțit. Joachim asista cam temător la schimbul iute de
replici. Locotenentul întârzie doar o clipă, apoi se înclină adânc.
— Înălțimea ta ești singurul care hotărăște asupra vinovăției mele.
De astă dată un surâs adevărat lumină trăsăturile aspre ale principelui, căci răspunsul era măiestru.
Numai locotenentul rămase de piatră. Principele hotărî să meargă până la capăt:
— Atunci înseamnă că am drept de judecată asupra domniei tale, nu?
— Drepturile și obligațiile unui principe în raport cu supușii săi sunt date de Dumnezeu, și ce dă
Dumnezeu se cuvine să primim cu evlavie și supunere, alteță.
— Ai răspuns foarte bine, așa cum se cade. Ești un tânăr înțelept, domnule, și mi-ar face plăcere să iei
cina cu mine în această seară.
Poftirea principelui, atât de curtenitoare după acea serie de întrebări ciudate, era o raritate pe care
neamțul, știutor, o savură încântat. Alăturându-i-se, Vlăduț îl lovi cu cotul.
— De ce nu m-ai prevenit, prietene, că mă vâr în colții tigrului?
— Am atât de puține distracții aici încât n-am rezistat ispitei, mărturisi cu sinceritate Joachim. Iartă-mă;
oricum, te-ai descurcat admirabil. Pe altul mai puțin ager l-ar fi dat afară cât ai clipi.
Vlăduț nu răspunse. Stăruia în el aceeași senzație ciudată de adineauri; parcă plutea într-o vată,
nedezmeticit complet după un vis. Coborâră la parter, o sală mare cu coloane unde fusese așezată masa;
spuseră o rugăciune, se închinară, se lăsară pe scaune, dar senzația nu dispărea, făcându-l să nu ia în seamă
ce mâncau - o cină foarte simplă, de altfel. Abia după cele dintâi îmbucături îl trezi vocea principelui:
— Ești foarte tăcut, domnule. Pari nedumerit de ceva.
— Dimpotrivă, alteță, totul e foarte bine.
— Oare? De ce am impresia că nu ești ungur? trecu brusc principele la limba română. Vlăduț tresări, dar
înțelese imediat și zâmbi calm:
— Pentru că adineauri m-am închinat ca românii. Ori ca grecii ortodocși, adăugă în grecește, cu ochii la
Joachim. Avu marea plăcere de a-l vedea căscând gura neajutorat, semn că într-adevăr nu cunoștea limba
vechii Elade. Principele, în schimb, o cunoștea atât de bine că nici nu clipi când spuse grecește:
— Dacă ai vești pentru mine, domnule, folosește numai această limbă de aur, pe care cei de aici nici nu
visează s-o învețe vreodată.
— Magnific, alteță! exclamă locotenentul pe ungurește, după care se răsuci spre Joachim: De ce nu mi-ai
spus, prietene, că înălțimea sa e un atât de fin cunoscător al lui Homer?
— Homer? bâigui bietul căpitan, înghițind în sec.
— Da, Homer, „lliada”, războiul troian. Sper că nu te superi dacă voi da replica înălțimii sale?
— Nu, cred că nu, mormăi neamțul nesigur, simțind că, pe undeva, nu mai controla situația. O umbră de
râs trecu iute pe chipul locotenentului, dar fu destul de prudent să și-o mascheze sub o plecăciune
politicoasă. Când privi însă la principe, râsul îi pierise.
— Am un sfat, nu o veste, măria ta. Dar nădăjduiesc să-mi răspunzi întâi la o întrebare care mă frământă
de câtva timp, și la care am primit răspunsuri contradictorii. Voi considera vorbele măriei tale ca pe sfântul
adevăr, de aceea te rog preasupus să-mi îngădui atare îndrăzneală.
— Vorbește, jupâne Ladislau.
— De ce ai zdrobit neamul Albilor?
Un fulger prevestitor de rău trecu prin privirea prințului.
— Asta nu-i îndrăzneală, jupâne, ci obrăznicie, să vii să mă întrebi direct așa ceva. Totuși, fiindcă te văd
foarte tânăr, ai o scuză și te îngădui: probabil nu știi decât din auzite. Nu i-am zdrobit de tot și îmi pare rău și
azi, pentru că nu și-au încetat nici acum intrigile și calomniile pe lângă rege. Te văd semeț. Dacă unul din
slujitorii tăi, care îți datorează credință, ar încerca să te ucidă și să-ți fure averea, ce i-ai face? Să nu-mi spui
că l-ai lăsa, căci nu te-aș crede. Iar sfaturile, jupâne Ladislau, păstrează-le pentru cei ce au nevoie de ele.
— Mi-ai răspuns, măria ta, mulțumesc, răspunse tânărul, nedescumpănit. Ai dreptate, nu era sfat, ci
avertisment: păzește-ți viața, căci stai în calea multora. Amintește-ți de Johan Gereb.
 Numele binecunoscut al celui care, cândva, încercase să-l asasineze pe Vlad vodă, avu efectul scontat.
Dialogul purtat de ei în greaca veche fusese de altfel urmărit cu nemulțumire de căpitan, care putu bănui, pe
bună dreptate, că numai din Homer nu recitau cei doi români. Văzându-I pe principe cum devine palid după
ultimele cuvinte ale locotenentului, sări în picioare. Se stăpâni însă, declarând ferm:
— Dacă versurile lui Homer produc asemenea efecte, poate e mai bine să le lăsăm pentru o zi mai
liniștită.
— Într-adevăr, oricât de glorioase, luptele lui Ahile și Odiseu* ne pot strica digestia, aprobă prinsul,
salvând astfel o situație pe muchie. Dar vei înțelege, căpitane, că nu în fiecare zi ne este dată fericirea de a
discuta cu cineva în limba zeilor din Olimpus. Unde ai învățat, tinere?
Acest om are nervi de oțel, oftă Vlăduț, întrebându-se dacă să-l urască ori să-l admire pe principe pentru
sângele rece cu care primise vestea. Trebuia să răspundă, însă îl scuti deocamdată intrarea unui oștean, care
se aplecă la urechea căpitanului și-i suflă ceva, strecurându-i în același timp un răvaș. Căpitanul dădu din
cap, oșteanul plecă iar Joachim se răsuci spre meseni:
— Se pare că e ceva grabnic: îmi dați voie?
— Firește, herr Joachim, aprobă prințul; apoi, în timp ce neamțul desfăcea scrisoarea, Vlad vodă întoarse
fruntea către tânăr: Așadar?
— Am avut diferiți dascăli, măria ta. La unii le-am dat de furcă mai mult, la alții nu.
Ocolise un răspuns precis, căci ar fi însemnat să vorbească prea mult de față cu neamțul. Prinsul regal nu
se lăsă, ci atacă în forță:
— Care dintre Albi ești domnia ta? Vreun fiu al vistiernicului?
Locotenentul nici nu clipi, ci îl țintui cu o privire ageră:
— Sunt fiul jupâniței Bucura, cea pe care mi s-a spus că ai jignit-o de moarte cândva, răspunse grecește.
Alții mi-au spus că i-ai oferit coroana. Vezi, măria ta, trebuia să vin să-mi spui adevărul.
De astă dată principele tresări puternic, se clătină și deschise gura, gata să zică ceva. Se abținu în ultima
clipă, mulțumindu-se să-i facă semn cu degetul.
— Vino mai aproape de lumină, porunci în românește, cu glas voit calm. Cine te-a învățat să vii aici să
mă întrebi?
— Nevoia, măria ta, răspunse Vlăduț. Și îndoielile.
— Mai ai un slujitor pe nume Voicu?
— Da, îl am de când mă știu.
— Întreabă-l pe el, băiatule. Spune-i că poate vorbi. Maica ta ce face?
— A murit acum șase săptămâni, în Amlaș.
Principele oftă și își sprijini fruntea în palma-i înghețată, însă tulburarea lui fu întreruptă de exclamația
bruscă a căpitanului, care sărise în picioare fluturând hârtia:
— Înălțimea ta... citește...
* -Ulise; în scrierea originală grecească se numește Odiseu, Ulise fiind numit de romani în traducerea
latină.
Scrisoarea, alcătuită în latină, era scurtă și scrisă de o mână pe care singur principele o ghici. O citi, apoi
o întinse locotenentului:
— Citește, domnule. Cu glas tare.
Dincolo de șirul de coloane, în umbra pereților, se găseau o serie de ferestruici, lăsate deschise în căldura
verii. De când începuse cina se strecurase pe una din ferestre un bărbat, care ascultase, ascuns în întuneric,
cele ce se discutau. La ultimele cuvinte schimbate în românește bărbatul își oprise cu greu o mișcare
mânioasă. „Va să zică băiatul a pus la îndoială vorbele stăpânului și a venit aici să întrebe, nu să ucidă.
Ciudat, tiranul îl cunoaște pe Voicu, iar asta înseamnă că e omul lui. Să fi pornit trădarea de acum
doisprezece ani, care ne-a dat peste cap, de la acest mic slujitor pe care nu l-am luat niciodată în seamă? Știe
oare Voicu mai multe decât crede judele? Dacă-i așa, băiatul va descoperi totul. Trebuie oprit înainte de a fi
prea târziu. Și ce poate fi mai dureros pentru tiran decât ceea ce se va petrece în fața ochilor lui, fără să poată
opri?” Mâna celui ascuns se strecură către pumnalul din mânecă.
La câțiva pași de el, în plină lumină, locotenentul lua cu vârful degetelor hârtia, mirosind semnificativ
parfumul de violete dar neîndrăznind o aluzie deocheată în atare situație. Aruncă o privire presupusului
răvaș de dragoste, dar păli deodată.
— Am poruncit să citești cu glas tare, domnule, se auzi vocea dură a prinsului regal, care avea un dar
minunat de a inversa rolurile. Vlăduț săltă umerii, fals nepăsător, și citi direct în ungurește:
— „Domnului căpitan al garnizoanei Vișegrad. Domnule Joachim, din surse pe care nu le pot arăta aici
am aflat că s-a pus la cale asasinarea prizonierului regal care v-a fost încredințat. Se pare că cel pus să
execute asemenea faptă mârșavă este un locotenent din Oradea pe nume Ladislau, ori un om al său. Ar fi
bine să mă înșel, dar importanța principelui Wlad Bassaraba impune măsuri de protecție a vieții sale, precum
și înștiințarea maiestății sale regele. Dumnezeu să vă ajute.”
Vlăduț tăcu și aruncă țidula pe masă, printre pocale și farfurii, în același moment în care mâna
căpitanului cădea grea pe brațul lui:
— Domnule, ești arestat. Gărzi!
Se iscă foială, se ridicară voci, scaune trântite și sunet de arme ciocnite, în graba oștenilor de a răspunde
chemării mai-marelui lor. În acea clipă de zăpăceală, brusc, mâna principelui se înfipse puternic în gulerul
arestatului, smucindu-l într-o parte. În spătarul scaunului, în dreptul căruia cu o secundă înainte fusese gâtul
tânărului, vibra acum, înfiptă în lemn, lama ascuțită a unui pumnal. În același timp un glas aspru tună
deasupra vălmășagului:
— Liniște!
Trecură câteva momente până ce se înstăpâni liniștea. Cu privirea fulgerând, principele, care își păstrase
cumpătul, arătă spre ferestre:
— Acolo a fost cineva.
— Căutați-I și aduceți-l imediat pe nepoftit, ordonă brutal neamțul. Oștenii scotociră sala, dar bineînțeles
că nu mai era nimeni: ferestrele deschise arătau limpede pe unde putuse fugi intrusul. Porniră îndată prin
castel și într-un minut sala rămase aproape goală.
Joachim nu se pierduse cu firea, dovedind un sânge rece ieșit din comun. Rămăsese pe loc, repezindu-și
oamenii cu porunci lătrate și supraveghind locul cu ochi de harpie. Cu toate acestea îngheță de teamă când
văzu că locotenentul din Oradea nu se depărtase încă de viitoarea lui victimă. Nici principele, care-l ținea
încă de guler, nu-l îndepărtase. Erau la o palmă unul de altul, piept în piept, privindu-se cu lacomă atenție.
Brusc, mâna principelui eliberă gulerul tânărului și-l luă ușurel de ceafă, scuturându-l blând, ca o mângâiere.
— În ce încurcături te-ai vârât, copile? murmură în limba lor de-acasă. Chipul tânărului se îmbujoră; se
trase înapoi, cu părere de rău.
— Cred că... mi-ai salvat viața, înălțimea ta, zise ungurește, aducându-i pe toți cu picioarele pe pământ.
De ce? Doar credeai că vreau să te ucid.
— N-am crezut nici o clipă, domnule. Ai avut seara asta câteva prilejuri s-o faci, dar n-ai profitat de ele.
— Principe, dar scrisoarea? interveni Joachim, mirat. Totul se potrivește: faptul că dădea târcoale
castelului, plus felul cum a motivat intrarea aici... Și când mă gândesc cât de abil s-a invitat la masă și cum
m-a păcălit!... Ce dacă necunoscutul a vrut să-l ucidă pe el? Voia probabil să închidă gura unui martor, alteța
ta fiind la rând.
— Ai dreptate mai mult ca sigur, căpitane.
— Atunci de ce nu credeți în scrisoare?
— Ba cred.
— Atunci arestez acest om și-l supun la cazne. Vom afla cine l-a trimis, cine era complicele lui care s-a
strecurat aici...
— Eliberează-I, căpitane.
— De ce?
Principele ignoră întrebarea și se răsuci spre tânăr.
— Cunosc mâna care a scris acel răvaș, declară limpede. E cineva care nu minte, deci intenția de
asasinat există. Prezența ta aici și cele ce mi-ai spus mai devreme mi-au arătat și numele uneltitorului. Te-au
înșelat, copile, și au vrut să-ți închidă gura înainte de a vorbi. înțelegi?
— Înțeleg, e logic, dar să facă asta propriului ne...
Își înghiți speriat vorba, dar privirea semnificativă a prințului îi arătă că acesta pricepuse deja. Își încleștă
fălcile, cuprins de mânie rece.
— Bine, murmură, asta nu va rămâne așa. Dar să știi, măria ta, că azi am venit aici să întreb. Am primit
câteva răspunsuri prețioase și îți mulțumesc. Poate n-a fost chiar cinstit felul cum am intrat aici și mă rog
tuturor de iertare, dar altfel n-aș fi obținut niciodată aprobare de la rege. Mâine unchiul meu îl vede, însă
până mâine mai e destul timp, dacă vei binevoi să mă lași acum să plec.
— Destul timp pentru ce? insistă prinsul. Regelui nu-i plac scandalurile de familie. Vei îmbătrâni în vreo
temniță rece.
— Dacă temnița s-ar numi Vișegrad, nu mi-ar părea rău să țin de urât unui voievod al meu, surâse
tânărul nepăsător. La urma urmei, suntem aproape neamuri. Eram prea mititel și n-am apucat să-ți jur
credință, dar nu-i timpul trecut, măria ta. Dumnezeu e mare.
Nu se știe de ce aceste vorbe, cam ușuratice și lipsite de orice urmă de curtenie datorată unui cap
încoronat, aduseră un val de căldură în pieptul principelui. Deși discuția se purtase în românește, Joachim
pricepuse tot și se miră văzând că mândrul prinț nu pune cu răceală la punct deșucheata închinare a
locotenentului. Se miră și mai mult deslușind în privirea principelui o licărire umedă, și se uită iar la
locotenentul care zâmbea semeț, cu pumnul în șold, întrebându-se ce fel de „aproape neam” era cu
principele. Dacă era și familia regală amestecată, era cazul s-o lase mai moale cu scandalul. Ori, mai avea o
cale: demisia.
— Domnule căpitan, îl trezi glasul prinsului regal, îi poți pune întrebări.
— Prea bine, alteță. Domnule, cum te numești și de unde ești?
Vlădu țîși desprinse, în sfârșit, privirea de la voievod.
— Mă numesc Ioan Vlad Albu, nobil de neam din Valahia Mare. Sunt locotenent în garda episcopului de
Oradea și mă aflu la Buda în concediu, după cum arată această hârtie cu pecetea secretarului episcopal. Azi
mă întorceam acasă.
Joachim cercetă pe față, pe dos și pe muchie hârtia și pecetea.
— Ai vreo legătură cumva cu familia regală a Ungariei?
— Sunt văr prin alianță cu maiestatea sa regele.
Căpitanul gărzii înjură în gând.
— Cu ce intenție ai venit la Vișegrad? E un ocol mare pe drumul Oradei.
— Am voit să cunosc mai bine un camarad cinstit și voios, domnule căpitan. Și am voit să-mi astâmpăr
o curiozitate, pe care mi-a stârnit-o același camarad onest.
— Am vorbit prea mult, domnule Albu, pufni cu ciudă căpitanul.
— Și cine va afla asta? Vorbele unui bărbat viteaz la un pocal cu vin sunt treaba domniei sale. Cine ce-ar
avea cu el? De ce-aș vorbi eu?
Gândul demisiei își scăzu puterea în mintea căpitanului neamț.
— Cunoști cine a scris această scrisoare? Conținutul e adevărat?
— În ceea ce mă privește, nu. Restul nu garantez. Principele are destui dușmani.
— Cunoști acești dușmani? S-a exprimat cineva în prezența domniei tale cum că vrea să ucidă sau să
pună să-l ucidă pe principe?
Nu s-a exprimat nimeni astfel, dar cunoști, ca și mine, că nume dintre cele mai mari din regat se exprimă
dușmănos și calomnios la adresa alteței sale. Motivele nu le discutăm aici și nu ne privesc.
— De ce crezi că îți apare numele pe această hârtie?
— E o neînțelegere, cred. Poate că aparențele sunt împotriva mea, dar, domnule Joachim, eu nu lovesc
orbește în nevinovați și nu atac niciodată oameni neînarmați.
Revolta tânărului față de aceste bănuieli aduseră un surâs vag pe buzele prinsului regal.
— De ce crezi că s-a încercat înjunghierea domniei tale?
— Nu știu. Poate și-au închipuit că îi cunosc și s-au temut. Ori, poate, doar au greșit ținta. Eram destul
de aproape de principe.
Alt surâs lumină trăsăturile principelui.
— Cum vezi tot ce s-a petrecut aici?
„Jos pălăria, herr Joachim!” gândi tânărul, apoi săltă nevinovat umerii:
— Ca pe o încercare de asasinat asupra mea, când o anonimă indica drept țintă pe înălțimea sa. Asta mă
pune, dacă nu mă înșel, în aceeași barcă cu alteța sa, și să fiu al naibii dacă-mi place. În locul domniei tale aș
anunța direct pe maiestatea sa, mâine dimineață la primul ceas. Ori...
— Ori? murmură supus Joachim.
— Ori l-aș lăsa pe prietenul meu să-și rezolve singur, așa cum știe el mai bine, problemele de familie. Aș
evita un scandal care ar putea arunca o pată pe numele regelui, și aș păstra scrisoarea, luând totodată măsuri
în plus de protecție a vieții principelui. Ar fi o rușine pentru întregul regat ca orice lepădătură sau iscoadă
turcească să atingă viața unui mare războinic al crucii, cumnatul regelui. Nu?
— Ai rostit un mare adevăr, domnule Albu, aprobă căpitanul vârând scrisoarea în buzunar, apoi deschise
ușa exterioară, tunând: Hei, ați adormit? Unde-i iscoada?
— Nu l-am găsit pe intrus, herr Joachim, răspunse de afară o voce. Se pare că avea cheia de la poarta
mică din zidul de est și nu l-am mai încolțit. Au pornit în căutarea lui...
— Câte douăzeci de bice străjerilor de la zidul de est! răcni în întuneric Joachim, apoi se întoarse în sală:
îmi pare rău, trebuie să plec. Te însoțesc până la poartă, domnule Albu.
 — Îndată, herr Joachim, să-mi iau rămas bun de la înălțimea sa, poate chiar cu vorbele viteazului Ahile
către Odiseu, care, după cum zice Homer, era cel dintâi în înțelepciune dintre ahei.
— Cred că-l voi studia și eu pe Homer, râse înciudat neamțul.
— Vei face un lucru bun, prietene, îl încuraja Vlăduț. îți trebuie doar un dram de stăruință, căci talent
pentru învățarea limbilor străine ai.
— Mulțumesc, se înclină corect neamțul. Dar nu cred că te voi ajunge.
— Am avut dascăli greci, iar în Oradea am mulți prieteni nemți. A, că veni vorba, ești din Kronstadt ori
din Hermanstadt?
— Din Rosenau, scăpă neamțul, apoi își dădu seama și râse în românește: Din Râșnov sunt, iar mama e
româncă.
— Am bănuit eu ceva, grăi mulțumit Vlăduț. Nu semănai a neamț sadea.
Vorbele schimbate între cei doi tineri aduseseră un zâmbet visător pe chipul principelui. Dar zâmbetul
pieri când locotenentul se răsuci aprig spre el.
— De ce ai riscat atâta, măria ta? Când m-ai ținut de guler nu puteai ști ce am în minte. Alaltăseară pe
vremea asta voiam să te ucid la cel dintâi prilej, din cel mai întemeiat motiv, așa credeam atunci. Dacă în
locul meu era altcineva, se petrecea o nenorocire.
— Ghinionul tău, băiatule, e că ai o fire prea aprinsă, care te vâră în necaz cu ochii închiși. Norocul tău e
că ai destulă înțelepciune și dibăcie ca să întorci situația în folosul tău. Știu cu cine semeni și mă bucur că-i
așa. Observ iar că încă nu mi-ai mulțumit cum se cuvine: atât de puțin preț pui pe viață?
— Nici măria ta nu mi-ai mulțumit pentru avertisment, aminti Vlăduț. Nici alții nu vor fi mulțumiți că
m-ai scăpat de jungher. Ghinionul lor că n-au fost mai iuți de mână. Dar ai dreptate, măria ta, îmi cer iertare;
bunul simț îmi cerea să îți mulțumesc cum se cuvine. O fac acum, deși cam târziu, cu rugămintea de a nu
păstra în suflet vreo supărare.
— Jupâne Vlad, întâlnirea noastră nu s-a petrecut așa cum trebuia, dar sunt mulțumit că te-am cunoscut.
Mergi liniștit, nu m-ai supărat, deși ești foarte cutezător.
— Altceva acum, măria ta, șopti repede tânărul. Cum te pot ajuta să ieși de aici?
— Vorbește cu jupânul Voicu.
— Ea doua oară că îi pomenești numele. Pot afla de ce?
— E slujitorul meu, un boier de nădejde.
— Voicu, boierul măriei tale? îngână surprins Vlăduț. Dar cum, de ce? De când?
— Eu l-am trimis în slujba mamei tale, dar mi-a dat seama doar mie.
Mărturisirea îl făcu pe Vlăduț să zvâcnească, atins parcă de un bici de foc.
— Te pomenești că el a fost acea iscoadă a domniei care a dat în vileag planurile neamului meu? Din
cauza lui au fost Albii înfrânți de măria ta? Ah, înălțimea ta, și îmi spui mie asta? îndrăznești?
— Taci și ascultă, jupâne, i-o reteză principele cu asprime. Nu te-ai gândit niciodată că prețul vieții tale a
fost tăcerea celei care ți-a dat viață? Am știut că te vor crește în ură față de domnia mea, dar am sperat, așa
cum văd că a început să se întâmple, că vei gândi cu propriu-ți cap .
— Nu înțeleg, cine v-a dat dreptul să trageți de mine în asemenea fel? De ce m-ați mințit? N-am făcut
nimănui nici un rău!
— Te-ai născut, asta-i tot. Caută minciuna, dacă tu crezi că te minte cineva. Gândește cu mintea ta, nu a
altuia. Lovește-te cu capul de pereți, băiatule, dar nu lăsa pe nimeni să-ți conducă gândurile. Fă doar ceea ce
trebuie să faci, despărțind așa cum trebuie lumina de întuneric. Asta ți-e soarta, să ai un nume și o datorie de
împlinit. Iar acum mergi și ai grijă, dușmanii tăi sunt puternici. Poartă mai des cămașa de zale și nu mânca
până ce nu te-ai încredințat că nu-i nici o primejdie.
Buimăcit de atâtea sfaturi, de neînțeles deocamdată, și simțind că trebuie să plece, tânărul se înclină
elegant și mai adânc ca niciodată, apoi porni spre ieșire, acolo unde Joachim aproape se vârâse în zid ca să-i
lase să vorbească nestingheriți. Locotenentul nu făcuse trei pași când principele îl chemă pe nume, în limba
lor, cu un glas ciudat de blând:
— Vlăduț...
Cu inima bătându-i deodată mai repede, aparent fără motiv, tânărul se răsuci pe călcâie, cercetându-l
răbdător. Privirea principelui îl ardea, și clipi fără voie, ca în fața unui soare.
— De fapt, altceva voiai să afli, copile. N-am făcut niciodată jupâniței Bucura nici cel mai mic rău, jur
pe sufletul părinților mei...
Apoi își încleștă măselele și ieși din sală cu pas rar și apăsat, urcând singur scările către odaia sa de
întemnițat al regelui, în turnul castelului Vișegrad; simțise urmărindu-l privirea intensă a tânărului, dar nu
cătase înapoi.
Aceeași senzație de plutire în vată îl cuprinse pe Vlăduț. Merse alături de căpitan, îi vorbi, îl ascultă,
râseră împreună și își oferiră prietenie veșnică, mai băură o cupă cu vin în fața porților și se îmbrățișară ca
doi frați înainte de a se despărți în noapte, dar plutirea continua îngrijorător, de parcă era pe altă lume.
— Ce naiba?! exclamă exasperat în liniștea nopții, oprindu-și calul în drum. În spate pe deal se înălța
întunecat castelul. De aici nu se mai vedeau slabele lumini ale făcliilor; nu se deslușea nici acoperișul în
pante repezi al turnului ce închidea în el pe cel mai inteligent, cel mai aprig și cel mai ciudat bărbat pe care-l
văzuse vreodată. Dar și cel mai blând și mai cald om. Ori cel mai afurisit prinț din câți există, cel mai spin -
în - coastă, cel mai ghimpe-n ochi cap încoronat din câți sunt în Evropa. Nu-i de mirare că-l înjură trei
sferturi din curtenii îngâmfați și prețioși ai regelui Matei.
— Și e domnul nostru, murmură cu mândrie, îndreptându-și spatele. Cum o fi arătat când era tânăr? Nu-i
sufla nimeni în ciorbă, asta-i sigur...
Dădu pinteni calului, grăbind spre pâlcul de copaci unde-l aștepta Voicu. Dar acolo nu era nimeni.
Crezând că greșise, luă la rând pâlcurile învecinate, apoi se întoarse.
— Nu mă înșel, aici e locul, uite tufa de care mi-am legat calul când am venit. Ciudat, unde putea să
dispară, când i-am poruncit să nu plece? mormăi furios, apoi vorba „poruncit” îi aminti că Voicu era de fapt
boier, și că slujise optsprezece ani unei familii de care nu-l lega nimic. Un boier nu slugărește la alt boier;
nici măcar porunca voievodului Vlad, atât de aspru și de strict când era vorba de lege, nu putea dărâma acest
obicei. Deci, gândind logic, din două una: ori Voicu nu e boier, ori nu slujește la ceva egal sau mai prejos de
el. Adunând unu cu unu, Voicu a fost trimis de Vodă - care atunci nu era Vodă, ci un pribeag urmărit de ura
Dăneștilor - în slujba celei pe care o iubise pribeagul. De ce? Poate ținuse o legătură între cei doi, având în
vedere cererea ulterioară a lui Vodă în căsătorie? Dar lua un voievod tânăr și mândru, de soție și doamnă a
țării, o văduvă cu un copil, indiferent de puterea ce sta în spatele văduvei? Cine era acea femeie? Cine era
acel copil, dacă nu fiul unui nobil oarecare al lui Iancu vodă? De ce i-ar mai fi slujit un boier al lui Vodă,
câtă vreme proiectata căsătorie se transformase într-un război crâncen? De ce atâta grijă? „întâlnirea noastră
nu s-a petrecut așa cum trebuia” îi fulgeră tânărului prin minte, apoi alte și alte vorbe ale voievodului îl
năpădiră: „prețul vieții tale a fost tăcerea ei...”; „am știut că te vor crește în ură, dar am sperat...”; „știu cu
cine semeni și mă bucur...”; „N-ai făcut nimic altceva decât că te-ai născut...”; „ai un nume și o datorie...”;
„Vlăduț...Vlăduț...”
Tânărul își prinse cu un scâncet fruntea în palme, voind parcă să-și oprească vârtejul de gânduri. Voia să
se concentreze asupra amintirii maicii lui, dar în fața ochilor nu vedea nimic altceva decât oglinda din
anticamera principelui: o oglindă mare cu aceeași imagine dedublată, una tânără și una mai vârstnică.
„întâlnirea noastră nu s-a petrecut așa cum trebuia” îi sună în minte, și totul căpătă brusc alt înțeles, de parcă
până atunci privise totul printr-un cristal gros și deformator. Plutirea prin vată încetă și ea. Îi luă locul o
luciditate crâncenă și înghețată; își simți picioarele înfipte în iarbă, puterea care circula prin trupul bine
legat, atinse cu cotul stâng mânerul rece și liniștitor al săbiei, și se bucură. înțelegea. Avusese tot timpul
asupra capului ocrotirea și binecuvântarea părinților săi. Tăcuseră pentru a-i ocroti viața plăpândă, încâlcită
în intrigile și uneltirile Albilor ca un miel în hățișul lupilor. Dar azi mielul nevinovat crescuse și devenise un
leu tânăr și puternic, care își va ascuți ghearele pe blana lupilor prădalnici.
Ieși dintre copaci, cătând iar prin noapte spre întunecimea castelului.
— Prost am fost! murmură clătinând fruntea. Vai, tată, cât de nebunește m-am purtat și cât de răbdător ai
putut fi!
Un timp șezu rezemat de șaua calului, visând cu ochii îndreptați spre Vișegrad. În cele din urmă calul
sforăi și se mișcă, trezindu-l din gânduri.
— Ai dreptate, murgule, e timpul să mergem, îi mângâie botul catifelat, și amintirea felului în care îl
mângâiase și-l sfătuise părintele lui îl sfâșie. Scotoci în desaga de la șa, scoțând și desfășurând în aer cămașa
de zale din oțel de Milano, care se mula nesuferit pe trupul asudat de căldura nopții de vară.
— Joacă strâns unchiul meu, dar dacă va vedea el mâine nevătămat pe rege, eu îmi tai gâtul, scrâșni,
încheindu-și eghileții tunicii. Apoi se săltă ușor în șa, luând-o în trap mare pe drumul Budei.
În urma lui, dintr-un tufiș apropiat, ieși un om ghemuit, care începu să-și îndrepte înjurând membrele
amorțite.
— Zău, oamenii ăștia m-au alergat ieri și azi de parcă m-au câștigat la zaruri măsluite, iar asta parcă-i
noaptea ielelor. Mai întâi matahala aia de Stroe, care fugea ca iepurele; apoi slujitorul acestui năuc de
locotenent, apoi oștenii lui Joachim, orbecăind prin pădure și suduind ca birjarii, de m-am înroșit eu ca o
fecioară... În sfârșit, apare și pionul nostru negru, care se dă de trei ori peste cap și se transformă în nebun
alb. Zău, credeam că nu se mai mișcă de aici, lăsând oamenii cinstiți să-și întindă mădularele. Cu cine se
lupta așa, de ofta și gemea ca un urs îndrăgostit? în orice caz, indiferent ce s-a petrecut la castel l-a răsucit pe
bietul copil, l-a făcut să-și pună cămașa de zale și să pornească război împotriva uncheșului lui. Tare sunt
curios să văd sfârșitul acestei povești... Dar, când mă întorc la Suceava, voi cădea la picioarele lui Vodă și-l
voi ruga cu lacrimi amare să mă îngăduie un timp, ca să pot face și eu nunta odată, altminteri cinstitul meu
viitor socru mă va atârna în cârlige. Și zic zău dacă n-ar avea dreptate. Ei, jupâniță Oană, jupâniță!
Aici vorbele i se încâlciră, și porni să ofteze și să mormăie, semănând întocmai acelui urs de care
pomenise în șagă adineauri.
 Capitolul 4. Răzbunări
Ajungând într-o goană la „Ariciul Roșu”, Stroe mai adastă un timp în grajdul hanului, încercând să-și
recapete răsuflarea. Totul se dusese de râpă; dăduse greș tocmai acolo unde fusese mai sigur. De jungherul
lui nu scăpase nimeni până azi; dar șarpele își salvase puiul, și cine știe ce va ieși la iveală, odată
locotenentul arestat și luat la întrebări. Căci l-au arestat, nici vorbă. Cine o fi trimis acel răvaș? Dacă a fost o
mișcare a judelui pentru eliminarea nepotului, atunci a fost măiastră; dar dacă n-a fost? Acolo se vorbea de
doi posibili asasini. Foarte îngrijorat, Stroe urcă gâfâind scările, străbătu coridorul și bătu la ușa stăpânului
său.
Ascuns după o magazie, Voicu îl urmări urcând și se retrase lângă nucul știut, pândind o clipă prielnică.
Într-o secundă pășea peste pervazul ferestrei fostei odăi a tânărului, care, am văzut, avea deja peretele
despărțitor sfredelit de burghiu. Din fericire odaia nu era încă ocupată, așa că Voicu își putu lipi urechea de
locul cu pricina.
Când Stroe intră, boierul era deja treaz, deși erau patru ceasuri ale dimineții: îl sculase din somn un
trimis grabnic al fratelui său, care-i adusese o scrisoare. Dar somnul boierului sărise nu din cauza curierului
vistiernicului, ci din cauza conținutului scrisorii; mai limpede, Matei Albu era cumplit de mânios.
„Iubite frate”, scria vistiernicul, „azi a venit iar la mine în Șercaia marele logofăt. Radu vodă e turbat
rău, deoarece tocmai a pierdut câteva transporturi de care pe drumul Chiliei, iar dragii săi sfetnici pierd mii
de galbeni și au început să-l preseze să ia măsuri contra moldovenilor, lucru pe care, de altfel, Radu abia
așteaptă să-l pornească. Întreabă Cazan vel logofăt ce-am mai făcut cu tiranul, căci grupul domniei sale din
Suceava este aproape de izbândă. L-am strâns un pic cu ușa pe Cazan și mi-a mărturisit că e vorba de Isaia
vornicul și de încă doi- trei sfetnici mari, care vor să-l „accidenteze” la vânătoarea de înălțare; îl vor înlocui
cu Alexăndrel vodă, un fiu de doisprezece ani. Așadar, trebuie să grăbim și noi treaba. L-ai hotărât pe nepot
să acționeze așa cum am promis lui Cazan? Salutări doamnei Marina.
Scris în Șercaia, Gustar 2 dni.”
„Zevzec!” pufni furios judele, întinzându-se după lumânare. „Să trimiți asemenea scrisoare, prin oricine
ar fi, sau doar s-o scrii negru pe alb, înseamnă culmea prostiei. Doamne sfinte, bine că n-a nimerit în alte
mâini! O voi arde frumușel și voi spulbera această dovadă despre cât de idiot și tâmpit poate fi un om care-și
zice fratele meu”. Pusese mâna pe lumânare când intrarea grăbită a lui Stroe îl opri. Lăsă lumânarea și vârî
scrisoarea la piept, cu un gest firesc.
— Ce-i, cumetre Stroe, dau tătarii?
— Stăpâne, e dezastru! Băiatul te-a trădat lui Vodă.
— Cum? sări Matei, uitând pe loc de scrisoare. De unde știi?
„Victorie!” țipa fără glas Voicu, tropăind bucuros dincolo de perete; apoi își luă seama și lipi iar urechea
la gaură. Stroe spunea:
— Mi-am pus straie de rând și m-am strecurat printre lucrătorii din castel. Când ni s-a dat semn să ieșim,
am rămas la urmă și m-am ascuns sub arcadele curții mari. L-am văzut pe băiat ciocnind pocalele cu
căpitanul neamț, și m-am mirat ce iute au legat prietenie...
— Când vrea, e miere și lapte băiatul ăsta. Și?
— M-am bucurat, socotind că vor continua masa la tiran, ceea ce s-a întâmplat curând. Știind locurile de
data trecută, când am venit cu regele în alai, m-am strecurat în siguranță în sala de mese de la parter. Totul a
decurs după cum socotiseși domnia ta, firește; s-au așezat la masă, băiatul fiind în dreapta tiranului și
Joachim în stânga. Mă așteptam ca acuși să vâre pumnalul în inima spurcată a lui Vodă; când colo, cei doi s-
au apucat să vorbească grecește, lăsându-l pe dinafară pe neamț. Cică își recitau din Homer, apucături de
oameni fini, vezi- Doamne, dar am deslușit numele lui Ioan Gereb și al Albilor, după care tiranul s-a făcut ca
varul iar Joachim i-a întrerupt.
— De ce n-ai lovit atunci?
— Am vrut eu, ba chiar pregătisem jungherul, dar tocmai atunci neamțul a primit un răvaș ciudat:
domnia ta l-ai trimis, stăpâne?
— Răvaș? Nu, ce răvaș? se minună judele. Stroe îi povesti rapid iar Matei nu se putu dezmetici; îi ceru
slujitorului să-i spună cuvânt cu cuvânt cele discutate între tiran și nepot, și se dovedi un ascultător foarte
cică- litor, întrerupându-l cu întrebări, punându-l să repete iar și iar, până fu sigur că nu-i scăpase nici o
nuanță a convorbirii.
— Apoi? După ce a citit răvașul?
— L-a aruncat pe masă fără o vorbă, iar neamțul s-a năpustit asupra lui și l-a înhățat, alertând străjile.
— Dar el?
 — A tăcut ca peștele, dar nu puteam risca să vorbească, așa că am preferat să-i închid definitiv gura, să-ți
salvez, firește, numele și să-i fac tiranului o bucurie.
— Firește, Stroe, rânji răutăcios judele. Dar ai dat greș, nu-i așa?
— Știi bine că n-a scăpat nimeni de jungherul meu, niciodată, izbucni acesta supărat. Am avut ghinion,
m-a văzut tiranul în ultima clipă și l-a tras deoparte, după care a asmuțit gărzile pe mine. A trebuit să fug,
nu? Dacă mă prindeau mă recunoștea careva. Noroc cu cheia de la poarta mică, pe care ai avut prevederea să
mi-o dai; așa am scăpat de ei și am grăbit încoace să te anunț. Nu cred că m-au urmărit, stăpâne, am
verificat.
„Ba eu te-am urmărit”, îl contrazise Voicu dincolo de zid. Își șterse fruntea îmbrobonată de sudoare rece
și ciuli mai tare urechile, dar de dincoace nu se auzea nici un sunet. Jupânul Matei se gândea intens.
— Cumetre Stroe, grăi el într-un târziu, ești un ticălos.
— Un ticălos, stăpâne, se holbă slujitorul, bătând metanie.
— Te jupoi de viu, neisprăvitule, dar anonima va fi salvarea mea și a ta. Mergi iute la contele Bocskay și
adu-l încoace cu toți oamenii lui înarmați. Vezi că e peste drum, la palatul Cillyi. Va trebui să pregătim
nepotului o întâmpinare frumoasă... Fii mut și grăbește-te! Stai să-ți scriu un bilet, altminteri te ține afară
până dimineața...
„Fi-ți-ar anonima să-ți fie, jupâne Șendrea!” se zbuciuma dincolo Voicu, sigur fiind că numai hatmanul
putea fi la mijloc. Se auzea scârțâit de pană pe hârtie, semn că judele scria biletul pentru magnat.
— Ia-l și zboară, auzi Voicu. Zdupăitul greu al slujitorului se pierdu pe coridor iar Voicu stătu în
cumpănă. Hotărî să rămână, să vadă ce se mai întâmplă. Matei Albu scria din nou, mormăind:
— Cum începea? „Comandantului Vișegradului” sau... Nu, începea așa: „Domnului căpitan al
garnizoanei Vișegrad”. Bun, să continuăm...
„Ce face?” încremeni Voicu. „Reface cartea lui Șendrea? Ce diavol îi șoptește la ureche?”

La palatul Cillyi, închis la acel ceas al dimineții, Stroe trebui să bată câtva timp până ce paznicul
somnoros își părăsi culcușul. Explică grăbit că unchiul regelui are oarecare treabă cu preacinstitul conte
Bocskay, și fu îndreptat la apartamentul oaspeților, unde magnatul zăbovea de aseară cu prietenul său,
contele Cillyi. Bocskay citi alene printre pleoape grele:
„Iubite conte, am neapărat nevoie, degrabă și tainic, de prezența domniei tale și a oamenilor domniei
tale, înarmați, aici la han. îți voi explica aici despre nevoia pe care o am și care poate pune în primejdie
obrazul regelui nostru iubit. Te aștept. Matei Olah”
— Ia te uită! murmură surprins contele. Bine, omule, zi-i că vin imediat, să mă pregătesc.
— Pleci, Miklos? căscă Cillyi. Ce-i?
— Nimic, îți povestesc eu după aceea. Hai, omule, nu te-ai dus?
Stroe ieși cam îndoit și părăsi agale palatul, a cărui poartă zdrăngăni închizându-se în urma lui. O sută de
pași în față se vedeau porțile deschise și luminate ale hanului, dar pe stradă era acel întuneric deplin
dinaintea zorilor. Din spate venea la trap un călăreț: de mirare că nu-și rupea oasele în vreo groapă. Ostenit
de zbuciumul zilei trecute, Stroe bufni înciudat:
— La naiba cu alergătura asta a boierului; ce, sunt de fier?
Călărețul, care îl depășise deja, opri brusc și cătă în urmă; în clipa următoare își repezea calul să-l ia în
copite pe slujitor. Stroe fu izbit greu în piept și aruncat la pământ înainte de a înțelege ceva; încercă să se
adune de jos, dar un șut bine țintit îl trimise în cel dintâi perete iar o mână ca o gheară de vultur i se înfipse
în gât. Crezând că e atacat de tâlhari, slujitorul cătă cu nădejde la porțile hanului, răcnind:
— Săriți, hoții!...
Dar răcnetul i se stinse în gâtlej sub apăsarea de menghină a unui pumn de oțel. Un glas binecunoscut îl
șfichiui drept în față:
— Tăcere, viperă, sunt eu, Vlad. Aici suntem doar noi, jungherul ți-a rămas la Vișegrad. Ce credeai, că
scapi de mine așa ușor?
Slujitorul icni și se zbătu înspăimântat, dar calul îi zdruncinase oasele și puterea îi pierise. Gheara din
beregată îi oprea răsuflarea; ochii îi pocneau în cap de durere. Încercă să scape din strânsoare, să îl lovească
pe Vlăduț în vintre, însă, cât era el de mătăhălos, intrase pe o mână necruțătoare. Apăsarea spori. Falduri
negre și roșii fluturau dinaintea ochilor holbați. Icni și se muie deodată. Locotenentul îl simți moale dar nu-l
slăbi imediat. Apoi își descleștă degetele din gâtul lui și trase pumnalul de la brâu.

Matei Albu plescăi mulțumit admirând frumoasa refacere a scrisorii anonime. Nu era ea chiar identică,
dar nu va verifica nimeni. Își prefăcuse scrisul foarte bine. O învârtea încă o dată prin aer când ușa odăii sări
în lături și cineva pătrunse înăuntru cu pas greu. Trânti ușa în urmă în chiar clipa când judele ridica fruntea,
descoperind cu stupoare că noul venit nu era Stroe, ci nepotul lui. Venea leneș asupra lui, cu un zâmbet
amenințător și pleoapele îngustate, stârnindu-i pe loc o asemenea spaimă că scăpă scrisoarea sub masă și se
ridică tremurând, încercând să spună ceva.
— Tu aici, nepoate?
Tânărul îl măsură cu dispreț nemascat și-i aruncă deodată pe masă un obiect rotund, înfășurat într-o
cârpă. Automat judele porni să-l desfacă, dar degetele i se încurcară în ceva și un urlet îi muri în gâtlej,
transfor- mându-se într-un mieunat jalnic: pe masă zăcea capul tăiat al lui Stroe, învinețit, cu ochii bulbocați
și plin de sânge. Tânărul îl mânca din priviri: întinse doar o mână și-l smuci din loc, aruncându-l spre perete.
Cu câțiva pumni ca baroasele îl țintui cu răsuflarea tăiată de zid și se aplecă spre el, șuierând printre dinții
încleștați:
— Năpârcă, ucigașule, câine fără suflet, ați chinuit-o pe mama toată viața, iar pe mine m-ați vrut unealta
răzbunării voastre. Nu v-a plăcut că m-am născut fiindcă vă strica gândul de domnie? Ei bine, toate au ajuns
pe făgașul lor firesc. Fii bun, jupâne, și înfundă-te la Orăștie, iar pe mine socotește-mă străin. Eu nu mai pot
face parte din familia voastră de trădători. Și uită-te bine la capul ăsta-îl apucă de păr, silindu-l să se uite pe
masă - dacă un fir de nisip se clintește la Vișegrad, capul tău retezat va clănțăni în iad lângă cel al slugii tale.
Ai înțeles? Și, cum judele nu răspundea, încremenit de groază, îl zgâlțâi de păr, silindu-l să i se uite în ochi:
Ai înțeles? E nevoie să repet?
Judele îl privi și păru să-și revină din stupoare:
— Ești la fel de sălbatic și de sângeros ca tac-tu.
— Mai bine așa decât șacal mișel ca voi. Te-ai gândit vreodată și la altceva decât la siguranța ta? Ai avut
vreun gând curat pentru binele țării tale? Ai ridicat vreodată sabia s-o aperi pe ea, nu pe tine?
— Vorbe mari, ripostă Matei, trezit acum și nădăjduind în ajutorul contelui. Tot așa vorbea și el, și unde
a ajuns? într-o temniță de unde nu va mai ieși niciodată...
Locotenentul îi repezi un genunchi violent în stomac, oprindu-i fără ceremonie alte vorbe. Apoi își
răsfiră degetele sub nasul judelui, cinic:
— Le vezi? Cu ele l-am sugrumat pe Stroe, și el era de două ori cât tine. Oare tu ai rezista mai mult,
șarpe? Sunt foarte curios. Ori mai întâi să te crestez și să presar sare? Cum dorești? Zicând așa trăsese
jungherul din teacă și-i plimba vârful între ochii judelui. Repet, jupâne, dacă tatăl meu pățește ceva rău,
oriunde vei fi în acel timp, voi ști să te găsesc... eu sau altcineva. Nu vei scăpa nici în iad de noi, iar regele
va afla intenția ta ucigașă de azi, lucru pe care nu ți-l va ierta niciodată. Vei deveni un nimeni în țara asta și
în oricare alta.
— N-ai să îndrăznești, hârâi judele, speriat. Ăsta-i șantaj.
— Firește că-i șantaj, rânji Vlăduț. Încearcă-mă și vom vedea amândoi dacă îndrăznesc sau nu. Dar, ca
nu cumva să fii ispitit să mă încerci, îți las un semn ca să nu uiți...
Până să înțeleagă înspăimântatul boier ce se întâmplă, tânărul îi luă dreapta și-i reteză într-o clipă degetul
arătător. Durerea îl arse și judele se holbă uluit la mâna ciuntită, din care țâșnea acum un șuvoi de sânge.
— Te-am cruțat deocamdată doar fiindcă eram rude, sublinie tânărul. Dar voi avea un ochi asupra
voastră indiferent ce veți face. Feriți-vă!
Judele continua să se holbeze la mână; apoi deodată îngălbeni și se prăbuși leșinat. Locotenentul scuipă
disprețuitor în jos:
— Voiai să ucizi doi oameni și totuși te sperii de un biet deget tăiat. Vai de cei pe care i-ai trăda, omule!
Vor muri de râs!
Apoi dădu să plece, însă ceva îi atrase atenția: un petec de hârtie ce apărea din pieptarul tunicii răvășite a
judelui. Șovăi, apoi un gând înțelept îi șopti că trebuia să afle ce mai puneau la cale dușmanii săi. Se aplecă
și trase hârtia, descoperind că era o scrisoare. O citi o dată, apoi din nou, devenind brusc palid ca un mort.
Fruntea i se acoperi de o sudoare înghețată.
— Uite unde erau toate ițele, șopti pierdut, clătinat. O voi lua cu mine.
Se ridicase, dar se opri. „Ce fac?” gândi, trezit la realitate. „Va vedea că lipsește și va înțelege că-i la
mine. Se vor vedea descoperiți și vor lovi, poate, din altă parte. Astea-s doar vorbe, nu dovezi. Mai bine îi
las să acționeze în liniște. Dar voi fi și eu acolo.” Cugetând astfel, puse la loc în pieptar hârtia, așa cum
fusese îndoită, și ieși afară. Pe scări se auzeau pași mulți și repezi, dar nu-i luă în seamă și ar fi mers mai
departe dacă o ușă nu s-ar fi deschis lângă el și cineva nu l-ar fi tras de braț în odaia întunecată, închizând
grijuliu după ei.
 — Ce-i asta? zise furios, dar o palmă străină îi astupă prompt gura.
— Sst, măria ta, sunt Voicu...
— Ce faci aici când ți-am poruncit să mă aștepți la Vișegrad? șuieră el în întuneric, coborând totuși
glasul. Voicu puse iute urechea la ușă.
— Vin, măria ta, oamenii lui Bocskay. Matei știe totul și l-a chemat pe magnat în ajutor, temându-se de
măria ta. N-are defel gânduri bune.
— Boier Voicu, lasă-l pe magnat și hai. Avem de vorbit.
— Au blocat deja coridorul, iar noi trebuie să aflăm ce uneltesc. Stai aici și ascultă, măria ta.
Intrând în odaia de han contele se opri ca lovit în moalele capului de ceea ce vedea: o căpățână tăiată pe
masă, hârtii împrăștiate, iar judele, plin de sânge, se chinuia să se ridice de jos.
— Ajutor! murmură slab, căutând în jur un sprijin. Contele sări îndată să-l salte pe picioare.
— Jesus-Maria! exclamă el. Ce s-a petrecut aici, Mathias? Ce-i cu oroarea asta pe masă? Ptiu! scuipă
silnic în lături. Și ce ai la mână?
Cu puterile slăbite judele alunecă în jilț.
— Of, vai, iubite conte, ai venit cam târziu...
— Ba am venit imediat, Olah. Ce-a fost aici, glorioasa luptă de la Baia a maiestății sale?
Judele tresări îngrozit și se pipăi repede la piept. Schimonosindu-se de durere scoase hârtia știută și
răsuflă ușurat văzându-și comoara neatinsă. O puse la loc și își pansă provizoriu cu năframa mâna ologită,
căutând în același timp anonima.
— Af și of, conte, ridică hârtia aceea de sub masă și spune ce părere ai. Dar înainte de asta, venind
încoace, nu l-ai văzut pe nepotul meu coborând?
— Ce nepot? A, locotenentul acela blând ca zefirul? Nu l-am văzut.
— „Zefir”?! izbucni boierul. Zefirul ăsta a făcut ce vezi aici, conte. Citește scrisoarea și vei înțelege ce
periculos e!
Nedumerit, contele citi și săltă sprâncenele a mare mirare.
— Mda, e ceva.
— Ceva?! Spui „ceva”, domnule conte? Anonima asta mi-a fost lăsată azi sub pernă, probabil de vreun
binevoitor, desigur, care a vrut să mă prevină de intențiile nepotului meu. L-am luat la întrebări și am
încercat să-l opresc, dar rezultatul îl vezi. Pornește iute după el.
— De ce vrei să-l oprești de la o faptă care ne-ar bucura, dragă Mathias? Nu înțeleg unde ar fi primejdia?
Lasă-l s-o facă, apoi îl priponim și-l facem scăpat mai târziu, dacă ții atâta la el. Și dă jos căpățâna aia de pe
masă, la naiba, îmi face rău când o văd!
— Ascultă, conte, se încruntă Matei Albu, dacă domnia ta nu înțelegi, înțeleg eu prea bine. Dacă
maiestatea sa regele, nepotul meu, îl voia mort pe tiran, îl executa de cînd l-a prins; dar știe că nu se poate
lipsi de prestigiul lui, de brațul lui de luptător împotriva păgânilor. E atât de vestit încât regele are un mare
atu în relațiile lui cu Poarta, anume prezența lui Dracula în puterea lui. Dacă ar hotărî vreodată să-i dea
drumul, toată turcimea și-ar dezonora șalvarii. Acesta e un fapt. Destul l-au strâns cu ușa toți popii de la
Roma și toți nădrăgarii venețieni care au venit în solii la Buda, vrei acum să se audă în toată Evropa că vărul
regelui ungar l-a ucis pe Dracula cel atât de drag lor? Vrei ca regelui nostru să-i fie pătat obrazul? Domnia ta
ești cel care-l vorbește cel mai mult de rău pe tiran: vrei să fii bănuit că stai în spatele nepotului meu? Ce
naiba, conte, ești om înțelept! Știi care ți-ar fi soarta: exilul.
Această lungă tiradă clătină din temelii încrederea contelui.
- Ești sigur? șopti palid. Mă vor acuza pe mine?
—Te va acuza nepotul meu, care se bazează pe vorbele tale dinainte ca să se creadă îndreptățit în faptele
lui rele. Mi-a spus-o cu gura lui. Dar, iubite conte, știi că Dracula e jucăria exclusivă a regelui; oricare altul
l-ar atinge cu adevărat i-ar stârni mânia. Eu vreau să-l feresc pe rege, nu să-l ațâț. Același interes îl ai mai
ales domnia ta, care ai avut unele ciocniri cu maiestatea sa și care ești cel dintâi acuzat de nepotul meu; și
chiar dacă s-ar desluși mai apoi că n-ai nici o vină, oare regele nu s-ar folosi de prilejul pe care i-l oferi cu
atâta nesăbuință?...
Contele își mușcă mustața, mărunțind-o furios cu dinții.
—Ai dreptate, fir-ar să fie! Ce vrei să fac?
— Să-l cauți pe băiat și să-l oprești. Nu poate fi departe, iar eu n-am puterea necesară...
— Să-l opresc, în ce fel? zâmbi semnificativ contele.
—Vei ști în ce fel să-ți aperi numele, conte, sublinie judele apăsat. Fii atent, e foarte iute și iscusit.
— Mda, văd ce-i prin odaia asta. Cred că știu ce vrei, zâmbi magnatul. Mă duc să-l salvez pe rege, Olah,
adăugă zeflemitor, gata de plecare.
— În taină, conte. Dar ce sfat îmi dai pentru scrisoarea anonimă?
— Mda, o dovadă compromițătoare, aprecie contele. Distruge-o!
— Bună idee, oftă ușurat judele, punând îndată hârtia deasupra lumânării. După ce contele ieși, scoase
și scrisoarea vistiernicului din sân, arzând-o grijuliu. Apoi rânji în tăcere, ciulind urechea la zgomotele de
arme de afară.
Dincolo de perete Vlăduț își dezlipi urechea de gaură.
— Bine, zise, dacă ticăloșii ar avea un rege, unchiul meu ar fi împărat.
— Încotro? se opri Voicu, observându-l că o ia spre ușă.
— În afara orașului. Vezi că Bocskay ne va vâna cu binecuvântarea judelui. Buda a devenit pentru noi o
capcană de șoareci.
— Atunci vino după mine, măria ta, pe coridor sunt oameni.
Voicu încălecă atent fereastra. Jos nu se vedea picior de om înarmat, ci doar trebăluiau rândașii. Porniră
domol, ca unii fără treabă, de îndată ce se văzură în curte; dar când trecură colțul se izbiră drept de Bocskay,
care își instruia oamenii strânși ciopor în jurul lui.
— Uite-l! țipă magnatul. Prindeți-l pe cel tânăr!...
Brusc lucrurile se precipitară amețitor. Voicu apucă doar să înșface un rândaș și să-l împingă în calea
șuvoiului de soldați, iar el se „împiedică” de același rândaș, prăvălindu-se amândoi în picioarele soldaților.
Se iscă învălmășeală, sudalme cutremurătoare, picioare, mâini, arme și capete amestecându-se în colbul
curții. O parte a oștenilor rămase încurcată în praf; ceilalți, apucând să-i ocolească, se treziră în fața curții
goale. Cel urmărit dispăruse pe poartă, fugind cu aripi la picioare. Treizeci de oameni înarmați porniră la
vânătoare, răspândindu-se în evantai pe urmele lui.
Desprinzându-se de rândaș, cam strivit și cam bătătorit dar în rest teafăr, Voicu privi îngrijorat în jur.
Ultimii oșteni întârziați tocmai dispăreau pe poartă, magnatul cătând în urma lor și legănându-se mulțumit
pe picioare. Apoi Bocskay urcă la jude. Voicu porni șchiopătând ușor către poarta hanului. Un slujitor dădea
să intre; cu ochi de vultur și gheară de criță Voicu îl recunoscu, îl înhăță și-l împinse brutal în întunericul
uliței.
— Ce-i, dă-mi drumul, bolborosea ungurește slujitorul, dar boierul nu-l slăbi, ci îl zgâlțâi nemilos.
—încetează cu prefăcătoria, cumetre cum-te-cheamă. Ăsta-i efectul nenorocitei voastre de scrisori către
Joachim.
— Nem tudom! repetă slujitorul, mai ferm. Voicu îl zgâlțâi iar.
— Ba înțelegi bine românește. Ascultă, dacă băiatul pățește ceva, îl voi urmări pe hatmanul tău până în
turnul Nebuisei și-l jupoi de viu. Ajută-mă acum și lasă gândul la fugă. „Boul vesel” e departe și jupân
Șendrea poate vrea să doarmă. Știi să folosești o sabie?
— Sunt boier, omule, declară atins jupânul Mircea.
—Atunci suntem egali. Mă numesc Voicu; dar domnia ta?
— De ce ți-aș spune?
— Fiindcă n-ai încotro, băiete. Ați făcut o prostie cu scrisoarea și...
— Ce scrisoare?
—Știi ceva? se supără Voicu. Mie să nu-mi vinzi gogoși. Nu-mi pasă pe cine hăituiți și ce ițe încurcați
voi în Buda, însă câtă vreme vă fâțâiți prin calea mea și-l vârâți în primejdie de moarte pe stăpânul meu, sunt
dator să vă opresc. Numele!
— Mircea Toader.
—Toader? Oi fi rudă cu biv vel postelnic al lui Ștefan vodă?
— E tatăl meu.
— Hei, se lumină Voicu, voios om părintele tău! Îi mai place rubiniul de Nicorești? Hai, băiete, mai
repejor, ia-te după mine și vorbim pe drum. Zi, mai are butoiul ăla în pivniță, în cotlonul drept?
Alergând fascinat lângă el, Mircea căscă gura.
—Ai fost la noi acasă, la Dâmbu Stânii? Când?
— Pe vremea lui Bogdan vodă răposatul, acum douăzeci de ani. Eram în slujba măriei sale Vlad vodă,
care pribegea atunci la unchiul său Bogdan vodă, la Suceava. Te știu și pe tine: aveai o gură cât o șură și
râdeai din nimic. Te porecliseră „Morișcă”.
— Chiar ai fost! se minună Mircea. Nu mai țin minte.
—Aveai atunci doar vreo doi- trei anișori... Mărește pasul, băiete, îi văd pe oamenii magnatului înaintea
noastră.
 — Ce s-a întâmplat, jupâne Voicu, ai trecut de la Vlad vodă la Albi?
— Stânci la Albi, am rămas al măriei sale până azi. Stăpânul meu e foarte prețios pentru Vodă. Dacă
mi-l omoară, jupâne Toader, primul cap tăiat va fi al meu; dar și eu, până atunci, vă belesc pe voi doi. Ai
înțeles bine cum stă treaba?
Prea multe noutăți se abătuseră asupra lui Mircea. Dădu prudent din cap, continuând să alerge cu atenția
încordată. Coborau spre port umăr la umăr, încercând să zărească ceva în întunecimea aceea. Departe în
spate clopotele de la Sf. Ștefan băteau cinci ceasuri. Pe străduța din fața lor se auzea tropăit de pași grăbiți;
brusc, Mircea se împiedică de un corp cald întins pe caldarâm.
— Ia te uită, unul care pare a fi mort! Și încă unul, jupâne Voicu...
Boierul mai bătrân scăpără amnarul de câteva ori, cercetând, culese de jos două săbii și îi aruncă una lui
Mircea, după care continuă fuga.
— Hai, sunt oamenii magnatului. Stăpânul meu a trecut pe aici.
— Doi odată? murmură neîncrezător Mircea.
— Dar ce credeai? sună replica din întuneric. E un flăcău de fier.

Când începuse fuga tânărul nu intenționase la început decât să-i îndepărteze pe urmăritori de drumul său,
cel al unicei porți a orașului rămasă deschisă peste noapte. Dar gândul său fusese ghicit de dușmani: când
coti brusc, găsi strada care ducea la poartă blocată de trei săbii și o lance. Din spate se apropiau ceilalți și
risca să fie prins la mijloc. Se bizuise pe sprinteneală dar nu calculase numărul mare al inamicilor. îl
copleșeau dacă îi lăsa să se strângă laolaltă, așa că alese altă tactică: lungi pasul, luând-o spre port. Curând
masa urmăritorilor se fragmentă; o parte nu puteau ține ritmul, așa că în frunte rămaseră doar doi oșteni,
ceilalți înșiruindu-se mai în spate, din ce în ce mai depărtați. întunericul îi era încă de ajutor, dar ziua se
anunța deja. Cerul devenea cenușiu. Nu mai putea amâna: se opri în dosul unui copac; când cei doi se
apropiaseră, atacase. Lupta, pe viață și pe moarte, arăta cam cu ce gânduri își instruise magnatul oamenii.
După câteva ciocniri dure sabia tânărului intrase în plin în primul soldat, care căzuse fără un sunet. Al doilea
rămăsese în loc o secundă mai târziu, aproape descăpățânat de o lovitură în gât. Continuase goana; dacă avea
să ajungă la cheu, înota spre firul apei și se ascundea cumva după bărcile și corăbiile ancorate, scăpând
teafăr. Nu-și făcea nici o iluzie: judele îi dorea moartea iar contele îi înghițise pe nemestecate motivele
perfide, aruncându-se asupra lui cu toată puterea. Nu avea timp de discuții, trebuia să-și scape deocamdată
viața și să-și înfrunte dușmanii care, iată, se apropiau vizibil, în frunte fiind o umbră uriașă cu suliță în
pumn. Se opri și trase jungherul; în secunda următoare un fulger tăia zbârnâind aerul și se înfigea în pieptul
uriașului. Acesta se prăbuși iar soții săi, ajungându-l, ținură sfat o clipă.
Tânărul nu apucă să se bucure de răgaz; dorind să sfârșească vânătoarea înainte ca străzile să se umple
de lume, soldații grăbiră pasul și se împărțiră în două: unii încercau să-l depășească și să-i taie drumul, alții
înaintau la harț, cu săbii și suliți. Brusc grăbit, tânărul o rupse la fugă spre fluviu. Deja se profilau sumbre pe
cer bastioanele ce flancau portul. Binecuvânta acum curiozitatea care-l mânase zilele trecute să hoinărească
pe chei și prin cartierul rău famat al portului. Observase o străduță ascunsă în dosul caselor, care sfârșea
chiar deasupra zidului masiv al portului. Era aproape, numai s-o ia înaintea dușmanilor, care mai că îl
ajunseseră. Gâfâia, scuturându-și pletele pentru a-și îndepărta sudoarea ce-i curgea în ochi. Când să ajungă
în dreptul străduței, pe lângă el vâjâi o suliță.
—Atenție, strigă un soldat. Vrea s-o ia pe scurtătură!
îndată câțiva se desprinseră de grosul urmăritorilor, pornind înapoi. O privire iute peste umăr îl făcu să
bănuiască vreo ieșire spre zid din acea direcție, și se aruncă în străduța salvatoare. Nu destul de repede, căci
o nouă suliță îl nimeri în spate, ștergându-i omoplatul și sfărâmându-se de peretele unei case. Aproape
dărâmat în perete, cu mantia sfâșiată, locotenentul se îndreptă încet: cămașa de zale îl scăpase de la moarte,
însă forța loviturii rupsese oțelul și simți ceva cald scurgându-se în jos peste șale. Era rănit, dar n-avea timp
să verifice gravitatea rănii. Se năpusti pe culoarul strâmt dintre case, în timp ce un nor de vată începea să-l
înfășoare cu tentacule moi și insinuante. I se părea că aleargă ca vântul, dar de fapt abia se mișca, sprijinit de
pereți. Auzea cum din spate se apropie pașii soldaților lui Bocskay, în față simțea adierea rece a Dunării, dar
deschizătura dintre case parcă nu se mai vedea deloc.
— Dumnezeule, murmură uimit, o să mă las ucis aici, ca un câine?
Se opri și se răsuci spre dușmani. Simți mânerul săbiei și-l cuprinse o liniște rece, lipsită de patimă.
Parcă altcineva în locul lui trage sabia din teacă și zice îndârjit:
— Ori eu, ori voi!
Pe culoarul îngust nu încăpeau în rând doi oameni. Primul soldat care înaintă în acea îngustime primi
direct atacul celui urmărit și căzu în genunchi, blocându-și pe moment camarazii. Rănitul se mai retrase
câțiva pași până să vină următorul atac.
Culoarul se umplu de strigăte, zgomot de arme și răcnete de durere.
Voicu și Mircea dădură peste al treilea cadavru, un uriaș ale cărui forme începeau să se deslușească în
lumina palidă ce se ridica peste acoperișurile capitalei.
— Bine că se mai luminează puțin, bombăni Mircea. Nu ne mai vârâm atâta degetele în ochi. Jupâne
Voicu, ești sigur că stăpânul domniei tale n-are sânge de căprior în vine? A purtat vânătorii după el cale de
jumătate de oraș. Mi-au sărit pingelele de la cizme, dar nu l-am ajuns.
— Nu-ți dezminți porecla, observ, jupâne Mircea, tot morișcă ți-i limba.
—Nu doar limba, jupâne Voicu... la zi, n-ar fi mai bine să-ți spun „uncheșule”? Mă cunoști doar de
mititel, și apoi, tata nu arată butoiul cu Nicorești decât prietenilor lui buni... sau lui Vodă, când vine la noi.
- Măriei sale îi place mai ales Cotnarul, nepoate. Iar noi ar trebui să ascultăm mai bine, se aud niște
urlete în față... la stai!
își încordară auzul. Nu prea departe, după colț, cineva striga: „Atenție, vrea s-o ia pe scurtătură”, apoi o
trupă întreagă veni spre ei, amenințând să dea piept în piept. Mircea îl trase repede într-o parte.
—Vino, să le-o luăm înainte. Vor să-i taie drumul spre fluviu. Se va vedea dacă mișc numai limba,
uncheșule. Ține-te bine.
Urmă o goană aprigă în care tânărul îl călăuzea pe bătrân, și se opriră la o portiță închisă într-o
fundătură. Moldoveanul o deschise cu o smuci- tură, pătrunzând într-o incintă largă la baza unui zid. O scară
îngustă săpată în zid ducea pe creastă, iar pereții din jur erau de fapt spatele unor depozite mari. Mergând pe
zid spre stânga se ajungea curând la culoarul pe care l-am descris mai devreme. Deasupra caselor se
deslușeau meterezele unui turn de pază.
— Brr, sinistru loc! se scutură Mircea. Când l-am descoperit se duelau aici domnii căpitani ai regelui cu
domnii căpitani ai lui Cillyi, într-un miez de noapte luminat de făclii. Domniile lor au vechi și temeinice
dușmănii, pe care și le spală uneori în sânge... Trage-ți sufletul, uncheșule. Dacă aveam niște pari blocam
poarta și nici capul nu ne durea, dar așa, lasă-mă pe mine mai întâi.
Și se propti în portiță, la timp pentru a rezista unei zdruncinături puternice. Dincolo se auziră înjurături și
tropăituri nerăbdătoare. O a doua lovitură zgudui portița.
— Alo, domnilor, ce doriți? strigă Mircea. Nu vedeți că locul e ocupat?
— Lăsați-ne să trecem, suntem grăbiți, răsună o voce groasă.
—Domnilor, așteptați-vă rândul, ca niște oameni înțelepți ce sunteți. Niciodată graba nu-i bună.
Deocamdată suntem ocupați.
— N-avem treabă cu voi, spintecați-vă cât vreți. Noi doar vrem la zid.
—A, nu, domnilor, ce exprimare e asta? Niciodată doi nobili seniori nu se spintecă. Se spune că au
deosebiri de păreri, sau că își măsoară lungimea săbiilor, că au o partidă de scrimă sau că își reglează
conturile, asta dacă vrei să folosești limbajul acelor afurisiți de socotitori din cancelaria intendenților
maiestății sale - Domnul să-l apere! Dar să spui că se spintecă!... Țț, țț, acesta e limbaj de mârlan, domnule.
Și apoi, să treceți pe zid?! Ce-i asta? Niciodată doi nobili seniori nu trebuie tulburați când au o mică discuție
în particular. Să ne deranjați? Vă lasă inima să comi- teți asemenea blasfemie, domnilor?
— Ăsta-i moară neferecată, bombăni cineva.
—Ai auzit, nepoate? chicoti Voicu.
— Domnule, ai zis „moară neferecată”? Am auzit eu bine? Păi atunci îmi faci un compliment, și îți
mulțumesc preaplecat pentru bunăvoință. Moara este o clădire folositoare, care ne macină mălaiul și făina...
Și îi dădu așa câtva timp, scoțându-i din răbdări pe soldații contelui dar trăgând de timp și îngăduind
bătrânului să-și mai vină în fire după goană; până ce Voicu dădu din mână că s-a odihnit.
— Slobozește-i înăuntru, șopti la urechea tânărului, că atâta vorbești de-mi vine să omor pe careva.
—Te servesc îndată, uncheșule, rânji moldoveanul, apoi trase portița, cu o iuțeală care cauză poticnirea
soldaților sprijiniți în ea. Mircea profită pentru a-i împunge cu sabia pe primii ghinioniști: Ce-i asta,
domnilor, dați buzna? Unde vă sunt bunele purtări?
— P-ăsta eu îl arunc în Dunăre, se repezi cel cu vocea groasă, începând o luptă neprevăzută de soldați,
sub cel mai minunat răsărit de soare care putea exista.
Un timp rezistară să țină poarta, dar fură împinși înapoi de mulțimea soldaților furioși; atunci fugiră la
piciorul scării pentru a-i împiedica să urce. Lucrau harnici umăr la umăr, cercetându-se câteodată cu coada
ochiului și plăcându-se tot mai mult. Fură apoi nevoiți să urce pe zid, așteptându-se să-l vadă, poate, pe
Vlăduț acolo. Dar sus nu era nimeni. „Unde o fi măria sa?” se îngrozi Voicu. Se retrase lângă Mircea, șuie-
rându-i între două lovituri:
—Trebuie să merg în scurtătură. Poți să-i ții pe diavolii ăștia pe loc?
— Pot încă, dar tare mi-ar plăcea o baie acum.
— O s-o facem și pe aceea. Fii cu ochii-n patru...
Pe drumul îngust de acces al apărătorilor cetății, între apă și cer, Mircea rămase singur. Voicu goni
înainte, spre străduță. Vlăduț se sprijini de zid cu mâna stângă și închise ochii o clipă. Nu mai știa de când
lupta, retrăgându-se pas cu pas într-o sforțare supraomenească. Era conștient că zaua îi salvase viața de
nenumărate ori; vreo două- trei săbii dușmane săriseră în bucăți când o loviseră, minunea de za milaneză
făcându-și datoria cu prisosință. De aceea acum loviturile oamenilor lui Bocskay ținteau mai ales capul și
picioarele. Acele picioare care tremurau acum, în încordarea de a nu se îndoi. Acest cap care plutește parcă,
învăluit pe nesimțite de o ceață parșivă. Acest corp netrebnic, ce lunecă în jos, într-un hău din ce în ce mai
adânc, mai întunecat. Izbuti să mai vadă sulița ce venea spre el și un gând îl fulgeră: „Ăsta-i sfârșitul”. Dar
lemnul suliței este tăiat de o sabie, o mână îl cuprinde cu putere și un glas - cunoscut? - strigă ceva în spatele
lui.
Apoi fu doar întuneric.
— Sunt aici, măria ta.
Un suspin fu răspunsul. Voicu îl simți înmuindu-se și strigă speriat:
— Măria ta?
Cu el în brațe se avântă direct spre ieșire, care era la trei pași în spate, și sări de la zece pași drept în apa
rece a Dunării. Ochi atent, Mircea văzu și lăsă imediat lupta, alergând pe zid și aruncându-se în apă în
apropierea lor. Undele se închiseră deasupra celor trei bărbați.
Furioși, soldații de pe zid cu cei din străduță se întâlniră sus, pregă- tindu-și sulițele pentru a-i străpunge
dacă apăreau la suprafața luminată de răsărit a apei. Blestemând și înjurând, așteptară un timp, după care se
mirară: cei trei nu mai apăreau!
După jumătate de ceas de patrulare mânioasă pe zid, oștenii magnatului ajunseră la singura concluzie:
cei trei se înecaseră. Nimeriseră poate vreo stâncă ascunsă ori fusese apa prea rece pentru trupurile lor
încălzite de luptă. Așa că părăsiră mulțumiți meterezele și curând locul rămase pustiu.
Abia atunci, dintr-o barcă ancorată mult în josul apei, se ridicară două siluete.
— Încăpățânați oameni, uncheșule. Mult le-a trebuit până să se convingă că suntem morți. De ce or fi
unii așa? se tângui Mircea, apoi puse lopețile în lăcașurile lor și porni să vâslească zdravăn spre malul opus.
Voicu nu răspunse. Privea cuprins de amărăciune chipul galben al stăpânului său, pe care îl ținea în brațe. Îi
mângâia în neștire obrazul și tâmplele, și nu se trezi decât când barca se zgudui. Ajunseseră la un cheu
micuț, pierdut între sălcii. Mircea sărea cu sprinteneală pe mal și lega barca.
— Unde suntem?
— În Pesta, uncheșule. Am aici o căsuță anume pentru unele întâmplări neașteptate ca aceasta. Avem tot
ce ne trebuie, afară de felcer. Dar îți voi aduce unul pe sus...
— Jupâne Mircea, grăi înmuiat boierul, poate ai tu gura mare, dar și inima ți-i de aur. Dumnezeu să te
ajute.
Câteva ceasuri mai târziu Vlăduț era bandajat și își venise în simțiri, dar gândul nu-i era la rănile destul
de serioase, ci la altceva. îl chemă pe Voicu la el pentru a-i spune sec:
— Pregătește-te de drum. Plecăm peste o săptămână.
— Încotro? sări celălalt, uluit. Un drum acum te-ar ucide, măria ta, ai pierdut mult sânge, de se mira și
felcerul că...
Vlăduț înlătură din degete orice comentariu și închise ostenit ochii. Voicu ieși, bombănind: „Mai știu eu
și pe altul care tot așa e și nu se va schimba nici în gropniță. Amarnică fire de oameni!”...
 Capitolul 5. Moștenitorul
În acel ceas al după-amiezii Vlăduț ședea ridicat în perne, ceva mai puțin palid la chip, dar cu privirea
întunecată de povara unei griji ascunse. În minte i se întipăriseră cu litere de foc cuvintele din scrisoarea
vistiernicului. N-avea timp de zăcut, trebuia să plece la Suceava. Dar dacă ajungea acolo, ce rezolva? Cine l-
ar lua în seamă, cine l-ar primi la o vânătoare domnească? O mie de greutăți îi stăteau în cale. N-avea nici
prea mulți bani și nu cunoștea nici un moldovean în afara acestui tânăr neguțător, nepotul din Dărmănești al
jupânului Voicu. Dar bunul negustor e mai mult plecat prin oraș cu treburile lui, și nici nu poate destăinui
nimic nimănui: l-ar lua drept un băsnuitor de snoave. Poate cu banii s-ar rezolva: Mircea recuperase de la
han caii și bagajele; după ochii lui jucăuși, Vlăduț socotise că felul cum recuperase totul n-a fost prea corect,
dar, la urma urmei, rezultatul conta. Cum-necum, nepotul lui Voicu se dovedise de mare ajutor până acum,
mai ales că găsise și un atelier unde îi reparase cămașa de zale ruptă. Dacă ar putea ajunge la Oradea, la
armurier, ar avea niște bani de încasat, poate ultimii. Căci tânărul nu uitase nici o clipă situația în care se
găsea: socotit mort de unchi, nu putea apărea viu la episcopie; necazurile s-ar ține lanț și, poate, data viitoare
ar avea mai puțin noroc. Pentru toată lumea trebuia să rămână mort. Asta, dacă e să socotim bine, i-ar dărui
într-un fel o libertate nesperată; poate chiar libertatea de a se întoarce în țară nesupărat de nimeni. Voia un
loc stabil. Visa o casă numai a lui, un locșor tihnit, binemeritat după anii de pribegie.
Da, tresări Vlăduț, dar avea un nume și o datorie. Avea un nume - adevăratul nume - vestit în toată
Evropa, iar datoria îi era impusă de acest nume și-i fusese arătată fără vorbe mari, simplu și limpede: binele
țării lui. Dar unde începe binele? Ce este binele? Cum împărți faptele în bune și rele fără a avea îndoieli? în
anii de școală la Cozia învățase că Dumnezeu e binele și lumina, iar diavolul e răul și întunericul.
Majoritatea filosofilor greci sau latini, ori sfinții părinți despre care învățase mai mult sau mai puțin
conștiincios, ajungeau la aceleași concluzii. Dar asta înseamnă să te dăruiești unei vieți de pustnic sfânt, ori
el, personal, numai sfânt nu era. Până la vârsta lui gustase din mai multe bunătăți – ori răutăți – lumești decât
ar fi fost normal să guste. Viața de garnizoană îl făcuse să scape frâiele uneori. Era oare timpul să înșface
hățurile? Dacă da, încotro? Unde începe datoria lui?
— Jupâne Voicu!
Boierul îl găsi liniștit, iar fruntea nu-i ardea. Bolnavul îi luă cu blândețe mâna.
— Stai jos, Ioane, pe pat. N-ai fost mereu domnia ta lângă mine? încă n-am apucat să-ți mulțumesc:
dacă nu veneai, mă hăcuiau turbații magnatului. Dacă nu-i întârziai la han, mă prindeau acolo. Ești un
luptător pe cinste.
— Iar măria ta i-ai purtat și i-ai hărțuit ca un leu. Sunt mândru de faptele măriei tale.
— Dacă le-ai ști pe toate ți-ai schimba părerea, mărturisi cinstit Vlăduț. Eu însumi nu mai sunt sigur. De
ce nu mi-ai zis adevărul? De ce m-ai lăsat să fac toate prostiile pe care le-am făcut?
— Știam că vei întreba, măria ta. Dar există la om o vârstă când trebuie lăsat să dea singur cu capul de
zid, pentru a învăța mai bine și pentru a-și pune întrebări; altminteri va aștepta toată viața pe altul să-i spună
ce să facă.
— Vorbești întocmai ca măria sa Vodă.
— Cum s-au petrecut lucrurile? Ce ți-a spus? își arătă în sfârșit curiozitatea boierul. Ai plecat pornit și
te-ai întors... cum să zic, neînduplecat. Ce s-a întâmplat după fuga lui Stroe?
Tânărul nu răspunse îndată. Vedea parcă aievea în fața ochilor chipul aspru, de o bărbăție viguroasă, a
principelui, îi auzea cuvintele, iar și iar: „Altceva voiai să afli, copile”. Un surâs visător îi îmblânzi chipul;
cu degetele-i lungi și uscățive în poală, părea deodată dus departe, într-un tărâm fermecat și minunat,
semănând cu acele picturi italienești de care se înconjurase regele Matei în ultima vreme. Boierul așteptă
până când tânărul se hotărî să întoarcă spre el o privire plină de liniște.
— Poate că așa trebuia să fie: întâi să-l urăsc, neștiindu-l, apoi să-l descopăr cum e și abia apoi să
înțeleg adevărul.
— Nu măria sa ți-a spus?!
— Nu, Ioane, nu el. Dar câteva vorbe aruncate ici-colo m-au pus pe gânduri, și apoi m-a tot obsedat o
oglindă mare, în care ne-am văzut amândoi... A fost ceva tare ciudat. Îi semăn, nu-i așa?
— Aproape ca două picături de apă, măria ta.
— La un moment dat m-a mustrat, apoi m-a lăudat și mi-a zis: „Știu cu cine semeni și mă bucur”.
Atunci n-am priceput. Of, Ioane, m-am purtat cu el ca un nebun! Dacă aș fi știut, poate că... Nu știu... Nici
măria sa n-a lăsat să se înțeleagă...
—Am fost în Amlaș, începu abrupt Voicu. M-am închinat la mormântul jupâniței Bucura. Am ceva de la
dânsa pentru măria ta, dar n-am vrut să-ți dau până nu vedeai adevărul. Azi a venit timpul și pentru ultimul
ei cuvânt.
Deși slăbit și chinuit de dureri, Vlăduț îl fulgeră cu o privire aprigă.
— Pentru binele domniei tale, jupâne Voicu, sper că e ultima faptă pe care mi-o dezvălui prea târziu. Fir-
ar să fie, nu mai sunt copil! Măria sa m-a sfătuit să vorbesc cu tine și aveam o nădejde, însă renunț și caut
altă cale, dacă tu ai plăcerea să mă joci și să mă amâni. Hotărăște-te!
— Măria ta, am jurat să te apăr de toate relele, și asta nu de ieri, ci de acum optsprezece ani. Cât timp ai
fost sub supravegherea iscoadelor judelui nu îți puteam spune nimic. Un drum la Amlaș sau la Vișegrad ți-ar
fi adus pieirea. Să nu crezi că fuga noastră prin Buda a fost o întâmplare. Uită-te cum arăți, și asta acum,
când ai o putere de taur; cum te vedeai la zece ori cincisprezece ani sărind la beregata judelui? Erai un copil
iute din fire iar el era unchiul măriei tale.
—Nu mai e unchiul meu. Albii nu mai sunt familia mea. L-am redus la tăcere pe jupân Matei, i-am
dejucat planurile și l-am făcut să se certe cu Bocskay. Și dacă nu se potolește, îi retez căpățâna, izbucni
tânărul printre dinți. Lui și vistiernicului, care se lasă ademenit de...
Încremeni dându-și seama ce era să scape. Reveni, recăpătându-și calmul:
— Recunosc că aveai dreptate să mă ții departe de adevăr, dar te întreb: de ce nu mi-ai spus în pădure,
înainte de a intra în castel?
—Am vrut, dar ai plecat prea repede. Și apoi... Nu te simți mai întreg acum, știind că ai stârnit respectul
și interesul măriei sale înainte de a înțelege cine ești?
Vlăduț privi pe fereastră fără să răspundă. Furia lui era puternică, dar știa, în adâncul sufletului, că
aceasta îi era marea mulțumire: faptul că se priviseră bărbătește în ochi și se respectaseră simplu, fără
resentimente.
Rămas în picioare cu mîinile-n sân, Voicu surâdea știutor. Ieși, apoi se întoarse în odaie fără zgomot.
— Înțeleg și mă bucur nespus că măria sa a avut încredere în mine, că și-a amintit că-i sunt credincios și
că te-a trimis la mine să ne sfătuim. Cunosc multe lucruri și pe mulți oameni folositori în lucrările care ne
așteaptă, ia caseta asta, îți aparține. N-ai pe lume un suflet mai credincios ca al meu.
Apoi boierul făcu pentru întâia oară gestul de supunere față de stăpânul lui legiuit: puse genunchiul jos,
plecă fruntea descoperită și-i pupă dreapta. Vlăduț răsuci mirat capul, dar înțelese corectitudinea gestului și-l
bătu la rândul lui pe umăr. Mișcarea îi smulse un geamăt de durere; Voicu nu sări să-l aline, ci se încruntă.
— Știu că e vina mea, mormăi rănitul, nu mă cicăli. Mergi acum, te chem eu.
îi tremurau degetele de slăbiciune când desfăcu atent caseta de argint. Două suluri de pergament se
odihneau pe căptușeala de catifea neagră. Lângă ele strălucea un lănțug de aur cu medalion. îl luă, deslușind
figurile sculptate cu măiestrie în medalionul greu: dragonul încoronat, cu coada încolăcită, cu aripile
desfăcute, sfâșiindu-și prada. Coroana dragonului era din diamante iar corpul era smălțuit în verde și bătut
cu mici smaralde ca niște solzi. Zalele erau ciudate și cumva răsucite, lucrate în vreun atelier nemțesc. Era
un giuvaer rar și neprețuit, o replică probabil a colanului Ordinului Dragonul de Aur, special pentru purtat
sub haine. Vlăduț clipi: auzise în discuțiile doamnei Marina că doar șeful Drăculeștilor deținea colanul,
mantiile și sabia Ordinului, cele care dăduseră porecla familiei. Ele se găseau la Vlad vodă, moștenire de la
părintele său Vlad Dracul, și aveau să treacă în mâinile următorului șef al Drăculeștilor.
Vlăduț deschise unul din suluri. Era un act de cumpărare a moșiei Corbeni pe Dâmbovița, pentru un
oarecare Chiriac Ion și fiul său Teodor, cneji din Făgăraș. Purta pecetea vorniciei din Bolintin și semnau ca
martori doi dieci și un preot de la schitul Bolintin. Un act mai bine întocmit și mai legal nu putea exista.
Cam mirat, desfăcu al doilea pergament, dar de la primele cuvinte actul începu să-i joace în mâini. Cu un
efort se stăpâni și continuă să citească.
„Dragul meu băiat, îți scriu cu ultimele puteri pe care mi le-a îngăduit Dumnezeu. Acum ești bărbat și,
deși nu te-am văzut de când erai un copil bun și zburdalnic, știu că nu poți fi decât icoana vie a tatălui tău, pe
care l-am iubit din tot sufletul...”
Lăsându-se pe spate, Vlăduț închise ochii. Dorise de la mama lui un răspuns. Îl primise.
„Nu fi mâniat pe cei care ți-au ascuns adevărul”, scria mai departe maica lui, cu un scris fin și aplecat.
„Am jurat pe Evanghelie în fața bărbaților din familia mea că întreaga viață nu-ți voi spune adevărul nașterii
tale. Dar nu le-am jurat că nu-ți voi spune adevărul nici după moarte; acum, când citești mărturia mea, ea
este de dincolo de mormânt, deci n-am încălcat nici un jurământ...”
— Nu! se răzvrăti Vlăduț. Dumnezeu nu ocrotește minciuna! Și tăcerea, în locul adevărului, tot
minciună este!
„Pe tatăl tău l-am întâlnit la Brașov. Eram cu frații mei în ospeție la niște prieteni din Schei; atunci s-a
auzit de schimbarea de domnie din Moldova. Zilele următoare au sosit în oraș valuri de pribegi; printre ei și
cel ce îți este tată. Fusese oaspete al răposatului Bogdan vodă, unchiul lui bun. Timp de o lună fusese și
domn al Țării Românești, cu trei ani înainte: Vlad vodă, fiul lui Vlad vodă Dracul. Acum era pribeag și
urmărit de ucigașii lui Vladislav vodă, ai cărui sfetnici erau tata și unchiul Albu Toxabă. Nu știam atunci
aceste amănunte, dar, chiar dacă le-aș fi știut, nu mi-ar fi păsat. Ne-am întâlnit prima oară la un bal dat de
pârgarii orașului. Țin minte și azi, era o seară de Brumărel, rece și înstelată. Matei, fratele meu, mi l-a
prezentat ca pe un oaspete de seamă al petrecerii, știut fiind că avea ocrotirea voievodului Iancu de
Hunedoara. N-am știut nici socotelile fraților mei în ceea ce-l privea: voiau să fie siguri de prietenia lui în
cazul că devenea iar domn, așa cum se șoptea...”
—Ticăloși deștepți! scrâșni Vlăduț, lăsând o clipă scrisoarea.
„Nu știam toate aceste vorbe, zvonuri și socoteli ascunse, așa cum sunt sigură că nici Vlad vodă nu le lua
în seamă. Știu doar că m-a privit și mi-a surâs. Era tânăr și falnic, vorbea ales și s-a tulburat când i-am
vorbit. De atunci totul în jurul nostru a dispărut. M-a iubit și l-am iubit din prima clipă, așa cum respiram ori
mă mișcăm, fără să mă gândesc. Iubirea e frumoasă, fiul meu, atunci când e adevărată și statornică. Nu mi-a
refuzat nimic și nu i-am refuzat nimic. Nu-mi pare rău nici azi. Te rog să ierți sinceritatea unei femei în
vârstă, care a visat o clipă cât pentru o viață. Unul din rezultatele acestui vis, cel mai frumos dintre rezultate,
ai fost tu. Te-am crescut și te-am ocrotit pe cât am putut. Îi porți numele, Ioan Vlad, și ești din osul
Basarabilor stăpânitori ai țării.
Iubitul meu și-a mărturisit dorința de a ne căsători. Tatăl meu a venit la Brașov la începutul lui Gerar, i-a
ascultat cererea și l-a refuzat. Motivul? Pribeagul pieduse fiindcă Iancu de Hunedoara își depusese mandatul
de vicerege al Ungariei, deci șansele la tron ale iubitului meu scăzu- seră și ele. Erau sfetnici importanți ai
lui Vladislav vodă și nu își voiau averile primejduite prin legarea lor de un Drăculesc. Și, întrucât erai deja
pe drum, m-au măritat la repezeală cu un boier din Hațeg, Stoian Albu, neam depărtat de-al nostru, care te-a
acceptat. îndată după aceea m-au adus înapoi la Argeș.
Jupânul Stoian a fost un om bun. Nu s-a atins de mine, respec- tându-mi alegerea și durerea. Cu tine s-a
purtat iubitor ca un tată, și l-am plâns mult când a murit la Belgrad.
Familia mea a făcut rău refuzându-l pe Vlad. L-au împins către răzbunare. Ani de zile, surd la vocea lui
Iancu vodă - care l-a și exilat din această cauză un timp - Vlad a năvălit cu foc și jaf asupra pământurilor
noastre și ale lui Vladislav vodă. Dușmănia s-a adâncit. Când a venit iar domn, Vlad vodă a venit cu ramura
de măslin. Voia pace și înțelegere în țară. Era destoinic și harnic, dar nu toți l-au putut urma. Nu voiau să
vadă că asprimea lui față de fărădelege dă roade frumoase și că era la fel de aspru și cu sine, nu doar cu alții.
Cei mai nemulțumiți de noua stare de lucruri erau frații mei: dregătoriile lor erau luate de alții, mai pricepuți
și mai credincioși. Au început să se agite, să stârnească zâzanie și ură împotriva stăpânului nostru. Atunci a
venit Vlad vodă să-i împace. Nu i-a venit ușor, dar m-a cerut iar de soție. Crezându-se mai tare, familia mea
l-a jignit din nou. A fost pentru ultima oară; îndată ce s-au ridicat cu cetele, domnul i-a zdrobit. A fost fără
milă, au curs mult sânge și multe lacrimi. Doar Ion și Matei au fost mai iuți și au scăpat. Eu eram atunci în
Amlaș, domeniul lui Vodă. Jupânul Voicu mă sfătuise să plec, dar știam că de fapt iubitul meu ne trimisese
acolo, pentru a ne proteja de cele ce aveau să vină. Aici, la Amlaș, m-au găsit Matei și Ion. Atunci au jurat ei
pe Evanghelie răzbunare, și ura lor s-a întors întreagă asupra ta, fiul lui. Mi te-au luat și te-au dus undeva -
abia cinci ani mai târziu am aflat că erai ascuns la Cozia - și s-au legat să te ucidă dacă îți voi pomeni
vreodată în această viață cine îți e tată adevărat. A trebuit să jur ca să-ți scap viața. Erai atât de mic și
plăpând că nu le-ar fi fost greu să se țină de cuvânt. Am cerut doar atât: să fii crescut cu grijă, ca un boier de
viță veche. A trebuit să jur că nu te voi mai vedea niciodată.
Acesta a fost pactul care ne-a despărțit pentru totdeauna, iubitul meu copil. Mulțumită lui Voicu am aflat
cum crești, cum înveți, cum te păruiești și cum te joci cu băieții de vârsta ta. Am aflat cum devii chipeș,
cinstit și aprig la mânie, am aflat și de prima fată pe care ai sărutat-o, și de prima luptă adevărată, și de
cărțile pe care le învățai la Cozia ori, mai târziu, la biblioteca episcopiei din Oradea. O mamă știe să tragă de
limbă un prieten devotat ca bunul jupân Voicu.
Mâna îmi tremură și mă simt rău, tușesc și am fierbințeală. Mi-e teamă că n-apuc să-ți spun tot, așa că
trebuie să mă grăbesc și să scurtez, deși, vai, fiule, când știu că vei citi singura scrisoare de la maica ta, mă
emoționez și aș vrea s-o lungesc cât de mult, să nu mă despart atât de repede de tine!
Câteva cuvinte despre Voicu, cel care te slujește, și Ion Chiriac, slujitorul meu. Amândoi sunt boieri de
viță, prieteni și credincioși ai iubitului meu. El i-a trimis în slujba familiei mele încă de pe când nu te
născuseși, pentru a ne apăra, pe mine și pe tine, l-a legat cu jurământ, și de atunci ne sunt prieteni, apărători
și sfătuitori. Au fost înțelepți și nu s-au trădat, iar Voicu a fost destul de priceput să intre pe sub pielea lui
Matei ca să ajungă să te descopere la Cozia și să-ți fie slujitor. De atunci nu te-a mai părăsit. Matei are toată
încrederea în el, dar adevărul îl știm doar noi. Ai încredere în ei și iubește-i așa cum îi iubesc și îi prețuiesc
eu.
M-am gândit că poate vreo nevoie sau nenorocire, sau doar dorința, te vor îndrepta spre țara neamului
tău. Am cumpărat o moșie mare cu conac pe numele lui Ion Chiriac. Actul îl pun alături. Toți martorii care
semnează sunt gata să bage mâna-n foc și să jure în cor că tu ești fiul lui Ion: sunt neamuri de-ale lui. Dacă
va veni timpul potrivit, îți vei putea purta adevăratul nume.
De la tatăl tău am primit cândva acest medalion. El este al tău, semn al primului născut al șefului
Drăculeștilor. Poartă-I, în amintirea mea și a dragostei tatălui tău pentru mine. Dumnezeu n-a vrut să fim
împreună, dar poate se va îndura de tine și te va aduce sub ocrotirea și puterea tatălui tău. Să nu crezi
vorbele rele care se spun despre el. Să nu-l părăsești; caută-l, vorbește-i, ajută-l și iubește-l și pentru mine. E
un om cinstit care a rămas singur în palatul și puterea aceea a lui. Mă rog pentru el, mă rog pentru tine, să îți
fie viața frumoasă și s-o trăiești după vrerea ta. Vai, necazurile și nedreptățile lumii sunt atât de multe încât
îți trebuie tărie și credință ca să nu te lași doborât. Dumnezeu să te ajute, copilul meu, și dacă am greșit
vreodată față de tine, iartă pe maica ta care te iubește atât de mult.
Bucura Albu”
Un ceas mai târziu, când intră grijuliu, Voicu îl găsi pe Vlăduț liniștit, dar ochii încă roșii arătau că
plânsese. Ținea caseta la piept cu ambele mâini, ca pe o comoară dragă. La intrarea lui tânărul tresări din
gânduri, dregându-și glasul.
— Ce-i, Ioane?
— Din păcate trebuie să te tulbur, măria ta. Așteaptă afară cineva să-l primești.
— Mai știe cineva unde suntem în afara lui Mircea? îl cunoști?
— Cred că da, e un om de vază, dar nu știu...
— Ce-i cu domnia ta? se trezi tânărul. Dacă tot e aici, poftește-l, dar stai la ușă cu sabia trasă. Dacă ne
amenință, străpunge-l!
Boierul își ascunse un zâmbet văzându-l că își revine.
— O clipă doar, măria ta, să-ți șterg fața cu năframa asta...
Tânărul se supuse, apoi vârî caseta în așternut lângă el. Voicu tresări la vederea medalionului pe care îl
purta. Dragonul strălucea puternic în lumina piezișă a soarelui care apunea.
— N-ar fi mai bine să-l scoți? încercă el, dar Vlăduț i-o reteză sec:
— Nu!
Îl întoarse totuși, în timp ce făcea semn de venire a oaspetelui neașteptat. Bărbatul între două vârste,
cărunțit la tâmple și falnic în portul capului, părea unul făcut să poruncească. O anume blândețe a privirii lui
nu-l înșelă totuși pe rănit, care îi făcu semn să șadă în jilț.
— Slavă lui Dumnezeu atotputernicul, salută oaspetele demn în românește.
— Și lui Hristos, Domnul Dumnezeul nostru.
— Doresc sănătate iubitei gazde.
— Asemeni și domniei tale.
— Numele meu e Șendrea, boier de viță din Țara Moldovei.
— Mă bucur, jupâne Șendrea. Dar ești sigur că pe mine mă cauți?
— Nu ești domnia ta Vlăduț Albu, nepotul jupânului Matei, judele Orăștiei?
Un fulger îngrozitor străbătu privirea rănitului, care săltă sprâncenele:
— Am cunoscut pe cineva cu acest nume, jupâne Șendrea, dar acela a murit. Eu sunt Teodor Chiriac,
cneaz din Făgăraș, iar acel județ nu mi-e rudă.
— E foarte bine, aprobă ciudatul oaspete. Cu domnia ta am treabă, jupâne Teodor, iar pe jude n-are decât
să-l doară mâna, că merită.
— Cine ești dumneata, domnule? izbucni rănitul. Ce cauți aici?
— Voi fi cinstit cu domnia ta, jupâne Vlăduț. Sunt hatmanul Moldovei și cumnat al măriei sale Ștefan
vodă. Sunt în solie de taină a voievodului meu pe lângă regele Matei și am de făcut un lucru foarte greu,
anume să-l conving pe înfumuratul ăsta de Matei să-l elibereze pe voievodul domniei tale din Vișegrad.
Prea surprins, tânărul făcu o mișcare violentă și gemu, lăsându-se în perne stors de vlagă. Hatmanul
înșfăcă la iuțeală năframa și-i șterse sudoarea ce-i năpădise brusc corpul. Profită de prilej pentru a-i întoarce
o secundă medalionul, și holbă ochii. Îi verifică bandajele, i le netezi cu degete pricepute, apoi așteptă să-și
revină. În acest timp îl cerceta printre gene, prețăluindu-i la adevărata valoare pieptul lat și mușchii
puternici, și încercă să străbată cu gândul prin barba lui neagră la trăsăturile energice ale feței. Îi studie linia
buzelor, nasul vulturesc și forma înaltă a frunții, căutând în cotloanele minții ceea ce era ascuns acolo
demult. Găsi, drept care plescăi încântat și râse în tăcere.
Urmărindu-l la fel de atent printre gene, Vlăduț se hotărî să deschidă ochii.
— Pari bucuros, jupâne hatman. Oare ce să fie la mijloc?
— N-ai să mă crezi, dar nu-i ceea ce gândești.
— Nu știi ce gândesc eu, jupâne Șendrea.
— S-ar putea să greșești. Uite, mă bucur că ești în viață. îți sunt dator cu umilele scuze ale hatmanului
Moldovei pentru greșeala lui față de domnia ta.
— Ce greșeală?
— Scrisoarea anonimă către Joachim.
— Respectele mele, jupâne Șendrea, zise netulburat Vlăduț. Ai un stil curat iar cunoașterea limbii latine
e bună. Mi-a făcut plăcere s-o citesc. Păcat de risipa de parfum. O preferam pe un răvaș de dragoste, ori în
părul despletit al unei frumoase care m-ar aștepta doar pe mine pentru a-și arăta focul.
— Ironia domniei tale nu mă lovește, jupâne Vlăduț.
— Scrisoarea domniei tale nu mă încălzește, jupâne Șendrea. Dar îți primesc scuzele. Ai crezut că faci
bine, probabil. Oricum, îți mulțumesc
pentru grija arătată adineauri. Sunt câteva mici zgaibe care mă sâcâie, dar vor trece.
Își lăsă capul obosit și gâtul încordat în perne, suflând greu. Șendrea i le așeză mai bine, apoi oftă:
— Ce-ar fi, jupâne Vlăduț, să lăsăm deoparte cearta? Avem aceleași interese amândoi. Nu veneam și nu-
ți vorbeam dacă nu credeam acest lucru.
— Te rog să-mi ierți tulburarea, zise tânărul, cam rușinat de dreptatea celuilalt. Tocmai primisem niște
vești, și imediat după aceea ai apărut domnia ta... Sunt un pic amețit.
Hatmanul clătină înțelegător fruntea și atmosfera se destinse.
— Apreciez cinstea domniei tale, jupâne hatman. Ai dreptate, firește. Cum te pot ajuta?
— Dacă nu cer prea mult, trebuie să știu ce s-a întâmplat la Vișegrad de când ai intrat până ai ieșit.
Descrie-mi locurile, oamenii, relațiile dintre ei și voievod.
— Cred că pot. Domnia ta, cu propria-ți mână, ai scris anonima? -Da.
— Măria sa te-a recunoscut și a zis: „Cunosc mâna care a scris. E cineva care nu minte”. Acum înțeleg
eu că i-ai pricinuit o mare bucurie, căci a putut bănui că nu mai e singur acolo. îți mulțumesc, domnia ta.
Poți să mă întrebi tot ce dorești.
— Dacă m-a recunoscut e bine, înseamnă că nu s-a schimbat prea mult de când îl cunosc eu. Și din
spusele altora am înțeles același lucru. Ce fel de om e Joachim?
— E neamț doar pe jumătate și e prietenul meu, zâmbi Vlăduț, adăugând serios: E oștean bun și
comandant capabil, e om de duh și admirator al măriei sale. Dacă ai de gând să folosești cele ce-ți spun, te
rog să-l cruți pe Joachim.
— Fii liniștit.
Întrebările continuară și tânărul nu putu să nu-i recunoască inteligența și calmul cu care insista pe
amănunte, măiestria de filigran a modului cum știa să adune și să pună cap la cap vorbe și fapte aparent
neînsemnate. Iși descoperi cu necaz neștiința în asemenea artă a întrebărilor și concluziilor. Când termină,
hatmanul știa chiar mai multe decât tânărul, cu toată împotrivirea acestuia de a spune prea limpede lucrurile
strict personale.
— Mda, trase linie hatmanul, după istoria asta paza se va întări și va avea mai puține libertăți decât până
acum.
— Mai bine păzit decât mort, zise Vlăduț printre dinți. Mai bine cu Joachim decât cu altul.
— Înveți repede, se bucură hatmanul. Ai rostit un mare adevăr. Firește, nu se pune problema unei
evadări, ci doar a eliberării de către rege. Prea mulți ochi sunt pe Vișegrad.
— În cazul ăsta, jupâne Șendrea, nu-l mai luați la bătaie pe rege de câte ori vi se năzare. Are câteodată
crize îngrozitoare de la rana de la șira spinării, și dacă ai auzi atunci cum blestemă Moldova, pe moldoveni,
pe femeile și copiii moldoveni, ba chiar și umbra lor, nu ai mai vorbi așa.
— Tinere, surâse trufaș hatmanul, latinii aveau o vorbă: „Divide et impera”. Și regii au uneori nevoie de
câte o bătaie, ca să nu li se urce la cap . Matei Corvinul se ceartă cu Vladislav Jagello, cu nemții, cu lehii ori
cu alții; de ce nu ar câștiga Moldova din toate astea? Regele tău va avea nevoie de noi.
— Nu mai e regele meu, domnule, replică tânărul, cu trufie cel puțin egală. Am alt stăpân și singurul,
fiind cel adevărat.
— Îmi placi, jupâne Vlăduț, râse celălalt. Slujește-I, atunci, și dă-mi voie să mi-l slujesc și eu pe al meu.
Mulțumesc de bunăvoință și fă-te sănătos.
— Pleci, jupâne Șendrea? îl opri tânărul.
— Ai nevoie de odihnă. Ești galben ca ceara.
— Ascultă, jupâne Șendrea. Mi-ai stârnit o mare curiozitate pentru Moldova și pentru viteazul ei domn.
Aș vrea s-o cunosc mai bine, dar nu știu pe nimeni în afara domniei tale. M-ai putea ajuta?
„Iată o cerere mai mult decât ciudată”, își ascunse hatmanul surpriza. „Ce-o fi vrând?”
— Domnule, continuă liniștit rănitul, gândește-te că acum sunt liber să plec unde poftesc fără să mai dau
socoteală nimănui, fără hârtie de concediu, fără peceți și aprobări. E o stare pe care n-am gustat-o niciodată,
mărturisesc, dar căreia îi simt de pe acum dulceața. Mi-am propus să călătoresc, și primul loc care mi-a venit
în minte a fost îmbelșugata țară a Moldovei.
— Credeam că ai un stăpân, ironiză hatmanul, curios de-a binelea.
- Așa-i, dar slujba actuală a măriei sale îmi îngăduie deocamdată să mă bucur de asemenea plăceri.
Doresc să vizitez Suceava și să am o călăuză cunoscătoare a vieții de curte.
„Asta nu-i plictiseala unui tânăr bogat în căutare de aventuri, ci altceva”, hotărî în sinea lui Șendrea.
— Firește, jupâne Vlăduț, cred că te pot ajuta. Vrei o scrisoare de recomandare?
-Ar fi minunat dacă aș avea așa ceva, mai ales din partea unui om ca domnia ta.
 — Și când ai de gând să pleci?
— Îndată ce mă fac bine. Sunt nerăbdător să părăsesc Buda și să văd zarea largă în față.
Dacă n-ar fi știut de la Mircea adevărul că se grăbea undeva, Șendrea l-ar fi crezut, atât de nevinovat
părea. „Să mă fi mințit oare?” se întrebă hatmanul în timp ce-l aproba. „Tactica o văd; dar țelul?”
— Iată o nerăbdare vrednică de laudă. Foarte bine, îți voi da scrisoarea. Către cine vrei s-o îndrept?
— Ți-am spus că nu cunosc pe nimeni; cui crezi domnia ta. Ori, poate...
— Poate?
— Mi s-a povestit demult despre un oarecare vornic Isaia sau cam așa ceva. Este cineva cu acest nume la
curtea Moldovei?
„Pari mai nevinovat ca un prunc neînțărcat”, îl cântări celălalt.
— Da, jupâne Vlăduț, este cineva cu asemenea nume la curtea Moldovei. îl cheamă Isaia și e marele
vornic al Țării de Sus. Din întâmplare, e și cumnatul meu și al măriei sale Ștefan vodă: soția dumnealui e
domnița Sora, așa cum soția mea e domnița Maria, dânsele fiind fiice ale voievodului Bogdan vodă.
„Totul se leagă”, se bucură tânărul, dar își lungi fața.
— Vai, n-am știut! Nici nu mai îndrăznesc să cer scrisoarea. Ori, poate, dumnealui jupânul mare vornic,
preacinstitul vostru cumnat, are vreun prieten apropiat...
— Da, jupânul Roman Gârbovăț. Dar dânsul merge la Liov luna viitoare, așa că voi scrie marelui stolnic
Alexe, alt prieten al cumnatului meu. E bine așa?
— Mai încape vorbă!
„E prea bucuros, deși încearcă s-o ascundă”, socoti atent Șendrea.
— Deci, am stabilit, se ridică el. îți voi trimite hârtia mâine.
— Cum ne mai vedem, domnia ta?
— Aici?
— Nu, la Suceava.
Hatmanul se căută la brâu și-i întinse un inel de fier cu pecete cap de bour.
- Arată-l căpitanului meu, Hărman, din cetatea Sucevei. Te va duce în fața cuiva căruia îi poți spune tot
ce ai pe suflet. Orice și oricând.
Hatmanul pusese mâna pe clanță când auzi glasul rănitului:
— Jupâne Șendrea... Mulțumesc pentru încredere.
Dădu din cap și ieși dincolo, unde îl aștepta Voicu rezemat de ușor.
— Păzește-l bine, îi zise domol. Are un talent grozav să se vâre în groapa leilor.
— Mie-mi spui, înălțimea ta! oftă amărât boierul. Dar și el are gheare tari.
— Oricât, jupâne Voicu, oricât!
Și părăsi încântat căsuța din Pesta, îndreptându-se către podul de vase de peste Dunăre, spre cetatea
Budei. Soarele apunea, înflăcărând apele bătrânului fluviu și aruncând umbre violete și roșii peste dunga
pădurii de pe insula Margareta. Hatmanul se opri în mijlocul podului, cu ochii la discul purpuriu care se
afunda încet în zare. Bărci, galere și corăbii mici forfoteau către port; se forma un convoi ce urma să vină în
josul apei, și podarii se agitau pe maluri, semn că vor desface podul în curând. Hatmanul zâmbi o ultimă
oară soarelui și o luă încet spre mal. „Da”, gândea el, „chiar dacă nu reușesc să-l mișc pe ursul ăsta unguresc
din palatul regal, am descoperit un puiandru de leu. Cine știe, poate că el este omul?”
Seara, când Mircea se întoarse la han, Șendrea îl luă după umeri.
— De mâine te muți în Pesta, dragul meu, și mi-l trimiți în loc pe Culache. Te vei întoarce la Suceava
însoțind un bun prieten de-al tău, căci ți-ai terminat negustoriile aici.
— Dă-mi voie să ghicesc, se lumină tânărul boier. Te-ai plictisit de mine și de jelaniile mele și mă
trimiți în pețit la vornicul Trandafir?
— Doar după ce termini treaba asta. Ți-am promis doar că-ți sunt naș...
— Atunci nu poate fi decât prietenul Vlăduț. La Suceava îi era drumul?
— Da, numai că vezi, acum nu-l mai cheamă Vlăduț, ci Teodor Chiriac, cneaz din Făgăraș. Am o hârtie
să i-o trimit mâine.
Mircea o citi în fugă și se luă cu mâinile de cap, neîncrezător.
— Stolnicul Alexe? Falnicul și viteazul vel stolnic, eroul de la Lipnic? Prietenul Vlăduț... iertare,
Teodor, n-are gusturi rele deloc!
— Întâi voia pentru jupânul Isaia, dar auzind că mi-e cumnat, s-a răzgândit.
— Hm, l-ai tras de limbă. Aș fi putut băga mâna în foc că te vei duce azi în Pesta, unchiule, arăți ca un
motan care a dat peste oala cu smântână. E o hârtie foarte frumoasă și folositoare, care miroase a fitil în
butoiul cu pulbere. De ce naiba îl vrea Vlă... Teodor pe jupânul Isaia?
— Nu știu. Asta vei afla domnia ta.
 Capitolul 6. La vânătoare domnească
Se lăsa o seară dulce, mirosind a soare și a fân proaspăt cosit.
Lătrau câinii în gospodăriile târgoveților, scârțâiau cumpenele fântânilor și nechezau caii însetați.
Suceava se întindea în fața călătorului ostenit, îmbiindu-l cu hanuri vesele, case și conace din lemn și piatră,
grădini înverzite și ulițe largi, oboruri, depozite și case de negoț, prăvălii în care puteai găsi orice, de la ace
de fier bistrițene și tălpi de lemn pentru bocancii țăranilor săraci, până la brocarturi venețiene, mătăsuri de
Alep și piele de Cordoba, de la cuțitoaie și satâre de parlagii până la armele cele mai scumpe, de Toledo sau
Damasc. În iarmaroace și piețe fremăta mulțimea dornică să-și agonisească cele necesare măruntelor vetre
de familie sau marilor cuhnii boierești. întru toate Suceava se arăta călătorului din luna septemvrie a anului
de la Hristos 1470 ca un oraș bogat și înfloritor, podoabă a domniei moldovene și capitală a țării. Cetatea
puternică din marginea târgului se înălța masivă, cu bastioane și contraforturi, cu ziduri groase de zece pași,
cu turnuri păzite, bombarde și mulțime de oșteni înarmați, cu șanțuri adânci înconjurând-o de două ori.
Dincolo de ziduri se vedeau acoperișurile de olane ale caselor domnești, ale casei slujitorilor, garnizoanei,
arsenalului, grajdurilor, magaziilor; se bănuiau curți și pomi și se înălța crucea de pe capela domnească, iar
sus, deasupra intrării în arcadă, stătea lespedea sculptată cu bourul moldovenesc flancat de lună, soare și
stele. Pe turnul mare flutura flamura Moldovei, iar deasupra palatului se vedeau flamuri cu stema domnească
în aur și verde.
Opriți în drum, cei trei călători admirau minunata priveliște a orașului și cetății. Care cu boi treceau
scârțâind domol, purtate de moșnegi ori fetișcane cu marame, oșteni călări grăbeau la treburile lor, ridicând
un nouraș de colb cu copitele cailor, oameni simpli mergeau pe jos, pe asini sau pe căluți, slujitori, slujbași
administrativi sau boieri treceau iuți pe cai frumoși. Era un adevărat furnicar. Mirat, Vlăduț cerceta
împrejurimile.
— Dar ce se întâmplă, prietene Mircea? întotdeauna e așa mulțime?
— Aproape mereu, explică celălalt. Mai ales azi, că e mare sărbătoare, Nașterea Maicii Domnului. Pot să
pun pariu că în seara asta nu vei găsi în Suceava casă boierească fără taraf, oaspeți și mese întinse, așa cum
se cuvine.
— Înseamnă că n-o să găsim locuri la han, mormăi lângă ei Voicu, aprinzând firea de praf de pușcă a
moldoveanului cu aceste vorbe.
— Uncheșule, m-am luptat eu cu douăzeci de turbați pe o frântură de zid, și crezi că mă sperii de domnia
ta, care ești singur? Pentru prietenii mei nu există hanuri în Suceava, ci numai casa tatălui meu. Dacă aude
părintele meu că v-am lăsat la han în loc să vă ofer ospitalitatea Toaderilor, mă gonește de acasă, și bine ar
face. Așa că vă iau pe sus. De acum nu mai puteți spune nimic, căci nu aud.
Și își vârî demonstrativ degetele în urechi. Bătrânul râse, dându-i prietenește un ghiont.
— Există pe lumea asta cineva care să sece acest șuvoi de vorbe? Și arată mare, fioros, negru, urât și
încornorat?
— Ba e mărunt, dulce, frumos... Privirea moldoveanului se tulbură și i se încleștară fălcile, iar Voicu
făcu semn cu ochiul, râzând tăcut. Vlăduț surâse ușor, dar deveni îndată serios. Cu un efort de voință se
ridicase de pe patul de boală și pornise la drum fără ca rănile să i se fi vindecat bine, iar zbuciumul și
osteneala drumului nu îl ajutaseră să-și revină. Merseseră întins până la Bistrița, unde avea Mircea o treabă
anume cu câțiva neguțători; urmaseră apoi drumul vechi al Câmpulungului Moldovenesc spre Dărmănești;
acolo zăboviseră o noapte și coborâseră în cele din urmă la Suceava. Drumul lung îi apropiase pe cei doi
tineri, și ajungeau acum la cetatea de scaun buni prieteni. Cu toate acestea, privind acum orașul, îl cuprindea
cu repeziciune înfrigurarea, ca înaintea unei lupte. înfrigurare, dar și îndoieli. Va reuși oare să se strecoare în
tabăra lui Isaia? Timpul era prea scurt, înălțarea fiind peste șase zile. Poate că Vodă n-o să vâneze în zi de
post, dar a doua zi? Ori cu o zi înainte? Trebuia să înceapă chiar din această seară, profitând de ospețele
cinstiților boieri, la care trebuia să-l găsească pe Alexe stolnicul. Neapărat!
— Prietene Teodor, vii cu mine la ospețe?
Tânărul muntean îl privi pătrunzător. Chipul rotund și fin al lui Mircea strălucea de nevinovăție: de unde
îi ghicise cel mai tainic gând? Căci nu-i spusese nimic de scrisoarea de recomandare, deși înțelesese că tatăl
lui fusese mare postelnic al voievodului Ștefan timp de vreo cinci- șase ani, la începutul domniei. Asta îl
mirase: ce caută un fiu de mare sfetnic în negustorii la Buda, când n-are nici căruțe, nici oameni?
Neobișnuit să treacă pe lângă un lucru fără a-i arunca o privire, acum Vlăduț se mustră totuși în sine că e
prea bănuitor. Mircea era un boier tânăr, vesel și deștept, un prieten sincer și ușor aiurit; în nici un caz nu
putea fi primejdios. Poate, dacă i-ar cere ajutorul... Dar nu, nici lui Voicu nu i-a zis. Le va spune, poate, când
va fi sigur.întrebarea lui Mircea trezi protestele bătrânului boier, dar degeaba.
 — N-am nimic, Ioane, sunt foarte zdravăn, zise Vlăduț. Bineînțeles că vin cu tine, Mircea, dacă nu te va
opri jupânul Toader, tatăl tău. Ziceai că nu-i la moșia voastră, Dâmbu Stânii, ci aici.
De la Dărmănești Mircea se repezise la Dâmbu Stânii, conacul lor de lângă apa Sucevei, dar se întorsese
mofluz, căci nu-și găsise părintele acasă. Acum Mircea râse cu toți dinții:
—A, nu-l cunoști încă pe tata. Dacă la ceasul ăsta n-are casa plină de oaspeți, înseamnă că s-a dus el cu
Maria la alții, doar e ziua ei azi!
— Parcă pe maica ta o cheamă Dragna, nu Maria, se miră Voicu.
— Pe mama a luat-o Dumnezeu acum trei ani. Maria e sora mea.
Umbra unei tristeți flutură câtva timp deasupra celor trei călători și glasurile coborâră. Vlăduț rămase un
pic în urmă, descălecat, dar îi ajunse repede.
— Ne-ai luat cam în pripă cu sărbătorile, Mircea. Și cum arată ospețele pe-aici?
Moldoveanul începu îndată să-i descrie ce și cum, și cine cu cine venea, și ce obiceiuri la beție avea. În
timp ce vorbea vesel, în vălmășagul de informații și amănunte, unele chiar scandaloase, Mircea gândea: „Te
apropii de adevăr, jupâne Vlăduț. îți spun tot ce vrei să afli și te duc unde vrei, dar nu mă dezlipesc de tine.
Am o carte de la hatman pentru Vodă; în timp ce o scria, Șendrea mustăcea ca motanul când a pus gheara pe
șoricel. Aici se ascunde ceva important. Hatmanul are un miros grozav pentru asemenea treburi.”
Casa din târg a Toaderilor era destul de mare, cu ogradă largă, cuhnii, grajd și odăi pentru oaspeți și
slujitori. Stăpânii casei stăteau în partea din față, care de obicei era luminată cu făclii. Curtea adăpostea
acum trăsuri ușoare și cai, iar forfota argaților nu contenise. Câteva umbre se agitau în cerdac iar prin
ferestrele deschise, protejate de faldurile unor perdele albe, picura muzica dulce a lăutarilor. Totul arăta o
petrecere strașnică.
— Ce vă spuneam? făcu mulțumit Mircea către tovarăși înainte de a-și îndemna calul în ogradă. Intrarea
lor produse brusc freamăt între slujitori. Câțiva înaintară să se închine stăpânului, alții se repeziră în casă.
Noii veniți abia ce descălecaseră în mijlocul curții când în cerdac apăru un bărbat înalt și falnic, în strai
strălucitor de zaramfir. Zulufii bălani și barba bogată i se zăriră sub făclii.
— Ei bine, nătăfleților, tună el, unde-i fiul meu?
Dumnealui jupânul biv vel postelnic Toader nu seamănă cu feciorul lui decât la darul vorbirii multe și
alese și la harul petrecerii cu tovarăși veseli, cugeta Vlăduț cât timp se îmbrățișau cei doi; altminteri, dacă te
uiți la ei, rar vezi deosebire mai mare și dragoste mai adâncă decât între acești bărbați. Din câteva cuvinte
ale fiului său, postelnicul înțelese imediat și veni asupra lui Voicu, înconjurându-l cu brațe de urs și
săltându-l în aer.
— Dacă mi-ar fi zis cineva că voi avea această bucurie după douăzeci de ani, jupâne Voicu, i-aș fi spus
că minte ca un păgân. Cu ce ocazie din nou aici?
— Îl însoțesc pe nepotul meu, cneazul Teodor din Făgăraș. Călătorim să vedem lumea și pe vechii
prieteni, jupâne Toader, și când l-am întâlnit pe Mircea, care e un flăcău de aur, n-am ezitat să apucăm
încoace să te vedem, iată un semn al bucuriei noastre...
„Îi merge gura bunului nostru Voicu”, gândea Vlăduț, pe când gazda primea un lănțug de aur, cumpărat
anume din Bistrița. Hotărâseră tustrei să tacă asupra Budei și a întâmplărilor de acolo; povestea oficială,
propusă de Voicu, era că se întâlniseră la Bistrița în iarmaroc.
După ce postelnicul își mai îmbrățișă o dată vechiul prieten, îl luă în brațe și pe nepot, ridicându-l cu
voioșie în sus.
— Iată un băiat zdravăn și arătos, jupâne Ion, declară el, în timp ce Vlăduț se făcea alb ca varul și
scrâșnea din măsele de durere. Dar haideți în casă. Ne-au venit câțiva prieteni și am întins o mică masă la
care se vor adăuga trei tacâmuri...Hei, slujitori, Firo, Culai, ia veniți încoace repejor, luați caii și duceți-i la
grajduri, puneți desagii oaspeților noștri pe laviță în odaia mică de dincolo, aduceți-le apă și ștergare, puneți
la masă blide... Iată casa care, de azi, e și a domniilor voastre, iubiți prieteni. Pe fiica noastră, Maria, o
cunoașteți?
Intrau la lumină și la adunarea boierilor, și clipiră orbiți de strălucirea zecilor de lumânări. Erau așezați
la masă douăzeci- treizeci de boieri, jupânese și jupânițe, la două mese separate, după obicei. Catifele,
mătăsuri, stofe scumpe țesute cu fir, broderii, blănuri rare, arme de preț și giuvaeruri sclipeau în lumină,
descoperind o petrecere de obraze dintre cele mai subțiri. Oaspeții li se închinară adânc:
— Slavă Celui de Sus! Ne plecăm către preacinstiții jupâni boieri, asemeni și spre jupânesele și
jupânițele domniilor voastre.
Postelnicul îi prezentă cu glas tunător; boierii înclinară bărbile spre noii veniți, jupânesele fluturară
genele iar jupânițele își șoptiră iute la urechiușe una alteia, furând cu coada ochiului boiul întârziaților. Se
stârni freamăt și zumzet, căci venirea de la drum lung a feciorului gazdei, chiar în acel ceas, era o întâmplare
fericită. Jupânul Mircea era cunoscut ca o brezaie de acei oameni, înțelegea Vlăduț. lată-l luând în brațe o
jupâ- niță bălană, căreia nu i se vede decât rochia lungă de brocart venețian albastru și o mânuță prelungă și
fină, acoperită de mâneca înflorată cu aur a iei. Își șopteau ceva, scuturându-se de râs, apoi se desprinseră
surâzători, ținându-se de mâini și apropiindu-se într-un pas de el.
— Maria, el e prietenul meu bun, cneazul Teodor. Ea e sora mea...
Vlăduț se trezi în fața celei mai blonde jupânițe, cu cei mai albaștri ochi de pe pământ. Semăna tatălui ei,
cu același păr înfoiat ca un nour de inele spumoase, înaltă, subțire și, deși nu avea mai mult de paisprezece
ani, cu o privire scânteietoare și o frunte mândră. Surâdea încă la vreo glumă a fratelui ei și două gropițe i se
adânciseră în obraji, dându-i subit un aer șăgalnic, vibrând de neastâmpăr. O clipă Vlăduț rămase mut,
uitându-și vechea pornire spre șagă; apoi se înclină foarte corect, după moda ungurească.
— Jupâniță, dă-mi voie să-l mustru pe jupânul Mircea fiindcă n-a pomenit de domnia ta decât acum
vreun ceas, pe drum, ceea ce e o blasfemie în atari condiții. În același timp dă-mi voie să-l iert, pentru că are
norocul să fie fratele domniei tale și prieten bun. N-am avut timpul necesar pentru căutări, dar îngăduie-mi
să te felicit de ziua domniei tale și să-ți dăruiesc ceva, prea mărunt pe lângă harurile domniei tale.
Și-i întinse un buchețel de flori de câmp, ascuns până atunci în mânecă. Mireasma fragedă a floricelelor
multicolore se răspândi între ei. Tulburându-se ușor, copila abia îndrăzni să le ia, deși căta adânc în ochii lui.
Clipa fu spulberată de Mircea, care exclamă:
— Acum înțeleg de ce ai rămas în urmă! Să știi, Mărioară, că prietenul Teodor e un tânăr plin de
surprize și cu purtări alese, care ar face cinste oricărei curți domnești.
— Mă bucur să te cunosc, jupâne Teodor, murmură copila de-a dreptul, dovedind stăpânire de sine și
demnitate. Florile sunt foarte frumoase.
— Nu mai mult decât stăpâna lor, jupâniță.
Mircea și tatăl său îl prezentară apoi pe Voicu, iar petrecerea continuă, suflarea muierească schimbând
șoapte și priviri semnificative față de plăcuta îndrăzneală a cneazului ardelean. Mircea se duse către boieri,
salutând pe unii, pupând mâna altora, zâmbind la alții. Cei doi boieri din Făgăraș se așezară la masă, ospățul
desfășurându-se în voie bună. La sfârșit boierii se ridicară cam greoi, jupânesele și jupânițele lor se retraseră
la vorbă într-o odaie alăturată iar mesele se dădură într-o parte pentru a face loc de dănțuit. Acesta fu
momentul când Mircea îl trase pe Vlăduț, agale și răspândind zâmbete oaspeților, până în fața unui boier
negricios și subțire între două vârste, care ședea pe jilțul cel mai de cinste. Afundați în orbite, doi ochi mici
și căprui priveau de sus și fără mare încredere. Zâmbetul avea o moliciune înșelătoare, dezmințită de
frământatul nervos al degetelor pe genunchi. Purta o șubă de zaramfir strălucitor de argint, iar tunica de
brocart și brâul de aur îl asemuiau soarelui. Mircea se alătură jilțului, sticlindu-și dinții cu bucurie:
— Unchiule, el e prietenul meu Teodor, unul dintre cei mai viteji bărbați pe care-i cunosc și un om de
duh neîntrecut.
Drept și demn în tunica lui de brocart roșu cu aur, Vlăduț se înclină cu cea mai mare deferență și
curtenie. Strălucitorul personaj îl privi cu mândrie, abia înclinând fruntea, și glăsui aferat:
— Vitejia, jupâne, este o calitate neprețuită, care trebuie să fie rezultatul îndrăznelii și al hotărârii.
— Așa este, domnia ta. Mă tem că Mircea a exagerat puțin în ceea ce mă privește. Vitejia este și sora
înțelepciunii, iar înțelepciunea se află mai ales în mintea celor în vârstă. Și eu, și Mircea, suntem prea tineri
și neștiutori în ale lumii, de aceea se cade a fi modești.
Privirea aprigului personaj se îmblânzi cumva.
— E bine când tinerii își recunosc lipsurile și rămân la locul lor. E primul pas spre înțelepciune.
— Așa a dat Dumnezeu, se înclină supus Vlăduț, întrebându-se de ce îi sclipeau așa lui Mircea ochii.
Acesta își luă prietenul de umeri, surâzând spășit:
— Unchiule, cred că Teodor a dovedit că are bune purtări. La urma urmei, e vina mea că nu știe
dinaintea cui se află, și-i cer iertare. Prietene, domnia sa este pan Isaia, marele vornic al Țării de Sus.
Mircea îi simți în braț tresărirea și tulburarea, dar băgă de seamă că pe fața cneazului nu se clintise un
mușchi. Doar ochii i se subțiaseră. Apoi tânărul surâse liniștit:
— Cine nu-l cunoaște, la noi în Făgăraș, pe vestitul pan Isaia, marele vornic? Jupâne Mircea, ești un om
plin de surprize! Mă simt onorat, preacinstite mare vornic, de faptul că am ajuns să vă cunosc. Sunteți un
mare om!
„Are stomac, nu glumă!” aprecie admirativ Mircea, și fiindcă își împlinise gândul, acum era liber. După
o vorbă și un zâmbet părăsi pe Vlăduț lângă marele vornic și se lipi de un boier mititel și iute în mișcări.
Boierul îl strânse la piept și-i dădu drumul cu o palmă pe umăr, împingându-l spre odaia jupâneselor, în
pragul căreia Maria vorbea ceva cu o jupâniță. Din locul unde se afla, Vlăduț putu vedea că jupâniță
necunoscută era micuță de statură, frumoasă și negricioasă ca o mură. Mircea o luă de mână și dispărură
amândoi afară ca suflați de vânt. Vlăduț surâse înțelegător și, peste capetele oaspeților, prinse privirea
albastră a jupâniței Maria. Copila căta la el, însă atenția tânărului se îndreptă brusc asupra vorbelor lui Isaia,
care tocmai se răsucise spre unul din vecini:
— E timpul să mergem acasă; mîine va fi o zi grea, paharnice.
— Păi, dacă măria sa a hotărât vânătoarea mâine, alaiul va trebui să plece de la al doilea cântat al
cocoșilor. Cine știe, până la Crăciun n-o să mai avem asemenea prilej de vânătoare de zimbri. Eu sunt gata.
— Și eu la fel. Vom avea noroc și la bouri, râse vornicul. Mergem?
Cei doi sfetnici porniră împreună spre gazde, nemailuându-l în seamă pe măruntul cneaz ardelean de
lângă jilțurile lor. Acesta rămăsese palid, cu ochi înfricoșați. Toate nădejdile i se dărâmau; vedea pierind în
furtună și eliberarea tatălui său, și speranța unor zile mai bune, și liniștea visată. Nimerise între acești
oameni ca un miel între lupi. Se vârâse cu ochii închiși într-o încâlceală nebănuită și necunoscută de interese
ascunse, de relații de rudenie și cumetrie, de intrigi și prietenii, ca într-un labirint. Oricare dintre acești
oameni de seamă, doar bănuind ce avea în gând și l-ar fi înlăturat fără șovăire, fără teamă de represalii.
Avusese o nădejde în recomandarea hatmanului și în zilele pe care le-ar fi avut înainte până la înălțare; dar
zilele se prefăcuseră în ceasuri. Nu știa nimic, nu aflase nimic și nu se putea sprijini pe nimeni, nici măcar -
ori mai ales - pe Mircea. N-avea timp să anunțe pe nimeni; și, dacă ar anunța, n-ar ajunge mai departe de un
mărunt oștean, care i-ar pune șpanga în piept ori ar râde de el. Cu ce dovedea?
Pierdut, cătă în urma sfetnicilor: își adunau jupânesele și odraslele și își luau rămas bun de la gazdă. În
jur era lumină, căldură și muzică, dar în sufletul tânărului se făcu brusc întuneric și îngheț. Se lăsă să alunece
pe o laviță cu ochii închiși, tremurând ca de frig și galben în obraz. Puterile îl părăseau; simțea acum toată
durerea rănilor, toată oboseala drumului...
O mânuță se lipi de fruntea lui înghețată, făcându-l să tresară: în fața lui, aplecată cu îngrijorare,
erajupânița Maria.
— Ești bolnav, jupâne Teodor? Te pot ajuta cu ceva?
Clătină din cap, încercând să-și revină: câteva perechi de ochi erau deja îndreptate asupra lor. Se foi pe
laviță, umezindu-și buzele:
— Nu-i nimic, jupâniță, mulțumesc. Cheamă-l, te rog, pe unchiul meu.
Fata se depărtă fără grabă, încercând să nu atragă atenția asupra incidentului. „E o copilă foarte
înțeleaptă”, gândi în urma ei Vlăduț. Vornicul Isaia și paharnicul ieșeau pe ușă, falnici ca niște păuni. „Vor
bour moldovenesc să vâneze ei mâine”, gândi iar, și mânia îl cuprinse ca o apă rece și înviorătoare, făcându-
l să-și vină în fire. Mintea îi lucra intens. Când Voicu veni îngrijorat, Vlăduț era aproape bine dispus și îl
trase lângă el.
— Mi-a spus Maria că ți-e rău. N-ar fi mai bine să te odihnești?
— Nu, Ioane, n-avem timp. Cască bine urechile și pune-ți în mișcare toate talentele de iscoadă a măriei
sale. Uite ce faci...
Și începu să-i șoptească, nepăsător la ceea ce ar putea crede cei din jur. În cele din urmă Voicu dădu din
cap și ieși afară iar tânărul se ridică drept și semeț, pornind spre fostul postelnic Toader.
— E o petrecere minunată, jupâne Toader. Am pășit cu dreptul în călătoria noastră în Moldova, fapt
pentru care se cade să-ți mulțumim.
— Voi mi-ați făcut o mare bucurie poposind aici, băiete, glăsui gazda.
— L-am cunoscut și pe marele vornic...
— Vărul meu, sigur că da. E cam țâfnos câteodată, altminteri te poți înțelege bine cu el.
— Îl auzeam vorbind de o vânătoare mâine. E posibil?
— Când vrea măria sa totul e posibil, surâse postelnicul. Vânătoarea este o îndeletnicire dragă oricărui
boier, însă măria sa și-a restrâns aceste bucurii, socotind, pe bună dreptate, că sunt o risipă de timp prețios.
Măria sa e de obicei foarte ocupat, și merge la vânătoare mai degrabă înaintea posturilor mari, după cum ne
învață și monahii ori pustnicii din sihăstrii. Mai are obicei să vâneze în preajma zilei de înălțare, când începe
și culesul viilor, altă îndeletnicire importantă în Țara Moldovei. Pe vinul moldovenesc se câștigă bani buni
în Ungaria sau Polonia, ori chiar la nemți. Avem nevoie de bani, jupâne Teodor. O țară, ca să fie puternică,
are nevoie de aur în vistierie.
— Ai fost cum nu se poate mai limpede, jupâne Toader, interveni unul dintre oaspeți, un boier foarte
tânăr, cu o față deschisă și plăcută, care continuă: Dar și acest aur trebuie strâns ori cheltuit cu pricepere. În
asemenea treburi nu dăbilarii sunt totul.
 — Vorbește vistiernicul al doilea Sima Boldur, surâse gazda. Nu te uita că e tânăr, jupâne Teodor, căci
are cap pentru doi. Pe unii dăbilari i-a îngrozit.
Cei doi tineri râseră unul la altul.
— În orice țară și în orice timp, strângătorii de biruri nu sunt iubiți niciodată de cei care plătesc, observă
cneazul. Țin minte, acum trei ani începuseră dăbilarii regelui Matei să ceară birul îndoit, pentru războaiele
maiestății sale. Mulți dintre acei nenorociți au fost spânzurați de copaci. A fost o clipă când nobilii și iobagii
lor s-au înțeles de minune. Dar a venit regele cu oastea și i-a potolit. Domniile voastre cred că știți mai bine,
căci drumul de apoi al regelui a fost către Baia.
— Nu-l prea iubești pe rege, nu? grăi aparent nepăsător Boldur.
— Sunt supusul voievodului meu, nu al regelui, ridică din umeri tânărul. Dar dacă ei greșesc, pot să nu-i
aprob, măcar în sinea mea.
— Uneori e greu să ai conștiință, când stăpânul nu are.
— Problema e prea delicată, zâmbi cneazul spre vistiernic. Prefer să beau o cupă cu vin ori să merg la
vânătoare cu prietenii, asta fiindcă tot s-a pomenit aici de vânătoare. Prefer să citesc pe Platon ori pe Seneca,
ori scrierile Sf. Nicodim de la Tismana. Ori, și mai bine, prefer să călătoresc și să fiu prietenul lumii, nu
dușmanul ei.
— Iată o atitudine înțeleaptă, îl bătu pe umeri postelnicul.
— Îl citești pe Platon? se interesă Boldur. Pari prea tânăr pentru cărți serioase.
— Și domnia ta pari prea tânăr ca să pui la treabă niște dăbilari, care sunt pacostea și binecuvântarea
oricărei administrații. Și totuși...
— Ha, ha, îmi placi, jupâne Teodor. Cunoști deci greaca și latina?
— Latina mai mult, căci dascălul meu avea o nuia!...
Se scutură, spre hazul tuturor. Curând vorbeau pe întrecute și timpul trecu iute, până ce cocoșii cântară
prima oară, amintindu-le unora că peste puține ceasuri trebuiau să fie la Cetate pentru a-l însoți pe Vodă la
vânătoare.
— Dacă te cunoșteam mai devreme, veneai cu noi, mormăi Boldur. Dar n-ai ce pierde azi, căci cele mai
multe dintre vânătorile măriei sale sunt politice, cu soli străini și alte fețe înalte care trebuie protejate și
îmbiate, încât grija e mai mare decât bucuria. Dar la hramul înălțării, care va fi la Putna, vei veni cu mine,
dacă poftești, și după aceea vom merge la o vânătoare adevărată, fără străjeri și fără soli.
— Primesc cu bucurie poftirea, prietene Sima. Succes la vânătoare!
Dezamăgit, privea cum se sparge petrecerea și își vâra unghiile în palme. Tactica lui dăduse greș, dar
înțelegea că altfel nu se poate. Vodă nu merge la vânătoare ca orice om; e domnitor, are grijile soliilor, are
pe cap o mie de treburi care se pot spune sau nu. Merge însoțit de curteni și strajă, iar din cei patru ani de
slujire a episcopului de Oradea știa că slujba de curtean nu-i întotdeauna fericită. Nu le putea reproșa nimic
acestor curteni strălucitori, pentru care o vânătoare domnească e la fel ca oricare slujbă de curte. Dimpotrivă,
se purtaseră foarte frumos cu el, prietenia cu Mircea deschizându-i multe drumuri. Se răsuci pe călcâie,
observând abia acum două lucruri: Mircea dispăruse de când ieșise afară cu logodnica lui, deși ea se
întorsese demult. Alt lucru era că Voicu îl aștepta deja pe-aproape.
— Ce-ai făcut? se apropie tânărul de urechea lui.
— După cum mi-ai zis, l-am urmărit pe vornic până la el acasă. Am sărit gardul și am dat ocol casei,
aștepându-i să se culce. Jupâneasa și băiatul lui s-au culcat, dar el a rămas treaz, căci opaițul ardea la una din
ferestre. Apoi s-a stins; m-am furișat în apropiere și l-am auzit tușind, deci nu adormise. Am așteptat vreun
ceas; când să plec, a apărut o umbră la fereastra cu pricina iar oblonul s-a crăpat.
— Cine era? Ce-au vorbit?
— Noul venit a șoptit cam așa: „La Vâlceaua Mare”, iar vornicul a răspuns :”Bine, fiți pregătiți", după
care oblonul s-a închis iar umbra a dispărut. M-am luat după el, dar l-am pierdut în dreptul unei case mari,
boierești. A intrat înăuntru, cred. Am lăsat să treacă un sfert de ceas, apoi am bătut la poartă cu mare tărăboi,
făcând pe bețivul. Mi-a răspuns un paznic oțărât și acru, care m-a gonit, să nu tulbur odihna dumnealui jupân
Alexe, marele stolnic.
— Aha! făcu triumfător Vlăduț.
— Dar ce-i la mijloc, măria ta? șopti boierul. Am urmărit un sfetnic domnesc, am stârnit câinii din târg,
un portar m-a alungat, pentru ce?
— Ascultă, Ioane, Ștefan vodă te cunoaște?
— L-am văzut doar de vreo trei- patru ori, la curtea părintelui său Bogdan vodă. Atunci Vlad vodă era
oaspetele lor și n-avea nevoie de mine, așa că eu stăteam mai mult cu boierii moldoveni. Așa i-am cunoscut
pe hatman și pe Toader.
— Și l-ai putut agăța pe Mircea în Buda, lăsându-mă pe mine să cred altceva, adăugă tânărul. Cum ai
dat de el acolo?
— Din întâmplare, măria ta. E adevărul curat și sfânt.
— Fii atent, Ioane, unele întâmplări nu-mi miros bine. Ai grijă și vino cu mine. Găsește tu o scuză față
de gazde. Eu sunt în odaie.
Postelnicul era înconjurat de cei care își luau rămas bun și nu-l văzu când ieși. Tânărul merse în odaia ce
le fusese dată și se dezbrăcă de straiele bogate; își trase pe el cămașa de zale, acum reparată, și îmbrăcă
deasupra costumul lui comod de călătorie și cizmele, unde putu ascunde un jungher. Scotoci la brâu după
ceva anume, apoi înșfăcă sabia. Era gata când Voicu intră, orbecăind.
— De ce n-ai aprins opaițul, măria ta?
— Fiindcă nu vreau să ne vadă nimeni. Pune zaua pe tine și hai.
— Oho, mergem la război?
— Poate. Dar primul drum va fi la Cetate, chiar acum.
— În miezul nopții? Cine crezi că ne bagă în seamă acolo?
— Am iarba fiarelor. Hai, te-ai îmbrăcat?
— Mă pui să merg în buiestru, oftă boierul. Mor de somn, dar pune-ți oasele bătrâne la bătaie, Voicule,
și aleargă zi și noapte, fără alegere!
— Ia și sabia, adăugă Vlăduț, total neimpresionat de văicăreala prefăcută a celuilalt.
Puțin mai târziu părăseau curtea postelnicului, ducând caii de frâu; abia la primul colț încălecară, luând-o
la trap spre Cetate.
Vlăduț n-o mai văzuse niciodată; dar când cetatea de scaun se profilă, masivă, întunecată și tăcută pe
cerul înstelat, înțelese că avea în față un loc de necucerit cu puterea armelor. Așa, în noapte, părea chiar
înfiorătoare. Nu i se vedeau marginile.
Îl lăsă pe Voicu într-o parte, să aibă grijă de cai, iar el păși pe pod.
— Stai, cine-i? îl somă o voce de cum puse piciorul pe pod.
— Veste grabnică pentru căpitanul Hărman, răspunse iute, pricepând că erau străjeri încă dincoace de
pod. Era, într-adevăr, cuibul leului.
— Mergi la portiță.
Păși mai departe. Se simțea pândit din toate părțile; nu, Ștefan vodă nu lasă nimic la voia întâmplării.
Ajungând la poarta masivă și grea, bătută cu piroane de bronz, găsi oblonul mic de o palmă din portiță
deschis, și vârî nasul.
— Veste grabnică pentru căpitanul Hărman.
— Căpitanul doarme, răspunse cineva de dincolo. Vino dimineață, domnia ta.
— Nu pot. Sculați-I! porunci sec, cu un ton pe care și-l regăsi cu o ascunsă plăcere. Un ton de
comandant și boier, care-l convinse pe stră- jerul necunoscut.
— Îndată, domnia ta. Așteaptă aici.
Oblonul se închise. Tânărul începu să patruleze pe drum, încercând să-și potolească nerăbdarea. În cele
din urmă se auzi un scârțâit și oblonul se deschise iar, lăsând să se întrevadă o rază de lumină.
— Jupânul căpitan Hărman? întrebă în oblon.
— Chiar el. Ce dorești, domnia ta?
Întinse mâna cu inelul lui Șendrea, răsucindu-l în lumină. De dincolo se auzi o tuse, apoi portița se
deschise cu un geamăt. Un oștean îl aștepta dincolo, mare și nepăsător ca o stâncă.
— Vino cu mine.
Portița se trânti după el. îl urmă pe căpitanul tăcut printr-o boltă mare, unde se ghiceau sus grilajele cu
țepi, apoi într-o curte largă și întunecată. Undeva era un grajd, căci se auzeau fornăieli de cai și se simțea
mirosul lor cald și iute. Trecură printr-un gang îngust, apoi prin altă curte mai mică, și intrară într-un coridor
păzit. Urcară în tăcere o scară spiralată și îngustă, după care călăuza lui o luă la stânga, pe alt coridor. Opriră
în fața unei uși, la care căpitanul ciocăni ușor.
— Intră, se auzi un mormăit somnoros. Căpitanul îi făcu semn să intre și se postă la ușă cu sabia scoasă.
„Prudenți oameni pe-aici!” se bucură Vlăduț, pășind în odaia mică, luminată doar de un opaiț. Un bărbat se
ridicase de pe lavița unde dormise până atunci, frecându-și ochii și căscând. Abia atunci se recunoscură,
Vlăduț potopit de o mânie crâncenă.
— Vă place să manevrați oamenii, nu, jupâne Mircea? Sper că te-ai distrat îndeajuns de bine pe
socoteala mea astă-seară.
 — Nu te supăra, Vlăduț, dar am vrut să-ți ușurez munca. A meritat să îți văd fața când ți l-am prezentat
pe unchiul meu Isaia. Chiar mă întrebam când te vei hotărî să folosești inelul hatmanului.
— De ce naiba dormi aici, când acasă te așteaptă un pat moale?
— De ce naiba ai venit în Moldova? i-o întoarse Mircea.
— Îți voi zice imediat, scrâșni Vlăduț, palid. Dar mai întâi răspunde-mi la câteva întrebări. Pe cinstea
mea că, dacă nu răspunzi, nu mai spun nimic nici eu.
— Liniștește-te, îți stau la dispoziție. Întreabă-mă.
— Hatmanul îi e credincios voievodului?
— Doar îi e cumnat!
— Nu mi-ai răspuns, Mircea. La revedere, zise cu răceală, dar moldoveanul sări și îl prinse de braț,
răsucindu-l în loc.
— Ce vrei să spui?
— Te-am întrebat clar ceva, Mircea, îl fulgeră Vlăduț, aprig.
— Ai aflat ceva? Bine, stai, ai dreptate. Da, îi e credincios. Și eu la fel.
— Până-n pânzele albe? Chiar și împotriva fraților voștri?
Mircea îl privi printre gene: lipsa de încredere a prietenului său putea ascunde ceva mult prea grav.
Trebuia să-l convingă.
— Jupâne Vlăduț, dacă frații noștri își calcă legământul de credință față de un domnitor așa cum n-a mai
avut niciodată Moldova - și asta n-o spun doar eu - atunci frații noștri vor fi pedepsiți după faptele lor. Măria
sa Vodă răsplătește întotdeauna cu dreptate și bune, și rele. Ești mulțumit de răspuns?
— Poate. Ce este Vâlceaua Mare?
— Ce?! Hm, o vâlcea în pădurea Obcinei, spre Humor.
— Pe acolo va trece mâine vânătoarea?
— Da, de unde știi asemenea lucru? se încruntă celălalt.
— Deci e adevărat? Mergi și tu mâine cu Vodă?
— Dacă-i nevoie, da; altminteri, primesc, cercetez și dau lui Vodă știrile de taină, asta în lipsa
hatmanului. Îi sunt locțiitor. Unul din ei.
— Mda, căpetenii de iscoade, murmură Vlăduț. Am și eu un noroc!...
— Bine, jupâne Vlăduț, ai întrebat destul, e rândul meu.
— Încă una: Voicu știa ce hram purtați la Buda?
— Nu te supăra pe el, a vrut să te apere. Când a văzut că te urmăresc, mi-a pus o gheară în gât de am
crezut că acolo rămân! Data viitoare vom fi mai atenți. A fost o lecție și pentru noi. Deci?
— Întreabă-mă.
— Ce amestec are Isaia în toate astea?
Vlăduț îi povesti cearta lui cu judele și scrisoarea pe care o citise, precum și pânda lui Voicu din seara
aceea. Când sfârși, Mircea devenise alb ca varul.
— Isaia?!
— Poate și Alexe, poate și paharnicul acela...
— Negrilă? Dumnezeule, dacă e adevărat, va ieși un scandal! uriaș, care va zdruncina scaunul domnesc!
Dacă nu-i adevărat, capul meu zboară. Nu-i pot arestui acum decât cu voia măriei sale. Și acum n-ai nici o
dovadă.
— Mai sunt trei ceasuri până la ziuă, Mircea. Hotărăște-te. Vor să pară un accident. Dacă acest lucru e
aranjat în vâlcea, n-ai prea mult timp. Nu poți amâna vânătoarea?
— Pe ce motiv? Nu, nu pot. La măria sa nu pot veni cu simple bănuieli și cu o scrisoare spusă din
memorie. Îi voi lăsa să acționeze, dar voi fi acolo cu oamenii mei. Tu mă vei însoți imediat.
— Ca garant? zâmbi subțire Vlăduț. Pune-mi, te rog, paznici mai veseli din fire, ca să nu mă plictisesc.
— Catâr ești! mârâi moldoveanul, prost dispus. Să zicem că îți dau posibilitatea de a-ți dovedi dreptatea.
Nu că nu te-aș crede, dar povestea e prea uimitoare.
Bătu din palme și căpitanul Hărman intră îndată.
— Jupâne Hărman, îl iei pe jupânul cneaz Teodor, îl duci în camera gărzii și-i pui la dispoziție un pat.
Să doarmă până spun eu, apoi îi dai de mâncare și-i găsești un cal bun. A, cheamă și felcerul. Domnia sa e
un ins foarte încăpățânat.
— Fii om de înțeles, Mircea. Dacă vine și felcerul nu mai apuc să închid ochii până la ziuă. De cal n-am
nevoie, căci mă așteaptă Voicu la pod cu caii.
— Iubite jupâne Hărman, îi duci pe amândoi la camera gărzii și păstrezi caii la îndemână. Trimite-I aici
pe Cristea aprodul, te rog.
La fel de tăcut ca la venire, Hărman îl duse pe tânăr la cămara gărzilor, unde erau câteva paturi, unele
ocupate de oșteni gata îmbrăcați, care sforăiau zgomotos. Aflată în imediata apropiere a porții, tânărul auzi
cum îl aduc pe Voicu dimpreună cu cei doi cai. Strângându-și mâinile, tânărul și bătrânul se lăsară pe pat.
— În ce te-ai vârât, măria ta? șopti ultimul, amărât.
— Nu știu, vom vedea. Avalanșa a pornit. Hai, Ioane, să dormim măcar un ceas.
Zdrobit de oboseală, Vlăduț adormi pe loc. Boierul se mai foi, ciulind urechea la zgomotele de afară. O
trupă de călăreți ieșea la pas; apoi alții, înarmați, dacă era să te iei după sunete. Se ghicea mișcare și în curte,
într-adevăr, vizita de noapte a tânărului pusese în mișcare o serie de oameni. În cele din urmă Voicu ațipi.
I se părea că abia închisese ochii, însă afară era freamăt de voci, chiote și nechezat nervos de cai. Jupânul
Hărman îi scutura de umăr.
— Sculați-vă, domniile voastre. Aveți pe măsuță mâncare iar afară sunt caii. Lăsați săbiile aici, le luați
la întoarcere. Veți primi câte doi însoțitori...
„Prietenul Mircea își ia toate măsurile de siguranță”, gândea Vlăduț pe când încăleca. Porniră imediat,
fără a aștepta strângerea alaiului. Trecură pe pod, apoi pe lângă multe siluete de călăreți voioși. Se puteau
bănui câteva sute de slujitori, boieri și oșteni, care nu așteptau decât coborârea lui Vodă pentru a porni la
drum. Era întuneric deplin, dar vântul se oprise iar Steaua Ciobanului strălucea pe cer, semn că se apropiau
zorile. Se auzea scheunatul copoilor; ici- colo câte un om își încerca agale cornul de vânătoare. Undeva în
Cetate se auziră trâmbițe. Vodă ieșise în curtea mare. Oamenii de afară se înviorară.
— Hei, vine măria sa!
— Pornim. Doamne- ajută!
Lângă micul grup al tânărului se ivi pe neașteptate Mircea, călare.
— Aici sunteți, domniile voastre? Haideți să mergem.
Porniră înainte, ocolind orașul adormit și luând-o spre apus, pe drumul spre munte. Când și când, la
răscruci, se apropiau de ei ba un oștean, ba un răzeș, dând seama cu glas jos despre drum și împrejurimi.
Vlăduț tăcea, conștient de puterea domniei moldovene și de credința oamenilor ei; părea că bănuiala sa era
total neîntemeiată. Cu toate acestea Mircea căta la el tot mai des, căci nu înțelegea de ce Vodă, după ce citise
cartea lui Șendrea, chiar înainte de a coborî în curte, îl întrebase: „Jupâne Toader, cum este acest Vlăduț
Albu sau Teodor Chiriac?” Surprins, întârziase cu răspunsul. „E tânăr, măria ta, dar inteligent și iscusit”. „Să
ni-l aduci, să-l vedem.” Atât, dar destul pentru a-l pune pe gânduri. Hm, poate că măria sa vrea să-l vadă pe
cel care intrase la vărul său în Vișegrad și vorbise cu el, altfel cum?
Se înfundaseră demult în pădure când în spatele lor se crăpa de ziuă. Fagii și stejarii falnici se înălțau ca
niște coloane în jurul lor. Terenul devenea tot mai accidentat. Fuioare de ceață se strecurau la rasul
pământului, semn că ziua avea să fie călduroasă și senină. Mai mergeau încă pe drum, dar curând trebuiau
să-l părăsească, înfundându-se mai adânc în codru, spre o poiană unde fuseseră văzuți zimbri și unde gonacii
adăstau deja de alaltăieri.
Se pregăteau să schimbe direcția când deslușiră în fața lor pe drum un călăreț nemișcat, ce părea să-i
aștepte.
— Cine-i acolo? răsună o voce groasă.
— Oamenii domniei, strigă Mircea. Cine-i, jupânul Cristea?
— Eu sunt, jupâne Mircea, mormăi celălalt alăturându-li-se fără chef ori dorință de vorbă.
— Necazuri? îl ghici Mircea.
— Cam așa ceva. După cum mi-ai spus, am răscolit zona, în special vâlceaua; dar la două mile
depărtare, aproape de marginea pădurii, am aflat o ceată de țărani cu care, înarmați cu topoare, coase și bâte,
care mi-au arătat o carte de împuternicire de la vornicie. Au slobozenie să taie lemne de foc din pădure
pentru satele lor. Dar ieri nu erau acolo.
— Jupâne Cristea, două sute fac un steag înarmat. Ce sate erau?
— Păi, uite hârtia. Le-am ridicat împuternicirea până mâine, când se vor întoarce acasă, și le-am poruncit
să facă popas la Cacica. Le-am lăsat douăzeci de oșteni strajă. în slaba lumină a zorilor locțiitorul lui
Șendrea cercetă hârtia și pecetea, care erau în cea mai bună regulă; dar în rest...
— Satele astea se află dincolo de Dărmănești. Ce lemne caută aici?
— Asta i-am întrebat și eu. Au zis că pădurea lor e prea tânără și nu le-a dat voie șoltuzul să taie din ea,
trimițându-i dincoace, unde marele vornic posedă o bucată de pădure. E pecetea lui pan Isaia.
— Ah, murmură Vlăduțîn urechea lui Mircea, vânăm pe moșia marelui vornic, deci?
— Pădurea lui începe dincolo de valea asta și oamenii aceia sunt în requlă, răspunse Mircea, dar se
răsuci totuși spre Cristea: Două sute de bărbați?
— I-am întrebat de ce, dar au zis că vor să termine repede, înainte de culesul livezilor și stricarea
vremii.
— Ce oameni harnici, observă Mircea. Au răspuns pentru toate. Pleacă toți?
— Da. A rămas în urmă un car cu doi oameni și am lăsat trei oșteni acolo, în total douăzeci și trei, care
ne vor anunța de orice schimbare.
— Bine ai făcut. Altceva ai găsit?
— Vânători și hăitași, răspândiți de câteva zile în arc de cerc. Vor bate spre vâlcea și mi-au adeverit că
sunt cel puțin trei zimbri în poienile lor, ca să nu mai vorbim de căprioare. Am găsit pădurari și oșteni
așezați la trecători; în rest, până la schitul Gura Humorului, drumul e curat, iar la schit măria sa e așteptat cu
prânzul. Găteau păstrăvi.
Voicu asculta și nu înțelegea, Vlăduț asculta și i se urca sângele la cap .
— Jupâne Mircea, grăi încet, crezi totuși că spun povești? Știi ce faci acum? Amâni, în loc să iei taurul
de coarne.
— Ascultă, Vlăduț, eu am întins plasa, dar de asemenea pești mari te apropii cu băgare de seamă, repezi
vorbe uscate Mircea. Dacă eu aș ridica câțiva țărani să-i pun la cazne, aș începe o revoltă de care n-are
nimeni nevoie. Sunt între ciocan și nicovală. înțeleg că, dacă ai dreptate, s-ar cuveni să mă îngrozesc în fața
deșteptăciunii unchiului meu Isaia. Eu nu fac însă lucrurile „cum se cuvine”, ci așa cum știu că trebuie. Am
răbdare.
— Cei doi oameni rămași în urmă îl vor anunța pe vornic că au fost îndepărtați.
— Știu.
— Vornicul va renunța, poate, dar nu știi când va lovi iar.
— Acum va fi supravegheat. Dacă se dovedește legătura lui cu Radu vodă prin logofătul Cazan, să nu te
îndoiești de rezultat.
— Logofătul Cazan? se îndreptă Voicu. A fost la Șercaia, la vistiernicul Ion Albu, acum două luni. Erau
furioși că Ștefan vod a ars Brăila și a lovitîn interesele turcești și muntene în negoț. Cazan a fost unul dintre
cei care l-au trădat pe Vlad vodă după luptele cu sultanul Mahomed.
— Jupâne Mircea, toate relele vin de la turci și de la Radu vodă. Ei au pus la cale și Vișegradul, și
încercarea de azi, folosindu-se de ambițiile și interesele unor oameni. Putregaiul e adânc și lovește mai cu
seamă sus, între cei care ar trebui să aibă mai multă minte. Dacă nu eram conștient de asta, nu veneam în
Moldova ca să râzi tu de mine. Ce ai de gând?
— Asta nu eu o pot rezolva, ci măria sa cu sfetnicii lui. Nu pot hotărî eu un război cu turcii sau cu Radu
vodă. Eu adun fapte și dovezi - fapte, nu bănuieli, jupâne Vlăduț! - pentru răbojul măriei sale. Vodă
hotărăște cum să folosească aceste fapte și dovezi, nu eu. Cunosc, poate, mai multe decât alții, de aceea dă-
mi voie să am încredere în stăpânul meu.
— În locul tău aș fi atent la vâlcea, Mircea.
— N-auzi că nu-i nimic acolo? Dar vom avea cu toții ochii-n patru.
Vlăduț își strânse nemulțumit buzele, dar tăcu. Își făgădui atenție; se liniști și deveni rece. O cută i se
săpă între sprâncene, și întreaga lui înfățișare aminti brusc de un uliu gata să se repeadă asupra prăzii.
Curând ajunseră la vâlcea. Era mai degrabă o vale mai largă, aproape o poiană între două coaste
molcome de deal, acoperite de stejăriș tânăr. Locul era liniștit și curat, dar nu pustiu: câțiva oșteni și slujitori
domnești dimpreună cu vătaful vânătorilor, lucrau ceva într-un desiș de zmeură. Unul dintre ei făcu semn
din cap spre aprodul Cristea, care îi întoarse gestul:
— Totul e bine.
Așteptarea nu dură mult; odată cu primele raze de soare, în poiană apăru alaiul domnesc, prevestit
dinainte de trosnete, voci omenești și chifnitul ogarilor. Vătaful vânătorilor se repezi înaintea lor în
momentul în care în poiană pătrundeau primii vânători călări: oșteni cu lăncii și arcuri, slujitori cu țepușe,
furci și topoare, curteni în haine strălucite și, înconjurat de sfetnici și de câțiva soli străini și fețe bisericești,
în sfârșit, domnitorul. Din locul îndepărtat unde se afla, tânărul nu-l putu vedea; în schimb, îi sări în ochi
Isaia, care ședea separat și vorbea cu paharnicul Negrilă. Apoi vornicul se alătură grupului din jurul
domnitorului iar paharnicul se retrase ușor lângă slujitorii din margine.
— Sunt oamenii lui, șopti Mircea lângă Vlăduț, căci urmărise și el mișcarea.
— Sunt mulți de supravegheat.
— Nu-ți face griji, prietene, sunt mai puțini ca noi. Mă duc să verific locurile.
Voicu și Vlăduț rămaseră cu însoțitorii- sau mai degrabă paznicii- lor înarmați cu sulițe, iar Mircea se
fofilă prin spatele alaiului și dispăru în pădure. De altfel împrejurimile forfoteau de lume, o mulțime pestriță,
dar tăcută, după feleșagul vânătorilor. Din grupul lui Vodă se desprinse iar vornicul, căci fiecare își ocupa
locul dinainte stabilit. Aflat în latura cea mai îndepărtată de voievod, tânărul urmărea atent cele ce se
petreceau acolo, când un glas cunoscut răsună lângă el, făcându-l să tresară:
— Ia te uită, jupânul Teodor și unchiul său! închinăciune, domniile voastre!
— Jupânul Sima, se înclină Vlăduț. Frumoasă dimineață, ce zici?
— Frumoasă și surprinzătoare. Întotdeauna ești atât de iute la fapte?
— Numai când am noroc, râse tânărul, înțelegând unde bate.
— Dacă norocul te ocrotește, poate ne măsurăm puterile azi, cine vânează mai mult?
— Provocarea mă atrage, dar știu eu? Depinde de vânat...
— Și ce vânat te atrage?
— Vânatul mare. Numai vânatul mare, surâse tainic Vlăduț.
— Atunci ia arbaleta mea, văd că n-ai nici o armă.
— Poate îmi va purta noroc, jupâne Sima...
Boldur salută și plecă iar tânărul trânti arbaleta în mâna întinsă a însoțitorilor: dacă nu-l voiau înarmat,
foarte bine, nici nu le va cere încredere.
La un semnal toată acea adunare se plecă cu smerenie în rugăciunea de dimineață. Apoi un sunet gros de
corn izbucni în spatele lor, făcându-i să strângă frâiele cailor nervoși. Undeva, în adâncul pădurii, îi răspunse
alt corn, stins și îndepărtat. Era semnalul începerii hăituielii, și în rândurile vânătorilor se înstăpâni o tăcere
febrilă și nerăbdătoare. Hăitașii își începură treaba, stârnind din vizuinele lor fiarele pădurii și lăsându-le
prin vaduri depărtate cale anume spre vâlcea.
După un timp din adâncurile codrului se desprinse lătratul câinilor. Cu trosnete de crengi rupte în poiană
pătrunse un pâlc de ciute cu cerbii lor, fulgerând roșcat deasupra ierbii, căutând scăpare în partea opusă
oamenilor. În urma lor veneau lupi și doi urși. Săgețile șuierau și curând vâlceaua se umplu de animale
ucise. Febra vânătorii îi cuprinse pe toți cei prezenți; unii, mai năvalnici, dădură pinteni cailor în urmărirea
animalelor rănite, pierzându-se prin desișuri. Atenția tuturor era îndreptată asupra animalelor.
Dar nu toți erau atenți la poiană și nu toți răcneau ațâțați. Neclintit pe calul său, Vlăduț urmărea gesturile
lui Isaia și ale paharnicului. Văzu un slujitor apropiindu-se de Negrilă și dându-i ceva. Grăbit, acesta porni
spre vornic, fără a mai vedea ceea ce lui Vlăduț nu-i scăpă: îndată ce intră în tufărișuri, slujitorul fu iute
încadrat de doi oameni și dus de-acolo. Mai văzu tresărirea vornicului, care își pierdu culoarea din obraji și
se clătină. Următoarea mișcare a vornicului fu violentă, retezând aerul cu palma într-un gest aspru, după care
își înturnă atenția asupra vânătorii. O clipă mai târziu un lup își găsea sfârșitul de săgeata lui Isaia, semn că
mâna acestuia nu tremura. Un val de curiozitate îl cuprinse pe Vlăduț: oare măsurile luate de vornic erau
chiar atât de tari încât putea să nu-i pese?
Răspunsul nu-l găsi, căci în acel moment pătrundea în poiană primul zimbru. Sălbăticiune aprigă, iute și
vicleană, capabilă să urce ca o capră în stâncării, zimbrul bătrân se răsuci abil printre tufe, pierind pe costișă
în sus înainte ca vreo săgeată să îl atingă. Acesta fu momentul mult așteptat, când gonacii lui Vodă sloboziră
copoii din hamurile lor și grupul voievodului se năpusti în urmărirea zimbrului, care deja pierise printre fagi.
Din acea clipă vânătoarea se înteți în toată bucuria ei, vânătorii desfășurându-se în voie pe urmele fiarei,
într-o întrecere nedeclarată, dar prezentă cu focul ei în mințile tuturor.
Isaia și Negrilă porniseră o dată cu Vodă, purtați de caii lor prețioși.
în același moment se mișcă și Vlăduț, surprinzându-și paznicii cu iuțeala lui. După o mică șovăială,
însoțitorii îl urmară.
îngrijorat, Voicu se ținu după ei, gonind din răsputeri, dar în năvala călăreților domnești se învălmăși un
pic, destul pentru a-i pierde din vedere. Urmă, totuși, să gonească după ei.
Urmărit de copoi, zimbrul dispărea când și când printre râpe și desișuri, urca prin alunișuri, purtând
sprinten după el călăreții peste deal către apa multă și iute a unui pârâu. Sălbăticiunea se aruncă în apă,
înotând către celălalt mal. Vânătorii o urmau fără preget. Câinii rămaseră în urmă, dar dincolo o săgeată
atinse zimbrul, care șovăi, dându-le timp de apropiere.
Purtat de armăsarul său de rasă, Vodă le-o luase înainte celorlalți cu câteva lungimi de cal. Un hățiș urma
altui hățiș, o râpă alteia, coborârile fiind adesea periculoase. Mulți abandonară cursa aceea nebunească, al
cărei farmec doar un vânător împătimit o putea gusta până la capăt. Alții se luară după urma vreunei
căprioare, stârnită din culcușul ei de copoii mai tineri și neștiutori, care se abătuseră de la urma principală.
Totuși, zimbrul rămânea podoaba acelei zile. Voievodul nu abandonase, nici alți zece-cincisprezece curteni,
care se țineau de Vodă, printre ei fiind Isaia și Negrilă. Cu ochii lipiți de spatele lor, Vlăduț gonea tătărește,
ridicat în șa pentru a ușura fuga calului.
Zimbrul o luase înapoi; curând se pomeniră iar la apa pârâului, dar mult mai în josul ei, într-un loc
stâncos și îngust. Goniră în aval până ce, brusc, locul se lărgi într-o poiană molcomă și verde, împestrițată de
flori. Vânătorii se înșiraseră ca mărgelele pe ață, în frunte fiind domnitorul, care își pregătea arbaleta,
folosindu-se doar de pinteni pentru a-și îndemna calul pe acel teren neted. Prinzând o clipă prielnică, Vodă
trase cu un strigăt de izbândă. O mișcare bruscă a zimbrului, care sărea peste un tufiș, făcu să-i fie expusă
crupa în locul coastelor, și săgeata voievodului se înfipse în șoldul stâng al animalului, făcându-l să scoată
un răget furios de durere. Orbit, se răsuci cu un muget gros, cu ochii roșii, cu capul atârnând și limba plină
de spumă, mânjit de sânge de la cele două săgeți care-l atinseseră mai devreme, și încercă să-l ia în coarne
pe prigonitorul său. Duduia pământul, răscolit de copitele tari ca fierul. Primejdia fiarei dezlănțuite se ivi
deodată, însă Vodă era obișnuit cu repezișurile și întoarse calul spre stânga, intenționând un ocol strâns.
Atunci, nu se știe de unde, porni săgeata.
Atins grav în gât, calul voievodului căzu, prinzându-l sub el pe Vodă. Ba nu: Vodă, care într-o
străfulgerare își dăduse seama ce se petrece, scosese picioarele din scări și se ridicase. Totul se întâmplase
cât ai clipi; mulți din cei care veneau din urmă în galop nici măcar nu-și dăduseră seama că se întâmpla
ceva. Rămas singur și neînarmat dinaintea sălbăticiunii întărâtate, Vodă încremenise neîncrezător, iar din
urmă izbucni un strigăt de groază. În acea clipă toți îl crezură pe domnitor răpus.
înainte ca cineva să se dezmeticească, un călăreț țâșni din urmă, smulgând în trecere o lance din mâna
amorțită de groază a unui vânător. Cu lancea în cumpănă goni drept spre coarnele zimbrului dezlănțuit,
ocolind abia în ultimul moment. Repezită cu o forță neomenească parcă, lancea străpunse corpul fiarei,
intrând de câteva palme între coaste. Duși de elan, calul și zimbrul se ciocniră groaznic iar călărețul fu
aruncat ca din praștie și se rostogoli departe, în iarbă. Cu măruntaiele sfâșiate calul se împletici și căzu iar
zimbrul se poticni și se prăbuși cu nările în țărâna de la picioarele voievodului, zgâriind pământul cu copitele
pentru ultima oară în această lume. Cu ochii la ultimele zvâcniri ale sălbăticiunii, Vodă nici nu clipise, deși
pălise cumva. îndată fu înconjurat de copoi, cai și oameni, într-un vârtej înnebunit de exclamații:
— Măria ta, n-ai pățit nimic?
— Slavă Domnului că n-a fost mai rău...
— Ne-am temut o clipă...
Vodă se răsuci crunt, fulgerând cu privirea-i verde:
— Cine-a tras săgeata?
Înainte chiar ca Vodă să sfârșească, Isaia repezi degetul acuzator spre unul dintre slujitori, care se albi la
chip; tremurând, omul căzu în genunchi.
— Măria ta, am vrut să trag în fiară... Erați în aceeași linie...
Ochii omului se agățară de buzele vornicului, într-o rugăminte mută.
— Netrebnicule! izbucni acesta cu răutate. Era să omori pe măria sa!
Într-o singură mișcare trase jungherul de la brâu și-l înfipse în gâtul omului, rămânând apoi în picioare,
palid și amenințător. Slujitorul horcăi disperat, sângele țâșnind din rană cu putere; apoi se muie, căzând cu
fruntea la cizmele vornicului. În zarva iscată în jur voievodul doar privi la cumnatul său și fu deajuns: Isaia
lăsă jungherul din mână de parcă l-ar fi fript. Apoi glasul voievodului se auzi: blând, dar de o blândețe ce
dădu fiori celor de față:
— Te pripești cu judecățile domniei tale, cumnate.
— Dacă te nimerea pe măria ta în locul calului? izbucni tulburat vornicul. Nici nu îndrăznesc să-mi
închipui nenorocirea care s-ar fi abătut asupra noastră, doamne! Pedepsește-mă, dacă am greșit făcând
dreptate!
— Te sfătuiesc să te retragi la moșie, vornice, până ce-ți vom porunci noi! grăi răspicat domnul. Noi am
scăpat, dar pentru domnia mea a plătit poate altcineva. Ai plecat, vornice?
Isaia îngălbenise ca un mort, dar nu cuteză răspuns. Puse genunchiul jos și plecă fruntea, salutându-și
domnul, apoi încălecă pleoștit, clocotind în sine. Dădu pinteni calului spre vâlcea dar, deși se încrucișă pe
drum cu vânătorii rămași în urmă, nu-i învrednici cu privirea, ci se pierdu pe vale în sus, doar înțepeneala
trădând ceva din furia care-i ardea sufletul.
Câțiva oameni alergaseră la călărețul necunoscut, care zăcea încă în iarbă și nu se ridicase, și grăbeau
acum spre Vodă clătinându-și capetele.
Vodă îi primi îngrijorat:
— E teafăr? Cine-i?
— Nu-l cunoaștem, slăvite stăpâne, nu l-am văzut la curte. Cornul zimbrului i-a sfâșiat piciorul drept și
are un braț frânt. Nici nu respiră bine, poate că are și coaste rupte. Trebuie un felcer...
Voievodul privi lancea înfiptă încă în corpul zimbrului, și se cutremură.
— Trebuie că are o mână de fier, dacă a reușit asemenea lovitură. Iar nouă ne-a scăpat viața... Alergați
degrabă în tabără după doftor!
Apoi porni cu pași mari spre rănit, parcă fără a vedea oștenii apăruți ca din pământ, în număr mai mare
decât de obicei, în fruntea lor fiind Mircea, Cristea și încă doi-trei căpitani. Un slujitorii trase pe Mircea
deoparte; de la primele vorbe tânărul boier se repezi înainte, cercetând din mers locurile până să ajungă la
Vodă. îl găsi îngenuncheat la căpătâiul rănitului, încercând să-și petreacă palma sub capul lui. Mircea îl zări,
îl recunoscu și alunecă aiurit din șa.
— Nu se poate!
Voievodul cătă ager spre tânărul lui supus.
— Îl cunoști, jupâne Toader?
— Mi-ai poruncit în dimineața asta să ți-l prezint, mărite stăpâne, îngână Mircea sărind să-l ajute. Vodă
tresări ușor. Cercetă mai bine chipul palid al rănitului; îi răsuci încet capul, moale în palma lui, în timp ce cu
cealaltă mână îi pipăia ca un orb trăsăturile. Săltă deodată fruntea.
— Slobozește-i straiele, jupâne Mircea, și mergi mai încolo. Să nu ne tulbure nimeni.
„Ce-or avea toți de se holbează când aud de prietenul Vlăduț?” gândea Mircea în vreme ce stătea la
distanță de Vodă. îl urmări pe domn cum scotocește ceva la gâtul rănitului, cum stă pe gânduri și cum îi
pune hainele în ordine, cum se ridică drept și poruncește curtenilor:
— Aveți grijă de el. Viața lui e viața voastră. Cum vine doftorul, îl duceți la schit cu cea mai mare
atenție.
Apoi făcu semn să i se aducă alt cal și se aruncă în șa, hotărând continuarea drumului spre schitul Gura
Humorului, unde erau așteptați cu prânzul. Silit de slujba sa, Mircea îl urmă îngrijorat, căci rănile lui Vlăduț
erau grele și nu-și venise deloc în simțiri. Trimise doar un oștean în căutarea lui Voicu, să-l îndrume spre
poiana accidentului. Era tot ce putea face. Simțea dureros lipsa hatmanului său din Suceava.
În spatele lor răsuna adânc un corn. Vânătoarea se sfârșise.
♦
♦♦
— Isaia și-a adunat slugile și s-a dus direct la Suceava. Până acum porunca măriei sale de a-l mazili a
ridicat deja câteva zeci de boieri, care au declarat destul de tare că ei ar fi făcut la fel, dacă nu mai rău, cu
slujitorul acela ghinionist.
— A ucis un martor, Mircea.
— Știu, prietene Vlăduț... Teodor. Nu vorbi atât, că îți face rău. Abia te-au cârpit doftorii lui Vodă și
deja începi să te agiți? Să știi că îți pun căluș... Ei, și spuneam că sunt nemulțumiri. Prevăd o serie de
presiuni
din partea rudelor sale dragi, surori, unchi, veri, ca să-l ierte pe vornic pentru gestul lui, pornit din bună-
credință și dreaptă mânie.
— A ucis un martor când a văzut că a dat greș, că nu mai are altă șansă. E deștept.
— Nu mi-e ușor să acționez, recunoscu Mircea încet, așezându-se pe scaun la căpătâiul patului. Cu atât
mai mult cu cât n-am dovezi, ci doar coincidențe.
— Dar vestitorul lui Negrilă?
— Aha, ai văzut când l-am ridicat? Ei bine, omul habar n-avea. El a dat paharnicului în mână doar o
pietricică, probabil un semn convenit dinainte; cel de la care a primit piatra era un necunoscut din pădure, și
pentru drumul lui la Negrilă a luat un ban de argint. Necunoscutul nu era dintre cei doi rămași cu carul la
marginea pădurii, deci eu mă învârt în jurul cozii și nu știu nimic în plus.
— Ai un martor ucis, Mircea. E un fapt.
— Știu, la naiba, zău, ești încăpățânat ca un catâr! Crezi că degeaba am pus om de pază și la chilia ta? A
trebuit să alung vreo sută de curioși care voiau să-l vadă pe salvatorul lui Vodă, pe eroul zilei, pe eroul
Moldovei. Și, brusc, n-a mai suflat nimeni despre treaba asta nici un cuvințel. Vrei să știi de ce? A poruncit
Vodă să nu fii tulburat de nimeni. Uite, e deja seară și eu nu știu ce să fac.
— Scormonește, murmură obosit Vlăduț, închizând ochii. Mircea săltă umerii, recunoscând în sine că
era singura soluție rămasă. Vlăduț gemu încet, chinuit de dureri. Mircea îl privi cu dragoste și milă, căci așa
cum era bandajat din cap până-n picioare, era neajutorat ca un prunc. Rana de suliță din spate i se deschisese
din căzătură, brațul stâng era prins în lopățele iar coastele înfășate abia îl lăsau să respire. Dar cea mai grea
rană era la piciorul drept: cornul zimbrului îi sfâșiase gamba aproape până la os și se așteptau să facă
fierbințeală. Avusese noroc că doar mușchiul era atins, altminteri putând mișca piciorul. îl aduseseră aici, la
schit, purtat pe o targă între doi cai. Voicu aproape înnebunise de supărare. Doftorii lucraseră cu sârg iar
când isprăviseră tânărul își venise în simțiri. S-ar fi cuvenit ca un rănit atât de greu să tacă, să-și vadă de
boala lui. Dar nu Vlăduț! îndată ce deschisese ochii și putuse vorbi, îi chemase pe Mircea și pe Voicu să-i
povestească totul. Putuse afla astfel cele petrecute cu Isaia, dar discuția îl sleise.
— Și când mă gândesc că te-am bănuit o clipă, râse Mircea cam rușinat. Ai dreptate, trebuie să
scormonesc în gunoi. Am ajuns să urăsc treaba asta. Sunt numai pe drumuri, cu jupânița mea nu m-am
însurat încă iar oamenii m-au dezamăgit cu trădările lor. Nu-i un meșteșug demn de un boier. Voi cere
măriei sale o slujbă, ceva, în oaste. Decât să-mi bănuiesc și să-mi vâr prietenii în belea, mai bine mă lipsesc.
Deși, uneori, e foarte interesant să cauți cauzele din spatele acțiunilor omenești. De pildă, mă întreb de ce
Vodă a amânat până mâine întoarcerea la Suceava. O aștepta, poate, ca un anume prieten al meu să fie în
stare să vorbească?
Săgeata păru să-și rateze ținta: Vlăduț nici nu clipi, iar Voicu, ghemuit în culcușul lui de poclăzi și
blănuri, prinse a râde:
— Ce anume să vorbească, nepoate?
— Nu știu, ispiti Mircea. Poate despre cumnatul său iubit. Poate altele.
— Am hotărât că nu-i spunem ce bănuim, nepoate. Ar fi cuvântul lui Isaia în contra cuvântului
stăpânului meu. Pe cine ar crede măria sa? Dintre toate grijile, numai asta-i lipsea...
Cei trei bărbați tăcură un timp, ascultând zgomotele de afară, glasurile curtenilor și toaca de utrenie. Se
întunecase și Mircea se ridică, privind încă o dată pe rănit: ținea ochii închiși, dar nu dormea. Răsufla
poticnit și doar gemea câteodată.
— Eu am plecat, uncheșule. Poftești ceva anume?
Boierul clătină fruntea și se ghemui mai bine în culcuș, zdrobit de oboseală. Mircea ieși la slujba lui și
chilia rămase tăcută. Doar un monah bătrân intră ca o părere, aducând o fiertură de ierburi, și se așeză lângă
rănit să-l vegheze.
Slujba de seară se sfârșise și afară vocile curtenilor răsunau iar. Micuța așezare monahală se dovedea
neîncăpătoare pentru mulțimea care o invadase. Pe costișa din spatele zidurilor se aprindeau focuri unde se
frigea slănină sau câte un mistreț întreg, se depănau povești nemaiauzite sau se șoptea despre cumplita
întâmplare de azi, cu zimbrul, împrejurimile forfoteau de lume, așa cum se cuvine când un domnitor
preaslăvit își cercetează stăpânirea și se arată în vederea supușilor săi.
În chilia rănitului tăcerea fu întreruptă de zgomot la ușă, zornăit de pinteni și arme, iar ușa se deschise
larg, lăsând să intre un bărbat nu prea înalt de statură, însă bine legat. Purta pletele bălane umflate pe spate
după moda timpului, iar chipul rotund arăta hotărâre și liniștea celui care se știe mai presus de alții. Straiul îi
era ușor și elegant, iar la cingătoare avea doar un pumnal cu prăsele de aur. Dar nu atât straiele cât portul
capului și ascuțimea privirii îl arătau a fi oștean iscusit și o minte cuprinzătoare, de o rară inteligență.
Intrarea lui determină pe Voicu să se ridice, pe monah să bată metanie iar pe rănit să deschidă curios ochii,
înțelegând cine intrase, deși nu-l văzuse niciodată de aproape, Vlăduț făcu o mișcare de ridicare. Fu oprit de
mâna noului venit, și rănitul își lăsă suspinând cu osteneală capul între perini.
— E o cinste pentru mine vizita măriei tale, murmură poticnit. Domnitorul îi opri iar vorbele cu o
fluturare a palmei și se lăsă simplu pe pat. Monahul se duse ușor spre ușă iar Voicu se pregăti să-l urmeze.
— Domnia ta rămâi, jupâne Voicu, grăi Vodă încet. Te recunosc; ai fost atâția ani slujitor de credință al
voievodului Vlad și voiesc să-ți pun câteva întrebări.
Voicu se înclină. Domnul se aplecă deasupra rănitului și puse ceva lângă el.
— Trebuie să-ți aduc mulțumirile domnului Moldovei, jupâne Vlad. îmi pare bine că îți place să te
prezinți singur, prin faptele tale: așa se poartă orice bărbat viteaz. Sunt sigur că acest braț va stăpâni cu
cinste asemenea sabie, mulți ani de-acum încolo.
Tânărul aruncă o privire darului și se învioră brusc: era o sabie de Damasc, cu mânerul în formă de cruce
bătut cu pietre prețioase. Lama strălucea albăstruie și curată ca o flacără; era doar de o palmă trasă din teaca
ei de piele scumpă, aurită, însă frumusețea ei era întreagă și minunată, fără seamăn și perfectă.
— Dar e o armă pentru împărați! suflă tânărul, uluit. N-o pot primi, măria ta!
— N-o refuza, tinere Vlad. Se potrivește foarte bine cu medalionul mic al Ordinului, pe care-l porți, de
altfel bine ascuns, sub haine.
Dacă ar fi putut, Vlăduț s-ar fi plesnit furios peste frunte, bleste- mându-și ușurința. Abia acum înțelegea
că nu degeaba fusese hatmanul atât de săritor la Pesta.
— Jupân Șendrea!...
 Șoapta lui violentă aduse un zâmbet fugar pe chipul voievodului.
— Ei da, jupânul Șendrea e un bărbat dăruit de Dumnezeu cu înțelepciune, care s-a gândit la binele
Moldovei. Io, însă, mă gândesc și la binele domniei tale. O faptă ca aceea de azi îți va aduce și dușmănii.
Ești pregătit să le întâmpini?
— Nu la asta m-am gândit azi, măria ta, grăi demn. Dar nu mă tem.
— Ți-ai schimbat numele, asta-i înțelept. Ai ceva a-mi cere?
Vlăduț n-avea nevoie de gândire prea multă.
— Ajutorul măriei tale pentru voievodul și stăpânul meu, zise el. Nu-l părăsi acolo, doamne.
— Nu l-am părăsit niciodată pe stăpânul tău și n-am făcut o taină din interesul pe care i-l port. Jupâne
Vlad, poate că am nevoie de domnia ta în lucrările pe care le gândesc. După ce te înzdrăvenești, caută-ne la
curte cât mai degrabă.
Degetele slăbite ale tânărului mângâiau sabia de Damasc într-o mișcare reflexă de cercetare a tăișului și
lamei ca un oștean de meserie. Vodă observă gestul de cunoscător și surâse mulțumit.
— Ai fost locotenent sub unul din căpitanii lui Jan Jiskra. Am nevoie de căpitani buni ca de aer, jupâne
Vlad. Mai gândește-te.
Un zâmbet se desenă pe buzele palide ale rănitului, și rosti clar:
— Dacă războiul măriei tale e cel despre care se spune, voi fi fericit să-mi reprezint voievodul pe lângă
oastea măriei tale. Nimic nu mi-ar plăcea mai mult.
Din colțul lui Voicu surâse vulpește, însă când Vodă întoarse o sprânceană cam nouroasă, boierul era
serios și rece ca un sloi, așa cum se cuvenea.
— Măria ta, când va sosi timpul încleștării cu puterea păgână care ne calcă în picioare, nu vom lipsi.
Din păcate, craii și principii creștini uită care este întâia lor îndatorire în fața lui Dumnezeu. Măria sa Vlad
vodă n-a uitat-o nici azi, deși e închis, slab și singur. Noi privim spre măria ta ca spre sfântul soare,
înțelegând din faptele măriei tale că putem avea o nădejde și o mângâiere pe care, în alte părți, nu le putem
avea.
Chipul voievodului se limpezi și el dădu din cap .
— Cunosc în domnia ta un om înțelept, jupâne Voicu. Am înțeles că ai stat ani de zile în familia lui Albu
cel Mare. Spune-ne, ce-i adevărat din scrisoarea către sultan a vărului nostru?
— E adevărat că regele Matei a pomenit deseori în fața solilor papali de această scrisoare, însă nimeni
n-a văzut-o; ori, dacă a văzut-o, n-a cunoscut scrisul diecilor măriei sale, ori n-a comparat pecețile. Nici
jupânul Matei n-a văzut-o, deși era îndreptățit.
— Dar domnia ta ce crezi?
— O viclenie politică a regelui pentru a justifica în fața Papei cheltuirea celor o sută de mii de galbeni
destinați inițial cruciadei. Dacă regele Matei era doar un intendent oarecare, capul lui ar fi căzut. Mai poate
fi la mijloc și răzbunarea brașovenilor, care să fi falsificat acea scrisoare pentru a-l vârî în necaz, în clipa
când Vlad vodă primea ajutor și putea redeveni domn. Boierii munteni, însă, l-au trădat pe stăpânul nostru
aducându-l pe Radu vodă, iar regele i-a imitat când l-a recunoscut pe Radu. Așa cred eu, mărite doamne.
— E o judecată aspră, aprecie Vodă. E prețioasă însă, căci confirmă spusele altor boieri ai vărului
nostru, venind din partea opusă. Dar Vlad vodă ce-a zis regelui de scrisoare?
— A negat și a amintit regelui că a stat singur în fața puterii păgâne, pe care a învins-o, spre deosebire
de cei care se bat doar cu gura.
— Două orgolii care s-au ciocnit, murmură pentru sine Vodă. Da, totul se explică. Dacă n-aș fi silit de
lipsa de cuvânt a lehilor... Bine, domniile voastre. Vă așteptăm la curte.
Înfrângându-și un suspin, domnitorul se ridică și porni spre ușă, petrecut de închinăciunile adânci ale
boierului. Când se întoarse, Voicu îl găsi pe rănit pipăind cu buricele degetelor tăișul săbiei de Damasc.
— Ioane, arată-mi întreagă sabia asta, îl rugă tânărul. E ascuțită ca briciul.
Boierul luă cu plăcere sabia. O trase încet din teacă, îi încercă suplețea în mâini și o fulgeră prin aer de
câteva ori, șuierând-o subțire și periculos ca o viperă în salt.
— Cu asta nici nu simți când retezi un om în două, murmură admirativ boierul. E un dar de preț, măria
ta. Ștefan vodă e bărbat falnic și darnic, deși nu i-a plăcut când l-ai refuzat.
— Măria sa gândește la război cu turcii și la eliberarea Bizanțului, dar am și eu războiul meu, n-am timp
să-i învăț oștenii. Cine știe când va porni Ștefan vodă războiul? El gândește ca un domnitor al Moldovei, nu
ca un fugar care și-a schimbat numele ca să-și încurce potrivnicii.
Erau câteva noutăți pentru Voicu, dar ultima îl făcu să deschidă gura:
— Războiul măriei tale?! împotriva căror dușmani? A Albilor?
 — A, mi-ai adus aminte, Ioane... Pregătește-te de drum, pleci la Amlaș. -Acum?! izbucni boierul. Dar
ești bolnav și...
— Sunt rănit la trup, dar capul mi-e întreg, ripostă cu greu Vlăduț. îl găsești pe jupânul Chiriac și-l rogi
din partea mea să intre în slujba vistiernicului și să-l pândească pe logofătul Cazan. După ce-au dat greș
astăzi, precis se vor întâlni iar să hotărască ce-i de făcut. E timpul să punem mâna pe ceva dovezi. După ziua
de azi am chef să văd căzând căpățână hicleană de cumnat domnesc.
Voicu se mișcă înciudat.
— Se pare că intrăm în pâine, așa? Trebuia să mă gândesc eu întâi la asta, măria ta.
— Pleci mâine, căci nu e timp.
— Cu nepotul Mircea vorbești?
— Doar la timpul potrivit. N-a avut încredere în mine. Nu-i port pică, dar mi se pare cam moale și prea
legat de unchiul lui. Va fi mare scandal, oricum: poate de aceea șovăie să se vâre în putregai.
— În schimb te vâri măria ta.
— Cine mă cunoaște aici? Și apoi, eu nu sunt legat de nici un unchi. Când le declar război, nu îi mângâi
și nu-i amân.
— Jupân Albu?
— Radu vodă și turcii. Ei sunt de-acum războiul meu, și-l voi purta cu toate armele și imediat ce voi
ajunge în țară.
— Ce vrei să faci, măria ta? se îngrozi boierul. îți pui capul sub toporul gâdelui?
— Fac ceea ce trebuie, jupâne Voicu. La fel vei face și domnia ta.
Deși sleit, tonul îi fusese categoric și dur. Boierul îl privi cu ochi holbați, recunoscând în tânărul acela
bandajat, rănit, strivit și ostenit, un miez de energie, cruzime și voință despre care știa că le are doar un
singur om de pe pământ. Iar acela era întemnițat la Vișegrad.

Capitolul 7. Dâmbu Stânii

A doua zi de dimineață Voicu plecă cu alaiul domnesc spre Suceava iar tânărul rămase la schit în grija
monahilor și a unuia din doftorii de la curte. Fusese de-ajuns o încruntare a lui Vodă pentru a potoli
curiozitatea curtenilor și pentru a umple de zel pe cei rămași lângă viteazul necunoscut. Voicu putea pleca
liniștit spre Sibiu, fără teamă pentru stăpânul lui. Odată ajuns la Suceava trebuia să liniștească pe Toaderi și
să pornească fără zăbavă la Amlaș.
După ce boierul părăsi schitul Vlăduț răsuflă ușurat: acum se putea lăsa în voia febrei, de care știa că nu
va scăpa. Se prefăcuse mai voinic decât era în realitate pentru a-l scoate pe Voicu din schit, însă piciorul
drept, sfâșiat urât de cornul zimbrului, amenința să se umfle și-l înjunghia deja cu o putere îngrijorătoare.
— Trebuie să ai răbdare, jupâne Teodor, zicea cu blândețe doftorul domnesc, dumnealui Costin
Milcescul, în timp ce-și rășchira degetele prin barba-i ca neaua. Am văzut o grămadă de răni și oase frânte la
viața mea. Domnia ta ești mai frumos aranjat decât alții, însă trupul bărbatului viteaz este răbojul pe care se
crestează faptele sale de arme. Uite, de pildă, rana asta de la spate: pare adâncă și cred că ai pierdut mult
sânge de la ea.
— Cei care mi-au făcut-o au pierdut mai mult decât sângele.
— Nu mă îndoiesc, jupâne Teodor, dar ai îngrijit-o pe fugă și s-a răzbunat. Dacă nu stai liniștit măcar
trei luni, să dai timp acestui biet trup să se întremeze, într-un an nu-ți vei mai putea mișca nici brațul, nici
piciorul. Te vei uita cu jind la ceilalți și ar fi păcat de tinerețea domniei tale și de sabia măriei sale, care te
așteaptă aici, în cui.
— E chiar sabia măriei sale?
— Una din ele. Vodă are slăbiciune la săbiile de Damasc și le comandă direct la atelierele din Siria.
Odată nu i-a plăcut sabia pe care i-o lucraseră și i-a ocărât pe meșteri ca pe ultimele calfe. Și să știi că măria
sa nu prea le dă altora, căci, fiind oștean vrednic, Vodă rupe destule săbii. A, ți-am văzut și zaua, jupâne
Teodor. Ai și domnia ta aplecare spre armele scumpe, fapt care te arată oștean falnic.
 O armă bună e scumpă, doftore, dar te scapă mai ușor din încurcături. Asta nu-i fală, ci prevedere
obligatorie.
— Da, numai un oștean de meserie poate gândi așa sănătos.
— Încerci să mă ispitești, cumetre Costin, surâse bolnavul. Sunt boier și m-am născut cu sabia în mână.
Asta-i menirea noastră, a boierilor, să ținem moșiile, rânduială între oameni și sabia ridicată pentru credință.
De aceea are domnia putere și sprijin în noi.
— De asemenea menire pe lume nu mă pot eu plânge, doftor fiind.
— Aveam un prieten, vechi pescar pe Olt, care avea o vorbă despre tagma domniei tale. Ți-aș spune-o
dacă nu te superi.
— Spune acea vorbă a pescarului domniei tale.
— Zicea că din războaie doar corbii trag folos, iar corbii sunt de două feluri: unii au aripi și sunt negri,
iar ceilalți sunt doftori.
Dumnealui Costin Milcescul râse cam strepezit, cătând la propriile-i straie negre, și își domoli șuvoiul
vorbelor prea multe.
Asemenea discuții se purtau mai ales dimineața, când doftorul curăța cu scamă și fierturi de ierburi
diferitele răni ale tânărului. Spre a treia zi însă fierbințeala de la picior îl doborî, și zăcu multă vreme arzând,
cu dinții încleștați și roșu în obraji. Monahii trebuiră să-i desfacă dinții cu cuțitul pentru a-i turna leacurile pe
gât, și-l înveliră cu cearceafuri ude, temători să nu i se aprindă creierii de fierbințeală. Abia a patra zi criza
se transformă într-o sudoare îmbelșugată, care-i scăldă ceasuri la rând corpul slăbit, silind monahii să-i
schimbe așternuturile de câteva ori. În cele din urmă respirația i se domoli, febra scăzu, iar într-o după-
amiază frumoasă și senină deschise ochii, mirat și conștient că mai e în viață.
Lângă pat în picioare, Mircea zâmbea cu toți dinții, lăsându-l să-și vină în fire. Când privirea bolnavului
căzu asupra lui, râse:
— Bine-ai revenit printre noi, prietene.
— Cât... timp... Își drese nesigur glasul Vlăduț.
— Cât timp a trecut? Păi, asta-i a cincea zi de când ai vârât în sperieți un om cumsecade ca jupânul
Costin. Se gândea chiar să-ți taie piciorul... Stai liniștit, nu l-a tăiat. Când binevoiești să zaci, jupâne cneaz,
văd că o faci cu măreție, nu te zgârcești!
Rănitul surâse, încălzit de bucuria celuilalt.
— Am poruncă strașnică de la tata să te ridic de aici de îndată ce se poate și să te duc la Dâmbu Stânii,
unde atâta te va îngrji și răsfăța că vei rupe spinarea cailor când vei încăleca iar. Zice tata că locul unui
voinic nu-i la postul mănăstiresc, ci la pastrame și la vin roșu de Nicorești... Între noi fie vorba, dacă
pomenește tata de vinul lui de Nicorești, să știi că i-ai intrat la suflet. A, și surioara mea m-a rugat să îți
înmânez din partea ei o floare, în semn că viața e frumoasă.
Privirea bolnavului urmări degetul lui Mircea și descoperi un trandafir micuț, tremurând fraged în
ulceaua așezată la fereastră. Ceva se înfierbântă în pieptul lui.
— E frumoasă, murmură abia auzit.
Nu se știe dacă vorbea de viață, de fată sau de floare. Văzându-l însă vesel, Mircea râse:
— Știi cine m-a întrebat de tine? Jupân Sima. Auzind că vin încoace, m-a rugat să te felicit pentru
vânatul mare pe care l-ai nimerit și să te încredințez de prietenia lui. Arbaleta i-am înapoiat-o, așa că fii
liniștit.
— E om isteț.
— Are cap, nu glumă. Va ajunge departe, deși e doar un fecior de boiernaș. E și cam zurbagiu, de altfel.
Taică-său îl închinase mănăstirii, dar lui nu i-a plăcut tămâia și a sărit gardul, nimerind la berea oștenilor din
taberele măriei sale. Avea paisprezece ani; acum are douăzeci și trei și îți poate aduna într-un minut o
coloană de cifre lungă cât o zi de post. Asta n-a învățat-o la mănăstire.
— Nu toți sunt... născuți... pentru monahism, mormăi Vlăduț, simțind cum îi crește simpatia pentru
vistiernicul al doilea, care-i semăna atât.
— Adevărat. Dar acum nu mai vorbi, prietene, că altfel mă gonește doftorul de-aici.
Bolnavul primi zâmbind sfatul și cătă iar la fereastră, unde trandafirul se răsfăța gingaș în razele soarelui.

Două săptămâni mai târziu, când Brumărel începea să poarte prin văzduh fire de funigei, anunțând
toamnă lungă, Vlăduț ieșea întâia oară în pridvorul chiliilor, la soare și aer. îl aștepta alaiul slujitorilor lui
Mircea precum și leagănul moale, așezat pe hamuri între doi cai, căci urmau să facă drumul direct prin
pădure.
 Purtat cu multă grijă pe mâini de doi slujitori, tânărul porunci primul drum la bisericuța schitului și la
stareț, pentru binecuvântări, apoi își luă rămas bun de la jupânul Costin - care îl cicăli cu multe sfaturi bune -
și, în sfârșit, fu gata de drum, așezat comod în leagăn.
Curând alaiul porni domol spre miazănoapte, părăsind valea Moldovei și apucând direct pe coastă în sus,
peste munte. Dimineața era destul de caldă, însă aici, sub frunzișul arămit al pădurii, era răcoare și umbră.
Strângându-se înfrigurat între perini și poclăzi, Vlăduț privea în sus la petecele de cer ce se zăreau prin
cetina întunecată. Caii suflau greu în urcuș, fornăind; când și când vreunul dintre ei aluneca, zgâlțâindu-l și
smulgându-i câte un geamăt. Nu putea vedea drumul, ci doar trunchiurile brazilor, câteodată o stâncă
semeață ori capul calului din spate. Simțea că urcă și coboară pe cărări ferite, prin ponoare ori peste pâraie
repezi, ieșind uneori pe costișe însorite sau în poieni tainice, departe de lume. Aerul era îmbătător și
înmiresmat; fulgera prin văzduh câte o pasăre, oprindu-se pe o crenguță și întorcând un ochișor rotund
asupra drumeților. Undeva, în fruntea șirului de călăreți, un slujitor tânăr începu să cânte încet, și cuvintele
se deslușeau limpede în tăcerea din jur:
Câte păsărele cântă
Numai codrul mi le-ascultă, Numai glasul cucului Răsun are a codrului...
Cântecul urmă, iar vorbele lui simple se cernură lin peste sufletul ascultătorilor. Câțiva îl îngânară, parcă
speriați să nu tulbure liniștea acelor locuri. Soarele scăpăta când drumul începu să coboare deplin. Curând
ieșeau la o fâneață și atunci alaiul se opri. Obrazul vesel al lui Mircea se aplecă deasupra leagănului.
— Suntem demult pe moșia Toaderilor, prietene. Aproape am ajuns.
Bolnavul se răsuci iar privirea îi căzu până departe, spre zări, pe un pământ auriu și cald, învăluit în
soare, vălurit și înveșmântat în livezi, miriști și petece de pădure. Părea că un cântec plutește ca o adiere
deasupra acelui ținut fermecat, ori era altceva, mai adânc. Într-un mod ciudat Vlăduț se simți brusc înduioșat
și bucuros. „Parcă m-aș întoarce acasă, deși n-am fost niciodată aici!” gândi mirat. Cu mâinile pe oblâncul
șeii, Mircea căta atent în vale, departe, unde se vedeau curți întinse și ziduri umbrite de copaci.
— Acolo e casa mea, arătă el bolnavului. Mai sus, pe deal, e livada de meri. Dincolo de coastă și de
pintenul de pădure e satul nostru, Orbani, iar sub zare, unde vezi codri merei, e alt sat al Toaderilor,
Stoicani. Vezi petecul acela de apă departe în dreapta? E râul Suceava, iar drumul mare trece pe acolo spre
Dărmănești și Rodna. Dincolo de el sunt satele cetății Dărmănești; de altfel, pe acolo am venit de la Bistrița,
drumul nu ți-e necunoscut.
— Așa-i, îngână Vlăduț. E o moșie frumoasă.
— Mai avem trei sate pe Prut, în Lăpușna, cu cirezi și tabunuri, o vie în Țara de Jos, iazuri, stupini, iar
oamenii noștri duc mărfuri la Liov, unde avem casă de negoț în tovărășie cu alți doi boieri.
Mircea vorbise mândru, cu vestita dorință a moldovenilor de a se făli cu averile lor. Vlăduț surâse fără
voie gândului tainic care i se încolăcise ca un șarpe în jurul minții: la urma urmei, averea lui era mică, dar
moștenirea!... Nu se întrebă dacă merita sau nu să întindă mâna după acest măr: în acea clipă știu că merită
și înțelese că viața lui nu mai putea
avea de-acum încolo decât un singur drum. Un drum întortocheat, plin de primejdii și capcane, în care
trebuia să intre pregătit.
Acel surâs liniștit fu zărit de Mircea și scormoni adânc în mintea acestuia tot timpul cât mai merseră pe
vale, urmând cel mai lin drum. Peste un ceas ajungeau în fața zidurilor înalte și a porților mari, acum date în
lături pentru a lăsa să intre alaiul. Era o curte mare cu fântână într-o parte, cu grajduri cuprinzătoare, cotețe,
ateliere, făurărie și magazii în partea cealaltă, cu odăi multe pentru slujitori, cu pomi roditori și grădină în
spate, iar în față conacul întins, cu pridvor neobișnuit de înalt față de casele mai vechi din Țara de Sus, cu
stâlpi de lemn înflorați măiestrit cu dalta. Zidurile albe, ferestrele cu obloane date de perete, care lăsau să se
vadă mușcate pe privaz, pedelele lucrate cu acul, acoperișul înalt, totul respira bunăstare și încredere. O
privire în jur îl convinse pe rănit că Toaderii puteau întreține cel puțin cincizeci de slujitori, la război putând
ridica măcar un steag de călărime. Erau o putere. Acum, la lumina zilei, putu observa ceea ce noaptea, la
Suceava, nu văzuse: stema lor, sculptată în piatră deasupra ușii. Săgeată pe scut, o stemă ce-l făcu să tresară.
— O stemă asemănătoare are familia Dragfi, arătă el lui Mircea. Acesta aprobă.
— Bartolomeu Dragfi e urmaș direct al familiei Dragoș din Maramureș. Dragoș vodă s-a răzvrătit
împotriva regelui ungur de atunci, s-a rupt de Maramureș și a coborât în Moldova, unind cnejii de aici într-o
țară separată. Dar adevărata țară a Moldovei a întărit-o Bogdan vodă întâiul, câțiva ani mai târziu, și tot el s-
a rupt pe veci de craiul ungur și a întemeiat dinastie și țară, după ce s-a războit cu nepoții lui Dragoș vodă și
cu craiul. Din ultimul nepot al lui Dragoș ne tragem noi, Toaderii. A trecut mult de atunci, dar stema am
păstrat-o.
 — Voi și Dragfi ramuri paralele? N-am știut.
— Legăturile dintre boierimea moldoveană și cea din Ardeal sunt strânse, deși mulți dintre cei de acolo
au trecut la papistași; până și numele și le-au schimbat, de parcă le-ar fi fost rușine cu ale lor...
Mircea tăcu brusc, amintindu-și că omul rănit din fața lui avea un văr care se lepădase de ortodoxie, și se
foi stânjenit:
— N-are rost să vorbesc, prietene, uneori bat la uși deschise. Mai bine te înveselesc cu altceva, căci îl
văd pe tata cum vine încoace cu slujitorii și chelăreasa...
Primirile dumnealui jupânul postelnic Toader se fac cu vorbă multă și fală, cu gesturi mari de brațe și
închinări de pocale pline; în cele din urmă Vlăduț se trezi așezat deocamdată pe laviță în capul scărilor, în
timp ce tatăl și fiul mustăceau. Bănuind vreo surpriză, tânărul râse:
— Domniile voastre, nu-i frumos să țineți oamenii cu sufletul la gură...
Înconjurat de gazde și slujitori, Vlăduț privi împreună cu ei apariția jupâniței Maria în curte. Ducea de
dârlogi un armăsar murg de rasă moldovenească, tretin cu trup de foc și ochi de diamante negre, ale cărui
coamă și coadă se revărsau mătăsoase. Purta un harnașament prețios cu valtrap de catifea, și era cel mai
frumos cal pe care îl văzuse vreodată. Uimit, cătă la jupâniță, dar observă că fata pălise când îl văzuse atât
de bandajat. Postelnicul îi puse mâna pe umărul drept, cel sănătos:
— Măria sa Vodă știe că unui voinic numai pe cal îi șade bine. Ți l-a trimis aici, aflând că vei veni
încoace.
— Nu știu ce să spun, murmură tânărul impresionat.
— Îi mulțumești când te faci bine. Hai, fetițo, adu calul stăpânului său.
Copila se apropie cu pas mărunt. Era îmbrăcată simplu, cu ie, fotă și cojocel lucrat în arnici, ca o
țărăncuță, și purta cozile bălane lăsate pe spate până la mijloc. Parcă voia ca imaginea ei să dispară dinaintea
frumuseții calului; însă portul mândru al frunții albe și pure, mlădierea pasului și liniștea privirii albastre îl
făcură pe Vlăduț s-o asemuiască minunatului armăsar pe care-l ținea de dârlogi. Amândoi mergeau cuminte
și gingaș, abia atingând pământul, însă o flacără nobilă și generoasă se simțea în ei, gata a se arăta celui
priceput a o aprinde. Vlăduț mângâie botul catifelat și cald al calului, însă ochii îi erau la copilă și-i zâmbi:
— Jupâniță, îți mulțumesc. Nu te îngrijora de zgaibele astea, căci curând voi putea încăleca acest
armăsar grozav, pe care-l numesc Hamger.
— Hamger, socoti Mircea. E un nume rar, dar cred că-l merită.
— Hamger, murmură lângă Vlăduț și jupâniță. E frumos.
— Ai uitat de săculeț, băiete, zise postelnicul fiului său. Acesta scutură fruntea, își mângâie mustața și
scotoci în coburi, de unde scoase un săculeț de postav gros și-l puse în brațele rănitului. Săculețul sună plin,
cu acel sunet doar al aurului.
— A venit o dată cu Hamger, adus de un om de la vistierie.
— Cred că nu este pe lume un domnitor mai generos decât Ștefan vodă, oftă rănitul. Fericiți trebuie să
fie supușii unui asemenea stăpânitor! Știința aceasta a pedepsei și răsplătirii după merit n-o au multe capete
încoronate, spre paguba lor!
— Cuvinte prea înțelepte! tună postelnicul în mijlocul murmurelor respectuoase ale celor din jur. Când
mila măriei sale se revarsă asupra cuiva, acela devine om bogat și respectat. Ce gândești să faci cu banii,
jupâne Teodor?
— Deocamdată nu știu. Mai întâi voi merge la schit, apoi voi vedea.
— Foarte bine, îl lăudă postelnicul. Ești un tânăr cu cap . Acum te vom duce în odaia domniei tale, unde
ți-am dus deja lucrurile lăsate la Suceava. De acum încolo n-ai altă grijă decât să te însănătoșești. Jupânul
Toader putea vorbi așa neștiind cele ce frământau sufletul tânărului. Ceva mai cunoscător, Mircea schimbă o
privire cu rănitul; când rămaseră singuri, îi șopti:
— L-am chemat pe jupânul Șendrea încoace.
— Dacă poate, sublinie Vlăduț. L-a trimis acolo poruncă domnească: se întoarce cu mâinile goale?
— Îl cunoști pe Matiaș crai: crezi că ne va asculta cererile?
— Doar dacă vor fi în interesul său.
— Matiaș de multe ori nici nu-și cunoaște adevăratul interes, izbucni Mircea. Când îl vor călca păgânii
pe grumaz, n-o să-l ajute nimeni, nici lehii, nici boemii, nici nemții, ci doar Moldova, căci dacă pică regatul
ungar rămânem descoperiți din două părți. Numai că el nu se socotește amenințat cu adevărat de păgâni.
Politica tatălui său a murit la Zemun. Într-adevăr, dacă îl asculți cum se înfoaie și se laudă în fața solilor
străini, ai zice că nu-i războinic creștin mai viteaz ca maiestatea sa. Dar faptele?
— Dragă Mircea, înțelege-l și pe el, surâse subțire rănitul. E crai și e din neam românesc, deci e de două
ori lăudăros. Pe lângă asta, e isteț. A văzut că pe tatăl său aproape l-au îngropat uneltirile lui Ulrich Cilly, ori
ale lui Garay și Ujlaky, a văzut căzând capul fratelui său Ladislau, banul Croației, deci a înțeles că nu poate
înota contra curentului. E greu să-l scoți din matca lui... Eventual, trebuie să-i sapi altă matcă și să-i abați cu
sila cursul; în asemenea fel a lucrat minunat Ștefan vodă la Baia și aiurea, de trei ani încoace. Dar toate
acestea se pot destrăma dacă planurile hiclenilor se îndeplinesc.
Mircea uitase cât de pătrunzător putea fi Vlăduț. Rânji, mormăind:
— Isaia a revenit la curte.
— Cum?! L-a rechemat Vodă? se miră Vlăduț.
— După cum am bănuit, rudele iubite ale măriei sale atât au bătut și au tocat, ca apa-n piatră, așa că
Vodă s-a îndurat de el și l-a rechemat de la moșie. Printre boierii din delegație am fost și eu.
— La urma urmei, e unchiul tău, admise cam îndoit Vlăduț.
— Ascultă, Vlăduț, eu văd că încă n-ai încredere în mine și recunosc că merit acest lucru. Te-am
urmărit, te-am înșelat și te-am bănuit de toate relele. Dar acum te cunosc mai bine și știu că am greșit; dar nu
din rea-credință, ci din grijă pentru interesele țării și ale voievodului meu. La fel acționezi și tu, din grijă
pentru țara și voievodul tău. Până la un punct, oficial vorbind, avem aceleași interese. Dar dă-le încolo de
interese, nu astea pot face un boier muntean pribeag să intre disperat cu sulița într-un zimbru întărâtat ca să
salveze viața domnului Moldovei - adică un om de care nu te leagă nimic - cu prețul acestor oase rupte. La
fel, Vodă știe să-și plătească datoriile, dar prețul oaselor tale a fost mai ridicat ca de obicei. Nu mă
interesează ce e între voi, atât de tainic încât hatmanulnu mi-a zis iar Vodă, când a binevoit să te cerceteze el
însuși, i-a gonit din preajmă pe toți ceilalți. Află că n-am înghițit nici explicația nevinovată a uncheșului, pe
care cică l-ai trimis la Bistrița după leacuri. Sub aparența asta a ta de om de duh și băutor vrednic, nepăsător
la necazuri, se ascund câteva calități rare, pe care le prețuiesc, dar și o înverșunare înghețată care mă
îngrijorează. Nu te judec, dar gândește-te că te-ai ridicat împotriva unei puteri care te poate strivi. Știi câți
oameni ridică Isaia peste noapte la un război? Două mii de săbii, la o milă ungurească de palatul domnesc.
Decât să-l stârnesc, am preferat să-i adorm bănuielile, să-l aduc la curte și să-l pot supraveghea astfel până în
cariile de la măsele. Pricepi? Doar așa am aflat, de exemplu, că după ce-a ajuns la moșie a fost vizitat de un
negustor muntean de mătăsuri. De trei săptămâni negustorul stă la Suceava; nu l-am urmărit decât de
departe, ca să nu mă simtă. îl cheamă Savu, e tânăr și nou în negustorie și merge prea semeț, ca un boier, nu
ca un negustor. Oamenii vechi nu-l cunosc. Așa stând lucrurile, e mai bine că Isaia s-a întors la curte cu
toată fala. Ițele încep să se vadă, iar eu am capătul firului în mână. Fii sigur că nu-mi tremură mâna, iar
hatmanul va veni curând înapoi. Sper doar ca nimic să nu mă împiedice. Ești sigur că jupânul Voicu nu va
face ceva care să-mi dea peste cap toată lucrătura? Te întreb pe tine, căci el nu face nimic fără porunca ta ori
împotriva ta. Așadar?
Vlăduț îl ascultase din ce în ce mai concentrat.
— E la Șercaia, răspunse agale. Avem câțiva oameni în coasta vistiernicului Albu.
— Unchiul tău? pricepu bucuros Mircea. Cel la care a venit logofătul Cazan? Aveai asemenea comoară
și nu mi-ai spus nimic? Ah, prietene, lasă-mă să te îmbrățișez!
Rănitul își desfăcu brațul drept, așteptând îmbrățișarea care veni iute și-i smulse un geamăt de durere.
Mircea îl lăsă îndată, dar tot îl mai pupă fericit pe obraz.
— E foarte bine, Vlăduț, e minunat! Hai mai bine să fim prieteni și să uităm ce-a fost rău între noi. Mi-
ai face o mare bucurie.
— Atunci suntem prieteni, Mircea, primi râzând celălalt. Când te întorci la Suceava?
— Mâine dimineață, și stau cel puțin o săptămână. Uite, deja s-a înnoptat. Sora mea îți va aduce cina
aici.
— Jupâne Mircea... îl opri rănitul, cu glas ciudat.
— Da, prietene, se răsuci acesta. Ochii bolnavului îl ardeau.
— Vlăduț Albu a murit înecat în Dunăre, nu uita...
Mircea nu putu decât să aprobe, înțelegând și oftând. O săptămână mai târziu baba doftoroaie din Orbani
îi scotea feșele ce-i strângeau coastele vătămate. Postelnicul începu să râdă văzându-i plăcerea cu care
respira adânc.
— Aproape uitasem ce bine e, mărturisi Vlăduț. Nu mă mai doare.
— Rana din spate s-a și închis, observă Toader. Băiete, trebuie să sărbătorim...
N-a fost chiar o sărbătoare, ci un mic ospăț în sala mare a conacului, unde se ivi și un cobzar cu mustața
pe oală și glas frumos. Pe masă apărură zeamă de vițel, pui fripți, pastramă de căprioară și vin rubiniu de
care-i plăcea postelnicului.
 — Ăsta-i din via noastră din Țara de Jos, se fudulea jupânul Toader. Strugurele are boaba mare și dulce
iar vinul e un pic amărui și pare ușor, dar te asigur, jupâne Teodor, că am văzut mari băutori cu har de la
Dumnezeu care nu-i rezistă o noapte. E înșelător cu cei care nu-l prețuiesc cum se cuvine.
Vlăduț gustă licoarea și dădu apreciativ din cap . Se simțea liniștit și aproape fericit, în ciuda junghiurilor
pe care i le dădea piciorul drept, întins cu grijă pe un scăunel. Brațul stâng, încă în lopățele, era prins peste
piept cu o fâșie de pânză, împiedicându-l să-și taie mâncărurile în bucățele mai mici; acest lucru îl făcea
jupânița Maria, când îi închina zilnic tablaua cu bucate. Ședea atunci lângă el la capul patului, ajutându-l cu
acea blândețe numai a ei, care îi alunga stânjeneala. Odată, când își lăsase și postelnicul treburile și venise
cu fiica lui în odaie, răsese la ei: „Sunt ca un copil în brațele mamei, domniile voastre. Cred că, îndată ce mă
pun pe picioare, caut alt zimbru...” Jupânița își adâncise gropițele din obraji iar părintele ei îl amenințase în
șagă cu degetul. Surâzând la amintire, abia dacă asculta vorbele gazdei:
— Ascultă-mă pe mine, băiete, vinul bun e ca femeia frumoasă: nu se laudă, ci se gustă în tăcere și cu
reculegere...
Pe ușă intra jupânița Maria, și cuvintele prea sfătoase ale tatălui ei se înecară în pocalul cu vin. Vlăduț
surâse ironic, dar deveni repede serios, cu ochii la copila blondă ce se apropia de masă purtând o tabla de
plăcinte aburinde. Fata puse plăcintele la îndemâna lor.
— Tată, a venit unchiul Isaia, grăi ea. Descalecă acum...
Postelnicul se ridică falnic, exclamând de bucurie, și porni în întâmpinarea oaspetelui. întorcându-se spre
Vlăduț, surâsul Măriei pieri: uitat în colțul lui, pe chipul tânărului se arătase fulgerător ceva care o înfioră.
Dar totul dură atât de puțin încât, când tânărul își sclipi dinții albi la ea într-un zâmbet de soare, fata crezu că
i se păruse.
Îmbrăcat la fel de strălucitor ca de obicei, marele vornic porni să râdă când văzu masa întinsă și
plăcintele calde:
— Se pare că am picat cum nu se poate mai bine, vere Toader. Sunt un drumeț flămând și însetat.
Postelnicul îi turnă în pocal iar vornicul îl deșertă dintr-o suflare, „iată unul care nu bea vinul cu
reculegere, ci ca pe apă”, gândi zeflemisitor tânărul, băgând de seamă resemnarea gazdei dinaintea unui
asemenea sacrilegiu, de neînchipuit pentru un băutor adevărat.
Abia acum păru vornicul să-l observe pe rănit, deși îl cercetase tot timpul cu coada ochilor. Se întoarse
spre el, cu gesturi largi.
— Domnia ta ești, jupâne cneaz? Te văd mai în puteri, felicitări!
— Mulțumesc, jupâne Isaia, îl imită Vlăduț. Într-adevăr, mă simt bine.
— Ai făptuit un lucru curajos și demn de laudă. M-am gândit că unul din primele mele drumuri trebuie
să fie la domnia ta, să-ți mulțumesc.
Chipul negricios al vornicului părea că împrăștie numai bunăvoință; tânărul își înclină recunoscător
fruntea, cugetând însă: „Iată șuieratul viperei. Când va veni atacul ei?”
— Jupâne vel vornic, am făcut ceea ce ai fi făcut și domnia ta în locul meu; atâta că, probabil, am avut
doar calul ceva mai iute. Asta-i tot.
— Mda, ai avut mare noroc, aprecie vornicul. Sunt foarte curios, cum ai izbutit asemenea lovitură, când
nimeni nu-și dăduse măcar seama că măria sa era într-o primejdie atât de mare?
Întrebarea părea nevinovată și logică, dar știa Vlăduț ce știa.
— Drept să zic, murmură el sfios, nici eu nu știu, preacinstite vornic. Cred că din instinct. Parcă a fost
un vis.
— Un vis care te-a vârât în bandaje, din păcate. Cred că suferi mult?
— Mulțumesc pentru grijă, jupâne Isaia.
— Ai salvat viața cumnatului meu domnitorul, și doresc să-ți dăruiesc ceva în semn de prietenie.
Poftim, jupâne cneaz...
Un pumnal subțire și elastic din oțel milanez, cu prăsele de aur încrustat cu pietre de olmaz și peruzele
era darul vornicului. I-I întinsese orizontal, ținându-l cu două degete de prăsele: un gest grațios. Dar dacă se
aștepta ca rănitul să-l ia de mâner sau de lamă, se înșela: Vlăduț se aplecă spre scăunelul pe care-și ținea
piciorul bolnav, alese o pernă de catifea și o întinse în întâmpinarea darului.
— Un dar atât de prețios și minunat, preacinstite mare vornic, trebuie ținut numai pe catifea sau
mătase. Nu îndrăznesc să-l admir altfel.
Un fulger se ivi sub sprâncenele încruntate ale vornicului. Puse totuși pumnalul pe catifeaua pernuței.
Încântat, rănitul o aplecă într-o parte și alta, făcând să lucească ape-ape lama ascuțită ca briciul și pietrele
prețioase, dar tot fără să atingă nimic.
 — Nu-i frumos? se mândri el naiv spre ceilalți. E un dar minunat! în sănătatea domniei tale, jupâne
Isaia, ridică el pocalul.
O asemenea perfectă politețe se cerea salutată; Isaia ridică și el pocalul, închinară și băură, fără a se slăbi
din ochi și fără a-și părăsi zâmbetele largi. Apoi vornicul își luă vărul de umeri.
— Până să mâncăm, dragul meu, vino să-ți arăt noul armăsar pe care l-am adus de la moșie. Mă bătea
feciorul la cap să i-l dau lui, dar e prea mic pentru asemenea animal focos...
Pieiră împreună pe ușă. Maria, care se răsucise nedumerită spre tânăr, îl văzu făcând ceva ciudat: ținea
de prăsele pumnalul deasupra flăcării unei lumânări. Încins, metalul lamei degajă un abur subțirel.
— Venin de săgeți, șopti Vlăduț îndepărtând fumul. Suflă să răcească lama, apoi cercetă atent mânerul
de aur. Părea să n-aibă nimic suspect; doar un colț, cauzat de proasta finisare, se zărea la baza mânerului și
ar fi zgâriat degetul oricui l-ar fi apucat. Maria se apropie de el, uimită.
— E un cuțit foarte frumos, zise ea. Pot să-l privesc mai bine?
Cum tânărul pusese pumnalul pe masă, ea întinse mâna să-l apuce de mâner. Pumnul tânărului îi încleștă
încheietura gingașă cu o iuțeală care o tulbură adânc.
— Jupâniță, deocamdată am eu treabă cu acest cuțit. Nu te supăra. Îi încerc oțelul; vezi, un oțel bun se
încălzește altfel decât unul prost...
Tot vorbind astfel, îi dăduse drumul și pusese mânerul deasupra flăcării. Încins, și mânerul scoase un
fum albăstriu și subțire în zona colțului cu pricina. Obrazul tânărului deveni de piatră. Luă un alt cuțit de pe
masă și făcu fetei semn:
— Ține-l bine așa cum îți arăt eu.
Cu ajutorul ei răzui meticulos colțul buclucaș; abia apoi putu răsufla.
— Acum e un cuțit bun, jupâniță, trebuie doar verificat dacă e bine cumpănit. Aveți vreun loc unde să-l
pot arunca?
Încă uimită de aceste operații, Maria îi arătă un colț al ușii:
— Aici, în tocul de lemn, obișnuiește și Mircea să arunce...
Fata nu termină vorbele și pumnalul zbârnâi prin aer, înfigându-se la un deget de locul pe care i-l arătase.
Vibrând grav, pumnalul rămase în lemn.
— Câtă îndemânare! se miră ea, dar Vlăduț plescăi nemulțumit:
— Mi-am pierdut precizia de când tot zac, jupâniță. Fii bună și dă-mi-l înapoi.
Îl smuci greu, căci era adânc înfipt, și i-l aduse. Vlăduț îl lustrui atent și-l puse înapoi pe pernuță. Ochii îi
străluceau când o privi.
— Jupâniță, cred că aceste plăcinte n-au seamăn pe lume. Stai jos și gustă...
Încă mestecau când vornicul și postelnicul intrară în sală, gesticulând aprinși. Vlăduț observă printre
gene privirea pe care o aruncă vornicul bătu un val de ură: „Ah, viperă, nu stai mult pe coadă până să ataci!
Oare ce s-ar fi petrecut dacă nu eram prudent? Dacă nu aș fi auzit o mie de povești despre arme înveninate?
Bună școală ne-a dat căpitanul Mladek, Dumnezeu să-l țină! ia hai să-i facem o bucurie vornicului, să nu
plece nemulțumit de-aici...”
Părând nepăsător, luă pumnalul de lamă și se jucă, aruncându-l și prinzându-l când de mâner, când de
vârf. Privirea vornicului se aprinse brusc; se așeză mai bine la masă și porni să mestece un copan de pui.
Vlăduț răspunse privirii lui sugestive cu un surâs:
— Întotdeauna mi-au plăcut armele italienești, jupâne vel vornic.
Jucându-se lenevos în continuare, prinse pumnalul de mâner și-l mișcă atât de iute prin aer încât nu se
auzi decât șuierul lui subțire. îl puse pe masă, luă sfeșnicul cu lumânarea care ardea netulburată și-l întinse
vornicului cu mână fermă. Acesta șovăi nedumerit, dar luă sfeșnicul. Lumânarea se clătină și căzu jos:
fusese tăiată adineauri cu pumnalul. Asemenea dovadă de măiestrie și de siguranță a mâinii făcu pe Toader
să zvâcnească în picioare:
— Minunat! Băiete, dacă numai cu o mână ai putut face așa ceva, atunci ești unul dintre cei mai buni
oșteni pe care i-am văzut!
Jupânița bătea copilărește din palme, dar privirea tânărului era fixată pe chipul vornicului, ale cărui
tâmple se îmbrobonaseră de sudoare. Îi oferi pumnalul.
— Încerci și luminăția ta? surâse el moale.
Era un gest nebunesc să-l provoace astfel, dar îl încolțise fără ca măcar acesta să-și dea seama de ce.
Vornicul, fire bănuitoare, nu putu totuși să vadă nimic rău în acel gest liniștit al cneazului ardelean. Scutură
fruntea și trase propriul jungher de la brâu.
— Sunt mai obișnuit cu al meu, jupâne Teodor.
 În timp ce vornicul trăgea alt sfeșnic în față, Vlăduț își duse arătătorul spre buze, sugându-l de parcă s-ar
fi înțepat în ceva mărunt și neimportant: o bavură nefinisată, de exemplu. Isaia observă gestul reflex și rânji;
când tăie lumânarea mâna nu-i tremură și cele două bucăți rămaseră lipite. Cu aceeași mână fermă întinse
sfeșnicul tânărului, care îl luă și-l puse pe masă fără a dărâma partea tăiată. Câștigase cu ușor avantaj asupra
lui Isaia, dar acestuia nu-i păsa. Vârî alt copan în gură, înghițind cât ai clipi, apoi se adăpă din belșug cu vin.
Vlăduț păru să se moaie și își trecu palma peste frunte.
— Mă simt deodată foarte obosit, domniile voastre. Pot să mă retrag?
— Odihnește-te, băiete, fu vornicul grijuliu. Trebuie să te faci sănătos.
— Atenția domniei tale mă copleșește...
Sprijinit de doi slujitori, pieri curând pe ușă, ducând „darul” cu el. Maria le deschidea drumul. În urma
lor vornicul cătă la vărul său.
— E un băiat cumsecade, însă arăta cam rău și stors de puteri. Crezi că-i revine fierbințeala?
— Doamne ferește! La schit era să moară din cauza asta!...
Isaia își schimonosi buzele cu satisfacție, apoi închină pocalul.
Ajuns în odaie, după ce fu bine așezat în perne, tânărul o opri pe Maria la urmă. Îi luă mânuța și o
mângâie cu un deget, cercetându-i încheietura.
— Ești o jupâniță înțeleaptă și puternică. Văd că ți-am lăsat vânătaie unde te-am strâns, lartă-mă, copilă,
uneori sunt cam repezit.
Sărută blând pielea caldă și catifelată unde se lăfăia vânătaia. Furnicată în mod ciudat și neașteptat de
plăcut, fata se retrase un pas, iar el o lăsă.
— Poate ești domnia ta prea puternic, murmură ea stins.
— Nu chiar, zâmbi el, apoi deveni serios: Jupâniță, am o rugăminte...
— Spune jupâne Teodor.
— Vezi, jupâniță, noi, bărbații, suntem niște făpturi orgolioase și nu ne place să nu fim luați în serios,
măcar în aparență. Totodată unii dintre noi sunt mai necredincioși ca Toma. Ca oștean ce sunt, am verificat
azi o armă care mă putea sluji bine sau rău, deci pentru mine era o curiozitate normală; dacă, însă, cel care
mi-a dăruit-o ar fi văzut gestul meu, ar fi fost pe bună dreptate jignit. De aceea am preferat să fac încercarea
necesară în lipsa unchiului tău, pentru a nu-l supăra. E un secret nevinovat, pe care te rog să-l știm doar noi
doi. E bine?
Fata îi cercetă chipul deschis și semeț, și dădu din cap:
— Bine, jupâne Teodor, nu voi spune nimănui.
Un surâs cald înflori pe buzele tânărului, și cu imaginea acelui surâs recunoscător fata părăsi odaia,
tulburată fără să înțeleagă de ce. Poate erau de vină ochii lui verzi cu luciri de aur, ca de pisică, ori modul
blând cum îi mângâiase încheietura, ori, poate, buzele lui calde pe pielea ei, răscolitoare într-un fel
necunoscut și tulbure. Își duse inconștient mâna la buze, mângâind vânătaia, pricepând abia după aceea că
își pusese buzele în același loc unde le pusese și el. Roși, singură pe coridor, apoi se retrase foarte tulburată
în propria-i odaie.

Câteva zile mai târziu Mircea dădu o fugă la Dâmbu Stânii, furios.
— L-am pierdut pe neguțătorul muntean, izbucni el spre rănit.
— Cum așa? tresări Vlăduț. Când?
— E dracul gol! scrâșni prietenul său. Ți-am spus că s-a întâlnit cu vornicul la moșie să-i vândă
mătăsuri. Acum trei zile s-a dus la Isaia acasă, cică să-i dea un rest de bani. Înainte de vizita
neguțătorului,vornicul scrisese o carte, căci a cerut slujitorului său de taină, un anume Teică, unelte de scris.
După ce a plecat munteanul, uneltele de scris au fost duse la locul lor; deci neguțătorul a luat cu el o carte.
La han i-am cercetat cu grijă straiele și bagajele, dar n-am găsit nimic. Am folosit chiar și un hoț de
buzunare, care l-a înghesuit în iarmaroc, dar omul nostru n-a putut decât să-l pipăie; a simțit că poartă un sul
de hârtie în pieptar, dar până să-l fure s-a trezit negustorul și i-a tras un pumn de l-a amețit, după care l-a dat
pe mâna străjii din târg. S-a pomenit hoțul meu în temniță și a trebuit să intervin să-l elibereze.
— Negustorul v-a simțit pe urmele lui?
— Nu știu, dar n-am vrut să risc. îndată ce hoțul mi-a adeverit bănuiala, am pus să-l ridice pe neguțător,
dar între timp acesta plecase la Bistrița cu tot convoiul, l-am ajuns din urmă la Câmpulung, dar numai pe
slujitori; stăpânul își lăsase carele în urmă și trecuse deja prin vamă. Nu l-am mai ajuns. Am trimis iscoade
după el, dar dacă e boier, așa cum cred eu, va ști să se ferească.
— Ori să gonească fără oprire până unde are treabă. Când s-a întâmplat asta?
 — Aseară. Acum vin direct de la vamă. Dacă treaba lui e la Șercaia, vreau de la tine un semn pentru
Voicu. Vreau să-i trimit un ajutor.
— Cu oamenii acestui Savu ce-ai făcut?
— I-am lăsat în pace să treacă spre Bistrița. Dacă stăpânul lor vede că sunt popriți de moldoveni, va
înțelege prea devreme că a fost urmărit de noi în Suceava.
Vlăduț îl privi gânditor.
— De ce nu-i spui lui Vodă? Felul cum lucrezi tu acum e ascuns. Oare vornicul e singurul boier
nemulțumit? N-are prieteni mai slobozi la gură? Paharnicul ori jupânul Gârbovăț n-au mișcat nimic până
azi?
— Nu, deși i-am supravegheat. Sunt câțiva boieri mari și mici care se întâlnesc mereu pe la petreceri și
discută în vorbe cu două înțelesuri, l-am adunat în sinea mea și m-am cutremurat de puterea și influența pe
care o au. Vreau o dovadă cât de mică asupra unuia din ei, și restul ițelor se deșiră ca un ciorap rupt. Atâta
vreau, o dovadă. La Vodă nu mă pot duce cu bănuieli
— Vrei o dovadă? murmură straniu Vlăduț. Se întinse către capul patului și luă de acolo un pumnal, pe
care-l aruncă mânios în grinda de deasupra ușii. Lama se înfipse cu un zbârnâit sec. Tânărul continuă: Asta a
fost o dovadă, Mircea. Dar am distrus-o.
— Nu înțeleg ce dovadă? Pumnalul ăsta?
— Ia-l, prietene. E un pumnal foarte prețios, darul meu de la Isaia.
— Deci ăsta-i, zise Mircea. Mi-a povestit că a fost aici. Te-a lăudat și era grijuliu pentru sănătatea ta. N-
are gusturi proaste la arme, nu?
— Nu mă îndoiesc, grăi batjocoritor Vlăduț. Ascultă, Mircea, o fi el unchiul tău, dar nici judele Matei
nu-l întrece în ticăloșie...
Îi povesti totul în amănunt. Genunchii moldoveanului se tăiară fără veste, ca unei fetișcane, și el se
prăbuși pe scaun, abia îngăimând:
— Mărioara a fost gata să-l apuce de mâner, dar ai oprit-o?
— Sora ta are niște degete foarte gingașe, preciză crud Vlăduț. Mă întreb cum i-ar fi stat cu o tăietură
accidentală făcută de pumnalul bunului ei unchi. Ori cum s-ar fi bucurat tatăl tău dacă încerca și el asemenea
lamă, de exemplu cu buzele, ca să-i simtă mai bine finețea tăișului... Dar nu m-a interesat să aflu, înțelegi?
— Asta e... se înecă Mircea, palid ca moartea. Vlăduț cătă rece la el:
— Mă acuzi că sunt prea încrâncenat și prea înverșunat. Vreau să te văd eu acum, dragul meu. Tu, cel
care ești atât de răbdător, de blând și de bun cu acești nemernici care lovesc orbește în tot ce le stă în cale,
care nu se gândesc la urmările faptelor lor, care nu se uită la nevinovății pe care-i strivesc.... Tu ce vei
deveni, Mircea? Ce vei face?
— De ce ai ars otrava? scrâșni acesta. Trebuia să-l zgârii cu propria-i armă, să se învețe minte!
— N-aveam de unde ști locurile otrăvite. Numai ținându-l cu două degete de prăsele nu-l puteam
ajunge: el e iute ca un linx iar eu sunt așa cum sunt, abia de câteva zile am început să mă ridic în cârje. Și
apoi, un bărbat adevărat nu folosește asemenea arme nevrednice.
— Cum ți-ai dat seama că pumnalul era înveninat?
— Era prea grijuliu cu mine bunul tău unchi; prea blând, prea mieros, după ce-i dădusem planul peste
cap . În plus a fost felul cum mi l-a dăruit. Când mi l-a întins așa, cu două degete, parcă mi-a șoptit la ureche
surioara Moarte: „Ai grijă, frățioare, că-i o capcană!” Trebuia să-l neutralizez înainte să apuce altcineva să-l
atingă. Dar îți jur, Mircea, că nu mă mișc din Moldova până nu-i văd capul căzând. Dacă nici întâmplarea
asta nu te-a convins că am dreptate, mă duc la Vodă cu orice risc. Va fi mai rău de voi atunci.
— Vlăduț, tu te repezi la beregata omului pe când eu strâng lațul în jurul lui, observă Mircea. Dar află
că și lațul are același efect. De azi între mine și Isaia e război. Vrei pază la odaie?
— De ce? Poți să-i zici lui Isaia că sunt pe moarte: va fi încântat.
— Nu mi-a trecut prin minte că ai putea fi în primejdie din partea lui, recunoscu Mircea. Ai dreptate, i-
ai distrus un plan perfect, iar el e răzbunător din fire și nu acceptă eșecurile. Voi spune slujitorilor noștri să
fie cu băgare de seamă. Acum îmi dai semn pentru Voicu?
— Îndată ce-mi dai unelte de scris. Și cum arată negustorul muntean?
— Tânăr, bălan, înalt, arătos și muieratic, căci a adus în odaia lui de han cel puțin cinci muieri în luna de
când îl urmăresc. Pe slujitori îi bate cu harapnicul când greșesc. De când l-am văzut întâi mi-a venit să-l iau
în pumni, iar eu pun preț pe asemenea semne. N-aș avea încredere în el nici dacă mi-ar spune că afară e zi;
m-aș uita să văd de nu-i noapte cumva. îl cheamă Savu ot Neagra, și aștept vești de la Târgoviște ca să-mi
arate ce hram poartă la curtea Radului vodă.
 „Tânăr, ticălos, deștept și crud”, gândi Vlăduț. „Cum de se unesc mereu cei de aceeași ticăloșie? De ce
nu se unesc la fel și cei buni?”
Cum prietenul său îi adusese cele necesare, luă pana și scrise:
„Ajută-l pe omul gazdelor noastre.”
Apoi își puse pecetea în fum în josul paginii.
— Spartan, darde-ajuns, admiră Mircea pergamentul. Va pleca jupânul aprod Cristea, pe care deja îl
cunoașteți.

Mircea plecă iar zilele se scurseră în liniște. Încet-încet rana de la picior se închise și tânărul începu să
umble șchiopătând, sprijinit în baston. Avea să-i rămână pentru totdeauna semn mare pe gambă, dar
important era că putea merge. Brațul stâng și-l mișca bine iar de Sf. Dumitru baba doftoroaie îi scose
lopățelele, ocrotindu-i mâna doar într-o pânză petrecută peste umăr. Puterea revenea în el cu forță, ajutată de
odihna îndelungată și de traiul lipsit de griji. Uneori nu-i venea să creadă, și mărturisi acest lucru gazdei.
Postelnicul râse.
— Te-ai obișnuit să te miști tot timpul, bag seama, de aceea nu-ți priește odihna. Dar dacă vrei să faci
ceva folositor, jupâne Teodor, ai acum cel mai nimerit prilej, căci eu plec vreo două săptămâni la Prut, să
pregătesc cirezile de boi îngrășați pentru Liov. Rămâi aici domnia ta cu vătaful și Maria, stăpâni mari și tari.
Că Mircea s-a pustiit la Suceava și rar vine acasă.
— Și domnia ta te-ai pustiit cândva la Suceava, atinse Vlăduț un punct neguros. Postelnicul zâmbi și-l
luă de umeri.
— Dragul meu băiat, am fost vel postelnic al lui Ștefan vodă când a venit măria sa în scaun, și am ținut
această dregătorie cinci ani de zile până ce Vodă s-a întărit și a fost recunoscut de toți. Am oferit măriei sale
întreaga mea influență în Țara de Sus și în Polonia. Atunci jupâneasa mea era sănătoasă și copiii mititei. Dar
apoi situația s-a schimbat iar eu a trebuit să aleg: dregătoria, care îmi răpea tot timpul, sau familia și moșiile,
pe care trebuia să le țin. Am ales familia și nu îmi pare rău. Am copii frumoși, cinstiți și iubitori, averea îmi
crește, trecerea mea la curte este neștirbită iar Vodă mă vizitează uneori, când are nevoie de un sfat și un
pahar băut cu un prieten. Uneori strecor o vorbă într-o ureche leșească sau nemțească, ascult alte vorbe, le
cântăresc și le supun acolo unde trebuie, întru slava Moldovei. Pot petrece fără griji cu prietenii și
nădăjduiesc să-mi cresc și nepoții în liniște. În viață e bine să faci ceea ce te îndeamnă sufletul, căci atunci le
faci pe toate bine și cu spor. Pricepi?
Departe de a fi convins de filosofia simplă a gazdei, tânărul oftă:
— Dar la fel ar gândi și țăranul care ține coarnele plugului, jupâne Toader. Țăranul nu știe dincolo de
țarina lui și nu visează la altceva decât cum să aibă doi boi în loc de unul. Domnia ta, însă, ești mare boier și
cunoști mai multe.
— Da, râse postelnicul, în loc de doi boi, eu visez la două mii pe care să-i vând la Liov. Deocamdată n-
am decât o mie. Băiete, proporția se respectă și aici. înțeleg unde bați: mă mustri că n-am destulă ambiție.
Dar ambiția, dragul meu, e vierme nedomolit și otrăvitor dacă te face să te ridici deasupra putințelor tale.
Am văzut - și încă văd- destui inși care se cred buricul pământului, și se umflă, și se lățesc, și bolborosesc,
dar dacă-i pui la treabă se fofilează și se ascund după deget. Nu locul contează, fiule, ci ceea ce faci în el. De
aceea e bine să lucrezi acolo unde te simți îndemnat.
— Poți face ce-ți place numai când nu depind prea mulți de tine, îl contrazise Vlăduț. E o cale frumoasă
și plăcută să fii cu conștiința împăcată, e înțelept să-ți vezi de treaba ta...
— Acum te prefaci, băiete, îl mustră boierul. Viața nu-i doar strălucirea curții domnești.
— Voiam să zic că ești mare boier, că ai văzut multe și că un om ca domnia ta e mai folositor în
dregătorie decât la moșie, făcând negoț.
Un surâs flutură pe buzele fostului mare postelnic.
— Cine îți spune că stau doar la moșie? Jupâne Teodor, ai un fel tare dibaci de a afla ce te interesează,
fără să întrebi. Fac negoț, dar nu aștept negustorii să vină la mine, ci mă duc eu la ei. îl învăț și pe fiul meu
cum se poartă negustoriile: e o școală bună pentru a vedea mersul lumii și pentru a cunoaște oamenii.
Vlăduț își mângâie cu un deget barba fină și înclină grațios fruntea.
— Am o mare admirație pentru școala domniei tale, cunoscându-i elevul. Așadar, indiscreția mea e
nevoită să se oprească aici.
Postelnicul îl amenință cu degetul.
— Ce face fiul meu la Suceava și ce vorbe are cu domnia ta, asta e treaba lui. Eu văd că tăinuiți
împreună; dacă aș vrea să știu, l-aș întreba direct pe fiul meu iar el mi-ar spune cinstit, căci are încredere în
mine așa cum am eu încredere în el. Dar el are o slujbă deosebită de altele, așa că uneori prefer să nu știu ce
face...
Se cercetară, apoi zâmbiră în același timp. Vlăduț se înclină:
— Mulțumesc pentru lămuriri.
— Ai aflat ce te interesa?
— Am aflat ceea ce știam deja, că ești un bărbat pe care sunt mândru că-l cunosc și de la care aștept să-
mi spună cum anume îl pot ajuta.
„Nu te deschizi mai mult decât punga unui zgârcit, fiule, nu-i așa?” gândi postelnicul. „De ce oare mi te-
a dat Vodă în grijă? Mi-a zis așa, ca într-o doară, că îți trebuie numai și numai liniștea de la Dâmbu Stânii;
dar Ștefan vodă nu vorbește niciodată într-o doară. Ce ascundeți voi și nu trebuie să știu eu?”
— Dacă vrei să mă ajuți, cel mai bun lucru ar fi să-mi ții locul cât lipsesc, fiule. Acoperișul trebuie
verificat înainte de ploile toamnei; în livadă am pus să planteze puieți noi de măr; aștept căruțe cu piatră
pentru noul hambar; dulgherii lucrează la uși și ferestre; gardul din spatele conacului e surpat în două locuri
și trebuie reparat; fântâna trebuie curățată de iarnă; caii cei noi de la tabunurile de vară trebuie însemnați cu
fierul și purtați; harna- șamentele lor trebuie unse cu seu; fierarii au de bătut potcoave pentru caii de muncă;
ciobanii au coborât turmele din munte și au de dat sama la oi până să coboare în pășunile Prutului și
Șiretului, catastifurile trebuie completate și hambarele vechi umplute, căci primăvara e departe și iarna se
anunță grea. Pot pleca liniștit, fiule, ori dai înapoi?
Copleșit, Vlăduț scutură fruntea.
— Nu dau înapoi, jupâne Toader, dar trebuie să-ți mărturisesc că în ultimii ani am mânuit mai mult
sabia și pana decât grapa sau coasa. Nădăjduiesc să nu-ți dărâm casa cât timp vei binevoi să lipsești.
— Ei aș! făcu liniștitor postelnicul. Dacă o dărâmi, ai destui argați la îndemână ca s-o clădești la loc.
Dragul meu băiat, un om gospodar e gospodar oriunde, la moșie sau în dregătorie. Sabia taie și dărâmă, dar
de construit cine construiește?

„Bine m-a prins jupânul Toader, ca un vulpoi bătrân ce este!” gândea Vlăduț zece zile mai târziu,
înciudat, dar și înveselit. Nu se mai putea plânge de plictiseală: numai verificarea șindrilelor de pe acoperiș
durase două zile pline, ca să nu mai vorbim de fântână, dulgheria de la hambarul cel nou, piatra și sama
oilor, între care se împărțise timp de o săptămână grea și năucitoare. Ce-i drept, oamenii fuseseră harnici,
vătaful era priceput, iar el nu putuse face altceva decât să-i privească, piciorul beteag oprindu-l de la mișcări
prea multe. Descoperise însă că era nevoie de ochi ager pentru a le ordona pe toate după socoteala lor; deși
gazda îi dăduse puteri depline dinaintea oamenilor, erau o mie și o sută de chichițe neștiute, și înțelegea abia
acum de ce Toader și vătaful mustăceau la despărțire: îl aruncaseră direct în apă, fără să-l prevină. Bine,
dacă așa voiau, va începe să înoate. Prinsese treptat curaj, și la sfârșitul săptămânii acoperișul era gata,
fântâna curățată și sfințită de preotul din Orbani, catastiful oilor era completat- lucrare la care experiența de
la episcopie se dovedise de aur!- piatra fusese descărcată și căruțașii plătiți cu dreptate, iar puieții de măr
așteptau să fie plantați pe coastă. Vlăduț se aventurase să încalece pe un cal bătrân și cuminte pentru a
supraveghea desțelenirea terenului viitoarei livezi. Era o bucată de pământ în prelungirea livezii vechi. De
acolo se putea vedea departe, în vale, un colț din curțile Toaderilor și conacul, iar dincolo, pe coasta din față,
începea pădurea. Pe acolo îl aduseseră de la Gura Humorului, știa acum Vlăduț, aplecat în șa și cătând în
zare. Asta se întâmpla două săptămâni după înălțarea Sfintei Cruci, iar acum, în cinci zile sunt Sfinții
Arhangheli și curând se intră în postul Crăciunului. Plantarea puieților nu întârziase mult. Ieri pusese primul
copăcel din viața lui; fusese o zi mare, iar în jurul lui vătaful și oamenii îl încurajau și râdeau, îmbiindu-l cu
ploștile lor cu vinars. Unii îl speriau zicând că nu toți au mână bună la sădit pomi. „Să vedem peste un an,
boierule, dacă se prinde au ba”, clătinau ei din cap . „Cine știe unde or luci ochii mei peste un an!” își
spunea Vlăduț acum, privind cu îndoială și speranță șirurile de pomișori firavi, legați de aracii lor; între toți
era unul legat cu panglică roșie: al lui, iar panglica o jertfise Maria din săculețul ei de lucru.
Maria... Amintindu-și de inelele blonde ale părului ei, i se strânse inima, în ultima vreme, după plecarea
lui Isaia, îl ocolea vădit, deși arăta la fel de liniștită și senină ca de obicei. Se obișnuise ca ea să-i aducă
mâncarea în odaie, să-l ajute, ori să-i citească seara din Evanghelii. Mai târziu, când se putuse scula pe
picioare, ședeau uneori în cerdac, el privind la soare și la pădure, ea lucrând în colțul ei. Îi cerceta atunci pe
furiș chipul dulce și copilăresc aplecat asupra broderiei, felul gingaș în care își înclina capul pe un umăr, și
rămânea pe gânduri. Fără îndoială că avea să devină frumusețe vestită, luase de la tatăl ei tot ce avea el mai
bun. Dar acum era zburdalnică și nevinovată, căci nu împlinise paisprezece ani. Părea blândă, însă uneori,
când încrunta sprâncenele-i subțiri, dezvăluia o fire mai aprigă decât te-ai fi așteptat. Altădată, poate, nu și-
ar fi stăpânit un șir de gânduri cam deocheate; copila asta, însă, avea darul de a îndepărta din jurul ei orice
lucru nedemn. Hm, până la un punct...
Zâmbind, o luă agale spre conac. Trebuia să taie prin livada mare, într-un drum pe care îl învățase deja.
Calul bătrân de sub el se mișca lin în buiestru: încă nu îndrăznise să-l încalece pe Hamger de teama
zdruncinăturilor. Intrase între merii și gutuii culeși de curând când, după un adăpost de frunziș arămii, un om
călare îi tăie drumul:
— JupânulTeodor?
Neliniștit, Vlăduț cătă în lături, la timp pentru a vedea cum alți doi bărbați înarmați ies dintre copaci și-l
înconjoară. Primul îi înșfăcă frâul, al doilea îi puse în clipă sabia în grumaz, rânjind:
— Nu face prostii, băiete. Stai liniștit și mergi cu noi. Avem să-ți transmitem ceva din partea unui bun
prieten.
Tânărul își blestemă ușurința de a rămâne în urma slujitorilor de la conac, singur, neînarmat și visător, ca
un aiurit de poet naiv: trebuia să-și închipuie că vornicul își plătește datoriile. Avea deja trei săbii în coaste.
Se smuci, scrâșnind:
— Bunii prieteni nu vin cu armele pregătite. Sunteți niște tâlhari și veți fi spânzurați. Nu am nimic de
vorbit cu voi.
— Gura! porunci printre dinți căpetenia celor trei. Era un bărbat voinic și sașiu, și îl apucă pe tânăr de
guler: Dacă strigi, ești mort. Hai!...
— Pui de lele ce ești, dacă mă atingi o pățești, îl înfruntă rece Vlăduț. Nu scapi nici în gaura șarpelui...
Palma de lopată a căpeteniei îl plesni brutal peste gură, arătându-i că nu glumea defel. Apoi trase calul
tânărului după el și porniră în trap mare spre pădurea din spate. Curând pieiră printre copaci.
Când totul se liniști, dintr-un gutui încărcat de roade aromate alunecă o siluetă de copil. Era o fetiță de
zece-unsprezece ani, palidă de groaza celor văzute și auzite. Scăpă gutuile din poală și o luă la goană pe
cărarea spre conac, alegând de-i scăpărau călcâiele. Cozile îi săltau pe spate iar opincuțele zburau peste
pietre și tufe. Ieși din livadă și ocoli câteva parcane, ajunse la drumeagul din vie și o tăie repede printre
vițele ruginii, culese deja. Gâfâia încă de frică și goană când nimeri între picioarele unui cal, și se prăvăli la
pământ în sughițuri de plâns. Deasupra ei, din șa, Maria se aplecă uluită:
— Ce-i cu tine, Irinuco?
Fetița se agăță de pulpana rochiei Măriei, aproape trăgând-o jos. Jupânița se clătină și scăpă coșul cu
struguri pe care-l ținea la oblânc.
— Jupâniță, jupâniță, repede!...
— Arde? Ce s-a întâmplat, zi!
Poticnit și repezit, țărăncuța îi povesti. Maria se uită palidă în jur după vreun om, dar, ca un făcut, nu era
nimeni și conacul era departe. O cută se adânci pe fruntea fetei.
— Încotro au apucat, Irină?
— Spre pădurea lui Arbore...
Voiau să iasă de pe moșia Toaderilor pe cel mai scurt drum, înțelese fata. Dacă se înfundau în codru, nu-
i mai găseau la timp. Subțiindu-și hotărâtă buzele, jupânița mângâie copila pe obraz.
— Irinuco, fugi la conac și spune vătafului să vină cu oamenii după mine la pădure. Oaspetele nostru e
în mare primejdie și are nevoie de ajutor.
Apoi dădu pinteni calului, luând-o la galop prin vie, sărind gardul și câteva împrejmuiri pentru a scurta
drumul, nădăjduind să ajungă la pădure înaintea lor.

Micul grup merse ferit pe sub liziere și copaci, năzuind spre codru. Cu săbiile în mâini, paznicii tânărului
se înșirară, căpetenia în față și ținându-i calul de frâu, ceilalți doi în spate, țintuindu-i spinarea cu vârful
lamelor, atenți la orice mișcare. Fuseseră bine instruiți de vornic, înțelegea Vlăduț; Isaia n-a uitat lumânarea
și își ia toate măsurile de prevedere, ca și atunci, la vânătoare. Un asemenea om prevăzător, deștept și iute se
dovedește un dușman puternic și răzbunător. Picase în capcană cu ochii închiși, fără arme și fără putință de
scăpare. Buzele umflate îl dureau. Își linse șuvița de sânge care se prelingea pe bărbie și gustul sărat îl stârni.
Clocotea de furie și, în dosul pleoapelor aproape închise, ochii lui scormoneau împrejurimile, gata a folosi
cel dintâi prilej de fugă. Însă drumeagul îngust dintre tufișuri, pe care apucaseră, nu-i lăsau nici o portiță.
Brusc, între tufele din fața lor apăru un călăreț, blocându-le drumul. Căpetenia înjură și opri grupul iar
apăsarea săbiei din șalele tânărului spori.
— Stații strigă din față un glas cunoscut. întinzând uimit gâtul, Vlăduț o recunoscu pe jupâniță, care
ocupase drumul la douăzeci de pași înaintea lor. Ușurat, căpetenia râse:
 — E o fată. Înainte, băieți!
— Vă poruncesc să stați pe loc! strigă fata cu ochii scânteietori. Cine sunteți și ce căutați pe pământurile
noastre? Răspundeți!
Somați atât de neașteptat, cei trei se priviră o clipă. Căpetenia tuși:
— Cine vrea să știe?
— Sunt jupâniță Toader. Dați drumul oaspetelui nostru și mergeți să vă predați vorniciei din
Dărmănești, dacă nu vreți să vă ia pe sus slujitorii noștri, care vin încoace.
Vârful săbiei îi înțepa acum pielea. Căpetenia îi șuieră:
— Zi-i să plece, altfel mori aici și o ucidem și pe ea. Hai, mai iute! îngrijorarea, nu amenințarea, îl făcu
să deschidă gura:
— Jupâniță, mergi acasă. Aceștia sunt prietenii mei și avem de vorbit.
— Nu cred, grăi limpede Maria. Vino aici și spune-mi asta fără ei...
— Nu te încăpățâna, jupâniță. întoarce-te!
Deodată fata întinse brațul spre căpetenie, încruntată:
— Eu te știu de undeva... Nu ești slujitorul unuia din neamurile mele? Te cheamă Teică, parcă...
Fălcile omului se încleștară și privirea îi deveni rece. Șuieră aspru către al doilea soț:
— Arde-i una și hai mai repede...
Al doilea bărbat, cel din spatele tânărului, se dădu la o parte să-l lase să treacă, și vârful săbiei se retrase
la două palme, omul fiind atent doar la tovarășul său, care trecea înghesuit spre căpetenie. Această clipă de
neatenție era ceea ce aștepta demult Vlăduț. Se răsuci iute ca o panteră, smulse pumnalul de la brâul
neatentului și i-l împlântă în piept, mișcarea continuând în jos, spre sabia pe care i-o smulse din mâna
amorțită de durere și stupoare. În clipa următoare avea sabia în pumn și se apleca peste gâtul calului,
retezând frâul și eliberându-se, la timp pentru a evita lovitura de sabie a celui de-al treilea, care îi ajunsese în
coastă și răcnise:
— Atenție, căpitane!...
Strigătul îi muri în gâtlej: înfigând pintenul în coasta calului, Vlăduț îl făcuse să se răsucească; cei doi
cai se frecară unul de altul, genunchii celor doi dușmani se loviră iar tânărul îl pocni sub bărbie cu garda
săbiei, împingându-l în același timp jos din șa spre căpetenie. Zdruncinat, omul zbură ca din praștie și se
agăță instinctiv de straiele mai-marelui său. Acesta se scutură de cel care-l încurca, dar cu o clipă prea târziu:
sabia fostului prizonier se abătu nimicitoare asupra lui, retezându-i capul într-o fulgerare înfiorătoare. Rămas
singur supraviețuitor, al treilea înțelese sub ce putere cumplită intrase și se ghemui îngrozit lângă leșul
căpeteniei. Fu deajuns tânărului să îndemne calul un pas pentru a-i pune sabia în piept, suflând aprig pe
nările umflate și vărsând foc pe ochi:
— Cine v-a trimis, năpârcă?
Omul înghiți în sec când sabia îi zgârie pieptul, și icni:
— Boierule, ai milă...
— Răspunde! tună Vlăduț, și din încleștarea fălcilor lui celălalt înțelese că era gata să-l străpungă.
Vorbele i se îmbulziră:
— Nu știu, boierule, omul ăsta ne-a tocmit în Suceava, pe mine și pe Nică... cel pe care l-ai lovit cu
jungherul, era prietenul meu... Am primit plată bună ca să te pândim singur și să te luăm pe sus... Omul ăsta
e de vină, el a venit și ne-a zis că e treabă ușoară! Dacă știam cu ce putere ne punem, nici nu l-am fi ascultat.
— Aha! Dar pe lepădătura asta îl știați dinainte?
— Nu, boierule, Doamne ferește!
— Minți, ticălosule! Atunci de unde vă știa el, de-a venit la voi să vă tocmească?
— Ai dreptate, boierule, rostești adevărul ca un sfânt!...ne cunoșteam dinainte, l-am mai ajutat și cu alte
prilejuri...
— Atunci îl știi al cui slujitor e?
— Nu...Da! răcni omul, căci sabia îi înțepa adânc pielea. E omul marelui vornic Isaia... omul lui de
taină...
— Și ce trebuia să-mi faceți?
— Păi, odată ajunși în pădure, îți făceam felul și te prăvăleam într-o râpă depărtată... nu știu de ce...
iartă-mă, boierule, am greșit, nu mai fac! Dă-mi drumul, la ce-ți folosesc?
— Poți să juri dinaintea preotului toate astea?
— Jur tot, boierule, spun tot, numai dă-mi drumul...
— Tăcere, ticălosule! izbucni Vlăduț. Nu știu ce mă ține să nu te tai bucăți, dar fii liniștit, ai să verși și
laptele supt de la maică-ta! încalecă și ține-ți gura până ce-ți poruncesc eu. Jupâniță?
Încremenită de uluire și de groază, palidă la vederea sângelui vărsat cu atâta repeziciune, de necrezut
pentru ea, Maria se apropie șovăitoare de el. Nici n-avusese timp să țipe. Fără să retragă sabia din pieptul
tâlharului, Vlăduț își îndulci expresia feței când o privi:
— Jupâniță, ia brâul ăstuia și leagă-i bine mâinile la spate. Leapădă-i armele. Hai, ești o fată curajoasă,
iar dacă nemernicul ăsta mișcă, îl străpung ca pe-o muscă.
Ea ascultă rapid, cercetând hainele prinsului, luându-i armele, brâul, curelele și legându-l fără milă.
Vlăduț dădu cu mulțumire din cap:
— Bine. Acum dă scările peste șa, ca să-l legi de cal.
Fata ascultă iarăși; treptat culoarea îi revenea în obraji. La sfârșit chicoti privindu-și opera:
— Parcă-i un balot de postav, jupâne Teodor.
— Balotul ăsta are nevoie de sipet cu lacăt, jupâniță. Este la conac vreo încăpere de piatră, fără ferestre
și cu ușă de fier?
— Este așa ceva la beciuri.
— Atunci să mergem spre casă.
— Domnia ta, ce...
O privire iute o făcu să închidă supusă gura. El se încruntă în tăcere și luă de frâu calul prinsului, ieșind
dintre copaci la câmp liber. Departe, spre vie, se vedeau venind în goană o ceată de călăreți. În fruntea lor
vătaful căscase niște ochi cât cepele:
— Jupâne cneaz, jupâniță, n-ați pățit nimic, sunteți teferi? Ce s-a petrecut?
Fata dădu să răspundă, însă o nouă privire a tânărului o amuți iar.
— M-au atacat tâlharii și jupâniță m-a ajutat. Aveți o stăpână foarte curajoasă, oameni buni, și-i
mulțumesc până la sfârșitul zilelor mele.
Îi luă mânuța și o sărută respectuos în fața tuturor, făcându-i pe oameni să murmure bucuroși iar pe fată
să se îmbujoreze. Când o lăsă, însă, chipul lui părea de piatră.
— Mergeți câțiva în urmă, veți găsi între tufe doi cai și două leșuri. Îi luați și-i duceți la conac, iar pe
acest al treilea tâlhar îl păziți la loc sigur, îl vreau viu și nevătămat până mă voi putea ocupa de el. Jupâne
vătaf, trimite un om la Suceava și adu-l pe jupânul Mircea încoace, fără întrebări și în taină: e important.
— Așa va fi, jupâne Teodor, se înclină zelos vătaful. Dar te simți bine? Te-ai luptat singur cu ei...
— Nu chiar singur, arătă Vlăduț spre fată. Și mă simt minunat. Hai, jupâne, la drum! Jupâniță, rămâi o
clipă, am o vorbă de taină cu domnia ta.
Oamenii se împrăștiau în împlinirea poruncilor lui cu aceeași iuțeală ca la tatăl ei, observă Maria; nițel
cam nemulțumită de asta și furioasă din alte motive, cătă la Vlăduț, dar furia ei pieri când văzu că el
descăleca greoi, numai cu o mână. Lângă ei era un nuc bătrân încă înfrunzit, ce-și lăsa crengile arcuite până
la pământ; Vlăduț se lăsă pe un bolovan și își frecă mâna betegită și piciorul drept, care-l înjunghia cu
putere. îndată jupâniță sări din șa, repezindu-se la el: era palid și răsufla greu, cu fruntea îmbrobonată de o
sudoare rece.
— Ți-e rău, Teodor? Ești rănit? se aplecă ea, îngrijorată.
— Sunt ostenit și m-am forțat prea tare. Dar dacă nu veneai tu, o mângâie Vlăduț pe obraz, nu știu ce s-
ar fi întâmplat. Ivirea ta i-a descumpănit; până atunci nu putusem mișca un deget.
— Întotdeauna ești așa iute, jupâne Teodor? Ești un oștean iscusit.
— Îmi apăr pielea, zise aspru. Ai auzit ceva azi. Te rog să uiți.
— Chiar voiam să te întreb, se ridică Maria, dreaptă și mândră. Omul acela l-a acuzat pe unchiul meu. E
adevărat ce spune?
— L-a acuzat pe slujitorul lui, nu pe el.
— Nu te juca cu vorbele, jupâne cneaz! se încruntă ea. L-am recunoscut, și a înțeles și el asta. Voia să
mă îndepărteze. De ce?
Mânia ce-i ardea în suflet explodă brusc.
— De ce? îi arunci numele în față și te aștepți să dea înapoi? Ce-a fost în mintea ta, mă rog, de te-ai
proțăpit așa în drum? Ce credeai, că-i o joacă cu păpușile? Ăștia ucid oameni așa cum ronțăi tu roșcove,
fato! Dacă te mai vâri prostește ca musca-n lapte, te pun pe genunchi și-ți trag o mamă de bătaie de-aia ruptă
din rai!
—Dacă nu mă vâram, erai mort, aminti Maria, revoltată. Și parcă mă lăudai oamenilor, nu? Ți-ai
schimbat părerea între timp? Ori vrei să ocolești un răspuns?
— Ce răspuns?
 — De ce te-a atacat unchiul meu Isaia?
— Poate s-a supărat că i-am încercat pumnalul, aruncă el. Ești sigură că nu i-ai zis?
Scăpărând de mânie, jupânița bătu din picior și-i întoarse spatele. Furia ei îl mișcă. Se ridică și șchiopătă
spre ea pentru a-i cuprinde cu gingășie umerii.
— Jupâniță, ceea ce este între mine și unchiul tău nu poate fi dezvăluit deocamdată, dar îți jur că nu
vreau să-l acuz de nimic. Fratele tău știe mai multe, de aceea l-am și chemat încoace. Dacă în mine n-ai
încredere, poate ai în el. Ori, în tatăl vostru. Amândoi sunt niște bărbați deosebiți, pe care îi iubesc și îi
respect. Fii sigură că n-aș face nimic care să-i tulbure; deasemeni, nu vreau să te supăr nici pe domnia ta,
căci îți datorez viața. Dar trebuie să tac și aștept de la tine aceeași tăcere. Te rog!
Glasul lui blând, neașteptat după duritatea de până acum, o făcu să îl privească uimită. Chipul lui își
pierduse de tot asprimea iar ochii-i mari și verzi radiau liniște și bunătate. Maria clipi, citind în zâmbetul lui
ușor o sinceritate deplină. Clipi mai repede, simțind abia acum toată încordarea prin care trecuse, toată frica,
deruta, neîncrederea... Dădu din cap, amenințată de lacrimi.
— Bine, copilă, o mângâie el pe frunte. Acum să mergem acasă.
Era cu mâna pe oblâncul șeii când ea îl opri:
— Jupâne Teodor...
Vlăduț întoarse capul, mirat de glasul ei ciudat. Fata era lângă el.
— Acolo, pe drumeag, mi-ai poruncit să plec, să nu mă încăpățânez. Te amenințaseră cu mine?
— Ce rost au asemenea întrebări?
— Deci e adevărat, insistă ea. Iar omul acela venea spre mine, de aceea l-ai ucis întâi.
— Are și lupta de aproape avantajele ei. Hai, jupâniță...
— Da fapt mi-ai salvat viața? De aceea m-ai ocărât așa, ți-a fost teamă pentru mine...
— Ba mi-a fost teamă de taică-tău, căci m-ar fi jupuit de viu dacă pățeai ceva.
— Iar râzi, iar ocolești... M-ai salvat, dar vrei să taci și schimbi vorba...
O trecu un fior târziu, dar se stăpâni, cu ochii la Vlăduț. Clătină ușurel fruntea, parcă mirată de ceva, dar
apoi se înălță hotărâtă pe vârfuri și-i sărută scurt buzele.
— De ce-ți ascunzi sufletul? murmură înciudată, și își lăsă fruntea la inima lui, abandonându-se brațului
lui, care o cuprinse strâns. De acolo șopti: De când ai venit la noi, rar ți-ai deschis inima. Trebuie să te
clădesc mereu din bucățele... Te ascunzi... De ce?... când știu și simt că-ți sunt dragă... și tu mie...
O clipă Vlăduț simți că-și pierde capul; sângele se învolbură în el, cerând ascuțit eliberare. Sinceritatea ei
și încrederea pe care i-o arăta îl zguduiau. Fata ținea ochii închiși, așteptând parcă ceea ce voia și el. Se
stăpâni însă, gândind amețit: „Sunt nebun! Aprind un foc pe care nu-l pot stinge. Nu merită s-o rănesc
astfel...” Cu un deget îi ridică bărbia spre soare, așteptând răbdător să deschidă ochii. Când privirea ei
albastră căzu asupra lui, el clătină capul:
— Jupâniță, nici unui bărbat nu-i place să-i fie dezvăluite micile slăbiciuni. Ești abia o copilă și te joci
cu focul. Poveștile sunt frumoase, dar în ziua de azi, până s-o găsească Făt- Frumos, Ileana Cosânzeana i-ar
fi făcut deja zmeului celui rău câțiva prunci. Viața e destul de aspră și fără s-o stârnim noi, înțelegi?
Pentru Maria trecerea fusese atât de bruscă încât nu pricepu în prima clipă unde bătea. Erau cuvinte
ciudate, iar el era primul om care îi vorbea astfel; nici fratele ei nu-i aruncase în față asemenea găleată cu
apă rece. Ridică fruntea, scăpărând:
— Ți-e frică?
„Ah, deșteaptă și femeie până în măduva oaselor!” o admiră Vlăduț, și această admirație răzbătu la
suprafață prea repede ca s-o mai stăpânească, făcând-o pe Maria să zâmbească triumfătoare. Zâmbetul ei îl
stârni ca o pală de foc. Se aplecă spre ea, cu glas încet:
— Dacă ai fi fost mai mare cu vreo doi ani, dacă n-ai fi gazda pe care o respect și dacă n-ar trebui să
plec în curând, jupâniță, ai fi fost a mea aici și acum, indiferent dacă voiai sau nu. Te-aș fi luat în casa mea și
ți-aș fi făcut vreo zece copii, și ne-am fi iubit până la moarte și dincolo de ea. Dar ne despart prea multe
lucruri care sunt peste noi și departe de voința noastră. Mi-e frică, așa-i, dar nu pentru mine, ci pentru tine,
pentru încrederea ta. Nu vreau să suferi.
Nici n-o atinsese, dar în acea clipă lungă de nemișcare în care se priviră, Maria se simți luată, smulsă și
dusă de vârtej, mângâiată și iubită, cuprinsă de un val de durere și de fericire copleșitoare, plină de speranțe
și deznădejde. Vlăduț fu primul care întoarse privirea, rupând vraja. Se săltă stângaci pe cal și porni spre
conac fără să cate îndărăt. Rămasă singură stăpână pe câmpul înfruntării, Maria se uită lung în urma lui. Își
scutură cu încăpățânare cozile bălane și murmură:
— Acum te știu, Teodor, te-am văzut. Poți să pleci și să te ascunzi, dar te vei întoarce cândva. Sunt
sigură de asta așa cum sunt sigură că respir.
Era aproape de miezul nopții când Mircea ajunse la Dâmbu Stânii, curios și neliniștit de chemarea în
pripă a lui Vlăduț. Acesta nu adormise încă și îi ieși în întâmpinare cu noile vești. Uluit peste fire, Mircea
izbucni:
— Omul ăsta chiar nu se potolește? îndrăznește să nesocotească familia noastră în asemenea hal? N-are
chiar nici un scrupul, nici o măsură?
— Mircea, de ce nu pricepi că își ia toate măsurile de siguranță? Isaia e deștept. A fost ghinionul lui că
fetița aceea s-a nimerit cocoțată în gutui și a fost martoră, l-am dăruit fetiței câțiva galbeni ca mulțumire, dar
lupta asta surdă a ajuns să mă înfurie și, mărturisesc, azi am fost gata să merg peste vornic la Suceava ca să-i
pun pe masă căpățâna retezată a omului lui.
— Și să-i tai un deget, completă ironic Mircea. Zău, Vlăduț... Teodor, ai tot dreptul să fii mânios, dar ți-
aduc aminte că ai refuzat străjer. De mâine îl vei avea.
— Am sabia și doi ochi, prietene.
— Atunci vor fi două săbii și patru ochi, sfârși hotărât Mircea. Hatmanul m-a frecat rău pe motiv că te-
am lăsat fără apărare.
— O, a sosit jupânul Șendrea?
— Ieri. Voia să vină încoace cu mine, dar aștepta vești din Muntenia.
— Ce vești?
— Unele vești, prietene, dintre care una te interesează direct: acel fals neguțător Savu e de fapt spătar al
doilea, e boier puternic și credincios lui Radu vodă, are moșia în Neagra pe Argeș, e nepotul marelui logofăt
Cazan și e un soi de tartor al tineretului curții domnești de la Târgoviște. Mare săbier, mare zurbagiu, și se
ferește de însurătoare ca dracul de tămâie. Nimeni nu-i știe drumurile.
— O asemenea descriere mă face să mă ploconesc în fața lui. Deci e iscoadă acoperită și favoritul lui
Vodă?
— Înveți repede, prietene. Pare zăltat și nu-l ia nimeni în serios. Bun, acum îl duc pe tâlhar în temnița
Cetății, și-l scot la iveală la timpul potrivit. Jupânul Cristea mi-a promis vești săptămâna asta. S-ar putea să
nu mai ai mult de așteptat...
Mircea plecă în același ceas însoțindu-și prada - legată, cu sac în cap - iar Vlăduț se trânti pe pat,
așteptând un somn care nu venea. Motivul nu era vizita noptatică a lui Mircea ori știrile aduse de el, ci altul,
mult mai adânc. O fierbințeală a sângelui pe care n-o bănuise defel, care îl surprindea, căci nici nu se
gândise la ea... până în această după-amiază. Până când o copilă nevinovată își pusese fruntea la pieptul lui
și-i citise în fundul sufletului. Până când îndrăznise să-l sărute- atât de copilăreștel- și să-i arunce o
provocare fățișă. Ca un om destul de înțelept, nu-i primise provocarea, dar acum pieirea somnului îi dovedea
că se aprinsese primejdios de mult și că provocarea își atinsese țelul. Dar, oare, se aprinsese abia azi, ori
totul pornise cu mult înainte, la petrecerea de Sântămăria mică? Cine știe? N-a luat seama la faptele și
gesturile mărunte, zilnice, care îl apropiaseră de copilă. O privise detașat, și se înșelase. O considerase prea
mică și prea crudă, însă îi fusese deajuns acestei fete să își lipească fruntea de umărul lui pentru a-l tulbura,
lucru care nu i se mai întâmplase. înșiră în minte întâlnirile dinainte și se miră negăsind nimic asemănător.
Își aminti dimineața din Oradea, cea în care părăsise atât de vitejește o casă cu plăcute momente, și i se păru
îndepărtată și străină. Poate că asta era: trecuse mult timp și el își revenea în puteri. îndepărtă pe dată orice
alt gând la cosițe bălaie și gropițe în obraji, se întoarse pe-o coastă și încercă să adoarmă.

Zilele trecură în liniște; ocupat cu treburile conacului și cu exerciții istovitoare de arme, Vlăduț părea că
uitase cele petrecute la nucul bătrân. Rânduit de Mircea, unul din slujitori se învârtea veșnic în jurul lui,
lucru ce-l scutea de gesturi de apropiere față de Maria. Nici fata nu insistase; făcea aceleași treburi ca de
obicei, arăta la fel de senină și de împăcată, ba avea chiar o siguranță care îl sâcâia în mod tulbure. Nici
venirea postelnicului de la Prut nu făcu să înceteze această pândă surdă. Jupânul Toader cercetă lucrările,
lăudă pe cei harnici, mustră pe cei leneși, verifică socotelile și plățile, apoi se arătă foarte mulțumit de felul
cum merseseră lucrurile în lipsa lui. Se închise chiar cu tânărul lui oaspete -și proaspăt locțiitor -în pivniță, și
băură amândoi la gura butoiului cu Nicorești până se făcu noapte și trebuiră să-l salte pe boier de brațe doi
slujitori, ca să-l ducă la culcare. Mai tânăr și mai rezistent, Vlăduț urcă singur treptele pivniței și dădu iama
în cuhnie, stârnind o sfântă admirație în rândul slujitorimii.
Cu toate astea, zilele treceau dar nu venea nici o veste de la Șercaia, de parcă Voicu și Cristea intraseră
în pământ. Vlăduț putea acum merge bine, mâna i se vindecase, piciorul nu-l mai durea, sabia nu mai era
grea iar noul cal se obișnuise cu el și necheza alintat când îl vedea. Puterile îi reveneau zi de zi mai mult,
amintindu-i că avea unele datorii. Făcu astfel un drum scurt peste munte la Gura Humorului și stătu o zi la
schit; când se întoarse, ocoli la târg la Câmpulung și ajunse la Dâmbu Stânii încărcat de daruri pentru gazde.
Lipsise cinci zile, și întoarcerea lui prilejui alt mic ospăț. Dar vești nu veniseră, și tânărul se hotărî într-o zi
de sfârșit de Brumar să plece la Suceava.
— Trebuie să mă plec la picioarele lui Vodă, explică el postelnicului. Îi sunt mulțumitor pentru toată
bunăvoința față de mine.
— Așa-i drept, aprecie Toader. Dar ai răbdare câteva zile, până-mi vin și mie oamenii cu cirezile pentru
Liov, căci am și eu atunci drum la Cetate, să iau îndrumări pentru vamă. După ploile astea din ultimele zile
se va așterne omătul și drumurile vor fi mai bune.
— Crezi că va ninge?
— După toate semnele vine viscol la noapte. În aer se simte miros de omăt iar porcii, în cotețele lor, și-
au făcut culcușuri mai înalte ca de obicei. Și cocoșii au cântat altfel...
Prezicerea godacilor și a cocoșilor se îndeplini fără greș, căci în câteva ceasuri ploaia se transformă într-
o lapoviță moale, după care frigul se întări și în văzduh se învârtejiră primele pale de zăpadă. Până dimineața
totul era alb, însă viscolul continuă și ziua următoare, potolindu-se abia a treia zi spre prânz, când se arătă un
soare slab și șovăielnic, luminând o lume albă, cu nămeți până sub ferestrele caselor. Totodată se lăsă ger
neclintit, făcând să scârțâie omătul sub pașii oamenilor. Ieșiră cu toții la croit cărări către grajduri, fântână și
cotețe, și apărură primele sănii pe drum.
Abia se luminase, a doua zi, când bătăi grăbite la ușa odăii îl făcură pe Vlăduț să sară din somn ca ars.
întâiul gest fu către sabie, al doilea să iasă afară numai în cămașă, cum apucase: pe coridorul slab luminat
dădu nas în nas cu un bărbat pe care-l recunoscu în aceeași clipă, fericit:
— Ioane, te-ai întors?
Îl luă în brațe și-l învârti pe sus de bucurie, ca pe-un copil. Boierul tuși, râzând:
— Nepoate, ai niște labe de urs. Se vede că te-ai vindecat bine aici...
Înțelegând că mai erau și alții de față, tânărul îl lăsă iute, rămânând lângă ușă: erau pe coridor
postelnicul, gata îmbrăcat, vătaful, aprodul Cristea și străjerul lăsat de Mircea. Se iți și căpșorul jupâniței
Maria din odaia alăturată celei a postelnicului; nebăgată în seamă, asistase atentă la revederea furtunoasă a
celor doi ardeleni. Când ochii tatălui ei căzură pe ea, o zbughi iute îndărăt, închizând ușa. Toader râse:
— Copiii din ziua de azi vor să le știe pe toate. Jupâne Ion, ați călătorit bine?
— Bine, doar ne-a întârziat viscolul câteva zile, altfel veneam demult.
— Cred că sunteți osteniți de drum, murmură tânărul. Unchiule, veniți în odaia mea să vă sloboziți
straiele; eu sunt gata într-o clipă.
Apoi îi împinse pe cei doi călători la el, îngrijorat:
— Ce vești, unchiule?
— Am adus ce trebuia. N-a fost ușor să luăm...
Palma nerăbdătoare a lui Vlăduț se întinse spre ei, cerând fapte, nu vorbe. Voicu se scotoci în buzunar.
— Uite scrisoarea lui Isaia către Cazan, uite și răspunsul lui Cazan către Isaia, pe care le-am luat din
caseta de taină a vistiernicului. Ai avut dreptate, Cazan a venit la Ion Albu să se sfătuiască, iar acolo i-a găsit
un anume spătar Savu, venit de-aici... Savu a plecat cu logofătul la Târgoviște iar vistiernicul urma să trimită
a doua carte lui Isaia, printr-un om al lui, care a fost și la Buda. Numai că n-a mai ajuns la Suceava, asta-i
tot. L-am oprit pe drum, destul de nepoliticos...
Vlăduț rânji.
— La Șercaia era și jupân Matei?
— Nici gând. Ba chiar jupân Chiriac a auzit că l-a sfătuit pe frate-său să se retragă; zice Chiriac că doar
domnia ta știi de ce.
Surâsul tânărului, înțeles de Voicu, îl înfioră pe Cristea aprodul.
„Cartea marelui vornic Isaia către prietenul său Cazan. Iubite logofăt, tot ce am plănuit s-a dus pe apa
sâmbetei din cauza unui băgăreț, un cneaz din Făgăraș pe nume Teodor, care l-a salvat pe tiran în ultima
clipă, dând timp străjii tiranului să-l apere. M-am temut că tiranul a aflat, dar am fost prevăzător și totul s-a
sfârșit cu bine pentru noi, iar cneazul își va lua dreapta răsplătire. Nepotul domniei tale, care duce această
carte, îți va povesti mai multe. Deocamdată te anunț că planurile ne stau în picioare, iar în Decemvrie voi fi
în Țara de Jos, la cercetarea cetăților de hotar, ceea ce înseamnă că tiranul n-are gânduri bune față de
domnul tău. Aștept un om de la tine de Sânicoară, la Vaslui, unde va fi și tiranul, ca în fiecare an. În timpul
cercetării oastei se pot întâmpla și alte accidente, care vor bucura pe cei ce iubesc aceste țări ale noastre.
Scris la Suceava, Brumărel 11 zile."
 „Iubite vornice, fii atent,” scria Cazan. „Nepotului meu i s-a părut că a fost urmărit în Suceava și pe
drum. Poate fi o întâmplare, dar poate că nu-i. Am cercetat în Făgăraș și nu-i nici un cneaz cu numele ăsta;
află-i și porecla. Cât despre plan, amână-l deocamdată și află gândurile rele ale tiranului. Chiar dacă Radu
vodă e nerăbdător, căci pierderea mărfurilor și arderea Brăilei și a Târgului de Floci ne-au lovit pe toți,
prudența e mai necesară acum. Anunță-mă când nu mai e nici o primejdie, pentru a strânge iar oastea la
hotar, să-ți vină în ajutor; deocamdată am trimis oștenii la vetrele lor, la iernat, și doar îți voi trimite un om
la Vaslui, după cum m-ai rugat. Dumnezeu să te binecuvânteze...”
Fără alte vorbe tânărul se duse la scrin, unde ținea săculețul de postav, și puse în mâinile celor doi
călători un pumn de aur. Apoi se îmbrăcă într-o clipă în straie de călătorie și puse sabia la șold.
— Ați citit și ați înțeles, nu-i așa? Jupâne Cristea?
— Am citit și m-am cutremurat, mărturisi acesta. N-aș fi crezut...
— Îmi povestiți pe drum. Acum mergem la Suceava, avem grabă mare. Dacă Ion Albu vede că nu i se
întoarce trimisul, va înțelege și-l va preveni pe Isaia. Nu vreau să-mi scape, ticălosul...
— E vorba de cumnatul măriei sale Vodă, al doilea sfetnic al țării, îndrăzni aprodul o corectare a
vorbelor aspre ale tânărului, dar fu îndată înșfăcat de guler: Vlăduț îl smuci spre el, șuierându-i cu aprindere
în obraz:
— Am spus „ticălos” și am fost blând, jupâne Cristea. Poate n-ai citit bine cartea lui Isaia. Află că m-a
lovit de două ori într-o lună; dacă n-ai observat, am acum străjer zi și noapte. Ați făcut treabă bună la Șercaia
și v-am răsplătit fără să mă tocmesc, dar ăsta-i jocul meu și nu îngădui nimănui să șovăie. Despre Isaia
vorbesc cum vreau eu, îi vreau capul și o să-l am, iar domnia ta mă vei asculta. Ai înțeles?
Îl lăsă, încă fixându-l cu sprânceana încruntată și fulgere în priviri. Aprodul tuși, cătând la Voicu:
— Amarnic flăcău ai, jupâne Ion. Nu-i nevoie să mă mustri, tinere, sunt de partea ta. Jupânul Mircea ne
așteaptă cumva la Suceava?
— Vom da seama în fața hatmanului Șendrea, îi anunță Vlăduț. Ioane, să mergem să liniștim pe gazdele
noastre, care vor fi nedumerite văzându-ne intrați în asemenea grabă...
Auzind zgomotul copitelor în curte, jupânița Maria se repezi în cerdac, la timp pentru a-i vedea pe cei
trei călăreți părăsind în galop conacul. Observându-l în ogradă pe tatăl ei, se îndreptă spre el.
— Unde-au plecat, tătucă?
— La domnie, Mărioară, oftă gânditor boierul. La Cetate, și graba asta nu-mi place deloc.

Ca în fiecare an, curtea măriei sale se aduna la începutul lui Decemvrie în taberele de oșteni de la Vaslui,
unde curtenii făceau cu rândul slujba armelor la care erau îndatorați către domnie. Ca în fiecare an, a șasea
zi, a Sf. Nicolae, era hotărâtă liturghiilor în aer liber și apoi ospățului domnesc, la care erau poftiți toți, de la
vlădică până la opincă. Era o zi de mare sărbătoare, în care forfota oamenilor pe ulițele târgului era mai mare
ca de obicei; seara se aprindeau butoaie cu smoală pe la colțuri și lumea se veselea, închinând pocale cu vin
ori căscând gura la giumbușlucurile pehlivanilor sau Irozilor.
în asemenea înghesuială câteva mișcări trecură neobservate. întâi, se află că jupânul mare vornic Isaia
era plecat în cercetare la cetățile de hotar. A treia zi se împrăștiară în patru zări cete de călărime domnească,
având asupra lor hârtii cu pecetea mare a Moldovei, iar în ziua următoare Sf. Nicolae detună în toată țara
vestea de spaimă a arestuirii vornicului Isaia, a paharnicului Negrilă și a stolnicului Alexe, a prietenilor și
slujitorilor lor, acuzați de hiclenie, de încercare de răsturnare a domniei lui Ștefan vodă și de înlocuire a lui
cu copilul Alexandru vodă. E lesne de închipuit ce a urmat acestor știri: o fierbere de oală dată în foc.
Oameni ai căpeteniilor de ținuturi fură nevoiți să alerge la Vaslui pentru lămuriri, fiind și ei presați, la rândul
lor, de șoltuzii sau boiernașii locurilor. La toți li se spuse adevărul și că măria sa Vodă a hotărât judecata lor
după Bobotează, pentru a nu tulbura postul și sărbătorile Crăciunului, pe care orice creștin trebuie să le
petreacă în liniște, preamărind pe Cel de Sus.
Vestea fu adusă la Dâmbu Stânii de Mircea, care luase liber de la hatman până la Bobotează. Când sosi
el, deja Vlăduț și Voicu se întorseseră de o săptămână de la Suceava și își reluaseră treburile de parcă n-ar fi
știut nimic de cutremurul care avea să zguduie Moldova. Posomorât, Mircea își luă deoparte părintele, sora
și pe cei doi oaspeți și dădu pe față toată povestea, adăugând limpede:
— Nu e nimeni vinovat de această situație, decât numai unchiul nostru. Ca să-l apărăm pe el în dauna
oaspeților noștri ar însemna, tată și Mărioară, să mă puneți în rând cu ei. Ei, fiindcă au aflat și mi-au spus, iar
eu fiindcă am dus totul la bun sfârșit. Nu mi-a plăcut să-l urmăresc pe unchiul Isaia, dar când el, drept
răsplată pentru salvarea vieții măriei sale, i-a dăruit lui Teodor un pumnal otrăvit, atunci l-am îndepărtat de
la inima mea. Puteați să-l atingeți voi și să muriți în chinuri! Isaia nu s-a gândit decât la ura lui, nu și la noi,
care-i suntem neamuri. Jupânul Șendrea a hotărât foarte bine să mă îndepărteze de viesparul curții; asemeni
a hotărât ca numele oaspeților noștri să nu fie pomenite la judecată. Cred că trebuie să ne supunem
hotărârilor lui.
Zguduit de cele aflate, postelnicul rămase multă vreme tăcut, socotind în sine toate cele știute și neștiute.
Vlăduț cerceta încăpățânat numai desenele covorului de jos, și tresări când postelnicul se ridică și-l îmbrățișă
cu putere.
— Cred că trebuie să-ți mulțumim, jupâne Teodor. Și ție, Mircea. Ei, la naiba, o să stăm ca niște găini
plouate? Fiecare își poartă după putere capul pe umeri. Jupânilor, vă poftesc în pivniță; așteaptă acolo un
butoiaș cam de multă vreme...
Atmosfera se destinse întrucâtva. Bărbații se ridicară hârșâind scaunele și porniră spre ușă, bătrânii în
față, braț la braț, tinerii în urmă, tăcuți. Vlăduț rămase ultimul, dar în prag îl opri jupânița Maria. Ținea
pleoapele coborâte și-l apucase de braț cu o forță neașteptată în trupul ei subțirel.
— Da, jupâniță, murmură el, țintuit locului de o putere mai mare decât voia. Fata nu vorbi; îi luă însă
mâna dreaptă și i-o sărută. Gestul îl arse în suflet: îi ridică bărbia și o mângâie pe ochi, oftând greu:
— Eh, jupâniță, jupâniță...
Apoi o lăsă și-i ajunse din urmă pe ceilalți abia la ușa pivniței.
 Capitolul 8. Judecată domnească la Vaslui

Urmă o perioadă apăsătoare, în care la Dâmbu Stânii veni un șir de boieri și de jupânese îndurerate, care
se închiseră cu stăpânii casei, sfătuindu-se îndelung. Apele se limpeziră abia spre Crăciun, când se auzi că
unii dintre cei ridicați în prima zi fuseseră eliberați ori trimiși la ocnă, în judecăți mai mici. Rămăseseră în
temniță doar cei trei sfetnici și cinci dregători mai mici, care trebuiau judecați de Sfat. Se mai auzi că unii
dintre hicleni izbutiseră să se refugieze în Muntenia, la Radu vodă. Unul era Roman Gârbovăț, bunul prieten
al vornicului Isaia; fusese primit în triumf de curtea Radului vodă. Se șoptea că Ștefan vodă fusese atât de
mânios de trădarea cumnatului său încât fusese gata să-l taie fără judecată; apoi se răzgândise și poruncise ca
judecata să fie publică, în prezența întregii curți. Boierii șopteau de scurtarea de cap a vornicului Crasnăș
acum trei ani, după lupta de la Baia: când e vorba de hiclenie, mâna voievodului nu tremură. Cu toate astea,
fiind vorba de propriul său cumnat, poate Vodă se va îndura de el și doar îl va mazili, trimițându-l la moșie
sau mănăstire...
Deși nu se amestecase defel în aceste vorbe și sfaturi, Vlăduț le ascultase cu atenție și se bucura în sinea
lui, înțelegând că totul mergea ca pe roate. Stătuse tot timpul în umbră și nu avusese decât o scurtă discuție
cu hatmanul la Suceava, când îi dăduse scrisorile. Îi povestise cum descoperise uneltirile și-i înapoiase, încă
nedesfăcută, scrisoarea de recomandare către stolnic. Hatmanul îl poftise la judecată; nici nu aflase Vodă și
Șendrea vorbea de judecată, semn că nici el nu iubea hiclenia. Deși stătuse apoi înfundat la Dâmbu Stânii,
pricepuse lesne felul cum lucrase hatmanul: răspândise zvonul că Isaia era plecat la hotarul Țării de Jos
pentru a-i liniști pe suspecți; de fapt, la acea oră Isaia era în temniță. Când lista fusese gata, cei vizați
fuseseră ridicați îndată: doar nu era vornicul omul care să-și acopere complicii, câtă vreme el era capul și
picase de la asemenea înălțime. Anchetarea și judecățile mai mici merseseră șnur; totuși, din cauza postului,
nu fusese nimeni executat. „Gâdea avea să lucreze abia după Bobotează”, pricepea Vlăduț, stând liniștit în
colțul lui și doar zâmbind câteodată. „Vodă e înțelept și nu se ia după unii sau alții, ci îi ascultă pe toți și
hotărăște după mintea lui. Dintre toți acuzații, mai ales capul lui Isaia va cădea. Și, fiindcă e oștean iscusit și
domn, Ștefan vodă va porunci represalii la sud de Milcov. Dacă aș fi Radu vodă, mi-aș pregăti oastea. Dacă
aș fi negustor, aș ocoli drumul Brăilei, mergând la Chilia, unde-i acum mai sigur. Dacă aș fi Ștefan vodă, l-
aș înlocui pe Radu vodă. Cu cine? Cu Vlad vodă, l-aș pregăti o evadare de și-ar mușca regele Matei pumnii
de necaz. N-ar fi nici greu, nici un lucru prostesc. Odată liber, măria sa își va aduna oamenii din țară și-l va
alunga pe Radu vodă. împreună cu Moldova vom fi o stâncă tare, de care se vor lovi zadarnic și turcii, și
ungurii... Iar toată această avalanșă va fi pornit de la un fapt foarte simplu: scrisoarea pe care am citit-o eu în
Buda, la han. Zău, soarta are un fel ciudat de a se arăta omului!”
Dar la ideea evadării Voicu scutură fruntea cu tărie.
— E prea complicat pentru Ștefan vodă. Măria sa Vlad nu-i singurul pretendent; Drăculești sau Dănești
mai sunt destui, liberi și gata să-și încerce norocul.
— Care-s aceia? pufni disprețuitor Vlăduț. Laiotă, feciorul lui Vladislav II vodă, ori nepotul lui,
Basarab? Ori, poate, cei doi copii din flori ai bunicului, acel popă sau Mircea, care e pițigăiat și cam smucit,
după cum spun unii? Am auzit de toți în Ardeal sau la Buda: vezi pe vreunul în stare să-i stea în față măriei
sale?
— Puțini pot sta dinaintea lui, măria ta, recunoscu Voicu. Dar dacă nu ai pâine caldă, te mulțumești și
cu mămăligă rece. Asta-i o lege.
— Ești prea înțelept. Adesea înțelepciunea dă înapoi în fața unui dram de curaj. Poate că Ștefan vodă
are sânge în vine, nu apă.
— Ștefan vodă e și el înțelept. Nu ți-ar strica să fii la fel. Încă n-am hotărât ce facem în continuare, mai
ales că sunt destui fugari moldoveni la Radu vodă: dacă te-a văzut vreunul? Și apoi, logofătul Cazan te
cunoaște. Nu te mai poți întoarce la Argeș. Dacă te află cineva, te jupoaie Radu vodă.
— Ioane, Cazan știe despre un oarecare cneaz Teodor din Făgăraș, dar nu-i sigur că există cineva cu
acest nume. Pe actele moșiei Corbeni este și numele Chiriac; îl voi folosi pe acesta, îmi voi rade barba și așa
mi se va pierde urma. Voi fi un boier sau negustor pașnic, voi merge prin țară și voi pregăti oamenii,
amintindu-le că au un voievod la Vișegrad. Ori, mă voi duce la Radu vodă și-i voi cere o slujbă la curte. Voi
fi cel mai supus ornai lui... până îmi va veni bine.
— Ce ușor vorbești! mârâi boierul. Ce negoț vrei să faci? Și cum vei purta războiul de care spuneai? Ai
uitat de el?
— Eu nu uit, jupâne Voicu. Te-am întrebat cândva cum îl pot ajuta pe tata să iasă din colivia lui aurită.
M-ai sfătuit să am răbdare și să lucrez pentru el în țară. Poftim, vreau să lucrez și să am răbdare, adică să fiu
înțelept. Ce nu-ți place?
— N-am încredere în liniștea măriei tale. Știu eu că-mi ascunzi ceva!
— Și domnia ta mi-ai ascuns destule, și mi le-ai spus la timpul lor. La fel pot zice și eu: nu-i timpul. Și
nici nu știu ce-mi va cere Ștefan vodă când ne vom întâlni.
Vlăduț sfârșise deocamdată discuția, dar Voicu era îngrijorat. Era felul stăpânului său să se arunce în
vâltoare cu capul înainte, fără să stea pe gânduri. Numai când își amintea cum îl găsise în poiană, sfârtecat
de zimbru, și i se ridica părul măciucă. Apoi pânda din Șercaia, zile obositoare și fără nădejde, până ce
Chiriac dibăcise și pusese mâna pe scrisorile cu pricina. Primejdie nu fusese defel, căci Ion Albu era mai
imprudent decât fratele lui și nu-și ferise scrinul. Voicu înțelegea greu asemenea ușurință, dar, în fond, n-
avea de ce se plânge. Apoi luaseră urma trimisului vistiernicului către Isaia, îl ajunseseră și-l atacaseră pe
loc. Scrisoarea lui Cazan îl îngrozise, abia atunci pricepând cât de primejduit rămăsese Vlăduț la Humor,
prea aproape de ghearele marelui vornic. Vlăduț îi adeverise temerea: vornicul atacase fără zăbavă,
mișelește, un om rănit și slăbit. Dacă Voicu avusese cumva mustrări de conștiință când îl lovise pe omul
vistiernicului - pe care, de altfel, îl văzuse deseori lângă ion Albu, fiind nevoit așadar să-i închidă gura pe
vecie - regretele îi pieriseră acum. Aștepta cu nerăbdare judecata domnească. Într-o lume de lupi trebuie să
fie și lege.

Lamele săbiilor se ciocneau scoțând scântei, șuierând subțire prin aer și înfiorând privitorii. înfierbântați
de luptă, doar în cămăși, Vlăduț și Mircea își încercau puterile fără a se cruța unul pe altul, în exerciții de cel
puțin un ceas în fiecare dimineață. Mircea mânuia sabia calm și viclean, fără să-și piardă suflul, având
preferință pentru loviturile directe, cărora le dădea o forță nimicitoare. Mai tânăr și mai aprins, Vlăduț se
învârtea în jurul lui, abătându-i directele cu laterale iscusite, care tindeau să-i smulgă celuilalt sabia din
mână. Avea, mai ales, o anume șmecherie cu ajutorul căreia îi zbură de câteva ori lui Mircea sabia din mână.
Așa făcu și acum, printr-un pas lateral și o răsucire nevăzută a încheieturii; sabia moldoveanului sări în sus
iar Mircea avea deja vârful în gâtlej. Vlăduț zâmbi și retrase sabia.
— La naiba! zise Mircea supărat. Văd întotdeauna mișcarea, dar nu pot s-o parez destul de iute. Unde ai
învățat asemenea lovitură?
— Pe unde am putut și eu, făcu modest celălalt. Nici cu tine nu mi-e rușine. Adineauri, când m-ai lovit
la gât, am văzut stele verzi până să mă retrag. Arată-mi-o iar...
Fără a se lăsa rugat, Mircea fandă brusc, într-o mișcare prelinsă și iute ca saltul panterei. Ușor surprins,
Vlăduț nu apucă să sară înapoi la timp și vârful săbiei lui Mircea îl atinse la gât, tăindu-i șiretul cămășii, care
se desfăcu larg, lăsând să se vadă sclipirea unui lănțug de aur.
— Ce faci, prietene, mă dezbraci dinaintea unor preacinstite jupânițe?
Dar ochii îi jucau în cap și Mircea râse, privind la logodnică și soră, care se îmbujoraseră. Aflată în
ospeție la Dâmbu Stânii împreună cu părinții, jupânița Oana avea acum prilejul să-l cunoască pe faimosul
vânător al zimbrului. De vreo șaisprezece ani, vioaie, neastâmpărată și iute din fire, oacheșa jupâniță era atât
de mândră de logodnicul ei încât acesta o privea cu ochi aburiți și fără grai. Erau, fără tăgadă, nespus de
îndrăgostiți unul de altul. De când venise jupânița Oana la conac, Mircea arăta aiurit și cu capul în nori,
nemaisemănând cu acea iscoadă rece, care își ascundea mintea ascuțită sub năvala vorbelor fără sfârșit.
Uneori pe Vlăduț îl umfla râsul când își vedea prietenul atât de robit de ochii negri ai furtunoasei jupânițe.
Cât despre tatăl ei, Vlăduț își aminti că-l văzuse la petrecerea din Suceava. Era un bărbat mic, iute și
negricios, cu o mare mustață răsucită care nu-i ascundea voioșia râsului. Dumnealui vornicul Trandafir se
aprindea repede și bătea strașnic cu pumnul în masă, dar se potolea la fel de repede; atunci postelnicul îl
trăgea spre pivniță, unde - spunea domnia sa - vinul își sloboade aromele așa cum trebuie și spumegă mai
plăcut în cană. La aceste vorbe de cunoscător vornicul aproba și se lăsa dus la fața locului pentru convingere
mai deplină, stârnind umbră de nour în sprânceana jupânesei lui. Aceasta, muiere grasă și blajină, luase sub
aripa ei pe cele două fete, dădăcindu-le ca o cloșcă. Vlăduț băgase de seamă că asemenea dădăceală nu-i
plăcea Măriei. Crescută în libertatea unei curți boierești stăpânită de bărbați, Maria luase în mână frâiele
gospodăriei Toaderilor și nu înțelegea să se lase dată deoparte de nimeni, nici măcar de viitoarea soacră a
fratelui ei. Nu protesta pe față, dar felul cum o ascultau slujitorii era grăitor. Prea puțin deprins cu viața de
familie într-o casă boierească, Vlăduț înțelegea acum ce-i lipsise în acești ani, și-i creștea admirația pentru
copilița aceea bălană ca un puf de păpădie, subțire și crudă ca un bujor neînflorit, care își luase atât de
timpuriu o sarcină așa grea pe umeri. Într-un anume fel, și ea fusese încercată de aceleași greutăți, și Vlăduț
simțea uneori dorința de a o mângâia și de a o strânge la piept ca un frate, luându-i povara aceasta de pe
umeri.
 „Ca un frate?” Hm!... Cuvintele zeflemitoare de mai înainte făcuseră pe jupânițe să se roșească, dar
motivele erau diferite. Oana se rușinase firesc și cuminte, dar Măriei îi scânteiaseră ochii de ciudă și-l
fulgerase cu o privire anume, prevestitoare de întrebări. Oare chiar nu putea să se ascundă de ochii aceștia
afurisit de albaștri, senini și clarvăzători?
Exercițiile trecuseră demult; lumea se împrăștiase iar Vlăduț și Mircea se răcoreau în grajd,
împroșcându-se cu apă ca doi copii. Mai grăbit, Mircea isprăvi de îmbrăcat și ieși, căci jupânița Oana îl
aștepta în casa mare. Mai meticulos, Vlăduț păși afară, în zăpadă, și începu să se frece vârtos, de parcă s-ar fi
răzbunat pe pielea înroșită. Gol până la brâu, ieșeau aburi din corpul lui încălzit. Când se îndreptă, cu un
oftat mulțumit, dădu cu ochii de jupânița Maria, care venea spre grajd și se oprise în loc, cercetând un singur
punct: lănțugul de aur cu medalion de pe pieptul lui. În razele orbitoare ale soarelui reflectat în nămeți,
dragonul încoronat strălucea în mii de ape. Era mai mult decât sigur că-l văzuse, căci se apropia fascinată de
el, umezindu-și buzele uscate de emoție. O fulgeră din priviri, exprimându-și limpede nemulțumirea, însă
Maria îi întoarse semeață aceeași privire, de parcă-i spunea iar: „Ți-e frică?” îl cuprinse un val de mânie în
fața provocării ei. „Bine, fată, dacă așa vrei...” gândi înfierbântat, și își înălță fruntea, dominând-o cu
brutalitate voită.
— Spune, jupâniță, o pofti cu glas calm, care ar fi dat fiori de teamă foștilor săi subordonați din Oradea.
Jupânița se opri imediat, dar era deja îndestul de aproape pentru a atinge medalionul. Nu-I atinse însă, ci îl
privi înclinând drăgălaș capul pe umăr, ca un copil.
— E un giuvaer minunat de frumos, jupâne Teodor, suspină ea. Ar trebui să-l porți mereu la petreceri: e
păcat să-l ții așa sub straie.
— Așadarîți place?
— Îmi place foarte mult.
— Și nu vrei să-l vezi mai bine?
— Ba da... îngână ea, dar dădu înapoi când el făcu un pas, aproape atingând-o și părând deodată foarte
înalt. Mulțumit că ea cedase, își desfăcu lanțul de la gât.
— Uită-te liniștită, nu-i o taină.
— Ce reprezintă, domnia ta? murmură fata, luându-l cam temătoare și învârtindu-l fermecată în soare.
— Niște smaralde și diamante, ridică el din umeri. E un giuvaer de familie, jupâniță. A fost al bunicului
meu, care l-a primit de la un boier neamț. Bunicul meu l-a trecut tatălui meu, rămas cel mai mare dintre fii.
Tatăl meu l-a dăruit mamei când m-a născut, cel dintâi fiu al său; mama mi l-a dat mie când a murit, acum
șase luni, și va fi al primului meu fiu, după obicei. Asta e povestea și asta reprezintă acest lănțug...
Tot vorbind o îndreptase spre grajd, unde intraseră împreună. Tulburată adânc și tremurând fără să
înțeleagă de ce, Maria pălise.
— N-am știut... n-am putut bănui că maica domniei tale s-a săvârșit de așa puțin timp... e o poveste
tristă... iartă-mă, jupâne Teodor...
În ochii lui se aprinsese o luminiță ciudată. Se aplecă spre ea:
— Jupâniță, ai făcut o greșeală și te voi pedepsi. M-ai făcut să scot lanțul de la gât, deși nu voiam asta.
Pedeapsa domniei tale va fi să-mi pui lănțugul la loc. Apoi te voi ierta.
Pe chipul ei se citi nedumerirea, apoi ușurarea în fața unei cereri atât de simple. Abia după o clipă
înțelese că nu era așa simplu, deoarece el se proptise cu spatele de zid și nu dădea nici un semn că s-ar
apleca, s-o ajute. Trebuia să se înalțe pe vârfuri și să-i înconjoare grumazul cu brațele, ceea ce semăna a
altceva și o făcea să-l atingă. Privi iute în jur, dar, ca un făcut, nici un rândaș nu se nimerea înăuntru, s-o
scoată din încurcătură. Se îmbujoră, gata să-i întoarcă mânioasă spatele, dar căutătura lui o opri. Parcă râdea
de ea; ar fi pus pariu că abia aștepta să-l refuze ca să-i trântească la rândul lui în față vechea ei provocare:
„Ți-e frică?” Pedeapsa era aspră; răsuflând adânc, fata luă capetele lanțului, cercetă închizătoarea și petrecu
lănțugul după gâtul lui cât putu de repede, încheindu-l în față cu un oftat de ușurare. El nici nu clipise, dar
Maria nu scăpase încă, deoarece lanțul îi ședea strâmb pe umeri: trebuia îndreptat cu încheietoarea după
ceafă și medalionul în jos.
— Așează-l cum trebuie, o îndemnă el nemișcat, cu glas dulce, încurajată de neclintirea lui, fata se
înălță iar pe vârfuri, așezându-i frumos giuvaerul după grumaz. Până să-și dea seama ce se întâmplă, brațele
lui o și cuprinseseră iar buzele lui calde îi înăbușeau strigătul de surpriză și ciudă. Nu, nu era deloc sărutul
pe care îl depunea tatăl ei pe frunte sau fratele ei pe obraz. Era ceva... ceva atât de diferit, atât de fierbinte și
răscolitor, și deloc blând, însă așa de neașteptat și amețitor încât începu să tremure și se agăță de el, în timp
ce lumea din jur începea să se învârtească. Voi să-l împingă departe de ea, dar se pomeni că-i cuprinde
strâns umerii, prea slabă ca să mai gândească limpede. O mână a lui o ținea, cu degetele cufundate în părul
numai inele, iar cealaltă o cerceta atât de moale, ușor și iscusit încât oftă și gemu fără voie, muindu-se ca
ceara și lipindu-se de el, cu o șoaptă nedeslușită: promisiune, cerere? Atunci el o eliberă brusc și o răsuci,
rezemând-o de zid și dându-se iute deoparte. Nedezmeticită încă, deschise ochi rătăciți și îl văzu trăgându-și
cămașa pe el. Părea calm ca o stâncă și avea fălcile încleștate. Când o privi, zâmbi cuviincios:
— Te-am iertat, jupâniță.
Zâmbetul lui nesuferit o făcu să tresară de mânie: va să zică, asta era pedeapsa?! Palma ei porni atât de
iute încât, când își ajunse ținta și-i plesni obrazul, amândoi rămaseră uimiți. Dar, până să-și retragă ea mâna,
Vlăduț i-o și prinsese, și nici măcar un cutremur nu l-ar fi făcut să-i dea drumul. O măsură dur, de sus până
jos, dar cum ea nu părea temătoare, el se înmuie și, treptat, începu să zâmbească altfel.
— Ai sânge-n tine, jupâniță! Pentru același gest a picat capul omului lui Isaia. Dar el era bărbat. Cu
domnia ta voi proceda altfel, dar nu acum. îmi rămâi datoare, ține minte, și te previn că-mi voi încasa cândva
datoria. Sunt un creditor nemilos.
Îi sărută cu respect mâna și o lăsă, cu un surâs anume, larg și amuzat, care o zăpăci. Picioarele îi
tremurau; din fericire el se înclină demn în fața ei și ieși afară, la soare și în zarva curții, cu pas semeț și
mlădios. Cu inima bătând puternic, Maria cătă în urma lui. Ar fi vrut să-și șteargă buzele, indignată de
îndrăzneala lui, dar nu mai avea putere.
— Înfumuratule! șopti, singură între spinările cailor. Te urăsc!
Dar știa că nu-i așa, iar lacrimile care o amenințau erau un răspuns, îmbrățișă gâtul unui cal și oftă din
greu.
Ieșind afară calmul lui Vlăduț se risipi: avea în față priveliștea înduioșătoare a celor doi logodnici,
Mircea și Oana, care se țineau de mâini și se îndreptau spre poartă, făcându-i semn să li se alăture. Îi ascultă
șovăitor, gata să se întoarcă în grajd, să facă o nebunie și să își reteze toate căile de întoarcere în țară, toate
căile de apropiere de tatăl său, atât de aspru și de mândru. Era zguduit până în străfunduri: Dumnezeule,
aproape că-și pierduse capul! încleștă fălcile și porni spre cei doi.
— Ce-i cu tine, te dor dinții? râse Mircea de mutra lui încordată. Vlăduț păru să se destindă.
— Mă gândeam cum pot face rost de niște bani.
— Cât îți trebuie? Poate te pot împrumuta.
— Mă îndoiesc, surâse Vlăduț. îmi trebuie o sută de mii de galbeni în doi-trei ani.
Jupâniță Cana căscă gura iar Mircea icni la auzul sumei uriașe.
— Ăsta-i haraciul Moldovei pe cincizeci de ani.
— Știu.
— Atunci, dragul meu, îl sfătui serios Mircea, nu-ți rămâne decât o cale: să jefuiești vistieria sultanului
păgân. Căci o sută de mii de galbeni în trei ani nu obții nici din cele mai bănoase negoțuri, cele cu diamante
și arme...
Din toată încordarea Vlăduț izbucni în râs cu hohot și-l îmbrățișă pe Mircea, ridicându-l și învârtindu-l
prin aer.
— Cum de nu m-am gândit? Bineînțeles! Mulțumesc, Mircea!
— Prietene, cumva ți-e rău? întrebă cu grijă celălalt, crezând că se deranjase ceva în căpățâna cneazului.
Dar acesta scutură fruntea, serios:
— Sunt foarte sănătos, dar mi-ai dat o idee...
Mircea se uită la Oana, jupâniță se uită la el, și amândoi săltară umerii.
în marea sală a spătăriei din Vaslui se înghesuiau sute de curteni, așezați pe bănci sau în picioare. Un
culoar prin mijlocul lor ducea la un careu înconjurat de oșteni cu suliți. Un jilț aurit, cu stema Moldovei
sculptată pe spătarul înalt, era așezat sub un baldachin la care duceau câteva trepte acoperite cu covoare de
preț. Alte două șiruri de jilțuri joase erau de o parte și alta a baldachinului. Zarva din sală părea asurzitoare;
straiele oamenilor erau strălucitoare, de parcă veniseră la petrecere. Și totuși, azi se hotăra soarta celor trei
sfetnici, ultimii dintr-un șir de procese ce țineau de o lună. Atmosfera era apăsătoare, sporită de prezența
masivă a oștenilor. Oamenii erau neliniștiți; se șoptea că unii boieri fugari la munteni fuseseră primiți de
Radu vodă cu brațele deschise, că marele vornic recunoscuse totul în nădejdea unei pedepse mai ușoare.
Toate aceste vorbe încetară deodată când, deasupra zgomotului, se înălță bătaia din toiag a aprodului de
serviciu:
— Sfatul domnesc!
Câțiva boieri de diferite vârste intrară în sală, demni în șubele lor de zaramfir îmblănite cu cacomi și
jderi. Erau acolo portarul Sucevei, Șendrea; pârcălabii de Hotin, Vlaicu, unchiul lui Vodă, și fiul acestuia,
Duma; spătarul Bodea; marele logofăt Toma; vel vistiernic luga; Fete Gotcă, pârcălabul de Roman; lațco
Hudici*, unul din cei mai bogați boieri ai Moldovei; Ivașcu al lui Hrinco, sfetnic cu mare influență; tânărul
stolnic Luca; Petru lachimovici, frate după mamă al lui Vodă; pârcălabul Stanciu și fiul său Mârzea; Șteful
Cernat; pârcălabul Zbiarea. Se așezară în jilțurile joase, cu chipuri încremenite. Unii dintre dânșii, pârcălabi
în cetăți de hotar, nu erau în mod obișnuit la curte, însă evenimentul de azi îi adunase în jurul tronului țării,
știind că toți ochii erau aici, pe ei. Grămăticii își așezau uneltele de scris pe măsuțe. Mitropolitul și episcopii,
dease- meni prezenți, șopteau între ei.
Altă bătaie de toiag:
— Măria sa Ștefan vodă! Măria sa Alexandru vodă!
Însoțit de coconul domnesc, Ștefan vodă păși apăsat pe culoar spre careu, sui treptele și se așeză în jilțul
aurit. Coconul se alătură scaunului domnesc. Vodă rosti tare:
— Ședeți, boieri dumneavoastră.
Se stârni freamăt; treptat lumea se potoli. Vodă privi la marele logofăt, care se ridică din jilțul său și își
mângâie barba albă:
— Întemeietor, prin fiii săi Ion și Vascan Movilă, a familiei Movileștilor.
— Iubiți prieteni, glăsui el, ne-am adunat azi aici pentru a judeca faptele numiților Isaia vel vornic,
Alexe vel stolnic și Negrilă vel ceașnic, acuzați de hiclenie și uneltire în înțelegere cu domnul Munteniei,
Radu vodă. Să fie aduși acuzații dinaintea noastră!
Oștenii se strânseră pentru a proteja intrarea acuzaților în sală. Izbucniră strigăte, sudalme și șoapte
speriate când apărură cei trei, aduși între săbii. Purtau haine simple și severe, fără arme, și arătau slăbiți și
palizi. Se închinară lui Vodă și rămaseră în genunchi.
— Ridicați-vă, porunci voievodul. Încă n-ați fost judecați. Jupâne Toma, vorbește mai departe, iar
domniile voastre, iubiți curteni, ascultați cu atenție...

Ceasuri întregi, lungi și chinuitoare, veniră și vorbiră martorii, arătând: cum în ziua cutare spusese
vornicul despre Vodă cutare și cutare lucru rău; cum se întâlnise paharnicul cu oameni știuți ai domniei
muntene; cum stolnicul năimise oameni anume pentru vânătoarea domnească pentru a crea panică și a-l
izola pe Vodă de straja sa; cum vornicul trimisese un steag de călărime la pândă în marginea pădurii, gata de
atac la primul semnal, deghizați în tăietori de lemne; cum vornicul învățase pe o slugă de-a lui să-l săgeteze
pe Vodă, și cum îl omorâse când dăduse greș și se văzuse în primejdie de a fi descoperit; cum vornicul și
stolnicul fuseseră vizitați de iscoade muntene; cum paharnicul ținuse legătura cu steagul de călărime ascuns
de vornic; cum Vodă fusese în primejdie nu de a fi accidentat la vânătoare, ci de a fi ucis și înlocuit cu
Alexandru vodă, un copil neștiutor căruia vornicul Isaia urma să-i devină epitrop, și toate astea prin
uneltirile domniei muntene și a celor trei sfetnici, dimpreună cu oamenii lor și cu fugitul boier Roman
Gârbovăț, prietenul lui Isaia...
Ceasuri întregi Vodă ascultă și tăcu, iar pe chipul lui ca de piatră nu se citi nimic, doar ochii mișcându-se
ageri asupra sălii, cercetând chipuri de oameni, reacții și gesturi, cernând toate acestea într-o sită anume a
gândului său, notând oameni și alcătuind două liste: a celor ce vor urca și a celor ce vor coborî. Cerceta, mai
ales, pe dregătorii din Sfat și curte. Unii, simțindu-se priviți, se foiau stânjeniți, zâmbind prostește. Alții
ședeau liniștiți, atenți și încruntați, mai ales tinerii. Unii, mai bătrâni, se încumetau să arunce priviri piezișe
domnitorului, iar acesta observa, nota și hotăra fără măcar o clipire a genei.
Încremenit și el în colțul lui, Vlăduț simțea cum o mare admirație îi crește în suflet pentru acel om din
scaunul domnesc al Moldovei. îl cerceta și pe Șendrea, ale cărui vorbe erau deasemeni puține și care se ținea
deoparte, de parcă nu el pusese la cale atât de amănunțit acest spectacol. Căci era un spectacol de zile mari,
menit să întărească sufletele șovăielnice și să le sperie pe cele zavistnice. Ar fi fost de ajuns o judecată
simplă și rapidă, cu câteva dovezi și doi- trei martori. Ar fi fost deajuns chiar și numai o încruntare a
domnitorului, fără nici o judecată publică. Dar nu, Ștefan vodă țintea mai mult decât trei capete trădătoare.
El voia ca iubiții săi curteni să fie siguri că vorbele lor ar fi ajuns oricum la urechile care trebuie. Să fie
siguri că Vodă nu șovăie. Să fie convinși de necesitatea răfuielii cu Radu vodă. Să fie jigniți în mândria lor
de amestecul vădit al turcilor în această afacere cu Isaia, Negrilă și Alexe, iar această mândrie rănită să-i
întărească în vederea viitoarelor lupte. Da, Ștefan vodă e unul din acei stăpânitori care se nasc o dată într-un
veac și care sunt meniți să strălucească de-a pururi: nu prin laudele altora, ca fălosul rege Matei, ci prin
propriile fapte. Un domnitor care știe trage folos din cele rele ca și din cele bune, nu e numai deștept: are
geniu. În atari condiții, cele trei capete vor fi spulberate chiar și numai din principiu.
Astfel gândea Vlăduț în timp ce urmărea desfășurarea procesului. În cele din urmă logofătul citi
mărturiile celor trei acuzați, în care aceștia recunoșteau legăturile cu Radu vodă. Era mai mult decât necesar
pentru o condamnare, dar Vodă voia mai mult. Se aplecă în scaun, făcând semn de tăcere cu o mișcare a
palmei:
— Jupânilor Isaia, Alexe și Negrilă, tot ce s-a spus aici dovedește vinovăția voastră. Nu domnia noastră
vă acuză de trădare, ci faptele voastre. S-a spus aici, azi, „ce” ați făcut, „cum” ați făcut și „cu cine” ați făcut;
dar nu s-a spus și „de ce” ați făcut. De ce, vornice?
Un zumzet ușor neliniști mulțimea când Isaia păși semeț înainte, de parcă îi revenise vechea trufie.
Păruse umil și speriat, dar când deschise gura, tuturor le aminti de vechiul Isaia, cel adevărat: viclean,
prudent și iute.
— Mulțumesc măriei tale că ai pus această întrebare, grăi el îndrăzneț. Călăii domniei au uitat să mă
întrebe asta. De ce? Fiindcă de opt ani târăști Moldova spre prăpastie iar eu am voit s-o salvez...
Un urlet general se ridică în sală. „Huo!”; „Rușine!”; „Așa vorbești stăpânului nostru?”; „Ce salvezi tu,
Isaie, țara sau punga ta?”, strigau cu toții, unii înjurând spurcat, într-un vuiet care zgudui ferestrele și pereții.
Oștenii se strânseră iar, umăr la umăr, pentru a stăvili o eventuală năvală a celor din jur. Doar câțiva oameni
rămăseseră neclintiți; printre ei Isaia și Vodă, care se înfruntau din priviri. Domnul făcu iar gest de tăcere.
— Vorbește, jupâne Isaia, îl îndemnă el, calm. Cum anume târăsc țara în prăpastie?
— Măria ta, se ridică marele logofăt, ce are Isaia de spus cunoaștem din Sfaturile măriei tale.
— Jupâne Toma, ripostă Vodă, trădarea are gheare ascuțite iar cărarea iadului e pavată cu bune intenții.
Nu ești curios să asculți un bărbat pe care-l crezusem înțelept și pe care l-am ținut aproape de domnia
noastră? Zi, Isaia!
— Mulțumesc, făcu o plecăciune arestatul. Când ai intrat în moștenirea măriei tale, ai promis pace și
liniște în țară. Ai promis respectarea tratatelor de vasalitate față de Polonia și Poartă, cum e obiceiul. Suntem
o țară mică și săracă, și trebuie să trăim în pace cu vecinii ca să ne fie bine. Dar măria ta ai stârnit împotriva
Moldovei pe toți megieșii ei. Ai luat Hotinul și ceri Pocuția de la poloni, dar omagiul personal nu l-ai depus
lui Cazimir craiul, deși el te-a așteptat la Liov în două rânduri. Unde-i Liovul? La o zvârlitură de băț. Ai
îndepărtat deci de Moldova ocrotirea Poloniei. Ai atacat acum nouă ani Chilia, vrând s-o iei de la unguri și
supărându-i pe munteni, care o revendică pe drept. Ai stârnit împotriva noastră pe unguri . Când ai luat
Chilia de la turci, acum cinci ani, i-ai supărat. Anul trecut ai intrat și în Muntenia, ai atacat pe turci și i-ai
stârnit. Tot anul trecut ai bătut pe tătari și ai trimis oștenii moldoveni până la Nipru, unde stau și acum cu
mari cheltuieli, departe de vetrele lor. Aduci asupra Moldovei cu aceste fapte nechibzuite dușmănia
sultanului păgân. Toată puterea păgână se poate întoarce asupra Moldovei cu foc și sabie dacă n-o
îmblânzim; dar nu, măria ta o stârnești cu țepușa. Când turcul va veni asupra noastră vom fi singuri, căci
până atunci măria ta vei fi îndepărtat deja sprijinul vecinilor noștri. Iată de ce am crezut de cuviință să te
opresc până nu-i târziu. Singura mea vină e că am iubit și iubesc Moldova, măria ta; dacă pentru asta trebuie
să mor, nu îmi pare rău.
Sala se cufundă ca într-o apă înghețată. Calm, domnitorul se ridică.
— Iubiți curteni, ați ascultat aici cuvinte iscusite, pe care le credeți, poate, în sinea voastră, uitând două
lucruri: că suntem creștini și că suntem români, lăsați de Dumnezeu aici să apărăm marginea creștinătății și
dreapta credință ortodoxă. Când am venit în scaunul Moldovei, am găsit o țară sfâșiată de războaie civile,
arsă, dărâmată și sărăcită. Azi, cu ajutorul lui Dumnezeu, Moldova s-a ridicat și a înflorit, are drumuri
sigure, iar supușii lucrează în liniște pământurile și meșteșugurile lor. Țara e orânduită, și e o țară bogată.
Jupâne Isaia, îți plăcea mai mult Moldova înainte? Da, am luat Hotinul pentru că e oraș moldovenesc. Da,
cer Pocuția, căci e a Moldovei, zălogită de craii poloni pentru un împrumut pe care nu ni l-au întors nici
astăzi, deși l-am cerut de nenumărate ori. Am bătut pe tătari căci mi-au ars țara, și-i pândesc la Nipru ca să
fiu sigur că nu se întorc. Am luat Chilia și am reclădit Cetatea Albă, căci nu pot lăsa ținutul Basarabilorîn
mâinile turcilor și nici n-am încredere că Radu vodă nu le-ar da prietenului său de chefuri, sultanul Mehmed,
a doua zi de cum le-ar avea înapoi. Că i-am supărat pe unguri? Ei au lăsat Chilia în ghearele păgâne, au lăsat
cheia Dunării de Jos și bogățiile Deltei, și vămile de pe drumul mătăsii în mâinile turcești, silindu-ne pe noi
să ne asigurăm hotarul la Dunăre. Că i-am supărat pe turci? Nu-și arată decât lăcomia, nicidecum dreptatea,
căci Chilia și Cetatea Albă nu sunt ale lor, ci sunt românești. Că l-am bătut pe craiul Matei? îmi ardea țara, și
am încredere că va înțelege greșeala făcută. Că am călcat Muntenia? Am adus neguțătorii la vămile noastre,
nu în Brăila înțesată de turci. Dacă Radu vodă al domniei tale ar fi deștept și ar avea un bob de inimă, și-ar
apăra săracii, nu i-ar lăsa în monopolul turcesc al Brăilei și Târgului de Floci. Spui că iubești Moldova și ești
gata să mori pentru ea; dar pe ce cale voiai s-o împingi, odată ajuns epitrop al domnului minor Alexandru
vodă? Pe calea robiei, nu-i așa? Asta e mai mult decât trădare față de un domn, oricare i-ar fi numele;
aceasta e trădare față de neamul tău și față de credința noastră creștină, care ne îndeamnă să luptăm pentru
Domnul nostru Iisus Hristos până la capăt. Dumnezeu să-ți ierte rătăcirile, Isaie!
Mai rămase câteva clipe, cu ochii azvârlind fulgere asupra celor trei acuzați. Sala deveni un vulcan,
bărbații sărind în picioare aprinși, agitând brațele și răcnind: „Pentru Moldova!”; „Mai bine murim decât să
fim robi!”; „Vai trădătorilor!”, pentru ca în cele din urmă strigătele să devină un cor de voci hotărâte:
— Trăiască măria sa Ștefan vodă!
— Trăiască măria sa!
Strivit, Isaia se retrase între arestați. Pentru un observator inițiat în politichie, era ușor de înțeles că aici
era vorba de o bătălie dură între două partide; cea a celor supuși tratatelor vechi, ce căutau să le respecte fără
murmur, și cea a celor ce considerau aceste tratate prea des încălcate de cei puternici și care își apărau
drepturile cu tărie. Doar din expresia celor de față și se putea vedea cine învinsese. Dar voievodul nu părea
să-și guste victoria; impuse doar liniște cu un gest domol și răsuci capul spre marele logofăt:
— Jupâne Toma, să continue judecata.
— Îndată, măria ta, se înclină acesta. Acuzații mai au de zis ceva?
Isaia refuză scurt, palid. Negrilă scutură fruntea iar Alexe murmură ceva despre păreri de rău. Vodă
rămase neclintit în timp ce sfetnicii șopteau între ei, marele logofăt trecând de la unul la altul. Apoi Sfatul se
liniști.
— Măria ta, glăsui jupânul Toma, suntem gata să hotărâm.
— Hotărâți, domniile voastre.
— Jupâne Stanciu, începu atunci marele logofăt, sunt vinovați de hiclenie sau ba?
— Vinovați, sună răspunsul celui dintâi sfetnic al lui Vodă.
— Jupâne Vlaicu?
— Vinovați...
Marele logofăt întrebă pe rând membrii Sfatului domnesc, după obicei; toți răspunseră la fel, chiar și cei
în care Isaia se încrezuse cândva. Marele logofăt isprăvi și se înclină iar în fața domnului.
— Am rămas eu, măria ta. Îi socotesc vinovați. Sfatul măriei tale, după obicei și lege, văzând și socotind
toate cele aduse nouă la cunoștință prin martori și dovezi, precum și din recunoașterea deschisă a acuzaților,
îi găsește pe jupânii Isaia , Negrilă și Alexe, în totalitate și pe fiecare în parte, vinovați de uneltire cu
dușmanii țării și hiclenie. Pedeapsa pentru aceste fapte, după obicei și lege, este moartea. Măria ta îi poți
grația, dacă dorești; dacă nu, așteptăm hotărârea măriei tale privind felul și data execuției.
Condamnați! păliră, deși osânda nu-i surprindea. În sală se iscă murmur, oprit pe dată când domnitorul
se aplecă în scaun.
— Acești boieri au avut asupra lor ocrotirea și mila noastră, dar au preferat să muște mâna care-i hrănea
și-i mângâia. Nu pot fi iertați. Mâine dimineață la zece ceasuri, în piața mare a târgului Vaslui, să fie
executați prin tăierea capetelor cu sabia, ca boieri ce sunt. Osânda va fi îndeplinită în prezența noastră și a
curții, ca și a cinstiților locuitori ai târgului. Până mâine osândiții au timp să-și scrie diatele, să-și ia rămas
bun de la familii și să ceară iertare de la Cel de Sus. Jupâne Toma, vei fi ispravnicul acestei hotărâri.
Marele logofăt se înclină, cu ochii la diecii ce scriau de zor pergamentul. Apoi luă actul, îl citi iar cu
voce tare și-l duse sfetnicilor să-și pună pecețile pe el, după care îi imită cu propria-i pecete și cu pecetea
mare a țării, care ședea asupra lui; și din acea clipă actul deveni legal și gata de îndeplinit.
— Duceți condamnați! La temniță, porunci marele logofăt. Pristavii să anunțe în târg hotărârea. Măria
ta, totul va fi gata până mâine.
— Curtea e liberă până mâine la zece, anunță Vodă, ascunzându-și înțepeneala genunchilor. Cătă la
curtenii săi, ce ieșeau cu fețe serioase, și grăi încet spre Șendrea: Cumnate, vom prânzi cu toții la mine, dar
mai întâi am pe cineva de întâlnit. Voi fi în capelă.
Pricepând, hatmanul făcu o plecăciune și se depărtă de careu, ames- tecându-se în foiala curtenilor ce
plecau spre gazde. În toată înghesuiala și gălăgia găsi totuși repede ce căuta. Vlăduț îl aștepta liniștit,
gânditor și un pic trist; hatmanul se lăsă lângă el, cercetându-l cu coada ochiului.
— Acum ești mulțumit, jupâne Vlăduț?
— Domnia ta întrebi? se miră tânărul. E destul de trist că s-a ajuns aici, dar a trebuit. Ori nu?
— Ba da, deși nu mi-a plăcut. Dar nu mi-ai răspuns.
— Pot să zic: Da, acum sunt mulțumit, murmură tânărul. Isaia nu e cumnatul meu și, după ce a încercat
să mă ucidă mișelește în două rânduri, am dreptul să nu-l iubesc. Dar îți place răspunsul meu?
Un zâmbet fin lumină trăsăturile hatmanului.
— Măcar e cinstit, zise el. Ce părere ai de judecata de azi?
— O pehlivănie, aprecie Vlăduț, spre satisfacția celuilalt. Măiastră, drept să spun. A pus cu botul pe
labe pe unii și a înflăcărat cât trebuia pe alții. Mă înclin dinaintea domniilor și măriilor voastre până la
pământ. Radu vodă ar trebui să se teamă de voi mai mult decât de orice altceva pe lume. V-ați hotărât cu
cine îl înlocuiți?
— Pe cine? începu să râdă hatmanul.
— Pe Radu vodă, firește.
— Ai cap doldora de politichie, jupâne Vlăduț.
— Nu-mi recunosc atare calitate, domnia ta. Dar, neavând alta ce face aceste luni, m-am gândit. Și am
ajuns la niște concluzii.
— Le pot auzi și eu? zâmbi blajin hatmanul.
— Firește, jupâne Șendrea, dar cred că mă așteaptă măria sa Vodă, și nu se cade să întârzii. După aceea
sunt al domniei tale cât poftești.
Pricepând refuzul, hatmanul se înclină și-i făcu semn să-l urmeze.
Voievodul era în capela domnească, așternut cu fața la picioarele Mântuitorului de pe iconostas. Nu era
singur: câțiva monahi, episcopul de Roman și boieri ședeau tăcuți, murmurând rugăciuni. Hatmanul și
Vlăduț se închinară și se retraseră lângă zid, îngenuncheați. Câteva lumânări străluceau în întuneric; în
tăcerea din jur, ascultând glasul monahului care citea rugăciunile, Vlăduț se simți dus departe, într-o lume
unde nu existau războaie, certuri și zbucium, unde toate curgeau lin și domol. Oftă din greu, și acel oftat
făcu pe hatman să-i pună palma pe umăr, cu blândețe.
Ridicându-se din rugăciune, domnitorul întoarse fruntea și-i zări în umbră. Isprăvi închinările rânduite și
se îndreptă molcom spre ieșirea din coridor, unde adăstă o clipă, obișnuindu-și ochii cu lumina zilei.
Hatmanul și Vlăduț erau deja în urma lui. Fără vorbă intrară tustrei în odaia alăturată, cea a hatmanului.
Abia aici Vodă le făcu semn să șadă pe laviță, iar el se lăsă în jilț, înnourat și dus pe gânduri.
— Azi a trebuit să fac un lucru care nu mi-a plăcut, jupâne Vlad, rosti domnul încet. Și nu pot uita că
totul a pornit de la trădarea muntenilor, desăvârșită în casa din Șercaia a unchiului domniei tale.
— Nu mai e unchiul meu, măria ta. Cuibul lor de trădători nu mai e casa mea.
— Știu că ai luat această hotărâre, ceea ce dovedește că ești om cinstit. Trebuia să-ți mulțumesc din nou,
căci abia în ultimul timp am aflat de adevăratul rost al domniei tale la vânătoarea aceea.
— Măria ta, mulțumirea mea e deplină prin faptul că totul s-a sfârșit cu bine. M-ai răsplătit mai mult
decât aș fi nădăjduit vreodată, și se cade să-mi arăt adânca recunoștință pentru generozitatea măriei tale...
Plecase fruntea aproape până la pământ, cu mâna pe inimă. Vodă făcu o mișcare de nerăbdare.
— Nu mi-ai răspuns la propunere. Te-ai gândit?
— Da, măria ta, însă mă văd nevoit să refuz, cu toată părerea de rău.
— Refuzi să-mi fii căpitan de oaste?!
„Se pare că nu-l refuză mulți pe măria sa”, înțelese Vlăduț, și se înclină mai adânc:
— Dacă aș accepta acum, măria ta, aș lupta împotriva țării mele. Sunt boier muntean iar măria ta vei
purta curând război cu Radu vodă. Apoi, sunt un om singur, pe când Moldova are destui oameni iscusiți și
viteji. Cred că e mai bine să aștept acea luptă pe care o gândești măria ta și pe care o începuse și stăpânul
meu. Când o vei porni, voi avea atunci propria mea putere și ajutorul meu va fi mai mare decât ar putea fi
acum.
— Nu înțelegi, jupâne Vlad. Nu-ți cer să-mi fii căpitan ca să lupți împotriva Munteniei, ci a Radului
vodă. Ca să fii lângă domnia mea, la curtea mea. Pentru început.
Vlăduț încremeni, căci propunerea era mai serioasă decât crezuse, iar implicațiile erau prea grave ca să le
dea deoparte. Așadar, i se cerea să rămână la Suceava nu ca oștean, ci ca fiu de domn, amenințare
permanentă asupra domnilor munteni. Dar avea el dreptul să se ridice astfel? Putea el accepta asemenea
situație? Ceva se revoltă adânc în sufletul lui, dar își păstră cumpătul. Trebuia să dea un răspuns. Prin minte
îi fulgeră chipul Măriei și posibilitatea găsirii unei liniștiri mult visate, dar șovăirea lui nici nu se văzu, atât
de iute pieri.
— Măria ta, propunerea este uimitoare și mă onorează prea mult ca să o accept. Nu pot înțelege de ce
atâta grijă față de un mărunt boier muntean.
Domnul și hatmanul schimbară o privire; ultimul vorbi, măsurat:
— Să fim cinstiți, jupâne Vlad. Tăgăduiești astfel ceea ce am înțeles la Pesta și ceea ce sare în ochii
oricui s-ar gândi să facă apropieri?
— Nu! izbucni tânărul. Dar gândiți-vă la situația mea. Sunt fiul unui om pe care, oricât ar părea de
necrezut, nu l-am văzut decât o dată în viața mea, la Vișegrad. Port pe drept un medalion care strigă în gura
mare adevărul. Dar nu sunt recunoscut oficial. Eu, în fața acestui lucru, dau înapoi. Aștept ziua în care voi
putea spune deschis cine sunt, dar nu pot aștepta acea zi stând cu mâinile-n sân, la adăpostul unei curți unde
lumea s-ar întreba ce caut. Datoria mea e în țara mea, iar recunoașterea trebuie făcută cu mândrie, nu în silă.
Se opri o clipă, cercetând cu ochi arzători obrazul întunecat al voievodului, care tăcea.
— Măria ta, nu te supăra că spun deschis ce mă frământă. Știu că ai nevoie de măria sa Vlad vodă. Mă
ofer să ți-l aduc cât pot de repede.
— Cum? întrebă hatmanul.
— Cunosc locurile și sunt prieten cu Joachim. îl ajut să evadeze.
— Nu merge, mai ales acum, i-o reteză Șendrea.
— De ce? Regele n-ar avea ce face.
— Puteam face și asta dacă aveam sprijinul ferm al Poloniei, jupâne Vlad. Dar și lehii, în loc de fapte,
vin la noi tot cu vorbe, deoarece ei au pace cu Poarta și insistențele noastre de a ne ocroti interesele în fața
turcilor nu le pică bine. Dar noi nu putem fi la fel de indolenți ca ei. Singurii cu adevărat serioși sunt Veneția
și Papa, și avem relații bune cu ei. Dar asta nu-i deajuns. Suntem între ciocan și nicovală.
Mărturisirea hatmanului era prețioasă și rară. Vlăduț se încruntă.
— O răscumpărare ați încercat? Matei e sensibil ca un cămătar ovrei când e vorba de bani.
— Toți suntem sensibili, surâse hatmanul. Am încercat, dar e lacom.
— Pot afla cât vrea?
— O sută de mii de florini roșii, tratat de suzeranitate și înlesniri de negoț, plus oaste pentru războaiele
regelui...
Erau cereri grele, cu neputință de îndeplinit, mai ales cu Ștefan vodă ca domn al Moldovei, care nu se
plecase cu adevărat până azi nici măcar în fața Poloniei, cu care avea tratate vechi.
— Cu averea asta pui pe picioare și întreții o oaste mare timp de un an, murmură tânărul. Ah, omul ăsta
nu merită iertat de nimic! Dar, măria ta, chiar și așa nu-ți pot fi de folos aici și nu-l ajut nici pe voievodul
meu. Mai potrivit este să merg în țară și să-i pregătesc venirea, iar măria ta, pentru sprijinul pe care i-l dai,
vei avea în mine un prieten în spatele Radului vodă și al turcilor.
— Îți pui cap sănătos sub Evanghelie, observă mișcat hatmanul.
— Are dreptul să facă precum spune, declară deodată voievodul. Ești mândru, băiete, nu vrei să accepți
un nume fără să dovedești că-l meriți. Domnia Moldovei, care îți este îndatorată, nu-ți poate dărui decât un
loc de refugiu și o vorbă bună...
Vodă se uită la Șendrea, care se scotoci prompt în buzunar și scoase un sul cu pecetea mare a Moldovei.
Nedumerit, tânărul îl luă și citi: era un act prin care domnia dăruia jupânului Vlad și urmașilor săi, cu uric și
tot venitul, moșia Stăuceni și satul Leița din ținutul Hotinului, pentru slujba credincioasă avută.
„Dar nu sunt supusul domniei moldovene și nu pot primi!” ar fi izbucnit Vlăduț, însă gândurile care i se
citeau pe față aduseră un nor pe fruntea domnului, așa că făcu singurul gest pe care îl putea face și pe care-l
ocolise până atunci: puse genunchiul jos, descoperit, și-i pupă dreapta. Avu totuși grijă să se alinte ușor, ca
un nepot care pupă mâna unchiului favorit, nu ca un supus care își arată respectul față de stăpânul și
suzeranul său. Hatmanul holbă ochii la această îndrăzneală nemaipomenită; Vodă, în schimb, izbucni în râs
și îl bătu pe umăr.
— Cred, cumnate, că își va păstra capul cu cinste între șacalii Radului voievod.
— Să dea Dumnezeu, grăi acesta neconvins.
— Să-l iei câteva zile, să-l înveți. Jupâne Vlad, când voi ridica oastea mare, dacă steagul Stăucenilor nu
va fi fruntea și fala întregii oști a Țării de Sus, îți aplic prădalica*. Să fim înțeleși!
— Vorbele măriei tale sunt sfinte pentru mine, se înclină adânc tânărul, iar când se îndreptă Vodă ieșea
pe ușă, surâzând întâia oară în acea zi. Rămas cu hatmanul, Vlăduț cântări sulul în mâini.
— Nădăjduiesc ca jupânul Toader să fie înțelegător cu mine și să aibă grijă de oamenii ăștia în lipsa
mea.
— Nu puteai găsi vătaf mai bun, aprobă Șendrea. Totuși, ce ai de gând să faci în Muntenia?
— Cred că voi fi un blând boiernaș, un neguțător ce postavuri și, poate, un pic contrabandist. Poate voi
fi și curtean al măriei sale Radu vodă, nu știu încă. Dar știu ce aș vrea acum.
— Ce?
— O vizită la un bun prieten, în temniță, dacă mă îngădui.
— Ca să-i spui ce? deveni bănuitor hatmanul.
— O vorbă de taină, surâse dulce tânărul. Fii liniștit, nici nu-l ating.
— Te voi însoți, jupâne Vlad, avertiză Șendrea.
În fața ușilor de fier ale beciurilor, murmurul obișnuit al casei domnești abia se bănuia. Hatmanul avu o
clipă de șovăire.
— Mi-ai promis, jupâne Șendrea, insistă Vlăduț. Acum, până să se spovedească. Nu vreau să mă pun
între el și Cel de Sus.
Hatmanul șopti temnicerului să deschidă ușa. La auzul zgomotului vornicul sărise în picioare, cătând
întrebător la cei ce intrau; dar îndată ce-i recunoscu se răsuci spre perete, cu dispreț. Șendrea oftă.
— M-ai trădat, Șendreo, și te tai din diată, rosti cinic Isaia.
— Nu mă cert acum cu tine, spuse hatmanul cu tristețe. Dar ascultă-l pe băiatul ăsta.
Isaia săltă nepăsător umerii, fără a-i privi. Vlăduț se opri lângă el.
— Nu poți pretinde că nu exist, jupâne Isaia. Deși ai încercat-o.
— Lege care permitea voievodului să-și retragă daniile anterioare în pământuri sau să le confiște, pe
motiv de hiclenie sau nesupunere.
— Ce vrei? mormăi vornicul încăpățânat.
— Vreau să mă privești în ochi. Ori nu ești în stare?
Isaia se răsuci crunt, măsurându-l din creștet în tălpi.
— Voiam doar să-ți amintesc că ai pe suflet și moartea lui Teică și a soților lui, rosti calm Vlăduț. Ai o
seamă de păcate grele de spovedit mâine preotului, înainte de eșafod, așa că nu-i uita. Și, mai ales, nu uita
păcatul urii și invidiei, care te încerca de câte ori priveai la scaunul domnesc, știindu-l atât de aproape și atât
de imposibil de atins...
La aceste vorbe uscate Isaia tresări ca picat cu foc și se năpusti asupra tânărului, dar lanțurile scurte îl
opriră brutal. Atunci urlă, împroș- când salivă și sânge din limba mușcată:
— Cine ești, câine? Cine ești tu, de mi te pui mereu curmeziș și cutezi să-mi spui ceea ce m-am ferit să
recunosc vreodată? Cine ești?
— Ce mai contează numele meu, Isaia, când m-ai atacat mișelește de două ori fără să mă cunoști? Mergi
cu Dumnezeu, eu te-am iertat.
Și-i întoarse spatele cu hotărâre. Hatmanul îl urmă afară încruntat, pentru a-l mustra:
— Mereu am bănuit că voia tronul, dar e deja cu un picior în groapă, jupâne Vlăduț. Puteai să nu-i
arunci adevărul în față în felul ăsta.
— Oamenii ca el mor cu visul lor în brațe, jupâne Șendrea, ripostă tânărul. Ai văzut cum a reacționat.
Mâine, cu gâtul pe butuc, încă va spera ca o minune să-l aducă la Suceava, în scaun. Și mi se pare că mi-am
rupt niște oase pentru a avea dreptul de a-i spune unele vorbe...

La ceasurile zece ale dimineții de 16 Gerar, Anul Domnului 1471, în târgul Vaslui, căzură capetele
trădătoare ale marelui vornic Isaia, marelui paharnic Negrilă și marelui stolnic Alexe. Legătura lor cu
voievodul muntean Radu vodă cel Frumos și execuția lor prin decapitare avură două urmări imediate. Prima,
la Târgoviște, unde Radu vodă se înspăimântă și dădu înapoi, mazilind pe logofătul Cazan pentru a îmbuna
pe moment mânia regelui Matei - care știa el ce știa. A doua fu la Vaslui, unde Ștefan vodă ridică într-o
bună zi oastea și dispăru un timp, apărând la Milcov. Adusă de ștafete, vestea apropiatei călcări a hotarului
sili pe Radu vodă să strângă oastea domnească și să pornească în întâmpinarea dușmanului său de moarte.
Lupta se dădu pe un câmp, la Soci, în a șaptea zi a lui Mărțișor, anul 1471. Risipit în patru vânturi de
priceperea vrăjmașului, Radu vodă se refugie la Târgoviște, unde se încuie în oraș, așteptând o împresurare.
Dar Ștefan vodă n-avea deocamdată putința să-l asedieze în cetatea de scaun; se mulțumi, așadar, să
jefuiască doar ținuturile de răsărit, prea puțin stingherit de cetele muntene de harț. Arse și jefui câteva zile,
apoi se retrase în Moldova. Dăduse o nouă lovitură omului turcesc din scaunul Țării Românești. Se spune că
prada a fost atât de bogată încât convoiul căruțelor încărcate se vedea dintr-o zare în alta...
 Capitolul 9. În pădurea Topologului

Era începutul lui Prier când la Vama Genune, într-un convoi de neguțători, trecu în Muntenia tânărul
neguțător Teodor Chiriac ot Corbeni. Venea cu îndreptări de la Bistrița și ducea marfă în târg la Vâlcea, o
căruță mare cu baloturi de postav nemțesc și pânzeturi. Tocmise căruțaș de la Sibiu și arătă marfa vameșilor,
plătind corect. Vameșii se uitară la el, îl văzură tânăr și fraged și se îndoiră.
— Ai de gând să ajungi la Vâlcea, jupâne Chiriac? fu unul mai curios. Și la Argeș?
— La Vâlcea chiar mâine, iar la Argeș zilele următoare.
— Atunci mai bine înnoptezi la Cozia și nu te desparți de acești negustori cinstiți, care merg la
Târgoviște. În ultima vreme s-au ridicat lotri aprigi în pădurile de pe Olt și între Topolog și Argeș. E mai cu
seamă unul, Buzea îi zice, mai rău decât toți.
— Atunci o să mă feresc cât mai bine, jupânilor, mulțumesc că m-ați prevenit.
Vameșii clătinară bărbile, privind după tinerelul negustor.
Ajungând la Cozia, tânărul trase la casa de oaspeți cu tot bagajul, după care porni în căutarea
egumenului. Timp de opt ani de zile aici fusese casa lui; poate, dacă ar fi fost mai moale din fire, azi ar fi
fost aici un monah cuminte, fără pretenții, după gândul lui Matei Albu. Din discuțiile cu Voicu pricepuse că
judele îl adusese la Cozia cu rugămintea către egumen de a-l îndemna spre călugărire. Egumenul, mai
inimos decât boierul, îi arătase că un copil de șase ani nu poate îmbrăca rasa, ci doar poate învăța scrierile
sfinte, asta dacă-l duce capul și nu-i vreun leneș ori încet la minte. Matei înghițise lecția, dar în decursul
anilor insistase în dorința lui, trimițându-l chiar pe Voicu - pe care îl credea cel mai credincios slujitor - să-l
supravegheze pe copil. Primul lucru făcut de Voicu fusese să pună o săbioară în mâna copilului și să-l ia la
vânători, spulberând astfel orice posibil îndemn al copilului spre călugărire. Într-un an de zile Voicu scosese
dintr-un copil firav de unsprezece ani un adolescent înnebunit după bătălii, arme și aventuri. Egumenul
zâmbise cumva pe sub mustață, mai atras de zburdălnicia băiatului decât de averile promise de jude; fusese
totuși nevoit să-l cheme pe Matei Albu să-și ia nepotul acasă când Vlăduț împlinise paisprezece ani și
poznele lui amenințau să devină serioase. Ultima ispravă a băiatului la Cozia fusese un drum de taină în
zmeuriș cu o codană isteață din cătunul Nucet de peste munte. Judele venise la Cozia într-un suflet, își luase
nepotul de urechi și-l exilase apoi la Oradea. Azi Vlăduț înțelegea ura ce-l mânase pe judele Matei, dar nu i-
o ierta. N-avea să-i ierte niciodată îndepărtarea de maica lui. Niciodată!
Acum, stând prosternat la mormântul marelui voievod Mircea cel Bătrân din pronaosul bisericii
mănăstirii, Vlăduț înălță în gând o rugăciune de mulțumire pentru că Dumnezeu îi îngăduise un tovarăș atât
de credincios ca Voicu. Acest bărbat modest îl apărase și-l ocrotise ca o mamă, și-i părea rău că se
despărțiseră. Voicu fusese nevoit să rămână la Sighișoara, alături de pribegii Drăculești ai lui Vlad vodă, în
urma unei discuții aprinse cu Vlăduț, care-i demonstrase că unul mai merge, dar doi sunt deja prea mulți.
„Te cunosc prea mulți dintre Dăneștii și prietenii judelui din Târgoviște”, spusese tânărul. „Eu îmi schimb
numele și îmi dau jos sărăcia asta de barbă, așa că nu mă va recunoaște nimeni; dar prezența domniei tale
lângă mine le va da idei, iar de aici până la recunoașterea mea nu-i decât un pas. Te rog, Ioane, înțelege-
mă!” „Să te las singur, fără să aflu nimic despre măria ta?” „Voi găsi o cale să ne vedem, Ioane, fii sigur!”
Așa că acum tânărul se întreba cam cum ar putea să-și îndeplinească făgăduielile: față de Voicu, față de
armurierul din Oradea...
Amintindu-și ultimele luni scurse după executarea celor trei sfetnici, Vlăduț se scutură. Fusese frecat de
hatman câteva zile până ce învățase câteva chichițe folositoare, până ce reținuse numele și obiceiurile
demnitarilor de la curtea munteană, oamenii importanți, conducătorii frățiilor - așa cum se numeau breslele
nou întocmite aici- și legile lor. Intrase apoi pe mâna postelnicului Toader, care, la un semn al hatmanului,
pricepuse cum stă treaba și-l vârâse cu nasul prin socoteli neguțătorești, îl purtase prin iarmaroace și prin
depozitele din Suceava, arătându-i cum se poartă tocmelile de negoț. Fuseseră apoi la Hotin cu actul de
danie și stătuseră la Stăuceni o săptămână, punând lucrurile la cale. „Fii liniștit, jupâne Teodor”, glăsuise
postelnicul. „Cât timp lipsești voi veghea eu pentru ca totul să meargă pe roate. îți întocmesc socoteli
separate și îți învăț oamenii meșteșugul armelor, după obicei”. Plecarea de la Dâmbu Stânii fusese stropită
cu valuri de vin rubiniu, într-un ospăț strașnic de două zile, după care își luaseră rămas bun de la toți ai casei
și porniseră spre Bistrița. De acolo luaseră îndrumări, mergând apoi la Oradea, unde se înfundaseră în
atelierul de armurărie al meșterului Francisc. „Feri-baci” îl luase deoparte vechiul lui asociat, „am nevoie de
o sută de săbii bune în următoarele patru luni, și le vreau în taină și cu banii pe loc. Poți?” „Pentru domnia
ta, jupâne Ladislau, totul se poate” zâmbise meșterul, ștergându-și pe șorț mâinile înnegrite de fum și praf de
metal. „Minunat!”se bucurase tânărul, „Iată un mic avans pentru această comandă. Sper să fie și altele”, și îi
pusese în mână o pungă pântecoasă, apoi îl îmbrățișase, nepăsător la șorțul meșterului și la fumul din jur.
Așa încât acum, la Cozia, fundul dublu al căruței cu baloturi ascundea cincizeci de săbii frumos împachetate.
Vlăduț nu-și făcea iluzii: dacă îl descopereau, avea de plătit o amendă uriașă pentru încălcarea legilor
negoțului cu arme. Breasla armurierilor, atotputernică, bogată și ocrotită de rege, făcea și desfăcea dregătorii
numai cu un semn al sprâncenei. Însă riscul era meritat, căci la o sabie câștiga de șase ori mai mult dacă le
strecura acolo unde trebuie. În împărăția păgână, de exemplu, în ținuturile de margine...
Plin de speranțe tânărul ieși din biserică și îl văzu pe egumen la stăreție. Grăbi spre el, destul de neliniștit
la amintirea felului cum părăsise mănăstirea; pupă dreapta sfințitei fețe, cu mult respect:
— Bine te-am găsit, preasfințite Paisie.
Monahul bătrân cătă lung la acel tânăr smead, care-l privea într-un fel binecunoscut, amintindu-i de un
copilandru aprig și nevinovat de odinioară. Barba albă a monahului se mișcă într-un zâmbet de recunoaștere
plăcută:
— Vlăduț Albul Ce caută aici elevul meu preferat?
— Voiesc să mă spovedesc, sfințite Paisie. În taină.

O săptămână mai târziu jupânul Chiriac, negustor de postavuri, își făcea socotelile în târg la Vâlcea și
strângea în căruță cumpărăturile pentru conacul din Corbeni. Abia aștepta să ajungă la moșie. Acasă. Îi sălta
inima de bucurie văzând căruța încărcată cu lăzi, saci, așternuturi și baloturi, pe care se dusese tot câștigul de
pe postav. Îi mai trebuia un căruțaș de nădejde, în stare să mânuiască o sabie: nu uitase avertismentul
vameșilor, iar drumul lui trecea chiar prin codrul dinspre Argeș. Se duse așadar în cea dintâi cârciumă de
lângă iarmaroc și se așeză la masa lungă, cercetând mulțimea care se înghesuia la un ulcior cu vin, cântărind
fețele și mișcările celor din jur. Îi atrase atenția un vlăjgan care părea fără treabă, tândălind între mușterii și
bând arar din cana cu vin. Era tânăr, înalt și spătos, cu o claie de păr negru numai inele și ochi căprui, veseli
și luminoși. După felul cum se mișca și privea, Vlăduț îl socoti îndestul de iute și isteț pentru ce-i trebuia lui.
Se sculă și-i puse palma pe umăr; cu o tresărire omul întoarse o căutătură nedumerită.
— Băiete, ai stăpân sau cauți unul?
Pe fața surâzătoare a celuilalt sclipiră dinți albi și puternici.
— Jupâne, s-ar putea să am sau nu, depinde de domnia ta.
— Vrei să câștigi un florin de aur?
— Câți trebuie să omor, stăpâne? râse celălalt ridicându-se cât era de lung, întrecându-l pe Vlăduț cu un
cap . Acesta cătă ascuțit la el:
— Dacă ești dintre cei care omoară un om pentru un galben, înseamnă că m-am înșelat, nu ești ce-mi
trebuie. Bea-ți în liniște vinul, băiete.
Și îi întoarse spatele. Vlăjganul își mușcă repezit mustața și-l opri șovăitor:
— A fost o vorbă proastă, jupâne. Sunt liber și fără stăpân, și nu mă dau în lături de la o muncă cinstită.
Dacă ai asemenea treabă, sunt omul domniei tale.
— Vom vedea. De unde ești și cum te cheamă?
— Sunt din Vâlcea și mă numesc Gheorghe Mureș.
— Mureș? Ăsta-i un râu în Ardeal, nu-i un nume.
— Păi, părinții mei erau de pe Mureș, jupâne, și au pribegit aici când au fost răscoalele cele mari, acum
treizeci de ani. Așa ne-a rămas porecla.
— Aha. Bine. Sabia știi s-o folosești, Mureș? Cunoști vreo boabă de nemțească, ceva?
— Jupâne, sabia o iau când mi se rupe ciomagul pe spinările altora. Știu un pic nemțește și turcește, de
pe la neguțătorii la care am slujit.
— Bine, te voi încerca. Vino cu mine. Cal ai?
— Am un căluț. Dar unde mergem, jupâne?
— Deocamdată pe drumul Târgoviștei. Sunt boier și negustor și mă cheamă Teodor Chiriac ot Corbeni.
Am nevoie de căruțaș până la Corbeni și am nevoie de un slujitor. Dacă rămâi cu mine și îmi ești credincios,
n-o să-ți pară rău.
Văzând căruța cu baloturi și caii negustorului, Mureș se miră:
— Jupâne, dar cu asemenea avere după domnia ta vrei să trecem prin pădurea Topologului? N-ai auzit
de căpitanul de lotri Buzea?
— Am auzit, și ce-i cu asta? îți dau sabie și mergi cu mine să-ți iau cal, că mârțoaga ta numai cal nu e.
O lucire trecu prin ochii căprui ai proaspătului slujitor, care tăcu mâlc și se supuse.
Cum era deja seară când se întorceau cu noul cal, Vlăduț hotărî plecarea a doua zi în zori și porunci
slujitorului să se culce sub căruță, iar el mai rămase în han la vorbă cu negustorii cunoscuți. Ascultă
îndrumări amănunțite asupra drumului de la bătrânii locului, apoi le mulțumi și se ridică, hotărât să doarmă
puțin. Trecu pe la căruță, dar culcușul dintre roți era pustiu: nici urmă de Mureș. Locul era cald încă, deci nu
putea fi departe. Vlăduț porni spre șopronul de scânduri care ținea loc de grajd, când auzi șoapte venind din
cel mai înghesuit colț al cailor. Curios, se apropie furiș, acoperit de ronțăitul animalelor, și ascultă mirat
următoarele vorbe:
— ... e tânăr și prost ca noaptea, îl pot păcăli. Spune-i căpitanului să ne aștepte dimineață dincolo de
Stânca Mare, vi-l aduc plocon.
— Nu se poate, mâine în zori avem răfuiala cea mare cu Duca. Ăsta nu merge decât noaptea, așa că-l
vom beli când nici nu se așteaptă. Mai bine vii cu noi.
— E prea mare ocazia, Tatule, ca s-o las. Mă descurc și singur...
Foșnete în fân, din ce în ce mai apropiate. Vlăduț se lipi de peretele șubred, ținându-și răsuflarea.
Dincolo de cai trecu cineva înalt; când ieși din șopron la lumina lunii pline care răsărea, tânărul își
recunoscu fără uimire slujitorul. „Va să zică așa, cumetre Mureș, tu ești cel care pui ochii pe fraieri și-i duci
plocon căpitanului tău. Sunteți o ceată de tâlhari isteți, dar v-ați găsit nașul”, gândi înverșunat. „După câte
mi-a spus șelarul acela, Stânca Mare nu-i pe drumul Târgoviștei, care e șleaul principal, ci pe un drum
lateral spre dreapta, către Pitești. Așadar, totul e limpede ca lacrima...”
Șezu un sfert de ceas între cai, socotind îndrumările și drumul descris, apoi lumina tot mai puternică a
lunii îl hotărî. Se prelinse afară, intră în han să plătească cele cuvenite, după care răsări clătinat la căruță,
îmbol- dindu-l pe Mureș cu teaca săbiei.
— Scoal’, Mu’eș, să me’gem...
Acesta săltă uluit capul, uitând să caște „somnoros”:
— Ce-i, stăpâne, plecăm deja? Dar nu-i ziuă încă!
— Ce dacă? se ținu tânărul de marginea căruței, prefăcându-se beat. Po’uncesc să scoți caii, să-i adapi și
să-i înhami iute- iute... Ține, și ascultă pe stăpânu’ tău!
Îi puse în palmă un bănuț argintiu, apoi se cocoță grămadă peste baloturi, alunecând pe capră. Slujitorul
cercetă banul în dinți, șovăi o clipă, dar vederea naivului neguțător, care sforăia de zor în căruță, îl făcu să
rânjească cinic. Pe sub pleoapele lăsate Vlăduț îl urmări cum înhamă caii, doi la căruță și doi în spate, cu
șeile pe ei, gata de a fi încălecați. Mureș îndemnă priceput caii pe ulițele adormite ale târgului, ocolind
dealul cetății cu bisericuța veche și lăsând în spate panglica argintie a Oltului. Cunoștea drumul foarte bine,
tâlharul; dar, cugeta Vlăduț, dacă Mureș lucra singur noaptea asta, îl va birui și va trece nevătămat spre
Argeș, sub ocrotirea străjilor domnești. „Dacă e să fie o ciocnire totuși”, gândea el, „vor avea o mare
surpriză din partea naivului de negustor tânăr, bețiv și naiv. Arăt eu oare ca o gâscă bună de jumulit?!” își
pipăi cu cotul sabia, atinse cu vârful cizmei ghioaga ascunsă la picioare și își aminti de arcul pus la
îndemână în spate. Mda, vor avea o mare surpriză...
Curând se înfundau în pădure. Ținutul era destul de păduros și încâlcit, dar noaptea luminoasă îi ajuta să
se orienteze cu ușurință. Șleaul principal era greu de părăsit deoarece numeroasele copite de animale și roți
de căruțe săpaseră adânc în pământ. Ici-colo se vedeau focuri mocnite: erau călători care înnoptau sub cerul
liber, departe de drum. Tânărul încetă sforăitul, dar rămase cu ochii întredeschiși, părând tot adormit.
Câteodată Mureș căta pieziș la el în timp ce mâna harnic caii buni; în lumina lunii ochii îi străluceau ca ai
unui lup, făcând pe falsul adormit să se înfioare bănuind puterea și hotărârea tâlharului. Trebuia să-l facă
repede inofensiv dacă voia să scape ieftin.
Curând drumul întortocheat prin codru începu să coboare spre un râu cu ape repezi și întinse, iar aici
negustorul dădu semne de trezire: căscă, tuși, își drese glasul.
— Unde suntem, Mureș?
— La Topolog, trecem prin vad, stăpâne, răspunse neclintit lotrul, mânând atent căruța prin apă. Apoi
trecură dincolo, urcând pe mal. Urmele de căruțe continuau înainte printre fagi și tăcerea era nesmintită în
jur. Vlăduț cercetă cerul senin.
— E trecut de miezul nopții, am intrat în pădurea Topologului, murmură pentru sine. Mureș auzi și dădu
din cap, cu ochii ațintiți la drum. Trecu astfel un ceas liniștit, apoi tânărul văzu cum urmele se încurcă și se
face alt drum la dreapta, spre Pitești. Fără a părea șovăitor, Mureș apucă pe drumul nou. Negustorul se
îndreptă pe capră.
— De ce am luat-o pe aici?
— E o scurtătură, stăpâne, grăi cu supunere Mureș.
— Eu n-o iau pe scurtături, mormăi negustorul, cu palma pe umărul celuilalt. întoarce!
 — E mai bine pe aici, protestă lotrul, fără a da drumul la hățuri.
— Ți-am poruncit să întorci, Mureș, repetă hotărât Vlăduț, cu privirea fulgerând deodată aprig. Celălalt
îl măsură de sus până jos, apoi păru să se supună și luă frâiele în mâna stângă, de parcă ar fi vrut să întoarcă.
Atent însă la mâna lui dreaptă, Vlăduț nu se lăsă surprins: când ciomagul lotrului vâjâi prin aer, gata să-i
crape fruntea, feri scurt iar lama jungherului luci sinistru, lipită de beregata lotrului. Mureș încremeni și
ciomagul îi căzu la picioare. Vlăduț puse cizma pe el.
— Ți-am poruncit ceva, lotrule, grăi tărăgănat. Nu m-ai ascultat...
Mureș înghiți în sec, simțind cum lama tăioasă ca briciul era atât de bine pusă încât orice mișcare bruscă
i-ar fi despicat gâtul. Clipi, încă nedezmeticit, când tinerelul mai făcu o mișcare, atât de iute încât lotrul nu
mai văzu ghioaga; fu doar o explozie de durere...
Când se dezmetici, zgâlțâiturile căruței îi amintiră brutal ce se întâmplase. Ceafa îi zvâcnea dureroasă,
iar când dădu să sară în picioare descoperi că nu putea mișca un deget: fusese legat de loitrele căruței cu
mare știință, ca un butuc. Voi să tușească, dar călușul din gură îl înecă,abia putând să respire. Cerul era
cenușiu: se crăpa de ziuă. Un chip semeț se aplecă deasupra lui.
— Ei, te-ai trezit, tâlharule?
Glasul cunoscut și obrazul tânăr îl făcură să geamă un răspuns. Mâna neguțătorului îi smulse călușul, dar
răspunsul era o sudalmă înflorită, îndreptată asupra propriei ființe:
— ... cap de găină proastă! Să fiu surprins de un copil?
— Așa, așa, îl încurajă zeflemisitor Vlăduț. Iar acum să-mi spui, ce-i cu Buzea al tău?
— Cine, stăpâne?
— Căpitanul Buzea, mai-marele tău. Și dacă vrei să faci pe prostul, nu ți-ai găsit omul.
Mureș cătă nevinovat la el. Vlăduț se încruntă.
— Bine. La Argeș vei da seama dinaintea armășeilor, și vor fi priponiți repede și tovarășii tăi de
tâlhării...
— N-am ce spune, declară sec Mureș. Nu cunosc nimic.
— Sunt meșteri care te vor ajuta să-ți amintești, și va pica și Buzea.
— Buzea e prea deștept să pice în mâinile armășeilor.
— Nu-i nimic, îi vei duce tu la el, îl încredință tânărul, rece. De aceea ți-am și lăsat viața. Ce credeai,
tâlharule, că-s chiar atât de prost pe cât mă lăudai aseară soțului tău, la han?
—Ai fost acolo? se minună lotrul, uitându-și starea. Și ai avut curaj să pleci singur cu mine la drum?
Nici un negustor nu-i atât de nesăbuit. Trebuia să aștepți un convoi.
— Ți-am spus că te voi încerca și n-ai luat aminte. Cine-i Buzea?
— Nu spun.
— Cine-i acest Duca și ce răfuială aveți cu el?
—Nici asta nu spun. Ce-ți pasă? Fii mulțumit că ai scăpat întreg... deocamdată. Încă nu ai ieșit din
ținutul unde stăpânește căpitanul meu.
— Mă ameninți? Și, mă rog, cu cine mă ameninți? Cu un lotru prăpădit pe care l-aș strivi cu ușurință
dacă mi-ar sta în față. Nu mă sperii de țărănoiul tău, lotrule!
Vlăduț urmărise să-l scoată din sărite cu tonul trufaș, și izbutise: Mureș se smuci.
— Vei vedea, țâncule, ce poate pielea acestui țărănoi. Află că a fost căpitan de călărime domnească sub
Vlad vodă Țepeș. A luptat cu brașovenii și cu turcii, și nu s-a lăsat prins de nici un armășel, căci nici unul n-
are destulă minte să-l prindă. Chiar și Duca, sfetnicul lui Radu vodă, s-a nevoit degeaba să pună gheara pe
el...
Lotrul tăcu, uimit de expresia fugară a tânărului la aceste vorbe. Vlăduț șuieră:
— Ia te uită, chiar căpitan al măriei sale? Duca e dintre sfetnicii trădători de atunci, nu? Și cam ce
răfuială are Buzea cu el?
— De ce vrei să știi? replică Mureș cu agerime. Vorbești de trădare, deci ești Drăculesc de-al
voievodului nostru... nu?
Tânărul tresări și-l privi ascuțit. Lotrul îi întoarse un zâmbet prietenesc.
—Ascultă, Mureș, ești băiat prea isteț și cred că, totuși, nu m-am înșelat asupra ta. Dacă te dezleg și uit
că m-ai atacat, ce-ai face?
— Ce vrei să fac, jupâne Chiriac?
— Să mi-l aduci pe Buzea, să vorbesc cu el.
—De ce crezi că Buzea ar vrea să vorbească el cu domnia ta?
— Cumetre Mureș, Vlad vodă a născocit slujba armașului mare anume pentru oameni ca voi, care ieșiți
cu parii la drum. Vă lăudați cu numele măriei sale dar uitați că-i necinstiți gândul curat cu fiecare faptă a
voastră. Sunteți tâlhari, numai buni de spânzurat. Nu m-ar opri nimic să te predau vorniciei din Curtea de
Argeș; totuși, s-ar putea să vă iert. Depinde de tine și de Buzea. Gândește-te, vreau un răspuns.
Apoi puse cu nădejde biciul pe cai, lăsându-l legat și frământat de neliniști. Erau pe vechiul drum spre
Argeș și Târgoviște, prin codrul des de fagi în care începeau să ciripească toate păsările pământului,
anunțând răsăritul soarelui. Dădea iarba nouă și înfloreau toporași, umplând văzduhul de miresme. Cu toată
liniștea din jur, Vlăduț mergea încordat, gata de orice: nu uitase că o ceată de lotri era la vânătoare.
Străluceau primele raze ale dimineții când în față, dincolo de cotul drumului, răzbătură strigăte și
zgomote de arme. Vlăduț se asigură că Hamger era înșeuat la îndemână și mână mai departe, ceva mai încet.
Ocoli pe drum și, trecând de stâncă, în față îi apăru un adevărat câmp de bătălie: în jurul unui rădvan greu,
oprit pe loc din cauza unui copac prăvălit de-a curmezișul drumului, vreo douăzeci de lotri atacau și șase-
șapte slujitori se apărau cu vrednicie, cu răcnete și suduieli. Tânărul puse mâna pe arc și slobozi două săgeți;
până să înțeleagă lotrii ce primejdie venea asupra lor, deja doi dintre ei mușcaseră țărâna. Duși de elan, caii
căruței se opriră sforăind abia lângă rădvan. O clipă mai târziu Vlăduț era în șa, cu sabia în pumn, răcnind:
— Pui de lele, veniți încoace!...
Mirarea inițială se transformă la cei atacați în bucurie iar la tâlhari în groază, căci noul dușman semăna
cu un lup închis în stâna de oi. Fusese deajuns să răsucească sabia înspre ei și un lotru căzu în genunchi, cu
pieptul străpuns. Mai făcu doi pași între ei, repezind iute sabia: un lotru se poticni, altul urlă de durere iar
trei săriră înapoi, înspăimântați. Prinzând inimă, slujitorii își întețiră eforturile. Îi conducea un boier tânăr și
roșcovan; unindu-se, năvăliră cu atâta hotărâre asupra tâlharilor încât aceștia se clătinară și dădură înapoi un
pas, apoi altul, până ce un vlăjgan bărbos și smolit, care le părea căpetenie, scoase un șuierat puternic. La
acest semnal îndată lotrii se desfăcură în două grupe, înfundându-se în tufărișuri cu o repeziciune cu
adevărat ostășească. Se lăsă tăcere, întreruptă doar de gâfâitul ostenit al luptătorilor și de gemetele răniților.
O privire în jur îl convinse pe Vlăduț că lotrii își luaseră toți răniții cu ei, o prudență și grijă
surprinzătoare. A doua privire fu la căruță, unde Mureș privea speriat peste margine; abia a treia privire fu la
rădvan. Tânărul de adineauri, mlădiu și chipeș, de vreo douăzeci de ani, se lăsa în brațele slujitorilor: primise
o lovitură în coaste și pierdea sânge. Îl luară și-l duseră la rădvan, unde un boier mare, gros și cărunt, se
ridicase grijuliu pentru a face loc rănitului. Două jupânițe în straie de călătorie se înghesuiseră îngrozite într-
un colț; acum se îndreptau, îndrăznind să se uite furiș în jur. Boierul cărunt rânji mulțumit:
— Gata, fetițelor, s-a terminat. Petre n-are decât o tăietură și mâine e iar în șa, iar slujitorii noștri sunt
încă pe picioare, totul datorită acestui viteaz care ne-a ajutat la timp. Cui avem a mulțumi, domnia ta?
— Sunt boierul Teodor Chiriac ot Corbeni, se înclină elegant Vlăduț. Pe cine am avut cinstea să ajut?
— Sunt Duca, sfetnic al măriei sale Radu vodă. Aici e fiul meu, Petre, iar jupânițele sunt: fiica mea
Zamfira - cea mai castanie - și nepoata mea Neaga, fiica vornicelului loniță din Hotărani.
Vlăduț se înclină și mai adânc, luându-și o figură încântată:
— Vestitul sfetnic Duca? Mă bucur să văd că v-am fost de folos, domnia ta. Deasemeni, mă închin
harurilor și gingășiilor jupânițelor domniei tale. Dacă s-au înfricoșat de năvala necugetată a acestor lotri, le
rog să se liniștească...
Le privea întâia oară. Zamfira era mai smeadă și mai copilă, cu un chip rotund. Neaga... Vlăduț simți că i
se oprește răsuflarea în piept în fața acelei arătări de vis. Era subțire, bălaie, cu chip de crin și trandafir, cu
buzele de mărgean viu și cald. În rostogolirea vioaie a ochilor căprii, șăgalnici, se citea ceva mai mult decât
admirație pentru fapta lui. Avea șaisprezece ani, și văzându-l rămas fără grai, întoarse amuzată fruntea; însă
îl fura cu coada ochiului, și Vlăduț își reveni repede, cu atât mai mult cu cât fălosul sfetnic ridicase vocea:
— Hei, netrebnicilor, dați odată la o parte din drum copacul acela!... Jupâne Chiriac, aceasta e căruța
domniei tale? Ce-i cu omul legat din ea? E unul din tâlhari? Ca să-l punem la cazne, să spună unde i-s
tovarășii. Dacă e de-al lui Buzea, îl jupoi de viu!
Ochii tâlharului legat se agățară de buzele tânărului, și păli la surâsul acestuia sugestiv și feroce, care-i
amintea de vorbele lor dinainte. Parcă auzea aievea zăngănitul lanțurilor și vedea în față nodul spânzurătorii,
îl observă pe negustorul tinerel cum trage pumnalul de la brâu și vine asupra lui, și închise fără voie ochii,
înfiorat. Dar tânărul doar îi tăie legăturile, surâzând spre sfetnic:
— E slujitorul meu, jupâne Duca. L-au legat azi-noapte niște lotri pe când eu dormeam; noroc că m-am
trezit la timp să-i resping, dar am hotărât să-l las în funii pe acest căscat neatent, care încă n-a priceput că
sluga trebuie să vegheze când stăpânul doarme. Socot că te-ai învățat minte, cumetre, ei?
La tonul supărat al tânărului, Mureș grăbi să îngenuncheze.
—Stăpâne, vorbești ca un sfânt. Altădată voi fi cu ochii în patru, îți promit...
 — Bine, te voi încerca, aruncă peste umăr Vlăduț, sigur de-acum de supușenia lotrului. Acesta urcă pe
capra căruței; era prea isteț ca să nu priceapă exact ce aștepta negustorul de la el. Acum Vlăduț povestea lui
Duca despre așa-zisul atac al lotrilor asupra căruței sale și cum înțelesese din spusele lotrilor cum că mai era
un alai boieresc în primejdie noaptea asta, de aceea grăbise după ei... Boierii și jupânițele se minunau,
slujitorii lui Duca ascultau și ei, iar Mureș admira în sine felul cum proaspătul lui stăpân știa să răspundă
cinstit la întrebările sfetnicului fără a destăinui nimic. Era negustorul tânăr, dar ager și învățat. Mureș zâmbi,
știind acum ce avea de făcut.
Odată copacul înlăturat din drum, călătorii erau gata de plecare. O singură neplăcere îi încurcă nițel: fiul
sfetnicului trebuia să stea întins iar tatăl său era prea gras să urce în șa. Trebuia ca una dintre jupânițe să
încalece pe calul tânărului Petre. Jupânița blondă fu cea curajoasă:
—Încalec eu, unchiule.
Și chiar încălecă, ușurică, răsfirându-și fustele de mătase verde peste spinarea calului și îndemnându-l cu
o nuia de alun culeasă din tufărișuri. Slujitorii urcaseră și ei în șei; porniră domol, înconjurând rădvanul și
căruța. Rămas lângă ușa rădvanului, Vlăduț continuă să răspundă curiozității sfetnicului, arătând că se
întorcea acasă după mult timp petrecut pe drumuri de negoț. Duca se miră:
— Negoț, cu brațul domniei tale? îți trebuie o slujbă de oaste, dragul meu. Lasă Corbenii și vino la
curte. Nu-ți ascund că măria sa are mare nevoie de oșteni, mai ales acum, după nefericirea de la Soci. Va fi
bucuros de vrednicia ta.
—Am tocmeli de negoț, domnia ta. Mi-am dat cuvântul.
— Le faci și pe acelea. Jupâne Chiriac, în Muntenia slobozeniile sunt largi și un om isteț se descurcă de
minune. Du-te acasă, dar caută-mă negreșit. În vară mărităm nepoata, și te poftesc la nuntă, la Craiova.
— Craiova? se arătă interesat Vlăduț, cercetând-o pe fata care călărea de partea cealaltă a rădvanului.
Neaga se îmbujoră puternic, cu privirea scânteind.
—E logodită cu Pârvu, al doilea fecior al banului Neagoe Strehăianu. Un băiat de aur, care o iubește
foarte mult. Când o auzi că era să i se fure mireasa, o să scoale toată Oltenia în picioare, he, he!
— De ce o necăjești, tătuță? zâmbi rănitul, făcând cu ochiul lui Vlăduț. N-o fura nimeni, căci l-ar fi
speriat până și pe Buzea tâlharul să-l știe pe Pârvu pe urmele lui...
— E o dragoste minunată, într-adevăr, spuse cuminte Vlăduț. Jupânul Pârvu, pe care abia aștept să-l
cunosc, trebuie să fie un om fericit.
— Fără îndoială, adeveri sfetnicul.
Jupânița se încruntă și dădu pinteni calului, luând-o înaintea tuturor. Duca râse:
—Neguța e sfioasă ca o căprioară. Hei, fata tatii, curând te văd și pe tine ca ea... și pe tine, Petrică.
Zamfira se înroși, Petre se strâmbă plictisit la ideea lui taică-său iar Vlăduț aprobă cuviincios, cu ochii în
fruntea alaiului, unde Neaga nici nu cătase îndărăt. I se părea tânărului că numai sfială nu era la mijloc, iar
săgețile privirii ei le simțea ca pe ace de foc. Pândi clipa când călătorii din rădvan ațipiră osteniți, și se
alătură ca din întâmplare jupâniței Neaga; apoi o depăși, curios să vadă cum i se adevereau bănuielile. Într-
adevăr, jupânița grăbi după el și-l ajunse, ca un făcut, după cotul drumului, departe de privirile celorlalți.
Acolo glăsui cu vocea ei de clopoței argintii:
—Voiam să-ți mulțumesc pentru ajutor, jupâne Chiriac.
—A fost ceva firesc, jupâniță, nimeni n-ar fi stat cu mâinile-n sân văzându-vă atacați.
— Ba ne-ar fi ocolit de departe, scutură ea fruntea. Lotrii erau mulți și răi, dar domnia ta nu te-ai temut
de ei. Părintele meu te va răsplăti.
— Nu pentru răsplată v-am ajutat, ci fiindcă suntem boieri și datori să ținem legea. Sunt sigur că la fel
gândește și logodnicul domniei tale.
Ea se opri, silindu-l și pe el să oprească, și rosti limpede:
— Țin la jupânul Pârvu.
— După cum am spus, jupâniță, se înclină el, e un om fericit.
— Ne cunoaștem de copii și unirea noastră a fost hotărâtă de ani de zile.
— E foarte bine, jupâniță. Părinții domniilor voastre sunt înțelepți.
— Vom fi fericiți.
— E ceea ce vă dorește supusul vostru prieten, se înclină el iar, cu ochii în luminile ochilor ei. Fata păli,
căci simțea vorbele de până acum goale și fără rost, de parcă încerca să se convingă singură. Acest om din
fața ei părea că o înțelege perfect, în ciuda vorbelor. Își mușcă buzele și dădu pinteni calului, țâșnind în
galop înainte, pe drumul pustiu.
—Întoarce-te, jupâniță! strigă Vlăduț, dar încăpățânarea ei bruscă îl sili să apuce pe urma ei, grijuliu din
cauza primejdiilor din jur. O ajunse peste puțin, căci pădurea se sfârșea iar drumul cobora printr-un podiș
vălurit spre un râu mare, dincolo de care se ghicea în umbrele dimineții o așezare întinsă.
—Acolo e Curtea de Argeș, întinse jupânița mâna. Aici ne despărțim. Ai zis că o iei în jos, spre
București, spre conacul domniei tale.
—Așa-i, jupâniță. Cred că voi sta un timp la Corbeni, care e lângă Bolintin. Sunt sătul de drumuri.
—Trebuie să fie frumos să vezi atâtea orașe vestite.
—Îți spun ce-i frumos, jupâniță: ceea ce-ți place, și nici aceea mereu.
— Filosofezi, jupâne Chiriac? zâmbi Neaga.
—Întotdeauna filosofez când n-am alta de făcut. Să ne întoarcem...
—Îi așteptăm pe soții noștri aici, nu pot întârzia...
Vorbeau, dar nu se slăbeau din ochi. O mișcare a calului ei îi apropie atât încât jupânița îi putu vedea
genele negre, care fereau cei mai verzi ochi cu cele mai calde luminițe aurii. Închise ochii dinaintea acelor
luminițe fierbinți, care dezmințeau toate vorbele lui reci și cuminți, și se aplecă în șa cu buzele tremurând,
neștiind nici ea ce voia și ce aștepta. Oftă când el îi luă ceafa caldă în palmă, aducând-o spre el primejdios
de mult. O sărută ușor, și, cum ea rămăsese ca moartă, o sărută mai apăsat, până ce buzele ei tresăriră și se
desfăcură, calde și minunate. Răspunsul ei îl înfioră; descălecă și o trase din șa, rezemând-o de cal și
continuând s-o sărute, în timp ce ea îi înlănțuise grumazul cu brațe moi și se lipise ca iedera de el, fierbinte
și suspinând. Brusc, el se desprinse răsuflând greu:
—Ai un logodnic, jupâniță...
—Știu, murmură ea cu ochii închiși. E un păcat ce facem.
—Atunci... șovăi el, dar ea, mai înțeleaptă, îi trase capul și-i astupă gura cu buze cerșetoare și lacome,
care-i luară parcă mințile. Nu se simțise niciodată atât de aprins de patimă ca acum, și nici nu simțise o
potrivire mai mare. Părea că Dumnezeu îi făcuse unul pentru altul. La patima lui ea răspundea la fel de
arzător, făcând să i se învârtă capul. O strânse mai tare lângă el, în el, și mâinile porniră singure s-o
descopere. Ea se mlădie cu un geamăt, cerând mai mult într-un fel care îl înnebuni.
—Hai să fugim, șopti Neaga, în timp ce buzele lui alunecau pe gât, oarbe, spre sânul palpitând în palma
lui. Vorbele ei pătrunseră mai greu în mintea înfierbântată; dar când ajunseră acolo, explodară ciudat. De
fapt, îngheță. Se trase înapoi și-i netezi straiele răvășite, pe când Neaga clipea, neînțelegând schimbarea.
—Jupâniță, grăi el, nimic nu mi-ar plăcea mai mult, dar ți-ai dat deja cuvântul și ai răni un om care te
iubește.
— Dar nu-l iubesc! izbucni ea. Mai ales după... mai ales acum!
— Iubirea e și înțelegere, murmură el. Azi m-ai văzut întâi.
— Vorbești ca părinții mei, se răsuci fata, înciudată.
—În plus, se apropie soții noștri. Limpezește-ți privirea, jupâniță, căci viața e frumoasă și e toată înaintea
ta.
— Filosofezi iar, oftă ea. Asta înseamnă că nu-i alta de făcut?
— Filosofăm împreună, ceea ce-i totuși o cale, nu? Deși...
Luminată de regretul lui vădit, sări ușoară în șa, la timp pentru ochii ce se apropiau de ei. Vlăduț se
înfundase între tufe; când rădvanul opri pe drum el era deja cu surâsul pe buze:
— Preacinstite jupâne Duca, îmi îngădui să înmânez jupânițelor câte un semn al prețuirii mele pentru
curajul cu care au înfruntat necazurile călătoriei? Aici ne despărțim.
— Firește, jupâne Chiriac, ce? A, floricele? Ești un pehlivan care vei frânge multe inimi gingașe. Nu
uita, caută-mă la curte...
Rămase mult timp în picioare, cătând în urma rădvanului și a călăreților. Vedea o fustă verde fluturând
în vânt și-l trecură sudorile. Se șterse, cugetând: „Dumnezeule, ce femeie! Pârvu ăsta e un prost, dar și eu am
scăpat ca prin urechile acului!”
Cu ochi buni, Mureș rânji mulțumit:
—Am stăpân vrednic, ce-i drept. întâlnirea asta merită o dezlegare înfricoșată, cu cea dintâi ocazie...
— Ce tot spui tu acolo, tâlharule? mormăi prost dispus tânărul.
—Jupâne Chiriac, se înțepeni demn Mureș, eu nu cunosc nici un tâlhar. Am un stăpân pe care-l voi sluji
credincios. înțeleg că am un drum de făcut și un om de adus la domnia ta. Unde să-l aduc?
Vlăduț se încruntă, dar Mureș îngenunche și-i pupă mâna:
—Mi-ai arătat încredere, stăpâne. Vei vedea că răspund la fel. Unde?
Tânărul răsuflă adânc, alungându-și temerile și risipindu-și răscoala sângelui. Cătă atent în jur înainte de
a răspunde:
 —Aici, în marginea pădurii. Vă aștept.

Trecuse de miezul nopții. Focul călătorului scăzuse mult, abia luminând sălașul dintre stânci unde se
adăpostiseră caii și căruța. Siluetele negre care înconjurau locul își făcură semne dinainte știute și năzuiră
prin tufărișuri și copaci spre sălaș. Era un singur loc de trecere, o potecă îngustă mărginită de dracilă
spinoasă și pereți înalți de piatră, ce dădeau spre râul Argeș. Căpetenia știa locul dinainte și admiră
prevederea călătorului; dar, cum admirația era una iar treburile alta, păși înainte pe cărare, lăsându-și cei
zece oameni în urmă. Trecând între două tufe, piciorul lui agăță un fir de ață ce fusese întins la nivelul
genunchilor, de-a curmezișul potecii; ața clătină un clopoțel, al cărui sunet cristalin destrămă tăcerea nopții,
iar cel adormit se rostogoli imediat sub căruță, la adăpost de orice lovitură neprevăzută.
— Stai, cine-i?
Siluetele încremeniră de uimire; căpetenia înjură, dar făcu semn celorlalți să stea pe loc, iar el înaintă pe
cărare, masiv și semeț.
— Sunt cel pe cere-l aștepți, jupâne Chiriac, vorbi gros.
— Mureș e cu domnia ta?
— L-am lăsat în urmă. Dar am venit la întâlnire, boierule, nu?
— Spune oamenilor tăi să stea pe loc, sună de sub căruță răspunsul. Domnia ta vino singur. Fii liniștit,
nu-i nimeni în jur.
— Știu, boierule; credeai că vin fără să verific asta? rosti superior căpetenia, intrând în poienița mică.
Vlăduț ațâță focul pentru a lumina locul și își întâmpină oaspetele în picioare; ajunși față în față, se măsurară
fără sfială, unul tânăr și subțirel, celălalt matur, înalt și voinic, cu o barbă deasă și neagră ca smoala.
— Stai jos, domnia ta, se mișcă politicos Vlăduț, făcându-se că nu-i vede pumnul sprijinit semeț pe
mânerul paloșului. Bine ai venit.
— Eu sunt aici la mine acasă, jupâne, ripostă fudul Buzea. Domnia ta ești oaspetele, și nu ești bine
venit. Mi-ai ucis trei oameni, mi-ai rănit cinci și ai răsucit mințile băiatului ăluia, Gheorghiță Mureș, care mă
tot toacă de aseară că el stă la tine slugă, în loc să rămână cu noi, liber ca pasărea cerului. Convinge-mă că
avem ce discuta, spre binele tău.
— Cred că simt o amenințare sub vorbele tale, jupâne Buzea?
— Eu nu ameninț, ci acționez, boierule...
Lotrul șuieră scurt, fără să-și miște privirea de la tânăr. Dinspre cărare se auziră pașii grei ai tâlharilor,
care atacau. Vlăduț își duse plictisit mâinile la spate, dar altminteri nu se clinti din loc; continua să stea jos
împreună cu Buzea, cătând la acesta cu mare liniște. Căpetenia nu apucă să se mire de asemenea nepăsare
când în spate izbucniră blesteme grozave, suduieli și accese de tuse. Buzea sări în picioare, încordat, cu
mâna pe paloș.
— Mergi și culege-ți oamenii, căpitane, îl pofti de jos Vlăduț. Mă găsești aici, nu plec.
Lotrul se năpusti înapoi spre potecă, gata de luptă; dar ceea ce desluși în întuneric îl făcu să caște strașnic
gura, ca un copil. Afurisitul de boier retezase în ascuns o funie legată de creanga unui copac, ce ținuse o
cracă mult aplecată; odată eliberată, creanga ridicase în văzduh o plasă pescărească întinsă pe cărare și
mascată cu frunziș. Pești ceva mai mari, vreo cinci-șase tâlhari se zbăteau încurcați în ochiurile plasei, la
zece picioare în văzduh, și înjurau cu foc:
— Ptiu, fir-arl..
— Care-a fost puiul de lele...
— Căpitane, dă-ne jos!
Cu mâinile în șolduri sub ei, Buzea spumega:
— Neisprăviților, las’ că vă smulg eu bărbile!...
Ceilalți patru se tăvăleau pe jos ceva mai departe de cărare, tușind din răsputeri: aceeași funie retezată
eliberase și o micuță catapultă, care le împroșcase praf în față. Nu orice praf, ci pulbere de piper. Căpetenia
îi pocni furios și se năpusti asupra ticălosului de negustor cu paloșul gol în pumn, să-l taie bucăți și să-l
fărâmițeze în dinți; îl găsi în același loc unde-l lăsase, cu mâinile-n sân și liniștit ca un prunc, și ceva din
nemișcarea lui îl dezarmă brusc. Umerii lui Buzea căzură și el izbucni într-un râs grozav, cutremurat de
hohote și plesnindu-și palmele mari peste coapse de prea multă veselie.
— Au, jupâne Chiriac! îngăimă el printre lacrimi. Pot să jur că ai fost un copil tare zbânțuit, care ai scos
peri albi dădacelor!
— Când mi-am făcut culcuș aici, am găsit o năpârcă pe o piatră la soare, grăi calm Vlăduț. Puteam pune
pe cărare țepi înmuiați în veninul ei. Dar n-am făcut-o. Trage concluzia singur.
 —Ascultă, boierule, deveni Buzea serios. Nu accept lecțiile oricui, dar cu domnia ta fac o excepție și îți
iert necazurile pe care mi le-ai pricinuit ieri. Ce vrei de la mine?
—Ai fost căpitan al măriei sale Vlad vodă. Cum de te-ai coborât aici?
— Primesc uneori mustrări de la niște pustnici, dar domnia ta nu ești călugăr. De ce am ajuns aici nu-i
treaba ta.
— Dar a cui? A lui Duca? Ce s-a întâmplat?
— Nu știu ce ai vorbit cu Mureș, dar băiatul ăla habar n-are, îl repezi lotrul. Duca e doar un lup printre
lupi mai mari. Eu sunt din neam de moșneni și am fost căpitan de călărime sub Vlad vodă; am luptat cu
brașovenii și cu turcii, dar dușmanii cei mari nu ei erau, ci boierii ca Duca, Savu ori Cazan, lacomi și
trădători. Dacă am ajuns să port război cu ei, asta e din pricină că pământurile neamului meu au fost
cotropite de hotar- nicul nostru, boierul din Neagra, iar când am căutat dreptatea la curtea lui Radu vodă,
Cazan și Duca mi-au râs în nas: că s-a zis cu semeția mișeilor ca mine, că Vlad vodă ne-a căutat destul în
coarne și că acum e vremea ca cei mari să-și țină rangul cum se cuvine. Pământurile noastre au rămas la
boier pe motiv că-i datoram bani și întârziasem plata; dar banii n-a vrut să-i primească înapoi. Așa am ajuns
săraci și cu inima friptă; ai mei s-au prăpădit de durere iar eu am jurat răzbunare. Ce poate înțelege unul ca
domnia ta?
„Savu din Neagra? Dumnezeu mi l-a scos în cale” cugetă Vlăduț.
— Înțeleg că boierul Savu din Neagra v-a nedreptățit iar Radu vodă a întărit nedreptatea făcută, cu sfatul
unuia ca Duca și la cererea lui Cazan logofătul, unchiul lui Savu. înțeleg că asta te-a îndârjit; dar călătorii de
ce-i ataci la drumul mare? Și cum de cutezi să amesteci numele măriei sale Vlad vodă în tâlhăriile voastre?
Ori e mai lesne să ataci oameni nevino- vați decât să-i pedepsești pe vinovați? Ce inimă ai, căpitane?
Căpetenia se răsuci în loc, mânios:
— Te întreb iar, jupâne: ce vrei de la mine? De ce mă tulburi?
— Ai fost căpitan al lui Vlad vodă și ar trebui să știi mai bine cine-i adevăratul dușman: nu Duca, ci
Radu vodă. Nu Radu vodă, ci prietenii săi turci, care-l țin în scaun.
— Și dacă știu asta, ce-mi ajută? se revoltă Buzea. A trecut vremea lui Vlad vodă; l-au vârât la ocnă
tocmai cei ocrotiți de măria sa.
— Așa-i deocamdată; dar tu nu te uiți în jur? Nu vezi ce se petrece în lumea asta? Se apropie un război
al creștinătății cum n-a fost niciodată, căpitane. Poți sta deoparte? Ai pricepere, ai minte, de ce nu le
folosești mai bine decât asupra unor bieți călători?
Acum Buzea bătea cu pași mari poienița, dând șuturi la toate pietricelele din drum, pe când Vlăduț ședea
lângă foc, urmărindu-l doar cu privirea. În cele din urmă lotrul se înfipse dinaintea lui:
— M-ai ațâțat destul, jupâne Chiriac. Ești abia un copil, dar vorbești ca un înțelept. Ce ai în minte?
— Spui că ai luptat cu turcii. Cunoști părțile bulgărești ale Dunării?
— Ca pe buzunarul meu, jupâne Chiriac, declară Buzea. Și observ că asta îți place, după cum te-ai
luminat ca un soare. Ce vrei? Și să nu mă ocolești iar; nu sunt eu dus la biserică, dar știu să-mi țin gura și pot
vedea de la o milă când cineva clocește o trăsnaie. Dacă erai un negustoraș oarecare, fugeai de mine cât te
țineau puterile.
Vlăduț răspunse cu un surâs încruntării celuilalt.
— Mă gândeam că, poate, un anume fost căpitan domnesc ar vrea să-și spele câteva păcate în sânge
păgân, ar dori, poate, să slujească un fost stăpân care are nevoie de el, și, cine știe, cu ocazia asta și-ar săra și
sufletul cu niște micuțe răzbunări...
Buzea se lăsă încetișor lângă el, numai ochi și urechi.
— În ce fel s-ar putea petrece toate astea, iubite jupâne Chiriac?
—Atacând și jefuind pe turci la sudul Dunării...
În barba neagră a lotrului se lăți cel mai uriaș zâmbet din lume.
Sfatul lor se prelungi până spre zori. Cei care i-ar fi zărit pe cei doi bărbați bând din ploști și vorbind
încet, n-ar fi bănuit că în acele clipe un nour negru se lățea pe cerul domniei lui Radu vodă cel Frumos.
 SCHIMBĂRI DE DOMNI LA BUCUREȘTI

Capitolul 1. Neguțătorii turcești

În luna Gustar, Anul Domnului 1471, în orașul Sofia se petrecu un fapt aparent obișnuit: un căpitan de
spahii- timarioți fu găsit înecat în râul Ișkar. Fusese jefuit noaptea de straie, bani și scrisorile cu pecetea
obișnuită a cancelariei provinciei, iar tâlharii nu fură găsiți.
O lună mai târziu începură prin munții Balcani o serie de întâmplări ciudate. Câteva transporturi de aur și
argint către vistieria Sofiei dispărură fără urmă, de parcă intraseră în pământ. Doar puțini supraviețuitori
dintre paznici putură spune guvernatorului Serefaga beg - care spumega de mânie - că spahii cu acte în
ordine preluau caravana sau atacau direct străjerii, uneori în feluri atât de neașteptate și copilărești de parcă
necunoscuții spahii citiseră „Cele 1001 nopți ale Șeherezadei”. Abia mult mai târziu, după iscodiri
amănunțite prin satele de pe valea lantrei sau a Ișkarului, vameșii turci și bostangiii înarmați luară urma unei
cete suspecte, care părea să răspândească aur pe unde trecea - cum să răzbată altfel prin plasa de paznici a
împărăției? - și avură o primă ciocnire cu lotrii. Aceștia se răspândiră însă ca potârnichile, zburând spre
miazănoapte, la Dunăre. Mofluzi, bostangiii se întoarseră la Sofia. Aflaseră totuși un fapt important: lotrii
veneau de la Dunăre. Era un început în primele zile ale lui Gustar, Anul Domnului 1472, solia maiestății sale
apostolice, regele Ungariei, își făcu intrarea solemnă la palatul domnesc din Târgoviște, aducând urările
obișnuite ale regelui Matia Corvinul pentru prietenul său Radu voievod, principele Țării Românești. Ca de
obicei în asemenea ocazii, curtea măriei sale fremătă de emoția pregătirilor: aveau să fie vânători, ospețe,
muzicanți, irozi și, mai presus de toate, întreceri de arme, anume întocmite pentru bucuria solilor. Se zvoni
chiar că ungurii ar iubi luptele cavalerești cu lancea, care erau mai rare la Târgoviște și, deci, mai prețuite de
tinerii curteni munteni. Alaiul ungurilor atrase în oraș și o seamă de boiernași de țară, delegații de negustori
sau simpli gură-cască dornici de petrecere pe gratis. Hanurile erau pline, iarmarocul gemea de cumpărători,
ulițele orașului foiau de tot soiul de oameni iar banii își schimbau cu repeziciune stăpânii.
În această atmosferă generală de voioșie pică la palat scrisoarea pașei Sofiei, Serefaga beg, care suna
cam așa:
„Noi, Serefaga beg, guvernator al vilayetului Sofiei din înalta poruncă împărătească a preamăritului
padișah Mahomed II - numele preasfânt al lui Allah fie asupra sa! - cerem beiului Radu Basarab care din
înalta bunăvoință împărătească stăpânește în Kara Iflak, să ne întoarcă averile prăduite și să ne predea
tâlharii care și-au făcut de cap în vilayetul Sofiei și care s-au adăpostit în Kara Iflak.”
Citită în Sfat, scrisoarea stârni protestele aprinse ale sfetnicilor munteni. Cei mai de frunte dintre dânșii,
marele vornic Neagu și noul mare logofăt Dumitru, promiseră solului venit de la Sofia că vor face tot
posibilul să rezolve necazul. Mai colțos, marele spătar Manea ceru pe un ton răstit amănunte.
— De unde știe Serefaga beg că lotrii sunt aici, la noi? Are dovezi, de ne acuză astfel? Noi respectăm
întotdeauna capitulațiile cu Poarta.
— Serefaga beg a prins pe unul dintre lotri în urma unei lupte cu ei, preciză solul cu răceală. L-a prins
viu și tâlharul a vorbit sub cazne acum vreo două săptămâni, arătând că ataca cu soții lui convoaiele cu aur și
argint din porunca beiului Radu, care e strâmtorat cu banii. Dacă asta e credința beiului Radu, preamăritul
padișah Mahomed va ști s-o îndrepte numai cu o clipire de geană.
Aceste vorbe avură efectul scontat: sfetnicii munteni izbucniră în blesteme aprige, negând orice amestec
al voievodului Radu sau al oricărui muntean în această lucrare necurată. Solul îi ascultă, dar turnă iute apă
rece peste aprinderea lor, adăugând:
— Prinsul e un oarecare Tatu, valah din Argeș, iar căpitanul lui e alt valah pe nume Buzea...
— Aa... se ridică fioros Duca, răsturnându-și jilțul din avântul mișcării. Dar, preacinstite sol, Buzea
acesta e un tâlhar vestit la noi și ne-am canonit ani de zile să-l prindem, fără a izbuti. Chiar nu mai auzisem
nimic de el în ultimul an și crezusem că a murit...
— Luminate sol, interveni și logofătul Cazan, acum înțelegem de unde a pornit totul. Acest tâlhar,
Buzea, e om primejdios și viclean, dar nici un om cu scaun la cap n-ar fi crezut că va avea cutezanța să-și
arunce crimele în spinarea domnitorului nostru. Preamăritul padișah, Dumnezeu să-l apere, știe foarte bine
prietenia domnului Radu voievod pentru împărăția otomană. Vom trimite la Sofia un sol care să-l
interogheze pe numitul Tatu, iar dacă amestecul acelui lotru e adevărat îl vom găsi apoi pe Buzea și pe
oamenii lui, iar pieile lor vă vor fi trimise la Sofia umplute cu paie, ca să știți că noi ne respectăm cuvântul și
nu umblăm cu perfidii.
— Uiți aurul, scrâșni solul mânios. E vorba de șaizeci și trei de mii opt sute de altâni de aur și argint, o
pagubă din care n-am mai găsit nimic, nici o fărâmă. Pieile lor nu valorează nici o para fără aur.
— Măritul Serefaga beg nu poate pune cuvântul unui tâlhar mai presus de cuvântul domnului nostru;
dar dacă se va dovedi că e vina muntenilor, vă vom despăgubi, după cum prevăd tratatele...
Solul plecă pufnind neîncrezător, sfetnicii - și mai apoi Vodă însuși- rămânând cu o cumplită durere de
cap . Firește, totul ajunse la urechile curtenilor în același ceas, iscând pe loc ceva la care pe solul turc l-ar fi
lovit damblaua: un râs sănătos, cu hohote și lacrimi.
— Dacă sultanul nu l-a prins pe Buzea la Sofia, cum vrea să-l prindem noi? Bravo lotrului că și-a bătut
joc de turci la ei acasă!
— Pielea ăstuia valorează aur, nu glumă!
— Asemenea om trebuie păstrat viu și folosit, nu spânzurat...
— Vă spun eu, fraților, ăsta-i un pretext al păgânilor ca să ne strice vorbele cu ungurii tocmai când solia
lor e aici...
— Așa-i, așa-i...
— Da’ lăsați-i în pustia de păgâni, că le trece lor! Mai bine să ne gândim la întrecerile de arme de
săptămâna viitoare...

Ușurătatea cu care curtenii de rând priveau necazul turcilor se cam risipi spre seară, când marele vornic
anunță întărirea străjilor la Dunăre și cercetări în toată țara pentru găsirea tâlharilor... dacă aveau să-i
găsească, bineînțeles. Comentariile curtenilor se îndreptau mai degrabă spre întrecerile de arme care le
înflăcăraseră imaginația, mai ales că premiul cel mare era o sabie de Toledo, armă nespus de prețioasă și
râvnită de toți; și cu gândul la premii și flamuri fluturânde, curtenii măriei sale Radu voievod se risipiră pe la
gazde.
Ceva mai la urmă rămaseră doi boieri tineri și strălucit îmbrăcați, oacheși ca două boabe de agat, care
porniră spre poarta palatului domnesc. Vorbeau încet între ei; se vedea că erau frați, căci semănau unul cu
altul până la cele mai mici gesturi. Li se alătură un alt curtean falnic, înalt și bălan, care purta cu eleganță o
șubă verde de catifea.
— Jupâne Pârvu, jupâne Barbu, ca părere aveți despre întreceri? se interesă noul venit, aranjându-și cu
vârful degetelor faldurile șubei. Barbu Craiovescu, cel mai mare fecior al banului Neagoe Strehăianu, își
mângâie barba neagră.
— Să vedem cine cu cine luptă, jupâne Savu. Dacă intră și cei doi boieri unguri, se vor dărâma multe
nădejdi. Sunt tari, așa se aude.
— Aiureli, hotărî spătarul, cu dispreț. Doar nu-s zmei, ci tot oameni. Îi voi învinge și voi lua premiul.
— Și dacă vor dori întreceri de lăncii cavalerești? aruncă Pârvu o provocare subtilă, căci lăudăroșenia
spătarului Savu nu-i plăcuse niciodată. Acesta se strâmbă.
— Aici las cale liberă jupânului neguțător. După felul cum s-a lăudat cândva, sunt foarte curios să-l văd
cum se descurcă.
Barbu și Pârvu se priviră, cam încruntați.
— Bănuiesc că vorbești de meritul prietenului Chiriac în salvarea unchiului și a soției mele, jupâne
Savu? grăi Pârvu. Nu mi se pare un lucru vrednic de luat în râs, mai ales că l-a bătut chiar pe Buzea lotrul.
— Nu la acea întâmplare fericită mă gândeam, dădu înapoi spătarul, ci la vorbele lui de anul trecut, cum
că și-a găsit moșia încălcată de megieșii hrăpăreți și că a trebuit să-i gonească cu lancea. Așa se întâmplă
când îți lași moșia pentru neguțătorii lungi.
— Și domnia ta ai negustorii, jupâne Savu, răsună tărăgănat din spate un glas grav și melodios. Savu se
răsuci fulgerător, dând cu ochii de Vlăduț, care stătea calm cu pumnul pe straja săbiei de Damasc, strălucitor
ca un soare în costumul lui de curte. Ochii spătarului căzură pe sabia celuilalt și asta îi schimbă replica
tăioasă cu alta:
— Firește, jupâne comis, toți avem. Toți vindem și cumpărăm moșii, iazuri, vii sau păduri, toți avem
interese de negoț. Uneori am impresia că uităm să mai fim oșteni, de aceea sunt bune și vânătorile sau
întrecerile de arme. îmi place sabia ta. Nu vrei să mi-o vinzi mie?
— Nu e de vânzare, jupâne Savu.
— Păcat, îți dădeam o sută de galbeni pe ea.
— O sută! exclamă neîncrezător Barbu. O avere pe o simplă sabie?
— Ei, e o sabie de Damasc, replică Savu. Ai gust, comise. Deci?
— Nu vând sabia asta, jupâne Savu. Pot eventual s-o dăruiesc. -Cui?
— Celui care mi-ar smulge-o din mână, prietene. Ar însemna că nu sunt vrednic de ea, de aceea nu mi-
ar părea rău s-o pierd.
— Ciudat negustor mai ești, râse Barbu. Refuzi o avere din principiu.
— Deocamdată mi-am isprăvit negustoriile și am ajuns aici azi-dimi- neață cu treburile jupânului
Neagoe, marele comis. Mâine le termin și mă pot repezi la moșie câteva zile.
— Asta înseamnă că nu intri în întreceri? Cum așa? se miră Pârvu.
— Nu vreau să flutur iar lancea pe la nasul megieșilor, surâse Vlăduț. L-aș scoate prea tare din răbdări
pe cinstitul vornic de ținut.
— Păcat, oftă spătarul. Mi-ar fi plăcut să am ocazia de a-ți smulge sabia din mână, dar așa mă pot
mulțumi cu sabia de Toledo pe care a pus-o măria sa ca premiu.
— O sabie de Toledo? Ăsta-i premiul?
— Cum, nu știai? spuse Pârvu. A, dar ziceai că ai venit azi-dimineață la curte și lipsești de... cât? O
lună? E firesc să nu știi, prietene Chiriac. Ei, deci măria sa Vodă a anunțat întreceri - poate și cu lancea - iar
premiul e o sabie de Toledo.
— De fapt, preciză spătarul, e sabia lui Vlad vodă Dracul, tatăl măriei sale. A scos-o din vistierie în
cinstea solilor unguri.
— Ce spui? tresări Vlăduț. Sabia Ordinului Dragonul de Aur?
— Știai de ea? se minună Savu. Eu azi am aflat, de la unchiul Cazan.
— Mi-a povestit și mie un moș, când eram mititel, rosti Vlăduț, bles- temându-și în sine scăparea.
Spunea moșul că îl văzuse pe Vlad vodă Dracul când se împodobea la sărbători cu însemnele Ordinului.
Cică avea un colan de aur cu medalion, o sabie de Toledo și două mantii puse una peste alta, sau un strai cu
mantie, unul roșu, altul verde. Cred că arăta ca o sorcovă cu asemenea podoabe.
Ceilalți râseră. Pârvu îl bătu pe umăr:
— Deci te duci la moșie?
 — Cred că-i voi da prietenului Savu ocazia de a-mi smulge sabia.
— Minunat, se bucură spătarul. Noi doi nu ne-am întâlnit niciodată în sălile de arme. Cred că-mi va
plăcea să am două săbii.
— Și dacă pierzi? zâmbi Vlăduț alene, simțind din plin provocarea celuilalt. Savu scutură fruntea,
semeț:
— În ultimii ani n-a fost nimeni să mă învingă, zic asta fără să vă supăr. Barbu și Pârvu sunt martori.
— Mie mi-ai crestat brațul iar lui Pârvu i-ai împuns coapsa, recunoscu Barbu. Prietene Chiriac, jupânul
Savu e iute ca trăsnetul; oricât de tari ar fi solii unguri, s-ar putea să-și frângă săbiile aici.
— Și solii cine-s?
— Ah, Filip de Som și Ioan de Czege sunt cei tineri, răspunse Barbu; conducătorul soliei e Nicolae
Bocskay, dar el nu intră în întreceri...
Fără să vrea Vlăduț tresări de uimire, atât de neașteptată era prezența magnatului la Târgoviște. Ce se
mai punea la cale? Conștient de privirea atentă a spătarului, șuieră:
— Ia te uită, un magnat al Ungariei? Păi vor curge râuri de vin, fraților, și vor fi petreceri strașnice. Nici
nu mă gândesc să mai pleci...
— Iată o hotărâre înțeleaptă, îl luă de umeri Pârvu. Hai cu noi acasă, ne așteaptă jupânesele cu cina. Face
Neguța mea niște pui fripți de-ți mănânci și degetele...
Zâmbetul comisului se lărgi, dar altminteri nu spuse nimic, ci doar se lăsă tras de brațul prietenului său
oltean, Savu rămânând în urmă cu sprânceana cam nouroasă.
De un an de când se măritase, Neaga nu se schimbase prea mult. Mai mereu plecat pe drumuri, Vlăduț
venea totuși întotdeauna în casa grămăticului Pârvu. Și Pârvu, și Neaga erau curteni, jupâneasa fiind în alaiul
doamnei Maria. Barbu Craiovescu era postelnicel. Mai aveau doi frați, Danciu și Radu, abia ridicați
flăcăiandri și numiți copii de casă la odăile domnului. Atent la mișcările curții domnești, Vlăduț mai știa că o
verișoară de-a fraților Craiovești era măritată undeva, în seraiul lui Aii beg Mihaloglu, pașa Nicopolei și turc
de familie veche. Aveau neamuri și în metopele de la Athos. Averea lor se număra în multe sate și părți de
sate, vii, livezi, iazuri și stupini, păduri și ateliere, la război putând ridica singuri o mie de oșteni. Peste toți și
toate stăpânea bătrânul Neagoe Strehăianu, banul Craiovei. A doua soție a banului era Velica Brancovici,
din neamul despoților sârbi, iar nora lui, Negoslava, soția lui Barbu, era și ea de neam sârbesc. În ciuda
acestor averi și legături de familie care se întindeau din Serbia la Athos, Neagoe bătrânul nu era în Sfat, deși
Radu vodă îl îmbiase în destule rânduri. Prefera să-și înmulțească averile și să croiască fiilor săi un cât mai
strălucit drum la curte. La curtea Radului vodă nu era un lucru neobișnuit: mulți dregători erau cumetri,
neamuri și prieteni, legați unii de alții întru aceleași interese, și se bucurau de viață dulce după grozava
strânsoare a domniei trecute. Mai aveau necaz cu un vecin hrăpăreț, dar acelui Ștefan vodă al Moldovei îi
vor pune curând căpăstru bun alții, mai tari ca el. Va trebui să țină și moldoveanul seama de puterea turcilor,
care pe munteni îi apără de rele. Deocamdată știau cu toții că măriei sale Radu vodă nu-i pierise supărarea
pentru eșecul de la Suceava, iar pentru căderea capului vornicului Isaia plătise Cazan. Cât depre nepotul lui
Cazan, logofeția Târgoviștei primise printr-un sol ardelean o scrisoare oficială din Suceava prin care
spătarului Savu i se garanta tăierea capului de îndată ce i-arfi călcat piciorul în Moldova. Asta îi adusese
glorie și aur la curtea Radului vodă, însă Vlăduț știa mai bine ca oricine că spătarul era furios pentru felul
cum se poticnise la Suceava. Savu avea chef de sânge și nu era bine să afle vreodată adevărul. Vlăduț îl
ocolise pe cât putuse, dar felul triumfal în care intrase la curte în alaiul lui Duca - și după ce-l bătuse pe
Buzea, ceea ce nimeni nu izbutise - îl stârnise pe Savu, care își vedea faima amenințată de noul venit. Vlăduț
depusese legământul de credință față de Radu vodă și primise dregă- toria de comis al treilea prin protecția
lui Duca; se împrietenise și cu frații Craiovești, care-i erau recunoscători pentru fapta lui de arme din codrul
Topologului, dar situația bună de acum nu-l făcea să uite prezența lui Savu. Se folosise de dregătorie pentru
a absenta de la curte- cu treburile marelui comis, firește, sau cu negustoriile cu postav și mătase despre care
nu prea vorbea, dar care se vedea că-i merg bine. În numai un an se așezase temeinic la curte, era bine primit
peste tot iar când se întorcea din negustorii nu uita niciodată să aducă prietenilor săi câte ceva, dovedind
strălucit dreptatea vechii vorbe bătrânești, cum că darurile întăresc prieteniile...
Tot astfel făcu și când ajunse la casa din oraș a Craioveștilor: dărui lui Barbu un pumnal venețian, lui
Pârvu un brâu de mătase verde iar celor două jupânese o cutie cu panglici aurii, lucrușoare mărunte și
dichisite care se găseau greu la Târgoviște și pe care Vlăduț le aducea - după cum le mărturisi gazdelor -
direct din Bazarul Odriului. Surâzând cu buzele-i subțiri ca o ață, jupâneasa Negoslava, tânără și
negricioasă, luă cutia și mulțumi, adăugând:
— Azi alergi, jupâne Chiriac, dar când te vei hotărî să te așezi la casa domniei tale? Barbu ne-a povestit
cum ți-ai pus pe picioare moșia și conacul. îți trebuie o mână de femeie să țină totul, și îți mărturisesc că
multe jupânese bătrâne m-au rugat să te duc în casa lor, să te vadă...
Un rânjet vesel se lăți pe chipul tânărului, care își scutură pletele:
— Jupâneasă dragă, mă închin dinaintea domniilor lor și le mulțumesc de gândul bun, dar le rog de
iertare că nu mă încumet...
Barbu și Pârvu îi făcură cu ochiul, ferit de neveste; motivul era altul, iar ei, ca oameni însurați, îl
pricepeau foarte bine. Un bărbat falnic precum comisul Chiriac nu duce lipsă de mângâieri oriunde i-ar
poposi pașii. Astea erau planuri de muieri bătrâne cu meliță tare, care vor să fericească pe alții dintr-un
îndemn tainic al sufletului lor. Muierile rămân cu ale lor pe când noi, bărbații, avem altele: de exemplu, să
bem o cupă cu vin și să vorbim despre întrecerile de arme și de solii unguri care se țin făloși, cu vorbe
latinești întortocheate și mărețe.
Pe când erau la a doua cupă cu vin li se alătură Petre Duca, venit de la palat, unde zăbovise lângă tatăl
lui. Îl însoțea Lixandru Boloșin, un văr de-al lor din Argeș, tânăr curtean, nepot al pribeagului Boloșin,
credinciosul lui Vlad vodă. Gazdele se înveseliră și mai tare la ivirea acestor rude; vinul curse mai
îmbelșugat iar glasurile se ridicară nițel, silind suflarea femeiască să se retragă. Întrecerile erau pe buzele
tuturor; Petre, însă, le aduse și altă veste:
— Vodă discută cu Sfatul cum să mărească niște biruri pentru a astupa gura lui Serefaga beg. Eu cred că
solul turc a venit mai ales din cauza soliei ungurești, ca să ne aducă aminte cine-i mai tare.
Fu deajuns pentru a stârni blestemele celor de față. Mai neștiutor, Vlăduț întrebă care-i motivul soliei.
Barbu ridică sprâncenele.
— Anul trecut în Mărțișor a murit regele Boemiei, Gheorghe Podjebrad, fără moștenitor bărbătesc.
Ginerele răposatului, Matia Corvinul, a găsit atunci prilej să preseze boemii pentru a-i oferi coroana, lucru
pe care-l râvnește demult. Dar s-a izbit de împotrivirea Austriei și de interesele polone, care au izbândit până
la urmă. Rege al Boemiei a fost ales Vladislav Jagello, fiul regelui Cazimir, lucru care l-a îndârjit pe Matiaș
craiul, îndemnându-l să bată război cu Boemia și Austria. Ca să-și aibă spatele sigur, Matiaș a încheiat pace
cu Moldova; Ștefan vodă a profitat imediat pentru a-și aduce secuii sub ascultare, cerându-le la oaste un om
din zece. La fel de profitori, turcii au construit o cetate pe râul Sava, numită Șabaț, cu o garnizoană puternică
de spahii în chiar coasta Dalmației și a Belgradului. Dacă au văzut că turcii se întăresc la hotarul lor,
venețienii au primit în triumf solia șahului persan Uzun Hasan și au încheiat alianță cu regele Neapolelui și
cu Papa. Anul trecut, în Florar, flota venețiană comandată de cardinalul Caraffa a atacat coastele Asiei Mici
și acest an luptă în Mediterana contra flotei Porții, în vreme ce Mehmed sultanul face pregătiri mari să treacă
în Anatolia, să pedepsească răzvrătirea șahului. Ce loc poate avea aici Țara Românească? Ei?
— Te pricepi mai bine decât toți să arăți o situație, frate, făcu Pârvu. Fără îndoială, căile sunt doar două:
una înțeleaptă și una primejdioasă. Cea înțeleaptă ne îndeamnă să așteptăm să vedem ce se alege din aceste
războaie ale Porții. Am văzut amândoi în împărăție ce putere uriașă au păgânii în Balcani, că nici o cruciadă
nu i-a gonit din Evropa, pe când ei s-au lățit până la Sava. Țara Românească a fost destul de hărtănită de un
veac de când ne luptăm cu ei. Ne-a ajutat cineva? Nu. Nici azi nu ne-ar ajuta, dovadă Matiaș craiul: trimite
sol la Târgoviște ca să ne ceară neutralitate și vrea să ne împăcăm cu Moldova. Dar cine e solul? Contele
Bocskay, care e prietenul măriei sale Radu vodă și dușman lui Ștefan vodă. Asta ne arată gândul ascuns al
craiului ungur, care se arată pe față împăcat cu Ștefan vodă, dar de fapt îi vrea pe moldoveni prea ocupați cu
noi pentru a se mai ocupa de secuii craiului. Vrea să ne împăcăm, când știe că între Radu vodă și Ștefan
vodă nu poate fi împăcare. Zău, cred uneori că Matei trăiește în nori.
— Greșești, Pârvule, făcu Barbu. Matiaș e înțelept: el are pace cu Poarta și vrea Boemia. Dacă o obține,
va putea dicta pacea sau războiul în Evropa. Toți se tem de asta, mai ales Polonia și Poarta.
— Ca să faci război cu Poarta, Barbu, nu-i nevoie să iei Boemia, ci să te aliezi cu cei care vor război cu
Poarta. Nu te înfunzi în Boemia, ci te îndrepți către șahul persan, Veneția și Papă, ajuți Moldova și Muntenia
să fie stavile tari la Dunăre.
— Nimeni nu te ajută degeaba, Lixandre, observă Barbu.
Vărul său se încruntă la această vorbă cam cinică. Jupânul Lixandru Boloșin avea un chip frumos și calm
ca o apă liniștită. Nimeni nu-l văzuse vreodată înfuriindu-se; chiar și acum, când îi contrazicea, nu ridicase
vocea defel.
— Înțeleg că înclini spre calea primejdioasă, vere, surâse Pârvu.
— Care ar fi aceea? deschise gura Vlăduț, care ascultase atent. Calea războiului cu turcii?
— Chiar așa.
— Și de ce ar fi primejdioasă? ripostă Lixandru. Dimpotrivă, ar trebui să fie singura cale acum, cu
Mehmed încolțit din două părți. Ție ți-a plăcut obrăznicia solului păgân? Unuia ca el i-a țintuit Vlad vodă
țeasta cu un piron, și bine a făcut.
— Nu era obraznic, ci supărat pe fapta lotrului Buzea. Dar îl vom înșfăca lesne după ce prinsul din Sofia
va încăpea pe mâna gâzilor noștri, care-l vor stoarce de tot ce știe.
O umbră alunecă pe chipul comisului.
— Poate nici nu-l vor prinde, presupuse cu nădejde Lixandru. Dacă era prost, puneau demult armășeii
noștri gheara pe el. Poate îți pare rău, Pârvule, dar eu aproape că-l iert pe lotru de atacul acela de la Topolog,
după câte am auzit de la turci. Și dacă Vodă e amestecat?
— Haida-de! Radu vodă n-ar trage nici cămașa pe el dacă prietenul său Mehmed nu-i de acord, ripostă
cinic Barbu. Să trimită un tâlhar la Sofia?! Petre are atunci dreptate, turcul a venit doar fiindcă sunt ungurii
aici, ca să tragă cu urechea.
— Și cum rămâne cu sporirea birurilor? aminti Vlăduț. O fi gura pașei Sofiei flămândă, dar noi ce vină
avem că niște lotri își fac de cap la ei acasă? Nici nu-i sigur că-s români sau că sunt acolo la poruncă.
— A vorbit prinsul.
— Cuvântul unui lotru, săltă comisul umerii. Contra cuvântului unui domnitor. Greu de judecat, oameni
buni!... Solomon însuși s-ar scărpina în creștet, zău!...
Începură să râdă cu toții și ciocniră o cană cu vin proaspăt. Firește că la o judecată cuvântul unui boier
cântărea de zece ori mai mult decât al unui om de rând, care rar se încumeta să facă plângere la domnie
împotriva unui boier dacă n-avea măcar zece martori...
În aceeași seară, după ce oaspeții plecaseră și cei ai casei se trăseseră în iatace, pe când se dezbrăca,
jupânul Pârvu povesti soției sale discuția dinainte, adăugând:
— Mereu mă miră felul de a vorbi al comisului. Ai zice că puțin îi pasă, că e superficial, dar de fiecare
dată nimerește drept la țintă.
— Am văzut și eu, îngână Neaga. Trebuie că e foarte învățat.
— Nu neapărat, însă are un har de a te face să-l aprobi, chiar dacă în sinea ta ai altă părere. Unchiul
nostru, Aii beg, l-ar numi pe limba lui pehlivan. Poate n-ar greși...încă obsedat de felul de a fi al prietenului
său comisul, Pârvu clătină din cap; apoi vederea soției sale în cămașă de noapte, cu poclada trasă până la gât
și părul numai bucle blond-castanii revărsate pe pernă, îi schimbă gândul. Suflă în opaiț și orbecăi spre pat,
unde se strecură în așternut și o luă în brațe, recunoscător că o avea alături, atât de frumoasă, dulce și isteață.
O iubea așa de mult...
După ce totul se termină și bărbatul ei adormi, Neaga rămase mult timp trează, ascultându-i răsuflarea. Îi
respecta părerile, înțelegea că e om deștept, înzestrat cu multe calități, și-i părea rău de el. Nu-l iubea,
îmbrățișările și dragostea lui n-o aprindeau și n-o stârneau așa cum ar fi trebuit... așa cum simțise anul trecut
în brațele altuia, într-un singur sărut, întrevăzuse atunci adevărul propriei vieți, dar îi fusese teamă să-l
urmeze până la capăt. De câte ori îl vedea simțea că nu uitase nimic, că toate se răscolesc în ea. Dumnezeu îi
făcuse unul pentru altul. Nici comisul nu uitase: citea asta în privirile lui, în felul cum se încorda când era ea
prin preajmă. Dar el nu-și îngăduise niciodată nici cel mai mic semn de recunoaștere. Poate, într-o zi, vor fi
unul al altuia pentru totdeauna: avea nevoie de acest gând pentru a suporta mângâierile fade ale soțului ei.
Noroc că nu rămăsese grea, legând-o prea tare de Pârvu. Voia să fie liberă... pentru el. N-ar strica să meargă
în taină la o anumită babă despre care șopteau foarte ferit jupânesele. Acea babă ar putea-o învăța multe...

Hanul tânărului era în apropierea Porții Dealului, la marginea cetății de scaun. Străbătea gânditor
ulicioarele întortocheate, cufundate în noaptea luminată de lună, cugetând la întâmplările ultimului an. De
când pășise la vama Genune nu mai avusese odihnă: drumuri de negoț, reparații la conac, slujba de comis al
treilea, cultivarea pământurilor moșiei și, mai ales, Sofia... Fusese nebun, cu adevărat nebun, dar Buzea
fusese mai nebun decât el, căci unde avea el o idee, Buzea venea cu două... Vlăduț chicoti, singur pe stradă.
Căpitanul devenise cel mai bun prieten al lui, și doar turcimea Sofiei știa câte trăsnăi făcuseră împreună;
turcimea Sofiei și prietenii bulgari plătiți cu aur, care le ușuraseră atacurile și contrabanda cu arme în
împărăție... Dar acum treburile la Sofia încetaseră definitiv, odată cu prinderea lui Tatu de către spahiii lui
Serefaga beg. Chiar dacă Tatu și ceilalți nu știau mare lucru, era mai bine să înceteze totul acum, pe loc.
Norocul îl ajutase deja destul...
Răsucind aceste gânduri în minte, Vlăduț se apropia de han când, pe o uliță întunecată, brusc poarta unei
case se deschise și trei inși ieșiră bălă- bănindu-se, trăgând după ei un moșneag albit de vreme, care se
zbătea zadarnic în mâinile lor. îl îmbrânceau râzând, iar la lumina faclelor Vlăduț putu zări chipul
schimonosit de durere al bătrânului. Își bătuseră joc de el tăvălindu-l prin făină, căci norișori albi săreau din
straiele moșului. Căta speriat în jur, iar la vederea unui om apropiindu-se de ceata dezmățaților strigă
sfâșietor:
— Ajutor! Scapă-mă, sunt nevinovat!
Vlăduț se opri în drumul lor cu sprânceana încruntată:
— Ce se petrece aici?
Tonul sec și sabia de la șold arătară celor trei că noul venit era un boier, de aceea căpetenia lor, un tânăr
bărbos și brutal, se înclină:
— Jupâne, avem poruncă să-l ducem pe acest om până într-un loc, la o discuție cu un mare dregător, dar
dumnealui refuză să vină, așa că-l luăm pe sus deocamdată, iar mai târziu îi dăm drumul. Nu-i nimic rău.
— Au năvălit peste mine în casă, boierule, strigă moșul. Sunt Anghel, starostele croitorilor, și voi striga
mișelia lor în toată lumea...
— Dacă mai apuci, îl scutură bărbosul, disprețuitor. Să vezi, boierule, moșul are o fată care s-a iubit cu
stăpânul nostru, dar taică-său crede că vrednicul nostru stăpân a siluit-o și l-a amenințat că se plânge la
măria sa...de parcă Vodă n-are altă treabă decât să afle cine cu cine se... înțelegi domnia ta.
Haidamacii râseră grosolan. Bătrânul se smuci:
— Asta-i o minciună! Suntem oameni liberi, nu robi țigani, și nu putem fi târâți de pe stradă la porunca
oricărui ticălos. Veți da seama, voi și netrebnicul de spătar, care mi-a răpit fata cinci zile și i-a dat drumul
doar când s-a săturat de ea...
— Aș, parcă nu știi că orice fată face fițe prima oară, ca să-și salte prețul, râse bărbosul. Hai, moșule, te
așteaptă stăpânul.
— Dați-i drumul, porunci liniștit Vlăduț. Astea nu-s treburi de rezolvat noaptea, ci la lumina zilei. Unde-
i fata, cumetre Anghel?
Barba ninsă a starostelui tremură de lacrimi amare:
— Zace de scârbă. Abia am oprit-o să nu-și pună capăt zilelor...
— Am întârziat destul, se mișcă haidamacul. Jupâne, dă-te la o parte și lasă-ne să trecem.
— V-am poruncit să-i dați drumul, grăi foarte calm tânărul. Acum!
Înjurând, ceilalți scoaseră amenințători bâtele la iveală. Vlăduț șovăi dacă să tragă sabia sau nu; hotărî că
nu și își scuipă în palme, la timp pentru a evita prima bâtă ce cădea nimicitoare asupra lui. Se răsuci sub
lovitură iar în clipa următoare smulgea bâta din mâinile haidamacului și o rotea prin aer ca o morișcă,
pocnindu-l pe primul peste spinare. Al doilea căpătă o lovitură în stomac și rămase tăvălindu-se în praf, iar
pe bărbosul care se repezea la el răcnind îl întâmpină cu un pumn de colb aruncat în ochi. Bărbosul zbieră și
scoase jungherul din mânecă, repezindu-l orbește; Vlăduț ocoli cu milă atacul și se mulțumi doar să-l ia la
șuturi, pe bărbos în rând cu ceilalți doi, până ce dezmățații se adunară cu greu de jos și fugiră în noapte,
urmăriți de tânăr cu chiuituri ca la nuntă. În cele din urmă Vlăduț se întoarse la staroste, care boscorodea
supărat o serie de ucenici înspăimântați. Îi căzură cu toții la picioare, mulțumindu-i cu lacrimi în ochi și
pupându-i mâna.
— Boierule, rosti demn Anghel, n-am mințit în viața mea și tot ce ți-am spus a fost adevărul. Spătarul a
venit într-o zi la mine să-i cos niște haine, a văzut-o pe fata mea și a tot ispitit-o, dar copila e serioasă și nu i-
a ascultat vorbele mincinoase; atunci au luat-o cu forța oamenii lui într-o seară, pe când se întorcea de la
niște rude...
Glasul bătrânului se tăie. Vlăduț îi puse palma pe umăr:
— Cine este acest spătar?
— Savu, boierule.
— Ah! făcu tânărul. Moș Anghel, vino la curte cu plângerea, și vei vedea că legea este la fel pentru toți.
Să mă cauți zilele astea.
— Cui am a mulțumi, jupâne?
— Sunt comisul Chiriac. Văd că ucenicii dumitale te îngrijesc, așa că pot pleca liniștit, sper?
— Ferește-te de spătar, jupâne Chiriac, oftă starostele. Are o faimă dintre cele mai proaste.
— Știu, dar nu mă tem, rosti Vlăduț. Rămâi cu bine, meștere.
Îl petrecură cu plecăciuni și urări, dar și cu îndoială, căci legăturile spătarului Savu la curte erau
puternice. Aceeași îndoială stăruia și în mintea comisului pe când intra pe porțile hanului, iată că se vârâse în
altă încurcătură și de ce se temuse nu scăpase: o ciocnire cu Savu. Cunoscându-I pe spătar, știa că tot aici ar
fi ajuns relațiile lor; dar nu acum, nu așa de neașteptat. Nu astfel. Își căpăta pe urme un dușman aprig: era
ultimul lucru pe care-l dorea. Dar nu mai putea da înapoi.
 Când pătrunse în odaia de han unde obișnuia să tragă când stătea la curte, Vlăduț găsi așteptându-l un
călugăr ghemuit pe pat, care dormea dus. îl scutură de umăr, fericit să-l vadă deschizând ochii și părând
teafăr-sănătos. În barba călugărului sticliră dinți albi ca de lup:
— Bine te-am găsit, jupâne comis...
Vlăduț îl înșfăcă zdravăn în brațe, dându-i și un pumn prietenesc în burtă. Celălalt rânji vesel:
— Dacă te-ar vedea acum armașii domniei, ar crăpa inima-n ei.
— Lasă astea, jupâne Buzea. Ce vești?
— N-am izbutit să-l scăpăm, jupâne comis. După ce spahiii ne-au lovit așa de tare și Tatu a căzut rănit în
ghearele lor, am pus oamenii la adăpost și ne-am întors la Sofia, doar-doar om reuși să găsim vreun temnicer
prieten. Am găsit unul, vlah de neam, dar omul ne-a zis că deja pe Tatu îl căzniseră și apucase să spună că
eu le eram căpetenie, și că nici nu putea fi mutat din loc, căci gâdele turc îi zdrobise labele picioarelor. Așa
că am făcut ceea ce trebuia ca să ne apărăm pieile. Bună idee ai avut ca oamenii noștri să știe că erau în
slujba Radului vodă, doar eu cu Mureș să știm adevărul.
— Și Tatu?
— Oale și ulcele, comise.
— Dumnezeu să-l ierte, murmură trist Vlăduț, a fost un luptător pe cinste. Cum?
— Temnicerul i-a întocmit sinuciderea cu cioburile străchinii... l-am plătit zece galbeni.
— La timp, aprecie Vlăduț. Serefaga beg a cerut banii înapoi de la Vodă, care va trimite sol la Sofia
pentru interogatoriu. Tatu mă știa; dar acum turcii vor da din colț în colț, ai noștri nu vor mai plăti nimic iar
sultanul va avea mari îndoieli asupra prietenului său Radu... Ce zici?
— Zic că e o lovitură iscusită, dar trebuie să încetăm totul imediat. Nu ne putem forța norocul prea tare.
— E concluzia la care am ajuns și eu, căpitane. Unde-i Mureș?
— Cu restul oamenilor, la București. Te așteaptă.
— Drumurile vor fi trecute prin sită în două-trei zile, îl anunță tânărul. Marele vornic e supărat pe
domnia ta și vrea să-ți trimită pielea la Sofia, așa că vei pleca. Veți pleca cu toții.
— Unde?
— Unde crezi? Unde-i nevoie de voi ca de aer?
Fostul căpitan de călărime îl privi visător printre gene, abia șoptind:
— În Moldova, la Ștefan vodă. Ah, măria ta, ești înțelept ca Solomon.
— Mă cinstești cam tare, căpitane, ripostă Vlăduț.
— Lasă, măria ta, că nu-s de ieri pe lume, declară Buzea senin. Am văzut cum lupți - că nu dai de două
ori în același dușman- semeni leit unui om pe care l-am respectat și de care, de ce să nu mărturisesc, m-am
temut, și ai siguranța unuia cu spatele tare ca stânca. Te urmăresc de un an de zile, dar nu de la mine va
răsufla taina măriei tale. Fii liniștit, în Moldova n-o să te facem de rușine; dacă unul din tâlharii ăștia ai mei
va încerca vreo faptă urâtă, eu îi sunt naș. Ne-ai promis o iertare a relelor din trecut; îți ții vorba?
— Despre mine, căpitane, v-am iertat demult, și pe domnia ta în primul rând.
— Mda, murmură Buzea, ne-ai iertat trimițându-se la glorie, bogăție și moarte sigură. Ești înțelept,
măria ta, ai împuținat numărul tâlharilor munteni și al spahiilor turci, ai adunat o bogăție uriașă, ai vârât
zâzanie între Radu vodă și sultan și ai pregătit terenul pentru Vlad vodă așa cum un țăran harnic își ară
ogorul de toamna. Ești sigur că n-ai nevoie de mine acum?
— Sunt sigur, îl luă Vlăduț de gât, că am nevoie de domnia ta viu și teafăr, nu o piele umplută cu paie.
îmi pare rău că ne despărțim, căpitane, dar Dumnezeu e mare. Mai sunt sigur că măria sa te va face boier.
— Sunt moșnean, deci aproape boier, zâmbi celălalt fudul. Ca să-mi slujesc credincios stăpânul n-am
nevoie de cinuri de care prea mulți boieri și-au bătut joc. Pune-mi doar o vorbă bună, măria ta. Curând.
Ultima vorbă a lui Buzea dărâmă ceva în sufletul tânărului: un zid în dosul căruia își ferecase gândurile
și tainele, un zid pe care-l crezuse de nestrăbătut. Se răsuci violent, izbind peretele cu pumnul:
— Curând? Cât înseamnă asta, căpitane?
Era mai mult decât o simplă recunoaștere; era o izbucnire a dorului și nerăbdării care-l sfâșiau de atâta
timp. Buzea clătină fruntea.
— Ai răbdare, măria ta, și păzește-ți capul. Eu l-am urmărit pe comisul Chiriac în luptă și i-am văzut
adevărata față. Păzește-te de ochii femeii care te-ar iubi: vor vedea prin măria ta fără greșeală, și asta e
primejdios.
Răsuna, spus cu voce tare, gândul închis în el într-o tainiță a minții. Îi flutură prin față, iute ca fulgerul,
privirea serioasă a unor ochi albaștri și scăpărarea aurie a unui păr inelat, în care își cufundase cândva
degetele cu voluptate. înghiți în sec și reveni la realitate:
 — Pregătește-te de drum, jupâne Buzea. Plecăm împreună.
— La București?
— Prin Corbeni și București, la Tecuci.

Era întâia oară acel an când comisul binecuvântă seceta prelungită: râurile erau scăzute în matcă,
drumurile tari și vremea bună, așa încât patru zile mai târziu trecea pe furiș hotarul moldovean în fruntea
unei cete de zece oameni cu trei căruțe. Erau ultimii lotri rămași după luptele din valea lantrei și Ișkarului:
opt - dintre care doi răniți - Buzea și Mureș. Deși se ferise de vameșii munteni, cei moldoveni îi luară în
primire la o milă de hotar, înconjurându-i cu sulițele.
Câteva ceasuri mai apoi intrau în Tecuci cu alai de oșteni și trăgeau la vistieria târgului. Dimineața
următoare Vlăduț și Mureș se întorceau în goana cailor spre Târgoviște, având asupra lor toate îndreptările
posibile pentru vameșii moldoveni.
Trei zile mai târziu, în tabără la Vaslui, hatmanul Șendrea primea în audiență nouă zdrahoni cu înfățișare
de lupi în blană de oaie, care-i înmânau o carte, scrisă de o mână pe care Șendrea o recunoscu:
„lubite jupâne Șendrea, îți trimit nouă bărbați viteji care au hărțuit un an de zile turcii din ținutul bulgar
al Sofiei. Fiecare dintre ei face cât greutatea lor în aur, numai că sunt cam sălbatici și trebuie ținuți din scurt.
Căpetenia lor, jupânul Buzea, a fost căpitan de călărime sub Vlad vodă; capul lui e dorit și de turci, și de
Radu vodă. Motivul ți-l va spune personal. E omul meu de încredere. Oastea Moldovei poate avea încredere
în brațul lor și-i poți folosi după voie, cu rugămintea să nu-i asuprești și să nu-i pui să lupte contra țării lor.
Cu multe mulțumiri,
Ioan Vlad.
P.S. Inelul cu cap de bour al domniei tale face minuni.”
în același ceas un car acoperit intra la vistierie, înconjurat de oșteni. Anunțat în pripă, domnitorul sosi
când tocmai descărcau sacii, și-l găsi acolo pe hatman învârtindu-se de ațâțare ca leul în cușcă. Citiră
amândoi, frunte lângă frunte, chitanța semnată la Tecuci:
„Se predă la vistieria domnească a târgului în prezența vistierului jupân Danciu cincizeci și opt de mii
trei sute patruzeci și șase altâni aur de la numitul Ioan Vlad, pentru folosința domniei Țării Moldovei.”
Priviră apoi cum înaintea lor se așterne o minune de nesperat, care le îngăduia un răgaz și o rază de
soare. Hatmanul își strânsese pumnii sub bărbie de admirație, ca un copil.
— Mi-a trimis și niște oșteni învățați cu turcii, care mi-au spus povestea acestui aur. E de necrezut,
măria ta...
— Ce poveste? se interesă domnul. Șendrea îi spuse. Vodă izbucni fericit în râs:
— Ce capete înfierbântate! Au pornit războiul pe socoteala lor, fără să le pese, dând și altora o lecție de
curaj. Adună Sfatul, cumnate. Socot că acum putem încheia alianța cu vărul nostru, Uzun Hassan, care de
atâta vreme ne îndeamnă la luptă. Din această toamnă încetăm plata hara- ciului. E timpul ca Moldova să nu
se mai închine păgânilor, ci doar lui Dumnezeu sfântul.
— Amin, murmură hatmanul, și, amândoi în aceeași pornire, se închinară gospodărește, ca orice creștin
când începe o treabă.

După ce solii unguri primiseră în audiență o delegație de negustori brașoveni, luaseră prânzul în odăile
domnului și anunțaseră că vor participa la luptele cu lancea, la întrecerile de a doua zi. Rugat, contele
Bocskay acceptă să fie arbitru, pe când cei doi tineri, Filip de Som și Ioan de Czege, nici nu voiră să stea
deoparte.
— Ar însemna să nu cinstim cum se cuvine obrazul regelui nostru și pe al principelui Radu, explicară ei.
Ne vedem în arenă, domnilor...
Curtenii munteni plecară stârniți spre gazde pentru a-și pregăti temeinic armele în vederea întrecerilor.
Unii voiau să se prindă la aruncarea săgeții, alții la lăncii, dar cei mai mulți visau deja la sabia de Toledo,
premiul cel mare la întrecerile de săbii. Printre cei din urmă erau și Barbu, Pârvu, Lixandru Boloșin și Petre
Duca: împreună cu Vlăduț se sfătuiau în curtea mare a palatului, când spătarul Savu li se puse dinainte, cu
pumnul pe straja săbiei și întunecat ca noaptea:
— Jupâne comis, ai să-mi dai o explicație.
— Care anume, jupâne Savu? se interesă calm Vlăduț, pe când cei din jur se opreau din vorbă, mirați de
necuviința spătarului.
— Cum, nu știi? grăi Savu veninos. Te-am căutat zilele astea, comise!
 — Iată că m-ai găsit, replică acesta. Te ascult cu atenție, spătare.
— Te-ai legat de oamenii mei acum câteva seri, comise, și te socotesc dator, scrâșni Savu. Te-ai
amestecat unde nu-ți fierbe oala.
— A, râse Vlăduț, haimanalele alea erau oamenii tăi? Păi, dragul meu, doar i-am cumințit nițel în
numele tău, căci și-o luaseră în cap . Te-am scutit de o treabă neplăcută. Dar îți primesc mulțumirile, știi...
— Doar eu poruncesc oamenilor mei, țipă scos din fire spătarul.
— Dar ăia nu erau la Anghel din porunca ta, așa că...
— Ba erau din porunca mea! zbieră Savu. O să mi-o plătești, comise!
— Fii atent, replică rece Vlăduț. Ai recunoscut de față cu martori că slugile tale, la porunca ta, au
năvălit noaptea în casa unui staroste de frăție, l-au târât și l-au bruscat. Asta-i deja tâlhărie, jupâne spătar, și
sunt curios să asist la judecată. Zău, sunt foarte curios...
Pricepând că picase prostește în capcană, Savu șuieră:
— Ești prea sofist, comise, și uiți să fii bărbat. Ești un biet coropcar.
— Ce-i cu tine, Savule? se uimi Barbu. Faci scandal aici? Ești nebun?
— Nu, prietene, tărăgănă comisul. Domnia sa nu-i nebun, ci supărat. Eu îl înțeleg: dacă are nevoie de
trei slugi ca să siluiască o fecioară, înseamnă că nu se poate bizui pe propriile-i puteri bărbătești. E logic.
O asemenea îngrozitoare insultă încremeni pe cei de față.
— Vrei să le povestesc și domniilor lor? râse comisul. E interesant...
— Destul, mârâi Savu, cu buzele albite de mânie. Trage sabia! Acum!
— În palatul domnesc? Și doar pentru câteva adevăruri? Poftim, trage domnia ta întâi sabia, nu te sfii ca
o slujnicuță! surâse Vlăduț calm.
Pumnul spătarului tremură cumplit pe mânerul săbiei, dar o urmă de luciditate îl preveni de pasul riscant
pe care-l făcea. înghiți în sec și lăsă cu părere de rău mânerul săbiei să cadă. Ochii îi ardeau de ură:
— Mâine, la întrecerile de arme, cu sabia, scrâșni. Pe viață și pe moarte, comise. Poate dispari și acum...
— N-ai tu norocul ăsta, se înclină Vlăduț elegant către spatele lui, căci spătarul se depărta. Transmite
sănătate oamenilor tăi din partea mea.
Savu se opri ca fulgerat, dar apoi ieși pe stradă în tăcere. Comisul privi după el cu o lucire dură în
străfundurile ochilor.
— Ce fu asta, comise? șopti Barbu. Vlăduț cătă liniștit la cei din jur:
— Cred că sosit timpul să se cumințească nițel...
 Capitolul 2. Întreceri de arme la Târgoviște
Deși se înțelegea de la sine că asemenea trebușoară se cerea tăinuită cu grijă, până seara zvonul despre
duel se furișă printre curteni; de aici ajunse pe căi neștiute la urechile slujitorimii, care îl răspândiră peste
noapte în tot orașul. Înflorit și răspovestit, zvonul crescu și se umflă, stârnind o curiozitate aprinsă printre
târgoveți. Pentru ei numele spătarului Savu era binecunoscut prin chefurile și duelurile lui, prin iscusința în
mânuirea armelor și pentru că prezența lui nu era recomandată fetelor cuminți; dar de numele acelui comis
nu auzise nimeni. Trebuie să fie un pic smintit să înfrunte un bărbat cu faima spătarului. N-are nici o șansă,
și-a vârât cap tânăr sub sabie; dar, din diferite motive, inimile târgoveților sunt cu el.
Dimineața întrecerilor se vădea caldă. Bătea dinspre munte un vânticel răcoros, numai bun pentru miile
de spectatori înghesuiți lângă șanțurile cetății de scaun. Moșneni din satele din jur, boiernași din partea
locului, meșteșugari și calfe, slujitori și oșteni din garnizoana cetății, femei, bătrâni și copii se înghesuiau pe
tăpșanul din fața porții Dealului. Aprozi și oșteni cu sulițe îndrumau mulțimea, lăsând liber un teren lung de
o sută de pași, îngrădit cu stâlpi și având în centru tribuna cu baldachinul domnesc, iar la capete tabăra
luptătorilor, cu slujitorii și caii lor. Era cald și zarvă; negustori ambulanți treceau prin mulțime cu tot soiul
de mărunțișuri, plăcințele, covrigi sau băuturi, copii se ciondăneau pentru vreun loc mai bun de privit, câte o
muiere țipa la vecinul prea îndrăzneț sau își trăgea pruncii lângă fustele ei, și larma creștea. Totuși, când
trâmbițele sunară și oștenii se strânseră nervoși, lumea tăcu treptat: se vestea sosirea alaiului domnesc.
Peste puțin pătrundea în arenă, în aclamațiile mulțimii, un alai vesel și strălucitor de bogăția straielor, a
blănurilor și giuvaerelor. În frunte mergea un grup de copii de casă îmbrăcați în roșu, aur și albastru, culorile
Basarabilor; venea apoi o suită de călărași domnești, ale căror tunici de culoarea focului luceau sub greutatea
ceaprazurilor de argint. În urma lor, călare pe un frumos roib cu harnașament aurit, venea un bărbat zvelt și
bine legat de vreo treizeci și cinci de ani. Purta șubă de brocart vene- țian roșu înflorat cu aur, cu nasturi de
diamante, și pălărie împodobită cu pene roșii prinse într-o agrafă înfățișând un păun. Fruntea netedă, ochii
negri, gura cu buze voluptuoase și barba frumos rotunjită arătau un chip frumos, poate prea frumos pentru
un bărbat. Dar pe fața lui se citea osteneala petrecerilor îndelungate iar privirea piezișă dezvăluia o fire
moale și încăpățânată, măcinată de dorințe contradictorii. Era domnul Țării Românești, Radu vodă, poreclit
„cel Frumos” în tinerețe. Alături de el călăreau solii unguri și solul turc, poftit și el la întreceri. Veneau apoi
călări doamna și domnița, fiecare cu alaiul ei dejupânese, apoi sfetnicii și curtenii de rang mare, oficialitățile
orașului și alte fețe importante, care își aveau locul în tribună, alături de domn.
Vodă urcă împreună cu doamna Maria în jilțurile de sub baldachin, domnița Maria Voichița șezând pe
un scaun lângă părinți. La acea dată domnița împlinise treisprezece ani și promitea să devină la fel de
frumoasă precum tatăl ei, cu aceiași ochi negri și focoși, cu aceleași bucle castanii, ținute de un cerc de aur și
un văl subțire de mătase ca aburul. Pe lângă frumusețea domniței, azi privitorii mai putură admira noutatea
din stema Basarabilor, care strălucea deasupra baldachinului: copacul dezrădăcinat cu coroana verde pe fond
de aur, cinstire și moștenire dată de Patriarhia din Constantinopol domnitorilor munteni. Solii unguri aflați în
dreapta lui Vodă nu-și puteau ascunde uimirea dinaintea semnului vechilor basilei bizantini pe stema
dinastiei unei țări atât de mici; asta, socoteau domniile lor, se cuvenea raportat imediat la Buda.
Bucuros de respectul lor, domnul făcu semn de începere a întrecerilor. Erau trei feluri de arme: arcurile,
săbiile și lănciile, separat una de alta și fiecare cu premiul ei. Cei mai mulți curteni se prinseseră la aruncarea
săgeții, care începea imediat, țintele fiind așezate deocamdată la cincizeci de pași.
Pe când săgețile celor mai buni trei concurenți se înfigeau zbârnâind în țintele așezate acum la șaptezeci
de pași, doamna Maria își apropie buzele de urechea strălucitului ei soț. Se văzură săltând de mare uimire
sprâncenele domnitorului; la un semn logofătul Cazan se apropie de jilțul domnesc, cu o plecăciune:
— M-ai chemat, măria ta?
Radu vodă cătă la el pe sub sprâncene.
— Ce aud, jupâne Cazan, că nepotul domniei tale a stârnit scandal în târg și la palatul nostru?
Logofătul ridică ochii la cer, cu ciudă:
— Vai, măria ta, băiatul ăsta are o fire prea iute, dar e credincios măriei tale și harnic...
— Știm, jupâne Cazan, dar a pus la cale un duel cu alt curtean. Ce apucături sunt astea? îndată poruncim
să înceteze orice râcă iar cei doi înfierbântați să-și dea mâinile în fața noastră. Acum, logofete!
Cazan coborî treptele tribunei spre arenă, repezi un aprod după cei doi și-i așteptă la capătul scării. Cei
ce auziseră porunca domnului urmăriră cu interes apropierea celor doi dușmani, care veneau din părți opuse
ale arenei și se întâlniră la scară, în dreptul baldachinului: spătarul trufaș în straiele-i de catifea florentină,
comisul drept și liniștit.
— Știți bine că fapta voastră ar fi nelegiuire, comentă aspru Cazan, cu ochii mai ales la nepot. Măria sa
vă poruncește să vă împăcați. Acum!
Din tribună se putu observa că cei doi întârziară destul gestul pentru a li se ghici gândurile; își dădură
totuși mâinile în aceeași clipă, făcură o plecăciune înaltelor fețe și se depărtară grăbiți, întorcându-și spatele
reciproc. Logofătul urcă mulțumit treptele spre domnul său, care clătină fruntea cu îndoială:
— Crezi că vor încerca ceva, Cazan?
— Nu va încălca nimeni porunca înălțimii tale, stăpâne, se înclină sfetnicul. De altfel, nici nu vor ajunge
față în față în aceste întreceri, deși sunt amândoi pe lista de la sabie. Sunt patru grupe de luptători a câte opt
potrivnici și i-am pus pe cei doi în grupe diferite. De nepotul meu nu zic, e priceput, dar comisul îl va avea
de înfruntat pe jupânul Oprișa, care l-a învins pe Savu de câteva ori, așa că fii liniștit...
Ureche ageră, domnița suspină ușurel:
— Dar nu-i drept, jupâne Cazan. De ce-l năpăstuiți pe comis? Doar fiindcă apără o copilă nevinovată și
pe părintele ei?
— Cine ți-a spus atare poveste, domniță? se miră sfetnicul, blestemând în sine curiozitatea și insistența
acestei fiice iubite a domnitorului. Mândră, Maria Voichița ridică bărbia:
— Nu-i poveste. Întrebați-l pe starostele Anghel, care s-a plâns acum două zile. Voiți să înăbușiți
reclamația lui?
Prins pe picior greșit, Cazan se scărpină în barbă; domnul, în schimb, întoarse o privire nemulțumită spre
fiica lui:
— Orice reclamație ar fi, ea se va judeca după lege; până atunci, însă, ai de dat premiul pentru cel mai
bun arcaș al nostru, domniță.
Când îi spunea părintele ei pe asemenea ton „domniță”, era mai bine să se supună. Maria Voichița își
mușcă buzele, dar își îndreptă atenția către arenă, unde Barbu Craiovescu izbutea o lovitură măiastră,
nimerind ținta de la optzeci de pași în aplauzele tuturor. Biruitor, postelnicelul urcă treptele tribunei pentru
a-și lua premiul - o săgeată lucrată migălos în argint - și pentru a schimba o privire complice cu soția și
cumnata lui, care își ocupau locurile cuvenite în alaiul de jupânese al doamnei Maria. Jupâneasa Negoslava
fu felicitată de prietenele ei, pe când Neaga își stăpânea cu greu neliniștea și căta în ascuns către capătul
arenei, acolo unde comisul Chiriac urma îndată să intre în întrecerile de sabie. De ieri, de când îi șoptise
Pârvu o vorbă, tihna îi pierise. îngrijorată, pândise de dimineață clipa prielnică pentru a-l trage deoparte în
curtea palatului: „Ai grijă cu Savu, jupâne Teodor”. Îi simțise tresărirea; o privise lung, cu ochii lui calzi și
luminoși, îi zâmbise încordat și-i strânsese mâna în palmele lui puternice și aspre, într-o mângâiere
sugestivă. îl făcuse să iasă din rezerva lui obișnuită; citise în ochii lui o promisiune care o tulburase adânc și-
i adusese un val de căldură în pântec. Totul durase o clipă, după care tânărul se depărtase cu nările
fremătând, lăsând-o îmbujorată, cu sânul zvâcnind. Acum, în umbra tribunei, jupâneasa își căută soțul: iată-l
dincolo de tăpșan, nas în nas cu comisul; dar nu apucă să înțeleagă cam ce vorbeau - de-ale lor, probabil -
când trâmbițele anunțară ascuțit începerea întrecerilor de sabie. Luptătorii se aliniară în fața înaltelor fețe iar
crainicul anunță perechile ce aveau să se întreacă, alcătuirea fiind făcută prin tragerea paiului mai scurt.
Cunoscătorilor le sări iute în ochi faptul că cei doi eroi ai zilei - comisul și spătarul - erau puși în grupele
cele mai grele. Dacă Savu îi avea pe Barbu și pe marele comis Mircea ca adversari, comisul Chiriac dădea
piept direct cu Voico Dobrița și Nicolae Oprișa, sfetnici vechi și învățați cu luptele. Față de ei tinerețea
comisului era un mare dezavantaj, luptele cu sabia cerând experiență. Și, cum continua întrecerea doar cel ce
câștiga toate luptele din grupă, socoteala logofătului Cazan se dovedea bună, cei doi dușmani neavând șanse
să se întâlnească direct.
Ori, cel puțin asta credea Cazan, cugeta Vlăduț pe când îl urmărea pe spătar luptând cu Barbu. Spătarul
Savu era moale și liniștit, Barbu era iute, dar toate atacurile olteanului se sfărâmau neputincioase în
moliciunea înșelătoare a spătarului. Atent la felul de luptă al lui Savu, Vlăduț ghici îndată că pregătea un
atac la piept; cu toate acestea repeziciunea finalului îl surprinse: brusc dezlănțuit, Savu nu făcu decât o
fandare suplă și olteanul scăpă sabia din mâna serios crestată, ieșind din întrecere.
Lângă stăpânul său, Mureș fluieră admirativ:
— E iute ca un drac.
— Este, aprecie Vlăduț. Dacă voia, spătarul îl lăsa mort în țărână. Barbu se descoperise prea mult. Ei, e
rândul meu să intru, Mureș, la aminte la ce-ți spun eu acum...
Tânărul porni să-i șoptească la ureche, pe când obrazul slujitorului trecea prin toate culorile curcubeului.
Când comisul sfârși Mureș se retrase lângă un stâlp, numai ochi și urechi, iar Vlăduț păși în arenă, unde îl
aștepta Voico Dobrița.
Acesta era sârb de neam și fost sfetnic al lui Vlad vodă, însă azi era credincios Radului vodă, care-l
menținea în vornicia Argeșului. Vlăduț îi adusese uneori cai de oaste jupânului Voico, dar în rest cei doi nu
se cunoșteau. Vornicul nu-și făcea probleme cu acest țânc neînțărcat și-l atacă în forță, hotărât să-l termine
repede. Comisul făcu doar un pasmic lateral, preluând pieziș lovitura și răsucindu-și pumnul; sabia fostului
sfetnic sări în aer și jupân Voico căscă gura, uluit că avea o sabie în gâtlej și că era învins de un copilandru.
— Te dai bătut, domnia ta? apăsă Vlăduț sabia. Vornicul simți că vârful ascuțit îi înțepa pielea și
aprobă, încă nedezmeticit. În tribună se auziră exclamații iar mulțimea sări în picioare, aplaudând cu foc.
— Ce-a fost asta, comise? Cum ai reușit? se clătină Dobrița.
— Poate zilele acestea, dacă dorești, încrucișăm iar sabia pentru explicații mai bune? propuse tânărul.
Voi fi cu totul al domniei tale...
Dobrița primi și ieși din arenă cam zdruncinat, însoțit de aprozi, iar Vlăduț se întoarse la Mureș, care-l
primi bosumflat:
— Ai vorbit mai mult decât ai luptat, stăpâne. La ce bun atâta vorbă?
— Un boier, dragul meu, trebuie să aibă purtări alese și vorbă dulce.
— Adică să spintece omul cu plecăciuni și scuze slavonești? rânji slujitorul. Gata, am priceput, stăpâne.
Să știi că Savu n-a urmărit lupta, vorbea cu jupânul Oprișa. Au rămas amândoi cu gurile căscate.
— Bine, se bucură Vlăduț. Continuă să-l supraveghez!.
Săltase brusc în ochii tuturor; unii, însă, strâmbau din nas, socotind că trebuia să-i mai dea vornicului o
șansă. Barbu îi contrazise:
— E întrecere într-o grupă grea, nu filotimie. Comisul trebuie să ajungă în fața lui Savu, nu să se dea
deoparte...
Fiind câte patru perechi deodată, întrecerile se desfășurau destul de repede și curând celor cu o victorie le
veni iar rândul. Sorții îl aduseră pe Savu în fața comisului Mircea și pe Vlăduț dinaintea unui căpitan din
strajă. Vlăduț nu stătu pe gânduri, ci își atacă atât de hotărât adversarul încât acesta fu nevoit să dea înapoi
de la bun început. Potopit de lovituri iuți și precise, căpitanul abia apuca să le pareze și se înfricoșă atât că
dădu dosul, abandonând lupta în râsetele mulțimii. învingător iar, comisul se înapoie la locul său, felicitat de
prieteni.
Pe tăpșan intrau acum Savu și comisul Mircea. Era o luptă importantă și frumoasă, toți urmărindu-i cu
sentimente amestecate. Marele comis fusese prins în bătălia de la Soci de moldoveni, care-l lăsaseră în viață
și-l eliberaseră mai apoi; comisul se întorsese la Târgoviște, dar prietenia arătată de moldoveni îl cam
aruncase în dizgrația Radului vodă. Pentru Vlăduț - și nu doar pentru el - era destul motiv de simpatie; de
astă dată însă, ținea partea spătarului, nu a lui Mircea. De altfel, și Savu renunțase la moliciunea lui și se
avântase într-o serie de atacuri agere, care îl puneau în dificultate pe marele comis, mai greoi. Ținându-I
lângă sine pe Mureș, Vlăduț îi lămurea cu glas jos diferitele tactici și lovituri folosite de cei doi potrivnici.
Ceva mai în spatele lor, Barbu și Pârvu îi urmăreau uimiți:
— Ce faci, prietene Chiriac, îți înveți slujitorul?
— Dragii mei, un slujitor bun trebuie să știe să-și apere stăpânul, ripostă Vlăduț. Uite, Mureș, de
exemplu cred că spătarul va învinge: folosește lovituri înalte, care obosesc picioarele marelui comis. Pot
băga mâna-n foc că sfârșitul nu e departe și și că lovitura va fi undeva, la piept...
Tânărul nu isprăvi bine vorba când Savu atacă brusc, folosindu-se de un pas șovăielnic al potrivnicului;
în clipa următoare o picătură de sânge apărea pe cămașa albă a comisului Mircea, în zona coastelor.
Mulțimea urlă de entuziasm iar Barbu sări în sus:
— De unde-ai știut, comise?
„Fiindcă am avut norocul unui dascăl ca Jan Mladek, ofițer husit”, ar fi putut răspunde Vlăduț, dar
trebuia să intre acum față în față cu Nicolae Oprișa, care tocmai își învinsese și el adversarul. Ajungând pe
tăpșan, Vlăduț se înclină înaintea sfetnicului:
— Nădăjduiesc să-ți dau ceva de furcă, jupâne Oprișa.
„E vorbăreț, deci nesigur pe el”, socoti Oprișa. „Voico a fost neatent, dar cu mine nu-i va merge”. Așa
gândind, sfetnicul îl încercă blând, parcă nepăsător, găsind un răspuns moale și adormit; cu un zâmbet fin
atacă brutal, într-o lovitură directă și suplă care-și găsea nesmintit ținta. Lovitura fu parată și riposta veni
atât de iute încât boierul trebui să facă un efort uriaș pentru a-și salva pielea. Sări doi pași înapoi și se găsi
dezechilibrat, la mila adversarului. Vlăduț se retrase și el.
— Ce faci, băiete? clipi repede boierul, gâfâind. De ce te-ai oprit?
— Ca să nu se mai spună că a fost un accident, jupâne Oprișa, sună răspunsul mândru. Asemenea vorbe
n-ar cinsti pe nimeni.
Sfetnicul se înclină, pricepând deodată că avea în față un luptător cu har, născut să învingă. Cuprins de
plăcerea luptei, înaintă spre tânăr fără graba de adineauri, hotărât să-l stoarcă de puteri și să-l descoasă până
la urzeală. Mai prudent ca niciodată, Oprișa încercă să-și impună ritmul: un ritm monoton, cu atacuri
neașteptate și viclene, pregătite cu grijă. Astfel, experiența lui începu să-și facă efectul: prinzându-se în acest
ritm fără să-și dea seama, Vlăduț avu o clipă de descumpănire când boierul atacă brusc, deajuns pentru sabia
ageră a lui Oprișa, care-l pedepsi prompt. Atacul pieziș îi atinse coastele, și doar un reflex necunoscut îl făcu
să se răsucească, înfășurat pe lovitură ca iedera pe copac. Se alese doar cu tunica sfâșiată, fără o rană care
să-l scoată din luptă. Oprișa blestemă scurt, aprodul care-i supraveghea opri lupta iar mulțimea răcni și
aplaudă.
— Nu-s rănit! se răsti Vlăduț la aprod, care voia să-l anunțe câștigător pe sfetnic.
— Da, dar această lovitură... Încercă aprodul o contrazicere, însă tânărul izbucni furios:
— Uită-te bine, jupâne, n-am nici o zgârietură. Lupta se duce până la prima picătură de sânge, nu?
Atunci aplică regulamentul!
Aprodul se uită la Oprișa, care dădu din cap:
— Are dreptate. Continuăm lupta.
Învins, aprodul se dădu la o parte, lăsându-i să continue. Se auziră urale, căci neînțelegerea fusese
urmărită cu sufletul la gură. Încurajat de succesul tacticii dinainte, Oprișa păru să schimbe ritmul, dar treptat,
viclean, reveni la monotonia adormitoare dinainte. Părea un șarpe ce-și hipnotizează prada, apropiindu-se pe
nesimțite, în timp ce prada pare că doarme, neclintită și fără să simtă primejdia. Sfetnicul își țintuia din ochi
adversarul; cu genele lăsate, comisul părea prins și înfășurat în cântecul șarpelui, tot mai aproape de gura lui
larg deschisă. Dar când Oprișa atacă, iute ca trăsnetul, sabia lui împunse doar aerul, căci tânărul se mlădiase
pe sub sabia lui, crestându-i ușor brațul și dovedind că învățase prea bine lecția. De durere Oprișa scăpă
sabia, pricepând abia după câteva clipe că fusese păcălit și că un țânc cu caș la gură îl biruise pe el, marele
boier Nicolae Oprișa, în fața a mii de oameni care acum răcneau și își aruncau pălăriile în aer.
Politicos, Vlăduț îi culese sabia din iarbă și i-o întinse zâmbind:
— Ești un maestru, jupâne Oprișa. Mă rog de iertare dacă rana e prea grea.
Boierul îl privi lung înainte de a lua sabia.
— Rana mea, jupâne Chiriac, nu-l la braț, ci în suflet. Să fii învins cu propriile arme e un hap greu de
înghițit, și nu-i place nimănui să se dea deoparte în fața unuia de două ori mai tânăr. Dar sunt mulțumit că
cel ce m-a învins va fi el însuși un maestru. Acum știu cine va primi sabia de Toledo a Ordinului. O meriți,
tinere.
Îl bătu cu prietenie pe umeri și porni spre tribună, unde avea de explicat și povestit o mulțime. Vlăduț
prinse căutătura gânditoare a spătarului, dar se făcu a nu observa și se întoarse între prietenii săi.
În tribună domnița își arăta pe față bucuria, pe când Vodă întorcea o frunte încrețită spre Cazan:
— Iată că imposibilul s-a produs, logofete. Ce ai de gând?
— Putem porunci ca ultima luptă să se poarte cu săbii boante și neascuțite, măria ta.
— E o idee, aprecie Vodă. Găsește domnia ta un pretext.
Cazan se înclină, recunoscător.
în ultima luptă din grupă Savu îl învinse pe Lixandru Boloșin. Rămăseseră patru adversari: Savu, Petre,
Pârvu și Vlăduț. Cu o urmă de nădejde arbitrul întrecerii, Cazan, îl puse pe Vlăduț față în față cu prietenul
său Pârvu, care comentă:
— Logofătul face cam multe aranjamente. Ții la premiul ăsta?
— Nu-mi fac griji de premiu, prietene, ci numai de dorința ta de a-mi face pe plac.
— Așa? râse Pârvu. N-avea grija asta, căci nu-ți va fi ușor cu mine.
Dar știindu-i din alte dăți felul de luptă și punctele slabe, lui Vlăduț îi fu lesne să-l învingă pe oltean,
care se înclină rânjind:
— Cazan nu mai are ce vă face.
Savu îl învinse și el pe Petre Duca, și astfel cei doi ajunseră față în față, luptându-se pentru ceva mai
mult decât un premiu prețios. Se vădi totuși că Pârvu se pripise: cunoscând tinerețea și avântul celor doi
boieri, care s-ar putea astfel accidenta grav, măria sa Vodă poruncește ca ultima luptă să se poarte cu arme
neascuțite. Anunțul crainicilor stârni un val de rumoare, de strigăte și râsete, căci nu înșelase pe nimeni.
„Dați-le săbii de lemn, ca pruncilor!” strigau unii către baldachin. Alții adăugau: „Sau mai bine ciomege, ori
prăștii pentru sticleți!” „Rușine!” ziceau alții. „Dacă vor să se ucidă, nu porunci fricoase or să-i împiedice”.
Asemenea vorbe cutezătoare ale prostimii aduseră un nor pe fruntea domnului, care porunci:
— Spătarul și comisul să vină aici!
Cei doi, care așteptau pe margine, porniră într-un pas și ajunseră în același timp la capul scărilor, unde
Vlăduț murmură spre spătar:
— Întotdeauna ai câștigat întreceri cu sfori de-astea?
— Cum le-am câștigat, vei vedea îndată, scrâșni celălalt.
— N-auzi că vor să ne împiedice? Săbii netăioase! De ce nu bâte?
La fel de furios de anunț, spătarul dădu din mână:
— Las’ pe mine!
Comisul săltă umerii. Binecunoscut de domnitor, Savu începu:
— Măria ta, nu se poate să schimbăm acum regulile; ar însemna să luăm întrecerile de la capăt și ar
însemna ca toate rănile căpătate de vrednicii curteni ai măriei tale, învinși până acum, să fi fost zadarnice.
Eu mă înclin dinaintea domniilor lor și spun că, dacă nu ne faceți cinstea de a ne lăsa să luptăm ca până
acum, eu mă retrag.
— Dacă jupânul spătar se retrage, mă retrag și eu, declară comisul. Suntem bărbați, nu copii. Un premiu
câștigat fără luptă nu cinstește pe nimeni, mărite stăpâne.
Văzându-i atât de uniți și de hotărâți, Radu vodă se încruntă:
— Fie, domniile voastre. Dar fără accidente.
— În orice luptă pot apărea accidente, sublinie spătarul. Nu putem făgădui decât că vom fi atenți, măria
ta, atâta tot.
Coborâră împreună în arenă; ajunși pe tăpșan, Savu șuieră:
— Să nu crezi că s-a schimbat ceva între noi, comise. Asta a fost pentru urechile lor.
— Nici n-am crezut, ripostă acesta. Te cunosc mai bine decât speri...
Anunțul cel nou al crainicului stârni un val de urale; în mijlocul vuietului general cei doi dușmani
porniră spre locurile lor, pentru a se pregăti. Mai iute, Savu fu primul în arenă; ceva mai domol, Vlăduț
ascultă întâi șoapta lui Mureș, care zicea:
— Spătarul și-a schimbat sabia, după cum bănuiai, stăpâne.
Tânărul blestemă înăbușit, dar păși totuși ferm spre scări, grăind:
— Măria ta, am auzit de un obicei frumos în turnirele cavalerești care cere celor doi adversari, în semn
de respect, să-și schimbe săbiile între ei. Cred că înalții soli unguri vă pot confirma asta.
Mai auziseră și alții dintre curtenii munteni, care șoptiră domnului. La rândul lui, magnatul Bocskay
dădu din cap, impresionat:
— Firește, mărite principe, nobilul vostru are dreptate...
— Dar, măria ta... Începu Savu cu aprindere, însă Vlăduț se apropie de el la un pas pentru a-i zice ferit:
— Preferi să cer domnitorului nostru supunerea săbiei tale la proba focului sau a cornului de inorog?
— Ce vrei să spui? deveni spătarul alb la chip.
— Vreau să spun că ești un ticălos și că mi-ar plăcea să te zgârii cu sabia asta, ca să văd ce cinste ai.
Hotărăște! Și gândește-te bine!
Palid ca moartea, spătarul trase sabia din teacă și o înfipse în pământ cu atâta ură încât arma pătrunse
aproape cu totul în sol. Vlăduț îl imită, cu aceeași forță. Ambele săbii rămaseră doar cu străjile deasupra
ierbii, manifestare de iscusință ce stârni aplauzele asistenței și aprobarea tribunei.
— Foarte bine, domniile voastre, rosti voievodul. Veți primi săbii noi.
Aprozii aduseră în clipă armele cerute. Cei doi dușmani mai schimbară o privire întunecată înainte de a-
și înșfăca săbiile, cu o înverșunare care nu scăpă celor de față. Cunoscătorii se așezară mai bine pe lavițe,
conștienți că va urma o luptă greu de imaginat.
— Începeți! porunci logofătul Cazan în mijlocul tăcerii mulțimii.
Savu tremura, cu ochii arzând de furie, mlădios și încordat ca tigrul înainte de săritură. La fel de porniți,
începură un schimb prudent de lovituri, învârtindu-se unul în jurul celuilalt. Atacurile erau rare, pregătite cu
grijă și de o violență grozavă, în care săbiile păreau să se rupă când se ciocneau în contre măiestre, aruncând
scântei. Era o luptă ciudată, de parcă cei doi potrivnici s-ar fi temut să se atingă întâmplător, căutând doar
atacuri hotărâtoare, lovituri grele, abătute cu mare dificultate pentru amândoi. Ciudățenia căpătă formă și
nume când cei doi ajunseră față în față, împingându-se încrâncenați; ceva mai puternic, Savu îl mișcă înapoi
pe Vlăduț un pas, un pas fatal, căci piciorul tânărului găsi o groapă în iarbă și călcă în ea, dezechilibrându-se
și căzând la pământ. În clipa următoare lama săbiei lui Savu șuiera în văzduh și cădea nimicitoare asupra
comisului, gata să-l despice în două ca pe-un butuc. Dar sabia spulberă doar pământul și iarba, aruncându-le
până în tribună, căci Vlăduț se rostogolise într-o parte și evitase lovitura ucigașă, răsărind într-o fulgerare în
picioare, cu sabia în mână, la timp pentru a para al doilea atac brutal, care-i putea reteza capul. La al treilea
atac trebui să sară pe deasupra, evitând lama ce-i secera genunchii, imediat după aceea fiind nevoit să sară în
lături, căci sabia spătarului cobora deja asupra capului lui. Sprinteneala îi salvase viața de patru ori în patru
secunde, și privitorii nici nu mai apucaseră să răsufle când veni a cincea lovitură, cu o ferocitate de tigru și o
iuțeală de viperă, țintind fără greș inima comisului. Acesta nu mai apucă să facă nici un pas lateral; mai mult
din reflex se răsuci scurt, iar sabia lui găsi singură pieptul descoperit al celuilalt, și abia în ultima clipă, cu o
urmă de luciditate, își abătu brațul. Dus de avânt, spătarul se poticni tocmai când se credea stăpân pe situație.
Cătă holbat la potrivnicul său, apoi se înmuie și se prăbuși la pământ. Un firicel de spumă roșie i se ivi pe
buze.
În jur izbucni un vulcan. Mulți săriră în picioare; unii alergară pe tăpșan, înconjurându-l pe învingătorul
ce gâfâia greu și săltându-l entuziasmați pe brațe. Bărbații aruncau căciulile, nevestele fluturau năframele, în
timp ce, în tribună, Nicolae Oprișa arăta domnitorului părerea tăcută a cunoscătorilor:
— N-au luptat să se rănească, ci să se ucidă dintr-o singură lovitură. Măria ta, s-a ridicat la curtea
luminăției tale un oștean cum rar se găsește. Mulți învață doar într-o viață întreagă ceea ce acest comis știe
deja. E născut cu harul armelor.
Din spatele doamnei, jupâneasa Neaga își descleștă pumnii. I se tăia- seră genunchii și-i venea să țipe de
bucurie. Doar Cazan cobora acum încruntat treptele spre arenă și spre trupul nepotului, asupra căruia se
aplecase comisul Chiriac. Acesta ridică fruntea spre tribună:
— N-a murit, măria ta, se va face bine.
Anunțul stârni rumoare, căci spătarul avea destui prieteni și era înrudit cu mulți curteni. Ajungând la
nepot, Cazan văzu că Vlăduț nu mințise, dar nici nu spusese tot: Savu era atins la plămân și vindecarea avea
să fie dureroasă și anevoie timp de câteva luni. Comisul puse palma pe brațul sfetnicului.
— N-am avut încotro, domnia ta. Dar îi doresc sănătate.
Cazan măsură două degete de la rană la inimă și se cutremură; dădu totuși din cap spre comis cu
prietenie și supraveghe slujitorii, ce ridicau acum trupul nepotului pe targă. Îi însoți cu pași mici, părând
deodată obosit. Vlăduț își putu înturna atenția spre tribună, unde voievodul făcea semn trâmbițașilor. Nefiind
nici o îndoială asupra câștigătorului, aprozii îl luară cu ceremonie pe comis de umeri și-l petrecură spre
scări, sub privirea domnitorului și a întregii curți.
— Vino și ia-ți premiul, jupâne Chiriac, îl pofti Radu vodă, întinzându-i solemn sabia de Toledo, ce
stătuse până atunci pe o pernă de catifea în văzul tuturor. Ai câștigat-o prin luptă și e a domniei tale pe drept.
Vlăduț îngenunche și o luă emoționat: putură vedea toți că-i tremurau degetele. O sărută încetișor;
reflexele pietrelor scumpe de pe strajă i se așternură pe chip ca un curcubeu. „Te cinstesc, sabie a bunicului
meu”, gândi el, amețit de fericire. „Te-au scos din vistierie pentru gustul unor soli, ca un gest de nepăsare
față de tot ce ai putea însemna; dar eu te-am recuperat și te voi înapoia adevăratului tău stăpân. Eu sunt prea
slab ca să te port așa cum ți-e menirea: să lupți împotriva păgânilor...”
— E o sabie de mare preț, mărite stăpâne, se ridică el. Va lupta pentru gloria Țării Românești și a
domnitorului ei.
Zicând așa se uita la Radu voievod, care crezu că vorbele erau pentru el și-i surâse binevoitor. Dacă ar fi
putut bănui ce era în inima comisului său, s-ar fi îngrozit; numai domnița se înfioră o clipă în jilțul ei,
neștiind nici ea de ce. Sub întunecimea de sub baldachin, ochii neștiutului ei văr luceau verzi și tăioși ca
oțelul; sau era doar o părere, căci în clipa următoare comisul ieșea la lumina soarelui și ridica spre mulțime
sabia Ordinului, într-un gest măreț și firesc la care răspunseră aplauze ca un tunet, ce parcă nu se mai
sfârșeau. Nebănuind nimic, Vodă râse către solii unguri:
— Așteptarea domniilor voastre va lua sfârșit, căci curând începem întrecerile de lăncii cavalerești.
— Principe, se aplecă mieros spre el magnatul Bocskay, Filip de Som și Ioan de Czege sunt lăncieri
neîntrecuți. La Buda nu-i nimeni mai puternic decât ei și va fi o plăcere să se întreacă aici, la Târgoviște,
arătând nobililor luminăției tale acest meșteșug mult prețuit la noi...
Provocarea subtil- disprețuitoare stârni freamăt. Vodă zâmbi fin:
— Ni s-a spus că sunt destui munteni care s-ar măsura cu voi, conte.
— S-au ales câțiva, luminăția ta. Vom mătura arena cu panașele lor.
— Ah, măria ta, se răsuci de pe trepte Vlăduț, dă-mi voie să răspund acestor lăudăroși!
— Nu vrem să supărăm niște soli, comise, fu Vodă amuzat de felul cum se aprinsese curteanul său.
Oprișa se aplecă în jilț:
— Măria ta, poate ar fi bine să dăm acestor cavaleri unguri un alt răspuns: ei doi împotriva a doi de-ai
noștri. Vor fi trei lupte și se va alege un câștigător. Dacă va fi al lor, foarte bine; dacă va fi al nostru, va
merita o răsplată.
Ce folos are în război o lance, care împreună cu armura omului și a calului te face mai greoi ca o broască
țestoasă? se mirau boierii mai bătrâni. În război trebuie să fii ușor ca fulgul, să treci prin mlaștini, să alergi,
nu să te țină locului greutatea mare; iar acum, în plus, cu noile arme de foc, nici o armură nu te scapă de
necaz... Pe de altă parte, o armură bună, italienească, e scumpă; oștenii munteni poartă doar scuturi de piele,
zale și platoșe din bumbac gros și cusut des, coifuri rotunde și arme ascuțite. Sunt ușori în luptă și ageri ca
leii...
Cu asemenea socoteli în minte boierii bătrâni cârmiră bărbile unii la alții, mulțumiți că nu ei vor trebui să
răspundă făloșeniei celor trei soli. Boierii tineri, însă, n-ar fi voit să se retragă din întrecere, dar înțelegeau cu
nu mai era vorba de un turnir, ci de o provocare fățișă, care cerea alt soi de răspuns. Bun cunoscător al
regulilor, Nicolae Oprișa avea o mare influență asupra lor, de aceea toți se înclinară înaintea părerii sale,
solilor li se tălmăci discuția și totul deveni simplu când magnatul zâmbi spre Vodă:
— Primim propunerea, principe. Vom aduce Ungariei o nouă victorie.
— Ce e la Buda poate să nu fie la Târgoviște, murmură latinește Vlăduț, destul de tare pentru a fi auzit
de unguri și de cei ce știau limba, dar destul de încet pentru a nu fi socotit prea cutezător. Cel mai tânăr
dintre unguri, contele de Czege, sări ca ars:
— Crezi că-i așa, domnule?
— Sper să fie, domnule, se înclină Vlăduț direct spre el, lăsând restul curtenilor care nu știau latina cu
gurile căscate. Printre cei cunoscători, Oprișa râse:
— Ai mai luptat cu lancea, comise?
— Mă descurc, tresări tânărul, amintindu-și anii petrecuți într-o lume diferită, în care turnirele cu lancea
erau foarte prețuite. Asemenea amintiri erau primejdioase, mai ales că Bocskay a început deja să-l privească
atent, de parcă s-ar chinui să-și amintească de unde-l cunoaște. Noroc că la Buda își încrucișaseră drumurile
destul de rar... În afară de baia în Dunăre. Poate, cândva, când magnatul nu va mai fi sol, îi va nimeri în
mână așa cum trebuie. Căci n-a uitat și n-a iertat...
Nicolae Oprișa se întorsese către curteni, clătinând din cap:
— Cine să fie cei doi români? Ca să nu ne facem de râs în fața lor. înțelegând dilema sfetnicului valah,
contele Bocskay grăi:
— N-ar putea acești tineri cavaleri să-și aleagă singuri adversarii? Noi îl știm pe domnul Oprișa, care a
luat parte la turnire la Buda. S-a auzit și de domnul Voico Dobrița. Azi am văzut iar mulțime de tineri
curteni plini de calități. Valahii sunt un neam priceput la războaie și lupte, de aceea vă înțelegem greutatea
de a alege. Lăsați-ne pe noi. Cu cât vor fi adversarii noștri mai puternici, cu atât slava noastră va crește.
— Vezi să nu te ridic eu în slava cerului cu lancea, lăudărosule, bombăni Oprișa pentru urechea lui
Vodă, care râse spre magnat:
— Fie, domnule conte, alegeți-vă adversarii. Noi vi-l propunem pe sfetnicul nostru, jupânul Oprișa.
— E o alegere perfectă, se înclină magnatul. Și al doilea...
De lângă magnat contele de Czege suflă repezit, cu ochii la comis.
— A, surâse subțire magnatul, al doilea dorim să fie acest tânăr nobil. Sperăm ca lancea să-i fie la fel de
iute ca vorba.
— Sper să nu vă dezamăgesc, luminate sol, se înclină Vlăduț, spre amuzamentul lui Oprișa, care-l luă de
umeri pe când coborau treptele spre arenă în urma solilor:
— Ești un băiat de ispravă, comise. Eu am încredere în brațul tău. Felul cum l-ai rănit pe zăpăcitul ăla
de Savu spune multe.
— A fost un accident, jupâne Nicolae. Am lovit din reflex, nu voit.
— Asta spune-o altuia, dragă băiete, replică prietenos sfetnicul. Stratagema voastră n-a înșelat pe
nimeni, dar nu puteți fi acuzați că ați încălcat porunca de împăcare. Despre acel reflex, însă, eu pot spune
mai multe. Dacă ți-l urmai, Savu era mort, lovit în inimă; dar ai avut puterea de a-ți înfrânge reflexele, și
acest lucru nu-l poate oricine. De aceea zic că am încredere în brațul tău, căci e condus de minte. Aud că ești
neguțător; asta nu-i treabă de boier. Lasă negoțurile și stai la curte; vei învăța mai multe și vei ajunge
departe.
Asemenea sfaturi de la un om ca Oprișa erau o raritate. Mișcat, Vlăduț murmură câteva mulțumiri calde.
Mintea îi lucra intens. După căderea micilor sale afaceri din Sofia, slujba la curtea domnească putea fi
ieșirea din impas. Nu știa ce să facă; poate se va repezi la Sighișoara, să discute cu Voicu...
Ajunseră împreună în tabără, unde își aveau armurile și caii. Oprișa continuă să-l dăscălească tot timpul
cât îmbrăcară armurile. Deși le puseseră la umbra pomilor, fierul lor era fierbinte. Slujitorii îi ajutară să
încheie catarame, curele și cuișoare, le aranjară panașele și coifurile, pe când mulțimea se agita
nerăbdătoare, dornică să-i vadă pe cei patru cavaleri în arenă. Pe tăpșan aprozii aranjau gardul despărțitor iar
Bocskay se apropia cu câțiva boieri pentru a judeca întrecerea.
în mulțime izbucniră strigăte: apăruseră cei doi lăncieri unguri, călări pe cai puternici, înzăuați. Filip de
Som purta armură lustruită și panaș roșu; Ioan de Czege avea armură argintată și panaș alb de struț, amândoi
arătând amenințători și falnici. Cu toate acestea, bineînțeles că inimile românilor erau cu ai lor, și un tunet de
aplauze le întâmpină apariția la capul tăpșanului. Nicolae Oprișa călărea un murg iute, înzăuat, și purta
armură milaneză și coif cu panaș din pene de păun. Armură milaneză purta și comisul, numai că era vopsită
în negru, asemeni panașului de struț care i se lăsa până între spete. Călărea calul moldovenesc apărat de za
de sârmă, iar pe scut avea zugrăvit un corb negru, o stemă îndrăzneață, dar care se potrivea înfățișării sale
întunecate și aspre. Pe sub vizierele ridicate ochii celor patru potrivnici scânteiau de nerăbdare. Se măsurară
lăncile; câteva prea scurte sau prea ușoare fură îndepărtate, apoi se traseră la sorți perechile: Oprișa cu Ioan
de Czege și comisul cu Filip de Som. Cei dintâi își ocupară locurile, apucară lăncile întinse de aprozi și
coborâră vizierele, arătându-se gata de întrecere. Caii fornăiau sub greutatea călăreților împlătoșați, care se
cercetau acum pe deasupra scuturilor. Din mijloc magnatul tună, urmat îndată de aprozi:
— Porniți!
Îndemnați doar din pinteni, caii porniră unul spre altul întâi la trap, apoi în galop. Călăreții aplecară
lăncile, țintindu-se. Pământul duduia sub copitele cailor, vântul sufla mantiile călăreților, panașele fâlfâiau.
Ciocnirea se petrecu la mijlocul arenei, în scrâșnet de lemne rupte și fierărie lovită. Țintind coiful ungurului,
Oprișa nu izbuti să-l zvârle din șa, așa cum nici de Czege nu reuși decât să sfâșie pielea scutului
adversarului; dar în ciocnire Oprișa pierdu o scară și judecătorul dădu câștig de cauză contelui de Czege,
după regulament, stârnind o uriașă dezamăgire între privitorii înfierbântați.
Urmau comisul și baronul de Som. Vocea magnatului tună peste ei:
— Porniți!
Gâturile se întinseră și toți ochii se căscară să vadă mai bine. Porniseră amândoi ca o furtună, întâlnindu-
se în dreptul jilțului domnesc într-un zgomot amarnic. Lancea baronului se sfărâmă de scutul comisului și
bucățile zburară până în tribună, unde curtenii săriră toți odată în picioare, țipând cu entuziasm: panașul
negru flutura biruitor deasupra baronului, care se aduna gemând din iarbă. Aplauzele mulțimii se ridicară
cutremurând văzduhul. Comisul își îndemnă calul în jurul arenei, salutând mulțimea și plecând cu respect
lancea în dreptul voievodului, apoi se întoarse la locul său. Fu imediat înconjurat de prieteni, pe când
Bocskay șoptea aprig lui de Czege:
— Conte, trebuie să câștigi neapărat înaintea acestor țopârlani.
— Fii liniștit, mormăi acesta, scos din sărite de sfatul deplasat. În celălalt capăt al arenei comisul lăsa
viziera în jos. În tăcerea încordată semnalul păru să răsune ca tunetul:
— Porniți!
Cei doi potrivnici porniră la trap, apoi la galop. Lăncile se aplecară înainte. Erau aproape. Încă zece
pași... cinci., și ciocnirea fu groaznică. Lăncile se făcură țăndări, zburând până în capul scărilor, dar ei
trecură ca fulgerul unul pe lângă celălalt. Nu pățiseră nimic. Izbucniră aplauze, și însuși de Czege fu mirat și
bucuros de frumusețea luptei și de rezistența potrivnicului său.
Schimbară lăncile cu altele zdravene și porniră din nou. Și de astă dată sorții se arătară egali. Contele era
uluit.
— Nu se poate! fu auzit strigând. Am învins în multe turniruri, dar nu am mai văzut așa ceva. Domnul
comis ar putea renunța fără teamă de gura lumii.
— Are dreptate, murmură Vodă. A treia oară comisul ar putea pierde.
— Sau ar putea învinge, susură dulce domnița, cu nădejde.
— Să vedem ce-i răspunde solului, măria ta, grăi marele comis. Auzind vorbele contelui de Czege,
Vlăduț râse:
— La fel ar putea face și domnia sa. Eu merg până la capăt.
— Atunci, până la capăt, se înclină respectuos contele.
Se urniră încet, la pas, apoi treptat la galop. Mușchii cailor zvâcneau puternic sub apăsarea călăreților.
Frunțile privitorilor erau scăldate în sudoare. Se auziră strigăte de încurajare. Copitele cailor mușcau hălci
întregi de pământ, aruncându-le în aer. Încă doi pași... Ciocnirea fu atât de violentă încât calul contelui se
opri parcă într-un zid nevăzut. De Czege își fărâmă lancea în scutul atent al adversarului și încercă să-și
redreseze calul, dar în același timp lancea tânărului comis îi agăță coiful, smul- gându-l din șa. Comisul
trecu înainte ca o nălucă, dus de calul dezlănțuit, dar îl înfrână repede și-l întoarse spre conte, care rămăsese
lungit la pământ. Văzduhul se cutremura de urale fără sfârșit; însuși Radu vodă aplauda, bucuros de isprava
omului său.
 Vlăduț ajunse la conte înaintea tuturor și descălecă repede, ajutându-l să se ridice în capul oaselor.
— Ești teafăr, domnule conte? îl întrebă pe latinește.
— Aș fi preferat să mor, domnule comis, oftă acesta greu, scoțându-și coiful. Dar sunt prea teafăr și cu
orgoliul țăndări. Nu-mi rămâne decât speranța revanșei; nu refuza rugămintea unui om necăjit.
— Cum aș putea refuza? îi dădu Vlăduț mâna să se ridice. Firește!
— Ah, domnule comis, ori latina e de vină, ori domnia ta vorbești după inima mea, râse contele. Se
priviră surâzători, apoi, cedând unui impuls subit, se îmbrățișară ca doi prieteni. Comisul râse:
— Domnule conte, diseară dau un ospăț prietenilor mei, și mi-ați face o mare cinste dacă ați binevoi să
veniți, domnia ta și domnul de Som. Veți putea gusta în tihnă vinul Țării Românești. Decât la Casa solilor,
cu moșnegii noștri plicticoși...
Perspectiva îmbietoare aduse o lumină pe chipul contelui.
— Ești un om vesel, domnule comis. Venim negreșit.
Încălecară; Vlăduț făcu iar turul de onoare al arenei, după care toți patru se aliniară dinaintea fețelor
domnești. Voievodul se aplecă în jilț:
— Jupâne Oprișa, mai doriți să vă întreceți între domniile voastre?
— Nu, măria ta. Azi e un singur învingător: comisul Chiriac.
— Așa-i. Jupâne comis, ne-ai făcut azi o surpriză și o mare bucurie. De ce nu te vedem mai des la curte?
— Voi încerca pe viitor să nu mai merit mustrările măriei tale.
— Nu vei putea face altfel, jupâne Chiriac. Jupâne vel comis, se răsuci Vodă spre Neagoe, nu te
plângeai zilele astea că ai nevoie de un om priceput pentru ceairurile curții noastre?
— Chiar așa, măria ta, tresări marele comis. îmi trebuie ca aerul.
— De mâine îl ai pe comisul al doilea Chiriac, hotărî domnul, săltându-l cu o vorbă direct în cinul al
doilea, al boierilor de divan. Trebuia să-i mulțumească preaplecat și o făcu imediat, însă tânărul se simțea
mai degrabă înfășurat strâns într-o plasă nevăzută. Oricare altul în locul lui ar fi sărit în sus de bucurie,
mulțumind Celui de Sus pentru această ocazie; dimpotrivă, tânărul simțea cum își pierde ceva important:
libertatea de mișcare. Era la o răscruce și-i lipsea dureros un prieten adevărat. Cu această amărăciune a
sufletului său, noul comis al doilea își urmă stăpânul și mai-marii la palat, ascultă discuții nesfârșite despre
întreceri, arme și cai, primi felicitări- mai sincere sau mai acre- bău cu prietenii o cupă cu vin, dar gustul
amar se întărea. În cele din urmă se despărți de ei și porni spre han să pregătească ospățul de diseară- și să
cugete la darul de numire pe care era dator să-l dea marelui comis, căpetenia sa. Pe tot drumul spre han era
recunoscut și salutat până la pământ de oameni pe care nu-i văzuse niciodată, semn că numele lui era pe
toate buzele. Când ajunse la hanul „Potcoava” era într-o stare de proastă dispoziție vecină cu mânia. Mureș,
care venise de la tăpșan direct aici, cărând arme, platoșe ori bagaje, abia cuteză să deschidă gura când îl văzu
atât de cătrănit:
— Ăă, stăpâne, te-a căutat cineva, un boier...
— Cine? se întunecă mai tare comisul. Dacă iar e unul care mă felicită, îl arunc pe fereastră.
— L-am lăsat să te aștepte în odaie. Era insistent ca un țânțar...
Vlăduț urcă alene scările hanului spre odaia sa, cea mai bună și mai ferită de acolo. Deschise ușa cu o
smucitură furioasă, dar încremeni în prag: răsturnat comod pe laviță, picior peste picior, și ocupat cu golirea
temeinică a unui pocal cu vin, ședea Mircea Toader. Văzându-I intrând, moldoveanul se lumină:
— Jupâne comis al doilea, iartă-mi îndrăzneala de a da buzna aici, dar te-am căutat și la moșie, fără
folos. Aici, însă, a fost deajuns să mă amestec în mulțimea de la întreceri ca să te recunosc îndată, strălucind
ca soarele pe cer...
Palma comisului îi astupă gura, în cumva zadarnica încercare de a-l face să tacă. Apoi îl luă în brațe,
legănându-l ca pe un copil:
— Frate Mircea, numai Dumnezeu mi te-a trimis...
— N-am văzut de când sunt un ins mai afurisit și mai sucit decât tine, începu Mircea să-l certe de îndată
ce pricepu cum stau lucrurile. Ai intrat pe sub pielea unuia ca Duca; ai aici o mie de prieteni; ai casa ta, o
moșioară frumușică, negoțuri; câștigi întreceri de arme și zvânți în bătaie niște soli unguri, ca să te răcorești
pentru fapte pe care le știm amândoi; ajungi boier de divan la o vârstă la care alții habar n-au pe ce lume
sunt; un mare sfetnic ca Oprișa te îmbrățișează în fața a mii de oameni; ba, colac peste pupăză, îl spinteci
nițel și pe prietenul nostru de la Suceava fără să-l stârnești împotriva ta pe unchiu-său Cazan. Ar trebui să fii
fericit; dar nu, domnia ta plângi că, în loc să bați drumurile ca bezmeticul, te înfigi la curte într-un cin care-ți
îngăduie multe mișcări deștepte. îți jelești o libertate care nu există, căci nimeni pe lumea asta nu-și este
singur stăpân. De la robul țigan până la cei mai mari împărați, nimeni nu-i slobod să facă tot ce vrea. Cândva
gândeai altfel, Vlăduț. Ce-i cu tine, ai ostenit?
O încruntare fu răspunsul. Mircea ridică din umeri:
— Bine, hai să vedem unde ai greșit. Negoțuri fac toți, deci nu ești tocmai tu excepția. Moșia Corbeni ți-
am văzut-o alaltăieri și mi-a plăcut. Sătenii ți-au lăudat hărnicia, deci și asta e bine. Ai prieteni ca fiii banului
Craiovei, ceea ce-i și mai bine. Te-ai ridicat în cin pe merit, lucru rar la Radu vodă, deci ai noroc cu carul.
Comis fiind, poți intra în șelării, ceai- ruri, ateliere domnești și alte monopoluri, vei merge în solii la
armurăriile din Sibiu sau Brașov și Sfatul te va asculta în diferite ocazii, când ar fi vorba de slujbă, ceea ce e
minunat. Un om deștept și interesat, ca tine, va putea face multe pentru propriul folos.
— Ce presupui că aș putea face, Mircea, sunt fapte pentru care, dacă aș fi Vodă, m-aș trage singur în
țeapă.
— Ei aș! râse celălalt. Ca să tragi un om în țeapă trebuie măcar doi inși. Apoi, nu ești Vodă; și, în
sfârșit, ai alt stăpân, nu pe Radu vodă. Ori ai renunțat? Dar un om înverșunat ca tine n-o face. Ori nu?
— Vei primi răspunsul de la hatman, ocoli Vlăduț cârligul celuilalt.
— Hm, noutăți, presupuse Mircea zâmbind. Bine, voi afla. Așadar, ce te frământă? Savu? Aici ai greșit,
într-adevăr. Trebuia să-l ucizi.
— Și să mi-l fac dușman declarat pe Cazan? Tu n-ai văzut ce-a fost?
— Mda, cine-a avut ochi de văzut a văzut prea multe, aprobă Mircea. Jocul vostru cu schimbatul
săbiilor i-a înșelat pe toți. L-ai bănuit că va folosi venin, ca unchiul meu Isaia?
— E un ticălos blestemat.
— Iar tu l-ai cruțat, deși el voia să te ucidă. Crezi că-l potolești așa? Mai rău l-ai stârnit. Cât va boli va
coace planuri peste planuri și buruiana răului va crește. Trebuia s-o retezi din rădăcină.
— Poate că da, dar am acum și alt mijloc de a-l potoli. îl amenință o judecată și se va face de râs în toată
țara.
— Cum?
Vlăduțîi povesti de staroste și de plângerea lui. Mircea râse:
— Ai intrat și în frăția croitorilor? Și te mai plângi, comise, zău!... La timpul potrivit vei avea aliați de
nădejde, iar tu...
— Mă bazez pe asta, mărturisi Vlăduț, cu oarecare mândrie.
— Și atunci ce te roade, de fapt?
Prietenul său se învârti prin odaie, scărpinându-se nervos în creștet:
—Ție ți-a plăcut cum am ieșit așa în față? Nici trâmbițele n-au lipsit. Mircea își supse gânditor mustața;
în cele din urmă grăi:
— Ei, asta a fost o greșeală, și e bine că ai văzut-o. Toți se vor întreba de unde ai ieșit așa, în toată
puterea și fala ta. Vei fi înconjurat de curioși. Dar dacă ești atent, vei întoarce situația în folosul tău. Dacă tot
lipsește Savu de la curte, ia-i locul, fă-ți prieteni puternici și fă-te folositor mai-marilor tăi, așa încât ziua de
azi să fie uitată repede.
— Asta voiam și eu, oftă Vlăduț. Dar îndoieli am.
— Nimeni nu-i scutit de ele. Dar ia spune, nu puteai ocoli turnirul?
— Ba da, dar ar fi însemnat să renunț la premiu și n-am putut.
— O sabie de Toledo, ridică moldoveanul din umeri. Prețioasă, dar...
— Mircea, ești cel mai fermecător om de pe pământ, căci știi când să cerți un prieten. Dar asta-i altceva,
la sabia și citește pe mâner...
Mircea luă curios minunata sabie, cercetându-i teaca argintată, lama tăioasă și fină ca briciul, pietrele
scumpe încrustate pe strajă, ce înconjurau o inscripție în litere latine subțiri ca ața: „O, quam misericors est
Deus!” Pe lungul mânerului, la fel de mărunt, scria: „Pius et Justus”. Uluit, le șopti în latină, apoi românește:
— „Credincios și drept”? „O, cât de milostiv e Domnul!” Ce-i asta?
— E sabia lui Vlad vodă Dracul, explică domol comisul. Povestea ei începe la Nürnberg, când împăratul
romano-german Sigismund l-a numit pe Vlad vodă cavaler al Ordinului Dragonul de Aur, acum vreo
patruzeci de ani. Scopul Ordinului era lupta cu păgânii și ereticii, și ocrotirea văduvelor și orfanilor.
însemnele Ordinului, care nu se transmite din tată în fiu -și e logic - sunt un colan de aur cu medalion, o
mantie roșie și una verde, puse una peste alta, iar sabia acelui cavaler era de Toledo. De la dragonul de pe
colan se trage numele Drăculeștilor. Sabia asta aparținea măriei sale Vlad vodă, stăpânul meu, și a trecut la
Radu vodă prin trădarea boierilor. Azi Radu vodă a pus-o ca premiu, voind poate să arate solilor unguri că
nu-i pasă de prezența lui Vlad vodă în puterea lor, de vreme ce turcii sunt cu el. Un joc subtil, dragul meu.
Dar azi, în timp ce o luam din mâna lui, mi-a venit să fac o nebunie și să-i strig: „Câine, cum ai cutezat să
scoți în acest fel la mezat sabia părintelui tău? Cum îndrăzniți să acceptați asta voi, boieri și jupânese, când
știți cum vă calcă păgânii pe grumaz? Spinările voastre sunt schiloade și sufletele voastre sunt de slugi!” Ah,
Mircea, dacă vreodată vor intra sub mâna mea, atunci...
Se opri brusc, cu pumnii încleștați și ochii vărsând scântei, abia stăpâ- nindu-și firea. Se aruncă apoi pe
laviță, ceva mai calm:
— De ceea ce-i în sufletul meu n-am cui mă plânge; n-am nici măcar dreptul de a avea un suflet.
Așadar, Mircea, uită cele ce ți-am zis. Dacă acesta e prețul, îl plătesc bucuros, la spune, ce te aduce de fapt
la mine? Că doar n-ai venit să mă auzi văitându-mă ca o babă. Pe cine mai urmărești de astă dată?
— Acesta e Vlăduț, cel care-mi place, declară râzând Mircea. Vin de la Buda.
Pe buzele comisului flutură un surâs subțire.
— Oare n-are bietul Bocskay nici o șansă cu voi?
— Ce vrei, dacă e sol aici tocmai când între Suceava și Buda s-a micșorat distanța și a venit primăvara...
— E sol fiindcă l-a trimis regele, deci important e gândul ascuns al regelui, nu ideile binecunoscute ale
magnatului. Bocskay a venit cu Ioan de Czege, nepotul lui Vas de Czege, care e prieten al lui Vlad vodă.
Matei e un rege mare, care izbutește să capete ce vrea fără să dea prea multe în schimb.
— L-ai lua în pumni pe rege, așa-i? îl ghici Mircea.
— Ca în familie, rânji Vlăduț. Pe el, dar și pe Radu vodă cu sfetnicii lui, căci nu-i rezistă sultanului așa
cum ar trebui, mai ales acum, că turcii sunt ocupați cu perșii. Dar sfetnicii noștri au negoțuri bogate și interes
să fie pace cu Poarta, iar Radu nu le iese din cuvânt. Și cum ar putea, el, prietenul sultanului? Matei vrea să
medieze între Radu și Ștefan vodă, dar pe cine trimite sol? Pe magnat; adică, mai pe românește, îi dă de
înțeles Radului vodă să-l țină pe Ștefan vodă ocupat, ca să uite de secui și să-i întărească regelui spatele în
vederea viitorului război pentru Boemia. Și uite așa, noi ne certăm și turcii înving. Dar și turcii s-au cam
supărat pe Radu vodă.
— Cu tâlharul despre care am auzit zilele astea prin târg? se interesă Mircea, curios. Dar e o poveste
absurdă!
— S-au furat cinci sute de ocale turcești de aur, ceea ce pentru turci nu-i deloc absurd, dragul meu, rosti
ușurel comisul. Chiar dacă s-ar dovedi că Vodă nu-i amestecat, tot va rămâne o umbră de bănuială asupra
lui, mai ales dacă guri harnice vor întinde această umbră prin vorbe iscusite strecurate la urechi din Sofia sau
Țarigrad. Cred că știu un anume hatman care va fi foarte ocupat lunile următoare.
— Ah, scăpără de neastâmpăr moldoveanul, dar poate că tâlharul acela știe mai multe și călăii munteni
care vor pleca la Sofia vor afla de la el ceea ce n-ar fi înțelept să se afle.
— Eh, murmură Vlăduț, îți zic acum ceea ce nici solul turc nu știe: tâlharul prins s-a sinucis, din păcate,
și călăii nu vor mai afla nimic.
— Așaa, făcu Mircea șăgalnic. Deci s-a pornit avalanșa turcească asupra Radului vodă, deși el n-o știe
încă.
— Mda. Dar va afla când îl va lovi.
— Îmi pare cunoscută lucrătura. Ai cumva vreo idee?
— Poate știe hatmanul, sugeră comisul într-o doară. Colțurile gurii lui Mircea zvâcniră ușor sub năvala
râsului, dar se stăpâni repede.
— Ah, îl îmbrățișă el pe Vlăduț, cunosc pe cineva care face lucrurile numai în stil mare, chiar și când
greșește... Mda, e cineva...
— Poate că acela a primit cândva un sfat înțelept de la un prieten bun, care credea că glumește.
— Ce sfat? nu pricepu Mircea. Comisul zâmbi subțire:
— Cineva, cândva, l-a luat peste picior pe prietenul său, sfătuindu-l să jefuiască vistieria sultanului
păgân; numai că sfatul a fost luat de bun. Așa se întâmplă când oamenii nu mai știu de glumă, dragul meu,
devin prea serioși. Hai mai bine să isprăvim vinul din cănile acestea, în amintirea unor clipe liniștite de
odinioară. Diseară dau o petrecere și te poftesc să mi te alături. Ai gazdă pe undeva?
— Stau chiar alături de odaia ta, aici, în han.
— Minunat! se bucură Vlăduț. Am mai poftit câțiva prieteni, dar te previn că sunt cam ciufuți când vine
vorba de moldoveni, așa că vei fi un preacinstit neguțător din Bistrița. Ce zici?
— Cunosc Bistrița ca pe buzunarul meu.
— Foarte bine, așa rămâne. Dacă vrei slujitor, ia-l pe Mureș.
— Băiatul ăla de jos e de mult slujitorul tău?
— De la început. E isteț și credincios, nu-l dau pe o sută de boieri. Dar despre tine va ști ce vrei tu să
știe, replică Vlăduț. Băiatul ăsta are multe în spate și știe că, dacă vreodată deschide gura, nodul
spânzurătorii va fi mai iute chiar decât brațul meu. Nu-i un îngeraș, dar am de gând să scot din el pe cel mai
tare oștean din lume. îmbrăcați cu strălucire, cei doi prieteni primeau oaspeții în pragul odăii de jos a
hanului; era o odaie mare, separată de sala obișnuită a cârciumii și împodobită această seară cu ghirlande și
flori, ca pentru o petrecere subțire. Chemați la iuțeală, doi cobzari așteptau într-un colț iar la cuhnii fierbeau
și clocoteau tot felul de oale, ce răspândeau aburi îmbietori. Trăgând cu ochiul la masa frumos aranjată,
Barbu Craiovescu râdea:
— Ești sigur, jupâne comis, că nu l-ai poftit la masă și pe Vodă?
— Vodă oricum nu venea, aprecie Petre Duca. Se odihnește pentru vânătoarea de mâine. După plecarea
ta a venit chihaia vânătorilor, care l-a anunțat pe Vodă că a prins urma unui cerb pe care măria sa de vreo
trei ori l-a scăpat, așa că mâine mergem la Doicești, comise, iar până atunci suntem liberi să chefuim în voie.
— Poate voi, flăcăii, făcu Pârvu; noi, oamenii însurați, avem și altele. Feciorul lui Duca îi trase un cot și-
i făcu cu ochiul. Comisul grăi:
— S-ar putea să vă răzgândiți, dragii mei. Am invitat și doi oaspeți pe care-i aduce Lixandru încoace, cu
plecăciuni și politețuri.
— Cine să fie? cătă Petre în jur. Nu văd să lipsească altcineva.
— Ei, dar iată că vin, se îndreptă comisul. Îi aud afară...
În odaie intrau baronul de Som și contele de Czege, falnici ca niște crai. Îi conducea un Lixandru
Boloșin extrem de fericit:
— Credeam că doar eu știu prost latinește, fraților, dar baronul m-a întrecut, căci nu știe o boabă. În
schimb e un băutor grozav, daa...
Comisul se înclina deja, mai elegant decât la curtea craiului:
— Domnilor, mă bucur nespus să vă văd. Sunt aici niște vinuri de Drăgășani și Târnave care vă așteaptă
doar pe domniile voastre; asemeni, acești vrednici prieteni ai mei și ai domniilor voastre vă vor face să uitați
că timpul zboară...
Ungurii se înclinară spre cei de față, mulțumiți să se vadă între curteni tineri și strălucit îmbrăcați, ale
căror cunoștințe de latină erau destul de bune pentru a le înlesni discuțiile. Pe unii îi cunoșteau, dar oricum
toți fuseseră azi în arenă, cu mai mulți ori mai puțini sorți de izbândă. Vesel, comisul îi prezentă pe rând:
— Aceștia sunt Barbu și Pârvu Craiovescu, boieri viteji, fiii unuia dintre cei mai mari nobili ai țării
noastre, anume banul Craiovei. Domniile lor sunt Petre Duca, fiul sfetnicului măritului nostru principe, și
Alexandru Boloșin, rudă a domnilor Craiovești...
Se schimbară saluturi, închinăciuni și murmure politicoase. Vlăduț îl luă de umeri pe Mircea și-l aduse
dinaintea solilor unguri:
— Iar domnia sa e un nobil viteaz și cinstit, vechi negustor din Bistrița, pe nume Mircea. Vă puteți
înțelege cu dumnealui și ungurește...
— Magnific! exclamă încântat baronul de Som. Nu credeam că știe cineva aici limba noastră. Ni-I dai
tălmaci, domnule comis?
— Cum pot eu să vă refuz? Firește, preacinstiți oaspeți, se înclină comisul, mulțumit că-i reușise
manevra. Figura rotundă a moldoveanului devenise suspect de roșie; dar Mircea se abținu totuși până prinse
o clipă potrivită pentru a-i șuiera la ureche:
— Tu chiar nu uiți nimic?!
— Niciodată, dragul meu, sună răspunsul. Cum ți se pare?
— Magnific, repetă Mircea vorba lui Filip de Som. Absolut magnific!

Întâi veniră trandafirii iuți, brânza, pastrama și țuica gălbuie. Apoi poposiră pe masă mămăliga de mei cu
sarmale din piept de gâscă; le urmară puii fripți cu mujdei de samulastră, mușchiulețul împănat cu slănină
afumată, prepelițe în unt, vițel la cuptor și piftie; cozonaci, plăcinte și fructe, aluaturi cu miere și nuci, toate
stropite din belșug cu vin vechi și bun, care făcu să li se aburească ochii și să le dezlege limbile, așa încât în
crucea nopții vorbeau toți pe întrecute, uitându-și de cele ce-i despărțeau și unindu-se în aceeași limbă: a
bunăvoiei și voioșiei. Cobzarii cântau de zor, cei opt bărbați fiind în etape diferite ale chefului. Cel mai tare
părea să se țină contele, dar și domniei sale începuseră a-i sticli ochii. Amintiri din războaie și călătorii,
amănunte vesele și peripeții picante, oameni și locuri, întreceri de arme și baluri de la curțile evropenești,
toate fură povestite într-un amestec de română, latină, nemțească și maghiară care ar fi făcut părul măciucă
oricărui academician filolog al universității regale din Praga.
Prevenit de o privire a gazdei, Mircea băuse puțin și des, părând mai amețit decât era. Încercase, într-un
fel nespus de fin, să-l tragă de limbă pe baron; dar fie acesta nu știa nimic, fie era prea bine instruit de
magnat ca să-i scape ceva din vreo posibilă taină a soliei lor. Mai degrabă nu era nimic tăinuit, socotea
Vlăduț, altminteri un vulpoi atât de viclean ca magnatul nu-și lăsa tinerii însoțitori singuri la o petrecere în
țară străină. Poate s-ar cuveni să-i facem pe soli să vorbească de Buda; s-a discutat despre orice, mai puțin
politichie.
—... așa încât, la sfârșitul balului, din cauza frumoasei baroane, cei doi cavaleri s-au provocat la luptă în
câmp și prietenul domnului de Som a fost omorât, sfârșea contele o povestioară de la curtea regelui.
— Chiar așa, confirmă baronul de Som, cam împleticit. Femeile aduc numai necazuri, domnilor.
— Iată sfântul adevăr! bătu Petre cu pumnul în masă. Și pe mine mă cicălește tata să mă însor, dar, slavă
Domnului, am scăpat până azi...
Prietenii săi olteni începură să râdă; mai vorbăreț, Pârvu glăsui:
— Nu-l lua în seamă, domnule conte. De vreo lună e îndrăgostit de o codană blondă care nu se uită la el.
E supărat pe întreaga tagmă muierească.
Ungurii prinseră a mustăci; Petre se aprinse, tunând și fulgerând împotriva muierilor, care sunt viclene,
aspre, nepăsătoare, schimbătoare ca vântul, reci și fără suflet în fata chinurilor tagmei bărbătești, sfârșind:
— Nu știu, zău, de ce ne mai însurăm. E o prostie, domnilor!
— Poate fi o prostie, acceptă Lixandru. Dar e o prostie necesară.
Izbucni un uriaș hohot de râs; cel mai tare râdeau oltenii, care aveau neveste. Contele ridică solemn un
deget spre Lixandru:
— Domnule, dreptatea domniei tale strălucește ca soarele. Tot astfel a binevoit să-mi explice și nobilul
nostru rege Mathias când l-am supărat cu veșnicul meu refuz de a-i deveni fin. Am promis maiestății sale că
voi cugeta adânc la spusele sale, și de trei ani tot cuget...
Alt hohot de râs zgudui masa. Petre își șterse oftând lacrimile:
— Trei ani, domnule, zău, asta e o atât de adâncă cugetare încât concluzia va veni doar la anii
înțelepciunii, cea cu tâmple argintate...
Veselia se înteți, amenințând stabilitatea pocalelor pe masă. Încă râzând, Vlăduț se înclină:
— Regele domniilor voastre are însă dreptate, iar eu i-am admirat mereu înțelepciunea. Maiestatea sa
știe ce spune, doar s-a însurat la optsprezece ani și a avut timp să înțeleagă cum e cu mâncarea de dimineață
și însurătoarea de tânăr.
— Afost o căsătorie politică, ripostă dulceag contele la această observație prea exactă. Vlăduț zâmbi.
— Căsătoriile regilor sunt întotdeauna politice, domnule conte: e o năpastă rezervată capetelor
încoronate ale acestei lumi. Noi, muritorii de rând, suntem ceva mai feriți și înțelegem când un cap încoronat
își dă frâu liber pasiunii, care zace în sufletul oricărui om. Așa apare pe unele steme dunga ilegitimității,
dând astfel de lucru heraldiștilor.
Solii zâmbiră, știind că asemenea dungă putea fi și la Buda: deja se șoptea de doi copii regali din flori,
unul Ladislau, altul loan, în condițiile în care regina Caterina Podjebrad, prea bolnăvicioasă, nu putuse da
coroanei Ungariei un moștenitor.
— Ești un om mult prea bine informat și atent la amănunte, domnule comis, ripostă contele. Unii ar
crede tocmai dimpotrivă la vederea stemei domniei tale, corbul.
— Ah, râse tânărul, știi, iubite conte, că regulile nu sunt stricte și îmi pot alege orice stemă care nu e
consacrată și conferită ca atare. Unii își aleg chiar steme mai puternice, ca săgeata Dragfi-lor, copacul
încoronat al Brașovului, turnurile celor Șapte Scaune, inorogi sau dragoni, doar ușor modificați. Eu de ce nu
mi-aș alege o biată pasăre neagră, fără inel sau cruce în clonț, și care poartă și numele moșiei mele, Corbeni?
Explicația era și pentru alte urechi. Petre Duca dădu din cap:
— E o stemă ca oricare alta, și s-a potrivit armurii tale negre.
— Da, am văzut-o și eu, adăugă Mircea la o privire iute a comisului, apoi începu mica manevră pusă
dinainte la cale: A, că veni vorba de dragoni și steme, e adevărat că premiul a fost o sabie a Ordinului
Dragonul de Aur?
Era o provocare pentru cei doi unguri; pentru Ioan de Czege mai ales, care, nepot al lui Vas de Czege,
trebuia să reacționeze. Pentru a-l ajuta, comisul își desprinse sabia de Toledo de la brâu cu o larghețe de om
cherchelit:
— Așa-i, jupâne, e sabia fostului nostru domn, Vlad Dracul, părintele domnului nostru de azi, Radu
vodă, Dumnezeu să-l țină!
Zicând așa, se înclină cu respect. Contele se arătă brusc interesat.
— Ia te uită, e chiar sabia cu pricina, comise? Doar o mână de oameni din Evropa au așa ceva. Eu am
văzut una în vistieria regelui Poloniei, acum câțiva ani, la un turnir; avea alături un colan de aur și două
mantii cam ferfenițite, una verde ca dragonul și alta roșie ca sângele vărsat de creștini în lupta contra
păgânilor. Pot s-o cercetez? Da, „Pius et Justus”, e chiar ea, domnilor! exclamă el cu respect. E o sabie rară,
o sabie prețioasă! Dar de ce nu-i lângă colan și mantii?
— Cine știe unde sunt, iubite conte? se arătă comisul mirat.
— Am văzut colanul, declară contele, pornit. E la principele Dragulya.
Mesenii se uitară unii la alții; numai aburul băuturii îi făcu să treacă peste vorbele contelui cu nepăsarea
nădăjduită de comis. Mircea își întoarse privirea prea mulțumită în lături. Pârvu mormăi:
— Ei, măria sa stă bine acolo unde e.
— Adică la Vișegrad, adăugă Barbu nepăsător, sorbind încă o cupă cu vin. Aceste vorbe cam împleticite,
care arătau fără tăgadă adevăratele lor gânduri, aduseră un fulger de mânie cruntă pe chipul gazdei. O
căutătură iute a moldoveanului îl preveni de greșeala pe care o făcea; dezmeticit, săltă cana cu vin spre
conte:
— Domnule de Czege, beau în cinstea tuturor cavalerilor Ordinului. Din fericire titlul ne se moștenește
iar Ordinul nu mai există.
— Dar nu de aceea li se zice actualei ramuri dinastice a Basarabilor „Drăculești”? se arătă contele bine
informat. Probabil stema basileilor pe armele Basarabilor v-a fost dată tocmai pentru luptele cu păgânii...
— Așa-i, adeveri alene Petre Duca.
— Din fericire, avem pace cu Poarta, completă Pârvu.
— Pentru cât timp? îl provocă Lixandru pe vărul său, făcând astfel jocul gazdei și pe al contelui,
interesat de noutăți valahe pentru regele său. Ajunseseră să discute politică, un subiect alunecos, de care,
treji fiind, se feriseră ca de foc și unii, și alții. Baronul de Som clipi des:
— Ce spun valahii, Ianoș?
Mircea se grăbi să-i tălmăcească pe ungurește că valahii se întreabă cât va mai dura pacea lor cu turcii.
Baronul rosti îngălat:
— Când ’egele va te’mina cu Boemia, se va întoa’ce sp’e tu’ci...
— Regele hotărăște, Filip, nu tu, se răsti contele. Ofensat, baronul bolborosi foarte demn:
— Da’ nu tu spuneai că ’egele e supă’at pe păgâni pent’u Șabaț? Când ’egele va veni peste ei, nici acești
valahi n-o să poa’ să stea deopa’te, că ’egele îi va călca în picioa’ele cailo’... Dacă ’egele v’ea...
— Dacă maiestatea sa vrea, totul se poate, Filip; important e să vrea, i-o reteză contele, cu un ton care-l
reduse la tăcere pe baron. Domnule Mircea, nu-i nevoie să tălmăcești valahilor și aceste vorbe. Când
prietenul meu bea peste măsură, crede că gândesc și alții ca el.
Înțelegând prea bine ce i se cerea, moldoveanul surâse:
— Domnule conte, chiar dacă prietenul domniei tale ar fi spus adevărul, trădând o taină care nu-i
aparținea, tot nu voi spune acestor curteni munteni cele auzite. Nu sunt supus muntean, iar maiestatea sa a
dovedit că știe să se răzgândească, deci vorbele domnului de Som pot fi oricând dezmințite. Eu nu le iau în
seamă.
— Dar ești prieten cu acest comis...
— Prietenia e una iar porunca domniei tale, care îl reprezinți aici pe rege, e alta. Sunt supus regal, deci
voi tăcea. Jur.
— Ești un om cinstit, domnule Mircea, aprecie contele mulțumit.
Mircea se înclină. Vlăduț, cu urechile ciulite la discuția lor, purtată pe ungurește, se bucură că nu-și
trădase niciodată cunoașterea acestei limbi. Nici ceilalți n-o știau și nu văzuseră în cearta celor doi unguri
decât vreo ciondăneală oarecare, mai ales că Pârvu, atacat mai devreme de Lixandru, ripostase pe românește:
— Când va veni vremea luptei, vom lupta.
— Când? insistă Lixandru. Când vom avea oastea păgână peste noi?
— Avem pace cu ei și asta-i tot, încheie scurt Barbu.
Dar Lixandru Boloșin, om perseverent și vechi Drăculesc, nu putea fi oprit dacă el nu voia; văzând că
ungurii erau acum atenți la ei, zise:
— Barbu, ești om pașnic, dar turcii nu vor ține seama de dorințele tale când vor veni peste noi.
Capitulațiile nu sunt de-ajuns, mai trebuie și oastea să fie tare.
— Vrei să zici că nu-i? Vechii căpitani sunt încă în slujbele lor.
— Vreau să spun, vere, că am fost bătuți de moldoveni în două rânduri, iar eu mă tem deja de a treia
luptă; nu pentru că ar fi moldovenii mai tari, ci pentru că au credință în Dumnezeu mai mare. Noi, luptând
cu ei, dăm în frații noștri; ei, luptând cu noi, lovesc în păgâni. De aceea ne vor birui mereu, dacă nu vom
vedea calea bună.
 Lui Vlăduț îi venea să-l îmbrățișeze; dar Barbu izbucni, stârnit:
— Da, însă ei îl au pe Ștefan vodă, care-i un geniu!
— Iar noi nu-l mai avem pe Vlad vodă, replică aprins Lixandru.
— Îl avem pe Radu vodă, Dumnezeu să-l țină, adăugă iute Vlăduț, aplanând o discuție ce devenea
periculoasă. Închin în cinstea celui mai bun domn al nostru!
Se grăbiră să bea, cu gânduri diferite; de altfel nici gazda nu isprăvise, căci se întoarse spre conte părând
să schimbe vorba:
— Iubite conte, spuneai că fostul domn muntean are colanul și ne-ai stârnit curiozitatea. Cum arată?
Mintea lui Ioan de Czege redacta deja raportul: "Maiestate, în afara părerilor oficiale ale miniștrilor
valahi, nobilii tineri visează la o luptă cu Turcul și așteaptă venirea pe tron a principelui Dragulya...”
— Principele Dragulya e un bărbat de vreo patruzeci de ani, viteaz... strecură el altă sămânță de ceartă,
dar gazda zâmbi subțire:
— Nu de principe te întrebam, conte, ci de colan.
— A, de colan! Păi, e lucrat din aur, cu medalion rotund cu dragonul încolăcit în cerc, cu spatele sfâșiat
și o cruce deasupra, pe care sunt scrise aceleași cuvinte ca pe sabia asta. Când voi spune principelui că a
apărut sabia de Toledo, se va bucura mult. Credea că se pierduse.
— Oho! se miră nepăsător comisul, îl poți vedea deci pe fostul nostru domn în temnița din... cum se
numea locul, Barbu, Vișegrad?
Barbu aprobă iar contele se arătă încântat:
— Dar firește, o duce foarte bine, și de n-ar fi așa încăpățânat din fire, maiestatea sa îl lua în campania
de acum din Boemia.
Noutatea îi făcu pe toți să caște gura. Lucid, Barbu întrebă scurt:
— Vrei să spui că fostul domn e liber, domnule conte?
— Nu este, dar putea fi dacă accepta cererea expresă a regelui. Temându-se să-și arate interesul, Vlăduț
duse cana cu vin la buze.
— Și ce i-a cerut regele? se repezi Lixandru. Contele se înclină, grav:
— Să treacă la catolicism...
Mircea privi iute la Vlăduț, înțelegând ce lovitură cumplită era această veste pentru el. Comisul pălise
îngrozitor și degetele i se încleștaseră pe marginile cănii cu vin. Cu un trosnet, cana se fărâmă în pumnul lui.
Mircea acoperi repede tăcerea din jur cu glas ascuțit:
— Ei bine, asta înseamnă că e încă ortodox și întemnițat, conte, nu?
— Da, de aceea îmi pare bine să-i pot oferi vestea bună a aflării acestei săbii, murmură Ioan de Czege cu
o urmă de regret.
— Bine, domnule conte, zise alb comisul. Atunci spune principelui că sabia tatălui său stă la șoldul meu
ca sabia lui Ahile; nici măcar un Odiseu n-o va clinti din loc, și doar Odiseu era cel dintâi în înțelepciune
dintre ahei, așa cum ne zice Homer.
— Hm, îi voi spune, se încruntă nedumerit contele, neînțelegând dacă tânărul comis era doar lăudăros,
ori în plus îl jignea pe principe. Muntenii se priviră și ei, uimiți de îngâmfarea prietenului lor. Doar Mircea
bănui ceva, dar își ținu gura, mai ales că gazda surâdea deja și turna în pocale vinul de Chipru din ulcior:
— Mulțumesc, domnule de Czege. Închin în sănătatea domniilor voastre, domnilor! Fie ca această
licoare divină să ne îmblânzească și să ne apropie!
Chipurile se destinseră; ciocniră însuflețiți, înlăturând în tăcere orice gând de politichie, care îi aruncase
într-o clipă unii asupra celorlalți. Când, un ceas mai târziu, cântară cocoșii a doua oară, se despărțiră cei mai
buni prieteni din lume. Stăpâni și slujitori porniră pe stăzile întunecate spre casele lor, știind că dimineață
sunt așteptați la curte pentru vânătoare. Conducându-și oaspeții până la colțul străzii, comisul și prietenul
său împărțeau surâsuri, plecăciuni, vorbe de duh și poftiri, spre marea plăcere a oaspeților, care se depărtau
cam împleticit, susținuți de slujitori. Gazdele se întoarseră la han însoțiți de Mureș, umbră tăcută a
comisului.
Abia în odaia comisului, rămași singuri, Mircea se încruntă:
— Ascultă, Vlăduț...
— Taci, Mircea, nu mă certa, își cuprinse tâmplele comisul, cu vocea frântă. Măcar acum!
— Nu te cert, dar nu vreau să aflu că ți-ai pierdut capul pe-aici. Ai uitat că n-ai voie să ai un suflet? Știu
că regele merită să fie jupuit de viu, dar păstrează-ți cumpătul. Măcar ești sigur că Vlad vodă va pricepe
mesajul pus de tine în gura contelui?
Comisul trase adânc aerîn piept, înghițindu-și disperarea de adineauri. Dădu din cap . Mircea zâmbi
aspru:
— Bine, asta voiam să știu, restul nu contează. Mă închin dinaintea ta și îți mulțumesc pentru tot. Oare
prietenii tăi vor răspândi cele aflate?
— Firește, făcu Vlăduț. Mai ales Lixandru.
— Un bărbat de toată isprava, care va spune tuturor că Vlad vodă a preferat temnița, mai degrabă decât
pe Papă. Asta îi va aduce lui Vlad vodă mai multe inimi într-un ceas decât puteai tu aduna într-un an.
Vlăduț cătă la el, măsurându-l de sus până jos.
— Știi, zise, uneori mă înspăimântă sângele tău rece. N-aș vrea să am un dușman de talia ta, care judecă
așa adânc o situație.
— Află că același lucru I l-am spus eu hatmanului despre tine cândva.
Se priviră cu simpatie. Comisul rupse cel dintâi tăcerea, înveselit:
— Te întorci la Suceava cu tolba plină, jupâne supus regal. Când îl îmbrobodeai pe conte credeam că
mor de râs.Cum de lasă jupânița Cana din mână un bărbat ca domnia ta? Ar trebui să te țină acasă.
Oftând adânc, Mircea ridică ochii la cer:
— Încă nu ne-am căsătorit.
— Vezi să nu fie altul mai vrednic, prietene. De ce amânați atât?
— Am tot fost plecat cu slujbele măriei sale, s-a ivit mereu altceva...
— Atunci te iubește prea mult, hotărî Vlăduț. Dacă era mai afurisită, făcea ochi dulci altuia în prezența
ta, și așa într-o săptămână erați cu pirostriile pe cap . Voi scrie hatmanului să fie milostiv cu voi.
— Nu-i nevoie, mormăi celălalt. Avem nunta în Brumărel.
— Iar tu stai pe drumuri cu o lună înainte? Halal mire! Jupânul postelnic ce zice de asta?
— Îl știi doar. M-a amenințat că mă leagă de gard până după nuntă, ca să fie sigur că nu dispar iar pe
undeva.
Când îl văzu atât de amărât, Vlăduț îl înghionti:
— Gândește-te la partea frumoasă a lucrurilor. Ori l-ai crezut prea mult pe Petrică? De când îl știu se
plânge că-l silește taică-său la însurătoare, dar de fapt n-a găsit una să-i placă. Ăsta-i el; dar tu? Fugi la
jupânița ta cât mai repede, altminteri îți găsește hatmanul alte treburi. Războaiele măriei sale Ștefan vodă
abia au început; când vor sfârși, jupânița ta va fi babă iar tu un moșneag pițigăiat și reumatic. Veți fi o
pereche frumoasă la biserică, hi, hi, hi!...
Mircea îi arse un cot în coaste și chicotitul comisului dădu în icnet.
— Te poftesc la nuntă, jupâne comis. La Suceava, de Sâmedru.
— Crezi că pot veni în Moldova când am chef? deveni serios Vlăduț. Aș veni întins, dar am prea mulți
ochi pe mine, mai ales acum.
— E o pacoste situația asta, murmură Mircea. Dar poate vii la nunta Mărioarei, după Bobotează?
Deși în odaie era doar o feștilă aprinsă, Mircea observă cum prietenul său devine brusc palid și își
îngustează pleoapele, cu răsuflarea tăiată de parcă ar fi primit un pumn în stomac. Dar, când peste câteva
clipe lungi, Vlăduț vorbi, avea glasul foarte calm:
— Sora ta se mărită și ea? Cu cine?
— Cu pârcălabul Luca de la Cetatea Albă. Poate l-ai văzut la Vaslui, era stolnic în Sfat.
Vlăduț își aminti neclar un sfetnic tânăr și smead, însă nu asta era important. Importante erau niște zile
îndepărtate și liniștite, niște vorbe schimbate, degetele lui într-un păr blond și spumos ca o horbotă de
mătase. înghiți greu un nod în gât, înlăturând amintirea unor șoapte și a unor buze fierbinți. Zâmbi vesel:
— Pare o frumoasă poveste de dragoste, ca în basmul cu Făt Frumos, Ileana Cosânzeana și zmeul. Fii
bun, Mircea, și transmite jupâniței Maria felicitările mele.
— Felicitările tale, sau și părerea ta?
— Amândouă, râse larg comisul. Va înțelege ce vreau să spun: cândva a binevoit să-mi ceară niște
lămuriri. Faci asta pentru mine?
— Firește. Azi e ziua mesajelor în doi peri. Dar efectul lor?
— După voia lui Dumnezeu, grăi cu gravitate comisul, apoi căscă demonstrativ: Sunt frânt. Poate
apucăm să dormim măcar trei ceasuri. Vii cu mine la vânătoarea domnească?
— Dragul meu, ripostă Mircea, n-am de ce veni. Nu cunosc nici un complot boieresc asupra lui Radu
vodă; și, chiar dacă aș ști, nici măcar ție nu ți-aș spune.
— Atunci spune-mi altceva, îl rugă Vlăduț. Vii de la Buda: s-a zvonit ceva despre cererea regelui?
— Nu. Și pentru mine a fost o surpriză. Dacă mai aveam îndoieli asupra relațiilor dintre rege și Vlad
vodă, acum nu mai am. Faptul că sunt cumnați nu ajută pe nici unul dintre măriile lor. Cunoscând orgoliul
uriaș al regelui Matei, pot spune că acest orgoliu a fost greu rănit de alt orgoliu, mai puternic: cel al măriei
sale Vlad vodă. Te lupți pentru un bărbat ieșit din comun, prietene, dar fii atent: dacă veți fi alături în cele
din urmă, ai grijă ca voința lui să nu te strivească. Ești dintre cei ce nu acceptă să fie dați deoparte, indiferent
de cine. Întotdeauna când se ciocnesc două pietre tari, sar scântei.

Se ridicase o dimineață ușor înnorată, cu un vânticel cald ce amenința să aducă ploaie spre seară; dar
acum alaiul vânătorii domnești se apropia de poiana stabilită de chihaie în inima pădurii Doicești cu multă
veselie. Bucurându-se copilărește, domnița călărea semeață în micul grup de jupânese ce o înconjurau. Ieri
tocase mărunt urechile părintelui ei, dorind să vină cu el la vânătoare. Degeaba i se explicase în felurite
vorbe - de la răcnete la șoapte ostenite - că domnițele de voievozi nu merg oricum prin păduri, apriga
domniță nu se lăsase până ce nu obținuse o învoire oftată din adâncul rărunchilor domnești. Acum ducea pe
umăr un arc și tolba cu săgeți, ca o țărăncuță din codru. Curtenii zâmbeau: era de mirare de unde ieșise pe
lume această copilă iute, unde părinții ei erau oameni domoli. Mai avea cu ea și un cârd de jupânițe, unele
dintre ele fiind la fel de iscusite ca domnița, altele însă părând pierite de spaimă când se uitau la armele
curtenilor. Unii însă mustăceau, socotind că asemenea spaimă e boală cu leac, dacă e să observăm grija
înflăcărată pe care le-o arată curtenii tineri și neînsurați, care le îmbărbătează. Câteva jupânese bătrâne cată
pieziș la aceste mișcări prea îndrăznețe ale tineretului: când erau dumnealor tinere se purtau cu mai multă
sfială, nu ca cei de azi...
În alaiul doamnei, în mijlocul femeilor, jupâneasa Neaga abia privea în jur. Aseară - azi-noapte! -
avusese întâile împunsături de vorbă cu soțul dumneaei, care binevoise să apară acasă adus pe sus de
slujitori. La fel de supărată, și Negoslava își bodogănise soțul; cele două cumnate se uniseră întru aceeași
nemulțumire, și zbaterea celor doi vino- vați nu putuse avea nici un succes. Acum, palizi, osteniți și cu
capetele grele după cheful de azi-noapte, Barbu și Pârvu se învârteau pe lângă mai-marii lor. Ce să mai
vorbim de Petre Duca; el nici nu se arătase la curte, căci dormea probabil neîntors la ceasul ăsta. Lipsea și
baronul de Som, iar Lixandru Boloșin era țeapăn ca un lemn. Singurii proaspeți ca două flori erau contele de
Czege și comisul; acum discutau ceva cu Oprișa în fruntea alaiului. De altfel atmosfera era voioasă; aerul
pădurii, amețitor de miresme curate, făcea să bată mai iute sângele în vene. Ajunși în poiana largă, curtenii
se așezară ascunși în arc de cerc, după sfatul chihaielor. Curând se lăsă tăcerea, fiecare fiind dornic să
nimerească un vânat cât mai prețios.
Din adâncul codrului răsunau cântece de corn. Cunoscând de la părintele ei meșteșugul vânătorilor,
Neaga urmărea cu ațâțare cum se apropie hăitașii, cum apar din trecători animalele, întâi câțiva lupi, apoi o
ciurdă de mistreți, căprioare iuți și vulpi. Săgețile zburau prin aer; cu toate acestea Vodă aștepta cerbul
promis. Ogarii se cereau slobozi; când cerbul hăituit fulgeră deasupra ierbii grase a poienii, dispărând ca
năluca, domnitorul se repezi îndată după el. Cel puțin cincizeci de curteni se ținură după el, în frunte cu
domnița.
Urmărit de copoi iuți, cerbul se înfundase în codrul ca o umbră, purtându-i pe vânători departe, spre
stâncării și adâncuri necălcate de om. Alaiul se răzleți treptat, goana punând la grea încercare rezistența
cailor și călăreților.
însoțit de Mureș, comisul părăsi destul de repede alaiul domnesc: i se rupsese calului o potcoavă, explică
el supărat celor din jur. Șchiopătând, o luă agale de-a dreptul prin pădure spre tabăra curții, dar se opri la
marginea unui pârâu să adape calul și să-i cerceteze copitele. Își răcori fruntea în apa rece și se trânti pe
iarbă, lăsând calul în grija slujitorului. Privea fără să vadă tresăltarea pârâului fără nume peste pietrele albiei,
cu ziua de ieri încrustată în fiere și sânge. Toată bucuria victoriei în întreceri fusese spulberată de două vești
rele, cu neputință de îndurat.
Azi-noapte nu izbutise să adoarmă; se perpelise până la ziuă, după care ieșise afară să-și toarne în cap câteva
găleți cu apă rece, care îl dezmeticiseră pe moment. Când plecase la palat, Mircea dormea dus. Mircea putea
să doarmă liniștit; de el nu trăgea nimeni; el își avea drumul lui, drept și hotărât dinainte...
Un foșnet în frunzișuri îl trezi din gândurile negre. Dintre tufișuri se strecură la lărgimea pârâului un cal
cu un călăreț. Comisul sări în picioare la vederea fustei de catifea verde al jupânesei Neaga. Jupâneasa îl
privi pe sub sprâncenele-i subțiri, gânditoare, iar el o ajută imediat să coboare din șa.
Ea îi simți palmele întârziind pe trup și se trase înapoi, cu ochii la Mureș. Slujitorul deveni pe loc zelos.
— Nu pot să scot deloc potcoava ruptă, stăpâne, trebuie să merg în tabără pentru clești potriviți, rosti el.
Vlăduț cătă după el până ce dispăru în desiș, cu o umbră pe chip. Neaga murmură:
— Ce făceai, jupâne Teodor, te odihneai?
— Eram cam ostenit.
 — Mda, după ziua de ieri și alții sunt osteniți.
— Ah, murmură el, nu te supăra pe prietenul Pârvu, se mai întâmplă ca bărbații să-și uite de ei în toiul
unei petreceri cu prietenii...
— Asta-i scuză sau filosofie? se interesă ea, cu glas moale.
— Scuză nu-i, iar la filosofii renunț, dacă nu-ți place.
— Nu-mi place. Și nu despre Pârvu vorbeam, jupâne Teodor...
— Nu? îngână el, admirându-i scăpărarea șăgalnică a ochilor căprii. Ea își umezi buzele uscate.
— Nu despre el, ci despre domnia ta. M-am rugat pentru victoria ta.
— Da? îți mulțumesc pentru bunăvoință, se înclină el.
— Și te felicit, se înălță ea să-l sărute pe obraz; dar nu se știe cum, ori ea greși ținta, ori el întoarse capul,
cert e că se treziră sărutându-se cu aprindere. În cele din urmă ea se trase înapoi un pas:
— Jupâne Teodor...
Degetul lui poposi pe buzele ei, impunând tăcere cu un gest ferm. Genele ei tremurară când palmele lui îi
cuprinseră obrajii cu o blândețe care o cutremură. Ghicea ceva în privirea lui neclintită, o disperare și o
nevoie de ceva nedefinit. Neaga răsuflă poticnit: pentru întâia oară surprindea la el o slăbiciune și o duioșie
nebănuite. Simți că nu-l poate lăsa astfel: se lipi de el, răscolită de o frică dulce.
— Neagă...
Buzele ei se mișcară tăcute ca răspuns la chemarea lui. Tânărul gemu când o luă în brațe, acoperindu-i
gura cu sărutări fierbinți. Neaga se strânse la pieptul lui, răspunzându-i cu același foc, prea multă vreme
înnăbușit și uitat.
— Era scrisă și ziua asta, murmură el nedeslușit în părul ei, în timp ce o mângâia febril, cu o insistență
ce o răscolea din toate fibrele ființei ei. Se mlădie fără știre, într-o pornire pe care n-o cunoscuse încă, și se
agăță slabă de grumazul lui, suspinând. Simțiră mireasma crudă a ierbii strivite, în timp ce toate zgomotele
din jur pieiră...
Departe, în adâncul codrului, suna stins cornul: vânătoarea continua.
Ascuns în tufișuri, Mureș veghea liniștea stăpânului său.

Două zile mai târziu Mircea Toader părăsea Târgoviștea odată cu solii unguri, lăsând în urmă un Vlăduț
foarte ciudat, care părea bătut cu leuca-n cap . Nedumerit, îl întrebase pe slujitor, însă acesta ridicase cu
demnitate sprâncenele- un gest pe care moldoveanul se obișnuise deja să-l vadă la el - și grăise limpede că
boala stăpânului e trecătoare, că a întrebat un doftor, iar doftorul i-a prescris comisului odihnă și hrană bună.
Prea puțin lămurit, Mircea își luase deoparte prietenul; acesta răsese ca în zilele lui bune și-l bătuse pe
umeri: firește că n-avea nimic, dar îl îmbulziseră treburile poruncite de vel comis Neagoe și cade uneori pe
gânduri, socotind ce are de făcut. Ceva mai liniștit, Mircea plecase spre hotarul Moldovei ducând cu sine un
sipet cu daruri de nuntă de la comis. Vlăduț, după ce-l conduse o bucată de drum, se întoarse în cetatea de
scaun; dar nu la han, ci la o căsuță mică, ascunsă în dosul unui gard uriaș acoperit cu iederă. Portița aproape
că nu se vedea în verdeața gardului; dincolo de poartă erau câteva lespezi care duceau la ușa căsuței. Era o
casă cu doar două odăițe și cu ieșire prin spate, pe altă portiță ruginită ce dădea în ulița din spate trecând
printr-un loc viran, plin de pomi. La lăsarea serii portița din spate se deschise; o siluetă înfășurată în mantie
întunecată intră în casă, unde era așteptată. Căzură unul în brațele celuilalt fără alte vorbe; suspinele,
gemetele și șoaptele nu răzbăteau dincolo de obloanele trase ale căsuței.
 Capitolul 4. În ajun de război
În Mărțișor, anul Domnului 1473, pregătirile de război ale sultanului erau în toi, ochii săi fiind ațintiți
asupra răzvrătitului șah turcoman.
Se făceau pregătiri uriașe în Anatolia, soliile măritului padișah împrăș- tiindu-se din Constantinopol în țările
vasale ca razele ce pleacă de la soare și ajung în toate colțurile. Una din aceste solii poposi la Târgoviște cu
poruncile suzeranului. Vasal supus, Radu vodă pupă turaua verde a Semilunii și plecă fruntea în fața scrisorii
împărătești. În acele zile garnizoanele țării primiră întăriri de la beii de hotar. Padișahul își ocrotea fiul iubit,
pe beiul din Kara Iflak, de vreun atac neașteptat al năbădăiosului său vecin moldovean, care încetase a-și
plăti haraciul datorat înaltei Porți. Ba din contră, beiul ghiaur din Kara Bogdan își arătase gândurile negre și
se aliase cu genovezii din Caffa și Mangop, cutezând chiar să dea ajutor acelui câine persan, Uzun Hasan,
spre care avea în curând să-și reverse întreaga sa mânie împărătească...

— Dar, unchiule...
— Să taci! se răsti logofătul Cazan, întorcând o privire fioroasă asupra nepotului său. Te-ai făcut de râs
în toată Muntenia. Și numele meu l-ai târât în noroi! Dacă nu vei izbuti să schimbi în bine părerea lui Vodă
printr-o faptă oarecare, moșia Neagra te mănâncă!
— Vinovat e numai blestematul de comis! izbucni Savu furios. Atât s-a lipit de toți cârpacii și atâta a
șoptit pe la diferite urechi de mi i-a ridicat în cap pe Duca, pe Oprișa, pe Neagoe, ba a întors și prostimea
contra mea. l-ai văzut pe mișei cum rânjeau la mine când s-a dat sentința? îmi venea să-i fărâm în dinți!
Dacă nu s-ar fi amestecat el atunci, ajungeam eu la o înțelegere cu starostele.
— Nu comisul e vinovat, ci tu, că îți lași p... să gândească în locul tău, șuieră cu răutate logofătul. Ce-ți
trebuia fată de staroste? N-aveai atâtea fătuci la moșie, că-ți schimbi slujitoarele ca pe obiele?
Mustrarea îl înmuie deodată pe spătar, care oftă adânc:
— Ei, unchiule, doar ai văzut-o pe fata starostelui, ce dulce și deșteaptă... Fetele din Neagra nu-i ajung la
gleznă... Dar afurisita m-a făcut de râs dinaintea tuturor! își aminti el iar. Și taică-său, Anghel...
Spătarul scrâșni cu ură și necaz, căci pățania lui n-avea asemănare în toată țara. Starostele îl dăduse în
judecată, cu atât mai mult cu cât fiica lui rămăsese grea. După câteva luni de manevre dintr-o parte și alta,
Vodă întărise judecata care-l silea s-o ia de nevastă, Anghel arătând că se trăgea din neam boieresc -
decăzut, ce-i drept, dar dovedit cu martori până la al cincilea strămoș. Sabia atârnase cu adevărat asupra
capului lui și fusese nevoit s-o accepte de nevastă. Îi uitase până și numele, iar țopâr- lanca îndrăznise să-l
facă de râs refuzând nunta și punându-i pruncul în brațe dinaintea întregii curți domnești. Cățeaua îi
aruncase în față că ea nu-i proastă să stea lângă un destrăbălat, și că ea nu fusese adusă pe sus la el cu
pruncul de acasă: e al lui, deci să și-l crească. Blestemata așteptase întâi să câștige procesul înainte de a-i
face figura; îl lăsase ca pe un caraghios cu pruncul care urla din toți bojocii în brațe, și plecase cu fruntea
sus, mândră ca o crăiasă. Culmea, se părea că mulți bărbați o respectaseră pentru gestul ei, căci o petrecuseră
cu plecăciuni. Asta le arăta adevăratele gânduri față de el, spătarul Savu. Se aruncase la picioarele lui Vodă,
cerând îndurare. Cu glasul lui ascuțit și acru, Radu vodă îi amintise că îi fusese total nefolositor în ultimele
acțiuni: cu Isaia și grupul lui de sfetnici dăduse greș; pe acel cneaz Teodor din Făgăraș nu-l găsise; pe
tâlharii lui Buzea îi pierduse la Dunăre; nu împiedicase zvonurile care circulau prin țară și-l ridicau în slăvi
pe Țepeș vodă, stârnind o fierbere mocnită, primejdioasă, și cătrănind inima domnului; în plus, se încurcase
cu fata asta a starostelui și nu fusese destul de abil s-o potolească la timp. Degeaba se dezvinovățise, arătând
că zăcuse trei luni din cauza rănii căpătate în turnir; Vodă avea nevoie de un țap ispășitor și descăr- case
asupra lui toate fulgerele mâniei sale. La început chiar îl amenințase cu exilul; dar apoi doar îl silise să-și
recunoască pruncul oficial și-i promisese că-l însoară. Da, dar pentru boieroaicele muntence devenise deja
un ciumat: nici una nu mai avea încredere să-și dea fata după unul ca el. Trebuia să devină blând ca un
mielușel. Bine că pruncul era măcar băiat și arăta zdravăn ca un urs la cele patru luni ale lui. Îi găsise doică
și-l trimisese la moșie, însă gândul răzbunării nu-l părăsea. Comisul Chiriac era vinovat și trebuia să
plătească pentru toate necazurile abătute asupra lui. Ceea ce-l scotea cel mai tare din sărite era faptul că,
profitând de boala lui, comisul îi luase locul în toate cele ce-i stabiliseră spătarului faima de oștean. Era cel
dintâi în întrecerile de arme; sălile de arme și grajdurile domnești păreau numai ale lui; tineretul îl înconjura
și-l slăvea ca pe un zeu; dădea cele mai frumoase petreceri; multe muieri îi făceau ochi dulci; era neîntrecut
în găsirea a noi distracții, ca de exemplu o întrecere de versuri pe slavonește, arbitrată de chir Paisie,
egumenul Coziei, pe tema iubirii de Hristos. Omul ăsta era culmea! întrecerea fusese o ocazie minunată
pentru o droaie de pierde-vară să-și încerce talentele în fața curții domnești și să primească un premiu din
mâna domnitorului, ca pe o mare favoare. Să-ți vină să verși de silă! Steaua lui se ridicase deasupra oricărui
nivel visat vreodată de spătar, iar comisului părea să nu-i pese. Toate aceste calități prea evidente îl scârbeau
pe spătar, căci oamenii lui - mai ales Necula Pioiul, vătaful lui, cel mai zdrobit în bătaie de comis atunci, pe
strada starostelui - nu-i găsiseră nici un cusur mai ciudat. Se știa că are negustorii; i se aflaseră câteva
ibovnice; uneori dispărea zile întregi, fără ca slujitorii să știe alta decât că era dus cu treburile slujbei sale de
comis. Era ca un dovleac prea mare, pe care godacul îl răsucește și-l răstoarnă fără a-l putea apuca în dinți.
Niciodată nu sărea peste cal. Asemenea oameni erau din soiul pe care-l urâse dintotdeauna spătarul: prea
cuminți, prea învățați, prea înțelepți. Poate n-ar strica să încerce altă cale: slujitorul comisului. Are acest
slujitor o mutră pișicheră, de mâță blândă, ușor de convins cu un argument sunător. Și nu se desparte de
comis decât rareori: dacă e ceva de aflat, apăi numai slujitorul știe.

„Noi, Mahomed II il Fatih, șah al șahilor și rege al regilor, împărat al împăraților, padișahul Porții
Otomane, biciul lui Allah pe pământ, dăm fiului nostru mult iubit Radu bei, care din înalta noastră
bunăvoință stăpânește în Kara Iflak, știre că am zdrobit oastea câinelui de Uzun Hasan răzvrătitul, și l-am
bătut peste fălci cu buzduganul nostru împărătesc și l-am strivit sub copitele calului nostru la Beiberd pe
Eufrat în luna August, din marea milă și îndurare a lui Allah preasfântul. Și am biruit haita câinilor
nemernici ai lui Uzun Hasan, care s-a unit anul trecut cu Papa, cu vene- țienii, cu regele Neapolelui, cu
cavalerii de Rhodos și cu beiul Istefan din Kara Bogdan, și cu Caffa și Mangop, cuiburi de trădători pe care
le vom spulbera cu o suflare a buzelor noastre. Și mai dăm de veste fiului nostru iubit că răzvrătitul eretic s-a
retras în munții și pustiurile lui să-și lingă rănile și să pună la cale alte blestemății și răutăți asupra puterii
noastre nebiruite, și să scurme alianțele lui cu ghiaurii și ereticii persani. De aceea poruncim fiului nostru
mult iubit Radu beiul să se pregătească de război și să bată peste fălci pe Istefan beiul de la Kara Bogdan,
care a încetat să ne trimită haraciul cuvenit, acesta fiind al doilea an de neplată. Și vom trimite ajutor fiului
nostru iubit, pentru a fi sigur de izbândă. Și vom trimite porunca noastră beilor de hotar, lui Aii beg din
Silistra și lui Fuad beg și Skender beg pentru acest ajutor cuvenit, ca să-l apucați de barbă pe beiul Istefan,
care se aliază cu dușmanii noștri și să-l târâți legat de coada calului fiului nostru iubit, pe care îl sfătuim cu
părintească înțelegere să asculte imediat porunca noastră...”

Neaga își ridică ușor fruntea spre chipul iubitului ei. Comisul nu dormea: ședea cu un braț sub cap, cu
ochii în tavan, de parcă număra grinzile afumate. Părea obosit. În căldura molcomă a camerei se dezvelise
aproape de tot; în anul de când se întâlneau în cea mai adâncă taină jupâneasa îi învățase pe de rost și cele
mai mărunte semne de pe trup. De câte ori îl vedea astfel, dus pe gânduri și departe de ea, simțea cum ceva i
se răsucește în suflet. Primele luni fuseseră o încântare continuă; parcă era beată, plutind într-o altă lume.
Citise în el o atât de mare nevoie de dragoste, știa să se dăruiască atât de deplin încât sufletul ei se revărsase
într-o nesfârșită iubire față de el. Și, totuși, nu izbutise să pătrundă în inima lui atât cât ar fi voit. Întotdeauna
în fața ei se închidea o poartă. Nu simțise asemenea poartă la soțul ei, care se sfătuia cu ea în toate. Iubitul ei
nu se sfătuia cu nimeni, ci își urma gândurile. La început îi plăcuse nespus acest lucru, socotindu-l o dovadă
de tărie; dar apoi veșnica lui stăpânire în anumite probleme începuse s-o sâcâie. De exemplu, îl întrebase
odată despre mama lui; răspunsese că era singur pe lume și o luase în brațe. Uitase pe moment, dar altă zi
revenise cu întrebarea dacă îi făcea pomenirile maicii lui. Aprobase doar din cap și-i scăpăraseră ochii; se
temuse să-l mai întrebe ceva. Era o teamă neclară, care nu se potrivea față de acest om cald și generos, dar
atât de complicat. Altă dată îl întrebase dacă are și alte iubite; răspunsul lui fusese ca o pedeapsă, căci o
chinuise atât de dulce și atât de mult timp încât, sfârșită de puteri, trebuise să ceară îndurare. Încercase să îl
facă s-o asculte în diferite probleme, așa cum o asculta Pârvu. Păruse moale și dăduse din cap, dar apoi
replicase: „Suntem prea potriviți ca să stricăm ceva, Neagă”, după care o pedepsise iar, în acel fel care o
făcea să tremure de patimă fierbinte, lăsând-o apoi sfârșită de puteri și cuprinsă de pace. Nu putuse niciodată
să-i reziste, deși încercase să facă pe supărata; el știa întotdeauna s-o aprindă, chiar și numai privind-o
anume. Cu toate astea, avea motiv de supărare și acum. Se mișcă lin. Din bagdadie privirea lui poposi asupra
ei.
— Știi, voiam să te întreb, Doru... La petrecerea de aseară, de la unchiul meu, Duca... Vorbeau
jupânesele...
— Ce anume, iubito?
— E adevărat că vrei s-o ceri pe Zamfira?
— Hm, ce te face să întrebi?
— Știi foarte bine, se răsuci ea, mai rece. Deci e adevărat?
— Ești geloasă cumva pe copila asta? zâmbi el alene. Odată tot trebuie să mă însor: de ce nu cu ea?
 Ochii ei scânteiară de furie.
— De ce ea? Tocmai verișoara mea? La mine nu te gândești? Cum crezi că voi suporta să te știu în
brațele ei, când tu mă iubești?
— Tu ești cea geloasă! oftă el uimit. Pe Pârvu l-ai uitat de tot?
Lovitura doar o întărâtă, deși fusese plină de bun-simț.
— Pot cere despărțenie de la mitropolit, ripostă ea.
— Pe ce motiv să ceri tu asta? Nu te bate, nu te suduiește, n-are alte păcate... Am mai discutat acest lucru
în câteva rânduri. Și dacă cere el divorțul - și ar avea motive- atunci ai intra într-o moară din care nici
mănăstirea nu te-ar scăpa. De ce nu vrei să fim veri? Ne vom vedea mai des...
Neaga se înroși ca macul, deși tonul lui fusese foarte serios.
— Dacă Pârvu ar muri, s-ar rezolva toate, murmură ea. N-ar trebui să te împart cu nimeni. Dacă m-ai
asculta...
Vlăduț sări într-o clipă din pat; o luă de umeri, scuturând-o brutal:
— Prefer să cred că n-am auzit nimic. Ai priceput? Ce voiai să fac?! Vâră-ți mințile în cap, fato! Pe mine
nu mă învârtește nimeni cum vrea...
O lăsă și se aplecă să-și culeagă straiele, pe care, în nerăbdarea lor, le aruncaseră pe jos mai devreme. Se
îmbrăcă într-o clipă și ieși afară ca un fulger, trântind ușa. Neaga îi ascultă pașii repezi pe lespezi,
nădăjduind că se va răzgândi și se va întoarce, însă pașii lui se stinseră pe uliță. Abia atunci se prăbuși pe
pat, frângându-și mâinile de disperare.
— Ce faci, nebuno! se certă singură. Nu așa ajungi la el...
Stăpânindu-și lacrimile, se ridică luminată de un gând. Privi ușa pe care dispăruse comisul.
— Vei fi al meu, Doru, jur! Mă iubești prea mult ca să nu te întorci la mine!

Fata în casă curăța repede praful din odaie; întinse așternuturile stăpânului, bătu pernele și aranjă poclada
groasă de pe pat. Mlădierea boiului ei subțire atrase atenția spătarului; privi printre gene chipul ei tânăr, apoi
ia și cojocelul pe care le purta. Avea piciorul cam mare și mâinile înroșite de muncă, dar nu era deloc urâtă.
Se ridică de lângă fereastră și se opri în spatele ei, cântărind-o și simțind cum i se stârnește pofta. Fata bănui
ceva; vârî fruntea în pământ și grăbi umbletul, neîndrăznind să răsufle prea zgomotos de teamă să nu supere
pe stăpân. Era nouă în casa spătarului și fusese bine dăscălită de omul lui de încredere, vătaful Necula.
Fusese prevenită și de celelalte slujitoare; când, însă, mâna stăpânului se strecură fără sfială în cojocelul ei,
răsuci o privire speriată. Savu se încruntă:
— Lasă praful. Cum te cheamă?
— Evdochia, stăpâne, șopti fata, cu ochii măriți de teamă. Savu o ciupi de obraz.
— Dezbracă-te, porunci agale, mergând să tragă zăvorul de la ușă. Dar când punea mâna pe ivăr, o
bătaie în ușă îi întrerupse gândul dintâi. Deschise și deveni brusc lucid, căci în prag stătea, întunecat ca
noaptea, logofătul Cazan. Sfetnicul pătrunse fără vorbă în odaie; pricepând, Savu făcu fetei semn să plece.
Slujitoarea o zbughi îndată, fericită că scăpase atât de ieftin; odată ieșită, picioarele i se tăiară și se rezemă
de ușa închisă, dincolo de care spătarul trăgea zăvorul.
Unchiul lui se proțăpise cu mâinile-n șolduri în mijlocul odăii:
— Pleci la hotarul moldovean, cu puteri depline de a cerceta și de a opri pe toți cei ce trec în Moldova.
Uite hârtia semnată de jupân Manea. De azi trec doar cei cu carte la mână.
Un rânjet se lăți în barba blondă a spătarului. Admiră pergamentul.
— Ieri a venit scrisoarea sultanului și s-a adunat Sfatul domnesc, își aminti el. A hotărât Vodă război cu
Moldova?
— Da, adeveri serios logofătul. Deși unii dintre ai noștri - și zic spătarul Manea cu vel comis Neagoe -
au sărit că să nu ne grăbim cu strângerea oastei în prag de iarnă, că avem înțelegeri cu creștinii, și alte
pretexte fricoase. Vodă le-a replicat că aceiași creștini îi adăpostesc pe preten- denții Dănești, că Laiotă s-a
refugiat la Suceava și că Ungaria îi cere neutralitate amenințându-l cu frate-său Țepeș vodă, că n-are ce
creștini să apere cu Aii beg și Skender beg în coastă, așa că vom strânge oastea în mare taină, iar la Sfinții
Arhangheli avem și șaptezeci de mii de păgâni alături, la București. Așadar, batem război cu moldovenii în
Brumar, și de astă dată îi vom învinge, vei vedea.
— Foarte bine, se bucură Savu. E o mică surpriză pentru moldovean. Vom vedea atunci dacă își va putea
împlini amenințarea la adresa mea. Abia aștept, unchiule.
— Pornește chiar în seara asta, nepoate. Și ai grijă, îl sfătui Cazan.
Dincolo de ușă slujitoarea își ducea uluită mâna la gură, căci chiar și ea înțelegea ce însemnau vorbele
schimbate înăuntru de cei doi boieri. Se cutremură gândindu-se la pedeapsa care ar aștepta-o dacă ar fi
surprinsă ascultând. Se strecură în lungul coridorului și dispăru în culcușul ei, de unde nu mai îndrăzni să
iasă până ce logofătul nu plecă și stăpânul ei nu ridică glasul, cerând straie pentru drum.
Venind acea dimineață după porunci la spătărie, comisul adulmecă o mișcare cam prea intensă pentru o
zi obișnuită. Un curier prăfuit ațipise pe-o laviță. De cum îl văzu, un aprod îl îndrumă spre marele comis,
care ședea la o masă, cu nasul în hârtii și pergamente. Jupânul Neagoe îi făcu semn:
— Poftește încoace, jupâne Chiriac. Cum îți merg treburile?
— Foarte bine, jupâne vel comis, se înclină Vlăduț, observând în același timp că pe masa marelui comis
era desfășurată o listă mare, pe care o cunoștea: numele și numărul garnizoanelor muntene și a satelor de
adunare. Neagoe puse palma-i mare pe listă:
— Jupâne Chiriac, măria sa a hotărât cercetarea oastei la Sf. Arhangheli, la București, și voiește totul
pregătit în tabără, la carte de împuternicire și uită-te pe lista asta: îndrumi hergheliile care au fost însemnate
cu fierul în ocoalele din București și verifici felul cum se prezintă învățătura și echipamentele lor. Mâine ești
pe drum.
Era o muncă uriașă de făcut până la Sf. Arhangheli. Vlăduț cercetă lista, făcu unele socoteli, se sfătui cu
marele comis și făcu la repezeală câteva drumuri prin palat. Unul din aceste drumuri fu la logofeție, unde
jupânul Pârvu scria de zor, împrăștiind uneori stropi de cerneală peste hârtii. Vlăduț își luă rămas bun.
— Pleci deja? se miră grămăticul. Așteaptă puțin, am o vorbă cu tine.
Isprăvi de scris și se ridică, fără a uita să arunce o hârtie peste cele ce scrisese înainte de a-l trage pe
comis pe coridorul plin de curteni.
— Vreau să-ți cer un sfat, începu olteanul șovăitor. Nu că eu aș avea nevoie, ci altcineva...
— Spune, îl pofti curios Vlăduț.
— Fiindcă, vezi, domnia ta ești cel mai apropiat, altminteri îl întrebam pe Barbu, dar el e plecat la
Strehaia de câteva zile și...
— Care-i necazul prietenului domniei tale, jupâne Pârvu?
Închizând ochii, Pârvu se aruncă în apă:
— Păi, e însurat și își iubește nevasta, însă ea e cam... rece de la un timp. Ce crezi că ar trebui să facă
prietenul meu?
Comisul înlemni amintindu-și cearta de ieri, când ieșise trântind ușa. Fusese ispitit să se întoarcă, dar își
călcase pe inimă și plecase. Gândul Neagăi era primejdios și îi arăta adevărata fire: iute, pătimașă, însă
grozav de geloasă și apucătoare. Și dură ca o cremene. Prea puține o puteau întoarce din drum. Cătând la
chipul tânăr al bărbatului ei, comisul se întrebă dacă nu făcuse cumva o mare greșeală când o acceptase în
patul lui.
— Poate ar trebui să aibă răbdare cu ea. Ori, să-i aducă aminte pe orice cale de îndatoririle ei, răspunse
cinstit. Celălalt se însenină:
— Da, așa am... așa crede și prietenul meu, să aibă răbdare. Ei bine, mulțumesc, dragul meu, și drum
bun. Ne vedem la București cu toții.
— Ascultă, Pârvu, se hotărî comisul, ce-i cu cercetarea asta a oastei? De obicei măria sa ne cercetează cu
rândul, nu pe toți odată, iarna. S-a întâmplat ceva?
— Nimic, ce să se întâmple? răspunse Pârvu firesc. Are și Vodă dreptul să-și schimbe obiceiurile.
„Minți”, gândi Vlăduț calm. „Ai devenit omul de încredere al marelui spătar și înțelegi să păstrezi tainele
care ți se încredințează. Ceva mocnește sub liniștea asta, altminteri n-ai ascunde de ochii mei cărțile pe care
le scrii. Se strânge oastea întreagă la București. Încotro? Cu tine, Radu vodă, unchiule al meu, alt drum nu
poate fi decât la Milcov; dar nici chiar tu nu poți fi atât de prost încât să ataci Moldova acum...”
Părăsi cu îndoială palatul domnesc. Apropiindu-se de han, își văzu de departe slujitorul stând de vorbă
cu un ins care i se păru cunoscut. Când îl zări pe comis, omul grăbi vorba și se despărți de Mureș, dispărând
în partea opusă. Fereala omului nu-i plăcea, hotărî comisul, pe când Mureș i se alătura să-i ducă calul la
grajd.
— Cine era omul de adineauri, Mureș?
— Păi, asta voiam și eu să-ți spun, jupâne comis, se scărpină acesta în creștet. E unul din slujitorii
spătarului Savu.
— De când până când vorbești tu cu ai lui? Ai uitat ce hram poartă?
— Tocmai că n-am uitat, stăpâne, de aceea m-am mirat când Ghiță ăsta, prietenul lui Necula vătaful, s-a
apropiat de mine acum vreo două luni, voind să legăm prietenie. Am făcut pe prostul și asta l-a încurajat; m-
a ospătat de câteva ori și m-a tot tras de limbă despre domnia ta. Dacă l-am văzut așa curios, i-am turnat și
eu o grămadă de brașoave: că ești cam zgârcit, că e mult de muncă... S-a arătat gata să mă ajute, dacă îl ajut
și eu: cică stăpânu-său are o ibovnică pe care o bănuie că își împarte nurii și cu alții, printre care fiind și
domnia ta, iar el trebuie neapărat să afle de-i adevărat sau ba, ca să nu fie pedepsit. Eu să-i povestesc doar de
drumurile domniei tale.
— Povestea e cusută cu ață albă. Deci vor să te cumpere?
— Așa cred, stăpâne, l-am dus cu vorba până azi și le-am zis doar despre drumurile de slujbă și despre
muierea de anul trecut. Să știi că au verificat spusele mele: asta îmi zicea Ghiță acum, și mă asigura de
mulțumirea stăpânului lui pentru veștile mele. Ei azi mă cred omul lor.
Pumnii comisului se încleștară: va să zică Savu nu renunțase la răzbunare și îi căuta punctele slabe. Ideea
cu Mureș era măreață.
— De ce nu m-oi fi gândit și eu la asta? grăi înciudat.
— M-am gândit eu, jupâne comis. Dacă ei stau cu ochii pe domnia ta, și eu am intrare la ei. Am găsit
chiar și o fată în casă, care mă crede cel mai bun prieten al ei și își varsă lacrimile pe umărul meu...
— Mureș, nu vreau să aud că ai căpătat obiceiuri proaste acolo.
— N-ai grijă, replică mândru celălalt. Au cumpărat prea scump un cal pe care doar un om îl poate călări.
Vezi, stăpâne, eu n-am uitat de Buzea sau de moșnenii lui din Neagra. Fata e un fel de nepoată de-a lui.
Încerc s-o ocrotesc, căci e adusă de curând de la moșie aici...
Ochii comisului scânteiară; îl îmbrățișă pe tânărul slujitor, gest pe care nu-l mai făcuse niciodată. O
lacrimă rebelă fu răspunsul lui Mureș; îi pupă dreapta, cu o supunere pe care nu i-o mai arătase.
— Nu te îndoi de mine, stăpâne, șopti slujitorul. Nici mort nu vor putea scoate nimic de la mine. Am și
eu suflet și minte să înțeleg dreptatea domniei tale. Deși, uneori, mi se pare că greșești. Cum ar fi, de pildă,
fiica lui Duca. Tocmai a lui!
În prima clipă Vlăduț pofti să-i tragă una zdravănă, ca să-l învețe minte să se mai amestece în toate cele.
Apoi mustrarea fostului tâlhar- prigonit atâția ani în zadar de Duca - îi ajunse la înțelegere și-l zgudui adânc.
Avea dreptate. Avea o sfântă și luminoasă dreptate: într-adevăr, tocmai lui Duca se gândise o clipă să-i fie
ginere? Cine era Duca, de fapt? Și ce motiv avusese pentru asemenea gând? îi luase oare mințile jupâneasa
Neaga până acolo încât uitase cine este? Un an de zile se complăcuse într-o stare dulce de visare
neîngăduită. Și, pentru o muiere încăpățânată și dură - Doamne, ce fierbinte și pătimașă era! - pentru ea
îndepărta credința unui asemenea slujitor?
— Jupâne Mureș, dacă un sfert din boierii munteni aveau credința ta, această țară nu cădea niciodată atât
de jos ca astăzi. Ridică-te; când un slujitor are dreptate și stăpânul nu, slujitorul nu trebuie să plece fruntea.
Adevărul trebuie rostit în picioare.
Asprimea cu care se judeca singur îl uimi pe Mureș, care se ridică, înțelegând că ceva se transforma în
sufletul stăpânului său. Căpătase o expresie colțuroasă și aspră, lucidă și înghețată ca un sloi. Când vorbi,
glasul îi sună grav:
— Nu știu de ce, Mureș, simt că se petrece ceva necurat la această curte. Eu mâine dimineață am
poruncită slujbă până în Brumar, dar vreau să știu ce se întâmplă înainte de plecare. Mergi la prietenii tăi din
Neagra și vezi dacă e ceva de aflat. Ieri a fost Sfatul de taină și azi a început lumea să alerge, să ridice
oastea. Mie asta nu-mi place. Miroase a război.
Multă vreme Neaga se zbătu între dragoste și orgoliu. Pârvu plecase de la prânz la palat. O sărutase,
liniștind-o că avea să lipsească toată noaptea cu tot felul de treburi; dar îndată după plecarea lui Neaga scrise
degrabă un bilețel pe un petec de hârtie. Chemă apoi pe slujitorul ei, un flăcăiandru isteț dăruit de părintele
ei ca zestre, și-i puse hârtia în mână.
— Iepure, mergi iute la jupânul comis Chiriac și dă-i biletul ăsta.
Binecunoscut de toți ai casei Craioveștilor, comisul strecurase destul mărunțiș în palma băietanului.
Bucuros la gândul altui bănuț, Iepure o zbughi precum animalul al cărui nume îl purta.
Se întoarse peste jumătate de ceas și pupă mâna stăpânei.
— Nu era acolo, dar am lăsat biletul la slujitorul lui, jupâniță.
Pentru el Neaga rămăsese tot jupâniță din casa părintelui ei. Neaga surâse și-i dărui un ban, iar flăcăul
ieși fericit, căci avea în buzunar alt bănuț, dar de la noul slujitor al jupânului comis.
Îndată după aceea Neaga se încuie în iatac, pretextând că vrea să doarmă; dar se îmbrăcă în straie
bărbătești, puse deasupra o mantie întunecată și sări pe fereastră în noaptea care se lăsa.
Ajunse repede la căsuța „lor”, unde se puse pe așteptat. Așteptă totuși câteva ceasuri înainte de a înțelege
că el nu va veni. Aha, era prea supărat deocamdată, oftă ea adânc. Se întoarse acasă pe aceeași cale, Pârvu
având să vină abia dimineață.
 Mureș plecase doar de un ceas și comisul nici nu apucase să-și facă bine bagajele, când slujitorul se
întoarse la han în grabă. Văzându-I singur, trase după el în odaia stăpânului o fetișcană plânsă, care își
frângea cu disperare mâinile. Se vedea că era înnebunită de teamă și căzu în genunchi la vederea comisului,
cam încruntat.
— Gata, Dochițo, o scutură Mureș. Liniștește-te odată! Pupă mâna jupânului comis și spune-i ce mi-ai
zis mie.
Fata se agăță puternic de brațul comisului.
— Ajută-mă, boierule, nu mă lăsa acolo... izbucni ea în lacrimi.
— Ce-i, Mureș? Zi tu limpede, deveni curios comisul.
— E fata de care ți-am povestit, stăpâne. Nici nu m-a văzut bine azi și s-a ținut de mine s-o iau de acolo,
că i-i teamă.
— De ce? Aha, Savu? înțelese Vlăduț deodată. Și?
— Nu doar desfrânarea lui a speriat-o, ci și vorbele pe care le-a auzit întâmplător de la el și de la Cazan,
azi, când se credeau singuri...
Mureș îi povesti cele înțelese de fată, spre groaza comisului.
— Șaptezeci de mii de turci în Brumar? Sigur?
— Așa vorbeau cei doi.
— Cazan e în sfatul de taină. Și alaltăieri a venit sol din Giurgiu. Mda, se leagă, șopti pe gânduri tânărul.
Dumnezeule, ăsta-i război în lege, nu doar o simplă prăduială. Va fi un război cumplit... Și la acest timp
oamenii sunt la câmp, la vii și livezi, și turmele s-au retras la câmpie, în calea jefuitorilor păgâni... Îi vor lua
din oală, dacă păstrează taina.
— Oastea se ridică în taină, așa zicea logofătul, completă Mureș.
Vlăduț se răsuci șovăitor în loc, deși știa prea bine ce are de făcut. Privirea plină de nădejde a fetei îl
urmărea cu atenție.
— Nu vrei să mai rămâi în casa stăpânului tău?
— Doamne ferește! se închină ea repezit. Mai bine în pustie...
— Mda, socoti Vlăduț, nu-i o idee rea, pustia. Cunosc un stareț care are și un metoc de măicuțe în grijă,
la Bolintin. Te va primi negreșit.
— Vai, stăpâne, cum pot să-ți mulțumesc? șopti fata.
— Să te rogi pentru noi și pentru această țară, fetițo, o sfătui Vlăduț. Mureș, o duci tu la schitul Bolintin;
apoi mergi la conac și adăpostește averile, caii și turmele la pădure, la-mi și bagajele: ne întâlnim peste două
săptămâni la București.
Mureș i se închină până la pământ. După un sfert de ceas pleca, dimpreună cu protejata lui și cu un cal
cu desagi. Comisul își cercetă hârtiile; arse câteva, ascunse restul în buzunar, trase pe el cămașa de zale și
dispăru pe Poarta Dealul la ultimele licăriri ale zilei.
Un ceas mai târziu la hanul „Potcoava de Aur” apărea obrazul lui Ghiță. Întrebă pe hangiu de Mureș;
destul de puțin vorbăreț, hangiul abia deschise gura să-i spună că plecase la slujba domniei dimpreună cu
stăpânul lui. Dezamăgit, omul spătarului rămase scărpinându-se în creștet în fața odăii comisului. Voise să-l
tragă de limbă pe slujitor, poate știa ceva de o fată în casă care dispăruse, căci îl văzuse uneori pe Mureș
vorbind cu ea. Dar iată că dușmanul spătarului își luase sluga și părăsise cetatea de scaun. Ghiță făcea un pas
spre ieșire când un flăcăiandru bătu la ușa comisului, destul grăbit, se pare.
— Comisul nu-i, băiete, a plecat, rosti Ghiță. Băiatul îl privi atent:
— Dar se întoarce, jupâne?
— Se... întoarce, spuse iute celălalt. De ce?
— Am ceva să-i dau.
— Dă-mi mie, băiete, îl pofti Ghiță, jucându-se cu un ban. Băiatul urmări răsucirea argintie a bănuțului
în aer și dădu prevăzător din cap .
— Dar tu cine ești, jupâne? Slujitorul lui?
— Ai ghicit, zâmbi dulceag omul lui Savu. Sunt nou la domnia sa.
— Atunci... șovăi Iepure. Ghiță întinse bănuțul; flăcăul dădu să-l apuce, dar Ghiță strânse brusc palma,
ferind banul.
— Întâi dă-mi ce-i aduceai stăpânului meu. l-l pun în mână, fii sigur.
Băiatul scoase o hârtiuță din sân, înhăță banul și plecă mulțumit, sărind într-un picior; Ghiță se holbă
însă la hârtie, socotind că boierii sunt scrântiți folosind niște buchii mărunte ca gândacii, când, slavă
Domnului, Dumnezeu a lăsat oamenilor limbă ca să vorbească. Poate Necula Pioiul va înțelege ce scrie aici;
ori mai bine boierul, care știe acest meșteșug ciudat, de popă...
Stăpânul său era foarte ocupat cu pregătirea armelor și a desagilor pentru drum, de aceea abia aruncă un
ochi pe bilețel:
„Jupâne Teodor, totul a fost o neînțelegere pe care te rog s-o lămurim. Te aștept îndată.”
Nici o semnătură sau pecete. Savu mototoli hârtia în pumn:
— Ce-mi pasă mie de neînțelegerile comisului? Las’ să aibă cât mai multe!
Aruncă biletul pe podea și își cercetă în continuare platoșa. O idee, nelămurită până atunci, îi explodă
brusc în minte; încremeni surprins, cu pieptarul în brațe. îl aruncă pe jos și ridică iute biletul, netezindu-l:
— Ia te uită, pe comis îl mai cheamă și Teodor? Ce-mi spunea vornicul Isaia despre acel blestemat cneaz
făgărășean? Că e tânăr, cu barba neagră, știe latinește și grecește, căci s-a lăudat dinaintea unor curteni la o
petrecere. Se potrivește de minune. Dacă el e, atunci are semn la picior de la cornul zimbrului. Da, dar ăsta
n-are barbă! Ei, dar putea să și-o radă, nu-i așa? Ah, comise, dacă tu ești acela și m-ai dus de nas atâta
vreme, îți jur că ți-o plătesc cât ai clipi!...
Stârnit, lăsă baltă bagajele și plecă la palat în căutarea lui Cazan.

Rădvanul intra greoi pe străzile orașului. Sprijinită cu cotul de marginea ferestrei, jupânița căta
gânditoare la primele case, la furnicarul ulițelor. Călări sau pe jos oamenii se trăgeau la cuiburile lor,
deoarece se apropia seara. Hornurile caselor fumegau. Cu o seară înainte plouase și aerul se răcise zdravăn;
strângându-se înfrigurată în blănița subțire, jupânița se bucura că ajungeau la gazdă, un văr staroste în
Bacău. De două zile erau pe drum; osteneala se furișa cu degete moi în oasele călătorilor. Jupânița se
întoarse spre soața ei:
— Irinucă, ai tăcut toată ziua. Ce-i cu tine?
— Mă uit la domnia ta, jupâniță, zâmbi ușurel copila. Și tu ai tăcut. Bătrânul jupân Luca era un moșneag
tare cumsecade și te iubea...
O umbră trecu pe chipul jupâniței. Făcuse acelui boier bătrân și bun o mare supărare, dar nu putuse
altfel. Iar acum vechiul prieten al părintelui ei murise. Oftă, privind iar pe fereastră. Treceau pe lângă curțile
domnești ale Țării de Jos, cu ziduri întinse și creneluri. O ceată de oșteni intra agale pe poartă. Căruțe cu boi
se îmbulzeau în piața din fața porților palatului domnesc; încurcătura se mări când o ceată de străjeri
orășenești se postă la ziduri. Rădvanul se opri; de lângă vizitiu sări jos un slujitor voinic și vârî barba
stufoasă înăuntru:
— Jupâniță, trebuie să stăm un picuț pe loc până se descurcă dumnealor de colo. Aveți nevoie de vreun
măr, ceva, din piață?
Jupâniță scutură fruntea și se lăsă pe pernele moi ale rădvanului, închizând ochii. Visa. Visa niște zile
aurii și liniștite, îndepărtate la mii de ani. Visa la un glas adânc și melodios, care o înfășură în căldură și
duioșie, ori o stârnea și o tachina. Visa la niște ochi care o priviseră ca pe o femeie, nu ca pe fetița ce fusese.
Visa la vocea lui, blândă când îi vorbea, ori aprigă și dură, ca acum, când certa pe cineva...
Jupâniță tresări din visare: „acum”? Da, în fața rădvanului era un călăreț cu mantie neagră, care năzuia
spre intrarea în palat, cerând cu încăpățânare cale liberă. îl văzu din spate doar o clipă înainte de a dispărea
în palat. Jupâniță zvâcni în perne: calul necunoscutului semăna cu alt cal, pe care îl purtase și îl hrănise
cândva cu mâna ei. Era oare cu putință să fie el? Era posibil să fie în Moldova, când ea îl știa atât de
departe? Rădvanul se mișcă, dar jupâniță îl opri imediat:
— Ionele, trage rădvanul la poarta palatului și stai acolo.
— Dar, jupâniță, se lasă întunericul, protestă vizitiul. Ajungem târziu.
— Nu-i nimic, dacă e nevoie poposim la hanul de peste drum, hotărî ea. Vizitiul se uită la slujitor,
amândoi se întoarseră la al treilea om, ce călărea în spatele rădvanului spre apărarea stăpânei, și tustrei
ridicară ochii la cer, neputincioși dinaintea unui capriciu muieresc de care nu sunt scutite nici cele mai
înțelepte jupânițe din lume. Șezură astfel un timp lângă poartă, stârnind curiozitatea străjerilor din turnul de
pază. În cele din urmă jupâniță desluși între cei ce părăseau casele domnești pe cel așteptat; acesta nu coti, ci
merse drept înainte la han, pierind din vederea ei atât de iute că jupâniță nici nu apucă să-l vadă bine. Scoase
din nou capul pe fereastră:
— Ionele, tragem la han.
Oftând, vizitiul întoarse caii, manevrând cu greutate în îmbulzeală. Hangiul, un neamț burduhos și vesel,
îi primi cu plecăciuni adânci, dar jupâniță trecu repede pe lângă el, lăsându-și soții să se ocupe de odăi și
bagaje; ea intră în sala mare de mese, căutând ce-i trebuia și găsind în cele din urmă, cu o tresărire de
tulburare. Călătorul se așezase la o masă și își întinsese picioarele încălțate în cizme stropite cu noroi.
Aștepta bucatele. Își sprijinea fruntea în palmă; degetele lui lungi și puternice se înfundaseră în părul negru
ca smoala. Își așeză mânerul săbiei cu cotul stâng, într-un gest reflex, și săltă cana cu vin spre buze într-o
mișcare lină, iarăși cunoscută. Se vedea că făcuse drum lung și greu; se lăsa pradă ostenelii. Inima jupâniței
se strânse de durere și un val fierbinte de emoție o străbătu din creștet în tălpi. Din spatele lui rosti încet:
— Bună seara, jupâne Teodor.
Mâna lui încremeni în aer o clipă lungă; apoi începu să tremure și trebui să lase cana jos. Nu se mișcă
imediat; oftă, trecându-și palma peste obrazul neras de câteva zile. Când se întoarse, în sfârșit, ținea ochii
închiși; întinse palmele înainte cu fața în sus, cerând nerăbdător ceva. Ea înțelese și își lăsă mâinile în
palmele lui, care le cuprinseră și le cercetară, oarbe și lacome.
— Spune-mi că nu visez, jupâniță Maria, șopti, fără a deschide ochii.
— Nu visezi, jupâne Teodor, surâse ea, tulburată de reacția lui atât de caldă și neașteptată. Treptat
pleoapele lui se deschiseră, privind-o de jos în sus, alcătuind-o din amintiri și observând cum se
transformase. Nu mai era fata de altădată, ca un lujer crud, ci era subțire și mlădioasă ca un bujor înflorit. Cu
toată haina îmblănită, se cunoștea că se împlinise într-un fel amețitor. Rotunjimea copilărească a obrajilor
trecuse într-un oval minunat. Buzele ei fremătau, ochii îi scânteiau, la fel de albaștri ca întotdeauna; întreaga
ei ființă înflorise, răspândind în jur o căldură și o mireasmă îmbătătoare, mișcările erau line de parcă plutea
într-un vis, iar fruntea mândră și pură părea să poarte cununa unei crăiese. Lui Vlăduț i se tăie răsuflarea.
— Am știut mereu că vei fi una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut, îngână el. Ea se
mișcă:
— Jupâne Teodor...
— Am greșit, jupâniță, continuă el hotărât. Nu ești una dintre frumoase, ci ești cea mai frumoasă. Lângă
domnia ta restul sunt doar ca stelele pe lângă soare.
Un surâs amuzat străluci pe buzele ei de mărgean.
— Domnia ta, sunt sigură că ai spus asemenea vorbe și altor fete.
— Am spus, recunosc, dar abia azi și cred ceea ce spun...
Cătară unul la altul; treptat zâmbetul li se stinse pe buze și bucuria pieri. Tușind, Vlăduț se ridică,
lăsându-i mâinile, pe care le ținuse până atunci. Se înclină, cu calm aparent:
— Iartă-mă, uneori sunt cam repezit.
— Știu asta demult.
— Cum de m-ai găsit aici?-Treceam pe lângă casele domnești și ți-am recunoscut glasul...
„Ți-am recunoscut calul, părul, felul drept de a călări; l-am recunoscut pe Hamger înaintea ta”, ar fi putut
spune ea, dar tăcu.
— La drept vorbind, a trecut atâta timp!... clătină el capul. Cum de ai răsărit în Bacău?
— Sunt doar în trecere: vin de la Cetatea Albă și merg la Suceava.
— Cetatea Albă, murmură el, și-i luă iar mâinile, arătând spre inelele din degetele ei: Care dintre ele este
al jupânului pârcălab?
Maria fremătă din tot trupul:
— De ce mă întrebi?
„Fiindcă de răspunsul tău depinde viața mea”, ar fi putut răspunde Vlăduț, dar rosti altceva:
— Pentru că Suceava e departe și n-am timp să ajung acolo, să aflu.
— Așadar te interesează răspunsul? ripostă ea.
— Sunt puține lucruri care nu mă interesează, se înclină el. Curiozitatea e unul din păcatele mele de
frunte.
— La care se pot adăuga uitarea și nepăsarea.
Atacul îl prinse pe picior greșit, alungându-i surâsul fals. Maria îl privea semeață și netemătoare ca
întotdeauna, făcându-l să i se urce sângele la cap . Se aplecă până fu la un deget de obrazul ei și grăi
încetișor, cu greutatea tuturor amintirilor ce-i legau:
— Nu sunt nici nepăsător, nici uituc. Dar tu?
Buzele ei începură să tremure. Vlăduț își înfipse unghiile în palme pentru a-și stăpâni o faptă care-l
ispitea și care putea fi o greșeală. Sub privirea lui semnificativă Maria păli.
— Ei bine, domnia ta, se pare că semănăm destul de bine, șopti ea.
— Care e inelul lui? insistă el. Nu-mi închipui bărbat în stare să te lase să-i scapi.
— Luca mă iubește și toți ai noștri abia așteptau să facem nunta. Părintele lui și tata erau vechi prieteni și
își promiseseră demult să ne căsătorească. Dar mi-ai trimis o vorbă prin Mircea. De ce?
 — Fiindcă nu-s uituc, mârâi el. Cândva mi-ai șoptit ceva, la voi...
— Nu mai țin minte, roși fata, și inima începu să-i bată năvalnic, de bucurie că nu greșise. Dar el se
încruntase deja:
— Nu minți un vechi prieten, jupâniță. Să-ți amintesc?
Între ei pluti o clipă nesfârșită amintirea sărutului aspru și fierbinte din grajd, care îi adusese pe amândoi
în pragul pasului ultim și care o făcuse să-i promită: ”Voi fi mereu numai a ta”. Inconștient, promisiunea
așteptase în ea, izbucnind din urmă, cu o putere care o uluise, în clipa când Mircea îi transmisese nevinovat
mesajul din Târgoviște. Abia apoi fratele ei pricepuse adevărul, probabil de pe chipul ei. Îi pusese cu milă
mâna pe cap: „Surioară, mă gândesc doar la binele tău. Uită-I! E prietenul meu, dar are soarta lui și sabia
deasupra capului; nu-l poți ajuta cu nimic. E mai bine să nu te gândești la el. Drumurile voastre sunt tot atât
de diferite ca ziua de noapte.” Sfatul o îndurerase, dar îi întărise hotărârea. Timp de un an păruse că Mircea
avusese dreptate; dar azi, aici, în mijlocul acestei mulțimi gălăgioase dintr-un han prăpădit, se uita în ochii
unui bărbat ostenit și chinuit de nesiguranță, și-i părea bine că își urmase gândul.
— Am crezut că ai uitat vorbele unei copilițe neștiutoare, care credea în basme, rosti ea. Vezi, îmi
arătaseși că viața nu e un basm și că Ileana Cosânzeana se poate resemna lângă zmeu. La fel, zic eu, Făt
Frumos o poate întâlni pe Zâna Zânelor.
Amintirea ultimului an nu-l putea clătina din ceea ce era prea demult încrustat în el. Se aplecă spre ea,
zâmbind cu înțeles:
— Poate că a fost Zâna Zânelor, dar s-a dat de trei ori peste cap, biata, și s-a transformat în Muma
Pădurii. Așadar, cum e cu inelul?
— N-am nici un inel.
— Cum? tresări el de speranță.
— Am rupt logodna, grăi ea limpede. Vlăduț zvâcni înainte:
— Atunci ce făceai la Cetatea Albă?
— A murit moș Luca, tatăl pârcălabului... Tata era plecat la Liov cu Mircea și trebuia să fie cineva dintre
ai noștri la pomenire...
— Dar Luca? se repezi el. L-ai iubit?
— Mi-e prieten vechi, dar atât, spuse simplu, deși mândria ei suferea la toate aceste răspunsuri prea
directe. Dar când Vlăduț își îngropă fața în palmele ei, cu un oftat ușurat, o pornire necunoscută o făcu să îi
dezmierde tâmplele și părul.
— Sunt cel mai norocos om din lume, murmură el sărutându-i podul palmelor. Cum au primit ai tăi
ruperea logodnei?
— Au fost foarte supărați. Cumnata mea nu mi-a vorbit o zi întreagă.
— Dar Mircea?
— El nu s-a supărat...
Cum putea să-i spună ce o sfătuise fratele ei? Scutură fruntea și își retrase mâinile, cătând drept la el.
Vlăduț surâdea admirativ:
— Ai avut un curaj rar, jupâniță. îți sunt adânc recunoscător.
— Eu am curaj, jupâne Teodor. Dar domnia ta? întrebă. Un surâs leneș se întinse pe buzele lui. Îi înălță
delicat fața spre el cu un deget.
— Jupâniță, de când te știu m-ai provocat. Sunt unul care răspunde provocărilor, nu le ocolește.
Maria șovăi, dar trebuia să-l întrebe:
— Cândva m-ai socotit datoare... atunci... Tot creditor nemilos ești? -Jupâniță, rânji el vesel, să nu crezi
toate vorbele bărbaților. Vezi,
atunci eram furios, căci îmi șoptiseși ceva dar nu puteam răspunde.
— Dar azi?
Acum chiar că-l pusese pe gânduri.
— Azi? Dacă aș putea, aș rămâne în Moldova, jupâniță, lângă domnia ta. Dar viața pe care ți-o pot oferi
nu este liniștită. Lucrarea mea e abia la început și mă poate duce în prăpastie înainte de a atinge culmea. Dar
culmea e măreață și strălucitoare. Strămoșii mei au fost ai Țării Românești, iar copiii mei vor fi la fel. Și eu
sunt ca ei, chiar dacă inima mea stă, de ani de zile, la Dâmbu Stânii; mă pot smulge doar uneori din treburile
mele. Dacă voiești să împărți asemenea viață cu mine, voi fi cel mai bucuros să ți-o aștern la picioare și s-o
îndulcesc cât mai mult. Dacă nu, voi înțelege. Nu-i un lucru ușor de hotărât.
Va să zică Mircea avusese totuși dreptate, gândi Maria, și o mie de întrebări i se îmbulziră pe buze. Tăcu
totuși, prea adânc tulburată de mărturisirea lui. Nu-i spusese nici o vorbă de dragoste, de parcă totul ar fi fost
de la sine înțeles; simțea însă că ceea ce-i cerea trecea dincolo de orice asemenea vorbe. Numai un om cinstit
poate vorbi astfel. Și îl iubea.
— Când mergem în Țara Românească?
Tonul încrezător al fetei îl zgudui. Maria accepta în liniște o soartă imprevizibilă, cu mai multe umbre
decât lumini. Era gata să lase totul pentru el. Vlăduț înghiți în sec: ar fi trebuit să ia în seamă și voința tatălui
lui. Dar ce importanță mai putea avea acum? Nici măcar un orgoliu și o voință ca ale tatălui său nu puteau
schimba cele hotărâte de Cel de Sus. Cu un gest hotărât o trase afară din mulțime, dincolo de zidul hanului,
nepăsător la cei din jur. Maria îl urmă fără mirare, cu o tainică bucurie cântându-i în suflet. Ajunși departe
de ochi străini, Vlăduț se răsuci întărâtat spre ea:
— Mă tot reped fără să spun ce trebuie. Mi-ești dragă, Maria, și îți mulțumesc că mi-ai deschis ochii
cândva, deși erai doar o copilă. Am făcut multe greșeli, dar nu vreau să plec din Moldova știind că am mai
făcut una. Nu pot să te pierd, aș muri. Vrei să ne logodim acum?
— Să ne logodim? suspină ea surprinsă.
— Da, chiar acum: văd peste drum turla unei biserici. Să ne logodim doar; vreau ca nunta să ne fie o
sărbătoare... și vei avea timp de gândire, dacă socoți că ai nevoie...
Palma ei îi poposi pe buze, ușoară ca o petală de floare:
— Jupâne Teodor, chiar dacă va fi cea mai lungă logodnă din lume, nu mă voi răzgândi niciodată...
În clipa următoare fu luată pe sus de două brațe puternice, învârtită prin aer și purtată cu un gest vijelios,
care o făcu să țipe ușurel. Amețită, se agăță râzând de gâtul lui; el se opri pentru a o strânge la piept. Buzele
ei îl întâmpinară cu nerăbdare când coborî capul s-o sărute: nu așa cum știuse vreodată Maria, ci așa cum el
nu mai sărutase niciodată, cu un dor nesfârșit și fără saț, de parcă ar fi vrut să umple dintr-o dată golul anilor
de așteptare. Sub mângâierile lui Maria uită orice altceva, răscolită de lava fierbinte a dragostei. Când se
desprinseră tremurau amândoi de patimă, privindu-se cu ochi cerșetori. El oftă primul, răgușit:
— Hai la biserică, jupâniță, altminteri nu mai răspund de faptele mele.
— Jupâne Teodor...
El o opri cu un sărut.
— Nu acesta e numele meu adevărat, Maria. Fratele tău îl știe demult, și știe și împrejurările în care am
ajuns să mi-l ascund.
— Ce... ce știe Mircea? tresări fata uluită. Nu te cheamă Teodor?
— Numele meu e Ioan Vlad, și îl știu doar trei oameni în Moldova. Sunt rudă cu regele Matei și cu
Ștefan vodă, așa că la Târgoviște eu nu pot destăinui nimic. Fratele tău, între noi, îmi spune „Vlăduț”.
— Vlăduț, repetă ea, cătând cu ochi mari la el, de parcă atunci îl vedea prima oară. Tânărul o mângâie pe
obraz.
— Cât de frumos sună rostit de tine! Mai zi-l o dată.
— Vlăduț! înseamnă că la Târgoviște ești în primejdie? De aceea Mi...
— Ce spunea Mircea? înțelese tânărul, văzând că ea se oprise.
— Că ai sabia deasupra capului, șovăi ea. Că avem, eu cu domnia ta, drumuri diferite, și că n-ar trebui să
sper prea mult.
— I-am admirat mereu înțelepciunea, pufni el cu nemulțumire. Dar mai arunc și eu uneori câte o piatră
în baltă. Și te-ai speriat?
— Sunt în brațele tale, nu? se alintă ușurel Maria. Și te iubesc, oricâte nume mi-ai putea înșira. Cât timp
stai în Bacău?
— Mâine plec, tresări el. Nici atâta nu rămâneam dacă nu trebuia să mi se odihnească armăsarul, gonesc
de trei zile...
Maria îi trase capul spre ea, sărutându-l cu buze moi. Brațul lui o cuprinse ca odinioară, înfundându-și
degetele în inelele aurii ale părului ei. Abia într-un târziu reușiră să-și recapete răsuflarea.
— Și chiar trebuie să pleci? Vorba asta nu-mi place întotdeauna.
— Nu-i o vorbă, ci o lege pe care eu, mai mult decât alții, sunt nevoit s-o respect, zise Vlăduț ferm.
— Atunci de ce întârziem aici? murmură ea în pieptul lui, roșie toată. El o simți și o sărută iar, atât de
fericit încât îi venea să zboare. Se scotoci la gât și desfăcu un lănțug de aur.
— Știu că se cuvine să-ți fac un dar de logodnă...
Maria cătă la el, neîncrezătoare: era medalionul pe care îl admirase atât de mult acum trei ani. Povestea
lui îi reveni în amintire, făcând-o să înțeleagă cât de greu îi venea să se despartă de medalionul familiei lui.
Totodată intenția era limpede și o făcu să se îmbujoreze: dacă neprețuitul giuvaer era menit doar primului
născut, atunci voia... azi? Ori era tot o provocare? Voia s-o încerce? Dar liniștea lui era pornită din adâncul
sufletului, nu era doar o aparență, l-l dăruia cu simplitate, făcându-i o promisiune tăcută. Cu inima bătându-i
furtunos, Maria luă lănțișorul, duse la buze dragonul încolăcit, apoi și-l prinse la gât, acoperindu-l bine cu
rochia. înălță fruntea spre bărbatul pe care Dumnezeu i-l trimisese în cale, și-i surâse:
— Sunt gata pentru toate, domnia ta.
El îi întinse cu solemnitate brațul, și porniră într-un pas spre biserică.

Aflat de trei zile la Râmnicu Sărat, Savu turba de mânie. Comisul apucase să plece înainte de a veni
spătarul la „Potcoava de Aur”. Nesigur, Savu se mișcase prudent; întâi aflase de la marele comis care
trebuiau să fie drumurile bănuitului cneaz, apoi socotise unde putea veni acesta înainte de toate. Rezulta
Râmnicul; dar trebuia să fie aici de ieri, și nici azi nu sosise. Următorul loc erau Bucureștii, fapt bun, căci
aici logofătul Cazan chemase grabnic pe toți pribegii moldoveni. În cel mai de frunte dintre dânșii, jupânul
Roman Gârbovăț, își pusese Savu marea speranță, întrucât pribeagul fusese bun prieten cu Isaia și scăpase la
timp de oștenii tiranului Ștefan vodă. Poate jupân Roman este martorul care-i trebuie pentru a-l înfunda pe
comisul acesta obraznic. Savu se ruga fierbinte ca bănuiala lui să se adeverească: ar putea atunci să se
răzbune așa cum voia, să-și săreze sufletul după un an întreg de umilințe și chin.
Trimis de Cazan, unul din diecii de logofeție îi aduse un bilet:
„Dragă nepoate, se pare că bănuielile tale sunt întemeiate. Azi a sosit de la Brăila jupânul Gârbovăț. Nu
l-a văzut niciodată pe cneazul care l-a salvat pe tiran la vânătoare, deoarece cneazul a stat ascuns la un conac
de lângă Suceava iar numele lui nici nu s-a pomenit la judecata din Vaslui, totul din porunca tiranului. Nu ți
se pare suspectă atâta grijă? Miroase de la o milă a iscoadă acoperită. Jupânul Roman mi-a promis că aduce
la București o rudă de-a lui, tot pribeag, care l-a văzut pe cneaz la Suceava la palatul domnesc, cu vreo două
săptămâni înainte de arestuirea vornicului Isaia: cerea intrare la hatmanul Șendrea și era însoțit de un aprod
de la logofeție și de încă un boier. Omul jupânului Roman spune că nu se poate înșela, deoarece fusese
foarte curios să-l vadă și l-a ținut minte, atunci când i l-a arătat și lui altcineva. Fă tot ce poți și trimite-l pe
comis la palat. Voi aranja să fie cercetat de Sfat, după dorința ta. Fii sănătos.
Cazan.”
— Ah, scrâșni Savu, e din ce în ce mai bine! Are intrare la palatul domnesc de la Suceava, se vede cu
lepra aia de Șendrea -care, dacă nu-i căpetenie de iscoade, eu sunt mitropolit - și are numele protejat din
porunca tiranului. Dacă aceste dovezi nu sunt deajuns pentru Radu vodă, mă retrag la moșie, după cum m-au
amenințat, și-i las să își găsească singuri dușmanii.
Parcă pentru a-l înveseli și mai mult, seara veni Necula Pioiul:
— Comisul a sosit acum un ceas la garnizoană. Părea să fi făcut drum lung, căci calul era rupt de
osteneală iar călărețul a căzut și el pe un pat și acum doarme dus. A intrat în târg pe poarta de miazănoapte.
În prag de război, în județ de hotar, comisul făcea drumuri lungi la miazănoapte? Oare chiar atât de prost
îl credea? Ațâțat, Savu porni ca din pușcă spre garnizoană. Ocoli la grajduri, apoi intră în odaia mare unde
dormeau cei care ieșeau din strajă. Aerul înăbușitor și greu îl izbi pe spătar drept în față când intră cu opaițul
în corul de sforăituri. Pe un pat îngust comisul dormea trudit, cu obrazul tras și cearcăne la ochi, dar în rest
părea teafăr. Privirea spătarului era însă atentă: obraz ras de curând, straie neprăfuite, cizme lustruite... „E
deștept ticălosul”, gândi Savu, și nările i se umflară de satisfacție văzându-și dușmanul dormind neajutorat:
cu o singură mișcare îi putea împlânta pumnalul în inimă până în prăsele. Dar nu, era o răzbunare prea
simplă. Voia să-l umilească și să-l facă de râs dinaintea întregii curți domnești, voia să-l vadă chinuindu-se,
voia să-i audă gemetele de durere și rugămințile. Voia să-i vadă capul căzând sub securea călăului în fața
mulțimii de târgoveți, breslași ori negustori, care îi slăveau numele de vreun an încoace, adică de când
comisul le apără interesele în divanele domnești, deseori în dauna boierilor. Comisul devenea cam supărător
pentru unii; acum are un motiv puternic pentru urechea Radului vodă, care va prinde astfel doi iepuri dintr-o
singură lovitură...

În zintâi Brumar jupânul Pârvu Craiovescu ajungea pentru prânz acasă fără nici un chef de mâncare sau
vorbă. Își repezi slujitorii sub tot felul de motive și rezistă cu încăpățânare întrebărilor insistente ale soției
lui. Neaga era uimită de asemenea purtare, neobișnuită la soțul ei. Fierbând de curiozitate, când sosi vremea
culcării nu-i mai întoarse spatele, ca de obicei, ci se aplecă spre el cu brațe moi:
— Dar, iubitule, spune-mi ce te frământă? Ai fost morocănos toată seara și mă tem că te-am supărat
poate cu ceva. Asta este?
Sub buzele ei el se răsuci și o luă în brațe, îmbunat.
— Nu m-ai supărat, puica mea, Doamne ferește!
 — Atunci cine te-a supărat așa?
— Sunt îngrijorat, Neagă, nu supărat.’
— Pentru ce, iubitule? îl mângâie ea pe obraz. Te pot ajuta cu ceva?
— Vai, nu, iubito! Mă tem că unul din prietenii noștri a făcut o prostie.
— Cine? se ridică ea, uimită. Ce prostie?
— Azi, la jupân Manea vel spătar, Savu l-a acuzat pe prietenul nostru Chiriac de iscodire pentru
Moldova. Se pare că l-a recunoscut un pribeag moldovean din Brăila. Am auzit totul din întâmplare, iar mie
Manea nu mi-a zis nimic toată ziua: ce credea, că bat toba?
Înlemnită de groază, Neaga uită să-și mai mângâie soțul.
— Comisul, iscoadă? Ce născocire mai e și asta? El nu poate...
Se opri la timp, dar mintea ei continua: „El nu poate fi iscoadă, căci îi știu mișcările mai bine ca oricine.
Toate drumurile din afara slujbei lui erau la mine. Ce Moldova?!”
— Și mie mi se pare că Savu minte, înțelese Pârvu greșit tăcerea ei.
— Trebuie să-l anunțăm pe comis de ceea ce i se pregătește, hotărî Neaga. Și el ne-a ajutat atunci, în
codrul Topologului, nu-l putem lăsa baltă sub minciunile lui Savu.
— Și dacă se dovedește dreptatea spătarului? îl vor arestui, oricum.
„Dacă îl arestuiesc, vor afla de mine”, țipă ea în gând.
— Dreptatea strâmbătății? pufni. Și comisul are dreptul la o șansă.
— Mâine, iubito, o mângâie Pârvu pe gât, fericit că Neaga era acum lângă el din tot sufletul, fără să mai
spună că o doare capul sau că-i prea ostenită. O sărută și-i ridică de-a lungul șoldului cămașa de noapte.
Neaga își stăpâni un oftat greu; întoarse capul și închise ochii, bucuroasă că e întuneric și soțul ei nu-i poate
vedea fața.

În aceeași seară comisul se întorcea obosit de pe câmpul Cotrocenilor, unde se ridica tabăra oștirii
muntene. De o săptămână se întorsese la București cu treburile slujbei și se întreba ce fel de război va fi
acela. îl încerca un ușor fior: era primul război al său și tocmai împotriva lui Ștefan vodă se nimerise a fi.
Nădăjduia să nu-i tremure brațul. Avea să-și facă datoria cu cinste, deși ce era în inima lui, numai bunul
Dumnezeu știa. Trebuise să lupte cu o ispită puternică: să rămână în Moldova. Să se alăture voievodului
Ștefan vodă, să-și găsească oamenii și să taie oștirea turcească. Să se întoarcă biruitor la Dâmbu Stânii și să
cadă la picioarele jupâniței lui. Dar asta însemna să se rupă de toate legăturile lui de aici, însemna să își
părăsească lucrarea. Nu putea, nu atâta vreme cât rezultatul era departe. Trebuia să aibă răbdare. Părea să fie
o lege a ființei lui.
De câtva timp cumpărase în ulița Oltenilor o căsuță cu grădină, prea sătul de înghesuiala din hanuri ori
de la palatul domnesc. Nerăbdător de a-și curăța straiele de noroi, tânărul grăbi mersul calului și dădu colțul
pe ulița Oltenilor. Vedea deja gardul casei când în cale îi ieși o ceată de oșteni călări; căpitanul lor era un ins
pe care Vlăduț îl cunoștea. Omul se înclină respectuos în fața comisului:
— Jupâne Chiriac, am poruncă de la vel comis pentru domnia ta, să te prezinți la palat la el de îndată ce
te întorci din tabără.
— Oare domnia sa n-are somn și n-are masă? bombăni Vlăduț încet, dar îl urmă totuși pe căpitan fără
alte comentarii.
Ajuns la palat, comisul fu poftit în spătărie, o sală mare unde se țineau de obicei adunările dregătorilor.
Nimic nu-l îndreptățise să aibă vreo bănuială, și nici nu avusese; intrând însă în spătărie și dând cu ochii de
întregul Sfat domnesc, în frunte cu un Radu voievod cu pleoapele mijite a mânie, și când ușa se închise după
el, se simți brusc aruncat în groapa cu lei. De ce, nu știa, dar primejdia plutea în aer. Stomacul i se strânse;
cu toate acestea se înclină elegant în fața sfetnicilor și puse genunchiul jos către voievod, cu respect:
— La poruncă, luminăția ta.
Glasul îi era calm și privirea directă. Din dreapta lui Vodă logofătul Cazan se aplecă în jilț, ațintindu-l
atent:
— Poruncă nu, jupâne comis. Răspunde însă la câteva întrebări pe care ți le va pune spătarul al doilea,
jupânul Savu.
Numele era destul pentru a-l pune în gardă. Privi împrejur, observând că erau de față toți sfetnicii, câțiva
boieri necunoscuți, oșteni și curteni. Din jilț Nicolae Oprișa clipi încurajator, pe când Vodă se uita nepăsător
pe pereți. Comisul se îndreptă cu demnitate.
— În ce calitate îmi va pune jupânul Savu acele întrebări? rosti el.
Dintre curteni spătarul făcu un pas înainte. Ochii îi ardeau de triumf:
 — Vei afla îndată, jupâne... comis. Mai întâi să-l ascultăm aici pe preacinstitul jupân Roman Gârbovăț și
pe cumătrul domniei sale, jupân lanul. Pentru cei care nu știu, jupânul lanul era diac la logofeția Sucevei și a
pribegit aici de teama răzbunării tiranului Ștefan vodă.
Măselele comisului se încleștară; se stăpâni cu mult efort, căci pricepea că lațul se strânge. Trebuia să fie
rece ca un sloi pentru a-și da dușmanii peste cap ... dacă putea. Dintre sfetnici comisul Mircea înălță cu
simpatie sprâncenele, dar atât. Dintre curteni înaintară alți doi boieri, unul bătrân, altul mai tânăr, ultimul
privind atent la comis.
— Nu mă înșel, el este, rosti străinul. Doar și-a dat barba jos.
Așadar făcuseră legătura dintre cele două nume, gândea Vlăduț în mijlocul zarvei. Dar ce altceva știau?
Cel bătrân rostea și el cu emoție:
— Domniile voastre, am avut cinstea să fiu bun prieten cu vornicul Isaia, Dumnezeu să-l ierte, și cunosc
din spusele sale că tânărul care l-a salvat pe tiran în ultima clipă a fost greu rănit de zimbru la piciorul drept.
Pentru încredințare socot că putem cere acestui boier să-și dezvelească piciorul.
Vlăduț nici nu-l privi - nu de teamă, ci pentru a nu-și da pe față mânia și gândurile negre stârnite de
amintirea lui Isaia. Ochii lui se mișcau împrejurul sălii, citind fulgerător expresiile fețelor: ură și răceală,
cele mai multe. Milă, câteva. Revoltă, doar două: comisul Mircea și Nicolae Oprișa. Duca lipsea, deși era în
oraș: își luase mâna de pe fostul său salvator. „Laș!” gândi rece Vlăduț, trecând la alte chipuri. îl izbi îndată
ferocitatea de tigru a spătarului, care rânji:
— Să-ți dezvelim piciorul drept, jupâne cneaz Teodor?
Asta era, într-adevăr. Un val de mânie înghețată îl cuprinse pe Vlăduț: cătă la domnitor, care-i întoarse
privirea cu răceală.
— Măria ta, nu înțeleg în ce calitate am fost poftit aici. Mă înclin în fața domniilor lor și a luminăției
tale, care mă cinstiți cu prezența aici, dar iar nu înțeleg: aceasta e o discuție sau o judecată? Cu tot respectul,
vă rog să limpeziți situația.
Li se închină adânc, rămânând calm, cu pumnul pe mânerul săbiei de Damasc și neclintit ca o stâncă.
Domnitorul miji pleoapele:
— Răspunde la întrebările puse, jupâne comis. Nu-i o judecată... deocamdată. Jupâne Savu, continuă.
Spătarul se grăbi imediat să-l asculte, cu o bucurie dezgustătoare:
— Negi că ai fost vreodată la Suceava, unde te-ai dat drept cneazul Teodor din Făgăraș?
„Ce ar putea ști acești pribegi?” gândea fulgerător comisul. Dacă era vorba de Vișegrad, furtuna era mult
mai cumplită. Dacă era Buzea și aurul turcesc, l-ar fi jupuit deja de viu. Dacă era doar vânătoarea... Nu
puteau fi decât vorbe goale și bănuieli; poate acești pribegi l-au văzut ori au auzit despre el. Dar unde? La
petrecerea din Suceava, Roman sau lanul nu fuseseră; nici la conac; poate la Vaslui. Dar la judecata din
Vaslui ei erau demult pribegiți, deci n-a rămas decât scurta vizită la hatman, la Suceava, când i-a dus
scrisorile. Mda, destul de compromițător. Dar avea răspunsurile gata, și mulțumea hatmanului pentru zilele
când îl frecase cu strășnicie. „Dacă te prind, jupâne Vlad...” „Nu mă vor prinde”, replicase încrezător, spre
mânia hatmanului: „Dacă te prind totuși, nu intra în panică, păstrează-ți sângele rece și află ce știu ei. La
întrebările lor domnia ta răspunde prin alte întrebări, și nu mărturisi decât acele adevăruri pe care le știu și
ei. Arată-te sincer, chiar prost, gata de vorbă, dar păstrează și pentru cazne câte ceva, dacă totuși ajungi
acolo, ceea ce nu-ți doresc...”
întârzie cu răspunsul doar o clipă înainte de a înălța fruntea.
— Nu neg, rosti rar și limpede, adăugând apoi în mijlocul zarvei: Sunt din neam străvechi de cneji
originari din Ardeal, m-am născut supus muntean, dar în copilărie m-am mutat cu familia în Făgăraș, dar
dincolo de Olt, ceea ce m-a făcut supus al voievodului din Alba lulia până în Florar, acum doi ani, când am
depus jurământul de credință față de domnitorul Țării Românești, primul meu stăpân. Nu am făcut niciodată
o taină din toate acestea și nu pricep rostul întrebării. Sunt oare oamenii acuzați pentru numele pe care le
poartă?
— Nu numele te acuză, ci faptele, replică spătarul.
— Care fapte, jupâne spătar? privi de astă dată comisul direct în ochii acestuia, cu nevinovăție. Savu își
arătă dinții de lup:
— Chiar nu știi? Ai salvat viața tiranului moldovean la o vânătoare. Ori nu recunoști?
— Ba da, ridică fruntea comisul. Și sunt mândru că am izbutit să salvez viața unui om aflat în primejdie,
într-un moment în care altora le-a fost teamă să intervină. Aș face oricând la fel pentru oricare dintre
domniile și luminățiile voastre. Tiran sau nu, Ștefan vodă e și cap încoronat. Pentru această faptă vrednică de
laudă, în orice colț al Evropei aș fi fost slăvit și cinstit de capete încoronate.
 Îndrăzneala acestei recunoașteri îl lăsă pe Savu cu gura căscată- și nu doar pe el. Comisul punea
problema într-un fel care nu-i convenea, căci mulți sfetnici înclinau să dea dreptate celui acuzat. Savu
izbucni:
— Dar tiranul te-a acoperit! Numele tău n-a fost rostit pe nicăieri din porunca lui. De ce?
— Și eu m-am întrebat de ce, răspunse liniștit Vlăduț. Am crezut că e nerecunoștință; dar apoi mi s-a dat
de înțeles că Ștefan vodă a voit să mă apere de reaua credință a celor care ar răstălmăci fapta mea. Mie nici
nu-mi trecuse prin minte așa ceva. Sper, pentru cinstea tuturor, că n-a avut dreptate.
— Ciudată grijă! rânji spătarul. Știa că erai muntean?
— La acea dată eram supus ardelean. De ce amesteci lucrurile?
— Nu amestec nimic, se îndârji Savu. Ai dat peste cap un complot folositor Munteniei și din cauza ta
trei sfetnici prieteni nouă au fost decapitați. Vei avea soarta acelor sfetnici, comise!
— Ia te uită! murmură Vlăduț mirat. Va să zică erau adevărate zvonurile de atunci cum că boierii
munteni erau amestecați cu vornicul Isaia și ai lui? N-am putut crede că boierii munteni pot face așa ceva
fără a fi opriți de mai-marii lor.
— Binele Țării Românești o cerea, zise cu îngâmfare Savu, picând astfel într-o capcană întinsă cu
abilitate de comis, care mizase pe firea lui disprețuitoare. Vlăduț păru nedumerit, izbucnind apoi cu mare
furie:
— Cum îndrăznești, jupâne Savu, să atingi obrazul și cinstea domnitorului nostru?
Nebunia aparentă a acestei acuzații îi prinse pe toți pe picior greșit. Profitând de buimăceala lor, comisul
îngenunche cu venerație dinaintea voievodului:
— Ți-am jurat cu toții supunere, luminate doamne. Măria ta ești piscul falnic spre care se îndreaptă
privirile noastre ostenite, ești sufletul spre care se întind brațele noastre doritoare de sprijin și mângâiere.
Măria ta ești glasul de tunet în corul glasurilor noastre care îl slăvesc pe Dumnezeu, fiind măria ta uns cu
sfântul mir al încoronării. înțelepciunea măriei tale nu poate admite o faptă ca aceea pe care unii încearcă să
ți-o arunce în spate. Un cap încoronat nu poate pune să fie ucis alt cap încoronat. Un uns al Domnului nu
poate ucide fără judecată alt uns al Domnului, deoarece ar însemna să stârnească o avalanșă asupra propriei
puteri. Un cap încoronat nu se poate coborî să uneltească împreună cu supușii altui cap încoronat, deoarece
astfel ar fi ca și cum l-ar invita pe acela să-i plătească cu aceeași monedă. înțelepciunea măriei tale, stăpâne,
știe să evite aceste situații primejdioase și nu uită un lucru: acceptând asemenea compromis înjositor, orice
cap încoronat va deschide larg trădării poarta casei sale, a puterii sale și a vieții sale. Uneltind cu supușii
dușmanului său, nu va mai putea avea încredere în proprii săi supuși, iată de ce m-am simțit obligat, pentru
cinstea măriei tale, să-l mustru pe jupânul spătar, deoarece știu că n-are dreptate.
Această convingătoare teorie asupra capetelor încoronate îl despărțea brusc pe Radu vodă de sfetnicii
săi, ridicându-l la o înălțime rarefiată și strălucitoare, care îi gâdila plăcut vanitatea. Vodă se îndreptă în jilțul
aurit și privi cu semeție în jur:
— Ai grăit foarte adevărat, jupâne comis. Așa este, noi nu putem face așa ceva, și domnia noastră i-a
pedepsit pe cei care s-au amestecat la Suceava.
„I-ai pedepsit fiindcă n-au reușit, nu fiindcă s-au amestecat”, gândi cinic Vlăduț, în timp ce se înclina
respectuos. Sfetnicii se uitau unii la alții: nici unul din ei nu credea în asemenea teorie, dar o aprobau pe față
de ochii lui Vodă. Ceea ce vorbea comisul era idealul propovăduit de monahi în numele iubirii creștinești,
nicidecum aspra realitate. Comisul Mircea se aplecă la urechea lui Oprișa:
— Mai rămâne să zică „lubiți-vă unii pe alții ca frații”. E oare un prost?
— Abia acum îi înțeleg jocul, șopti Oprișa. Nu-i prost deloc. Privește-I atent, Mircea, și ascultă-l: avem
în față un maestru.
— O fi, replică îndoit comisul Mircea. Dar tot n-are șanse să-și scape capul teafăr. Vodă e încăpățânat și
răzbunător, am simțit asta pe pielea mea...
Nimicit și buimac, Savu își reveni totuși repede:
— Măria ta, să nu uităm de vizitele pe care comisul Chiriac le făcea hatmanului Șendrea. E oare nevoie
să amintesc cine e creierul lucrărilor de taină ale tiranului?
Domnul reveni pe pământ; legănat totuși de dulceața vorbelor dinainte ale comisului, îi făcu semn
binevoitor să răspundă.
— Nu pricep care vizite, ridică Vlăduț din umeri. Am fost doar o dată la Șendrea, la Suceava, și doar la
poftirea lui.
— De ce te poftise?
— Păi, voia să-mi mulțumească pentru cumnatul său, voievodul. Am înțeles că fusese plecat și abia
atunci aflase toată treaba. Drept să zic, mă așteptasem să vină el la mine; dar nu dictam eu purtările lui.
— Deștept, aprecie zeflemitor spătarul. Și doar în amintirea acelei vizite ai fost acum în Moldova?
Toți putură observa cum chipul comisului pălește îngrozitor.
— Ce vrei să spui? rosti acesta printre dinți.
— Vreau să spun că în ajun de război faci drumuri lungi la miazănoapte, bați hotarul moldovean și te
întorci la Râmnicu Sărat cu calul numai spume. Ai dus vreo veste în Moldova? Știai că oastea moldoveană a
dispărut din Vaslui? încotro se mișcă? Peste noi, nu?
Întreaga bună impresie fu spulberată de aceste vorbe. Savu dăduse pe față cea mai nouă știre din
Moldova, adusă de iscoade prin ștafete acum câteva ceasuri. Comisul văzu aripa neagră a morții acoperindu-
i capul, și primejdia îl făcu să riposteze batjocoritor:
— Crezi că Ștefan vodă îmi dă mie socoteală de ce face și unde se duce? Poate că și-a trimis oastea în
Pocuția, ori la Crâm peste tătari, ori în secuime! Sau, mai bine, s-a îmbarcat pe galerele genoveze și bate
acum Țarigradul cu bombardele, ca să-și recupereze moștenirea nevesti-sii, Maria Comnena de Mangop.
Du-te la Ștefan vodă și întreabă-l personal ce are de gând, nu mă întreba pe mine! Și în plus, m-ai făcut
curios: ce veste presupui că am dus în Moldova?
— Vestea războiului. Și jur că i-ai dus-o, altminteri nu văd cum de s-a mișcat tiranul din Vaslui atât de
repede, când la acest ceas trebuia să stea liniștit în Suceava, ca de obicei la timpul ăsta.
— Ești nebun? se răsti comisul. Cum puteam ști ceea ce acum aflu, de la tine? Va să zică batem război
cu moldovenii? Foarte bine, dacă așa s-a hotărât de către măritul nostru domn, sunt primul care merge la
război.
— Nu schimba vorba, jupâne Chiriac, răspunde la întrebări. Ce-ai făcut în Moldova acum trei
săptămâni?
— Cine-ți zice că am fost acolo? oftă exasperat Vlăduț. Am fost la întorsura Buzăului, dar nu te
interesează drumurile mele de dragoste.
— Ha! răcni Savu. Cea mai veche minciună din lume! Ne crezi proști?
— Pumnii comisului se încleștară; mârâi printre dinți, anume pentru el:
— Am norocul de a nu fi refuzat de muierea pe care pun ochii; dar dacă totuși mă refuză, eu mă retrag,
n-o siluiesc. Tu nu poți înțelege asta, vorbim limbi diferite.
Savu tresări, înveninat de toată mânia ultimului an. Comisul încerca să-l umilească mereu și mereu, să-l
scoată din fire. Dar se stăpâni.
— Amarnic drum pentru o fustă, râse el. De ce ai întârziat la Râmnic?
— Doar o zi, preciză Vlăduț. Și asta pentru că i-a plăcut prea mult și m-a încuiat, aruncând cheia. Abia
am scăpat; dar mă rușinez acum să dau amănunte față de preacinstiții martori... Mă rog de iertare! se înclină
el cu mare respect. Se auziră câteva râsete; unii sfetnici mustăceau, închipuindu-se fiecare în starea
nenorocită descrisă de comis: auzi, să fii încuiat de o muiere prea mulțumită! Brr! Oprișa se aplecă la
urechea lui Mircea:
— Iată-l pe Savu bătut cu propriile-i arme. Până și Vodă zâmbește.
— Da, dar Cazan îi șoptește mereu lui Vodă la ureche iar nerușinarea lui Savu n-are limite.
Încă stăpân pe sine, spătarul ridică glasul:
— Comise, ești protejat de tăcerea tiranului, te vezi cu hatmanul Șendrea, vii în Muntenia tocmai din
Moldova - vezi-Doamne, să te supui măriei sale Radu vodă - faci drumuri lungi și repezi la miazănoapte în
preziua războiului și ai un dar al tragerii de limbă rar de văzut. Te pricepi să te agăți de vorba celuilalt, știi să
pui întrebări fără a părea că o faci și răspunzi prea repede la întrebări grele. Ești iscoadă moldoveană.
Fiecare vorbă a ta miroase a trădare.
Atare acuzație gravă fu o surpriză pentru mulți din cei de față. Erau sfetnici vechi, obișnuiți să despartă
vorbele goale de dovezi. Pe de altă parte, spătarul Savu descoperise și alte dăți pe unii care șopteau prea des
și prea mult la diferite urechi străine, iar credința lui față de Radu vodă nu putea fi pusă la îndoială. Azi îl
acuza pe comisul Chiriac așa cum altădată acuzase dovedit pe alții. Numai că acum n-avea drept dovadă
decât propria-i pricepere, adică vorbe deocamdată. Era interesant de văzut cum reacționa comisul la acuzația
lui: întâi pălise de moarte și i se oprise respirația, de parcă l-ar fi lovit ceva în stomac. Apoi, pe măsură ce
înțelegea, obrazul lui se roșea ca racul fiert. Apoi vorbi, atât de scrâșnit încât cu greu pricepură ce vrea să
spună:
— Ca să mă acuzi pe mine de prostia asta, spătare, trebuie că ești nu nebun, ci mai rău ca un animal, căci
și animalul gândește uneori, în felul lui. Nu sunt iscoada Moldovei, dar dacă ți se pare că simți un miros, e
miasma urii și a invidiei tale, de fapt. E cea mai josnică și mai mișelnică răzbunare pe care o poate cloci
mintea unui ticălos. Între noi nu poate fi iertare de azi înainte. Pentru minciuna asta te voi urmări și te voi
zdrobi oriunde te-aș găsi pe acest pământ al lui Dumnezeu...
Se făcu o tăcere grozavă, tonul comisului spunând mai mult decât toate dezmințirile de pe lume. Dar
spătarul ignoră cu dispreț amenințarea lui și, sigur de sine, se răsuci spre domnitor, care părea impresionat de
atitudinea comisului:
— Măria ta, știi că pe mine nu mă înșeală nasul. Caznele vor scoate de la el adevărul, pe care azi comisul
îl ascunde sub obrăznicii de prost gust. Mă întreb dacă lucrarea lui nu atinge și frățiile...
Era o lovitură măiastră. Numai cuvântul „frății” făcea cât un car cu aur, deoarece și domnul, și mulți
dintre sfetnici erau datori unor mari negustori sau meseriași, care pretindeau protecția domnească în negoț și
lucru, voiau prețuri mai bune și plățile la timp, scutiri și alte drepturi, după modelul hanseatic imitat cumva
de orașele săsești ale Ardealului. Oamenii voiau drepturi mai multe față de privilegiile boierimii; ăsta era
numai rezultatul politicii nenorocite a fostului domn, Țepeș vodă, spumegau marii sfetnici, atinși la pungă de
pretențiile acestor mișei, a căror singură obligație era să muncească, să-și plătească dările și să fie
credincioși domniei: ce mai voiau? Câțiva boieri lucizi observau în țară o mărire a bogățiilor marilor boieri:
averi și pământuri treceau din mâinile obștilor sub haina familiilor boierești mari ale țării, o haină deseori
prea strâmtă. Era normal ca negustorii să reacționeze la cererile lor monopoliste. În Sfat numai Oprișa
ridicase glas pentru apărarea târgoveților, iar în divanul curții domnești una din puținele voci fusese cea a
comisului Chiriac, care adusese și susținuse la curte câteva delegații. Devenea supărătoare această prietenie
între boieri și negustorime, căci făcea pui. Acum Savu îi amintea domnitorului acel lucru pentru care insistau
la el, de două săptămâni, Cazan și câțiva mari boieri: faptul că putea pune cu botul pe labe, dintr-o singură
lovitură, prin comis, pe toți staroștii prea cutezători. Mai ales acum, în prag de război, când era nevoie de
liniște în țară.
Pricepând imediat, Radu vodă își mângâie barba castanie:
— Mda, o asemenea lucrătură ar pune în mare primejdie spatele oștirii noastre și soarta războiului, boieri
dumneavoastră. Ce spuneți?
Trei sferturi dintre dânșii erau convinși dinainte. Se ridicară pe rând, aprobând vorbele măriei sale, a
cărui înțelepciune va ști să hotărască soarta celui acuzat, așa cum e mai bine pentru țară. Ascultându-i, lui
Vlăduț nu-i venea să creadă. Privirea lui plină de revoltă se încrucișă cu cea a lui Nicolae Oprișa. Sfetnicul
se ridică încet, întunecat:
— Măria ta, știi ce faci acum? Pentru o bănuială și câteva vorbe veninoase întorci spatele celor ce varsă
aur la vistierie și apără orașele țării. Crezând aceste vorbe rele, îndepărtezi de măria ta sufletul unui oștean
cum rar găsești. Nu faci bine. Datoria unui sfetnic credincios e să-și apere stăpânul de greșeli.
— Datoria unui sfetnic e să asculte poruncile stăpânului său, grăi Vodă uscat. Poruncim ca acest boier să
fie arestuit îndată și trecut prin cazne. Voim să aflăm drumurile lui în Moldova, oamenii pe care-i are și
amestecul frățiilor. Dacă din cauza lui știu moldovenii de atâta vreme planurile de război ale domniei
noastre, vai lui!
Doi oșteni puseră îndată brațele grele pe umerii acuzatului.
— O clipă, oșteni! le porunci acesta sec, fulgerându-i cu asemenea privire încât oștenii săriră în lături ca
arși. Cu fălcile încordate până la durere, comisul își desprinse de la șold sabia de Damasc și o întinse lui
Oprișa: Jupâne Nicolae, ai grijă de ea, te rog. Mi-e foarte prețioasă, și nu cunosc pe altul mai demn de ea
decât domnia ta...
Sfetnicul o luă cu un nod în gât, liniștindu-l cu o clipire a pleoapei. Comisul se lăsă în mâinile oștenilor,
care-l luară aproape pe sus. După doi pași însă, furia care clocotea în el îl făcu să-și repeadă paznicii în lături
și să se răsucească aprins către Sfat:
— Fariseilor și nebunilor, nu în mine loviți, ci în puterea scaunului domnesc. Dar știu că asta vreți!
Atât le aruncă în față, cu scârbă și dispreț, făcându-i să izbucnească în proteste și strigăte. Le întoarse
spatele, țintuindu-și aprig în ochi străjerii:
— Merg singur unde trebuie să mă duceți, dar primul care se atinge de mine va muri. Ați înțeles?
Glasul îi era aspru, șuierător și dur, răsunând grav în auzul celor din jur. Ochii verzi îi scăpărau,
dominându-i pe oșteni. Mai mult fără voie aceștia se dădură deoparte, doar înconjurându-l. Nu-I atinse nici
unul. Vlăduț ridică mândru fruntea:
— Înainte!
Porunca scurtă fu îndeplinită numaidecât, și micul grup de oșteni cu arestatul între ei porni spre
subsolurile palatului domnesc. Părea un principe cu alaiul lui; galben de umilință în fața dușmanului său,
Savu își mușca buzele. Cazan îl bătu pe umăr:
 — Ce te agiți? Abia și-a ridicat în cap curtenii mai vechi: dacă avea aliați până acum, care să-l apere, de
azi nu-i mai are. Ești mulțumit?
Savu nu răspunse: băgase de seamă că boierii tineri, care-l salutaseră până azi, acum îi întorceau spatele
fără să se ferească. Îi ajunse chiar la ureche un murmur destul de tare, care semăna bine cu „Măcelar”. Era
limpede ce gândeau despre el. „Atâta pagubă!” cugetă furios spătarul, și se încruntă:
— Hai acasă, unchiule, mi-e o sete grozavă. Trebuie să sărbătorim victoria măriei sale asupra cneazului
făgărășean și a tuturor breslașilor ăstora prăpădiți, cu nasurile pe sus. Azi am câștigat într-un ceas cât am
pierdut în doi ani...
În celălat colț al sălii spătăriei Nicolae Oprișa căta încă în urma arestatului. Își șterse fruntea asudată și
îngână:
— Dumnezeule, această privire!... Există oare năluci? Nu știam de ce îmi părea atât de cunoscut, atât de
apropiat...
Lângă el biv vel comis Mircea îi strânse brațul ca în menghină:
— Vodă va fi cu ochii pe tine de-acum.
— Era și înainte, murmură Oprișa. Nu-i convine să tulbure treburile preaiubiților săi sfetnici pentru niște
târgoveți amărâți, când el însuși are interese cu brașovenii mai degrabă decât cu ai lui. Nu face bine.
— Și cine să i-o spună? De cine ar asculta?
Oprișa rânji la el. Mircea îi întoarse rânjetul.
— Ai dreptate, șopti el. Dar de ce să plătească un copil nevinovat pentru gustul unor șacali bătrâni și
îmbuibați? Trebuie să-l ajutăm...
Oprișa îl aprobă în tăcere. Cătă iar la ușa pe care dispăruse arestatul, cugetând: „Nu-i copil și nici
nevinovat, dar are nevoie de noi. Voi strânge doisprezece jurători; voi găsi totuși în țara asta doisprezece
boieri de viță care să jure pe Evanghelie că flăcăul nu-i iscoadă moldoveană. Dacă ar ști Radu vodă cât
adevăr a rostit acest copil în fața lui, l-ar sfâșia; dar blestemat să fiu dacă voi spune cuiva ceea ce am înțeles
abia acum...”
Pe când ceilalți sfetnici vociferau indignați de sfidarea comisului, coatele celor doi vechi prieteni se
întâlniră și se înțeleseră fără alte vorbe.
 Capitolul 5. Schimbări de domni la București
Savu se zbuciuma prin odaie, roșu de mânie în obraz. De la fereastră făcea trei pași până la perete; acolo
se răsucea scurt pe călcâie, punându-și la grea încercare tocurile cizmelor, și se îndrepta spre ușă; de acolo
iar la fereastră și iar la perete. Trei pași- cinci pași- patru pași, un ritm pe care logofătul Cazan îl urmărea
printre gene de câtăva vreme. Nepotul nu părea să obosească; logofătul își turnă tacticos încă o cupă cu vin
și sorbi alene. Gestul lui bătător la ochi își atinse scopul și Savu se opri încruntat; dar Cazan îi surâse blajin.
— Va vorbi. Toți ajung să vorbească în cele din urmă și să spună și ce nu știu. Ai răbdare.
— Răbdare? scrâșni spătarul. Nu mai am așa ceva, unchiule, l-am promis lui Vodă rezultate, și ce am
aflat de la el? Nimic! Blestematul îmi râde în nas, doar ai văzut.
— Da, am văzut, adeveri Cazan. Poate nu ești cel mai potrivit să afli.
— Cum? izbucni Savu. Eu?
— Mda. Nu știu din ce v-ați luat voi de fapt, dar am impresia că și-ar da drumul la gură în lipsa ta. Când
sunteți față în față nu faceți alta decât să vă înfruntați, și uitați de altele. Vodă e nemulțumit de tine iar
curtenii șoptesc pe seama ta că ai luat locul gâdelui, ceea ce e nedemn. În aceste zile n-ai aflat decât
mărunțișuri. Vodă vrea să știe dacă vestea războiului a ajuns în Moldova și dacă frățiile se vor ridica în
spatele lui.
Savu înșfăcă un pocal și-l azvârli cu sete de perete.
— Vodă e prost dacă își închipuie că Ștefan vodă n-a aflat până acum de la alții. De o săptămână se
strânge oastea la București și turcii se adună la Giurgiu. Orice om cu scaun la cap și-ar lua măsuri aflând
toate astea. Ce, numai noi trimitem iscoade la ei, ei la noi nu? Și apoi, treaba asta cu staroștii e inventată de
noi, ți-amintești? Radu vodă a crezut-o și i s-a părut așa potrivită încât azi se încăpățânează să-l vadă pe
comis ca fiind singurul vinovat de toate relele pe care i le-au făcut staroștii în acești ani.
— Nu asta voiai? observă rece Cazan. L-ai vrut pe comis și ți l-am dat, fiindcă am încredere în mirosul
tău. Nici mie nu-mi plac cei care strălucesc în toate, ceva e în neregulă cu ei. Dar felul cum a răspuns
dinaintea lui Vodă și a Sfatului aproape îi întorsese: dacă nu pomeneai de frății i-ar fi dat drumul, și făceau o
greșeală. Și așa Oprișa cel viteaz se agită să strângă jurători, pe când prietenii lui presează să-l eliberăm mai
repede dacă nu recunoaște, asta însemnând că e nevinovat. Isaia îl bănuia de atunci că era iscoadă, prea era
tiranul grijuliu cu el. Iar tu nu reușești să-l faci să mărturisească orice vrea Vodă, timp nu mai ai și vei da
greș. Iar, sublinie crud logofătul.
— Nu l-ai văzut? mârâi spătarul. Poți mai mult, unchiule? Dacă da, eu mă retrag. Vreau să-i văd capul
căzând pe eșafod, în piața mare; dacă moare din cauza caznelor tot nimic n-aș face. Ar continua să se uite la
mine și să-mi arunce câte o vorbă în doi peri, ori să mă contrazică, dacă are destulă putere. Știi ce-mi
amintește? Un cal legat la arie, la treierat cerealele. Se învârte mereu în cerc, făcând același drum de mii de
ori. Spune aceelași vorbe, doar ici-colo schimbate. Asta e purtare de iscoadă, unchiule. A fost dăscălit de
Șendrea, jur!
— Poate, dar pentru Vodă sau pentru ceilalți asta nu e dovadă.
— Ha! pufni Savu. Știi ce-mi spune de fiecare dată? „Nu poți dovedi ceva ce nu există, e ca și cum ai
pretinde că soarele strălucește noaptea, nu ziua”. Nu-I pot apuca de nimic.
— Slujitorul...
— A dispărut, iar ceilalți s-au risipit ca potârnichile ori habar n-au.
— Atunci găsește muierea la care a fost, la întorsura Buzăului.
— N-am timp, unchiule, începe războiul. Dar oricum nu cred în povestea asta, căci i-am cercetat calul:
făcuse drum lung, și e un cal bun. Când l-am întrebat, a râs și a spus că-i o gloabă pe care o va schimba
imediat ce va ieși din temniță; a susținut asta de fiecare dată, fără să-i pese de gâde sau de dureri. Parcă-i de
lemn, și mă scoate din minți...
Logofătul căzuse pe gânduri.
— Știi, azi a venit la Vodă la palat o delegație de staroști din Târgoviște. Cred că știi cine era în fruntea
lor.
Savu tresări de necaz:
— Cam repede a aflat Anghel, ce zici?
— Veștile merg din gură în gură mai iute decât crezi, îl potoli Cazan, în orice caz s-au închinat la
picioarele lui Vodă și i-au jurat încă o dată credință, susținând în cor nevinovăția comisului. Vodă i-a primit
cu bunăvoință și i-a trimis acasă promițându-le eliberarea comisului, dacă se dovedește că nu e vinovat; dar
apoi m-a întrebat cum merge cercetarea ta. A trebuit să-l dezamăgesc, de aceea e furios pe tine. Vodă vrea
capul celui care a zădărnicit complotul lui Isaia și îi vrea pe staroști cuminți. Acum îi are la picioare, dar
prețul trebuie să fie capul comisului. Dacă nu-l poți înfrânge, lasă-mă pe mine.
— Unchiule, e deja cu un picior în groapă. Lasă-i doar puterea de a urca scările eșafodului, ca să
priceapă ce înseamnă împotrivirea lui.
— N-avea grijă, dacă e așa cum îl bănuiesc eu, îl dobor cu un singur cuvânt. La un butuc tare trebuie
doar pana potrivită...
Logofătul coborî cele două caturi ale palatului domnesc spre beciuri, urmat de spătar. Coridorul îngust
ce ducea la temniță era luminat ici-colo de facle ce aruncau reflexe roșietice pe pereții umezi. Straja li se
închină; trecură spre cămăruța temnicerului, care sări în picioare la vederea celor doi mari boieri.
— Du-ne la comisul Chiriac, porunci Cazan.
— Să-l chem pe Ivan muscalul, înălțimea ta? se ploconi temnicerul.
— N-avem nevoie de călău deocamdată...
Omul luă o făclie și porni înaintea lor.

Jupânul Oprișa stătea încruntat pe laviță, ascultând jelaniile staroștilor din Târgoviște. Nu era cea dintâi
întâlnire dintre sfetnic și staroști; aceștia veniseră la el acasă și-i aduseseră fiecare câte un dar, pe când
sfetnicul poruncise să fie adus de la pivniță cel mai bun vin. Dar nimeni nu era vesel, motivul fiind unul
singur: comisul Chiriac.
— Suntem oameni cinstiți, care ne vedem de treburile noastre, glăsuia mâhnit starostele croitorilor.
Alergăm după țesături și celelalte lucruri folositoare meseriei noastre, lucrăm, și vrem să fim siguri că lucrul
nostru nu e degeaba și că munca noastră e răsplătită corect. Suntem supuși direct domniei și la războaie
intrăm alături de oșteni la apărarea orașelor noastre. Plătim dări în mod cinstit. Dar să se spună despre noi că
vrem să ne ridicăm împotriva stăpânului nostru, e prea de tot. Unii dintre noi l-au apucat pe măria sa Mircea
vodă cel Bătrân, și copilăria și-au petrecut-o în zilele măriei sale; dar nici acești moșnegi nu-și amintesc să fi
picat asupra noastră ocară mai mare. Când s-a auzit de acuzațiile spătarului Savu, abia ne-am potolit
oamenii, așa fierbere se stârnise. Dar știm noi ce știm, jupâne Oprișa. Asta e mâna unuia ca logofătul Cazan,
care a pus mâna pe toată ața brașovenilor și ne-o vinde nouă de zece ori mai scump. Când ne-am plâns la
Vodă, ne-a trimis la Brașov să cumpărăm, iar când am mers la Brașov, ne-au zis că au afacere bună cu
logofătul și nu-și pot strica veniturile pentru rugămințile noastre. Iar acele suntem siliți să le cumpărăm din
făurăriile domnești: sunt și proaste, și scumpe. Iacă așa suferă greu croitorii noștri. Ne plângem la tigru de
relele lupului. Vodă pleacă urechea la toate vorbele boierilor celor mari. Și acum, toți știu că la mijloc nu-i
decât invidia spătarului, dar se folosesc de ocazie ca să ne bage nouă pumnul în gură...
Nicolae Oprișa clătina capul.
— Într-o zi-două suntem cu oastea pe drum și orice judecată va fi ținută după război.Datorită vouă
comisul a obținut o amânare; în acest timp se pot întâmpla multe; nădejdea e în Dumnezeu.
Din spatele meșteșugarilor și venit odată cu ei, Mureș se încruntă. Ultimele zece zile fuseseră ca o
furtună. După ce o dusese pe Dochița la schitul Bolintin și se întâlnise cu stăpânul lui la București, acesta îl
trimisese în alt drum, cel al Giurgiului. Luase pe moș Sandu, un căruțaș de la Corbeni, și plecase cu el în raia
să urmărească strângerea ienicerilor turci. Nu stătuse prea mult la Giurgiu, căci oastea turcească era aproape
gata de drum și furnicarul de vase pe Dunăre se potolise. Venise înapoi la București cu vești proaste despre
mulțimea păgânilor, pentru a-l lovi în București cea mai proastă veste dintre toate: arestuirea comisului sub
acuzația de iscodire. Nici nu stătuse pe loc să aștepte armă- șeii, ci fugise direct la starostele Anghel. Când
aflase de soarta comisului, Anghel întocmise cât ai bate din palme o delegație pentru Vodă și pornise într-un
suflet spre București. Dar încercarea dăduse greș, căci Radu vodă îi trimisese acasă cu mâinile goale.
Veniseră acum la Oprișa să se mai sfătuiască o dată; părerea sfetnicului era că obținuseră ceva, dar slujitorul
credea dimpotrivă. De aceea, când staroștii se ridicară de plecare, Mureș rămase la urmă și așteptă să iasă
toți pentru a cădea la picioarele gazdei, smerit ca un monah.
— Jupâne Oprișa, știu că l-ai apărat pe stăpânul meu în fața lui Vodă. Mă închin dinaintea domniei tale
și te rog să nu-l părăsești.
— De ce l-aș părăsi? tresări sfetnicul. Nu fac asta, băiete.
— Da, se frământă slujitorul, poate nu știu să-ți mulțumesc în cuvinte alese, ori să rog așa cum se cuvine
un dregător important, însă eu cred că înălțimea ta te înșeli asupra rezultatului acestei delegații. Tocmai
acum e stăpânul meu mai primejduit și nu trebuie crezut în siguranță. Are nevoie de ajutorul domniei tale.
Nicolae Oprișa îl cercetă de sus până jos, întrebându-se cât știe acest băiat isteț și cutezător, căutat de
armășeii domniei. Gândul că un om de rând, urmărit de armășei, intrase în casa lui, îl ațâța.
— De ce zici că tocmai acum e mai primejduit?
 — Fiindcă Savu n-o să-l lase din gheare, odată ce-a pus mâna pe el. Sunt sigur că înainte de plecarea la
război va face tot posibilul pentru a-l pierde pe stăpânul meu, chiar în temniță fiind. Savu n-are scrupule.
— Vorbești prea urât de un boier, omule!
— Nici faptele acelui boier nu sunt frumoase, înălțimea ta. Știu ce spun. Dacă stăpânul meu a tăcut, nu
vreau să tac și eu.
— Despre ce-i vorba? îl liniști gazda. Despre fata lui Anghel?
— Nu, s-a petrecut la întrecerile de arme de anul trecut...
Mureș dădu pe față povestea cu săbiile schimbate și bănuiala comisului că Savu ar folosi o armă
înmuiată în venin. Oprișa se gândi puțin înainte de a-i da dreptate, îngrozit cu adevărat.
— Și chiar a otrăvit sabia?
— A înfipt-o în pământ, că să-i tragă veninul și să-și ascundă fapta, aminti Mureș. A pus apoi oameni pe
urmele stăpânului meu; dar nici așa n-a putut să-l dovedească pe jupânul comis, căci n-avea ce dovedi. Și
nici stăpânul meu, după câte se zvonesc prin oraș, n-a recunoscut ce vor ei să recunoască, ca să-l piardă...
Deși văzuse destule în viața lui, Oprișa se cutremură.
— Poate ai dreptate, băiete, un asemenea turbat își va urmări răzbunarea până la capăt.
— Te rog, înălțimea ta, scapă-l de acolo...
Rugămintea slujitorului avea în ea un ton ciudat, pe care sfetnicul îl simți imediat. Se întoarse,
dominându-l pe Mureș cu o privire aspră:
— Să cred că vrei să mă atragi într-o faptă nelegiuită? la aminte, omule, cui te adresezi! Ai sabia
deasupra capului.
„Parcă ar fi o noutate!” gândi amărât slujitorul. Puse o clipă fruntea la pământ, dar când cătă la Oprișa
ochii-i căprui scânteiau:
— Am încredere în sufletul cinstit și în dreptatea înălțimii tale. Și stăpânul meu a avut, altminteri nu-ți
dădea în păstrare sabia lui de Damasc, la care ține ca la ochii din cap și care e juruită crucii.
„Iată un slujitor care face pe prostul, dar e deștept ca un diavol”, cugetă sfetnicul. „Cred că ar avea multe
de spus în fața gâdelui. Da, dar eu nu sunt gâdea, comisul nu-i simplu comis, Savu e un ticălos iar Radu
vodă, cu încăpățânarea lui de a bate neapărat război cu Ștefan vodă, își va rupe gâtul cât de curând în stânca
moldoveană. Care e aici locul unui sfetnic cinstit? Pot oare înclina balanța acum, în nădejdea unei răsplătiri
viitoare? Dar răsplata va veni vreodată?”
— De când ești în slujba comisului, băiete?
— De mai bine de doi ani.
— Și ce crezi, e comisul vinovat de acele acuzații?
— Nu m-au interesat treburile domniei sale, înălțimea ta. Dar am pe cel mai falnic, cel mai înțelept, cel
mai generos și cel mai bun stăpân. Nu am inima să-l părăsesc acum și nu fac prostia să-l părăsesc vreodată,
căci nu obișnuiesc să dau norocului cu piciorul. Mă întrebi dacă e vinovat? Eu sunt sigur că nu. Dar va
accepta Vodă asta?
— Vorbești foarte cutezător, observă sfetnicul.
— De la domnia sa am învățat că adevărul trebuie rostit în picioare, fără teamă.
Poate că balanța nu era greu de înclinat în zarva zilelor următoare, cugetă Oprișa lucid. Slujitorul avea
dreptate.
— Ai venit la cine trebuie, băiete, grăi încetișor. Da, la cine trebuie...

Comisul clipi, orbit de lumina faclei. Recunoscu îndată pe cei ce intraseră în celulă, dar preferă să
închidă ochii. învățase că e mai bine să-i lase pe ei să vorbească. învățase multe alte lucruri; mai ales
învățase că nu durerea era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla, ci pierderea nădejdii. Nu mai știa de cât
timp era închis acolo. I se părea că îl chinuiau de ani de zile.
Cu pumnii în șolduri, Cazan privi nemulțumit la zdreanță omenească încovrigată în paie, plină de sânge
închegat, care părea că nu mai răsuflă, întoarse fruntea spre temnicer:
— Dă-i o cană cu apă. îl vreau în stare să gândească.
Era o schimbare îngrijorătoare în purtarea lor; Vlăduț deschise ochii, cătând în jur. Logofătul observă și
se aplecă spre el:
— Cum te simți, jupâne comis?
Era o întrebare absurdă; Vlăduț coborî pleoapele, refuzând vorba.
— Dorești ceva anume? insistă Cazan.
Aceeași tăcere. Savu se mișcă furios:
 — Degeaba, unchiule, nu vezi?
— Nu văd, grăi calm logofătul. Deocamdată e sleit. Unde-i apa?
Temnicerul aducea un ulcior; comisul înghiți cu lăcomie, tuși hârâit și se adună din paiele tocate,
săltându-se în capul oaselor. Părea să își revină. Cazan se aplecă iar spre el:
— Poți vorbi?
— La ce bun? cârâi comisul. Am spus tot ce-a fost de spus.
Cazan hotărî să nu ia în seamă tonul provocator al arestatului.
— Bine, jupâne comis, înțeleg că poți judeca starea în care te afli. Am cercetat interogatoriul care ți s-a
luat și rezultatul nu mă mulțumește. Da, ai spus ce-a fost de spus, dar pe mine mă interesează ceea ce nu a
fost de spus și nu s-a putut spune...
Tăcu, urmărind reacția comisului. Acesta tăcea, cu obrazul încremenit. Barba nerasă de atâta timp îi
dădea un aer întunecat.
— Bine, continuă Cazan. Știu că te-ai crezut sincer când ai răspuns. Dar în dosul acestei sincerități simt
că ascunzi multe lucruri. Hai să vorbim despre ele.
— Am răspuns la toate întrebările, jupâne Cazan. Ce mai vrei să afli?
— Comise, ești din acel soi de oameni care găsesc o plăcere în a întinde coarda. Te încăpățânezi pe
pielea domniei tale. Ești tânăr: chiar nu vrei să mai vezi vreodată soarele?
— Ascultă, logofete, crezi că nu știu de ce sunt aici? Prin mine vreți să înfrângeți puterea breslelor, să-i
jupuiți și să-i stoarceți; dar, pentru a vă ascunde acest gând, ați inventat că aș fi iscoada Moldovei. Nu faceți
alta, smintiților, decât să loviți în puterea domniei, iar Vodă vă ascultă, din păcate. Așadar, capul meu
trebuie să cadă. Ce soare să mai văd? Sfârșiți odată pehlivănia asta, fiți cinstiți măcar acum!
— Poate o vom sfârși sau nu, depinde de tine, rosti netulburat Cazan, îmi place cum întorci situația, ești
băiat deștept. îți propun un târg.
— Cu știința lui Vodă?
— Firește, mărturisi Cazan, spre furia lui Savu, care se vedea dat deoparte. Uite cum ne-am gândit,
comise: lăsăm staroștii în pace dacă iscălești recunoașterea că ești iscoada Moldovei. În schimb Vodă te va
ierta, cu condiția să lucrezi de azi pentru noi. Ai prieteni acolo care te vor crede nesmintit, nu?
— Cum? strigă spătarul, mânios. Tovărășie cu acest om?
— Nepoate, ieși afară, porunci calm logofătul, dar Savu se pornise:
— Adică m-am zbătut degeaba până acum? Faceți înțelegeri în spatele meu și-mi aruncați în brațe, ca
iscoadă, o aspidă turbată?
— Porunca măriei sale, rosti scurt Cazan. Trebuie să te supui.
— Mai bine-l ucid chiar acum! puse spătarul mâna pe sabie. Comisul ridică privirea obosită spre el și
grăi, monoton și hârjâit:
— Fă-o, spătare. Fă-o acum, căci dacă nu mă ucizi tu, te ucid eu când voi ieși de aici.
— Vei ieși de-aici doar pentru butucul gâdelui, îi râse celălalt în nas.
— Savu, așteaptă afară! porunci iar logofătul. O vorbă dacă mai scoți, îi ții tovărășie aici, în lanțuri!
Amenințarea își făcu efectul până la urmă și spătarul ieși bombănind amarnic. Logofătul privi după el
clătinând fruntea:
— Băiatul ăsta e prea aprins. Nu mă mir că n-a aflat nimic de la tine, comise, în locul tău făceam la fel:
tăceam. Dar acum e timpul să fim serioși. Primești târgul? Iată hârtia, citește-o.
I-o ținu în fața ochilor astfel încât s-o poată citi. Prin ea comisul Chiriac se recunoștea iscoadă a
Moldovei și recunoștea că dusese în Moldova vestea războiului plănuit de Radu vodă. Totul era scurt,
limpede și nu aștepta decât semnătura lui. După cum promisese Cazan, despre staroști nu se pomenea nimic.
Vlăduț cătă la sfetnic și-i surprinse în priviri o luminiță ciudată. Se uită la pana pe care o pusese Cazan
alături, în paie, și râse:
— Jupâne logofăt, știi bine că dacă aș semna asemenea hârtie, mi-aș pune cap nevinovat pe butucul
călăului. Nu sunt iscoada Moldovei.
— Atunci a cui iscoadă ești?
Era întâia oară când anchetatorii îndrăzneau să depășească limitele anchetei printr-o asemenea întrebare.
Era primejdios: deschideau calea spre tainele apărate cu îndărătnicie. Se părea că logofătul îi citise prea bine
în suflet. Comisul îl aținti în ochi:
— Sunt propria mea iscoadă, așa cum domnia ta ești iscoada lui Cazan al lui Sahac. Fiecare dintre noi
vrea să afle ce se petrece în jur; dar de aici până la o adevărată iscodire, pentru oricine ar fi, e cale lungă și
grea. N-o străbate degeaba, jupâne logofăt.
 Cazan începea să-și iasă din sărite, dar se stăpâni.
— Băiete, zise blând, înțeleg că ești prieten cu Ștefan vodă, l-ai salvat viața, el te-a răsplătit, ba ți-a oferit
și o slujbă în oaste, dacă ce-ai zis la anchetă e adevărat. Astea sunt legături între oameni, dar nu merită să-ți
riști pielea pentru ele. Ai o casă, o moșie, negoțuri, slujitori, o slujbă domnească. Ai, poate, o jupâniță
gingașă care te așteaptă. Ai viața înainte. Pe cine apără tăcerea ta? Pe Dănești?
Cu toată lipsa de puteri și durerea din trupul zdrobit, Vlăduț ridică iute capul, fremătând ca un cal de
război la auzul tunurilor. Dar tăcu. Privirea lui spunea însă multe, și Cazan își opri un surâs mulțumit.
— Da, băiete, ești Drăculesc până în măduva oaselor, cum poți să-l ajuți pe Laiotă? Știai că e la Suceava
de câteva luni? Știai că amenință de acolo scaunul Munteniei? Știai că a trimis oameni să agite județele și că
Ștefan vodă îl sprijină?
— Ștefan vodă n-ar face așa ceva, izbucni Vlăduț furios.
— De ce nu?
— Fiindcă...
„... mi-a promis ceva”, ar fi continuat el, dar se abținu în ultima clipă. Auzise zvonuri despre acel Laiotă,
fiul lui Vladislav II vodă, însă nu le crezuse: Ștefan vodă nu putea pune domn un Dănesc, mai ales pe
Laiotă, deja om vârstnic și moale din fire. Stând în Ardeal atâta vreme știa bârfele care circulau pe seama
dușmăniei dintre el și nepotul lui, mai tânărul Basarab, fiul celui ucis de Vlad vodă în răzvrătirea Albilor.
— Fiindcă? insistă logofătul, văzând că se oprise.
— Fiindcă Ștefan vodă ar da astfel foc unui fitil înfipt în butoiul cu praf de pușcă al Țării Românești.
Dar numai eu pot spune asta; domnia ta de ce te temi de un Dănesc? Doar ai fost sfetnic al tatălui acestui
Laiotă Basarab; fiul te-ar ține lângă el în cinste. Domnii vin și se duc, boierii rămân, nu-i asta vorba
preferată a voastră, a marilor boieri?
Logofătul sări în picioare sub duritatea loviturii:
— Ce vrei să spui?
— Nimic, rânji Vlăduț de jos. Te consolam, pentru apa pe care ai binevoit să mi-o dai mai devreme. Dar,
firește, ești credincios măriei sale Radu voievod, așa că poți să-mi iei vorbele drept speculații... nu?
— Dacă n-ar fi la mijloc porunca lui Vodă, ți-aș fi vârât părerile astea pe gât cu forța, îl anunță Cazan.
Acceptă târgul, comise! Și nu mai spune că Ștefan vodă al tău nu l-ar ajuta pe Dănesc, căci deja o face. Vin
încoace împreună, fraierule, și fitilul de care vorbești e aprins de moldovean. Măcar salvează-ți pielea cât ai
timp, căci Radu vodă a fost limpede: vinovat sau nu, de cum va călca Laiotă pământul Munteniei, capul tău
va cădea. Și e un cap solid: păstrează-l, comise!
— Și cine îmi garantează că, după ce semnez, sunt iertat, nu tăiat?
— Cuvântul măriei sale Radu voievod.
Logofătul dăduse lovitura decisivă și-i întindea pana cu delicatețe, să semneze. Vlăduț înghiți în sec,
simțindu-și brusc gura uscată ca iasca. Dacă semna, nu-i rămânea decăt nădejdea că Vodă își va respecta
cuvântul; la fel de bine, pe baza mărturisirii semnate, Vodă îi putea zbura capul în același ceas, fără teamă de
presiunile nimănui. Dacă nu semna, își amâna doar sfârșitul cu o zi-două. De aici nu putea ieși singur; nu
putea nici măcar să stea pe picioare, darmite să deschidă ușa grea de fier a celulei, să scape de temnicer și
oșteni, apoi să urce pe scări, să treacă prin strajă și să fugă prin palat. Imposibil. Poate că logofătul a fost
sincer. L-a dat afară pe nepot ca să nu-i strice discuțiile, iar pe staroști nu i-a amestecat. Da, dar tocmai asta
i-a convins pe Vodă și pe sfetnici: de ce a tăcut în privința lor? Nu poate gândi limpede, durerea îi taie
răsuflarea și fiecare cuvânt e un chin. Și nici privirea acestui șacal de Cazan nu-i place, e prea mieroasă.
Seamănă cu cea a judelui Matei când pune la cale o blestemăție. Trebuie să-l încerce, nu se poate încrede în
el chiar așa.
— Dă-mi timp de gândire, jupâne logofăt. Până mâine.
Dacă e sincer, îi va da acest timp care nu-l costă nimic; dar dacă nu este, amânarea nu-i va conveni.
Logofătul surâdea:
— Mâine, comise? Nu ești deloc dornic să ieși de aici mai repede?
— Sunt răbdător de felul meu, ripostă Vlăduț.
— Eu n-am timp să vin mâine. Semnează acum, e ultimul cuvânt.
Un nod de fiere urcă în gâtlejul tânărului. Privea pana ținută de logofăt ca pe un cuțit înveninat și un gol
de teamă îi creștea în stomac. Nici în timpul caznelor nu fusese atât de înghesuit ca acum. Cazan era de o
mie de ori mai primejdios ca nepotul lui, și n-avea de ales decât să fie el însuși. Se lăsă covrig în paie și rosti
clar:
— Ca să mă hotărăsc să recunosc o minciună drept adevăr, logofete, mie îmi trebuie mai mult timp ca
altora. Mâine îți spun hotărârea mea.
Pleoapele logofătului se îngustară; se ridică încet, strângând cu grijă hârtia și pana, de parcă ar fi oferit
comisului încă un mic răgaz de gândire. Se îndreptă spre ușa grea, dar înainte de a ieși mai întoarse o dată
fruntea spre arestat, așteptându-se să fie oprit pe loc. Însă îl izbi îndată privirea arestatului, dură și neclintită
ca un stei de cremene. Parcă îl tăia fâșii. Cazan icni:
— Și în fața călăului vei fi la fel de semeț?
— Voi fi la fel și în fața lui Belzebut, jupâne Cazan. Și îi voi jumuli barba de țap. înțelegi?
Ușa se trânti în urma logofătului și lumina pieri. Strângându-se mai bine în paiele reci și umede, comisul
rămase cu ochii deschiși în întuneric. Își hotărâse soarta.
Urcând scările spre ieșirea din beciuri, Cazan și Savu își rumegau fiecare în tăcere gândurile. Abia sus
logofătul îl bătu pe umăr:
— Ai fost convingător când te-ai înfuriat. Anume te-am luat cu mine și am vorbit în fața ta de târg.
Știam că vei sări în sus.
Savu clipi și un zâmbet larg îi dezveli dinții:
— Cum, unchiule, totul n-a fost decât o capcană?
— Cam așa ceva.
— Și Vodă știe într-adevăr?
— Știe; cu el am pus la punct toată treaba. Comisul trebuia făcut să mărturisească, și atunci se împlinea
altă poruncă domnească...
Logofătul întinse a doua hârtie spre nepot, care o luă și fluieră:
— Porunca de execuție! Frumoasă farsă! Cum a reacționat?
— A fost gata să cedeze; aproape îl convinsesem, dar, naiba știe cum, a adulmecat ceva și a cerut să-l
amân până mâine.
— Mergi și mâine, unchiule, te va crede atunci și va semna.
— Mâine vin turcii lui Fuad beg și Aii beg, iar poimâine pornim spre Moldova. Nu-i timp de mărturii.
Deși n-a semnat, poimâine dimineața, înainte de plecare, porunca asta va fi împlinită chiar în temniță. Fii
așadar liniștit: în agitația plecării totul va rămâne neobservat, iar la întoarcere cui îi va mai păsa de un
boiernaș obraznic?

Îngropat în hârtii, diacul logofeției punea pecetea domnească pe ultimele porunci care trebuiau trimise la
județe. Olăcarii așteptau în odăile lor; zorit, diacul abia prididea, cu un ochi la pecetea mare a țării, de care
răspundea cu capul, și cu celălalt la hârtiile din fața lui, care păreau să nu se mai termine. Intrarea jupânului
Oprișa îl întrerupse; respectuos,se înclină o clipă dinaintea sfetnicului domnesc. Acesta îi puse palma pe
umăr, preocupat:
— Am nevoie de judecata Sfatului de acum doi ani, cu boierii din Brăila. Unul din ei s-a plâns deunăzi și
măria sa Vodă, care va trece prin oraș, vrea să fie informat. Adu-mi hotărârea aceea, jupâne.
Diacul lăsă lucrul și intră în cămăruța alăturată, unde așteptau în rafturi mape întregi cu suluri pecetluite.
Sfetnicul privi iute în jur, să nu fie nimeni, scoase din buzunar o hârtie și o cârpă muiată în tuș roșu, luă
pecetea de pe masă, o pregăti cu tuș, pecetlui, șterse tușul trădător de pe pecete și o puse la loc, vârând totul
înapoi în buzunar. Avu chiar timp să-și curețe degetele de roșu până apăru diacul, nădușit de căutări:
— Iată actul, domnia ta...
Oprișa dădu din cap și se adânci în citirea hotărârii. Lămurit, înapoie pergamentul, așezându-l
ceremonios pe masa unde diacul își reluase și mai zelos munca:
— Mulțumesc, am aflat ce trebuia. Rămâi sănătos, jupâne diac.
Apoi ieși foarte liniștit și dispăru pe coridoarele palatului domnesc.

În bezna celulei pereții negri păreau că se strâng amenințător. Foșnete mărunte îi arătau că tovarășii săi,
șobolanii, nu dormeau. Zăcea cu fața în sus, cu brațele în lături, respirând greu printre buzele crăpate.
Trecuse o veșnicie de când plecase logofătul. Nu se întorsese a doua zi, ceea ce însemna că execuția era
aproape. Era de fapt o eliberare.
Un șobolan trecu peste mâna cu degetele rănite, făcându-l să geamă și să se miște fără voie. Foșniturile
nu încetară: șobolanilor puțin le păsa de încă un nenorocit de om zdrobit, aruncat aici de semenii lui oameni.
Gemu și oftă. Avea carnea zdrobită și sufletul la fel, căci lovitura lui Cazan îi sfărâmase gândul tainic ce-l
susținuse până atunci: acela că, rezistând caznelor fără să vorbească, își ajuta părintele. Cazan îi demonstrase
cu cinism că se înșeală: nu părintele își ajutase, ci pe dușmanul de moarte al acestuia. Revelația îl zguduise
într-atât încât fusese gata să vorbească, gata să semneze. Ceva îl oprise: nădejdea că totul e o minciună. Dar
dacă nu era așa? Doar la acest gând încleștă măselele, deși îl durea până și părul. Călăul își făcuse bine
meseria.
Cerculețe roșii îi jucau în fața ochilor, aci apropiindu-se, aci dispărând. Pe sub pleoapele grele parcă
presărase cineva nisip tare. Pierduse socoteala zilelor. De când coborâse treptele spre temniță totul se
transformase în coșmar. Spusese mereu aceleași lucruri pe care le arătase și dinaintea Sfatului, deși Ivan
muscalul nu fusese blând iar nerăbdarea spătarului îl mânase din urmă, silindu-l să forțeze nota. Piciorul
drept îi zvâcnea dureros: de la țepușele bătute sub unghii și în picioare i se deschisese vechea rană de la
cornul zimbrului. Și totuși nu vorbise, mânat de o tărie pe care nu și-o știuse. Folosiseră clești, menghine,
frânghii ude, ba chiar și înfiorătorii scripeți, când își simțea fiecare fibră a corpului întinsă, gata să
plesnească. învățase dreptatea hatmanului, care îl dăscălise astfel: „Lasă durerea să treacă prin tine. Ești doar
un biet om, o mână de carne: dacă i te împotrivești, te va doborî. Nici martirii creștini nu făceau altfel, ci
dădeau slavă lui Dumnezeu.” Vlăduț murmură o rugăciune, apoi alta, într-o înșiruire pe care de mult n-o mai
spusese întreagă. Era neputincios și viața i se scurgea încet prin zeci de răni.
După ce sfârși rugăciunile îl cuprinse o stare de pace. Nu se putea mișca, dar era bucuros că măcar atât
poate: să se gândească. Și se gândea - un chin mai dulce și mai amar decât toate - la timpul scurt când fusese
fericit. Doar câteva ceasuri, care îi umpleau zilele de tristețe. Nu rămăsese în Moldova, ci venise aici. Făcuse
ce trebuia să facă, dar i se rupea sufletul. Pe unde o fi draga lui acum? Avea în ochi boiul ei subțire și simțea
în nări mireasma de sulcină a părului ei bălai. Mai simțea și buzele ei dulci pe buzele lui, și îi venea să sară,
să sfarme zidurile groase și reci, să încalece primul cal și să alerge la Suceava, la jupânița lui, a lui și a
nimănui altcuiva. Se logodiseră fără întârziere, apărând apoi la han spre uluirea slujitorilor ei, care o căutau
deja îngrijorați. îl recunoscuseră imediat și-l înconjuraseră bucuroși; el le vorbise, le poruncise la hangiu un
ospăț pe cinste, apoi se retrăsese cu Maria în odaia ei de han, unde mâncaseră împreună - ce anume, habar n-
avea, nici nu privise bucatele - iar după aceea porniseră să râdă, să șăguiască, să se încerce în cimilituri și
vorbe de duh, ca orice flăcău și fată din satele lor. Irinuca stătuse cu ei; pe Maria prezența copilei o liniștise,
iar după ce Irina adormise într-un colț, Maria i se cuibărise în brațe. Pricepându-i sfiala, Vlăduț o mângâ-
iase pe ochi, șugubăț: ’’Jupâniță, află că nu vreau să mă trezesc cu fratele și părintele tău la București, care
vin să mă taie.” Fata se îmbujorase; o trăsese la pieptul lui, legănând-o până ce ea cutezase să-l privească iar.
O sărutase blând: „Un lucru serios nu se face în grabă. Voi veni eu la Suceava. Deocamdată sunt atât de
ostenit că aș adormi și cu fruntea în urzici. Vorbește-mi, dragostea mea!” Și Maria începuse a-i povesti o
mie de mici întâmplări de la conac sau de la curtea Sucevei, ținându-l treaz. Treptat șoaptele ei i se
învălmășiseră în auz; adormise cu ea în brațe, pe laviță. Când se trezise, afară era încă întuneric dar se auzea
forfota argaților la grajduri. Dormise minunat; înțelesese de ce când se ridicase în capul oaselor: era întins pe
laviță și capul i se odihnise în poala Măriei. Fata nu închisese un ochi, era trasă la față de osteneală, dar
zâmbetul ei când se trezise și o văzuse privindu-ll... Doamne, chipul ei atunci!... Ar fi întors spatele întregii
lumi în acea clipă. Dar trebuise să plece, deși nu se îndura. Maria îl petrecuse înfrigurată în uliță. Își amintea
cum rămăsese în mijlocul drumului și-i făcea semne cu mâna până ce cotise pe altă stradă și n-o mai văzuse.
Dacă ar fi știut ce-l aștepta!...
Vlăduț se foi, furios pe sine însuși, iată că drumul lui la Bacău va sfârși sub sabia călăului, în loc să
sfârșească în brațele Măriei. Pentru clipele când o strânsese, în sfârșit, la inima lui, plătea un preț prea mare.
Dar să moară știind că îl iubește... ei bine, poate că merită. Poate că n-a fost totul în zadar și poate că
Dumnezeu a vrut să-i îngăduie această ultimă fericire...
Zgomotul zăvoarelor trase îl smulse brutal din visare. La lumina făcliilor pășiră în celulă câțiva oșteni
conduși de un căpitan mustăcios. Lângă ei temnicerul părea că înghițise un vătrai. Căpitanul necunoscut se
uită în jos la arestat, cu nepăsare:
— Dânsul este?
— Da, jupâne căpitan, se ploconi temnicerul.
— Bine. Luați-l! porunci oștenilor, care îl ridicară îndată ce temnicerul îi desfăcu lanțurile. Vlăduț își
găsi brusc glasul:
— A sosit timpul, căpitane?
— Care timp? mormăi repezit oșteanul. Am poruncă să te predau altora; mai departe nu știu și nu-i
treaba mea. Hai, porniți!
„Mă vor ucide ca pe-un câine, fără preot?” se neliniști tânărul, în timp ce era purtat prin beciul înghețat,
apoi pe coridor și în sus pe scări, la străji. Căpitanul le arătă o hârtie înainte de a urca la lumină. De fapt
părea noapte deplină, căci palatul era întunecat și pustiu, străjerii fiind singurele ființe vii. Ieșiră din palat pe
o ușă laterală; și aici hârtia căpitanului le deschise calea fără vorbe de prisos. În curtea palatului aștepta o
căruță; îl așezară acolo pe așternut de paie, oștenii își luară caii și ieșiră toți pe poartă, unde grupul fu oprit
iar de strajă. Căpitanul le explică ceva; câteva frânturi ajunseră în auzul tânărului: „...da, trebuie să fie
dimineața la Vodă, la Cotroceni...” Va să zică îl duceau în tabără. Pe cer străluceau stele; era trecut de
miezul nopții, deci mai avea înainte câteva ceasuri. Plănuiau să-l umilească și să-l execute în fața întregii
oști? Oh, dacă asta voiau, le va spune, în sfârșit, adevărul. Chiar dacă pentru asta va plăti cu viața, nu va
muri ca un simplu comis fără nume. Și va merge la butucul călăului cu fruntea sus, așa cum se cuvine unui
prinț.
Căruța se puse în mișcare; lângă ea călăreau vreo zece oșteni înarmați. Îi alcătuiseră un alai pe cinste,
trebuia să fie mândru. Dar nu avu parte de alai multă vreme; cum ajunseră la Dâmbovița, ceva mai sus de
locul numit „Puțul cu plopi”, oștenii se opriră. Câțiva descălecară pentru a-l muta din căruță în alta, care
așteptase lângă plopi; după ce-l depu- seră acolo, oștenii încălecară și duși fură, cu tot cu căruța lor. Uluit,
Vlăduț ciuli urechea, convingându-se că oștenii se îndepărtau cu adevărat, iar el rămăsese singur în această
căruță necunoscută, cu un om pe capră, siluetă masivă și neagră în adâncul nopții. Chiar atunci bărbatul de
pe capră se întoarse spre el:
— Cum e aerul libertății, stăpâne? Mie mi se pare cam geros, dar vom ajunge îndată la un loc plăcut și
sigur, unde te așteaptă o babă vrăciță și o mâncare omenească. Te vom pune pe picioare, ai doar răbdare...
— Mureș?! hârâi comisul, atât de uimit încât uită să respire.
— Chiar eu, stăpâne, râse slujitorul. Încă n-au pus gheara pe mine, deși m-au căutat. Am avut mereu
plăcerea să-mi încurc urmăritorii.
— Cum... ai reușit...
— Cum te-am scos de acolo? Minunea asta a făcut-o jupânul Oprișa, stăpâne, iar unde mergem acum e
casa unui prieten de-al lui, care nu pune întrebări. Jupânul Oprișa a socotit mai sigur să rămâi acolo. Eh, am
foarte multe de povestit...
Întrebări fără număr se înghesuiau în mintea încețoșată a tânărului, dar tăcu, prea sleit de puteri. Căruța
mergea încet prin orașul adormit, ocolind pe ulițele cele mai pustii și fără câini care să facă zarvă. În cele din
urmă intră pe porțile deja deschise ale unei căsuțe, care se zărea albă în întuneric. Traseră în curte; porțile se
închiseră imediat după ei și cineva îl ajută pe Mureș să-l ducă înăuntru pe rănit. Odaia era caldă ca un
cuptor, patul moale, iar la lumina puternică a lumânărilor Vlăduț îl recunoscu pe Nicolae Oprișa. Sfetnicul îi
privea cu oroare rănile groaznice, mizeria și sângele de pe corpul stâlcit.
— Vai, șopti el, n-au avut nici un pic de frâu...
Vlăduț își adună puterile și se chinui să zâmbească:
— Putea fi mai rău, jupâne Oprișa. Cum pot să-ți mulțumesc?
Sfetnicul se aplecă deasupra lui pentru a-i șopti încet:
— Jupâne comis, nu-mi ești dator cu nimic. Am făcut-o în amintirea cuiva, căruia, cândva, am avut
marea cinste de a-i fi prieten credincios. Vezi, când te-au arestuit am avut o viziune, o revelație...
Tânărul tresări, cu un fior de teamă; privirile li se împletiră atente, încordarea și emoția îl sleiră cu totul:
Vlăduț închise ochii, pierzându-și cunoștința. Nicolae Oprișa puse genunchiul la podea și sărută cu respect
mâna aceea zdrobită și sângerândă.
— Prin urmare am ghicit bine, murmură el. Ah, când se ridică vulturii pe cer, iepurii de felul Radului
vodă trebuie să se ascundă în vizuini dacă vor să-și scape măruntele lor vieți...
Apoi sfetnicul făcu semn de rămas bun slujitorului și părăsi casa, pier- zându-se în bezna ulițelor. În
urma lui Mureș o aduse pe meștera vrăciță cu ierburile și fierturile ei, și se închiseră în odaia rănitului.
Abureau zori cenușii când Savu pătrunse triumfător în temniță. Porunca de execuție stătea frumușel în
buzunarul lui, pecetluită legal cu ceară roșie și fir de mătase. Radu vodă fusese ușor de convins s-o
întărească, mulțumit de munca iscoadei sale favorite. Îi pomenise chiar și de niște galbeni, după întoarcerea
din Moldova. „Cărpănosul, nu s-a îndurat să mi-i dea acum, și doar cămătarul mă tot bate la cap pentru
împrumutul la noile mele straie de brocart cu atlas”, gândea supărat Savu, acesta fiind singurul motiv de
nemulțumire azi. Peste câteva clipe capul comisului va cădea: doar mărturisise că avusese legături de
prietenie cu dușmanii țării sale. Acuzația se limitase în cele din urmă doar la fapta de vânătoare a comisului,
restul fiind nedovedit. Nu se pomenea de iscodiri, deși cântărise greu părerea lui Cazan după discuția cu
comisul, în temniță. „Îți spun, măria ta, că a fost gata să recunoască totul când i-am amintit de Laiotă”, îi
spusese el domnului. „Dar a dat înapoi în ultima clipă. Omul ăsta l-ar contrazice și pe diavol. N-am nici o
dovadă, dar pot să jur că minte”. Nu se pomenea nici de staroști, acum liniștiți. Mai ales, nu se pomenea
deloc de faptul că, în ziua vânătorii, actualul comis nici nu era supus muntean, deci nu putea fi acuzat de
nimic; de aceea, în loc să fie executat în fața tuturor, capul lui cădea în ascuns. „Nu-i nimic”, se bucura
spătarul. „Un cap tăiat e bun tăiat, și toate protestele și presiunile din lume nu l-ar putea lipi apoi la loc.
După război, când se va afla de moartea lui, voi trece pe la prietenii lui olteni, care se agită acum, și le voi
spune câteva vorbe mărețe, plângând ghinionul și lipsa de minte ale comisului, care l-au vârât în asemenea
primejdie. În două luni totul va fi uitat, iar protecția lui Radu vodă mă va ridica iar în locul ce mi se cuvine,
și pe care comisul mi l-a uzurpat atâta vreme. Ah, viața e frumoasă, mai ales când o compari cu întunecimea
unei celule înghețate. Dușmanul meu e învins; nu așa plănuiseră eu totul, dar te mulțumești și cu ceea ce ai.
Sunt bărbat deștept, iar dușmanii mei trebuie să se ferească... Auzi obrăznicie, să mă amenințe comisul pe
mine. Pe mine?! îl spulber cu o încruntare!...”
Cu astfel de gânduri spătarul trecu prin străji, la temnicer. Acesta mânca hulpav un copan; la intrarea
spătarului sări în sus.
— Du-mă la comis, porunci Savu. Și pregătește călăul de execuție.
Temnicerul se legănă pe picioare nesigure, holbându-se la Savu.
— Ce stai ca o momâie? se răsti acesta. Uite porunca de decapitare!
Omul o luă, cercetă pecetea domnescă și clătină nedumerit capul:
— Nu se pot hotărî odată? Jupâne spătar, nu se poate împlini asta.
— De ce? întrebă sinistru Savu, cu o presimțire rea în minte.
— Păi credeam că știți, comisul nu e aici.
— Ce să știu? Cum nu e aici? Ce tot spui tu acolo, nemernicule? Unde-i comisul, dacă nu-i aici? Zi,
ticălosule! zbieră Savu, luându-l turbat de guler. Celălalt se scutură cu revoltă:
— De ce vorbești așa, înălțimea ta? A venit azi-noapte poruncă domnească, la fel ca asta, cu oșteni care
să-l ia și să-l ducă în tabără la Cotroceni. Vodă vrea să-l taie în fața oștirii, să ia toți aminte. Ce era să fac, să
nu mă supun? Țin la slujba asta și la capul meu! l-au cercetat trei străji, nu una! De-aici nu iese nici pasărea
în zbor!...
„Să se fi răzgândit Vodă?” se întrebă spătarul. N-ar fi fost prima oară, îl împinse dezgustat pe temnicer,
îl mai beșteli din principiu și ieși afară, prinzându-i pe cei din străjile de noapte taman la țanc, pe când ieșeau
din slujbă. Toți adeveriră spusele temnicerului. Potolit, Savu porni spre tabără cu oarecare grabă, gândindu-
se satisfăcut la executarea comisului. O amintire îl izbi deodată: prezența călăului la palat. Cine îl executa pe
comis, atunci? înfipse pintenii în coastele calului, pornind aprig spre câmpul Cotrocenilor. Imaginea imensei
tabere de corturi și bordeie, care zumzăia ca un stup, nu-l impresionă, deși ea ar fi dat fiori privitorului
obișnuit. Bucureștenii cârteau pe față, nu din cauza oștenilor munteni, ci din cauza garnizoanei turcești
impuse de sultan, socotind că Vodă prea lesne aprobase această încălcare a capitulațiilor. „Dacă era Vlad
vodă, îi mânca fripți pe păgâni!” ziceau ei, destul de tare ca să audă dregătorii Radului vodă. Celor
douăsprezece mii de curteni munteni li se alăturaseră de ieri spahii și ieniceri, strânși la Giurgiu de prin toată
Rumelia: șaizeci și patru de mii de păgâni. Steagurile și tuiurile lor se vedeau peste tot; campania de
pedepsire a viespilor sâcâitoare din Moldova începea într-o atmosferă de încredere. Să lupți cu aproape
optzeci de mii de oșteni contra celor douăzeci de mii ai moldovenilor însemna o certitudine pentru orice
general cu cap . Radu vodă, cu Fuad beg, Skender beg și Aii beg, cătau cu mândrie la uriașa oaste ce-și
strângea corturile azi, de Sf. Arhangheli, și punea piciorul în șa. Se nimerise și o vreme frumoasă, uscată, cu
drumuri bune, de parcă Dumnezeu însuși scrisese asemenea vreme potrivită pentru un război lung. Un
război nu de jaf, ci de schimbare a tiranului moldovean cu pretendentul Alexandru vodă, aflat la Poartă de
ani de zile, și acum, cu această ocazie, sosit la București cu tuiul sultanului în frunte, gata să-și apuce
moștenirea părintească în numele prieteniei cu Poarta...
În mijlocul acestui furnicar omenesc Savu gonea furios, căutându-și unchiul. Cortul lui Radu vodă, aflat
aproape de cel al lui Alexandru vodă și al boierilor pribegi moldoveni, se zărea de departe, înconjurat de
steme, flamuri și sulițași călări. Apropiindu-se, mai observă ceva: alaiul doamnei Maria și al domniței, care
veniseră la soț și tată să-și ia rămas bun. Acum încălecau de plecare; două sute de oșteni le însoțeau, pavăză
pentru eventuale încurcături care se pot ivi într-un oraș unde roiesc zeci de mii de oșteni și slujitori de
neamuri diferite. Savu se dădu deoparte din drum, la fel ca alții, făcând loc. Doamna și domnița erau
îmbrăcate strălucitor, ca de obicei, și răspundeau cu bunăvoință saluturilor și vorbelor de slavă ale supușilor
lor. Dând cu ochii de spătar - binecunoscut la curte - doamna Maria plecă ușor fruntea încununată cu aur, ca
răspuns la plecăciunea lui adâncă. Domnița, în schimb, îl fulgeră cu o privire neagră și aprigă, își umflă cu
dispreț buzele-i ca mărgeanul și ridică bărbia, nemaibăgându-l în seamă. Întreaga mândrie de boier și vechi
curtean a spătarului tresări, rănită de moarte de gestul neascuns al domniței. Întotdeauna o socotise prea
înfumurată, așa cum știa că și ea îl disprețuise dintotdeauna. Când se ivise comisul la curte, după întreceri,
avusese deodată în domniță un aliat firesc, deși nedeclarat. „Ah!” gândi Savu privind după ea. „Dacă n-ai fi
domniță de voievod și dacă nu mi-aș vârî astfel gâtul sub sabie, ce te-aș mai potoli eu pe tine, frumoaso!”
Mica întrerupere îi aminti de pruncul care îl aștepta la Neagra și de bunicul lui, obraznicul acela de staroste.
Auzi cutezanță, să-și lege neamul lui de opincă-spartă cu un neam mare boieresc! Asta numai comisul, cu
zarva lui despre lege și morală, o făcuse. De parcă blestematul de comis o fi fost vreo ușă de biserică! Haida-
de!
Rămăsese prea mult pe loc; lângă cortul domnesc sfetnicii se agitau, cerându-și caii. Se strecură printre
ei la logofătul Cazan.
— A venit ștafetă la Vodă, îl întâmpină unchiul lui. Ștefan vodă și Basarab bătrânul au apărut ieri la
Milcov cu douăzeci de mii de oșteni. Vin ei încoace, dar își vor rupe măselele aici. Privește! Îi arătă semeț
tabăra care fremăta. Ai mai văzut vreodată asemenea putere?
— Unchiule, nu de asta mi-e teamă. Comisul nu mai e în temniță.
— Cum nu mai e? l-ai luat deja capul?
Un val de mânie înroși fruntea spătarului pe când îi povestea totul. Cazan clătină barba:
— Vodă n-a poruncit așa ceva, Savule. Chiar te aștepta cu capul lui în traistă. Crezi că glumește?
— Iar eu spun că cincizeci de oameni au văzut pecetea domnească, unchiule, și sunt prea mulți ca să fie
cumpărați de comis. Plus căruța, oștenii din alai, felul cum au vorbit... Dacă nu-i aici, atunci l-au făcut
scăpat, și dacă-i așa, atunci jur că cel care mi-a copt-o în felul ăsta va plăti scump. Vreau învoire de la Vodă
să-i caut.
— Acum?! se minună logofătul. Peste un ceas încălecăm, Savule, iar dacă au fost atât de isteți, comisul e
deja departe acum. Dar cel care a pus pecetea e încă aici, și-l vom găsi lesne, căci nu mânuiesc prea mulți
pecetea țării. Acum du-te la steagul tău și pune-ți armele în ordine cât vorbesc eu cu Vodă: vor porni pe
urma acelor oșteni străini alții, mai pricepuți. Deși mă îndoiesc că vor găsi ceva în zarva asta...
În noaptea de 8 spre 9 Brumar, Anul Domnului 1473, patruzeci de mii de oșteni moldoveni, călărime,
pedestrime și tunuri de asediu, treceau hotarul în Țara Românească. În fruntea lor, Ștefan vodă cu toți boierii
săi venea asupra voievodului muntean cu singurul gând de a-l zdrobi, de a izgoni primejdioasele garnizoane
turcești din Muntenia și de a-l înlocui pe Radu vodă cu un domn prieten Moldovei și cauzei creștine. Acest
posibil domn fusese găsit în persoana lui Basarab vodă, zis Laiotă, venit din Ardeal la Suceava de câtăva
vreme. Ștefan vodă încheiase o înțelegere împotriva turcilor și cu vicevoievodul ardelean Vasile Magyar, ca
și cu șpanul secuilor, Ștefan Bathory. Laiotă Basarab în scaunul Țării Românești însemna, deci, alianța celor
trei vechi principate românești împotriva păgânilor care năzuiau spre miazănoaptea Dunării și a Mării
Negre, amenințând direct drumul vechi al mătăsii, cu vămile lui bogate, și centrul Evropei. Această alianță
fusese un mare efort și o mare izbândă pentru Ștefan vodă, care nu era omul să dea înapoi când pornea la un
drum.
Nici acum nu se înfricoșase de puterea vrăjmașilor săi, ci îi înfrunta netemător. Harțul muntean începu la
câteva mile de hotar, aducând totodată Radului vodă vestea că moldovenii erau cu mult mai mulți decât se
crezuse întâi. Era dovada ridicării generale la oaste a moldovenilor, lucru care nu se făcea peste noapte și
arăta că Ștefan vodă știuse demult de planurile muntenilor. Furios, Radu vodă bătuse din picior: cel care
dusese vestea avea să fie prins și pedepsit în asemenea fel cumplit încât alții să se teamă să-i urmeze
exemplul!
Zece zile harțul se duse de ambele părți, din ce în ce mai înverșunat pe măsură ce distanța dintre cele
două oști se micșora. Se găsiră față în față pe malul unui pârâu ce se vărsa în râul Prahova, numit Vodnău,
nu departe de târgul Gherghița; aici se porni bătălia cea mare, joi 18 Brumar, și dură până sâmbătă 20, cu
sorți schimbători dată fiind diferența mare dintre cele două oștiri. Ștefan vodă își cruța totodată oștenii,
așteptând întăriri din spate; sâmbătă însă, după sosirea ajutoarelor, în acel ținut păduros, printr-un marș
tainic de noapte și un atac surprinzător în latura muntenilor, voievodul moldovean izbuti să dea peste cap
întreg centrul și aripa turcească, amenințând să zdrobească definitiv frumoasa oaste turco-munteană.
Neputând să se desfășoare în voie, Radu vodă și Skender beg înțeleseră că soarta bătăliei fusese hotărâtă și
riscau să piardă totul. Cu grele pierderi, oastea turco-munteană cu tot cu pretendentul Alexandru se retrase în
grabă de pe poziții, gonind spre Bucureștii aflați la o zi de marș, unde își puteau reface apărarea și oamenii.
Duminică, însă, Ștefan vodă era în fața orașului, unde toate clopotele bisericilor sunau alarma, chemând
locuitorii pe ziduri, în apărarea capitalei de vară a țării. Dimineața de luni găsi orașul sub bătaia bombardelor
moldovene de asediu, atacat în valuri înverșunate de pedestrime. Asediul ținu până miercuri, când geniștii
moldoveni reușiră să slăbească poarta cu explozia unor butoaie cu praf de pușcă. Prin spărturi năvăliră în
oraș tot mai mulți atacatori și lupta corp la corp se încinse între turcii apărători și moldoveni, mai întâi pe
ziduri, apoi pe străzi, tot mai aproape de palatul domnesc. Orașul se umplu de zarvă, răcnete de durere,
zăngănit de arme și fumul incendiilor. Spre seară devenise limpede că orașul fusese cucerit; pierderile erau
mari și soarta Radului vodă pecetluită. Sfătuit de boieri, Radu vodă abia apucă să se retragă cu o mână de
credincioși în afara orașului, și luă drumul Giurgiului alături de fugarii munteni și turci care aleseseră
aceeași cale.
La vestea fugii domnitorului lor, muntenii depuseră imediat armele și se predară biruitorului; negocieri
delicate se purtară doar pentru soarta doamnei și domniței, rămase între zidurile palatului împreună cu o
ceată de străjeri. Ștefan vodă le asigură că, dacă se pleacă milei sale, li se va acorda aceeași cinstire ca și
până atunci. Așadar doamna Maria și domnița Maria Voichița ieșiră pe jos din palat, purtând văluri negre în
semn de doliu după atâția oșteni munteni căzuți în lupte. Ștefan vodă le primi în fața porților mari,
descălecat, cu pletele bălane umflate de vântul rece al toamnei. Doamna se înclină, plângându-și în tăcere
soarta; domnița se înclină și ea leului din miazănoapte, dar îl cercetă cutezătoare, fără teamă, ba chiar
zâmbind, înfiorată de chipul lui strașnic, și acea căutătură zâmbitoare pătrunse în mintea voievodului, iar
peste ani pătrunse și în cronicile celor care însemnează cele mai importante lucruri petrecute pe lume, căci
soarta e schimbătoare și roata norocului se învârtește, făcând din domnițe roabe, și din roabe doamne.
Era miercuri, 24 Brumar 1473. Bucureștii erau cuceriți, țara era eliberată de nesuferitele garnizoane
turcești, Laiotă Basarab devenea domnul Țării Românești, Ștefan vodă punea mâna pe vistieria Radului
vodă, pe averile palatului și întreaga putere a fostului domn, iar cei doi biruitori porunciră oastei moldovene
trei zile de petrecere și veselie.

— ... iar doamna și domnița au rămas la masa lui Ștefan vodă, la petrecerea de aseară. Își strâng bagajele
ajutate de câteva rude și jupânese, căci Ștefan vodă le ia la Suceava cu totul...
Mureș povestea de zor, dornic să risipească norul de pe fruntea stăpânului său. Ridicat în perne și cu
piciorul drept sprijinit pe un maldăr de poclade, Vlăduț asculta cu o ureche. Temerile sale cele mai rele se
împliniseră: Dănescul era domn și Radu vodă scăpase cu viață, amenințând în continuare din Giurgiu.
— Ștefan vodă a numit pârcălabi noi în cetățile noastre după ce a tăiat garnizoanele păgâne. L-am văzut
și pe Laiotă, stăpâne, arăta falnic și foarte binevoitor cu cei care i se închinau.
— Ce boieri i s-au închinat?
— Păi Oprișa, bineînțeles, apoi Mircea, Duca, Piper, Dragomir...
— Nici unul din Sfatul de taină, socoti Vlăduț. Radu vodă e încă puternic. Și jupânul Oprișa ce-a zis
când te-a văzut?
— S-a bucurat de parcă și-ar fi văzut un frate. M-a întrebat de domnia ta. O să treacă mâine pe aici, te
roagă să-l primești.
Comisul dădu cu amărăciune din cap . După mai bine de două săptămâni de îngrijiri era încă slăbit,
palid, cu unghii căzute, cu dureri mari și cu rana de la picior tot deschisă, deși primise asigurări că se va
vindeca. Poate că puterile îi reveneau încet; dar în suflet știa că zilele de cazne și întuneric îl schimbaseră în
rău. N-avea poftă de vorbă și creștea în el o înverșunare și o ură înghețată, fără țintă precisă, care își căuta o
cale de revărsare. Mureș vorbea acum de incendiile din oraș, de morții adunați, de locuitorii care se
zgribuleau sub cerul liber, iar lui Vlăduț îi venea să urle și să spargă totul în jur. Apoi Mureș își aminti și-i
întinse ceva: inelul cu cap de bour al hatmanului, pe care Vlăduț îl ascunsese într-o crăpătură din zidul
celulei de îndată ce-l aruncaseră acolo. Negru, comisul îl luă.
— Ah, am întrebat de hatmanul Șendrea, rosti slujitorul. L-am și zărit: e un bărbat falnic, să știi; dar nu
m-am apropiat de el.
În ochii comisului luci o scânteie care îl înfioră pe slujitor.
— Mă duc să-ți aduc fierturile și oblojelile, stăpâne, se ridică el iute, abia așteptând să iasă din odaie, ca
dintr-o cușcă unde stă o sălbăticiune străină și necunoscută.
Vlăduț întoarse ochii pe fereastră, unde soarele zilei de joi, 25 Brumar, scăpăta spre asfințit. Sub zare se
învălmășeau nori purpurii, anunțând ploaie. Tăcu tot timpul mesei și câtă vreme slujitorul se îngriji de el ca
o dădacă: îl silea să mestece, să înghită fierturile, nemilos în fața greței lui și la fel de priceput la oblojeli ca
un doftor. Își măcină mânia și neliniștile în tăcere, acceptând cu resemnare îngrijirile slujitorului pentru
noapte. Apoi, când fu să meargă la culcare, răsună stins o bătaie în poartă și lătratul câinelui.
— Vezi cine-i, porunci Vlăduț, trăgând sabia mai aproape.
În vremuri tulburi și într-un oraș cucerit, furnicând de oșteni străini, se putea întâmpla orice. Mureș
înșfăcă o ghioagă și ieși afară. Lătratul dulăului spori, glasuri se apropiară și tânărul ciuli urechile, curios la
auzul unor pași clinchenind din pinteni. Mureș vârî nasul în odaie:
 — Asosit jupânul Mircea Toader, stăpâne. Poate să intre?
— Cum naiba a nimerit aici, în fundătura asta? se minună comisul, uitându-și brusc nemulțumirile. De
dincolo răsună râsul binecunoscut al moldoveanului, care intră fără să aștepte poftire. Arăta la fel de vesel și
aiurit ca întotdeauna și îl cuprinse pe Vlăduț de umeri, sărutându-l pe tâmplă ca un frate.
— Crezi că scapă cineva de mine dacă îi iau urma? L-am văzut azi pe slujitorul tău dând târcoale la
palatul domnesc și vorbind cu unii și cu alții. Cum în ulița Oltenilor nu mai stă nici un comis de vreo lună,
am sperat că știe el ceva de tine. Toată lumea te crede mort sau dispărut, frățioare, și când am rostit numele
tău parcă am răscolit un furnicar... Zău, lămu- rește-mă, sunt sau nu sunt frății și staroști...
Vorbele moldoveanului se stinseră când privirea îi căzu pe degetele umflate și pline de semne vineții ale
comisului. Acesta le mișcă ușor.
— Am zis „nu” la tot ce m-au acuzat, Mircea, spuse înghețat. Le-am râs în nas și i-am poftit să-și
dovedească acuzațiile. Dar las’ să fie doar treaba mea cu ei, bine?
Șuierând gânditor, Mircea se lăsă pe patul prietenului său.
— Tot cornul zimbrului? arătă el spre piciorul drept al comisului. Frate, ești născut cumva sub semnul
leului? Mi s-a spus că oamenii născuți sub acest semn sunt mai înclinați spre primejdii decât alții.
— Ăsta-s eu, cel dintotdeauna, surâse comisul. Dar lasă asta, tu ce mai faci? Te-ai însurat, aud; te-a legat
jupânul postelnic de gard?
— N-a fost nevoie, râse Mircea. Și n-am părăsit Moldova de atunci. E o viață dulce pe care nu credeam
s-o apuc. Dar m-a amenințat hatmanul că mă trimite iar la Buda, în solie deschisă de astă dată. Poate ajung și
la Vișegrad. Să transmit vreo vorbă domnului tău? Se pare că ai talent la mesaje cifrate.
Întregul trecut se răscoli în el, toată otrava ultimelor zile îi veni în gură, cu gust de fiere. Dar se stăpâni.
Văzându-I cum devine galben și încleștează pumnii, lui Mircea i se făcu milă.
— Sunt un nemernic, recunosc, dar m-ai supărat anul trecut, când Maria a rupt logodna. Și când am auzit
și că ai fost la Bacău, unde ai stat o noapte de vorbă în odaia surorii mele, m-am jurat că te caut să vorbim
serios.
— Bine, Mircea, oftă Vlăduț. Spune-mi că eu sunt aici și ea acolo, spune-mi ce i-ai zis și ei, că avem
drumuri diferite; cere-mi s-o las în pace, căci n-ar ști niciodată dacă a doua zi nu s-ar trezi văduvă în țară
străină, departe de ai ei. Spune-mi toate astea și o mie altele, la care mă gândesc și eu de trei ani, de când am
văzut-o prima oară. Dar află că le-ai spune degeaba, findcă nici eu nu sunt convins de dreptatea lor. Sunt atât
de sătul de înțelepciune, de rațiuni, de interese politice, încât nimic nu m-ar convinge s-o uit, câtă vreme știu
că mi-e dragă și îi sunt drag. Restul sunt vorbe goale.
— Trăsni-m-ar! exclamă celălalt. Chiar așa stau lucrurile?
— Vrem să ne căsătorim, zise moale Vlăduț. De ce ni te pui împotrivă, înțeleptule? Fiindcă sunt născut
în zodia Leului? Ori motivul e altul?
Mircea tresări. Vlăduț văzu și un surâs amar îi schimonosi buzele.
— Ai stat prea mult lângă hatman, prietene. Sau prea puțin. Nu ai încredere în mine așa cum ar trebui.
De ce nu ești cinstit?
— Uite, Vlăduț, spun că nu-mi plac tainele pe care le ai cu hatmanul, căci eu, locțiitorul lui, sunt ținut
deoparte, și nu-i corect.
— Ai dreptate, aprecie comisul, dar vremea dezvăluirilor n-a sosit încă, îți promit însă că vei afla primul,
atunci când va fi. E bine așa?
— O va lovi în vreun fel pe Mărioara acel ceas?
— Scutul ei voi fi eu. Și voința mea, peste care nu va trece nimeni, fie el dușman ori, de ce nu, prieten.
La Bacău ne-am logodit, să știi.
— Logodnici? sări Mircea. Nu mi-a spus nimic.
— Eu am rugat-o să tacă, măcar până te vedeam. Și am fost al naibii de ispitit să rămân, și i-am explicat
sincer cam ce fel de viață ar avea, dar a fost minunat de curajoasă și n-a dat înapoi. Ești tu cel temător?
Se cercetară fățiș un timp, Mircea sugându-și absent mustața și cugetând la cele aflate. În cele din urmă
săltă din umeri:
— Cum o iubi oare o muiere un bărbat?
— Nu știu, frățioare; dar știu cum iubește un bărbat o muiere.
Oftară amândoi cu alean. Mircea se așeză la loc lângă el.
— Înseamnă că trebuie să vă felicit, Vlăduț. Capăt astfel cel mai bun frate din lume, glăsui el serios.
Când vii la Dâmbu Stânii?
— După război și după ce mă înzdrăvenesc. În halul în care sunt, nici un tată prudent nu și-ar da fiica
după mine. S-ar teme, și pe bună dreptate, să nu-mi dau duhul în noaptea nunții...
Vlăduț răsese ca să nu scrâșnească din dinți, căci întrebarea „când” avea un răspuns pe care îl pregătea
altora... dacă aveau să-l întrebe. Dacă aveau să vină ei la el.
Veniră a doua zi, mult după ce Mircea plecă la slujba lui. Mureș se întoarse de la poartă foarte tulburat:
— Sunt jupânul Oprișa cu hatmanul moldovean, stăpâne...
Întâi se arătă sfetnicul, în straiul lui de curte, bucuros peste măsură:
— Arăți mult mai bine, jupâne comis. îți lipsește ceva? Ai nevoie de ceva anume și te pot ajuta?
— O vorbă bună, domnia ta, în rest n-am nevoie de nimic.
— Hm, surâse celălalt, înseamnă că hotărârea asta a picat minunat!
Comisul luă cu interes pergamentul pecetluit. Prin el se ridica de pe capul comisului Chiriac orice
acuzație, el fiind liber, nevinovat și întărit în dregătoria de comis al doilea. Totodată Basarab vodă Laiotă îi
dăruia un sat lângă Buzău, ocină și ohabă, pentru slujbă credincioasă avută. Semnau ca martori câțiva foști și
actuali sfetnici, în frunte cu biv vel comis Mircea.
Vlăduț rupse pergamentul cu meticulozitate, în bucățele mărunte.
— Ce faci, jupâne comis? sări Oprișa uluit.
— Îți mulțumesc pentru osteneală, jupâne Nicolae, și pentru gândul bun. Dar eu nu mă plec la picioarele
noului domn ca să cerșesc o răsplată nemeritată. Ar însemna să recunosc că l-am slujit ca iscoadă, ceea ce ar
fi o minciună și ar da apă la moară acuzatorilor mei. Dacă rămâne Laiotă domn, n-am nevoie de această
iertare; iar dacă revine Radu vodă în scaun, nu-mi ajută la nimic. E o hârtie de prisos.
Uimirea sfetnicului se transformă îndată în respect nețărmuit.
— Ai dreptate, jupâne comis, se înclină el. Gândești înțelept, iar asta e o hârtie de prisos. De altfel,
porunca de execuție a domniei tale era pentru salvarea vieții domnului Moldovei la vânătoare, asta am aflat-
o azi, de la diacul care a scris-o. Cineva începe să aibă mari datorii la domnia ta. Una din primele întrebări
ale lui Ștefan vodă la intrarea în București a fost: „Unde e comisul Chiriac? Poftesc să ne fie adus imediat!”
Așa au aflat boierii moldoveni de soarta domniei tale și au început să te caute. Când cineva ca domnia ta are
cutezanța să transforme o acuzație în faptă de laudă, și se mândrește deschis cu ea dinaintea celor care îl
acuză, recunoaște că poate stârni orice fel de reacție în afara nepăsării. Ai ajuns un bărbat foarte vestit și
controversat, jupâne comis, și te cunosc ca pe-un cal breaz două curți domnești. Stau și mă întreb, când te-ai
vârât între Ștefan vodă și acel zimbru, te-ai gândit la asta?
— N-am avut timp, zâmbi comisul.
— Mda, n-ai avut timp. Când i-am văzut pe toți așa grăbiți să te găsească, mi-am îngăduit să șoptesc o
vorbă la urechea portarului Sucevei. Nădăjduiesc că nu te supără această indiscreție.
— Mi-ai salvat viața, domnia ta. Eu nu uit, și chiar dacă nu mă socotești dator, mă socot eu. Cum crezi
că un boier cinstit și înțelept ca domnia ta mă poate supăra? Te prețuiesc prea mult și consider că am prea
multe de învățat de la domnia ta pentru a mă supăra. Deci ăsta-i rostul venirii hatmanului aici? Să mă ducă la
Ștefan vodă?
— Cred că-ți va spune singur ce vrea.
— Ce vrea el sau ce i s-a poruncit?
— Asta nu știu, dar a vorbit cu Ștefan vodă înainte de a veni aici.
— Aha! Poftește-I în odaie, te rog, jupâne Oprișa.
Portarul Sucevei intră semeț, ca într-o prezentare la curte. Vlăduț observă că încărunțise ceva mai mult și
avea brațul stâng bandajat, probabil de la vreo rană căpătată la Vodnău; altfel, era același boier falnic
dintotdeauna. Se înclină ușor. Oprișa dădu să iasă.
— Rămâi, jupâne Nicolae, îl opri calm Vlăduț. N-am taine față de tine.
Era un avertisment pentru Șendrea, care săltă o sprânceană.
— Mă bucur să te revăd după atâția ani, jupâne comis, și îmi pare rău să te văd astfel, în bandaje. Devine
obicei cumva?
— Doar o întâmplare, domnia ta, trece repede. Fii binevenit!
— Mulțumesc că m-ai primit.
— Nu trebuie să-mi mulțumești pentru un lucru pe care eram obligat oricum să-l fac, dacă nu ca o gazdă
față de oaspete, atunci ca un rob față de cuceritorul lui.
Atacul fusese pornit în forță. Surâsul hatmanului se șterse.
— Ai uitat al treilea fel: să mă primești ca un prieten pe alt prieten.
— Prietenii nu vin în casa prietenilor lor cu sabia în mână. Dar te ascult cu respect, jupâne Șendrea.
Poftim, șezi în acest jilț. Și domnia ta, jupâne Nicolae...
 Tânărul scutură un clopoțel aflat la îndemână și Mureș apăru cu trei pocale și ulciorul cu vin. Turnă, luă
credința și ieși la fel de tăcut. Vlăduț ridică pocalul, cu destulă greutate din cauza mâinilor rănite.
— În sănătatea domniilor voastre.
Băură tustrei, Oprișa potopit de un val de curiozitate, hatmanul încruntat iar gazda cu ochii subțiați,
sclipind primejdios. Abia puse gura pe vin și Vlăduț îl și lăsă, stăpânit, privindu-l răbdător pe hatman.
Acesta nu se grăbea; Oprișa simțea între cei doi o încordare uriașă, neplăcută, în cele din urmă Șendrea puse
pocalul pe masă.
— Am venit în numele măriei sale, să-ți mulțumesc.
— Care domn, jupâne Șendrea, și ce mulțumiri îmi pot fi aduse mie?
Deși sunase blând, replica avu ceva în ea care-l scoase pe hatman din sărite. Totuși se stăpâni, adoptând
același ton blajin:
— E vorba despre măria sa io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, milostivul și binecinstitorul, din
mila lui Dumnezeu domn a toată Țara Moldovei, care prin mine, supusul său slujitor, îți transmite mulțumiri
și salutul său.
— Preacinstite jupâne portar al Sucevei, transmite măriei sale Ștefan voievod că umilul său proaspăt
sclav îl roagă preaplecat să își îndrepte ochii asupra celor care merită aceste mulțumiri. Cinstea pe care o
face unui biet rob mă sperie și mă copleșește.
— Ștefan voievod nu e stăpânul tău, comise, ridică vocea hatmanul.
— Eu sunt muntean iar aici e țara mea, pe care Ștefan voievod a cucerit-o. Cetățile muntene au
garnizoane moldovene și pârcălabi moldoveni. Asta e cucerire, hatmane, nu vizită de prietenie. Deci, Ștefan
vodă e stăpânul Țării Românești, deci e stăpânul meu. N-are a-mi mulțumi pentru nimic. Sunt robul măriei
sale.
— Ești căpos ca întotdeauna! pufni Șendrea. O cauți cu lumânarea?
— Cine și ce caută, hatmane? Mă acuzi de ceva?
Rămaseră țintuindu-se aprig din priviri. Șendrea săltă umerii:
— Chiar ai de gând s-o ții așa până la capăt? Fii rezonabil, băiete. Știu ce te roade, dar n-am avut de ales,
a trebuit să ne asigurăm hotarul de miazăzi, mai ales de când n-ați refuzat garnizoanele turcești în cetăți. Mai
aveați un pas până la a cădea în gheara lor.
— Și ce v-ați zis, mai bine voi decât ei, nu? Și cu Laiotă domn, fu sarcastic Vlăduț. Un Dănesc moale și
slab, de care râde lumea prin Ardeal. Ori e bun că-i slab? Când mi-a spus Cazan logofătul, în temniță, că
Ștefan vodă îl folosește, n-am crezut, l-am replicat că Ștefan vodă nu va cuteza să arunce în aer Țara
Românească. Știi ce se va întâmpla, jupâne Șendrea? Știți ce ați făcut voi acum? Ați împărțit iar țara asta în
trei tabere, două ale Dăneștilor și una a Drăculeștilor. Ați aruncat-o iar în brațele războiului civil, și m-aș
mira ca turcii să nu profite din plin, nestingheriți. Dacă asta numiți voi, moldovenii, „asigurare a hotarului”,
atunci vă felicit, ați obținut-o! Mai rămâne să vă bucurați de ea!
— Fii sigur că ne-am gândit și noi la asta. Exagerezi, comise.
— Oare? Hai să-ți amintesc, jupâne hatman, lucruri pe care ar trebui să le știi mai bine decât mine: abia
potolise Vlad vodă pe Dănești; abia se învățase lumea cu stabilitatea Drăculeștilor în scaun și abia slăbise
partida Dăneștilor în averi și influență, când îl aduceți voi pe Laiotă. Va întări partida Dăneștilor cu pribegii
lui. Pe urma lui vine celălalt Dănesc, hatmane, nepotul lui Laiotă, cu pretenții domnești. Ce v-a apucat să
scurmați tot viesparul ăsta? Dacă n-aveați de ales, așa cum corect spui, îl luați pe popă din Sibiu: nu v-ar fi
refuzat nicicum. Dar nu, în fața intereselor Moldovei, ceilalți n-au loc. Am avut o vorbă cu măria sa. Eu mi-
am ținut-o. Dar domniile voastre? Răspunde!
Se opri, fulgerându-l din priviri. Oprișa înghiți în sec și se făcu mititel: cearta celor doi avea rădăcini
adânci și se mira de ce comisul îl oprise acolo. Pe de altă parte, vorbele aprinse ale rănitului dezvăluiau o
latură a situației la care încă nu se gândise: reizbucnirea luptei între Dănești și Drăculești. Priveliștea era
sumbră, amintind de anii de harțuri, jafuri și omoruri de dinainte de urcarea în scaun a voievodului Vlad
Țepeș. îngrijorarea comisului era prea justificată; de acest lucru își dădu seama și hatmanul, care fusese
înghesuit fără politețuri.
— Am știut că va fi greu de discutat cu domnia ta, jupâne Vlad, aruncă el adevăratul nume al comisului.
Acesta nici nu clipi.
— Nu mi-ai răspuns.
— Vlad vodă e în temniță. Dacă nu refuza să treacă la papistași, acum era liber.
— Acum trei ani vă propusesem ceva. Ați zis că n-aveați sprijinul Poloniei. Dar azi l-ați avut?
— Nu, dar avem ungurii cu noi și neutralitatea polonilor. Acum trei ani nu era Șabațul, care-i
îngrijorează pe toți, mai ales pe Matiaș crai.
— Dar nu destul ca să-l elibereze pe Vlad vodă din Vișegrad, nu?
Hatmanul privi sugestiv în tavan. Capul tânărului căzu pe perne.
— Trebuia să-mi imaginez, murmură el. Dar tot va trebui ca regele Matei, feciorul ăsta de haită, să-și
calce într-o zi pe mândrie și să-l elibereze. Ah, ce mai spectacol va fi, unul „hăis”, altul „cea”!
— Așa ajung la al doilea motiv al vizitei mele, comise. Unul la fel de gingaș, rosti Șendrea. Măria sa îți
spune - vezi, deci, că nu e stăpânul Țării Românești - îți spune să te închini cinstit noului domn de îndată ce
te scoli din pat. Ar fi nespus de bucuros să audă că ai făcut această închinare.
— Atât de sigur e de omul lui? se miră subțire comisul. Și dacă-i înșeală așteptările, sau dacă Laiotă i-a
promis mai multe decât poate, ce va face, te va trimite iar la mine?
Hatmanul sări supărat în picioare:
— Nu cred că merit asemenea vorbe. Am venit cu bună credință și aștept același lucru de la tine.
— Bună credință?! izbucni revoltat Vlăduț. Mi-am riscat viața mea și pe oamenilor mei pentru a vă da
aur, hatmane! L-am săpat pe Radu vodă ca o adevărată cârtiță în ochii turcilor. V-am avertizat de cele ce vi
se pregătesc a doua zi de cum s-a hotărât războiul. Am făcut-o pe baza înțelegerii de acum trei ani. N-a fost
atunci nici o clipă vorba de Laiotă sau de alt Dănesc. Am putut să rezist caznelor și să râd în nasul călăilor
știind că îl ajut pe Vlad vodă, și, prin măria sa, pe mine. M-au acuzat că sunt iscoada voastră. Eu, iscoada
Moldovei?! Cum crezi că mă simt acum, hatmane, când i-ați dat dreptate spătarului Savu? M-ați transformat
într-o blestemată de iscoadă moldoveană; ca răsplată, Laiotă îmi agită pe la nas un sat în județul Buzău și
binevoiește să mă scoată nevinovat. Prin prezența lui în scaunul țării sunt de două ori vinovat: o dată de
iscodire în folosul vostru, și a doua oară de trădare a familiei mele. Am putut să-i mint pe călăi că sunteți
slabi și nepregătiți, că Radu vodă vă va lua ca din oală, căci m-am încrezut în cuvântul vostru și n-am văzut
altceva decât o apărare a Moldovei, nicidecum înlocuirea unui Drăculesc cu un Dănesc în scaunul țării. Uite
inelul domniei tale, jupâne Șendrea; ia-ți-l înapoi și fă-ți pingele cu el, căci vei avea mult de alergat ca să
găsești alt fraier, mai mare decât mine. Mă transformați în trădător și îmi mai și spuneți să mă închin
Dănescului? Dacă măria sa mă ruga, era poate altceva; dar poruncile să și le țină pentru supușii măriei sale.
Acestea am avut de spus, jupâne Șendrea, și am vrut martor care să adeverească faptul că sunt conștient de
cele ce fac și spun. Mi-e rușine, mi-e silă și-s sătul de vorbe în vânt, de trădări și de minciunile celor în care
am crezut. Mâine îmi vreau oamenii înapoi, am nevoie de ei.
— N-a mai rămas decât căpitanul lor, restul au pierit în lupte.
— Foarte bine, e de-ajuns. Seara asta îmi vreau căpitanul aici. Și acum te rog să mă ierți, jupâne
Șendrea, dar sunt foarte ostenit. Transmite măriei sale Ștefan voievod respectul meu înaintea slavei și
înțelepciunii sale.
Răsuflând greu, se lăsă în perini și închise ochii. Privirea hatmanului rămase o clipă agățată de mâinile
chinuite și rănite ale comisului, care odihneau pe pocladă. Își mușcă încruntat buza de jos, își stăpâni un
oftat și, deși tânărul nu-l vedea, se înclină adânc înainte de a părăsi odaia însoțit de Oprișa. Sfetnicul îl
conduse tăcut la poartă, dar aici hatmanul izbucni furios:
— E încăpățânat ca un catâr, iar orgoliul lui ar umbri și Ceahlăul!
— Dar în schimb are dreptate, și asta te supără, ripostă sfetnicul. Nu crezi că îi sunteți datori, jupâne
Șendrea?
— Nici măcar nu ne primește mulțumirile, ai văzut.
— Poate că nu de mulțumiri are nevoie, ci de domnul și părintele său.
— Îl cunoști cine-i, pan Oprișa? se opri hatmanul. Celălalt surâse.
— De azi, da. Cine știe, cândva, când fierbințeala primei tinereți i se va domoli, ne va fi un stăpân
înțelept. Poate n-ar strica o încurajare din partea slăvitului său unchi Ștefan vodă, nu crezi? l-ar mai alina
amărăciunea și l-ar îndemna să-și apere capul mai bine.
Hatmanul se scărpină în creștet, cu îndoială.

Spre seară, după o scurtă discuție cu hatmanul, căpitanul Buzea își dădu demisia din oastea Moldovei și
dispăru pe o uliță bucureșteană.
După căderea nopții un mic alai se opri la poarta casei comisului și dispăru în curte. Nu stătu înăuntru
mai mult de un pătrar de ceas și nu se putu afla ce au vorbit gazda cu oaspetele; dar după ce alaiul se
întoarse la palatul domnesc și Ștefan vodă își reocupă locul la masa noului domnitor Basarab vodă și a
sfetnicilor săi, ochii hatmanului Șendrea se întâlniră cu cei ai domnescului său cumnat, care surâse mulțumit
și-i închină pocalul cu Drăgășani.
 A doua zi ștafete iuți aduseră vestea apropierii unei oștiri păgâne dinspre Giurgiu. Era formată din
rămășițele muntene ale Radului vodă și din turcii lui Skender beg refugiați în raia după dezastrul de la
Vodnău. Acum veneau la atac; dar Ștefan vodă nu-i așteptă pe loc, ci părăsi capitala cu oastea sa. Lupta avu
loc în apropierea orașului, iar Radu vodă fu iar biruit și nevoit să fugă la Giurgiu, mai nenorocit ca niciodată.
Pentru a da un exemplu cumplit, voievodul moldovean trase în țeapă la marginea Bucureștilor pe toți turcii
prinși în luptă. Basarab vodă Laiotă rămânea astfel domn recunoscut al Țării Românești.
Câteva zile mai târziu oastea moldoveană se întorcea la Vaslui, încărcată de glorie și de prăzi, ducând în
mijlocul ei familia prizonieră a Radului vodă.
La mijlocul lui Decemvrie, șchiopătând puternic și sprijinit în baston, comisul Chiriac își făcu o intrare
surprinzătoare la curtea lui Basarab vodă și i se închină. Reușise să-și lase prietenii cu gura căscată, căci îl
crezuseră mort demult ori pribeag în Moldova. întoarcerea lui prilejui o petrecere ca-n basme, spre
nemulțumirea nevestelor chefliilor.
Ospețele ținură totuși în București doar până pe 19 Decemvrie, când aceiași olăcari din Giurgiu aduseră
la palat vestea venirii altei oști păgâne, în frunte cu același Radu vodă. Fostul domn venea asupra
Bucureștilor plin de dorința răzbunării și cu mulțime de promisiuni pentru sfetnicii lui Laiotă, care aplecară
urechea la vorbele dulci și își găsiră brusc treburi la moșie în ajun de Crăciun. Astfel Basarab vodă se trezi
aproape singur în fața Radului vodă, care avea șaptesprezece mii de turci și mulți munteni rămași credincioși
- care munteni, de altfel, priviseră la Basarab vodă și-l văzuseră fără cei patruzeci de mii de moldoveni
alături. Așadar, Laiotă fugi către primitoarea Moldovă însoțit de doar câțiva credincioși Dănești, în ziua când
Radu vodă era uns iar domnul Țării Românești, după o absență de o lună. O lună lungă și chinuitoare,
presărată cu umilințe, bătălii pierdute, averi mistuite și jurăminte de răzbunare crunte.
Cu cei doisprezece mii de oșteni munteni, Radu vodă porni crâncen spre Moldova. Turcii lui Skender
beg tăiară garnizoanele moldovene lăsate în urmă, iar Radu vodă năvăli cu jaf și foc în Țara de Jos. Voia
Suceava, unde familia sa era dusă în robie. Voia sânge, și voia să aibă în fața ochilor pe un anume comis al
său, căruia să-i facă măselele chisă- liță cu buzduganul domnesc. Adăstă la Bârlad, jefuind ținutul și
așteptând convoaiele cu proviant pentru a porni mai departe. Dar două vești îi dădură planul peste cap:
proviantul fusese cucerit de răzeșii bârlădeni, proaspăt reveniți sub arme, iar Ștefan vodă venea din Vaslui
asupra lui cu toată puterea, când Radu vodă îl crezuse înfundat în Suceava și cu oastea lăsată la vetre. În
primejdie de a fi prins în încercuire, porunci oastei turco-muntene părăsirea Moldovei.
Drumul de întoarcere fu greu, harțul moldovean păgubindu-l serios, în cele din urmă, pe un vifor grozav,
în Gerar 1474, Radu vodă intră cam pleoștit în țara sa iar după Bobotează era înapoi în București, unde avea
niscaiva răfuieli. Dar comisul Chiriac dispăruse de acasă și nimeni nu știa încotro. Căutările fură zadarnice,
și atunci se puse preț pe capul comisului o sută de galbeni. Dar nici această măsură nu dădu rezultate. Se
părea că tânărul comis intrase în pământ.
 Capitolul 6. Vești de la Buda

Uneori e mai bine să nu-ți pui întrebări, ci să închizi ochii. Așa se face că staroștii târgovișteni deveniră
brusc neștiutori când armășeii domniei îi întrebară de comisul Chiriac. Nu era cu putință ca un bolnav să
dispară peste noapte din București, fără a i se afla urma. Cineva l-a prevenit și l-a ajutat, spuneau armășeii.
Comisul era prieten lucrătorilor din orașe, având cu dânșii diferite negoțuri, nu se poate ca staroștii să nu știe
nimic. Dar aceștia ridicară din umeri: comisul putea fi mai degrabă pe la vreo moșie de-a prietenilor săi, ori
la vreun schit pierdut în munte, ori a fugit cu Laiotă în Moldova...
Așadar comisul nu era de găsit. Nici zelul armășeilor nu era prea mare; așa se face că le scăpară și alte
mișcări, petrecute prin codrii din Argeș. Unde erau desișurile mai mari și poienile mai depărtate, cete de câte
cinci-zece oameni se pregăteau de zor în meșteșugul armelor. Dar cine să-i întrebe de rostul lor, dacă nu-i
văzuse nimeni?

Neaga trecu a doua oară prin fața căsuței ascunse în dosul gardului de verdeață. De multe ori în ultimele
luni, folosind cheia rămasă, intrase în locul fericirii ei tăinuite... a fostei ei fericiri, căci iubitul ei dispăruse.
Nu mai auzise nimic de el din Decemvrie, când soțul ei năvălise fericit cu vestea apariției comisului la curte.
Până atunci, de când fusese ares- tuit, sorbise fiecare zvon și fiecare șoaptă de la curte, destul pentru a
înțelege că iubitul ei respinsese acuzațiile, că inimile tinerilor boieri erau cu el și că el, deși fusese trecut prin
cazne, nu-i pomenise numele. Apoi fugise -cum? - și apăruse pentru a i se închina lui Laiotă. Basarab vodă îl
primise cu prietenie și-i primise închinăciunea, îngăduindu-i să plece doar capul, căci piciorul rănit îl oprea
să îngenuncheze după ighemo- nicon. Comisul refuzase apoi cu fermitate orice dregătorie sau moșie, ca
răsplată de la noul domn. „Nu am făcut nimic ca să merit toate acestea, luminăția ta”, grăise limpede
comisul, spre marea mirare a curtenilor. Era o dovadă a nevinovăției comisului, șopteau ei, și Radu vodă
făcea o greșeală. Cu atât mai mult uimise înverșunarea de mai apoi a Radului vodă, la întoarcerea în scaun,
căci îl căuta pe comis și pusese preț pe capul lui. Noroc că, de luni de zile, Radu vodă stă cu mâna pe sabie
și un picior în șa, gata de luptă. După jaful din Decemvrie venise răspunsul lui Ștefan vodă în Mărțișor, care
intrase cu oastea și cu Laiotă în Muntenia, doar ploile mari ale primăverii și umflarea râurilor întorcându-l
din drum. Dar acum venise Florar, noroiul se zbircise, dăduse frunza în codru și trei pretendenți își așteptau
norocul: Laiotă în Moldova, nepotul lui, tânărul Basarab, în Alba lulia și Vlad, călugărul răspopit, fiul lui
Dracul voievod, în Sibiu. Atmosfera era încordată, și Pârvu lipsea deseori de acasă, ocupat cu slujba lui pe
lângă marele spătar. Folosindu-se de această libertate, Neaga trecuse melancolică pe la căsuță, observând
cum zi de zi aerul din cuibul dragostei lor devine tot mai rece, cum casa însăși arată nefolosită și
neprimitoare. Stăpânul ei dispăruse ca o nălucă, proscris și căutat în toată țara, iar dușmanul lui, Savu,
triumfa la curtea lui Radu vodă, mai strălucitor ca oricând. Neagăi i se făcea frică: tăcuse comisul sub cazne
în privința ei, sau tăcea și Savu, până avea să-i pice bine? Nu voia să afle, de aceea îl ocolise pe spătar cu
îndărătnicie, ducând dorul comisului. Îi lipseau râsul lui vesel, luminițele verzi din priviri, felul cum o
tachina... Nu-l văzuse de șapte luni, și uneori, stând abătută pe patul larg care-i adăpostise, își stăpânea o
lacrimă. Avea oare să-l mai vadă vreodată?
Azi, în aerul cald al serii de Florar, jupâneasa mai trecu o dată prin fața gardului înalt de verdeață,
încercând să priceapă care era acel lucru mărunt care se schimbase în aspectul casei. Era la fel de tăcută ca
acum trei săptămâni, când trecuse pe aici ultima oară. Îi trebui un pătrar de ceas pentru a înțelege: ieșea o ață
subțire de fum pe coș. Cine îndrăznise să încalce proprietatea iubitului ei? încruntată, Neaga intră val-vârtej,
pregătită să sară cu gura pe intrus. Deschise ușa odăii din față; la zgomotul ușii cineva se întoarse repede, cu
mâna pe mânerul săbiei, și în slaba lumină a opaițului se recunoscură, încremenind amândoi de surpriză.
— Jupâne Teodor, trăiești? șopti ea, simțind că i se taie genunchii. El clătină fruntea și lăsă mâna să-i
cadă, fără să scoată o vorbă. Arăta atât de întunecat și aspru încât jupâneasa își mușcă buzele, pierdută.
Altfel visase reîntâlnirea lor. În gândurile ei Teodor nu avea niciodată asemenea privire distantă și rece, care
o lovi drept în inimă. Dar chiar atunci el păru să-și revină; înaintă spre ea cu un surâs:
— De ce n-aș trăi, Neagă? Nu mor caii când vor câinii, fii liniștită.
— Mi-a fost teamă pentru tine, oftă ea lipindu-se de el. Oh, Doamne, credeam că nu te mai văd
niciodată...
— Așadarte bucuri că mă vezi?
— Bineînțeles, înălță ea fruntea. Ce întrebare e asta?
— Nu fugi de aici, speriată că vorbești cu un proscris și o iscoadă?
 — Tu nu ești iscoadă, Pârvu mi-a zis. Ce-i cu tine, Doru?
— Ce făceai aici? se trase el înapoi.
— Credeam că a intrat un hoț în casă. Ești de mult în Târgoviște?
— Hm, nu. Deci ai mai trecut pe aici?
— Da, am cercetat casa... Mi-era dor de tine... Unde ai fost tot timpul ăsta? Ce-ai făcut? Cine te-a
îngrijit? Am aflat că ai zăcut mult timp. Acum ești sănătos? Cât stai aici? Ai nevoie de ceva?
Vlăduț se înmuie la vederea îngrijorării de pe chipul ei frumos. Se lăsă oftând pe laviță:
— Am stat printre oameni buni și m-am însănătoșit, Neagă, dar când ai pe urme armășeii devii bănuitor
cu oricine. Poate că am fost aspru cu tine. În ultima vreme am căpătat obiceiuri cam proaste.
— Nu-i primejdios să stai aici, când Vodă te caută înnebunit?
— N-are el doar grija mea, râse Vlăduț. Și nu-i prima oară când vin aici, ascunzătoare ca asta e greu de
găsit.
— Cum, ai mai venit?! Toți te cred pribeag prin Moldova...
— Puteam face și asta, admise el alene. Dar știu cum e să fii pribeag. Nu-mi place.
— Dar să fii hăituit! Dacă te prind?
— Eh, Neagă, cine pe cine hăituiește? Eu sunt vânător, draga mea, nu vânat. Dar lasă asta. Cum de nu
ești acasă la ceasul ăsta?
Ochii căprui ai jupânesei sclipiră; se opri în fața lui, atingându-i genunchii cu rochia.
— E oare prima dată când nu sunt acasă la ceasul ăsta?
— Înseamnă că și motivul e același? cătă liniștit Vlăduț în sus la ea.
Jupâneasa tresări, atinsă de subînțelesul întrebării ca de un bici.
— Într-adevăr, pe unde ai fost ai căpătat purtări proaste. Asta nu-i doar bănuială, jupâne comis, ci și
obrăznicie, când știi că nu-i așa.
— De unde să știu eu că nu-i așa, a trecut mult timp...
— Nu-i așa, replică ea, furioasă. Ai o gură mare, comise!... lartă-mă, dar mă grăbesc.
Se înroșise ca macul; se răsuci pe călcâie și dădu să plece, dar el o apucă de brâu și o trase lângă el pe
laviță, scurt și cam brutal.
— Mi s-a spus de atâtea ori în temniță că sunt obraznic și gură mare, jupâneasă, că acum nu mai suport
aceste cuvinte, scrâșni el, aple- cându-se spre ea. S-au schimbat multe de când nu ne-am văzut.
Ea își pierduse răsuflarea, de izbitură și mânie; dar când îl simți atât de aproape, când îi adulmecă
mirosul cunoscut de pădure și pielărie, se muie ca ceara. Mânia îi pieri și îl cuprinse cu putere în brațe.
— Eu nu m-am schimbat, Doru, șopti ea fierbinte. Am fost nebună de grijă. Nu suport să te văd astfel,
iubitule. Ce-au făcut cu tine de te-au adus în asemenea stare? Nu respinge pe cei care te iubesc. Nu mă
alunga de lângă tine. Lasă-mă să te îngrijesc, să te mângâi, să te iubesc, lasă-mă să-ți gonesc necazurile, să-ți
dezgheț sufletul...
Tânărul închise ochii, lăsându-se treptat în voia brațelor ei calde, a șoaptelor de consolare și încurajare
pe care ea nu contenea să i le sufle în păr. Cum de ghicise nevoia lui adâncă de asemenea vorbe? O îmbră-
țișă recunoscător, tăcut, lăsând-o să vorbească și ascultând melodia glasului ei, simțind aroma de levănțică a
straielor ei, moliciunea corpului ei sub brațul lui. Neaga îl legăna, îi șoptea, așa cum n-o mai făcuse
niciodată, cu un simț ascuțit al sufletului lui, cu o durere și o stăruință care topeau în el orice rezistență. De
luni de zile umbla pe drumuri, prin case străine, cu teama în suflet, nevoit să fie prudent la orice pas; acum
era de parcă ar fi ajuns la liman, și nu se gândi prea mult când își lipi buzele de ale ei. Recunoștința se
transformă într-o clipă în dorință. Se priviră muți, cu aceeași răscolire a sângelui, uitând orice altceva.
Gemură amândoi când se îmbrățișară, sărutându-se sălbatic, nerăbdători și tremurând. N-au știut niciodată
cum și când au ajuns în așternut, goi și dezlănțuiți, și nici măcar un potop nu i-ar fi despărțit în acele clipe.
Mult mai târziu, după ce o conduse la poartă, Vlăduț îl descoperi în cuhnie pe Mureș, care mesteca foarte
concentrat cu lingura în oala cu mâncare de pe foc. Intrase prin spate. De când era acolo? Cine știe? Tânărul
nu-i puse nici o întrebare și nici slujitorul nu vorbi, deși avea multe de spus. Abia a doua zi, văzându-l mai
dezmeticit, grăi:
— Buzea ne așteaptă peste o săptămână la Bolintin, stăpâne.
— Știu, n-am uitat...
„Muierea asta îl scoate din minți de fiecare dată”, gândea Mureș cu nemulțumire. „Credeam că a
terminat-o cu ea, dar l-a înhățat iar, mai vârtos. N-am încredere în ea nici cât un negru sub unghie”.

Era noapte când o umbră sări gardul jupânului Oprișa, străbătu grădina înflorită și ciocăni ușor la o
anumită fereastră. Obloanele se crăpară, destul ca umbra să se mistuie în odaie. înăuntru sfetnicul închise
obloanele, aprinse opaițul și turnă o cupă cu vin pentru oaspetele său. Comisul închină tăcut în cinstea
gazdei.
— Armășeii ți-au luat urma la Bolintin și te așteaptă la Corbeni, începu abrupt sfetnicul. Spătarul e cu ei.
Se pare că un sătean a vorbit.
Ochii comisului sticliră de ciudă, însă tăcu. Bău o gură de vin.
— Sunt mulți?
— Vreo cincizeci.
— Le-ar reveni doi galbeni de căciulă, din prețul pus pe capul meu, socoti Vlăduț. Radu vodă nu-i prea
darnic. Ceva știri din Buda?
— După atacul turcilor din Șabaț asupra Oradei și Panoniei, în Făurar, Matei Corvinul a fost supărat, dar
n-a trimis oșteni în ajutor, ci doar încurajări și porunci pentru supușii săi să se întărească singuri, căci el n-
are bani, asta fiind o boală veche a maiestății sale. Despre căpitanul ceh de care m-ai întrebat am aflat că e
viu, dar mulți oșteni ai episcopiei au pierit de sabia turcilor. Cetatea a fost jefuită. La Bălgrad Basarab cel
mic se agită pe lângă Ștefan Bathory, promițând marea cu sarea; dar n-are spor, căci Bathory și Magyar au
înțelegeri cu Ștefan vodă pentru Laiotă, nu pentru el. La Vaslui se strânge oastea: asta înseamnă război în
curând. Vodă a trimis după ajutor la Giurgiu.
— Care e părerea Sfatului?
— Prea multe războaie, prea multă nesiguranță, prea multe cheltuieli. Când se va arăta Laiotă, Radu
vodă va pica singur, ca o pară prea coaptă. La asta se adaugă unele bănuieli turcești privitoare la aurul acela
de acum doi ani, ca și nemulțumirea că Vodă nu s-a impus destul asupra lui Laiotă, deși a primit ajutor. A
tocat prea mulți oșteni turci în campanii prost conduse. Vodă a intrat în panică. Dar și Laiotă, dacă ar veni,
tot prea aproape de Giurgiu s-ar afla.
Un surâs rău se întinse o clipă pe buzele comisului.
— De trei luni am învățat fiecare piatră din raia, jupâne Nicolae. Cetatea poate fi luată printr-un atac iute
și bine gândit. E nevoie doar de hotărârea Sfatului și de o mână de nebuni care s-o îndeplinească. Nebunii i-
am strâns, mulțumită ajutorului pe care mi l-ai dat cu atâta generozitate, și i-am înzestrat cu arme și cai. Sunt
gata de luptă și se află în codrul Vlăsiei la acest ceas.
— Te-ai descurcat bine, aprecie sfetnicul. Nu-i lucru ușor să pui din nimic pe picioare un steag echipat
de război. Flamură le-ai făcut?
— Am luat-o seara asta de la staroste, să ți-o arăt...
Comisul scoase de sub haină o bucată de mătase grea și o despături grijuliu, netezind-o cu mândrie. Pe
fondul în romburi albe și verzi era brodat negru corbul comisului. Franjurile de argint străluceau de-ți luau
ochii. Deviza era brodată deasemeni în argint și suna astfel: „Ferește-te!” întregul orgoliu de oștean și
Basarab Drăculesc al tânărului era adunat aici, în această flamură de mătase.
— Hm, surâse Oprișa, n-ai stat degeaba aceste luni, și cred că vei desfășura această flamură foarte
curând, la intrarea lui Laiotă.
Vlăduț se posomori.
— Domnia ta știi că am ridicat acest steag pentru lupta cu turcii, nu pentru slava deșartă a unui domn.
Am nădejde în Laiotă fiindcă pentru el garantează Ștefan vodă, dar știu că simpla mea dorință nu schimbă
lucrurile și că sunt un fir de nisip. Dar nu mă pot opri să sper că situația se va îndrepta și că țara noastră își
va recupera ținuturile pierdute: Dobrogea, Severinul, Giurgiu, Turnu, Silistra, ca să nu mai vorbesc de Chilia
și ținutul Basarabilor, aflate azi la moldoveni. Turcii se abat acum asupra Bălții Mamina, care e județ
domnesc și pe care Radu vodă ar trebui să-l apere. Dar o face? Trebuie ca pescarii locului să se apere
singuri. Oamenii aceia și alții ca ei mocnesc de ură față de păgâni, dar Vodă nu vede, ci îl ține în cinste la
curtea lui pe unul ca Savu. Ei, atunci să nu fiu acuzat că duc lupta pe socoteala mea, fără să-mi pese de
complicațiile politice pe care le stârnesc.
— Ești un fugar care-i fugărește pe alții, zâmbi sfetnicul cu plăcere. Ai răbdare și așteaptă-l pe Laiotă,
jupâne comis. Nu va întârzia mult, și va veni și timpul Giurgiului, cu Fuad beg și Skender beg ai lui...

La mijlocul lui Florar 1474, într-o săptămână frumoasă și senină, oastea moldoveană pătrunse în Țara
Românească sub conducerea unchiului domnului Moldovei, pârcălabul Vlaicu al Hotinului. Zdrobi și
împrăștie în patru vânturi oastea lui Radu voievod, îl goni și puse iar domn pe Basarab Laiotă. Unul din
primii boieri care se închină noului domn fu comisul Chiriac ot Corbeni, care își făcu apariția la Târgoviște
în fruntea propriului steag, cu flamură falnică și o stemă pe care Laiotă o confirmă fără comentarii. Bucuros
că puterea sa sporea, noul domn ridică îndată de pe capul comisului orice urmărire și orice vină, poftindu-l
să-și reocupe la curte vechiul loc. De astă dată comisul primi, timp de două săptămâni venind zilnic la curte
și urmărind cum, unul după altul, vechii dregători ai Radului vodă sosesc și își pleacă frunțile în fața
Dănescului. Lipseau, firește, cei mai înverșunați susținători ai lui Radu vodă cel Frumos, printre ei fiind
Cazan și Savu, dar situația era mult mai limpede decât în toamnă. Tabăra lui Radu vodă se subțiase de tot iar
a Dănescului se mărise destul pentru a-i asigura liniștea în primele zile de domnie.
Bucuroși de revedere, vechii prieteni - comisul, Barbu, Pârvu, Petre Duca, Lixandru Boloșin - cărora li
se alăturară surprinzător boierii moldoveni Sima Boldur și Mircea Toader, se întâlniră la același han
„Potcoava de Aur” și chefuiră cu strășnicie până în zori.
Mureș supraveghea slujitorii de han cum strâng blidele golite și curăță masa de resturile ospățului.
Așezați pe un colț de laviță, cei doi prieteni întârziau la un ultim pocal cu vin. Scuturându-și pe spate pletele
castanii, Mircea râdea:
— Au rămas boierii tăi cu gurile căscate când m-au descoperit boier moldovean, unde ei mă știuseră
negustor din Bistrița. Nu cred că le-a plăcut asta, mai ales lui Barbu.
— Barbu e isteț și a priceput că am dreptul la propriile mele păreri. Mai ales de când cu Savu și cu
steagul meu de călărime, pe care nu știe de unde l-am scos așa iute. Neamul lui are zeci de moșii. Sunt o
putere acești patru frați, sunt bogați și ambițioși. Vor fi o nucă tare pentru dinții oricărei domnii.
— Atunci mă mir cum de sunteți prieteni, căci vă desparte un hău.
— Sunt băieți buni, murmură comisul. Și eu sunt băiat bun, până nu mă supăr. În plus, poate îmi vor fi
de folos vreodată. La război ridică opt steaguri fără să-i doară capul.
— Spre deosebire de tine, care te întrebi cum poți hrăni o sută de inși cu caii lor din veniturile modeste
ale moșiei Corbeni. Ți-am adus socotelile din Stăuceni și...
Vlăduț îl întrerupse imediat:
— Cum s-au purtat oamenii mei din Leița până acum?
— Minunat. Sunt oșteni buni, și nu mă tem să zic că s-au îmbogățit după luptele de la Soci și Vodnău.
Moșia merge bine și ea.
— Înseamnă că e meritul vătafului, nu al meu, surâse comisul. Lasă socotelile, căci am oi destule pentru
steagul meu de lupi.
— Cum ai izbutit să-i strecori pe sub nasul lui Radu vodă atâta timp?
— Nu ușor, mormăi Vlăduț. Și n-am isprăvit...
Căta sumbru pe sub sprâncene, de parcă ar fi văzut dinainte-i năluca unui dușman de moarte. Mircea se
foi pe laviță.
— Privindu-ți steagul, am înțeles de ce n-ai ajuns în Moldova până acum. Nu mă întrebi nimic? încă n-
am apucat să vorbim în tihnă.
Comisul își stăpâni o tresărire.
— Ba te întreb, grăi moale, fără a-l privi. E sănătoasă?
— Strălucește de sănătate.
— E bine, îngână Vlăduț, privind pierdut pe fereastră, unde albeau zorii. Își mușcă mustața și răsuflă
adânc, dar tăcu.
— Nu pari prea aprins pentru un logodnic, observă înciudat Mircea.
Urechea lui Mureș se ciuli spre ei ca o ureche de sălbăticiune, dar își văzu de treabă netulburat. Stăpânul
lui, însă, zvâcni în loc.
— Ce-ai vrea să te întreb, prietene? O mie de vorbe nu rezolvă nimic. Tu nu vezi ce-i în țara asta? Nu știi
ce ne așteaptă la Dunăre? în ultimele luni am intrat într-un vârtej față de care treburile tale din Buda erau
floare la ureche. Nu pot vârî în acest război nici un suflet drag. Ai uitat ce n-am voie să am? Am făcut și fac
multe lucruri ascunse, ca să-mi scap viața și să câștig războiul meu; știi, căci și tu faci la fel. Dar nici tu, nici
eu, nu amestecăm în treburile noastre pe alții, și nici nu vorbim despre ele. Ce-ai vrea să-ți spun, frățioare? O
simt în mine până în măduva oaselor, și uneori mi-e atât de greu încât îmi vine să urlu. Dar nu rezolv nimic
zbătându-mă ca un pește pe uscat, așadar tac și aștept clipa potrivită. La naiba, Mircea, mă faci să vorbesc și
să mă supăr, și Dumnezeu știe cât de mult doresc să nu existe între noi doi nici o umbră. Dacă vrei întrebări,
altceva am de aflat de la tine.
Mircea îl cercetă visător, căci tăcerea încăpățânată și dureroasă a prietenului său când venea vorba de
Maria îl lămurise dintru început. Și sora lui era la fel de tăcută. Sufereau amândoi, și Mircea vedea cum i se
alege dreptatea. Se foi iar, încercând să străbată dincolo de fruntea comisului, dar acesta nu se lăsa citit și
privea pe pereți.
 — Ce anume vrei să afli, frate? se dezmetici el.
— Vișegrad.
Un glas mai calm nu putea fi pe lume. Moldoveanul surâse.
— L-am văzut, nu la Vișegrad, ci în casa lui din Pesta, unde stă când îl cheamă regele uneori. Am fost în
Gerar, în solie cu jupânul Ioan Țamblac, un boier foarte învățat, fratele mitropolitului nostru Grigorie...
Vlăduț rămase nemișcat, dar o bură ușoară de sudoare îi umezi brusc tâmplele. Celălalt observă și hotărî
că era nevoie de amănunte.
— Am intrat oficial, cu învoirea regelui și însoțiți de contele Vas de Czege și de palatin... Știu ce vrei să
spui, una caldă, una rece, se strâmbă Mircea. Jupânul Țamblac l-a informat pe Vlad vodă despre noile
mișcări ale turcilor, despre Vodnău și Radu vodă la Bârlad. Vlad vodă a pus câteva întrebări precise despre
felul și tăria celor două oști, despre București și Giurgiu, despre gândurile curtenilor și a locuitorilor de rând
față de turci. Aici l-am ajutat și eu pe jupânul Țamblac, ca unul care am fost des aici ultimii ani. Cu tot
respectul am spus măriei sale observațiile mele privind neînțelegerile dintre marii boieri și negustorime, și
am amintit de tine și de pățania ta, ca pildă.
Vlăduț fremătă din tot trupul.
— Nu trebuia să-l amărăști degeaba.
— Cum puteam să tac, când însuși Vodă, înainte de plecare, mi-a poruncit să-i spun! Țin la cinstea și la
capul meu, așa că i-am spus despre zimbru și negoțurile tale din împărăție, despre întrecerile de arme, de
legăturile tale cu frățiile, de cazne și de închinarea ta în fața lui Basarab vodă, firește, în cuvinte puține și
limpezi.
— Zi de la capăt, Mircea, se rugă în sfârșit Vlăduț. Cum a fost?
— Cuvânt cu cuvânt? Bine, deci a vorbit jupânul Ioan despre Caffa și Mangop, despre venețieni și Uzun
Hasan, sultan și Șabaț. Unele Vlad vodă le cunoștea; ne-a mărturisit că-l vizitează mulți nobili importanți ai
regatului, ba chiar venise la el legatul papal la Buda, deci află repede ce se petrece prin lume. Apoi jupânul
Ioan a povestit cum a fost la Vodnău, cum s-a cucerit Bucureștiul, cum a zdrobit Ștefan vodă altă oaste
păgână lângă oraș și cum a tras în țeapă două mii trei sute de prinși turci chiar pe drumul Giurgiului, ca
avertisment; cum a năvălit apoi Radu vodă cu turcii în Moldova și cum s-au retras, răspunzând la întrebările
lui Vlad vodă cu supunere și amănunțit. La un moment dat el s-a interesat de felul cum au primit oamenii de
rând noile orientări politice și schimbările de domnie. Jupânul Ioan a răspuns că oamenii doresc o ocrotire
adevărată a domnilor, și i-au primit pe Basarab vodă și pe Ștefan vodă cu nădejde. Aici s-a întors jupânul
Ioan spre mine: „Parcă a fost și o întâmplare înainte de război, nu?” Vlad vodă a zis: „Ce întâmplare?”, iar
jupânul loan, după cum ne socotisem dinainte, i s-a închinat. „O întâmplare despre cum înțelege Radu vodă
să-și taie singur craca de sub picioare, asuprindu-i pe cei ce-l sprijină. îngăduie, luminate domn, ca acest soț
tânăr al meu să povestească nefericitul fapt, fiind domnia sa bun prieten cu eroul acestei întâmplări”. Vlad
vodă mi-a făcut semn iar eu m-am ploconit frumos dinaintea lui și am zis: „Luminate voievod, neînțelegerile
dintre marii boieri și lucrătorii din târguri nu sunt noi și motivele sunt multe, de la dări și taxe până la trufia
celor în cauză, staroși ori, mai ales, boieri. Ca stăpân al orașelor țării, Radu vodă ar fi trebuit să-și apere mai
mult târgoveții, așa cum face orice stăpân înțelept. Ar fi trebuit să ia exemplu de la măria ta, luminate domn,
ca de la un model strălucit. Dar n-a făcut-o, fiindu-i mai dragi tămâierile curtenilor săi decât adevărul, și a
arestuit pe un boier de-al său care se ridicase ades în apărarea lucrătorilor. Acel boier se ridicase de fapt
pentru întărirea domniei ca principiu, ceea ce n-a convenit unor sfetnici, care socoteau domnia și scaunul
drept pavăză pentru poftele lor personale. Așadar, l-au arestuit pe motiv că ar complota cu frățiile contra
domniei, și l-au trecut prin cazne ca să recunoască. Ceea ce boierul firește că n-a recunoscut, dar arestuirea
lui a dus la domolirea cererilor staroștilor din Târgoviște, ceea ce se și urmărise; iar când Radu vodă și-a
văzut spatele asigurat, asta fiind în ajunul războiului, a poruncit decapitarea acelui boier pentru altă faptă,
anume că a salvat viața domnului nostru Ștefan vodă la o vânătoare de zimbri. Ca să-și justifice porunca, a
născocit că boierul ar fi iscoadă moldoveană, ceea ce și stăpânul nostru, și boierul sub cazne, au negat cu
tărie, lată, mărite prin cipe, modul în care Radu vodă înțelege să facă dreptate. Nefiind un lucru nou la el,
oamenii sunt nemulțumiți. Se vădește astfel dreptatea filosofilor antici și înțelepciunea sfinților părinți, care
ne învață că trebuie să fie o măsură în toate și că trebuie să ne temem de mânia lui Dumnezeu.”
Cât timp am vorbit eu astfel, Vlad vodă și curtenii regelui au ascultat cu atenție, așa cum văd că faci și
tu, frate. Astea sunt vorbele pe care măria sa Vodă m-a învățat să le spun, să știi, eu n-am schimbat o iotă.
Apoi contele și palatinul au început să murmure cum că ilustrul principe Radu a sărit peste cal, iar Vlad vodă
s-a încruntat: „Și fratele domniei mele l-a tăiat pe acel boier?” „Nu, zic, a izbutit să scape, iar mai apoi s-a
închinat măriei sale Basarab vodă la insistența stăpânului nostru Ștefan vodă, care poartă mare prietenie
acestui boier viteaz și cinstit.” „Și cum îl cheamă pe boier?” a întrebat Vlad vodă - iar dacă nu mă întreba el,
îi spuneam eu, oricum - așa că m-am înclinat: „Comisul al doilea Chiriac ot Corbeni, luminăția ta”. Aici
voievodul a tresărit și a exclamat: „Cum, el?” iar contele de Czege a sărit la mine: „Cel cu sabia de Toledo a
ordinului Dragonul de Aur, despre care povestea nepotul meu, Janos?” „Da”, le-am răspuns eu, „domnia sa e
acela, și am marea cinste să-i fiu prieten”. „îl cunoști de mult, jupâne Toader?” m-a întrebat Vlad vodă cu
glas cam gâtuit, iar eu m-am ploconit foarte adânc, așa cum fusesem sfătuit de la Suceava: „Măria ta, l-am
întâlnit prima oară aici, la Buda; în Gustar se fac patru ani”, și m-am uitat drept în ochii lui, anume. Să știi că
s-a tulburat, frățioare, dar s-a stăpânit de minune. Am continuat: „Face negoț cu postavuri și merge ades în
împărăția turcească. E firesc deci să cunoască și să apere frățiile lucrătorilor. Auzind și văzând faptele lui,
însuși măria sa Ștefan vodă, măritul nostru stăpân, l-a bătut pe umăr și a zis: „Fericiți trebuie să fie părinții
unui astfel de tânăr, înzestrat cu cele mai alese haruri". Iar Vlad vodă s-a holbat la mine așa cum te holbezi
tu, frate, și a zis: „Avem încredere în gustul vărului nostru Ștefan voievod și-i mulțumim pentru grijă și
pentru vorbele frumoase. Ne-ar plăcea să-l cunoaștem mai bine pe acest boier și să-i facem dreptate de
îndată ce vom fi liberi”.
Vlăduț păli și zvâcni în picioare. Fusese o minciună; Ștefan vodă nu îl bătuse niciodată pe umăr cu acele
vorbe. Dar Mircea și jupânul Țamblac jucaseră un rol pe care numai Ștefan vodă îl știa, iar Vlad vodă îl
înțelesese dincolo de cuvinte. Subtil și deștept, domnul moldovean îi arătase vărului său că se poate mândri
cu feciorul lui, iar Vlad vodă reacționase la fel de subtil, adeverindu-i că nu se înșeală, că îl va recunoaște de
îndată ce va fi liber. Vlăduț se lipi de fereastră, cu pumnii încleștați. Vizita domnului moldovean la patul lui
de boală, deși atât de scurtă, își arăta roadele. Ștefan vodă îi spusese: „Știu că ești dezamăgit, știu că ai
îndurat pentru domnia mea niște chinuri cumplite. Datorită ție am avut timp să-mi ridic oastea ca să ripostez
cum se cuvine. Închină-te cinstit noului domn, chiar dacă e Dănesc, iar eu, în schimb, îți voi ocroti capul și
voi face să fii recunoscut de părintele tău în condițiile pe care ni le-ai arătat la Vaslui cândva. Ești mulțumit
astfel?” „Cum rămâne cu domnia măriei sale Vlad?” întrebase. „îl părăsești pentru acest Dănesc de care nu
poți fi sigur?" „Dacă Basarab vodă dovedește că se ține de treabă, e bine pentru toți, nu doar pentru
Moldova. Dar dacă se închină Porții, atunci nu voi șovăi, ci îl voi susține pe Vlad vodă până la capăt.
Interesul nostru e un domn puternic și prieten la Târgoviște, depărtat de turci.” Se gândise puțin, socotind că
Ștefan vodă fusese pe cât de sincer putuse să fie. Interese de stat, firește, nimic altceva. Interesele Moldovei,
mai precis. „Când Vlad vodă va urca în scaunul țării, voi rupe în fața măriei tale chitanța aceea, pe care
preferam s-o rup azi,” rostise zâmbind. „Mă voi închina Dănescului și-i voi fi credincios dacă se ține de
treabă. Promit, luminăția ta. Iar dacă nu, nu.” Fusese un târg corect. Bătuseră palma ca doi negustori și se
despărțiseră fără alt ceremonial. Vlăduț se închinase domnului Dănesc; dar demonul din el îl îndemnase să
se prefacă mai șchiop decât era, astfel încât plecase doar fruntea în fața lui Laiotă, ca în fața unui egal. Doar
acum, la a doua venire a Dănescului, pusese genunchiul la pământ; dar același demon îl sfătuise în taină să-
și cerceteze întâi rotița pintenului, ca și cum i s-ar fi agățat de mantie și voia să-l desprindă. Numai Oprișa
înțelesese gestul lui aparent firesc și icnise de râs în fața acestui mod de a ocoli ceea ce e de neocolit.
Iar azi, prin gura lui Mircea, aflase că și Ștefan vodă se ținuse de cuvânt într-un fel strălucit, lăudându-l
dinaintea unor mari nobili ai regatului. Se săturase de ascunzișuri, de jumătăți de măsură, de vorbe în doi
peri: voia o recunoaștere deschisă. Își voia numele adevărat rostit răspicat. Abia atunci s-ar fi orânduit toate
în matca lor.
Apropiindu-se nesimțit, Mircea apucă să-i vadă ochii aburiți de lacrimi, înainte ca ele să dispară și
Vlăduț să-și reia masca liniștită:
— Măria sa Ștefan e foarte binevoitor și-i mulțumesc. Mai departe?
— N-am altă cale decât să mă închin mesajelor cifrate, în care voi sunteți maeștrii iar eu ucenicul naiv,
pufni moldoveanul înciudat.
— Mircea, îl îmbrățișă comisul, sunt un urs morocănos și ciufut, care nu știe, ori îi este teamă să arate că
ține nespus la câțiva oameni.
— Știu, Vlăduț, îl bătu celălalt pe umeri. Află că m-am mândrit cu tine dinaintea domnului tău. Ei, dar să
continui. Deci, după ce a zis Vlad vodă acele vorbe, jupânul Ioan s-a înclinat: „Vom transmite măriei sale
Ștefan vodă cuvintele voastre, luminate domn.” El a dat din cap și a întrebat altele. N-a mai fost vorba de
tine. La plecare ne-a dăruit câte o mantie frumoasă de catifea; erau lucrate de el, și să știi că mânuiește acul
și ața la fel cum, după cât se spune, mânuiește sabia. Ne-a zis: „Unii, din plictiseală, dorm, alții cultivă
trandafiri sau cresc păsărele. Eu cos, și am cerut să fiu primit în breasla croitorilor din Buda. Încă aștept
răspunsul starostelui. Se pare că legile acestei bresle sunt mai aspre decât legile guvernării...” l-am mulțumit
după ighemonicon, i-am urat succes și grabnică eliberare și am plecat. Când am ajuns înapoi la Suceava,
Vodă mi-a îngăduit să-ți spun toate astea, știind că te interesează.
— Vodă e vulpoi bătrân, șopti comisul, iar prietenul său râse:
— Ăsta e un mare adevăr; cine nu-l cunoaște azi, îl va ști mâine.

Neaga își venea încet în fire, în timp ce starea de plutire se topea într-o tihnă binefăcătoare. Zâmbi alene,
răsucindu-se spre iubitul ei. îl descoperi cu spatele la ea; îi mângâie ușor ceafa și omoplatul, bucurând-o
atingerea catifelată. Sub palma ei el se mișcă, se ridică în picioare și începu să-și caute hainele. Uluită, se
săltă într-un cot:
— Ce faci?
— Mă-mbrac, după cum se vede, mormăi el prost dispus.
— Doru! exclamă ea, tihna pierindu-i brusc. Nu înțeleg!
El se întoarse cătând ciudat la ea, dar ridică din umeri:
— Trebuie să apară unul din oamenii mei. Vrei să-l primesc astfel?
— Altceva nu înțeleg, se ridică și ea, învelindu-se cu cearșaful. De când ne-am întâlnit iar, parcă ești
altul. Nu știu, ai gândurile duse, ești departe, ești rece... Uneori mă înspăimânți. Ce-i cu tine? înainte nu te
agățai de venirea unui slujitor, ci îl lăsai să aștepte. S-a întâmplat ceva? Te-am supărat cu ceva?
— Nu, șovăi el. Dar ți-am spus că s-au schimbat multe...
— Ce? izbucni ea. Nu mai ești fugar, nu te mai ascunzi, nu mai dormi prin case străine, nu mai mănânci
când apuci... Acum ești liber, ești la curte, Vodă te ține în cinste, după sfatul moldovenilor lui... Nu știu, de
când a plecat oastea moldoveană parcă nu mai ai stare. Ce-i?
— Jupâneasă, rânji el agale, credeam că apreciezi strădaniile mele de a te mulțumi. Te văd supărată și
îmi cer iertare, înseamnă că am dat greș, deși adineauri mi se păruse altfel...
Neaga se îmbujoră până la rădăcina părului.
— Vorbeam de altceva.
— Și eu, murmură Vlăduț, apoi, cum isprăvise de îmbrăcat, se aplecă și o sărută pe obraz: Rămân
dincolo, în cuhnie. Ne mai vedem, da?
— Nu ești sigur? replică ea cu semeață perfidie. El se înclină:
— Sunt preasupusul domniei tale slujitor, iubito.
Ușa se închise în urma lui. Neaga pufni cu necaz: îi aluneca mereu din mână ca o bucată udă de săpun, îi
ocolea întrebările, o înnebunea cu răstălmăcirile ușuratice. Când se întâlniseră pe neașteptate după atâta
timp, totul fusese minunat, dar apoi el devenise rece și străin. Prea repede se schimbase, și prea mult. întâi îi
veni să plece trântind ușa; apoi se muie neputincioasă, gata să plângă. Rămase mult pe gânduri, nehotărâtă,
până să înceapă să se îmbrace.
În cuhnie Vlăduț se lăsă pe un scăunel lângă vatră, dus pe gânduri. Fusese deajuns să-l vadă pe Mircea
pentru a înțelege că adevărul nu era în odaia de alături, lângă Neaga, oricât de frumoasă era, oricât de
pătimașă sau de iubitoare. Adevărul era la Dâmbu Stânii, adevărul era în el. De ce se mai complica? De ce
nu rupea această legătură?
— Îmi pare rău pentru tine, Neagă, șopti el fără voie. Dar mai bine cu oricare alta decât cu tine. Ar fi mai
cinstit așa.
O auzi mișcându-se prin odaie, apoi închizând ușa. Plecase. Avea oare să se întoarcă?
— Mai bine nu, oftă, moleșit. Zgomotul ușii deschise îl făcu să se îndrepte. Era Mureș. Slujitorul îl
cercetă iute, lunecă o privire peste ușa odăii, apoi zâmbi mulțumit. Lui Vlăduț îi sări țandăra.
— Ce-ai de rânjești așa?
Mustața neagră a slujitorului căzu la loc și el păru să-și recapete seriozitatea. Dar ochii îl trădau: era
peste măsură de mulțumit.
— Când stăpânul scapă de nălucirile lui, slujitorul nu poate fi trist, zise domol. Buzea îți trimite o carte.
Vlăduț o luă cu ochii la el, pe când o roșeață mânioasă îl potopea.
— Cumva mă judeci? șuieră aspru.
— Niciodată nu mi-aș îngădui, se plecă acesta, într-un fel care-i dezmințea vorbele. Tânărul încercă să-și
amintească de când nu-i mai trăsese o chelfăneală zdravănă, dar nu reuși.
— Ești prea iscusit la vorbă, cumetre Gheorghiță.
— Am avut cinstea să slujesc un magistru, stăpâne. Pot să-ți destăinu- iesc o întâmplare din viața mea?
— Zi-o așa ca să-mi placă.
— Adică limpede, pricepu Mureș. Eram încă flăcăiandru buiac în codru, lângă Buzea, și aveam cârlig la
o vădană din Argeș. Ne întâlneam în taină. Toate bune și frumoase, până m-a văzut într-o zi jucând la horă
cu o fetișcană, în satul vecin. Crezi că s-a supărat? Aș! M-a drăgălit ca niciodată; dar dimineața m-au luat
armășeii din somn, direct din patul ei, iar dumneaei zâmbea, așa, știi, un zâmbet care-ți bagă fiori în oase.
M-au dus la temnița Argeșului să mă spânzure, dar am avut noroc cu unul din temniceri, unul din satul meu,
care mă cunoștea și m-a făcut scăpat. M-am tot gândit cum s-o fărâm și s-o omor, dar am lăsat-o în plata
Domnului, altfel deveneam mai ticălos ca ea. De atunci, stăpâne, ocolesc orice muiere pe fruntea căreia scrie
„Pacoste”. Nu-mi mai vâr cap sănătos sub Evanghelie.
Tânărul cătă la el pe sub sprâncene înainte de a desfășura scrisoarea. Era trimisă de Buzea, care ședea cu
cei mai buni oșteni din steagul Corbenilor la pândă în raiaua Giurgiu, deghizați în păstori și crescători de
vite. Scrisoarea avea pecetea lui Radu vodă, iar în ea fostul domn îi anunța pe brașoveni că avea țara lângă el
și-i ruga să nu-i arate prietenie lui Laiotă, dat fiind prețioasele servicii pe care măria sa le făcuse cândva
orașului.
— Buzea îți transmite că stă în continuare în raia. Așa a pus mâna pe un trimis al lui Radu vodă. Omul
năzuia să treacă în Bran și a spus că Radu are lângă el câțiva din vechii sfetnici. Se zbate să capete ajutorul
pârcălabilor din Poienari, București și Târgoviște, și speră în ridicarea Olteniei împotriva noului domn.
Amintirea vorbelor Neagăi îl izbi altfel. Ea spusese ceva despre „Vodă și moldovenii lui’. Adăugate la
mai vechile lui observații privind slaba tragere de inimă a boierilor olteni spre un război cu turcii, însemna
că banul Craiovei, deși stătea în umbră, lucra cu hărnicie. Îi apăru deodată foarte importantă legătura lui cu
Neaga: prin ea putea căpăta știri și putea influența hotărârile lui Pârvu, care o asculta și care nu părea
entuziasmat de noua domnie. Dar gândul de a o folosi pe Neaga îl făcu să se scuture de silă. Nu putea, deși
lucrurile se complicau cu fiecare zi și fiecare izvor de vești devenea de neînlocuit.
Se ridică și vârî cartea în buzunar.
— Sunt la jupânul Oprișa. Și, Mureș...
— Da, stăpâne?
— Pregătește-te să pleci la Sighișoara, la jupânul Voicu.
Nici o vorbă despre povestea cu vădana, dar Mureș știa că pătrunsese în mintea comisului. Fericit că
stăpânul lui își venea în fire, slujitorul trecu mai ușor peste gândul neplăcut al unei călătorii atât de lungi,
mai ales că știa că la Sighișoara unchiul stăpânului îl va primi ca pe sfintele moaște.
Jupânul Oprișa stătea în pridvor și urmărea cu interes cum argații purtau pe bătătură caii de oaste,
proaspăt aduși de la moșie. Apariția comisului îl făcu să se lumineze la chip; după cuvenitele plecăciuni,
sfetnicul îl luă deoparte pentru a-i zice:
— Curtea se mută la București. Vin vești ciudate de la Dunăre și Vodă s-a hotărât să pândească mai
îndeaproape hotarul și pe Radu vodă. Se mai aude că Soliman beg Hadâmbul pipăie pământurile
venețienilor, cu gând să atace Skodra. În Sofia e fierbere mare, se strânge oștire, iar unii din papă-lapte ai
noștri au și sărit pe Vodă că Soliman vine peste noi și musai să facem pace cu Poarta ca să scăpăm teferi.
Așa că Vodă se trage spre Dunăre cu toată puterea, deși eu l-am sfătuit doar să trimită câteva steaguri ca să
oprească olăcarii lui Radu vodă, care fac cărare între Giurgiu și Brașov.
— Stând aici, își sporea puterea, aprecie comisul. Se duce prea aproape de uneltirile din raia. Uite o carte
interesantă, jupâne Nicolae.
Sfetnicul o citi cu uimire.
— Cum ai făcut rost de ea?
— Radu vodă încearcă să se arate mai tare decât este, ocoli Vlăduț răspunsul. În locul lui Laiotă aș fi
atent la pârcălabii cei noi din orașe, puși de Radu vodă. M-aș uita și la banul Craiovei, care stă înfundat la
Strehaia de câteva luni. L-aș pofti cu mare alai la curte, pentru un ospăț și un sfat: în fond, e unul din cei mai
bogați boieri ai țării, și bogăția și-a făurit-o mai ales sub Radu vodă. Poate că jupânul Neagoe s-ar simți mai
sigur știindu-se luat în seamă de noua domnie.
— Este un sfat bun, iar cel care l-a dat și-a călcat probabil pe suflet.
— Importanți sunt turcii, restul vine după aceea, grăi comisul. Am câțiva oameni în raia care îmi scurmă
vești. Dacă Vodă vine în București, voi fi și eu mai aproape de ei. Când e plecarea?
— Poimâine...
Acasă îl aștepta o scrisoare de la Neaga, adusă de Manea Iepure, slujitorul ei de taină.
„Dragul meu, mâine dimineață plecăm cu toții la Strehaia, ne-a venit veste că tătuca este greu bolnav, la
pat. Nu știu când ne întoarcem la curte. Nădăjduim că nu-i ceva grav și că ne vom vedea curând.”
Vlăduț aruncă scrisoarea în vatră, urmărind printre gene cum arde. Va să zică banul își strânge familia la
un loc, departe de Vodă și de primejdia raialei. Se precipitau oare lucrurile? Pe de altă parte, în dorința de a-
și lua rămas bun, Neaga încălcase taina casei de aici, casă despre care nu știuse nimeni până acum, când o
văzuse Iepure.
— Nu mai pleci la Sighișoara, porunci el mohorât lui Mureș. Te repezi doar la Amlaș, la jupânul Chiriac,
și-l rogi din partea mea să se stabilească o vreme la Șercaia, la vistiernic, și să afle dacă Albii se amestecă cu
Basarab cel mic. Te întorci la București, voi fi acolo. După ce ne vom isprăvi treburile, vom vinde această
casă.
— Cum, se bucură Mureș, vinzi casa asta?
— Da, o vând, adeveri aspru Vlăduț. Nu mai am nevoie de ea.
Era, în felul lui, răspunsul la povestea slujitorului. Mureș înțelese că ruptura fusese deja hotărâtă în
mintea comisului și părăsi odaia cu un râs triumfător. Mai puțin bucuros, Vlăduț cătă după el, invidiindu-i
voioșia, cumințenia și agerimea: avea dreptate, Neaga era o pacoste. Slujitorul văzuse asta înaintea lui.
Abia sosit din Giurgiu, Mureș plecă a doua zi spre Cozia și vama Genune, iar Vlăduț luă învoire de la
marele comis și porni spre moșie în aceeași dimineață. Era o zi caldă de început de Cireșar și pământurile
sale înfloriseră, încântându-i privirea și sufletul. Viile erau pe rod iar la câmp oamenii erau la sapa bobului.
Ocoli pe la ei, cercetându-și încă o dată moșia, pomișor cu pomișor. Moș Mitu vătaful făcuse treabă bună în
lunile cât stătuse el fugar, dar se cunoștea lipsa stăpânului. Radu vodă putuse să-i confiște moșia, nu? cugeta
Vlăduț; dar n-o făcuse, iar oamenii lui își văzuseră de treburile obișnuite așa cum o făceau dintot- deauna. Le
primi închinăciunile, verifică magaziile și catastifele, judecă două pricini - la care urma să încaseze tretina
din partea împricinaților - iar noaptea îl găsi încă la sălașurile oștenilor din Corbeni, steagul care stârnise
uimirea lui Barbu Craiovescu. Îi adunase în taină cu ajutorul lui Oprișa, îi pregătise în codrul Topologului, în
locurile binecunoscute de Buzea, și îi scosese la iveală la venirea lui Laiotă. O parte dintre ei erau în raiaua
Giurgiu, dar cei mai mulți rămăseseră aici, făcând treburile curții. Erau o povară cam grea; dacă nu le dădea
drumul la război și prăzi, avea să-l coste grămezi de aur. Poate era timpul să dea pe față războiul lui
personal, altminteri sărăcea fără folos.
Pe la miezul nopții abia, izbuti să intre în casă, un conac micuț cu doar câteva odăi și cămări, unde el
ocupa cel mai călduros iatac. Se zăvorî înăuntru înainte de a ridica din podea una din lespezi, descoperind
tainița pe care doar el o lucrase și o știa. Aici ascunsese aurul turcesc - atât cât rămăsese după ce plătise în
Sofia și aiurea tot felul de iscoade sau călăuze, ca și părțile de pradă ale lotrilor lui Buzea - și tot aici
ascunsese ceva la fel de prețios: chitanța semnată de vistiernicul Danciu din Tecuci în numele domniei
Moldovei. Vârî adânc mâna și o scoase la lumina opaițului, cu un zâmbet amar. Mai scoase o casetă de
argint și o pungă. Deschise întâi punga, numărând o sută douăzeci de ducați de aur; cu ei și cu baloții de
postav și mătase rămași la starostele Anghel, era mai sărac decât în ziua când pășise acum trei ani la vama
Genune. Desfăcu apoi caseta și luă scrisoarea maicii sale, citind-o iar - a mia oară, poate. O știa pe de rost,
dar totuși, ca de fiecare dată, după aceea rămase mult timp pe gânduri, trist și întunecat. Luna viitoare se
împlineau patru ani de când închisese ochii; la Cozia și la schitul Bolintin se citeau slujbe pentru sufletul ei,
dar va mai putea pleca el acest an la Amlaș pentru pomenire, cu războiul care bătea la ușă? Fără îndoială că
nu. Anul acesta jupâ- neasa Dina a lui Chiriac va fi singură la mormântul jupâniței Bucura, căci nici judele
Matei, nici fratele lui vistiernicul Ion, nu călcaseră o singură dată pe acolo. De trei ani de zile avea, prin
jupânul Chiriac, un ochi pe cei doi frați Albu, prea pățit pentru a nu-i lua în seamă. Totuși, cei doi stătuseră
liniștiți în cotloanele lor și nu mișcaseră nici la venirea lui Laiotă. Erau oare legați de Basarab cel tânăr, pe
care l-ar socoti mai lesne de condus decât pe Laiotă? Ori își făceau propriul joc? De aceea îl trimisese pe
Mureș în Amlaș...
După câteva ceasuri de somn, Vlăduț era iar în șa, de astă dată în căutarea lui Buzea. Nici pomeneală să
intre în raia ziua în amiaza mare, călare pe Hamger și în straiele lui de curte: straja spahiilor l-ar fi luat între
suliți și l-ar fi lepădat direct la picioarele Radului vodă. Intră noaptea pe furiș, în straie de rând, pe cărările
contrabandiștilor, pe care ajunsese să le cunoască foarte bine, printre mlaștini și stufărișuri, prin pădurea
bătrână de stejar, pe margini de liziere și la umbra arinilor. Dădu în tabăra lui Buzea spre ziuă, când cerul
devenea cenușiu și începea să adie un vânticel răcoros prin tufărișuri.
Prevenit de străjer, Buzea sări din somn cu mâna pe ghioagă, dar o lăsă de îndată ce recunoscu obrazul
comisului.
— Care-i treaba, jupâne Buzea? îl îmbrățișă tânărul.
— Bine ai făcut că ai venit, măria ta, căci am vești nu prea bune și nu știam cum să te anunț mai repede,
mărturisi căpitanul. Ieri a venit la Skender beg o solie de la Basarab vodă; după ce a ieșit, Skender beg râdea
iar Radu vodă era negru de supărare. S-au certat o vreme, până ce, de prea multă mânie, Radu vodă a căzut
jos, zicând că moare. N-a murit, dar acum zace. Boierii lui sunt foarte îngrijorați. Solia lui Laiotă trebuie să
plece azi la București, unde se aude că vin Vodă și curtea, și mă bătea gândul să-i iau la întrebări. Sunt doar
doi inși, pot fi lesne luați pe sus. Ce poruncești?
Ce anume putea supăra atâta pe Radu vodă? Doar o simplă solie cu vorbe politicoase, pe care nu le crede
nimeni dar pe care ighemoniconul îți cere să le spui? Ori era altceva, mai important? Ori venirea lui Laiotă
la București ascunde altele?
— Cine erau solii?
— Doi boieri de-ai lui din Ardeal, muntenii noștri nu-i cunosc.
— Joacă Laiotă necinstit? se întrebă Vlăduț.
— E o singură cale de a afla, măria ta.
— Să-i opresc pe solii lui Vodă înseamnă să mă ridic împotriva domniei, jupâne Buzea. Vrei să pună și
Laiotă preț pe capul meu?
— Nu de asta ți-e teamă măriei tale, ai pielea tăbăcită, zâmbi Buzea.
Vlăduț râse cu poftă și-l bătu pe umăr.
Un sol, chiar dacă e tainic, trebuie protejat până la hotar de spahii, își făcea socoteala Vlăduț. Va să zică,
orice atac în cuprinsul raialei va trebui înlăturat din două motive: unul, că turcii pot fi prea puternici, al
doilea,că s-ar descoperi prezența noastră aici, în coasta lor. Deci, atacul nu poate porni decât în hotarele
muntene. Asta ar însemna însă o palmă pe obrazul domnului muntean, care ar căuta să-și răzbune oamenii
uciși. Prin urmare, treaba se cuvine a fi făcută cu viclenie, nu oricum. Să-i lăsăm să ajungă la București,
lucru ce se va petrece seara. Îi urmărim de departe, iar în apropierea orașului îi vom umfla și-i vom jefui
tâlhărește de bani, ghiuluri, straie și cai, lepădându-i în Dâmboviță, să se răcorească după drum. Printre toate
lucrurile furate vor fi scrisorile, dar păgubașii nu vor bănui adevăratul motiv al jefuirii lor. Vodă îi va
mustra, apoi îi va trimite înapoi în raia. Vom câștiga astfel un timp prețios și vom afla ce mai pune la cale
mintea Dănescului, fără a fi amestecați și fără a ne bănui nimeni.
Toate se petrecură după socoteala comisului, pas cu pas, iar seara Buzea îi punea în mână scrisoarea cu
pricina, râzând:
— Au fost atât de speriați că nici n-au clintit. Ehei, măria ta, mi-am amintit de vremurile bune din codru.
Nu mi-am pierdut îndemânarea și mi ți i-am despuiat cât ai bate din palme. Le-am lăsat doar izmenele.
— Credeam că te-ai lepădat de asemenea apucături, căpitane. Ce să mă fac cu domnia ta?
— Să mă folosești acolo unde mă pricep. Ce scrie Skender beg?
Cartea pașei Giurgiului era scrisă în turcește, scris pe care nu-l cunoștea nici unul din oamenii comisului
și prea puțini din curtenii lui Laiotă. Încârligăturile acelea le pricepea doar unul dintre sfetnici.
— Duca, murmură Vlăduț. N-ar face Laiotă ceva important fără știința Sfatului, iar Duca e tartorul
acestui Sfat...
— Iar asta ce înseamnă? fu nedumerit căpitanul.
— Pace cu turcii, ce credeai? pufni tânărul. Închinare și tribut! De-aia era Radu vodă supărat, că-i taie
Laiotă craca de sub picioare!...
— Și noi ce facem? se scărpină celălalt în creștet.
— Mergi înapoi în raia și urmărește revenirea celor doi soli ai Dănescului. Dacă Radu vodă moare, ar
face o prostie să se închine, căci turcii ar rămâne deocamdată fără pretendent, și s-ar amâna orice măsură
contra noastră. Avem un răgaz.
— Va profita Laiotă de el?
— Vom vedea sufletul și cinstea acestui Dănesc în câteva zile, jupâne Buzea. Dacă e viteaz și om de
cuvânt, va tărăgăna lucrurile și va întări oastea; dar dacă e laș, ne va închina. Să vedem Sfatul ce zice.
— Fii prudent, măria ta, îl rugă Buzea. Nu te răzvrăti iar, căci sunt destui sfetnici care nu te înghit de pe
vremea Radului vodă.
— Rostul meu nu e să fiu blând și supus, căpitane, ci să aduc aminte turmei că are un stăpân pământesc
și unul ceresc. Ori vrei să-l aprob pe prietenul tău Duca? Deunăzi se întreba ce s-a mai ales de Buzea
tâlharul.
Dacă vrei să mi-l scot de pe răboj, spune-mi. Dar eu oricum le-am văzut fața adevărată și nu mă mai
înșeală nici unul...

Trei zile mai târziu, seara, Buzea era înapoi în ulița Oltenilor.
— Solii lui Vodă s-au întors la palat acum un ceas, măria ta, venind din raia. Skender beg i-a primit cu
cinste. Radu vodă e bolnav de inimă rea, și Cazan logofătul cu Manea spătarul se zbat din răsputeri să-l
spurce pe Laiotă în fața turcilor și să-i strice lucrarea, convingându-i că Radu vodă e mai sigur pentru Poartă
decât unul pus în scaun de rebelul moldovean. Pe de altă parte, fostul domn își asigură spatele cerând ajutor
de la brașoveni. Ce se va alege din asemenea încurcătură de mațe, cred că vom vedea curând.
— Ceva despre mișcările păgânilor?
— Skender beg trimite la Sofia douăzeci de mii de ieniceri și spahii pentru oastea lui Soliman
Hadâmbul. Toți păgânii se bucură că dau piept cu venețienii și că vor sfărâma acea nucă tare care e Skodra,
care le dă demult bătaie de cap . A devenit un nume fioros la ei Istefan beiul din Kara Bogdan, pe care îl
asemuiesc acum cu Dârakoglu și Skanderbeg. Tragerea în țeapă de la drumul Giurgiului i-a îngrozit.
— Dacă asta-i îngrozește, atunci asta folosim, șopti Vlăduț. Metode tâlhărești pentru niște tâlhari. Iar noi
doi, căpitane, am fost la fel de tâlhari ca ei în vilayetul Sofiei.
— Ha! pufni Buzea. Nu te muia acum, măria ta, căci ai jefuit pe acei păgâni pentru cauza creștină, l-am
învățat minte la ei acasă. Dacă ai mustrări de cuget, uită-te la Ștefan vodă, care s-a purtat la fel în Țara
Românească, jefuindu-ne în trei rânduri, deși suntem creștini.
— Da, grăi tânărul, știu prea bine, și i-am spus hatmanului cam ce cred eu despre aceste fapte ale
stăpânului său.
Buzea îl privi cu dragoste, mustăcind:
— M-aș fi mirat să nu-i spui, măria ta. Când cumnatul domnului Moldovei vine la patul de boală al unui
comis oarecare, și când însuși domnul Ștefan vodă se apleacă asupra aceluiași pat, lucrurile stau altfel decât
arată aparențele.
— Cred că de astă dată îl voi chelfăni pe prietenul tău Mureș. Nu pot face nimic fără să aflați voi doi?
— Nu prea, recunoscu celălalt. Suntem legați pe veci de măria ta, căci așa ne-a fost scris. Dacă ne
gonești, ne vom întoarce tot la ușa ta, căci aici am găsit ocrotire și mulțumire. Poate că sunt lotru, dar mă
trag dintr-un neam în care cuvântul „trădare” nu se cunoaște și nu s-a pomenit. Cât despre Mureș, părinții lui
au fost ardeleni cinstiți și încăpățânați, care și-au învățat odrasla să nu se abată din drum. Așadar, suntem ai
măriei tale și așa vrem să rămânem...
Moș Sandu, rămas slujitor în București după plecarea lui Mureș, bătu tocmai atunci la ușă, gâfâind greoi:
— Stăpâne, te caută jupânul Petre Duca...
Moșneagul fu dat la o parte de mâna grăbită a jupânului Petre, care intră fără a aștepta poftire. Pus așa,
brusc, față în față cu fiul dușmanului său de moarte, Buzea încleștă fără voie pumnul pe mânerul jungherului
de la brâu. Gazda pricepu la iuțeală și făcu un singur pas între cei doi, ascunzându-l pe căpitan de vederea
oaspetelui, căruia îi surâse vesel:
— Petrică, ce surpriză! Ce vânt te aduce aici, la ceasul ăsta?
Petre era negru de supărare; văzu ulciorul cu vin de pe masă și-l săltă direct la gură, gâlgâind vârtos, cu
înghițituri mari. îl goli iute și privi în jur după alt ulcior, zicând totodată gazdei uluite:
— Dragul meu, vreau să mă îmbăt, vreau să nu mai văd și să nu mai știu nimic, și singurul bărbat
înțelegător în orașul ăsta ai rămas tu. Barbu și Pârvu sunt la moșie, Lixandru e de strajă la palat, și limanul
meu ai rămas domnia ta. Gonește-mă, dacă vrei, dar fii milostiv și mai întâi dă-mi de băut...
— Dar ce s-a întâmplat? îl trase comisul spre ușă.
— Ce să fie, ideile tatii, izbucni Petre. înțeleg să fiu cuminte și supus, ca un fecior iubitor, înțeleg să-mi
urmez părintele ca o umbră, dar dacă el greșește, trebuie să greșesc și eu? Dacă el se închină turcilor după ce
le-a întors spatele, ce să cred: că a mințit când s-a închinat lui Vodă, ori că minte acum, când se întoarce iar
spre turci? Credeam că ne vom desprinde și noi, în sfârșit, de raia, dar se pare că nu se poate altfel... Eu unul
sunt sătul de harababura asta. Mă duc la moșie.
O privire piezișă a comisului îl avertiză pe Buzea să stea liniștit; dar acesta deja se făcuse mic și-i iertase
pe amândoi: pe comis pentru prietenia arătată lui Petre, și pe fiul sfetnicului, căci nu avea de la Duca decât
numele.
În câteva clipe vinul preferat al comisului, rubiniul de Târnave, se găsea pe masă, Buzea ieșea cu o
plecăciune într-o rână, care-i ascundea fața, iar comisul turna în pocale cu generozitate, șezând comod pe
laviță, îl urmări pe Petre cum bea pe nerăsuflate trei pocale cu vin, dar la al patrulea dădu ulciorul departe de
mâna lui.
— Bine, Petrică, sunt gata să beau cu tine până poimâine, dar, până să te îmbeți, răspunde-mi cinstit. Ce
s-a petrecut? Asta nu-i purtarea ta obișnuită și nici setea ta, pe care ți-o cunosc. Graba asta în toiul nopții nu-
ți stă în fire.
— Ai dreptate, dădu oaspetele din cap .
— Atunci?
— M-am gândit că te-ar putea interesa lucrările tatii.
— Și vii să mi le destăinuiești? De ce?
 — Pentru că nu-mi place să fiu luat de prost, deși unii dintre voi nu dați doi bani pe mine, inclusiv tata.
— Nu mă vârî printre acei idioți, dragul meu, rosti comisul. Nu cunosc minte mai ageră ca a ta; doar
modestia îți întrece inteligența, deși a fi modest în ziua de azi e totuna cu a fi prost, cel puțin pentru iubiții
noștri curteni, care fac o zarvă mare și se bat cu pumnul în piept. Așadar, ce spuneai de preacinstitul tău
părinte?
— Scoate cinstea din discuție, prietene, se întinse Petre după vin. De aceea am venit la tine, căci vezi
dincolo de aparențe. M-am certat cu tata la cuțite seara asta. El l-a tot bătut la cap pe Vodă să ne închinăm
Porții, până l-a convins. Vodă a trimis la Giurgiu o solie de taină arătând că se supune și cerând strajă până
la Adrianopole, la sultan. Pentru turci a fost o plăcintă coaptă, căzută pe masa lor; dar când știu că tata și alți
doi-trei așa-ziși sfetnici au copt-o, mi se face silă. Tata vrea să-l urmez în solie la sultan, dar l-am refuzat. El
îi tot dădea cu binele țării și pace, dar eu știu că-l durea de punga pe care ar deschide-o în caz de război, și
nu i-a plăcut când i-am spus-o verde în față. Ce mi-au auzit urechile din gura lui, Doamne! Mâine plec la
moșie. Nu vreau să fiu aici când s-or da toate pe față, căci nu vreau să mă ridic împotriva lui în divan.
Prietene, fă-o tu în locul meu și-ți rămân dator pe veci.
— De unde știi că m-aș ridica, Petre? Poate și mie mi-e silă.
— Mulți dregători tineri îți vor fi alături. Te vei ridica, căci ești singurul din curtea asta de slugi care îl
poate lua pe Vodă de guler fără teamă. îți e dator.
— Și tu crezi că am fost iscoadă? exclamă amar comisul. Da, am ocrotirea domnului Moldovei asupra
mea, dar nu-mi e de ajutor. Dacă Vodă mușcă mâna care l-a pus domn, ce-mi va face mie, ca supus?
— Nu vei fi singur, insistă Petre. Am șoptit o vorbă la urechea lui Lixandru; mâine dimineață, când va
ieși din strajă, toată curtea va ști și te vor căuta mulți. Ascultă, prietene Chiriac, felul cum ai răspuns la
acuzațiile lui Savu dinaintea Sfatului, și cum l-ai sfidat sub cazne, și cum ai evadat, și cum te-a ocrotit Ștefan
vodă, și cum ai ridicat un steag înarmat sub nasul și în pofida Radului vodă, toate astea s-au aflat și s-au
întors pe toate părțile. Cu sau fără voia ta, ai ajuns stegarul celor care văd într-o domnie puternică scăparea
țării. Ori, Laiotă nu-i domn puternic, de vreme ce ascultă de câțiva sfetnici lacomi și se repede cu fruntea la
papucul sultanului, iată de ce te rugam să te ridici. Vodă nu poate trece indiferent peste spusele tale.
— Nici Radu vodă n-a trecut, dovadă prețul pus pe capul meu.
— Măcar primește-i mâine pe toți și ascultă-i, te rog!
Apoi ridică pocalul și-l bău iute până la fund. Comisul îl imită, căci gura i se uscase deodată. Petre
rostise limpede ceea ce simțea și el de vreo lună, de când revenise la curte odată cu Laiotă: întrupa nădejdea
multor curteni pentru întărirea domniei și a scaunului domnesc. Aceștia erau tineri, plini de foc și-l
înconjurau cu o admirație vecină cu zeificarea. Munca lui de trei ani își arăta roadele; vorbele lui și exemplul
pe care-l dădea făcuseră pui frumoși. Putea spune că izbutise în lucrarea născocită și luată de bunăvoie
asupră-și: să aibă propria sa putere, să devină o forță de care să se țină seama. Să iasă din rând... și să fie
bătut în cap, ca orice cui rebel. Dar putea tăcea? Mișcarea tineretului muntean, născută și crescută sub
influența faptelor glorioase ale voievodului moldovean, era ca un val de generozitate și entuziasm. În
Moldova acest val măturase codeala celor bătrâni; aici, însă, valul era îndiguit strașnic din toate părțile. Se
va vedea mâine dacă digurile erau bine întocmite, ori dacă aveau suficiente crăpături pentru a fi sparte.
Capul lui Petre cădea îngreunat pe masă: nu atât de băutură cât de supărare, se îmbătase cumplit.
Comisul îl trezi pe moș Sandu și îl cărară împreună în pat. întors în odaie, Vlăduț îl găsi pe Buzea foarte
curios:
— Cum de-a ieșit un băiat de treabă din năpârca aia? într-o zi îl voi ruga să mă ierte pentru atacul acela.
Parcă fusese rănit, nu?
Comisul aprobă ostenit. Avea destule la care să se gândească și nu avea timp. Totuși, după ce se sfătui cu
Buzea, plecă la culcare ceva mai înseninat. îl trezi dimineața glasul lui Mureș, care-l scutura de umăr: obosit
și neras, slujitorul arăta în rest teafăr și zâmbea.
— Au venit oameni de la Duca să-l caute pe jupân Petre, stăpâne, dar i-am trimis înapoi: nu l-ai putea
mișca din loc nici cu zece perechi de boi, doarme buștean. Afară așteaptă iarăși vreo zece-cincisprezece inși
nerăbdători, care te vor neapărat între domniile lor. Jupân Lixandru e în fruntea lor.
— Lasă-i pe ei, căscă tânărul. Ce-ai făcut?
— Am mers ca vântul până în curtea jupânului Chiriac din Amlaș. Venise tocmai de la Șercaia și am
aflat astfel iute ce te interesa. îți transmite așa: te felicită pentru că ești iar la curte în mare cinste, te liniștește
că pomenirea va fi peste o lună în Amlaș, și te anunță că Basarab cel mic e protejatul judelui, care l-a trimis
la rege, dar că regele l-a refuzat pe motiv că i-a promis sprijin lui Laiotă. L-a recomandat totuși lui Bathory,
asta însemnând că regele Matei își ia măsuri de precauție. Vistiernicul Ion are alte gânduri decât fratele lui,
căci îl ridică în slăvi pe Radu vodă, care i-a trimis unele daruri. Așa că și ei sunt împărțiți în tabere opuse.
Judele e la Orăștie acum, dar Dănescul pândește la hotar, ori la pasul Vâlcan, ori direct la Turnu Roșu, nu se
știe. Jupânul Chiriac îți spune că acest nou Dănesc e tânăr, repezit, cu barbă neagră și smead, și că se
folosește în călătorii de numele Danciu, ca să nu-i ia urma orice nepoftit. Te mai asigură că va sta cu ochii în
patru și că-ți va trimite om la Corbeni, dacă va apărea ceva nou. Asta-i tot, stăpâne.
Vlăduț se scotoci în pungă și-i aruncă un galben strălucitor și greu. Slujitorul îl înhăță din zbor.
— Mergi și odihnește-te, porunci comisul. Se prea poate ca ăsta să-ți fie ultimul somn liniștit pentru
multă vreme.
— Și ce mare noutate? ripostă demn Mureș. Stăpâne, prefer să stau treaz, căci am observat că atunci
când dorm eu, se întâmplă numai lucruri interesante în jur.
Vârî banul în buzunar și plecă mustăcind. Vlăduț sări din așternut, treaz deodată și cu primul zâmbet din
acea zi pe buze.

— După cum știți, boieri dumneavostră, oștile păgâne se strâng la Sofia în număr de cel puțin o sută de
mii. Se spune că vor să bată Skodra, dar ochii lor stau și pe Țara Românească, unde noul domn pare dușman
Porții, fiind el ajutat de Moldova. Dar are Țara Românească aur pentru oștire? Vistieria e goală, jupâni
boieri. Are Țara Românească o sută de mii de oșteni? Abia dacă ridică la oastea mare treizeci de mii.
Diferența e prea mare pentru a fi discutată. Acum, cu Poarta pe picior de război, drumul nostru nu poate fi
decât unul singur: trebuie să ne reglementăm pacea cu Poarta. Vom tăia astfel spatele fostului domn Radu
vodă. Primele solii s-au purtat deja la pașa din Giurgiu și răspunsul e bun, dacă respectăm capitulațiile
încheiate acum doisprezece ani. Sfatul domnesc a hotărât așadar să facem pace, ca singură cale de a ne
vedea în tihnă de treburi. Suntem sătui de război, așadar hotărâm trimiterea unei solii de pace la înaltul
împărat Mahomed, cu o scrisoare pe care sfetnicul nostru prețios, jupânul Duca, v-o va citi îndată...
Glasul tăios al domnitorului, menit a reteza din start orice șoaptă de împotrivire, se îndulci când Vodă
întoarse barba albă spre primul său sfetnic. Duca făcu un pas în fața adunării curtenilor încremeniți și
desfășură un sul mare de pergament cu pecetea țării în ceară roșie.
— "Preamăritului și milostivului împărat și rege al regilor, Mahomed II, padișahul Imperiului Otoman,
de la supusul său prieten, io Basarab voievod, fiul lui Vladislav voievod, din mila lui Dumnezeu domn al
Țării Românești, sănătate...”
În tăcerea înghețată a sălii tronului glasul lui Duca se înălța liniștită, de parcă citea un răvaș de dragoste,
nu actul de închinare a țării. Începeau să se audă răsuflări grele și murmure. Din colțul unde fusese
înconjurat de curteni vechi, Vlăduț cătă întrebător la Oprișa, care clătină fruntea cu regret: nu-i fusese
ascultată părerea în Sfatul de azi, care abia se desfăcuse. Imediat Vodă se grăbise să cheme curtenii pentru a-
i anunța marea veste. Dar modul de desfășurare al anunțului îl arăta deodată pe Laiotă ca pe un mare sforar,
deoarece, informat de mișcările tineretului curții sale, îi repezise în patru vânturi cu porunci strașnice, doar
câțiva scăpând și izbutind să fie prezenți aici. Pe comisul Chiriac nu-l tulburase nimeni cu drumuri poruncite
spre capătul celălalt al țării; în schimb îl lăsaseră singur, înghesuit în cel mai îndepărtat colț al sălii și între
cei mai bătrâni și înrăiți curteni. Cu toate că spiritele începeau să se încingă, nimeni nu cuteza să ridice
glasul. Toți cei care veniseră la comis în timpul zilei se uitau acum din ce în ce mai insistent la el. Sub atâtea
priviri scăpărătoare, comisul rămânea rece și neclintit, urmărind parcă adormit cum Duca citește un act de
supunere întocmit după toate regulile.
—”... aceasta fiind dorința noastră, a slujitorilor noștri și a țării...” citea Duca mai departe, fără emoții.
Un surâs disprețuitor licări pe buzele comisului din Corbeni. Atent, boierul de lângă el îl prinse de cot.
— Ai grijă, băiete, Vodă se uită drept la tine. Nu-ți vârî iar gâtul sub sabie...
— De când e obiceiul să se pună dregătorilor pumnul în gură? tără- gănă Vlăduț, dar privirea lui era atât
de dură încât boierul îi dădu drumul ca fript. Duca sfârșea:
— „…și ne vom ține și noi legământul, așa să ne ajute Dumnezeu, Amin!” Acesta este, măria ta, se
înclină el. Un moment Vodă își mângâie barba argintie, apoi se aplecă în scaunul aurit:
— Ați auzit cu toții, jupâni boieri și vlastelini. Nădăjduim ca solii noștri să izbândească fără greșeală și
cât mai curând. Și acum curtea e liberă până mâine, când vă poftim la vânătoare de cerbi în codrul Vlăsiei și
seara, la palat, ospăț pentru toți. Nu voim să auzim murmure din partea nimănui, mai adăugă Vodă, conștient
de atmosfera din sală, dar și de prezența de jur-împrejur a oștenilor din straja sa personală, înarmați până-n
dinți. Sigur pe sine, Vodă privi într-un colț: Ai a ne spune ceva, comise Chiriac?
La acest ton al domnului, la acest atac direct și public, orice curtean cu cap - și care voia să-și păstreze
acest cap - ar fi dat înapoi prudent. Vlăduț plecă fruntea, dar spuse cu totul altceva:
 — Da, luminate doamne, am un gând anume că turcii nu se vor uita la o simplă solie; se cade, pentru
cinstea și fala țării, ca în fruntea soliei să fie însuși voievodul, așa cum au făcut și înaintașii măriei tale.
Astfel pacea va fi mai trainică și slava măriei tale mai strălucitoare...
Erau ultimele cuvinte pe care se așteptau să le audă din gura lui. Reușise să-i uluiască pe toți, chiar și pe
Oprișa, care-l cunoștea atât de bine. Părea atât de supus și grijuliu că Vodă se lumină la chip.
— Iată o idee foarte bună, jupâne Duca, zise către sfetnic. Poate are dreptate comisul nostru, ce crezi?
— Îmi pare rău că nu m-am gândit eu întâi la asta, măria ta, dădu răspuns sfetnicul. În mijlocul zarvei și
folosindu-se de uimirea lor, Vlăduț înaintă șchiopătând demonstrativ, ieșind la lărgime, între curtenii ce se
dădeau deoparte din calea lui. Vlăduț continuă răspicat:
— Dacă niște soli de rând ar putea greși, măria ta vei izbândi sigur, căci, fiind uns al Domnului, sultanul
va cunoaște în luminăția ta un cap încoronat și va fi mai blând. Fiind măria ta prea înțelept, vei putea stinge
bănuielile sultanului.
— Ce bănuieli, comise? răsări Vodă oțărât. Care bănuieli?
— Da, bănuieli, se înclină serios comisul. Când Radu vodă e bolnav și zace în Giurgiu, când regele
Matei te sprijină până acolo că îl dă afară pe Basarab cel tânăr, care-i cerea scaunul țării, când Ștefan
voievod te-a sprijinit și îți asigură spatele cu patruzeci de mii de oșteni buni, când Muntenia poate ridica
treizeci de mii, când Ardealul are și el treizeci de mii de oșteni, când venețienii, Papa și Uzun Hasan îl
hărțuiesc pe sultan, când lupta împotriva păgânilor are binecuvântarea tuturor fețelor bisericești, când totul
arată un moment bun pentru independență adevărată, e normal ca sultanul să aibă grele bănuieli că
închinarea înțeleaptă a măriei tale n-ar fi de fapt decât o înșelătorie, menită a trage de timp. Ar putea crede
că vrei întâi să-l vezi pe Soliman beg măcinat la Skodra, pentru a te ridica mai bine în spatele lui, așa cum a
procedat ilustrul înaintaș al măriei tale, Vlad vodă, acum doisprezece ani...
— Întreci măsura, comise! izbucni Duca vânăt de furie, în timp ce sala păru cufundată brusc într-o apă
înghețată. Vlăduț nici nu clipi.
— Jupâne Duca, toată ziua de azi prietenii și cunoscuții mei m-au bătut la cap să intervin, să fac să fie
anulată această închinare pe care oamenii de rând o numesc ’’umilitoare”. Dar cine sunt eu să mă opun unei
hotărâri a Sfatului domnesc? Nu mi s-a cerut părerea în acest Sfat și nici nu e căderea mea să-mi ridic glasul.
îmi cunosc locul, jupâne Duca. M-am pus însă în pielea sultanului și mi-am închipuit cam ce ar putea gândi
el la gestul nostru de mare prietenie. Am crezut că văd o primejdie și m-am socotit dator s-o arăt. Dacă am
greșit, n-a fost din rea-credință, ci din neștiință.
— Întotdeauna greșelile domniei tale pornesc din neștiință? aruncă veninos Duca, amintind astfel celor
de față purtarea sfidătoare a comisului în fața Sfatului Radului vodă.
— Întotdeauna, replică senin comisul.
— Ciudat cum greșelile se repetă aidoma.
— Fiindcă oamenii sunt aceiași, doar părul și l-au schimbat, îi aruncă în obraz Vlăduț, apoi se înclină:
Am greșit oare, doamne? Ieri și azi?
Încolțit nemilos și pus să aleagă, Vodă șovăi. Dacă dădea dreptate sfetnicului, pierdea sprijinul
comisului, a puterii care i se înfiripa în spate, și cinstea lui scădea în ochii curtenilor ce-l socoteau dator
comisului. Dacă dădea dreptate comisului, pierdea averile, relațiile și sprijinul puternic al sfetnicilor și
boierilor bătrâni, și nu câștiga decât câteva săbii și un dram de cinste care nu ține de cald.
— Apreciem inteligența și grija domniei tale, comise. Vom merge noi înșine la marele împărat, pentru a-
l încredința de prietenia noastră. Totodată, nemaifiind nevoie de cheltuieli mari pentru oștire, îți îngăduim și
te sfătuim părintește să-ți desfaci steagul și să slobozești oamenii la vetre.
Era o lovitură perfidă și cumplită pentru Vlăduț. O încasă, senin.
— Mustrarea măriei tale e prea îndreptățită și nu pot decât să mă supun, firește. Mi-am adus aminte și de
negoțurile mele, pe care în ultima vreme le-am cam neglijat. Primește, măria ta, acest semn al dregătoriei
mele, pe care, cu părere de rău, nu voi mai avea timp s-o împlinesc așa cum se cuvine de azi înainte...
Și își desprinse de la umăr eșarfa de mătase roșie, însemnul slujbei sale de comis al doilea, pe care o
puse respectuos dinaintea domnului. Gestul stârni rumoare; câțiva tineri, în frunte cu Lixandru, înaintară
bățoși spre tron:
— Măria ta, vine vremea secerișului...
— Trebuie să stau lângă maica mea bolnavă...
— Vreau să-mi vizitez un văr în Sibiu...
Negoțuri... boli... nevoia de cugetare sfântă în mănăstiri... Toți își depu- seră însemnele slujbei lângă
eșarfa comisului, rămânând în spatele lui cu pumnii pe straja săbiilor, un grup compact de boieri tineri cu
braț de oțel și săbieri îndârjiți; puțini, dar destui pentru a transforma sala cea mare într-o baie de sânge, dacă
cumva, din greșeală, domnului i-ar fi trecut prin minte să-i arestuiască. Dar Laiotă era prea versat ca să dea o
poruncă ce i-ar fi consfințit eșecul moral și ar fi stârnit o revoltă în oraș, de aceea se aplecă binevoitor în
scaun:
— Firește, copiii mei, aveți binecuvântarea noastră părintească...
Tinerii se înclinară adânc, mulțumiră din vârful buzelor și porniră spre ieșire. Tot șchiopătând, comisul
se opri lângă Duca.
— Am greșit din neștiință, preacinstite sfetnic, rosti el răsunător. Eu credeam că stema Țării Românești
este pajura cea mândră, care străbate nebiruită văzduhul albastru al munților noștri vestiți. N-am știut că ați
izbutit să o transformați într-o biată găină jumulită. Felicitări! Basarab vodă întemeietorul și toți vitejii din
vechimea veacurilor vă privesc de sus cu dragoste!...
La aceste vorbe îngrozitoare sfetnicul îngălbeni iar în sală se așternu o tăcere de puteai auzi căzând un
ac. Toți își fereau privirile, căci greutatea batjocurii lovea atât de adânc și de precis în punctul dureros al
fiecăruia încât Vodă, negru de furie, pricepu că îi erau legate mâinile și mai strâns decât înainte: vorbele sunt
cele mai tari lanțuri. Ah, afurisită gură spurcată! Fierbând, îi privi ieșind și se strădui să surâdă în zeflemea:
— Vorbe mari ale unor capete înfierbântate, care cred că sabia lor poate schimba soarta împărățiilor.
Curtea e liberă până mâine dimineață, cinstiți boieri. Vă așteptăm la vânătoare și ospăț.
De parcă vinul ar fi putut spăla gustul de cenușă al rușinii, care stăruia în gâtlejul fiecăruia.

În aceeași seară Oprișa îl găsi pe comis nas în nas cu Lixandru, punând ceva la cale amândoi. Slujitorii
făceau bagaje și încărcau căruțe pentru drum.
— Pleci din București? se miră sfetnicul. Nu trebuia să vă dați demisiile, copii, abia l-ați bucurat că
scapă de voi.
Lixandru pufni pe nări cu un dispreț feroce și se duse furios la căruțe. Comisul fu mai blând:
— Am un nume de apărat, indiferent cât m-ar costa acum. Eu nu sunt Laiotă, să aleg umilința și culcușul
cald în locul cinstei și al lucrului care trebuie făcut. Am izbutit să rup de el acești boieri de ispravă și să
plantez sămânța pe care o voiam. Eu nu mai am nici un rost la curte, jupâne Nicolae. De-acum mă ocup de
negoț; am o casă de vânzare, dar după ce o vând plec.
— Aș pleca și eu, mărturisi sfetnicul. Azi, în Sfat, nici n-au vrut să audă de o cucerire a raialei, s-au
temut de Soliman beg. Ah, acest Laiotă e mai rău de o mie de ori decât Radu vodă; măcar ăla știa una și
bună, dar cu ăsta nu știi cum s-o dai. Mă mir de Ștefan vodă că s-a putut înșela atât de mult asupra lui. Eu n-
am încredere în el.
Vlăduț îi puse palma pe umăr.
— Am nevoie de un prieten lângă Laiotă, jupâne Nicolae.
— Azi Vodă m-a luat la ochi în Sfat. Și pe domnia ta. Dacă nu te prefă- ceai că șchiopătezi, amintindu-i
că e în scaun și datorită ție, te arestuia. l-ai arătat obrazul dinaintea întregii curți, și gestul nu i-a picat bine.
Dar, dacă zici că ai nevoie de mine acolo...
— Am nevoie de domnia ta lângă el ca să-mi dai vești și ca să-ți dau vești. Supune-te noului soare și
așteaptă zilele pe care le doresc și eu cât mai aproape. Dacă am învățat ceva acești ani, acel lucru e răbdarea
pisicii lângă borta șoarecelui.
— Nu te mai refuz, atunci, murmură Oprișa. De mâine dimineață voi fi cel mai supus slujitor al lui
Laiotă. Cum iau legătura cu tine?
— Prin porumbei călători, îl informă comisul. Îi țin aici, în pod, și las un îngrijitor pentru ei, vei avea des
vești de la mine.
— Ce vei face acum?
— După cum vezi, se confirmă temerile mele din toamnă, vine Basarab cel mic la rând, cu oștenii lui...
Că vrea sau nu Laiotă, război tot va fi, e între ciocan și nicovală.
— Porumbei călători și oameni înarmați, socoti sfetnicul, asta înseamnă Giurgiu. Pehlivănia de azi cu
demisia ascunde, cred, altele. Ești sigur că nu va trebui să te scot iar din vreo temniță?
— Una din rudele mele spunea cândva că un om informat face cât o mie de naivi, surâse tânărul. Oricât
de căpos și de viclean e Laiotă, va trebui să dea sașilor vești depre turci, ca să aibă liniște. Eu voi culege
aceste vești, dar numai domniei tale ți le voi da, ca să-l ai la mână, să nu se poată lipsi de domnia ta. Iar
temnițele pot s-aștepte...
— Nu-nțeleg nimic, oftă boierul. Cu cât te cunosc mai bine, cu atât îmi dau seama că nu te cunosc. Te-ai
înhămat la un jug care-ți soarbe toată vlaga. Merită?
 Vlăduț întoarse spre el o frunte încrețită.
— Suntem o țară mică peste care toți vor să treacă fără să dea socoteală. Puterea noastră stă în alianța cu
Moldova și Ardealul, altminteri ne vor călca turcii și pe noi, așa cum au supus pe atâția alții. Dar dacă stăm
cu mâinile încrucișate, cu frunțile plecate, temându-ne și de umbra noastră, nimic nu vom izbândi. Oricât nu
vor unii sfetnici să recunoască, ăsta-i adevărul. Dacă merită sau nu să lupți pentru asta, domnia ta hotărăști;
eu mi-am luat de-o grijă și am ales demult.
Oprișa îl privi printre gene, visător.
— E cea mai grea cale, și mulți s-au poticnit pe ea.
— E singura cale a unui bărbat adevărat; la fel ca mine gândesc și boierii care și-au dat demisia, și alții,
care nu au cutezat azi să vorbească. Eu mă bucur. O socotesc o victorie, dacă mă gândesc la faptul că sunt
tineri și au crescut sub Radu vodă, nu sub Ștefan vodă ori Vlad vodă. Sămânța oamenilor viteji n-a pierit din
Muntenia: ce poate fi mai îmbucurător?
Tânărul era serios, cugetă sfetnicul în timp ce se pregătea de plecare. Și are o liniște suspectă; se pare că
Laiotă va avea curând mari necazuri. Da, foarte mari necazuri...
 Capitolul 7. Sfârșitul războiului

—”... cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitei roabei tale, unde nu este durere nici întristare nici
suspin, ci viață fără de sfârșit...”
Micul grup de lângă mormânt asculta cu atenție slujba preotului din Amlaș. Cu măselele încleștate
Vlăduț privea încremenit crucea modestă de piatră de la căpătâiul mamei sale. Era al patrulea an de când
venea cu sufletul greu în Amlaș, încercând iar și iar să-și amintească făptura jupâ- niței Bucura, umbră
nedeslușită ce-i luminase primii ani ai vieții. Întregul trecut renăștea în fața ochilor săi, adunându-se într-un
singur punct: zilele din Buda și vizita la Vișegrad, câteva ceasuri care îi dăduseră viața peste cap .
—”... Veșnica pomenire, veșnica pomenire, veșnica ei pomenire!”
Vlăduț se dezmetici; slujba se termina iar Voicu și Chiriac se uitau la el. După ce preotul își strânse
patrafirul și jupâneasa Dina împărți colacii, se închinară și ieșiră pe poarta cimitirului, cu Vlăduț ținându-i de
umeri pe cei doi boieri.
—Azi e zi de reculegere și pomenire; mâine însă trebuie să plec înapoi la Corbeni. Avem multe de
vorbit. Jupâne Chiriac, te vei duce iar la Șercaia, unde vistiernicul prea îl laudă pe Radu vodă. Dacă voi avea
vești grabnice, poate jupâneasa Dina să ți le trimită?
— E femeie isteață, zâmbi cu plăcere soțul ei. S-ar descurca și singură în codru, măria ta.
— Foarte bine, se bucură Vlăduț. îți las banii trebuincioși.
— Numai mie nu mi-ai hotărât nimic, se plânse Voicu. Stau în Sighișoara ca un pui sub aripa cloștii, și
doar mănânc și dorm. Uneori mă întâlnesc cu jupânii Țacal și Stepan Turcul, și duminica după slujbă
mergem la cârciumă și bem câte un ulcior cu vin. În acești ani ai venit la mine de trei ori și l-ai trimis pe
Gheorghiță Mureș de patru ori cu vești despre măria ta și cu bani pentru boierii noștri. Dar în rest duc lipsa
zilelor de odinioară, când alergam pe ulițele Budei goniți de ucigașii magnatului.
— Hm, surâse tânărul, îmi amintesc totuși că atunci te plângeai de alergătură și te socoteai bătrân. Te-ai
răzgândit între timp?
— Mi-e dor de iarba câmpului, măria ta, și de galopul calului. Pribegii noștri or fi plini de politichie ca
stupii de miere, dar devin plicticoși, iar uneori sunt nesuferit de acri și atâta se plâng, de eu nu mai am umeri
pentru lacrimile domniilor lor. Sabia mi-a ruginit și ea, săraca!...
— O sabie ca a ta, Ioane, nu ruginește niciodată. Dar dacă vrei cu adevărat o schimbare, am pentru tine
ceva cu totul deosebit.
— Plec undeva? sclipiră cu interes ochii negri ai boierului.
— Mai ții minte un loc binecuvântat și dulce numit Dâmbu Stânii?
De bucurie și surpriză Voicu sări în sus, tot numai zâmbet:
— Cum să nu țin minte vinul de Nicorești al jupânului postelnic?
— Nu te trimit în pivnițele jupânului Toader, ci te trimit oficial, cu scrisori și bagaje. Se tot agită oști și
mocnește război, Ioane, și te trimit la Stăuceni să-mi iei oamenii în mână în numele meu. Totodată îi dai
postelnicului o carte de la mine și-i răspunzi la întrebări cât mai cinstit cu putință. Dai altă carte jupâniței
Maria și-i îmbrățișezi genunchii din partea mea.
Lui Voicu îi pierise râsul.
— Jupânița Maria? Uitasem că te-a salvat cândva...
— Nu-i doar atât, Ioane. E logodnica mea de aproape nouă luni, și vreau să-i liniștesc familia: n-am fost
prea răsfățat de domnii munteni și probabil au aflat și își fac griji. Dacă aș fi putut, m-aș fi repezit eu acolo,
dar așa îmi vei fi cel mai potrivit sol.
— Căsătoria e treabă serioasă, puse degetul pe rană Voicu, fără blândețe. Măria sa știe?
— Nu încă, dar va ști.
— Când? După nuntă?
Vlăduț se răsuci ca mușcat de șarpe.
— Ioane, de când îmi judeci domnia ta faptele?
— De când greșești, îl înfruntă boierul. Te-ai gândit ce zarvă va fi?
— Orice aș face și oriunde m-aș duce, Ioane, zarva îmi calcă pe urme; deja m-am obișnuit.
— Părerea măriei sale nu-i orice fleac; nu-l cunoști, dacă asta speri.
— El nu mă cunoaște, Ioane, îl corectă domol Vlăduț. Pe el cu ce l-a ajutat un rege cumnat? Dacă nu-l
avea de cumnat, era demult domn; dar Matei nu suportă gloria altuia, și îl va ține în temniță până îi va
ajunge regelui cuțitul la os. Dar clipa aceea nu-i departe, dovadă Panonia, Oradea și Croația, atacate de turcii
din Șabaț în ultima vreme. Când măria sa va fi eliberat, și dacă mă va chema la el, atunci îi voi spune despre
această hotărâre a mea, care pe el nu trebuie să-l angajeze cu nimic, dacă nu dorește. Așadar, spune-mi dacă
te duci în Moldova sau îmi las baltă treburile și mă duc eu.
— Doamne sfinte, se holbă Voicu, te-ai aprins rău de tot după copila aceea, nu-i așa? Nu mai vezi nimic
în jur.
— Nu mai e copilă, jupâne Voicu, și e logodnica mea. Așadar?
Suna în tonul calm al tânărului ceva pe care Voicu de dezobișnuise a-l auzi. Socoti rapid în minte cele
aflate și se înclină adânc:
— Voi fi fericit să beau cu jupânul Toader în cinstea fiicei sale, măria ta. Pot să-i spun cine ești?
— Ioan Vlad Albu, deocamdată.
— Iar dacă hatmanul mă va agăța cu vreo vorbă despre tine? E unchiul jupâniței, nu? Văr cu
postelnicul...
— Jupânul Șendrea, murmură surâzând Vlăduț. O vulpe bătrână, ce-i drept, dar nu va izbuti să te agațe,
așa cum n-a izbutit Ștefan vodă să mă ia sub porunca lui.
— Ah, când te-a cerut căpitan în oaste, își aminti Voicu.
— Nu, Ioane, de fapt voia să-i fiu un soi de jucărie cu care să șantajeze domnia munteană, cam așa cum
e tata la Buda. Voia să lupt contra lui Radu vodă pentru folosul lui.
— Inteligent, aprecie Voicu. Dar n-a reușit, nu-i așa?
— L-am silit să admită că sunt liber și că nu-mi poate porunci, dacă eu nu vreau, grăi încet Vlăduț.
Suntem cei mai buni prieteni din lume.
— Ai ales calea cea grea, observă Voicu mișcat. Lângă el ți-ar fi fost mult mai ușor. Dar simt eu că ai
făcut bine, măria ta, oricâte nopți nedormite te-a costat hotărârea asta.
Vlăduț își stăpâni o strâmbătură, dar tăcu. Pe chipul lui se citea totuși amărăciunea, și Voicu se opri
serios în loc.
— Ți-am fost mereu credincios, măria ta, și poate am greșit uneori socotindu-te prea tânăr pentru
anumite fapte. Voiam însă ca nimeni să nu-ți poată reproșa nimic, mai ales Vlad vodă. înțeleg, din tot ce mi-
ai spus, că poate fi mulțumit de tine și că nu-i faci numele de râs. înțeleg că ai muncit îndemnat doar de
voința și de mintea ta, și că te socotești liber și stăpân pe faptele tale. E o poziție demnă de invidiat, la care ai
ajuns prin puterile tale. Dar peste măria sa tot nu poți trece, iar cu jupânița Maria asta faci de fapt: îl
nesocotești. E vorba de un principiu.
— Știu, izbucni Vlăduț. De asta doar m-am logodit, aștept să se limpezească apele. Măria sa va afla de la
mine tot ce trebuie să știe.
— Dacă măria sa va respinge ideea, ce se va întâmpla cu biata fată? îi vei fi stricat deja viața. Ca să nu
mai vorbesc de familia ei, pe care vrei acum s-o liniștești prin gura mea.
Vlăduț se întunecă, îndârjit.
— Și eu sunt între ciocan și nicovală, dar mă voi bate până la capăt.
Boierul mai vârstnic se înmuie la vederea lui, atât de minunat de tânăr și plin de viață.
— Cum se face că se aprind și cele mai solide capete?
— N-ai picat niciodată în asemenea suferință? i-o întoarse Vlăduț.
— N-am avut timp, măria ta. Probabil că jupânița Maria are multe haruri, de vreme ce un pretențios
afurisit ca o soacră, așa cum te știu, și om al datoriei, se poate ridica împotriva tuturor pentru o fluturare a
genelor ei.
Tabloul zugrăvit era atât de exact încât Vlăduț tresări, atins.
— Nu zău, pretențios și afurisit?
— Ba chiar mai rău. Dar află că jupânița Bucura era mândră de această aplecare a ta: zicea că un strop de
sânge rece în asemenea împrejurări te va feri de multe necazuri mai târziu.
— Ioane, am o poftă grozavă să-ți sucesc gâtul, recunoscu tânărul. Ce i-ai îndrugat mamei despre mine?
— Adevărul, măria ta, și nici acela tot. Dar din ce frânturi m-a făcut să scap, a înțeles că are fecior falnic,
care cântărește atent o muiere înainte de a descăleca lângă ea. Dacă mă gândesc bine, în Moldova ai avut
destul timp de cercetări; și, cum se împlinesc nouă luni...
Ca să-i pună pumnul în guler, Vlăduț n-avea nevoie decât de un pas; făcu pasul, dar se stăpâni în ultima
clipă, grăind apăsat:
— Află că nici n-am atins-o, deși nu dorința ne-a lipsit la amândoi.
— Atunci situația e mai gravă decât credeam. Ești serios.
— De un ceas încerc să-ți explic asta. Am reușit, în sfârșit?
— Nu te supăra, dar ai sărit destule garduri înainte, deși eu mă făceam că nu văd iar măria ta tăceai ca
peștele-n ciorbă. Am crezut că e doar o fierbințeală trecătoare, pe care o iei drept țel al vieții. Dar dacă așa
stau lucrurile, îmi cer iertare că te-am necăjit. Sunt al măriei tale din tot sufletul și te voi ajuta. Mă duc și la
Dâmbu Stânii, și la Stăuceni, până ce-mi vei da semn să vin înapoi, ca să înduplecăm împreună o mândrie de
voievod aprig și drag nouă...
La zece pași în urma lor, Chiriac și jupâneasa Dina îi văzură pe cei doi bărbați îmbrățișându-se și
bătându-se pe umeri, cu prietenie.

Copilul deschidea ochi mari și negri spre chipul celui care se aplecase deasupra leagănului, țocăind din
buze. Degețelele gingașe apucară mustața, se încleștară pe ea și traseră vârtos.
— Au! țipă Mircea, încercând să se desfacă din strânsoare. Când reuși, avea lacrimi în ochi, dar râdea:
Jupâneasă Cană, trebuia ca această copilă să iasă băiat. Râde hatmanul de mine ca un pehlivan ce este,
susținând în gura mare că plătesc astfel niște păcate de care numai el are știință. Ce păcate, Doamne iartă-
mă! Avem o mândrețe de copilă de care și Vodă ar fi mai fudul ca un păun...își mângâie odrasla cu un deget,
o stupi să nu se deoache - deși fetița avea legată ață roșie în jurul mânuței - după care se îndreptă fălos, cu
pumnul în șold. Soția lui îi surâse:
— Copila îi spune tatălui ei că-l iubește.
— Înfocată dragoste, rosti Mircea. O fi semănând maică-sii cumva?
Cana se îmbujoră, degetele oprindu-i-se pe andrelele cu care împletea colțuni, și îl fulgeră pe sub
sprâncene. Mircea îi luă obrajii în palme și o sărută zdravăn drept răspuns.
— Nebunule! șopti ea, trăgând cu ochiul la mama ei, care broda ceva pe o ie și care se prefăcea că nu-i
vede. Jupâneasa bătrână mustăcea însă, plăcându-i să-i vadă hârjonindu-se ca doi copii, deși erau căsătoriți
de aproape doi ani, iar de o lună apăruse și llinca, cea mai negricioasă și mai zgomotoasă fetiță din neamul
Toaderilor. Cana o adusese pe lume în conacul lor cel nou de la Todirești, unde se mutase tânăra pereche de
un an. Conacul era clădit simplu și larg din piatră și lemn, înălțându-se la un ceas călare de Dâmbu Stânii.
Nu aveau chiar tot ce le trebuia, dar postelnicul insistase să aibă casa lor. „Eu v-aș dori aici, dar ce treabă am
eu cu voi, copii? Și păsările, când se desprind de părinți și își găsesc pereche, construiesc un cuib nou. Ce
veți ridica cu sudoarea voastră veți prețui și veți apăra mai bine”, grăise postelnicul. Firește că-i ajutase din
belșug cu bani, oameni și materiale, dar nu-i lăsase pe tânjeală. Maria fusese alături de ei luni de zile, în
muncile migăloase care fac dintr-o casă un cămin. Era și acum, cosând lângă jupâneasa bătrână; când cei doi
soți începură să șușotească, se ridică de pe laviță și lăsă lucrul.
— Cred că s-au copt plăcintele, mă duc să văd...
Și ieși, urmărită de privirea fratelui ei. Acesta continuă să șoptească vorbe dulci și deocheate la urechea
nevestei, dar când lipsa Măriei se prelungi, o luă domol către cuhnie. Sora lui nu era înăuntru; îi zări zulufii
aurii abia în pridvorul din spatele casei. Se apropie tăcut și rămase la doi pași de ea, cercetându-i chipul
delicat. Se încruntă. Pentru sora lui se băteau ca orbeții o grămadă strălucitoare de curteni, iar ea stă
înfundată la moșie, refuzând să-i calce piciorul între atâția pretendenți. Parcă voia să se răzbune pe ceva.
Mircea știa pentru ce se frământa sora lui; de fapt Maria tânjea, dar era prea mândră pentru a o arăta. Uneori
masca ei se dărâma: ca acum. Dar Mircea se înșelase de data asta: Maria nu plângea, ci surâdea cu dulceață
unui lucru pe care-l ținea în mâini. Nu-I auzise defel. Mircea tuși; ea tresări și se ridică, ascunzând la gât
ceea ce ținuse până adineauri; ori, cel puțin încercă, dar Mircea îi înhăță iute palmele, oprind-o.
— Nu-i nevoie să te ferești de mine, Mărioară, grăi el blând. Se pare că priveai ceva plăcut; dacă-i așa,
iartă-mă că te-am tulburat.
— Nu m-ai tulburat. Și așa trebuie să mă întorc la plăcinte și...
— Maria, o luă el de umeri, de ce nu te întorci la Suceava?
Ochii ei albaștri se umbriră.
— Aici sunt fericită.
— Aici tânjești prea mult, locul ăsta te răscolește. Dar dacă preferi să te minți singură, eu nu-ți mai spun
nimic. îmi pare doar rău că s-a întâmplat după cum m-am temut. Fii tare, în așteptarea lui...
O mângâie pe frunte și o lăsă înainte, să treacă spre cuhnie. Curiozitatea îl făcu s-o oprească iar:
— De fapt, la ce te uitai așa zâmbitoare?
Maria furișă o privire printre gene la el, dar liniștea lui o convinse.
— Un medalion... Darul de logodnă al lui Vlăduț.
— Deja te-ai înveselit când i-ai pomenit numele, observă el. Ar trebui să vorbești de el mai des. Arată-
mi și mie darul. Am avut întotdeauna încredere în gusturile lui. Rar bărbat mai falnic și om de duh mai aprig
decât el. Ți-am zis vreodată că a îndrăznit să se mândrească, în fața Radului vodă și a sfetnicilor lui, că e
prieten cu Ștefan vodă? Ei voiau să-l acuze iar el i-a plesnit peste nas. Zău, surioară, nărăvaș prieten mai am
și eu, Dumnezeu să-l țină...
— Uite lănțugul, i-l întinse Maria. Mircea îl luă curios, răsucindu-l în soare ca un copil și bucurându-l
strălucirea pietrelor scumpe.
— Am zis eu că are gusturi bune...
Apoi tăcu, deoarece deslușea abia acum crucea și dragonul încolăcit, migălite cu finețe în aur. Degetele
tânărului începură să tremure: ochii lui găsiseră o inscripție binecunoscută, cu litere latine, mărunte ca un
vârf de ac. Semnificația lui sărea în ochii oricărui cunoscător.
— Hristoase, ce giuvaer e ăsta? suspină surprins. Departe de a bănui ce-i în mintea lui, Maria răspunse
domol:
— Mi-a spus că îl are din familie, amintire de la un boier neamț, și că trece doar în stăpânirea celui mai
mare fecior. I l-a dăruit părintele lui, când s-a născut... Iar Vlăduț mi l-a dat mie...
Mircea părea că văzuse o nălucă. Îi înapoie încetișor medalionul.
— Boier neamț? șopti el. E și ăsta un fel de a-l numi pe împăratul romano-german... Hm, își găsi el
glasul, ți-a mai spus ceva de familie?
— Nu, doar că maica lui murise de curând... Asta se petrecea când stătea la noi...
Maria tăcu, amintindu-și că acea mărturisire dusese la sărutul din grajd. Începuse ca un joc nevinovat și
sfârșise în biserica din Bacău... deocamdată. Puse lănțugul la loc sub rochie, neștiutoare de furtuna care se
dezlănțuise în sufletul fratelui ei. Acesta o privea cu spaimă și uluire, iar limba i se legase. înțelegea totul;
știa acum de ce hatmanul îl ținuse departe de știrile privitoare la prietenul lui, comisul din Corbeni. Se
explicau toate cele ce-l nedumeriseră atâta timp.
— Ce nebunie! se înfieră el, neauzit. Câte necazuri ne pasc! Și soarta ta care va fi, surioară, cununa
domnească ori liniștea mănăstirii?
Două zile mai târziu sosea la conac jupânul Voicu.

Mănăstirea Cozia își oglindea ca de obicei zidurile în apa Oltului. Se însera; pe valea râului se stârnise
un curent răcoros, foșnind cetina brazilor. Oprit în drum, călătorul ostenit cerceta iar zidurile masive ale
sfântului lăcaș. Purtat de vânt, sunet stins de toacă pătrunse în auzul lui. Bătăile îi erau cunoscute, monahii
erau chemați la slujba de seară. Se închină, după care grăbi spre mănăstire.
După un drum la casa oaspeților, la grajduri și la egumen, pătrundea în chilia unde era așteptat. Mureș se
ridică vioi de pe laviță.
— Am ajuns și eu de câteva ceasuri, stăpâne, am gonit zi și noapte... Am fost la București și Giurgiu,
unde căpitanul Buzea pândește în continuare și te vestește că Radu vodă strânge lefegii și agită cetățile cu
trimiși, ca să-l părăsească pe Laiotă. Are vreo două mii de săbii la acest ceas, plus unele ajutoare de la
Skender beg, care nu se poate abține să nu-l ajute, deși s-a încheiat pacea între Poartă și Laiotă. Oprișa îți
spune că Laiotă a făcut pace cu sultanul, că s-a dus în persoană la Adrianopol, ba chiar făcea haz de necaz
felicitându-te pentru sfatul bun pe care i l-ai dat lui Vodă.
— Ha! făcu Vlăduț. Frumoasă cinste are Skender beg, că-l ajută pe Radu vodă când nici nu s-a uscat
cerneala pe tratatul de pace. Mda, dar uitam că beiul de Giurgiu e mai sultan decât sultanul. Ah, Mureș, până
ce nu va fi dărâmată cetatea asta, nu va fi pace la Dunăre.
— Pace nu va fi câtă vreme vor fi tari și slabi pe lume, stăpâne.
— Prea adevărat, oftă Vlăduț. Dar ce e Giurgiul, de fapt? O grămadă de pietre făcută de mâna omului.
Cel ce va veni în numele Domnului va dărâma această lucrare omenească doar cu o atingere a ramurii de
măslin.
— Când? Cum va fi asta? grăi Mureș cu bun-simț, scuturând fruntea impresionat și gândind: „Nici n-a
intrat bine în mănăstire și a și început să vorbească în subînțelesuri și pilde, ca un popă”. Vlăduț îl ghici:
— Uneori, ca să poți purta ramura de măslin, trebuie să porți întâi sabia, dragul meu. Zi mai departe.
— Oprișa te mai anunță că Laiotă stă cu un picior în scară și cu ochii pe Giurgiu, unde trimite sol după
sol, cerând îndepărtarea lui Radu. Apoi, ultima veste sosită de la Bălgrad arăta că Basarab cel tânăr a
dispărut de la curte cu gând de a strânge lefegii. E ajutat de Bathory. Laiotă a fost părăsit de încă doisprezece
boieri tineri, care s-au retras la moșie după sfatul jupânului Alexandru. Te așteaptă să vă întâlniți.
— Asta-i tot? se ridică tânărul. Bine, ai alergat cu folos...
— Încă una, stăpâne: au venit aici de ieri prietenii domniei tale, oltenii, cu jupânesele lor și cu slugi. Au
tras la casa mare.
— Ia te uită! fluieră Vlăduț. Chiar Barbu și Pârvu? Parcă părintele lor era bolnav, iar ei fac drumuri lungi
cu nevestele după ei? Ciudat...
Mureș săltă din umeri și-l urmă la biserică, unde începea utrenia.
Rămas în urma tuturor credincioșilor din biserică, Vlăduț scruta cu interes mulțimea acestora, în căutarea
Craioveștilor. Erau acolo, Barbu și Pârvu în dreapta, nevestele lor în stânga, mărunte și închinându-se cu
smerenie. Mai era un boier tânăr și oacheș, ale cărui mișcări iuți ale capului contrastau cumva cu liniștea
monahilor din jur. Erau și alți poporani, căruțași, negustori în trecere, săteni din munte sau călători ce
poposeau peste noapte în mănăstire, dar Vlăduț privea doar la cei doi frați. Când boierul necunoscut își
aplecă barba la urechea lui Pârvu, Vlăduț dădu mulțumit din cap: cei trei erau împreună. Ar fi vrut să-i
urmărească mai bine, însă jupâneasa Negoslava întoarse întâmplător fruntea și-l zări. Făcu semn cumnatei
sale, care se uită și ea și tresări, ducându-și mâna la inimă. Vlăduț le salută adânc: aveau să vorbească după
slujbă.
Într-adevăr, de cum se sfârși utrenia se întâlniră în arhondaric, unde monahii tineri puneau de cină.
Vlăduț luă loc în dreapta egumenului, obicei pe care chir Paisie îl admitea cu plăcere, tânărul fiind dintre cei
care puteau vorbi cu el despre cele sfinte tot timpul mesei; dar această așezare aduse un zâmbet semeț pe
buzele boierului necunoscut, care se așezase între Barbu și Pârvu. Primul era numai lapte și miere.
— Credeam că ești la curte, prietene Chiriac.
— Iar eu vă credeam la Strehaia. Cum se simte părintele vostru?
— Și-a venit în fire, slavă Domnului, se închină Pârvu. În primele zile am crezut că-l pierdem, așa că am
venit aici toți patru pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu că tătuca s-a însănătoșit.
— Foarte bine ați făcut, dragii mei, grăi serios Vlăduț. Asta e cea dintâi îndatorire a noastră. Mă bucur
pentru voi.
Le închină pocalul cu vin, politicos, gândind: „Să mă fi înșelat eu oare?” De la masa alăturată jupânesele
cătau la ei. Vlăduț observă două lucruri în același timp: privirea Neagăi spre boierul necunoscut, care părea
să-i întoarcă interesul, și nervozitatea lui Pârvu când se uita de la comis la necunoscutul boier. Apoi privirile
Neagăi și ale lui Vlăduț se încrucișară, și el nu putu să nu-i admire frumusețea și focul firii, care răzbăteau
din orice mișcare a ei. Își întoarse totuși îndată ochii de la ea, cu o grabă care aduse un fulger în privirea ei
aprigă.
— Mare noroc am avut, comise, zicea Barbu. Noi...
— O clipă, îl opri Vlăduț. Nu mai sunt comis de o lună, și nici la curte.
— Cum! se mirară cei doi frați în cor. De ce?
— Am demisionat, pur și simplu, explică el agale. Vodă a făcut pace cu Poarta, deci mi-am slobozit
steagul la vatră.
— Hm, făcu Barbu, să cred că te-ai supărat pe anumite fețe înalte?
Nările comisului fremătară vizibil.
— Nu contează supărarea mea, prietene Barbu. De când stau degeaba sub arme toate îmi merg pe dos,
deci am tăiat răul de la rădăcină. Voi gusta iar libertatea drumurilor de negoț. E un câștig.
— Mărunt câștig, domnia ta, observă boierul necunoscut, cu calm.
— Jupâne Chiriac, se foi Pârvu, acesta e un bun prieten al nostru, tot neguțător ca tine, și îl cheamă
Danciu. Crede-I dacă zice că-i câștigul mărunt. Sunt de acord cu domnia sa.
— Poate are dreptate, admise Vlăduț. îmi pare bine să te cunosc, jupâne Danciu. Prietenii domniilor lor
sunt și prietenii mei.
Jupânul Danciu își mângâie barba neagră. Cătau unul la altul cu atenție, cântărindu-se fără fereală.
— Și ce neguțezi, jupâne Danciu? Ești vechi în meserie?
— Sunt mai nou, zise celălalt, dar știu să socotesc un câștig.
— Sau o pagubă.
— Sau o pagubă, jupâne Chiriac, aprobă Danciu. Dar de ce ai demisionat? Nu mai era nevoie de sabia ta
la București?
„Aha!” gândi triumfător Vlăduț, dar grăi modest:
— Eu așa am crezut, că Vodă avea nevoie de mine; viitorul va hotărî dacă m-am înșelat sau nu.
— Admirabilă răbdare, oftă Barbu cu ochii la Pârvu. Acesta continuă:
— Da, însă răbdarea e o virtute îndoielnică atunci când n-are temei. Ești sigur, prietene, că sinceritatea ta
va fi apreciată de Vodă?
— Sper.
— Și dacă nu?
— Am eu dreptul să pun condiții lui Vodă?
 — Dacă binele țării o cere, de ce nu? ripostă Danciu. Domnia ta ești cel care ai ridicat singur un steag și
l-ai înfruntat pe Radu vodă, care a pus preț pe capul tău. Ești vestit și lăudat de mulți.
— Chiar așa? se miră naiv tânărul.
— Da, prietene, dar Laiotă n-a știut să te prețuiască. Un stăpân bun nu își gonește slujitorii credincioși.
Meriți mai mult, comise Chiriac.
— Poate, păru copleșit Vlăduț, dar eu nu trec din stăpân în stăpân toată ziua. Ce vrei, jupâne Danciu,
sunt răbdător. Nădăjduiesc în îndreptarea păcătosului, nu în moartea lui. Cei care ți-au povestit faptele mele
ți-au pomenit, poate, că nu aștept daruri de la domni.
— Ești prea modest.
— Dimpotrivă, sunt pretențios, jupâne Danciu. Pun de fapt omul la încercare, să-l văd cât de șovăielnic
e. N-am nevoie de averi sau de glorie, dacă prețul e să ascult zilnic lătratul unor cotarle. Dacă n-am cu mine
un om pe placul meu, nu mai pun pic de suflet în ce fac.
— Sau îți dai demisia și alegi libertatea drumurilor. Prost stăpân ai!
— Îl ai și domnia ta, replică Vlăduț. Doar i-am jurat credință cu toții.
Celălalt tresări, oltenii cătară unul la altul iar Vlăduț se bucură în ascuns de încurcătura lor. Danciu își
reveni primul.
— Fiecare din noi avem un stăpân pe care trebuie să-l slujim, dar depinde de stăpân, așa încât să-l slujim
cu drag și cu credință tare... îți trebuie un domn înțelegător, jupâne Chiriac.
— Ah, murmură Vlăduț, ai rostit cuvinte săpate în inima mea... Dar, pe lângă suflet înțelegător, acel
domn ar trebui să aibă și conștiința locului său, nu crezi? Fiind pus de Dumnezeu deasupra oamenilor de
rând, se cuvine să-și îndrepte atenția asupra binelui supușilor lor și să-și întărească țara, s-o înalțe și s-o facă
o gură de rai. Dar eu am văzut mărimi care își întăresc mai ales averile proprii și uită de ascultarea către
Dumnezeu, adică prima lor îndatorire pe pământ. Domnia ta, fiind la fel de negustor ca mine, ai călătorit
mult și ai apucat să vezi nimicnicia firii omenești, de aceea ți-am vorbit deschis.
— Ești cam aspru și ai o filosofie simplă, comise, pe care o pun pe seama dezamăgirii, rosti Danciu.
Rostul unui domn nu-i doar binele țării, ci și al fiecărui om al lui. O țară nu-i puternică dacă cei care o țin
sunt slabi, nu crezi?
— Ba da. Dar omul nu-și întărește trupul doar cu pâine, ci și cu duh sfânt. Brațul unui oștean devine
puternic prin hrană, prin exercițiu și prin hotărâre; dacă ai numai hrana și lucrul, fără credință, degeaba.
— Înțeleg că ai model pe Ștefan vodă, comise.
— E prietenul meu, jupâne Danciu. Dar domnia ta ce model ai?
— Pe Mircea vodă Bătrânul, la mormântul căruia m-am închinat azi.
— A, e modelul tuturor, aprecie binevoitor Vlăduț. La vremea lui măria sa juca pe degete împărăția
păgână dimpreună cu regatul ungar. Dar cum socotești să ajungem iar la mărimea și puterea de atunci a
țării? Cum vezi readucerea la trupul țării a Dobrogei, Severinului, Giurgiului, raialei Turnu, Chilia și
Basarabia întreagă, până la limanul Nistrului? Cum socoți să-i oprești pe turci să atace Balta Mamina, cum
fac azi?
— Azi e imposibil așa ceva, Evropa nu mai e aceeași, pufni celălalt cu superioritate. Pacea e cea mai
importantă, dar dacă e nevoie de brațul înarmat al țării noastre, îl vom da.
— Cui? Creștinilor sau păgânilor?
— Ah, comise, ești foarte insistent, zâmbi Danciu.
— Dezamăgirea, știi, făcu lejer Vlăduț. Deci?
— Creștinii sunt frații noștri, nu? Dar trebuie să fim prudenți, căci suntem ca puiul de căprioară între toți
acești lupi.
— Asta-i părerea sinceră a domniei tale?
— E părerea tuturor oamenilor cu cap .
— Atunci modelul domniilor voastre e ca o icoană pe perete: vă închinați la ea, dar când ieșiți din odaie
îi întoarceți de fapt spatele.
— E părerea ta? își subție buzele Danciu.
— E părerea oricărui om care s-a închinat la mormântul măriei sale cu gând cinstit. Dar asta nu trebuie
să ne învrăjbească: suntem în lăcaș sfânt și bem în liniște un pocal cu vin, după un drum lung.
— Mda, un drum lung. Ziceai că vii din Ardeal?
— Ca și domnia ta, surâse dulce tânărul, făcându-i pe ceilalți să tresară, adăugând alene: De unde știu?
Porți mantia plisată după ultima modă la Bălgrad și Buda. Greșesc cumva?
— Mi-a plăcut întotdeauna să fiu în pas cu moda.
 — Mda, nu-i rău. Dar poate pui și o cămașă de zale sub mantie; nu de alta, dar Radu vodă s-a însănătoșit
și strânge lefegii. Vine războiul, jupâne Danciu, și de obicei, când doi se ceartă, câștigă al treilea, iar mie nu-
mi place.
Oltenii se priviră stârniți, pe când Danciu replică:
— De ce să nu-ți placă, comise? Cei doi care se ceartă ți-au călcat nădejdile în picioare; poate al treilea e
mai bun.
— Poate al treilea va fi Poarta. Sunt prea bătrân ca să învăț acum să mă rog pe turcește - ptiu, cruce de
aur cu noi!
— Poate al treilea va fi creștinătatea.
— Poate mă vei lămuri de dreptatea domniei tale zilele astea, dacă nu pleci, jupâne Danciu. Deocamdată
sunt atât de ostenit încât mi-e teamă că adorm aici, se ridică Vlăduț. Noapte bună, dragii mei. Sărut dreapta,
preasfințite Paisiel... Ne vedem mâine, nu?
— Plecăm abia poimâine, îl anunță Pârvu.
— Minunat!...
„Ziua de mâine va aduce multe fețe boierești aici, la matca lor”, cugeta Vlăduț. „Ah, jupânilor, v-am
ghicit: Craioveștii îl susțin pe Dănescul cel tânăr. Deștept, nimic de zis! Mâine se va vedea puterea fiecărei
tabere, dar pot de pe acum să-l sfătuiesc pe Ștefan vodă să nu-și strice oștenii pe fala acestui Basarab zis
Danciu... Ieftin lucrat, să mă atragă de partea lor!”
Înainte de a se retrage în chilie la odihnă, Vlăduț trecu iar în pronaosul bisericii, îngenunchind la
mormântul ctitorului. Dus pe gânduri, nu observă când o umbră tăcută i se alătură în întunericul punctat de
sâmburele arzând al candelei. Se încruntă când șoapta jupânesei Neaga îi răsună în ceafă:
— Ești trist, Doru... De ce?
— Pentru că eu mă închin la mormântul măriei sale de fiecare dată când trec pe aici, și cuget. îl cunoști
de mult pe Danciu?
— De ce mă întrebi? Ne vedem după atâta timp și asta te roade?
— Ah, drăguță, ce știi tu câte mă rod pe mine! Dar am ochi să văd în jur. Ești imprudentă, Neagă, chiar
dacă eu mă bucur că ești aici. Ceasurile de veghe lângă patul bolnavului nu ți-au alungat bujorii din obraji.
Ești la fel de frumoasă ca întotdeauna.
În întuneric glasul lui răsuna calm, fără acea scânteie de foc pe care jupâneasa i-o auzise alte dăți. Se
bucură de vorbele lui, dar socoti că trebuia să-l înțepe un pic pentru lipsa cu pricina. Surâse afectat lângă
urechea lui și își legănă faldurile rochiei:
— Nu ești singurul care mă laudă astfel, Doru. Și Pârvu, și Danciu îmi ridică harurile în slăvi.
— Zău? Credeam că oltenii sunt cei mai geloși bărbați din lume, draga mea, cum de lasă Pârvu pe un
boiernaș oarecare să se uite la tine în felul ăsta?
Atinsă, înălță fruntea.
— Danciu nu-i un oarecare, ci e un prieten bun, plin de măreție, de care se va mai auzi.
— Și eu vă sunt prieten, aminti el. Poate mai bun decât credeți azi, cu vorbele acestui Danciu în urechi.
Faptul că ne-am iubit n-are nici un amestec.
—„Ne-am iubit”? păli ea. Adică mă părăsești?
De astă dată Vlăduț oftă sincer și-i luă mâna.
— Mă bucur că ne-am văzut aici, Neagă, deoarece pot să-mi iau rămas bun. Plec la drum lung și
primejdios, și aș fi cu sufletul împăcat știind că nu-mi porți supărare pentru tot ce ți-am greșit vreodată.
Neaga nu se îndoi nici o clipă de sinceritatea lui.
— Vorbești de parcă ai pleca la război, se agăță ea de brațul lui. Parcă te-ai aștepta să nu te mai întorci,
Doru. Dar eu voi fi aici, rugându-mă să nu ți se întâmple nimic rău. Chiar trebuie să pleci?
— Da.
Vocea îi fusese liniștită și severă, retezând orice insistență. O mângâie ușor pe obraz și se ridică,
stăpânit.
— Să-i spui lui Pârvu să nu te mai ia în drumurile lui. Pot deveni primejdioase pentru o femeie, mai ales
dacă prietenul Pârvu nu cască ochii înainte de a începe lucrul pe care-l plănuiește. La revedere.
— Stai, îl opri ea sugrumat. Ce știi de planurile lui Pârvu?
— Nimic, dar văd că știi domnia ta, și nu mă mir. Ești fată isteață, vezi așadar dacă am dreptate sau nu
cu acest Danciu mult lăudat...
Cu toate că-și impusese să aibă sângele rece, Neaga izbutise să-i aprindă în suflet un val de gelozie
neașteptată și absurdă când pomenise numele de împrumut al Dănescului cel tânăr. Plin de resentimente,
hotărî să uite sfințenia locului și s-o pedepsească pe măsură, amintindu-i că are un stăpân. O cuprinse și o
trase la piept; o luase prin surprindere, și până să găsească ea o mustrare potrivită, gura lui îi înăbușea
cuvintele cu fermitate. Neaga ar fi vrut să se împotrivească văditei lui mânii, dar o parte din ea cânta de
bucurie față de gelozia lui. Când palmele lui îi poposiră calde pe trup, femeia se topi. înțelese că puterea lui
asupra ei rămăsese întreagă și de nezdruncinat. Se lipi mai tare de corpul lui puternic și drag, suspinând
înfometată, dar când o simți tremurând de dorință și nerăbdare, Vlăduț o eliberă iute.
— Poate ne mai vedem noi, promise încet, apoi plecă lăsând-o cu genunchii moi și răsuflarea întretăiată.
Abia mai târziu Neaga putu cugeta în liniștea iatacului la vorbele lui.
A doua zi Mureș pleca în goană spre Amlaș, ducând jupânului Chiriac două cărți. În același ceas pleca și
Vlăduț spre Vâlcea. După trei zile de așteptare la han, Mureș ajungea la el mort de oboseală, dar cu
răspunsul în buzunar.
„Am trimis a doua carte la Dâmbu Stânii printr-un om de încredere", scria jupânul Chiriac. „Plec curând
la Șercaia. Te anunț la Corbeni de tot ce se petrece. Sănătate.”
Vlăduț dădu foc hârtiei și o urmări cum arde, în timp ce un zâmbet rece i se întindea pe buze.

„Domniei sale jupânului Voicu, de la Ioan Vlad, sănătate. De cum vei primi această carte și o vei citi
atent, te rog să mergi îndată, în numele meu personal, în locul unde s-ar găsi m.s. Ștefan vodă ori d.sa
portarul Sucevei, pentru discuții importante. Dar întâi află că:
1.Basarab vodă și-a întărit poziția în țară în urma tratatului de pace cu Poarta. Puterea sa e asigurată de
boierii bătrâni, vornicul Dragomir al lui Manea și județele de câmpie, de la Teleorman la Râmnicu Sărat și
Brăila. Orășenii stau în așteptare.
2. Radu vodă s-a însănătoșit destul pentru a începe lupta pentru scaun. Puterea sa e mai mică decât a
domniei actuale și se află în Giurgiu, Vlașca și Ialomița. Are lângă el pe Cazan și pe Manea spătarul.
Orășenii nu-l vor și i-au respins trimișii care încercau să-i agite contra domniei lui Basarab vodă.
3. Basarab cel mic are sprijinul pribegilor din Ardeal și pe al judelui Matei, care îi înlesnește drumurile la
Buda și Bălgrad. Are azi, după închinarea m.s. Basarab vodă, și susținerea regelui Matei Corvinul. În
Muntenia agită azi prin propria-i prezență pe boierii olteni și mehedințeni, iar banul Craiovei îl ajută fățiș. Îi
mai are pe vornicul Neagu și pe paharnicul Vintilă Florescu. Orășenii nu se amestecă.
După cum se vede, jupâne Voicu, Țara Românească e azi împărțită în trei tabere aproape egale ca putere,
și toate trei favorabile turcilor. Am vorbit personal cu Basarab cel mic ieri și azi, la Cozia. Ajutorul banului
Strehăianu e semnificativ, și vorbele Dănescului mi-au confirmat părerea dintâi: Basarab cel mic e favorabil
unei înțelegeri cu Poarta, singura diferență între el și unchiu-său Laiotă fiind vârsta și firea. E mai tânăr și
mai repezit, deci mai ușor de întors pe degete de un vulpoi ca banul, ale cărui interese în împărăția turcească
sunt binecunoscute. Prin urmare, orice ar promite Dănescul cel mic la Buda ori Suceava, odată ajuns în
scaun va părăsi cauza creștină.
Așadar, Țara Românească este iar în pragul războiului civil, stare primejdioasă cu atâta oaste turcească
în Balcani, la un pas de Dunăre. Mergi la m.s. Ștefan vodă, sau, dacă nu se poate, la jupânul Șendrea;
prezintă această situație și roagă din partea mea ca Moldova să nu sprijine cu oaste pe Basarab cel tânăr,
oricât ar presa Bathory. Dacă ți se spune că Laiotă trebuie schimbat cu un domn prieten Moldovei, domnia ta
vei răspunde că e preferabil un domn creștin la Târgoviște decât un bei păgân, și că e mai bine să aibă la
miazăzi o țară creștină bine întocmită și cu un domn stabil, decât un haos sau o raia. Dacă ți se garantează
pentru Dănescul cel mic, vei răspunde că m.s. Ștefan trebuie să știe că Dănescul e sprijinit de același Albu
cel Mic de unde a pornit trădarea lui Isaia, acum patru ani. Dacă m.s. crede că insist împotriva lui Basarab
cel mic doar fiindcă e Dănesc și dușmanul meu, răspunde-i că l-am avertizat asupra lui Laiotă și nu m-a
crezut. Cea dintâi condiție pentru siguranța Moldovei e o Muntenie întreagă și statornic creștină, cu un domn
creștin, abia apoi fiind și prieten. Dacă m.s. Întreabă ce propunem, asigură-l că se va găsi cine să-l
pedepsească pe Radu vodă, așa cum și m.s. va ști să pedepsească neobrăzarea Dănescului bătrân. Bine ar fi
ca m.s. Ștefan vodă să-și întărească oastea și să nu verse sânge moldovean pentru fala unui domnișor care l-
ar trăda a doua zi. Bine ar fi ca m.s. să aibă încredere în mintea și sabia unui prieten al măriei sale, prieten
care și-a călcat de multe ori pe suflet pentru a se sili să gândească lucid și obiectiv, tocmai pentru că are o
nădejde în domnia Moldovei. Deasemeni, altă propunere este ca m.s. să insiste la Buda pentru cucerirea
cetății Șabaț, campanie pe care regele o amână de prea multă vreme. Asigură pe m.s. Ștefan vodă că
demersul meu e doar o rugăminte dictată de grija pentru soarta țării mele pândită de război civil, nicidecum
un amestec în gândurile și faptele măriei sale, pe care eu le voi admira întotdeauna. Sfârșește, jupâne Voicu,
prin a-l asigura de veghea mea aici, așa după cum am promis m. sale cândva, că sunt sănătos și că aștept,
împreună cu slujitorii și prietenii mei, ziua aceea pe care o dorim cu toții cât mai apropiată. Mulțumește-i
după obicei pentru orice va binevoi m.s. să hotărască, și trimite-mi răspuns prin omul jupânului Chiriac.
Trimisul va sta până îi dai răspuns; dacă vor și alții să-mi scrie, să folosească același curier.”
Jupânul Voicu oftă, frecându-și fruntea cu palma, și înfășură sulul la loc. Ajunsese la Dâmbu Stânii abia
de trei zile și nici nu apucase să se desprindă de postelnic și de pivnița acestuia când sosise scrisoarea din
Amlaș, aducându-l cu picioarele pe pământ. Privi pe sub sprâncene la postelnic și la fiul lui, care-l urmăreau
liniștiți, apoi la curierul din Amlaș.
— Se pare că trebuie să plec la Suceava, oameni buni. Dar mă întorc cât de repede, cu un răspuns pe care
acest vrednic om îl va duce înapoi la Amlaș. Poate doriți să-i trimiteți jupânului Vlăduț vreo carte?
— Dacă noi nu, știm oricum pe cineva care abia așteaptă, zâmbi în barbă postelnicul. Jupâne Voicu,
venirea ta a adus o rază de soare. E nevoie de acest drum la Suceava? Rubiniul meu nu s-a terminat.
— Tată, poate uncheșul are poruncită grabă, îl opri Mircea. Merg cu domnia sa la Cetate, dacă mă vrea
tovarăș de drum.
— Chiar voiam să te rog, nepoate, adeveri Voicu. Ești un băiat bun.
Postelnicul schimbă o privire cu fiul lui înainte de a aproba:
— Mergeți sănătoși, dragii mei...
Mult timp pe drum, Voicu rămase tăcut, răsucind în minte vorbele pe care le-ar putea spune hatmanului
sau domnitorului. Mai citi de câteva ori scrisoarea, sprijinind hârtia de oblâncul șeii, mormăind câteodată,
până ce soțul său mai tânăr i se alătură și-i puse mâna pe umăr.
— Nu mă îndoiesc, uncheșule, că Vlăduț știe să scrie limpede o poruncă. De astă dată încotro te mână?
La Vodă?
— Sau la hatman, își scărpină boierul barba. De aceea mă bucur că ești cu mine, să-mi netezești calea.
— Știu, uncheșule.
— Știi?
— M-am obișnuit cu felul lui de a lucra. Dacă ți-aș povesti toate câte le-a făcut în Muntenia, ți s-ar face
părul măciucă. De Buzea ți-a spus?
— Da, e căpitanul steagului lui și a fost credincios lui Vlad vodă.
— Iar Radu vodă și o mulțime de mari boieri munteni îi vor pielea, pe când Vlăduț îl ține alături ca pe-o
doică. De Oprișa ți-a povestit?
— Sfetnicul? Da, sunt prieteni.
— Atât de buni prieteni încât sfetnicul și-a riscat capul ca să-l scoată din temniță, să-l ascundă și să-l
pună pe picioare. Interesant, ce zici?
— Unde vrei să ajungi? se încruntă boierul. Nu pricep, nepoate.
— Uncheșule, nu te supăra. Sosirea domniei tale, darurile bogate și scrisorile lui Vlăduț au înseninat-o
pe Maria, așa cum era firesc, și faptul că Vlăduț a cerut-o de la tata a adus lucrurile pe făgașul lor. Domnia ta
ai binevoit să răspunzi la toate întrebările tatii și să-ți lauzi un stăpân vrednic. Pe de altă parte, așa cum se
cuvenea, ai ocolit în fața Măriei orice răspuns care ar fi necăjit-o, de pildă faptul că logodnicul ei
șchiopătează uneori, în zilele reci și umede, urmare a caznelor la care a fost supus.
— A rezistat caznelor și pentru binele Moldovei, jupâne Toader, răspunse boierul înghețat. Cum ți-ar fi
plăcut optzeci de mii de dușmani lovind Moldova în prag de iarnă, cu oastea moldoveană nepregătită de
război?
— Te-am rugat să nu te superi, uncheșule, murmură cu umilință Mircea. Știu toate astea, și mai ales le
știe Vodă. Mi-ar plăcea nespus un cumnat ca Vlăduț, dar nu știu dacă va căpăta îngăduința să facă după
capul și inima lui. Și eu, și tata voiam să te rugăm să fii cinstit.
Voicu înțepeni în șa, neîncrezător.
— Îți dai seama ce răspuns îmi ceri, Mircea?
— Uncheșule, de când am cinstea de a-i cunoaște pe jupânul Vlăduț, am înțeles că aparențele înșeală. O
mulțime de nedumeriri ale mele și-au găsit explicația zilele trecute, când am putut admira un anumit
medalion, darul lui Vlăduț pentru sora mea. Când am fost în solie la Buda, l-am văzut și pe Vlad vodă. Nu
pot spune că-l cunosc bine, dar am putut înțelege, privindu-l cum se mișcă și vorbește, că măria sa e croit de
Dumnezeu după un calapod rar, așa cum apare o dată într-un veac. Deși sașii - și nu doar ei - duc împotriva
lui o campanie atât de aprigă, și deși e împroșcat cu noroi din toate părțile, n-au avut curajul să-l ucidă știind
că nu se pot lipsi de el și de faima lui. Pentru câte a îndurat din partea fraților săi creștini, merită cununa
martirilor. Și totuși, măria sa refuză cu încăpățânare să-și plângă singur de milă și își tratează cu dispreț
prigonitorii. N-am aflat ce însemnează un principe stăpânitor și un suflet împărătesc până ce nu l-am văzut.
Măria sa nu cunoaște și nu suferă vorba „nesupunere”, și nu cred că Vlăduț va izbuti să fie excepția de la
regulă, fără a se isca o gravă neînțelegere între ei. Mi-ar părea rău să văd întrupată această temere a mea, cu
atât mai mult cu cât îi respect nespus pe amândoi: și pe tată, și pe fiu. Dar mi-e grijă și de sora mea, de aceea
te întreb.
Voicu se făcea din ce în ce mai palid.
Jupâne Mircea, indiferent de felul cum ai aflat o taină de familie, nu uita că există un singur om care are
dreptul să o dea pe față. Dacă jupânul Vlăduț tace, domnia ta de ce vorbești?
— Fiindcă taina a făcut deja aripi. Jupânul Oprișa o cunoaște, căpitanul Buzea la fel. Sunt oameni în care
Vlăduț se încrede.
Mustrarea subtilă îl făcu pe boier să tresară.
— Nepoate, de ce n-ai răbdare? Dacă jupânul Vlăduț a hotărât astfel, înseamnă că e cea mai bună cale.
Medalionul ar trebui să vă liniștească toate temerile.
— De ce?
— Fiindcă nu s-ar despărți de el în ruptul capului, dar l-a dăruit totuși surorii tale. E hotărât să lupte
pentru dragostea lui și e serios. Eu știu ce îmi cereți, nepoate: o garanție în fața sorții. Dar asta, dragii mei,
nici un muritor nu v-o poate da. Calea lor e scrisă în cer; lăsați-i pe amândoi să și-o urmeze după voia lui
Dumnezeu sfântul. Va fi așa cum va voi El, iar noi degeaba ne zbatem.
Glasul domol al boierului pătrunse în cugetul celuilalt, adeverindu-i presimțirile. Oftă:
— Uncheșule, nu-mi stă în fire să mă vâr cu sila în sufletul omului, ca să-l trag de limbă. Mi-ai răspuns
cinstit și îți mulțumesc. Te asigur că voi fi mut. Acum zi, ai grabă mare la Cetate, ori avem timp și de un
ospăț în casa nașului nostru, jupânul Șendrea?

Spre sfârșitul lui Cireșar Basarab vodă se întorsese din Adrianopol cu pacea întocmită cu Poarta. Radu
vodă atacă cu patru mii de oameni Bucureștii la mijlocul lui Cuptor, pe o căldură îngrozitoare ce făcea aerul
să tremure deasupra câmpurilor și sub un cer alb de secetă. înștiințat din timp de iscoadele lui Oprișa, Laiotă
îi aținu calea nu departe de oraș, aproape în același loc unde Ștefan vodă îl zdrobise pe Radu voievod în
Decemvrie trecut. Fu din nou ghinionul Radului vodă - sau știința adversarului său - ca mica sa oaste să fie
învinsă și împrăștiată de călărimea domnescă pe valea Argeșului spre codrii Vlașcăi și Dunăre. Cu o ceată de
doar trei sute de călăreți, Radu voievod izbuti să se refugieze spre miazănoapte, străbătând țara neștiut și
ajutat de unii prieteni, până la Rucăr, unde pârcălabul din Bran închise ochii și se făcu a nu-l vedea. Ceata
fugarului se abătu înspre Râșnov și Codlea, ocoli Brașovul și trecu pasul munților Perșani spre valea
Șercaiei, coborând către Olt, la Șercaia, unde ajunse la începutul lui Gustar.
De la fereastra măriei sale se vedea bine râul curgând vijelios la vale, umflat de ultimele ploi căzute în
munte. Dintr-un fir ușor de trecut călare, râul Șercăii se transformase într-o apă tulbure de pământ spălat și
pomi dezrădăcinați. Azi însă cerul se înseninase și frunzișul pădurii strălucea în mii de culori și mii de fețe.
Aerul era îmbătător; cu toate acestea, tușind înnăbușit, fostul domn al Țării Românești închise hotărât
fereastra și se răsuci pe călcâie.
— Nu înțeleg, jupâne Cazan, izbucni el. Cum adică îmi cere regele să predau Șercaia și Mica
brașovenilor? Aici e moșia domnească a Țării Românești, nu pământurile sașilor. Din moși-strămoși domnii
munteni au stăpânit și au întărit aici pământuri credincioșilor lor, și s-au trezit brașovenii că e al lor? Din
dreptul cui? Tot neamul Comanilor, al Călineștilor și al celorlalți munteni din Făgăraș sunt martorii noștri!
Cazan ridică umerii. Vistiernicul Ion Albu interveni:
— De când Țepeș vodă a fost întemnițat de rege, sașii cer la Buda să le fie date lor Amlașul și Făgărașul,
ca despăgubire pentru toate necazurile pe care tiranul Dracula le-a adus negoțurilor lor cu valahii. Aproape
că au izbutit, căci maiestatea sa a hotărât să păstreze aceste ducate pentru folosința pretendenților și a
boierilor lor.
— Din dreptul cui? repetă apăsat fostul domn. Trimite maiestății sale un răspuns potrivit, logofete, dar io
Radu voievod nu cedez moștenirea domniei mele pentru lăcomia sașilor. Și când le trimiteam brașovenilor,
din Giurgiu, soli, mi-i țineau la poarta cetății, ca pe slugi, ba mi-au ucis și un om, iar acum mă dau afară din
casa mea? Au noroc că am nevoie acum de un doftor de la ei, dar când îmi voi relua moștenirea părintelui
nostru, voi pune capăt neobrăzării lor. Nu voi mai fi atât de îngăduitor cu cererile lor absurde.
Cazan schimbă o privire scurtă cu gazda, vistiernicul Albu. De două luni de când Radu vodă se
adăpostise în Șercaia cu oamenii săi, aceste crize de furie se înmulțiseră, agravate de starea nenorocită în
care se găsea domnul - lipsit de tronul său și de familie, dusă fără nădejde în robie la Suceava - dar și de
nervozitatea pârgarilor Brașovului, care-l presau să părăsească zona. Ori voiau pentru ei Șercaia, punct
strategic și vamal important pe drumul Făgărașului, ori se temeau de represaliile lui Laiotă, care făcuse pace
cu Poarta și se întărise în scaun, deși noul domn le dăduse asigurări. Cine știe? Dar aceste gânduri negre
întemeiate zdruncinau sănătatea fostului domn, și așa șubrezită în ultimul timp.
— Va trebui ca brașovenii să-și potolească cererile.
— Va trebui ca Manea și Savu să se întoarcă de la Adrianopol cu vești bune de la sultan, îl corectă
domnul. Mehmed sultan, care mă știe de mic, știe și că nu poate avea încredere în Laiotă. Știe că nu va găsi
niciodată un alt domn mai hotărât decât domnia mea în a-l opri pe Ștefan vodă. Ah, logofete, omul ăsta s-a
lățit ca boala rea. S-a întins în Lehia, la secui, la tătari, în Caffa și Mangop, ba a apucat și ostroavele Dunării
până la Enisala. Nu m-aș mira să aud într-o zi că și-a înarmat flota și bate Țarigradul cu tunurile. Atunci și-ar
aduce aminte unii că am fost primul care a atras atenția asupra lui, că l-am înfruntat, și se vor bate cu pumnii
în cap că nu m-au ajutat la vreme.
— Măria ta, de ce să-ți faci sânge rău gândindu-te acum la toate? interveni grijuliu Albu. Afară e cald și
căprioarele au ieșit la păscut prin poieni. N-ar fi mai potrivită o vânătoare, care să-ți ușureze inima?
Pomenirea celei mai plăcute îndeletniciri a sa din ultima vreme însenină imediat obrazul domnului, după
cum sperase și Albu.
— Pentru mâine dimineață, jupâne Ion, abia se mai zvântă terenul.
— Știu câteva poieni spre Șinca unde caprele n-au fost cam demult deranjate, se înclină vistiernicul.
Merg să-mi trimit slujitorii acolo.
Ion Albu ieși. Seninul domnului pieri treptat, vechile necazuri venind asupra lui cu și mai mare putere.
Încleștă pumnii, dând glas unei păreri pe care nu și-o îngăduise în prezența gazdei:
— Când Isaia și ai lui au fost tăiați de Ștefan vodă, au sărit cu toții pe domnia mea că m-am amestecat
prea fățiș cu ei. Dar întreb, logofete, dacă Isaia izbutea, s-ar mai fi petrecut atâtea nenorociri? Soci, Vodnău,
București, toate aceste bătălii pierdute n-ar mai fi existat. Pentru eșecul lui Isaia știu însă cui am a mulțumi.
Știu prea bine!
— Da, comisul, rosti Cazan acea vorbă care - știa - avea să arunce paie pe foc. Gâtul fostului domn se
înroși de mânie:
— Comisul acela blestemat! Mai ai vreo știre despre el?
— După ce a demisionat s-a dat la fund, nu știe nimeni unde s-a dus.
— Și zici că seamănă cu fratele nostru?
— Chiar foarte mult, măria ta, și ciudat că n-am înțeles asta decât după ce a fugit.
— Nu l-am mai văzut pe fratele meu de când eram amândoi zălog la Adrianopol, șopti fostul domn. Au
trecut de atunci... douăzeci și șase de ani? Eram un copil, iar el abia împlinise optsprezece ani. Se
împrietenise acolo cu Skanderbeg arvanitul, care era și el zălog atunci. Ce-o fi fost în mintea lor, de s-au
ridicat să muște mâna care îi ocrotea? Crezi, jupâne Cazan, că e fiul lui?
— Știu eu? S-ar explica astfel grija tiranului moldovean, stăpâne. Încep să fiu sigur că este: are unele
gesturi, seamănă la obraz...
— Nu, murmură domnul, nici un prinț nu-și riscă astfel viața pentru ceva mărunt, și nici nu acceptă
caznele fără să scoată o vorbă despre obârșia lui. E doar un boier isteț și obraznic, care nu și-a găsit încă
nașul. Dar și-l va găsi, logofete. Cunosc un spătar care abia așteaptă.
Cazan rânji.
— Vom afla dacă e sau nu, stăpâne. Savu se va întoarce curând cu un răspuns bun de la sultan, și atunci
vom avea de lucru...

Însoțit de douăzeci de slujitori și boieri, în frunte cu vistiernicul Albu, Radu vodă apucase în sus pe râul
Șercaia, înfundându-se în munte după ce părăsise drumul mare în dreptul Șincăi. Pantele muntelui, domoale
la început, deveneau abrupte pe măsură ce urcau. Culmile munților Perșani se zăreau printre trunchiurile
fagilor și stejarilor; aici terenul accidentat îi făcea pe călăreți să-și îndrepte atenția mai degrabă la drum, de
aceea sosirea în poiana pregătită de vistiernic pentru vânătoare fu aproape ca o surpriză. Slujitorii se
împrăștiaseră în arc de cerc în adâncul codrului, gata de a începe hăituiala. Domnitorul bău câteva guri de
vin din plosca gazdei, mai mulțumit ca niciodată. Azi, înainte de plecarea spre Șinca, îl găsise în Șercaia un
trimis de taină al jupânului Duca, fostul său sfetnic, care-i adusese o scrisoare de la acesta, cu vestea că
Laiotă era la Târgoviște, de unde privea spre Basarab cel mic, lăsând deocamdată în pace Șercaia. Era ușor
de surprins și apucat, spunea Duca. Sfetnicul îi arătase limpede că îi rămăsese credincios, deși îl determinase
pe Dănesc să facă pace cu turcii. „Asta, măria ta, am făcut-o doar pentru a-i împiedica pe turci să ne
cuprindă țara”, scria Duca. „Acum, că Laiotă s-a închinat Porții, turcii îl vor lăsa pe el și pe măria ta să vă
înfruntați în liniște, mai ales că oastea lor asediază Skodra fără succes, ceea ce înseamnă că au bătaie de
cap . Nu te teme și vino asupra lui Laiotă cu toată puterea; la timpul potrivit se va petrece un accident al
Dănescului...”
Amintindu-și, Radu vodă își mângâie buzunarul de la piept, unde ținea ca pe-o scumpete scrisoarea
sfetnicului. Prietenia dintre Cazan și Duca își arăta roadele. Totul va merge strună; va strânge lefegii, căci
încasa vămile Șercaiei și avea destui alți bani, și va pica în spatele Dănescului când i-o fi acestuia lumea mai
dragă. Va promite regelui tot felul de lucruri, acum că Laiotă cel drag lui l-a trădat, și-i va obține ajutorul; va
obține și sprijinul Porții, și va cădea oricum în picioare, ca pisica, având și „accidentul” lui Laiotă ca atu.
Totul e minunat!
Legănat de speranță, fostul domn nu uită totuși să observe sărăcia alaiului său de vânătoare. În zilele
domniei lui, când binevoia să vâneze,avea în jur, la poruncă, o mie de curteni; azi nu avea decât câțiva. Dar
nu-i nimic, mâine roata se va întoarce și vechea strălucire va înflori mai falnică. Fredonând un cântecel,
domnul cercetă haita cam slăbuță de copoi și făcu semn să înceapă hăituiala. Sunetul cornului umplu
pădurea, copoii chifniră ațâțați iar atenția Radului vodă se întoarse deplină asupra vânătorii.

Urmărind o căprioară iute, ceata domnului se fragmentă în scurt timp, terenul râpos punând la încercare
rezistența cailor și priceperea călăreților. Șirul de hăitași se retrăgea la tabăra din poiană; rămăseseră doar
câțiva, pentru a supraveghea desfășurarea goanei după vânaturi. Domnul o luase înaintea tuturor, împătimit;
mai domol din cauza anilor, logofătul Cazan și cei mai mulți dintre vânători rămaseră în urmă. Cornul
domnului se auzea când și când înaintea lor; țăranii folosiți de vistiernic ca hăitași se arătau vederii
logofătului, îndrumându-l pe urma domnului. La un moment dat ceata logofătului se opri nedumerită la o
răscruce: unde o apucase Vodă, spre dreapta și în sus, în munte, ori spre stânga, către valea Șercăii, al cărei
vuiet se auzea departe, ca un ecou în trunchiurile fagilor?
Un slujitor al vistiernicului apăru dintre copaci și le arătă spre dreapta, de unde răzbătu chiar în acel
moment, stins, sunetul cornului. Ceata logofătului apucă într-acolo, gâfâind la urcușul greu. După câteva
sute de pași alt țăran îi îndrumă mai departe, spre dreapta. Terenul începu să coboare, apoi iar să urce.
Cornul suna necontenit înaintea lor, parcă dincolo de creastă, apoi în vale și iar pe creasta următoare. Câțiva
se lăsară păgubași; unul rupse piciorul calului și începu să înjure spurcat, de necaz. Logofătul Cazan nu se
opri; goana aceea îi stârnea un sentiment ciudat, de parcă o presimțire îl mâna de la spate. Fu totuși nevoit
să-și înfrâneze calul când o râpă adâncă îi tăie calea; în ultima clipă izbuti să ocolească pe buza ei, oprindu-
se cu un geamăt de durere și oasele zdruncinate. Dincolo de râpă sună iar cornul: pe unde trecuse Vodă, că el
nu vedea nici o cărare? Copitele calului lui se întipăriseră în pământul moale; le urmă, pentru a ajunge la un
prag de stâncă pe unde se putea coborî. Se pregătea s-o facă, când un amănunt îl izbi deodată cu puterea unei
ghiulele: în fața lor fusese tot timpul un singur cal, deși pe domn îl însoțeau cel puțin trei oameni, plus
vistiernicul. Sunetul cornului îl oprise să-și dea seama de asta la timp. Părul i se zbârli de groază.
— Înapoi! răcni el spre ceilalți. înapoi spre râu, repede, repede!...
— Dar măria sa ne va aștepta și se face seară, protestă un vânător.
— Vodă nu-i înainte, ci înapoi, idiotule! îl plesni peste ceafă Cazan. Ne-au mințit toți țăranii ăia din
drum. Înapoi, sau vă iau capetele alea seci!... Dacă pun mâna pe țărănoii ăia, îi trag în țeapă!...
Drumul înapoi dură jumătate de ceas, mergând la vale. Urcaseră trei sferturi de ceas și întârziaseră
aproape un ceas și jumătate față de locul unde greșiseră - fuseseră ajutați să greșească!- drumul. Nu mai
găsiră în cale nici un țăran, hăitaș, slujitor sau altă ființă vie.

Cel puțin treizeci de oameni se desfășuraseră în pădure în calea vânătorii, abătând cerbul hăituit pe un
drum anume, pe care domnul îl urmă fără bănuială, dus de copoi. Lângă el, Albu gâfâia deja, dar Vodă era
prea împătimit ca să renunțe. Priceput la vânători, ținea urma cerbului fără greșeală și avea la îndemână
arcul, gata să tragă. Un val de hăitași apăru la un moment dat, gonind animalul spre dreapta, unde râul vuia
între maluri înalte și stâncoase. Terenul cobora; cerbul se zări fulgerând printre trunchiurile stejarilor,
urmărit de copoi. Apoi malul abrupt al Șercăii tăie brusc calea animalului, care porni spre deal, pe buza
surpată a malului. Era un teren periculos; copitele cerbului scăpau uneori, rostogolind pietre în prăpastia de
dedesupt, în apele vijelioase. Domnul se bucură, știind că va putea ajunge sălbăticiunea prin latura dreaptă,
mai sigură; punea chiar săgeata în arc, așteptând clipa potrivită, când o ceată de călăreți năvăli din desimea
pădurii și tăie drumul vânătorilor. Făceau cerbul scăpat, pricepu domnul furios, deschizând gura să-i
suduiască pe novicii ăștia care strică plăcerile unui principe; dar în acea clipă necunos- cuții traseră săbiile
din teacă și-i înconjurară amenințători. Domnul trase în momentul în care unul din călăreți azvârlea cuțitul
asupra calului lui; săgeata se pierdu neputincioasă în tufișuri iar calul domnului necheză, rănit și azvârlind
nărăvaș în jur de durere, Radu vodă abia putându-se ține în șa. O mână ivită din neant stăpâni cu fermitate
calul de frâu, iar o voce porunci sec:
— Jos!
O privire iute în jur îl convinse pe fostul domnitor că oamenii lui erau trași din șeile cailor și rostogoliți
în râu fără ighemonicon, țipetele lor sfârșind cu un plescăit în apele umflate. Vistiernicul apucă să-și ridice
armăsarul în două picioare, scăpând de brațul întins să-l înșface, dar o bâtă lovi la iuțeală calul peste bot;
animalul sensibil se dezechilibră imediat și stăpânul lui fu azvârlit din șa, alunecând pe marginea râpei. Abia
izbuti să se agațe de o rădăcină stingheră, atârnând deasupra prăpastiei; la cincisprezece de pași dedesupt se
zbătea apa furioasă a râului, ducând cu ea pământ, pietre și tufișuri smulse în amonte din mal, iar peste
creștetul lui curgeau pietricele, dizlocate de rădăcina prea solicitată de greutatea lui. Rădăcina se rupea;
pârâitul sinistru îl făcu să răcnească înfricoșat:
— Ajutor, mă prăbușesc!...
Vârful cizmei găsi în ultima clipă o ieșitură în stânca malului; cramponat de mal, părea un păianjen uriaș
care țesea cine știe ce plasă ciudată. De deasupra se aplecă spre el un chip de bărbat și o mână se întinse spre
încheietura lui. Gâfâi cu ușurare:
— Încă puțin, te rog, abia mă țin aici...
— Tot așa te ruga și mama? răsună vocea direct în capul lui. Tot așa se agăța și ea de voi, rugându-vă să
fiți milostivi cu ea și cu mine? la zi, unchiule, ce răspuns i-ați dat?
De la mâna necunoscută care se ținea anume doar la un deget de mâna lui, privirea încețoșată a
vistiernicului alunecă spre chipul celui care vorbise, și care-l ațintea încruntat și cu măselele încleștate,
împrăștiind din toți porii încrâncenare. Deși nu-l văzuse de mulți ani și îl crezuse chiar mort demult, Ion
Albu îl recunoscu pe loc. Surpriza aproape că-l făcu să scape rădăcina, dar se ținu totuși de ea dintr-un
instinct doar pe jumătate înțeles.
— Vlăduț... icni el, răsuflarea șuierată de efort fiind ea însăși un chin.
— Chiar eu, unchiule. Bucuros de revedere? îmi pare rău că ne reîntâlnim în condiții așa puțin potrivite
rangului nostru, dar se mulțumește omul cu ce poate, nu?
— Trăiești...
— Nu mor caii mei când vreți voi, câinilor! replică Vlăduț, cu un calm care dădea fiori reci. îți place
viața, unchiule?
— Cum de ești aici? Cine sunt oamenii ăștia?
— Oamenii mei. Văd că tot nu-ți lași obiceiurile proaste, de te amesteci cu Radu vodă încă o dată. Nu ți-
a fost Isaia de-ajuns? Nu-l asculți deloc pe jude, bag seama, și iată ce pățești. Răspunde, tot așa se ruga și
biata mama de voi, călăilor?
— Te răzbuni pe mine? icni vistiernicul. A fost ideea lui Matei.
— A, firește, când stai atârnat deasupra prăpastiei întotdeauna e altul de vină. Dar cine a pus la cale
uciderea tatălui meu, tot el?
— El te-a propus pe tine ca mână ucigașă, băiete.
— Și tu l-ai aprobat, nu? Ba chiar îl întrebai nerăbdător prin scrisori dacă m-a convins... Ce fecioară te
dai, unchiule!
Piatra de sub cizma vistiernicului se desprinse; piciorul acestuia scăpă. Răcni, înspăimântat:
— Ajută-mă, nu mă lăsa! lartă-mă, băiete, dar ajută-mă...
Groaza vistiernicului îl mișcă; întinse mâna, îi atinse cu vârful degetelor încheietura, gata să-l apuce, dar
rădăcina se rupse cu un trosnet și tânărul nu putu decât să-i urmărească unghiile înfigându-se în piatră,
zgâriind-o zadarnic și dispărând în hăul de dedesupt. Țipătul lui Ion Albu se mai auzi câteva clipe nesfârșite
înainte ca râul să-l înșface lacom, pentru totdeauna. Pietrele desprinse de ruperea rădăcinii mai curseră șuvoi
câteva momente, și Vlăduț fu nevoit să se retragă repede ca să nu fie prins el însuși de fărâmițarea malului.
Se ridică încet în picioare, cu genunchii moi, abia după clipe lungi de tăcere izbutind să privească în jur.
După cum poruncise înainte de a-l înfrunta pe vistiernic, nu mai era nimeni în jur. Oamenii săi din Corbeni,
cu care pândea de două luni împrejurimile Șercaiei și care îl ajutaseră să pună la cale falsa hăituială,
plecaseră toți. Le poruncise să dispară imediat, să-și recupereze tovarășii deghizați în țărani și să se refugieze
peste munte, la Poiana Mărului, unde avea să-i ajungă din urmă. Rămăseseră doar Chiriac, Buzea și Mureș,
care-l țineau acum pe Radu vodă legat de mâini, ceva mai departe. Fuseseră martori la discuția cu
vistiernicul. Și Radu vodă ascultase atent, deși se smucise în legături destul pentru ca Buzea să fie nevoit să-l
potolească cu o scatoalcă peste domneasca-i ceafă. Când Vlăduț se răsuci spre ei, palid ca o arătare, domnul
scrâșni mânios:
— Ia-ți dulăii de pe domnia mea, comise, și dă-mi drumul, altminteri va fi vai de voi! Cum cutezați să
mă atingeți?
Vlăduț clipi des, încă nedezmeticit de moartea fulgerătoare a vistiernicului. Căpitanul Buzea întrebă
încet:
— Te simți bine, stăpâne?
— Da, murmură Vlăduț. Domnul grăi disprețuitor:
— Ți-ai ucis unchiul, nu, comise? Ce fel de om ești? Ce morală ai? într-o clipă Vlăduț fu în fața lui,
încleștând pumnul în gulerul lui pentru a-i șuiera:
— Dar tu ce fel de om ești, măria ta, de pui să fie ucis fratele tău, un om neînarmat și prizonier? Ce
cuvânt ai, de mi-l dai mie în temniță doar pentru a mă înșela mai bine? Ce domn ești, de nu-ți aperi supușii,
ci îi nedreptățești în judecăți, anume pentru lăcomia favoriților tăi? Ce minte ai, de i-ai încurajat pe Isaia și ai
lui să-și ucidă domnul legiuit, căruia îi juraseră credință? Nu-mi da lecții de morală, căci nu le accept din
partea ta.
— Și atunci ce dorești de la mine, comise? Să mă duci plocon stăpânului tău, Ștefan vodă? Ori lui
Laiotă? Am uitat, ești negustor, știi să te tocmești. Ce vrei, averi, dregătorii? Dă-mi drumul și putem vorbi.
Tânărul își veni de-a binelea în fire.
— Nu înțelegi, măria ta. Nu te vânez de atâta timp pentru averi și dregătorii, nici ca să te dau plocon.
Laiotă e doar un blestemat de Dănesc, iar Ștefan vodă nu-i stăpânul meu și nu-i recunosc dreptul de a te avea
în puterea lui.
— Atunci nu înțeleg, ridică domnul o sprânceană, cu multă măreție. -Te vreau pentru mine.
— Te răzbuni pentru că domnia mea ți-a pedepsit trădarea?
— Ascultă o povestioară, măria ta. Eram la Buda, un copil nevinovat, crescut în ură față de Vlad vodă,
pe care-l consideram, asemeni acestor neamuri ticăloase ale mele, Albii, drept un tiran. Iar într-o zi judele
îmi îndrugă o minciună, pe care am crezut-o, și mă îndeamnă să-l ucid pe tiranul cel sângeros chiar în
temnița lui. Aproape c-o făceam, dar am privit în ochii lui fratelui tău la timp și am înțeles că greșeam. Mă
întorc la jude, unde dau peste o scrisoare a vistiernicului, prin care îl întreba dacă m-a convins să-l ucid pe
tiran, deoarece și măria ta, și Cazan, și Isaia, erați nerăbdători, că Ștefan vodă va fi ucis la o vânătoare de
înălțare, și altele asemenea. Atunci am înțeles cine stătea în spatele acestor asasinate: măria ta. Și de ce?
Pentru aur, pentru negoțurile voastre și pentru interesul turcesc. Și tocmai pe mine crezuse judele că m-a
găsit de ucigaș! Atunci v-am văzut adevărata față și am jurat răzbunare, l-am spus hatmanului despre
planurile vornicului Isaia, ca să-ți tai orice ajutor moldovean; am furat aurul turcesc împreună cu căpitanul
Buzea - alt om pe care cândva l-ai nedreptățit - ca să te izolez de turci; i-am spus lui Ștefan vodă că îl vei
ataca, înainte de Vodnău, ca să-și poată apăra țara de păgâni; i-am spus lui Laiotă că îl vei ataca, acum trei
luni, ca să nu-l poți surprinde, și te-a învins iar. Te-ai refugiat aici, tocmai la prietenul tău vistiernicul, ca să-
mi pici mie în palmă ca o pară coaptă. Acum înțelegi de ce ești aici? Nu pentru temnița în care m-ai aruncat
fără să îmi dovedești vina, ci pentru asasinatele pe care le-ai plănuit împotriva unor oameni nevinovați,
capete încoronate. Când ți-am spus înaintea Sfatului că nu poți unelti cu supușii altui cap încoronat, ai crezut
că te laud; eu voiam doar să-ți amintesc, și te-am avertizat de atunci.
Fața domnului se înroșise violent și ochii i se bulbucaseră în cap . De prea multă mânie începu să se
bâlbâie:
— Hoțule... lepădătură... tâlharule...
— Ai dreptate, măria ta, ripostă Vlăduț. Dacă tu ai fost cinstit, atunci eu nu pot fi decât tâlhar; dar eu, cel
puțin, nu mi-am trădat țara și nu m-am repezit la beregata creștinilor din porunca sultanului păgân.
— Ți-ai ucis unchiul: vei face și cu mine la fel, câine?
— Pe el nu l-am ucis; dar pe măria ta te voi pedepsi.
— Pentru ce? Cumva mă judeci? Doar Dumnezeu mă judecă, nu tu.
— Ai pus la cale asasinarea fratelui și a vărului măriei tale, capete încoronate, fără să le dai putința de a
se apăra. Ai judecat cu strâmbătate pricinile supușilor tăi. Ai slăbit domnia munteană. Ai încurajat
nedreptățile. Ai luptat cu păgânii împotriva creștinilor, uitând menirea măriei tale pe acest pământ și în acest
scaun. De ce crezi că doar Dumnezeu te poate judeca? Ești unsul Lui pe pământ, dar l-ai respectat legea? Ai
făcut ce trebuia făcut pentru binele supușilor tăi și pentru slava lui Dumnezeu?
— Vorbe mari, suflă repezit Radu vodă. Ești naiv, nepoate.
Vlăduț tresări. Buzea se mișcă protector, iar fostul domn rânji:
— Deci Cazan nu s-a înșelat. Bine, tinere nepot, prefer să te iert pentru neobrăzare. Și Vlad vodă își risca
viața pentru orice fleac, așadar nu mă mir că ai cutezat să mă ataci în mijlocul oamenilor mei. Ești viclean și
îndrăzneț, dar naiv în politichie. Curând voi învinge pe Dănesc și îmi voi recăpăta moștenirea; atunci te voi
învăța multe.
— Tot n-ai înțeles, își reveni Vlăduț. Sunt la vârsta când îmi aleg profesorii, și-l aleg pe Ștefan vodă, nu
pe Radu vodă. Cum îl vei învinge pe Laiotă, în luptă?
— Bineînțeles.
— Și câte moșii vor fi călcate? Câte sate arse? Câte târguri vor fi jefuite de lefegiii tăi? Câte muieri
siluite și câți prunci uciși? Te-ai întrebat, așa cum cer legile politichiei, la ce lași în urmă?
— Vrei un Dănesc în scaun? Ți-ai trădat deja neamul o dată...
Vorbele îi pieriră când Vlăduț răsuci pumnul în guler, sufocându-l.
— Nu-mi aminti, murmură sinistru printre dinți. Un trădător râzând de alt trădător, zău, e prea mult. Nu
Dănesc sau Drăculesc vreau eu în scaun, ci o țară întreagă, fără haos, fără arderi, fără război civil. Nu vreau
o moștenire îngreunată de luptele voastre pentru putere. E timpul să dispari, măria ta. Dar eu nu sunt ca tine,
să lovesc prin interpuși ori să pun preț pe capul tău, ci îți dau posibilitatea să te aperi. îți dau o sabie și vei
lupta cu mine pentru viața ta. Dacă mă învingi, ești liber. Dacă nu vrei să mori ca un boier, cu sabia în mână,
atunci te voi sui într-o creangă, ca pe-un tâlhar. Alege!
Îl împinse cu dezgust și-i aruncă la picioare o sabie și un colac de frânghie, cu nodul gata făcut. Domnul
se holbă la ele, uluit.
— Cum, exclamă el, îți ucizi unchiul cu sânge rece?
— Tu voiai să-ți ucizi fratele prizonier și vărul, nu? Hai, arată-mi școala de arme din seraiul sultanului;
eu ți-o voi arăta pe cea husită și ungurească. Sper că ne vom distra bine, măria ta.
— Sunt bolnav, scutură furios fruntea domnul.
— Și crezi că eu sunt sănătos? Cine trece prin mâinile lui Ivan muscalul nu se poate numi om sănătos,
chiar și după un an de zile. Ori sabia, măria ta, ori te va găsi Cazan peste jumătate de ceas atârnând de
creanga aia de stejar. Ce amintire le vei lăsa?
Pufnind cu furie, voievodul întinse mâinile spre Buzea pentru a-i fi tăiate legăturile, după care înșfăcă
sabia din iarbă.
— Dacă vrei să discutăm iertarea ta, nepoate, îți dau cuvântul meu...
— Cunosc cuvântul măriei tale, mi l-ai dat în temniță prin Cazan.
— Atunci îți dau cuvântul că te voi ucide, scrâșni domnul.
— Asta seamănă mai bine cu firea măriei tale, se înclină zeflemitor tânărul. Apără-te!
Vlăduț mișcă ușor sabia, șuierând-o pe la urechea domnului, care se năpusti turbat asupra lui.
Spectatori muți de groază, cei doi foști lotri priviră îndelung acea luptă între unchi și nepot. Mureș
tremura ca frunza, însă Buzea îl scutură cu duritate de umăr, zicând încet:
— Nu fi copil, Gheorghiță. Totul e scris în cer. Această zi a venit cu doisprezece ani prea târziu. Privește
și ia aminte, să poți depune mărturie în fața părintelui stăpânului nostru că lupta a fost cinstită, de la bărbat la
bărbat.
— E adevărat că jupânul comis e cocon domnesc?
— Da. Acum taci și uită-te: comisul îi dă Radului vodă toate șansele. Ar trebui să nu fie atât de darnic...
Mureș se convinse că prietenul lui avea dreptate: Vlăduț lupta în silă, descoperindu-se mai mult decât era
necesar, de parcă voia să se sinucidă. Săbier bun și mânat de ură, voievodul profită din plin de starea distrată
a tânărului, și după câteva atacuri lungi și periculoase, parate cu lehamite, sabia lui îl atinse în umăr,
străpungându-l serios. Dacă un instinct ascuns nu l-ar fi făcut să se răsucească în loc, îl nimerea în inimă.
Cei trei privitori săriră în sus iar domnul râse:
— Ivan muscalul ți-a muiat serios cerbicea, nepoate. Când voi reveni în scaun, îl voi face bogat. Ce fel
de unchi îți era vistiernicul?
— Fratele mamei, grăi palid Vlăduț. Ai vrut să mă ucizi iar, unchiule, n-ai ezitat, nu-i așa? Te crezi mai
tare decât ești...
Îndată ce sfârși aceste vorbe se dezlănțui brusc, arătându-și adevărata putere. Copleșit de lovituri dure,
cărora abia le putea face față, Radu cel Frumos începu să dea înapoi. Forța împungerilor și lateralelor obosi
curând brațul lui, ale cărui mișcări deveniră tot mai lente. Gâfâind trudit, văzu vârful săbiei nepotului
fulgerând spre pieptul lui, dar nu mai apucă s-o pareze. Lovitura nimeri cu iscusință ținta și voievodul căzu
la pământ, scăpând sabia. Nu simțea durerea arzătoare; văzu doar aripa neagră a morții și gemu, întinzând
mâna. Degetele lui prinseră ceva și strânseră cu tărie. Bâjbâi rătăcit cu privirea până ce descoperi chipul
vrăjmașului său la o palmă de el.
 — Cred că... ah, m-ai ucis...
— N-am avut de ales, unchiule, au fost prea multe războaie.
— Promite-mi...
— Orice îmi stă în puteri, măria ta.
— Doamna... și domnița... se agăță muribundul de mâneca lui. Tânărul înghiți în sec și aprobă:
— Le voi ocroti cât pot, măria ta, și le voi spune că pot fi mândre, căci ai murit ca un bărbat, în luptă
dreaptă.
— Nu mă lăsa... aici...
Ochii tânărului se aburiră o clipă.
— Nu te las, vei fi îngropat cum se cuvine. Azi e luni: voi ajuna în fiecare zi de luni a vieții mele și mă
voi ruga pentru sufletul tău. Dacă voi avea vreodată copii, primul fecior se va numi Radu: nu în amintirea
măriei tale, ci pentru ca numele Radu în familia noastră să nu mai însemne doar supunere necondiționată și
preaplecată față de păgâni.
Buzele muribundului tremurară și pleoapele i se închiseră.
— Poate că te-am judecat strâmb, băiete... Iisuse, oare am greșit atât de mult?...
Un val de sânge îl înecă. Se zvârcoli o ultimă oară, cu un horcăit, și se muie. Vlăduțîi închise cu blândețe
ochii.
— Mergi spre lumina cerească, măria ta, șopti el, descleștându-și brațul din degetele chircite ale
răposatului. Se ridică întunecat; culese din iarbă cele două săbii cu care se luptaseră și le rupse bucăți, azvâr-
lindu-le în râu.
— Nimeni nu trebuie să le mai folosească, grăi domol cerului și pădurii. Blestemat fie cel care le-ar mai
atinge vreodată...
Privi rătăcit în jur, știind că acest loc îi va bântui multe coșmaruri și nopți nedormite. Se răsuci asupra
celor trei martori:
— Am făptuit un lucru cumplit, un lucru îngrozitor, și a trebuit să iau această povară numai asupra mea.
Am socotit să opresc astfel un alt război civil distrugător. Dacă am greșit sau nu, Dumnezeu mă va judeca.
Vă rog numai să jurați pe sufletul și pe viața voastră să nu spuneți nimănui, niciodată, cele ce ați văzut și
înțeles azi aici.
Chiriac, Buzea și Mureș îngenuncheară și jurară imediat. Cu un chip de piatră comisul îi ridică, apoi îl
luă de umeri pe Chiriac:
— Rămâi aici, să-i păzești trupul de fiarele sălbatice și să-l arunci pe Cazan pe căi false, așa cum am
socotit. Crezi că poți?
— N-avea grijă, măria ta, nu mă sperii eu de unul ca el. Mergi liniștit, ne vedem în Amlaș...
Jumătate de ceas mai apoi Cazan năvălea cu toți oamenii pe malul înalt al râului, înconjurând locul cu
cai nervoși și bâte amenințătoare. Găsiră trupul domnitorului așezat frumos pe pământ, cu mâinile pe piept,
ochii închiși, straiele în ordine și părul curățat de frunze sau pământ. Un slujitor amărât, cu hainele rupte,
plângea la căpătâiul lui. Logofătul sări din șa drept în spinarea lui:
— Ce s-a petrecut aici, blestematule?
— Vai, înălțimea ta, șopti omul, m-au lovit și mi-au sfâșiat haina ca niște lupi fioroși... S-a petrecut o
nenorocire, i-au aruncat pe ceilalți în râu și pe strălucitul stăpân l-au hăcuit cu sabia, ca pe-un mielușel... Dar
dacă m-au văzut așa slab, m-au lăsat aici, să-i păzesc cinstitul trup de sălbăticiuni, zicând că nu se cade... ba
mi-au dat și bănuțul ăsta, i-l întinse bietul slujitor, cu obrajii plini de lacrimi. Am vrut să-l arunc, dar am
socotit că luminățiile voastre veți ști ce să faceți cu el...
Logofătul luă bănuțul, observând că era un groș moldovenesc din argint, nu foarte nou. Crucea dublă îl
fascină deodată, alături de trupul neînsuflețit și frumos așezat al răposatului domn. înghiți greu.
— Moldovenii, șopti el. Cum arătau, moșule?
— Erau mulți și înarmați, luminăția ta... se ploconi slujitorul. Dar și luminăția sa domnul s-a luptat cu ei
ca un leu... Vai, ce nenorocire!
Omul era neconsolat, prăpădit și jalnic în țoalele rupte, cu lacrimile adunate în barba-i bălană ca spicul
de orz.
— Luați trupul măriei sale și puneți-l pe o targă, porunci Cazan aspru. Moșule, ia-ți banul, l-ai câștigat
cinstit.
— Luminăția ta, se smeri moșul, nu iau bani pentru o datorie creștinească. Mă tăiau ăia și pe mine ca pe
ceilalți, așa că dau banul la sfânta biserică, pentru norocul ce mi l-a hotărât Dumnezeu bunul...
Cazan îi întoarse spatele, năucit deocamdată de toată întâmplarea și enervat de pălăvrăgeala moșului și
de lacrimile lui, care-l opreau să se gândească limpede la urmările uciderii Radului vodă. Priveghe ca
răposatul să fie pus pe o targă improvizată din două crăci și o mantie, și alaiul funebru coborî muntele spre
poiana de unde începuse vânătoarea fatală. Abia acolo își aminti de moș, dar acesta dispăruse în pădure,
probabil prea înfricoșat ca să mai stea cu ei. Își aminti și de scrisoarea primită de Vodă înainte de a porni
spre Șinca, și scotoci la iuțeală pieptarul răposatului, năclăit de sângele unei singure răni.
Scrisoarea lui Duca dispăruse.

O săptămână mai târziu Vlăduț, Buzea și Mureș soseau la Corbeni. Toți oamenii lor ajunseseră aici pe
căi ferite, iar comisul le dăduse câte cinci galbeni și un balot de postav, plată pentru drumul lor în Făgăraș: o
avere. Avea iar steagul la îndemână, gata să-l ridice în șa. îl așteptau la conac și câteva scrisori. Oprișa îl
anunța că Laiotă era pe picior de război, cu un ochi la Șercaia și cu celălalt la Bălgrad, unde Basarab cel mic
strângea lefegii. Voicu era mai posomorât: „Am vorbit cu ei, dar au hotărât deja să-l ajute pe Dănescul cel
mic, având înțelegere cu șpanul secuilor și cu ardelenii. Cât despre Șabaț, nu pleacă solie moldovenească la
Buda fără să pomenească de Șabaț, așa că stai liniștit...”
„Sunt foarte liniștit”, gândi amar Vlăduț, pipăindu-și umărul rănit. Deschise apoi cartea postelnicului
Toader: „Dragul meu băiat, am primit cu bucurie cererea domniei tale și accept ca fiica mea să se însoțească
la bine și la greu cu un tânăr pe care am ajuns să-l cunosc și să-l iubesc. Te așteptăm la Dâmbu Stânii cât de
curând. Știu că ai treburi încurcate și primejdioase; rugămintea mea e să te ferești ceva mai bine decât până
acum, ca să nu îndurerezi pe cei ce te au drag...”
„Iubitule, tata ne dă voie să ne căsătorim: nu-i minunat?” scria fericită Maria, și Vlăduț sărută de mii de
ori scrisoarea ei înainte de a o pune în dreptul inimii. Dar bucuria de o clipă se topi în marea tristeții care îi
tălă- zuia neagră în suflet. A doua zi dispăru de la conac. Nimeni de la Corbeni n-a știut că stăpânul lor se
înfundase la Cozia în post și canon monahicesc, trăind în mare asprime timp de două săptămâni. Războiul
lui cu Radu voievod se isprăvise, și ar mai fi stat în sfântul lăcaș dacă într-o dimineață monahii străjeri n-ar
fi dat alarma: pe valea Oltului venea cu zvon de război oastea lui Vasile Magyar, să-l pună pe Basarab cel
mic domn în locul lui Laiotă trădătorul.
Atent, Basarab cel Bătrân nu avu nevoie de mult timp pentru a ieși cu multă oaste în întâmpinarea
pretendentului. Bătălia se dădu în apropierea Curții de Argeș, și fu biruința bătrânului asupra tânărului, într-o
zi noroasă de Brumărel. Oastea ardeleană fu sfărâmată și gonită înapoi spre vama Genune. Era a cincea
bătălie purtată pe pământurile Țării Românești în ultimul an.
Nu trecuseră bine ultimii ardeleni de Turnu Roșu când ștafetele aduseră domnului legitim Laiotă vestea
călcării moldovenești. Ștefan vodă venea în sprijinul ardelenilor - cam târziu, ce-i drept. Laiotă se întoarse
îndată asupra noului dușman, întâmpinându-l în a douăzecea zi a lui Brumărel pe un câmp lângă Teleajen.
Cum se prăvălește șoimul în zbor peste iepure, așa îl atacă și voievodul Moldovei pe fostul său protejat,
sfâșiindu-l fără milă ca pedeapsă pentru trădările lui. Era o nouă izbândă a leului din miazănoapte, semn că
Dumnezeu îl ocrotea și că se născuse sub o stea norocoasă. înfrânt, Basarab vodă se închise în Târgoviște ca
odinioară Radu vodă după Soci; dar ca și atunci, Ștefan vodă se mulțumi doar cu prăduirea județelor
muntene și cu tragerea în țeapă a oricărui purtător de turban pe care-l ajunsese gheara sa ascuțită.
După retragerea moldovenilor Vlăduț apăru în Târgoviște. Discuția dintre el și Oprișa fu lungă, după
care cei doi se îmbrățișară. Tânărul se întoarse la Corbeni pentru a-și alege oamenii, apoi dispăru iar în
direcția Dunării. Vestea aflată de la sfetnic îl pusese pe jar: în ultimele zile ale lui Gustar, din porunca
sultanului, Soliman beg ridicase asediul Skodrei, după o lună și jumătate de lupte zadarnice cu vitejii
apărători venețieni. În plus, veșnicul rebel Uzun Hasan dădea semne că se întărise, și se cădea să-i taie
legăturile din Evropa. Ce dușman putea ataca mai bine sultanul: trufașa Ungarie ori sâcâitoarea Moldovă?
Soliman își retrase oștenii istoviți pentru refacere la Sofia, iar Dieta ungară se trezi din letargie: ultimele
vești aflate de Oprișa erau că Ștefan vodă ceruse lui Matei Corvinul ca loc de refugiu vreun domeniu în
Ardeal, dacă Moldova ar fi fost cucerită de păgâni, iar Dieta aprobase regelui banii necesari pentru războiul
cu turcii. Războiul plutea în aer; rămânea de văzut la ușa cui va bate.
 Capitolul 8. Sofia

Ploua urât și rece peste acoperișurile coșcovite și corturile Sofiei.

Bazarul din marginea taberei este însă plin de soldați din toate corpurile de oaste ale împărăției păgâne,
care se strâng aici fără să se mai termine. Mulțimea de oameni se înghesuie printre tarabe, cumpărând tot
felul de obiecte, de la ace, pinteni și catarame de fier până la cele mai scumpe arme de aur încrustate cu
pietre prețioase. Prăvălia măruntului negustor de pinteni e chiar în colțul de sus al bazarului; de acolo se
vede o parte din marea de corturi și piața unde se adună la cercetare spahiii și ienicerii. Se aliniază atunci
ienicerii lui Piri beg Isacoglu, azapii și beșliii, spahiii călări pe caii lor iuți, silihtarii din Anatolia, topciii cu
bombardele lor grele, trase de câte zece perechi de boi, achingiii cu arcurile lungi din lemn de tisă, cele mai
bune din lume. Pe lângă ei roiesc mii de slujitori de toate felurile, oameni de strânsură, aduși de căpitanii
sultanului sau luați din satele din Balcani pentru muncile grele ale oastei. Rânduiala e ținută de înfricoșătorii
ceauși, ale căror măciuci potolesc nesupunerile, certurile sau răzvrătirile. Se pot vedea și marii comandanți,
care trec adeseori de colo-colo cu treburi. Serefaga beg, pașa Sofiei, e uscat, negru și bănuitor; Skender beg
e gros și gâfâit; Assan beg și Hrana beg sunt prieteni nedes- părțiți; Aii beg e înalt, disprețuitor, și lovește
fără milă în slujitorii care greșesc. Osman beg e mic și repezit. Pe lângă aceștia mai sunt ulemale, muezini,
imami și derviși fanatici, ale căror turbane soioase și zdrențe sfinte sunt respectate de toți dreptcredincioșii
musulmani. Peste întreagă această mulțime uriașă stăpânește cu mână de fier bătrânul Soliman beg
Hadâmbul, gloriosul general al Porții. El se vede mai rar, ocupat fiind cu poruncile și hârtiile care vin și
pleacă din Sofia ca albinele la stup. Dar când apare, nu găsești în toată lumea bărbat mai strălucitor, cu alai
mai măreț, cu armăsari arăbești mai frumoși, cu straie de brocart și blănuri mai rare, cu arme mai scumpe.
Doar slăvitul padișah Mahomed il Fatih îl poate întrece, așa cum se cuvine la o împărăție urmașă a vechiului
Bizanț. Aici, la Sofia, se strânge cea mai mare oaste ridicată de Poartă de la cucerirea Constantinopolului
încoace. Au de ce se teme țările din jur.
Căzut pe gânduri, măruntul neguțător privea întunecat vârfurile corturilor și uitase de foiala mulțimii din
jur. îl trezi la realitate un picior încălțat în cizmă de piele, care se trânti brutal drept în mijlocul tarabei, în
fața ochilor săi. Un glas aspru lătră în otomană:
— Ce stai, ghiaure? Caută-mi iute pinteni potriviți!
— Soldățoi necioplit, mârâi negustorul printre dinți înainte de a bate metanie, zicând turcește: îndată,
strălucitorule, îndată...
Când se uită însă la chipul grozavului oștean, încremeni de uimire: sub turban și în straie de spahiu, cam
murat de ploaie dar altfel fălos ca orice timariot, nu-i zâmbea altul decât Vlăduț.
— Jupâne Mircea, felicitări, ți-ai deschis casă de negoț și în Sofia, grăi subțire falsul spahiu, adăugând:
Nu te mai uita la câinii ăștia atât de atent. La zece pași mai încolo e un ceauș care te lua la ochi. M-am
gândit să te aduc nițel cu picioarele pe pământ, înainte să vină el la tine. Săptămâna trecută au tras în țeapă
zece inși prea curioși...
Negustorul înșfăcă iute o pereche de pinteni și o ridică la nasul posibilului client, miorlăind dulceag:
— Strălucitorule, iată o pereche potrivită... Nu? Atunci asta, privește ce zimți are, nici un cal nu-i
rezistă... Nu? Ah, nu pleca, luminăția ta, am în prăvălie ceva cu totul deosebit... Poftește înăuntru, te rog...
După tocmeli și codeli, spahiul primi să intre semeț în prăvălioară, îndată însă ce nu-i mai văzu nimeni,
se îmbrățișară cu putere.
— Așa deci, soldățoi necioplit? râdea Vlăduț. Ce mai negustor de piei de cloșcă îmi ești, frate!
— Ptiu! îl stupi de deochi Mircea. Când te-am văzut am crezut că ești mai turc decât sultanul. Ce cauți
aici, Vlăduț?
— Aceeași marfă ca domnia ta, cred, rânji acesta. Ai venit demult?
— De destulă vreme ca să aflu ce mă interesează. Mâine plec.
— Ei, ca să vezi ce potriveală, murmură celălalt. Atunci înseamnă că nu-ți mai trebuie prăvălia.
— O preia de poimâine un vânzător de arme, deja am bătut palma, îl anunță Mircea. Dar ce voiai de
fapt?
— Ești singur aici?
— Mai suntem câțiva, dar nu trebuie să știi asta.
— Ștefan vodă e prudent, rosti încet Vlăduț. Ce părere ai de adunătura asta, frate?
— Adunătură?! Optzeci de mii de oșteni buni și douăzeci de mii de slujitori înarmați e o adunătură
pentru tine? Mie mi se face părul măciucă să-i văd aici, darmite să-i știu în Moldova!
— Ești sigur că merg în Moldova?
 — Acum o lună a venit la Vaslui, la Vodă, o solie a sultanului. Au somat pe Vodă să dea Porții cetățile
Chilia și Cetatea Albă, iar măria sa să facă bine să vină personal cu haraciul la sultan și să-i pupe papucul
dacă vrea să-i fie uitată răzvrătirea.
— Ștefan vodă nu s-a dus la Liov ca să pupe mâna craiului polon, și o să meargă la sultan? Haida-de! Și
el ce-a spus?
— Că cetățile îi trebuie iar piciorul bolnav îl silește să stea pe loc, iar dacă măria sa stă pe loc, nici
supușii săi nu pot pleca la Poartă. Solii s-au înverzit și au pufnit că sultanul nu suferă nesupunerea, la care
Vodă a zis că Dumnezeu e sus și-i ocrotește pe fiii săi. Așadar, toată această mare de oșteni vine asupra
noastră, Vlăduț. Au adus iar pe blestematul de Alexandru, cică fiul lui Aron vodă, și vor să-l pună domn la
Suceava.
— Ai încredere în puterea lui Dumnezeu, rosti Vlăduț. Sperasem că ținta lor e Ungaria și aveam o
nădejde în crivățul care bate iarna în Panonia, dar nici cu Moldova nu mi-e rușine. Steagul meu cum arată?
— Uncheșul Voicu îl poartă cu strășnicie și toți arată falnici. Acum sunt la Vaslui; a doua zi după
plecarea soliei turcești Vodă a cerut ajutorul Papei și a poruncit mobilizarea generală. Laiotă ce face?
— Ăsta? pufni disprețuitor Vlăduț. E ocupat să-l hărțuiască pe Basarab cel mic, dar va veni alături de
turci, bineînțeles. Ce credeați din partea lui?
— Dar, Vlăduț, îi ești supus. Tu ce vei face? Unde merg oamenii tăi? O să te taie pentru nesupunere;
cred că abia așteaptă, după cum l-ai înfruntat astă-vară.
— Ha! făcu munteanul. Mi-a poruncit să-mi desfac steagul din Corbeni și mi-a îngăduit să-mi reiau
negoțurile. Acum, de exemplu, mă găsesc tocmai la Hust, deci nu-i pot trimite la oaste decât câțiva nătăfleți
de care mă pot lipsi. Am lăsat porunci limpezi la Corbeni.
— Mergi pe muchie de cuțit, frate. Speram că scrisoarea tatii...
— Să am grijă de mine? i-o tăie Vlăduț, râzând. Dar atunci tu ce cauți aici? E același lucru. Mai bine
vorbim altădată, jupânul ceauș a intrat la gânduri.
Când spahiul ieși din prăvălie, oricine îi putea admira la tocuri niște pinteni auriți de care el era foarte
mândru. Negustorul îl petrecu în uliță cu plecăciuni umile.
Un ceas mai târziu, după ce muezinii strigaseră din minarete clipa de rugăciune și toți negustorii, fie ei
creștini sau musulmani, își închise- seră prăvălile, Mircea îl găsi pe Vlăduț într-o odaie dosnică de han
bulgăresc, de la fereastra căruia priveliștea miilor de corturi, steaguri și tuiuri, magazii și padocuri era și mai
impresionantă. Vlăduț îl trase mai aproape.
— Uită-te departe în stânga, lângă ceairurile spahiilor din Rumelia. Vezi niște magazii?
— Par a fi depozitele de iarbă de pușcă, aprecie moldoveanul.
— Chiar așa. Sunt cel mai păzit loc din toată tabăra, în afară de corturile lui Soliman beg. Le știi?
— Corturile Hadâmbului? Da, dar nu se pot zări de aici. De ce?
La ultimele raze ale soarelui care apunea, Mircea putu vedea pe chipul prietenului său o însuflețire
poznașă. Surâzând, acesta scoase de sub pat un burduf bulgăresc destul de pântecos, din care sorbi cu
îndemânare, după care i-l întinse:
— Ai băut vin de Târnovo? Am un prieten bulgar, negustor și el, care-i iubește pe turci la fel ca mine.
Cândva am făcut un drum de negoț împreună; apoi m-a recomandat altor prieteni de-ai lui, și așa am putut
hălădui în ținutul Sofiei vreun an, nebăgat în seamă de bostangii. l-am eliberat și câțiva oameni din temnițele
turcești, am făcut și altele, de care jupânul negustor a fost mulțumit. Deunăzi ne-am întâlnit și am hotărât
împreună că Soliman are nevoie de un gest de prietenie.
Mircea se chinuia să mânuiască burduful, dar izbuti în cele din urmă și bău cu încântare.
— Hm, ambrozie curată, suspină el. De o lună de zile n-am pus pe limbă pic de băutură adevărată; numai
bragă, apă sau lapte, ca un copil nevolnic. Mare năpastă pe păgâni, să fie opriți de la plăcerea vinului...
Chiar, văd că știi și turcește.
— Da’ de unde, doar cât să mă descurc; Buzea știe bine, și m-a bătut la cap să învăț. Dar află că mulți
spahii vorbesc otomana mai prost decât mine, căci sunt din neam bulgăresc, ori sârbi, ori arvaniți, greci,
italieni, toți renegați și care au primit pământ de la sultan. Sunt credincioși lui Allah și viteji, dar limba
sultanului le e încă necunoscută. Ca să nu mai vorbesc de olofați, care sunt creștini și lefegii în oastea
sultanului, aduși cu simbrie mare încă dinainte de Iancu vodă de Hunedoara. Mai ceva ca la turnul Babei,
frățioare, dar e o oaste puternică și disciplinată. Așa cum se vede, pare cea mai tare din lume, și la început
m-a copleșit.
— La început? Adică acum o disprețuiești?
— Nu, ci îi caut punctele slabe. Are destule, iar o minte strălucitoare ca a lui Ștefan vodă va ști să le
găsească. Dar dacă o lași să se desfășoare în voie, nimic n-o oprește.
— Ești un tovarăș vesel, Vlăduț, știi să încurajezi un om. Dar e o halcă de carne uriașă, sunt de trei ori
mai mulți decât noi.
— Atunci, dragul meu, nu le rămâne moldovenilor decât să ucidă fiecare câte trei păgâni înainte de a se
lăsa măcelăriți. Și apoi, orice halcă de carne ajunge la tocător; doar brațul cu satârul nu trebuie să tremure.
Hai, Mircea, nu te muia, altminteri nu-ți mai cer ajutorul.
— Ajutor pentru ce? se dezmetici acesta. Pentru gestul prietenesc de care vorbeai?
— Cam așa ceva. Trebuie doar un pic de nebunie pentru a izbuti.
— Ia spune, ceru tainic moldoveanul, cu ochi strălucitori.
— Am doi oameni care s-au vârât slujitori la cai, la ceairurile pe care ți le-am arătat, aproape de
depozitele de iarbă de pușcă. Disciplina e aspră și toți cei care intră sunt cercetați. Unul din bulgarii de
corvoadă a intrat și ne-a spus cum arată locul. E bine aerisit, bineînțeles, prin ferestre zăbrelite, și totul e
păzit, nu se apropie nimeni la cincizeci de pași împrejur.
— Și?
— Și în noaptea asta, când e ploaia mai sâcâitoare și somnul străjilor mai dulce, slujitorii mei vor da ca
din greșeală drumul cailor din ceairul cel mai apropiat, mânându-i către depozit. Străjile vor sări să-i
oprească, iar atunci se furișează Buzea la adăpostul întunericului și rupe zăbrelele de la ferestre: e singurul
care poate face asta. Eu, care sunt mai subțirel, mă strecor înăuntru, la butoaiele stivuite, aprind un fitil și ies
înapoi, apoi o luăm la goană spre prăvălia ta, unde ne schimbăm de haine și pornim spre Dunăre. De fapt
pentru asta venisem în bazar azi, ca să caut o prăvălie cu așezare potrivită.
— E o nebunie înspăimântătoare, suflă Mircea, și tocmai de aceea probabil că va reuși. Prăvălia mea e și
a ta, Vlăduț.
— Îți mulțumesc, se înclină elegant celălalt. O voi folosi. Apoi ne vom îndrepta spre țară, dar ne vom
potcovi caii invers, ca să-i ducem de nas pe bostangii, și îi vom răsplăti pe bulgarii prieteni care ne vor
călăuzi pe valea lantrei și ne vor trece Dunărea.
Mircea clătină fruntea.
— Vlăduț, dacă vor pune vreodată gheara pe tine, Doamne ferește, atunci te vor jupui de viu.
— Am făcut totul spre paguba păgânilor și în interesul creștinilor, deveni grav prietenul său. M-am
temut să-mi atrag blestemele văduvelor și orfanilor creștini; cât despre păgâni, cred că nu i-am cruțat. Am
cheltuit aici sute de galbeni, dar nu-mi pare rău.
— Ai muncit serios, constată Mircea. Dacă Radu vodă ar fi bănuit cu ce negoț te ocupi la bulgari, te-ar fi
predat lui Serefaga beg fără întârziere.
— Același lucru l-ar face și Laiotă, râse Vlăduț. Cred că, după acest drum al meu la Sofia, mă voi da la
fund o vreme. Am cam întins coarda și a devenit primejdios, oricât de bine m-aș strecura eu prin toată
această mulțime de oști.
— Vino în Moldova cu mine.
— Aș vrea, dar nu pot. Pot ocoli lupta împotriva Moldovei, dar nu pot să mă alătur ei pe față împotriva
țării mele. E destul că mă reprezintă jupânul Voicu. Pune-te în situația mea: ce ai face?
— Mi-aș aminti că am o moșie în ținutul Hotinului, ceea ce mă face supus moldovean, m-aș gândi că am
prieteni la Suceava, că am oricând intrare la Vodă, că mi-aș putea face un nume ca înalt ofițer în oastea
moldoveană, și, nu în ultimul rând, mi-aș aminti că am o logodnică frumoasă, iubitoare și credincioasă.
Vlăduț închise chinuit ochii, dar se îndreptă, calm ca stânca.
— Mircea, ești isteț și credincios: de ce nu înțelegi, deci, că sunt al Țării Românești, și că Moldova e
pentru mine doar umbra liniștită a unui vis frumos? Moldova n-are nevoie de mine; vă are pe voi și-i sunteți
destul. Dar Muntenia? Slăbiciunea domnilor și zavistia boierilor ei au dus-o pe marginea prăpastiei în numai
câțiva ani. Datoria mea e la Târgoviște, frățioare, nu la Suceava. Dacă altfel nu se poate, renunț la Stăuceni.
— Ești încăpățânat ca o turmă de catâri! Și înainte de Vodnău gândeai la fel, și care a fost rezultatul?
Temnița. Ce faci dacă vreo iudă îi șoptește lui Basarab vodă adevărul? Te vor vâna iar prin toată țara, ca pe
un cerb cu stea în frunte. Mira-m-aș ca Radu vodă să nu fi prepus nimic, altfel nu-mi explic de ce te-a vrut
neapărat în mână.
„Deocamdată s-a întâmplat invers”, ricană în gând Vlăduț. Dar Cazan știa, își aminti el, și îi spusese
Radului vodă. Acum Cazan a rămas pribeag la Șercaia, dar are destui prieteni la Târgoviște care să
mijlocească pentru el iertarea lui Laiotă. Pe Duca, în primul rând. Amândoi îi poartă sâmbetele și nu se vor
da în lături de la nimic. Mircea avea dreptate, și Vlăduț ridică privirea spre el:
— Voi cugeta la cele ce mă sfătuiești.
 „Măcar atât”, gemu în sine Mircea, dar nu mai insistă.
A doua zi Soliman beg ieși cu pompă la cercetarea oastei. În straie de rând și amestecați în mulțime,
Mircea și Vlăduț urmăriră atenți mișcările corpurilor de oaste, prețăluindu-le din ochi puterea și priceperea.
îl cercetară și pe Soliman beg, înconjurat de căpitani și pașale falnic gătiți, în ciuda zloatei și a lapoviței care
se întețea. Vlăduț, care se bucura de schimbarea vremii, făcu la un moment dat semn către cineva pe care
Mircea nu-l desluși în mulțime; dar puțin mai apoi li se alătură Mureș, nu foarte mirat la vederea
moldoveanului aici. Șopti îndelung la urechea stăpânului său, după care porni înapoi, amestecat între gură-
cască. Vlăduț se aplecă spre moldovean:
— Uită-te la Soliman beg. Îi vezi calul?
— Chior aș fi să nu-l văd. Ce-i cu el?
— E un armăsar arăbesc pe nume Ghiuzel, adică Frumosul. Rar vezi murg mai arătos decât calul ăsta, pe
care Soliman îl iubește la nebunie și pe care îl socotește calul său norocos. Îl ține în grajd separat de alți cai,
iar la căpătâi îi pune tuiul celor o sută de călăreți ai străjii luminăției sale. Slăbiciunea acestui cal sunt
smochinele, pe care le ronțăie ca pe grăunțe. Nu uita asta.
— De ce? se interesă Mircea, dar Vlăduț își îndreptă atenția asupra măreției oștirii păgâne, fără a-i
răspunde.
În tăcerea nopții, când tot omul doarme, în tabără izbucni brusc un vulcan. Explozia uriașă, detunăturile
și ploaia de noroi ajunseră până în piață. O clipă lungă fu tăcere de mormânt; apoi, deodată, un vuiet general
urcă la cer. Urlete, nechezături de cai speriați, gemete de durere și strigăte de groază, oameni alergând
buimaci prin ninsoarea subțire și cioc- nindu-se unii de alții făcură din disciplinata oaste o adunătură
cuprinsă de haos, în care anume mișcări trecură neobservate. Astfel, slujitori răzleți se adunară la o prăvălie
din bazar, într-un minut devenind cincisprezece spahii călări, care se împrăștiară iar pe ulițele orașului. Sofia
fierbea năucită, neștiind ce se întâmplă; marea de oameni tălăzui nehotărâtă și înspăimântată până la ziuă,
când, vânăt de supărare, Soliman beg constată pagubele: în locul depozitului era acum o groapă uriașă,
neagră, fumegândă; zeci de oameni fuseseră uciși de pietre și de suflul exploziei. Sute de cai alergau pe
câmp, scăpați din ceairuri; alte zeci scurmau noroiul cu copitele, în agonie. Multe corturi sfâșiate și zeci de
răniți, mai ales în rândul slujitorimii, care își avea sălașele în acea margine a taberei. Ba mai mult, minunatul
lui armăsar dispăruse din grajd, paznicii fuseseră înjunghiați iar tuiul gărzii sale, fala sa, fusese furat. Era o
lovitură pusă la cale, fără îndoială; o provocare și o obrăznicie fără seamăn. Dezastrul era mare și
beilerbegul Rumeliei porunci îndată cercetări și găsirea bles- temaților de făptași. Abia târziu câțiva își
amintiră că niște spahii se arătaseră azi-noapte foarte grăbiți în a a părăsi orașul. Serefaga beg răcni spre
bostangii să ia imediat urma suspecților; totodată țipă la căpetenii că asta era urmarea întârzierii lor aici, la
Sofia, părere pe care el o susținuse mereu. Soliman beg se strâmbă de vorbele gazdei, dar ridică din umeri:
de îndată ce se întăresc drumurile, adică după ce stă viscolul, va ordona plecarea spre Dunăre, unde și
supușii beiului valah Basarab vodă îi așteaptă să li se alăture. Allah ne va ajuta!...

Douăzeci de mile spre miazănoapte, pe un dâmb împădurit de unde se vedea curgând la vale Ișkar-ul, o
ceată de călăreți se închina spre sfântul soare, murmurând „Tatăl Nostru”. Ninsoarea se oprise și un pui de
ger mușca obrajii călătorilor. Amestecate printre spahii se vedeau sumanele negre ale unor țărani bulgari.
După rugăciune unul din ei se apropie de Vlăduț.
— Jupâne, aici se sfârșește schimbul nostru. Până la Vrața nu mai e mult, acolo vă așteaptă la stână vărul
meu, care vă va duce la Nicopole. El cunoaște un loc tainic de trecere, nici turcii din cetate nu-l știu. Mergeți
liniștiți, Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Privind în urma bulgarilor care se depărtau, Mircea șopti lui Vlăduț:
— Nu-mi vine să cred că n-am tras sabia până acum.
— Nu zice „hop”, mormăi munteanul. Până la Dunăre mai sunt șaizeci de mile, pe care va trebui să le
străbatem pe cărări, ocolind drumul mare. Soliman e desigur destul de supărat ca să repeadă bostangiii în
toate părțile, dacă nu pentru iarba lui de pușcă, atunci pentru tui și cal.
Mircea râse privind la minunatul armăsar murg, numai foc și mătase, pe care îl ducea Mureș de frâu.
— Soliman o să facă spume.
— Să fie sănătos, ridică nepăsător din umeri Vlăduț.
— Nu ne-am cam împovărat cu frumosul ăsta?
— Dragul meu, calul îi poartă noroc lui Soliman când îl călărește, îl ia în toate războaiele. Eu ți-l
dăruiesc ție: închipuiește-ți mutra pașei când și-o descoperi calul tocmai în Moldova. Sper din tot sufletul să-
i poarte ghinion lui Soliman și să-și rupă gâtul prin văile Moldovei.
 — Cum, Vlăduț, îmi dai mie un cal atât de prețios?
— De ce nu? E pradă de război; în plus, e obiceiul la nunți ca fratele miresei să înfigă o sabie în calea
mirelui, oprindu-l să-i ia sora până ce mirele nu-i dă un cal. Tu ai respectat obiceiul; acum e rândul meu. Ai
aici și un sac cu smochine, ca să nu-ți facă greutăți pe drum...
Și tânărul îi puse în brațe o desagă destul de grea, zâmbind.
— Nebun mai ești! se destinse Mircea. Noi ieșim din iad după ce am stârnit fiara păgână cu țepușa, iar
ție îți arde de șagă. Frate, când vei binevoi să pleci la chitai, la marginea pământului, voi fi neapărat lângă
domnia ta. Până atunci însă, cum pot eu refuza un cal atât de vestit?

Ceata comisului trecu fluviul noaptea, ferit de vederea oștenilor din garnizoana Nicopolelui, și apucă
spre miazănoapte, la vama Genune, pe căi la fel de ferite. Buzea ocoli la Corbeni, iar Vlăduț și Mureș
rămaseră la Cozia. Mircea porni cu oamenii lui și ai comisului spre Moldova, având să întărească steagul
Stăucenilor. Cât despre steagul Corbenilor, porunca domniei găsi pentru oaste doar câțiva bărbați, restul
fiind împrăștiați în toată lumea. Stăpânul lor? Undeva, la nemți, cu negoțurile îngăduite de Vodă astă-vară...
La începutul lui Decemvrie 1474, pe un ger neclintit, mai bine de o sută de mii de oșteni păgâni aduși
din tot imperiul trecu Dunărea înghețată și se uni cu cei șaptesprezece mii de munteni al lui Basarab vodă
Laiotă. Era cea mai puternică și cea mai numeroasă oaste care pornise vreodată asupra Moldovei, și cea mai
mare strânsă de Poartă de la căderea Constantinopolelui. Căzuse el Bizanțul; avea oare să reziste acestei
puteri nebiruite un neînsemnat principe valah?
 Capitolul 9. „Acesta e fiul domniei noastre...”

Cădea o primăvară blândă peste acoperișurile Târgoviștei. După Sfânta sărbătoare a învierii
Mântuitorului Iisus Hristos, vremea se îndreptase și frunzișul copacilor izbucnise triumfător în mii de nuanțe
de verde crud. Însă pentru cei trei boieri ce tăinuiau într-o odăiță a palatului domnesc, soarele, căldura și
mireasma liliacului de la fereastră nu-i abăteau de la discuție. Cei trei erau Duca, Savu și Cazan, iar cel mai
supărat se arăta Duca.
— M-am certat iar cu feciorul, mărturisi el. A început să aibă clonț tare de acum un an, dar cel mai rău a
fost în Decemvrie, când am mers cu oastea lui Soliman în Moldova: atunci a sărit Petre al meu că el la curte
nu mai calcă. Să te ferească Sfântul de recunoștința copiilor!...
— Nu-i singurul care a refuzat să vină la porunca lui Vodă, aminti Savu. Jumătate din foștii mei prieteni
și-au găsit brusc alte treburi și au dispărut înainte de porunca lui Vodă de concentrare a oastei. Alții au venit
cu supunere, dar abia și-au mișcat săbiile. Parcă a intrat strechea în ei. Dar știu eu numele duhului rău care-i
bântuie de un an.
Sfetnicul suspină, ridicând ochii la cer.
— E uimitor câtă putere are acest pui de lup asupra celor din jur. l-am trecut cu vederea purtarea până
ne-am trezit cu buruiana cât casa. A cutezat să-l înfrunte pe Radu vodă, l-a înfruntat și pe Laiotă, dar noi nu
am priceput că stâlpul care-l ține e așa gros. Mi-ai spus bănuielile tale, jupâne Cazan, și cred că ai dreptate.
S-a strecurat el pe urechea acului, dar acum i s-a înfundat: nu mai părăsește liber orașul.
— De trei zile a venit cu marfă de la Hust și cu îndreptări de la Hust. Dar cine-l crede? Jumătate de an n-
a știut nimeni de el pe unde umblă, se încruntă Savu. Ce mi-e Hust, ce mi-e Vaslui.
— N-a fost la Vaslui. Dacă era, s-ar fi aflat. Jupânul Gârbovăț are încă prieteni la Suceava și l-am rugat
să întrebe de comis, grăi Cazan.
— Poți să știi? șopti Duca. În zilele alea de ceață și noroi nu s-a văzut om cu om, darmite să afli pe
cineva anume din tabăra opusă...
Se cutremurară tustrei de groază la amintirea celor trei zile de bătălie de la Podul înalt. Stătuseră în
coada oastei turcești, dar tot nimeriseră destui sub tăvălugul moldovenilor, dacă nu striviți de cai sau tăiați
de săbii,atunci înecați în noroaiele imense iscate de înmuierea vremii. Foarfecă moldoveană tocase la turci
până ostenise; își blestemase Soliman zilele, strămoșii, nevestele și norocul lui cel prost, în timp ce curtenii
munteni își dădeau coate fără milă pentru păgâni, făcându-l pe Laiotă să spumege de furie, căci se vedea
înfruntat iarăși, obligat să înghită rușinea înțelegerii cu Poarta și silit să privească la slava și strălucirea de
soare a fostului său protector. Soliman pașa fugise peste Dunăre să-și sfâșie straiele și să pună fruntea la
papucul sultanului, stăpânul lui cel negru; muntenii se întorseseră acasă, iar Ștefan vodă sărbătorise victoria
la Suceava, unde orășenii îl întâmpinaseră cu strigătul: „Să trăiască împăratul!” Numai din prăzi oștenii săi
iubiți se îmbogățiseră cu toții. Întreaga Evropă se minuna și proslăvea numele viteazului de la Podul înalt.
Întreaga Evropă condamna pe Laiotă pentru scârbavnica lui aplecare spre turci în acest război. Dar puțini din
Evropă - adăugau câțiva sfetnici munteni - cunoșteau de fapt situația, și nici unul nu ajutase Moldova altfel
decât cu vorbe frumoase. În schimb, sultanul rechiziționează tot ce plutește pe Egeea și în Marea Neagră, iar
la Țarigrad se strânge o oaste mai înfricoșătoare. De astă dată Mahomed Cuceritorul nu glumește, ci va
arunca asupra cetăților de la Marea Neagră, de la gura Donului până la Chilia, întreaga sa putere. Anul
acesta și soarta Moldovei e pecetluită; singur, Ștefan vodă nu va putea face față acestui potop turcesc.
Degeaba s-a trezit regele Matei să-l certe pe sultan că-l asuprește pe moldovean, vasalul maiestății sale,
zarurile sunt aruncate și sfetnicii înțelepți trebuie să se mlădieze pe măsură. Cu atât mai mult cu cât cea mai
nouă veste, sosită acum două ceasuri prin olăcar domnesc, l-a anunțat pe Basarab vodă de norul amenințător
care vine asupra Târgoviștei: slobozirea din temniță a vulturului de la Vișegrad.
Cazan se foi în jilț, nervos.
— Vom afla lesne dacă a fost sau nu comisul la Vaslui, dar socot că în atare situație trebuie ca Vodă să-l
aibă în mână. îl va juca astfel pe tată în sfori. Acesta e sfatul meu.
— Cred, zise cu subînțeles Duca, cred că Vodă va uita acum prea multa credință a domniilor voastre
pentru răposatul Radu vodă. Vestea că obraznicul de comis e, de fapt, fiul lui Țepeș, va fi apreciată de Vodă
pe măsură. Măria sa are nevoie de sfetnici ca domnia ta, jupâne Cazan, iar dacă îi punem pe tavă și
asemenea minunat mijloc de a-l înlănțui pe Drăculea, vom avea cu toții un viitor strălucit. La cât e el de
înghesuit acum, Laiotă ne va fi recunoscător în veci.
— Eu îi vreau capul, nu doar libertatea, pufni Savu.
— Va pica și capul, nepoate, fii liniștit, rânji Cazan. Numai că trebuie să ne mișcăm iute și în taină, să nu
ne scape iar printre degete. Lui Vodă îi spunem după ce-l ridicăm, să nu se răspândească vestea și să dăm
greș. Unde ziceai că e acum, Savule, la han?
— Chefuiește cu soții în cinstea revederii. Dar va vedea și pe alții, nu?
— De unde a ieșit un băiat așa vesel din morocănosul de taică-său? se miră Cazan. Dar când îmi
amintesc ce căutătură de tigru avea în temniță, n-am nici o îndoială: e fiul lui...

„Foaie verde mărgărit, Mă uitai spre răsărit, Văz primăvara venind, Caii-n câmpuri nechezând,
Voinicii pe plai suind, Codrii negri fremătând, Și vântișorul bătând...”
Jupânul Lixandru avea glas frumos și plin; adăpat des cu vin dulce de Chipru, glasul se cam muiase, dar
nici ascultătorii nu mai erau pretențioși. După o noapte de petrecere, cântece și veselie, Petre Duca și Vlăduț
se țineau de gât, îngânând cântecul. Le ținuseră tovărășie și cei doi frați olteni, Barbu și Pârvu, o parte din
noapte, dar la această oră a după-amiezii încă nu apăruseră, deși promiseseră o continuare și mai strașnică.
Repezit la ei acasă, slujitorul lui Lixandru le adusese vestea că boierii dorm încă. Petre mormăise:
— S-au dezvățat de chefuri prietenii noștri. De-aia nu mă însor eu...
— Tot te mai bate la cap jupânul sfetnic? răsese Lixandru. Acum cine mai e, tot o fecioară sfioasă,
crescută la mănăstire?
— Ba e fiica lui Cazan, grăi prost dispus Petre. O știți, nu?
— Teamă mi-e că te-a priponit, fluieră a pagubă Lixandru. Câți ani are, șaisprezece? Tocmai potrivită și
cu zestre mare, iar taică-său, care era mielușel, întărește prin jupânița Smara o prietenie folositoare.
— Mai degrabă m-aș sihăstri în munte fără să mai gust vin, pufni Petre mohorât, apoi o dădu pe cântec:
„Foaie de-un măr dulce, M-aș duce, m-aș duce, Dar mi-e calea-n cruce, Nu știu un’m-aș duce...”
La această tristețe Vlăduț îl luă de gât și-i psalmodie la ureche cea mai deocheată cântare despre Adam și
Eva pe care și-o putuse aminti. Petre îi răspunse iute cu o strofă sugestivă despre David și Batșeba. Râseseră
tustrei, apoi începuseră în cor către hangița care le aducea vinul:
„Câte fete sunt pe văi, Fă-le, Doamne, toate oi, Și pe mine-un berbecuț, Să le fac câte-un mieluț...”
Strigătura o făcu pe hangița cea nurlie să se îmbujoreze, dar se mlădie pe sub nasul boierilor când la
turnă în căni, destul ca să-și arate un umăr alb. Ei continuară cu râsul, cântecele și vinul; se iți și un lăutar, și
începură să joace în mijlocul sălii de mese a hanului, ridicând colbul în văzduh. Lăsându-și treburile, și
hangița se prinse cu ei în horă, învolbu- rându-și fustele și fluturându-și betele. Astfel îi găsi bătrânul Duca
zece minute mai târziu, și se opri în prag, cu mâinile-n șolduri și încruntat. Lăutarul tăcu, hangița își îndreptă
tulpanul pe cap iar gazda înaintă spre sfetnic, numai zâmbet:
— Ce surpriză plăcută, jupâne Duca. Poftește, rogu-te, alături de noi.
Sfetnicul își fulgeră fiul din ochi - la care Petre se înclină calm, deși se cam clătina pe picioare - apoi
puse mâna pe umărul gazdei:
— Poftește domnia ta cu mine, comise, avem ceva de vorbit.
— Măcar o cupă cu vin, jupâne Duca, rămase neclintit Vlăduț. Cinstește cu prezența domniei tale
bucuria mea de a reveni acasă.
— Tocmai despre absența ta voiam să-ți vorbesc, grăi calm Duca. Așa că urmează-mă în liniște.
— Ce-i asta, tată? deveni Petre amenințător. îl arestuiești?
— Nu, Petrică, îl opri gazda, fără a-și pierde surâsul. E o discuție, și dacă un sfetnic domnesc a binevoit
să mă poftească, înseamnă că e ceva important. Mă întorc repede, prieteni. Să mergem, jupâne Duca.
— Te așteptăm aici, adăugă apăsat Petre. Dacă întârzii prea mult, știm noi ce să facem, n-ai grijă!
Înviorat, Vlăduț îl urmă în tăcere pe boier. Afară așteptau vreo douăzeci de oșteni cu săbii, care
blocaseră toate ieșirile hanului. Intenția sfetnicului deveni limpede când căpetenia oștenilor veni spre ei: era
Savu, fremătând de mulțumire:
— Să nu încerci nimic, comise, altminteri te străpungem iute!
Vlăduț ridică nepăsător din umeri și se răsuci spre sfetnic:
— Ești sigur că faci bine ce faci?
— Vei vedea, mârâi Duca.
— Atunci să mergem, nu se cade să ne aștepte Cazan prea mult.
— De unde știi că ne așteaptă? tresări Duca.
— E la mintea cocoșului: când îmi apare astfel Savu în față, ca un câine sătul, înseamnă că-l are iar pe
unchiu-său în spate să-i tragă sforile. Un an și jumătate m-a ocolit de departe. Măscăriciul ăsta îmi face
greață,jupâne Duca, mai bine gonește-l de aici. Ca să-ți răspund la întrebări n-am nevoie de alai, merg
singur.
 — Măscărici? mugi Savu, trăgând sabia. Vei plăti pentru vorba asta.
— Destul, se înțepeni Duca pe picioare, în toată puterea lui de sfetnic domnesc. Lasă sabia, jupâne Savu,
și mergi înainte cu oștenii tăi.
Mofluz, spătarul își adună oamenii și porni spre palat, pierind după cel dintâi colț. Vlăduț clătină fruntea
cu tristețe, cătând în urma lui:
— Oare omul ăsta nu-și va schimba niciodată proastele purtări?
— Pari sigur de tine, jupâne comis, observă subțire Duca.
— Am încredere în inteligența domniei tale, se înclină Vlăduț. Cândva eram destul de apropiați, și îmi
pare rău când văd că domnia ta și Petrică nu vă înțelegeți. Mă ofer să-l aduc la gânduri mai bune față de
însurătoare. Jupânița Smara e o fată înțeleaptă, care a crescut mai mult singură, neglijată de tatăl ei. Acum
poate că el vrea s-o folosească pentru a-și întări poziția la curtea lui Laiotă prin domnia ta, dar Petre, care e
isteț, va ști că Smara nu va fi jugul care să-l lege la carul politic al socrului său... hm, dacă pot fi sincer.
Duca tresări, întorcând spre el o privire neguroasă.
— Nu-ți scapă nimic și te amesteci în toate, nu-i așa?
— Nu te supăra. Întotdeauna între părinți și copii apar neînțelegeri, căci părinții cred că odraslele lor
trebuie să-i asculte întocmai, pe când copiii cred că au propria soartă scrisă în cer. Nu seamănă între ele două
frunze de pe aceeași rămurică, darmite doi oameni.
Sfetnicul îl privi pieziș, dar nu mai spuse nimic, deși tot drumul se frământă și își mușcă mustața căruntă.
În cele din urmă ajunseră la palatul domnesc, ale cărui ziduri mărețe și clădiri strălucitoare îl făceau pe
potriva oricărui alt palat evropenesc. Vlăduț se opri o clipă în fața noilor zidiri poleite de soarele care
apunea, știind că fuseseră ridicate acum douăzeci de ani din porunca tatălui său. Duca se opri.
— Frumos, nu-i așa? Eram aici când se construia. În câțiva ani s-au reclădit Poienarii, s-au întărit cetățile
și mănăstirile, și negoțurile... A fost o muncă uriașă, jupâne comis.
— Știu, jupâne Duca. Nu pot decât să sper că cei de azi vor continua și vor înmulți faptele celor de ieri.
Au fost prea multe războaie.
— Nimic nu-i mai prețios decât pacea.
— Nu orice pace, jupâne Duca. O pace umilă, fără demnitate, fără credință, nu-i pace, ci o invitație
pentru alții să te calce în picioare. înțelepți au fost boierii noștri anul trecut, când se împărțiseră în trei tabere,
gata să se sfâșie între ei? Ce crezi, ce-ar fi ieșit?
— Dumnezeu știe, șopti sfetnicul. Dacă ar fi învins Radu vodă pe Laiotă, toți Dăneștii s-ar fi adunat
lângă Basarab cel tânăr și l-ar fi pus domn. Atunci ne-ar fi călcat turcii - cu Basarab tânărul domn- și ne-ar fi
fost mai greu decât moldovenilor. Moartea Radului vodă s-a petrecut la timp. îți spun acestea fiindcă ai lipsit
mult din țară și nu știi nimic.
— Îți mulțumesc pentru bunăvoință, se înclină Vlăduț. Dar mă miră o părere de-a domniei tale. Credeam
că-i ești credincios Radului vodă.
— I-am fost, așa cum sunt domniei de azi, căreia i-am jurat credință.
Tânărul își stăpâni un zâmbet, dar tăcu, prudent, și îl urmă în curtea palatului. Savu le ieși în
întâmpinare, dar numai îl supraveghe dintr-o latură pe Vlăduț, care nici nu-l băgă în seamă. Când intrară în
odaia unde-i aștepta Cazan, Savu se postă la ușă cu pumnul pe sabie.
Cazan zâmbi crud la vederea lui.
— Iată că ne întâlnim iar, băiete, și cam în aceelași condiții. Stai jos și nu face nici o mișcare nelalocul
ei.
— Frumoasă politețe se învață la Skender beg, domnia ta, replică tânărul. Ori e învățată de la făgărășeni?
— Nu vei mai fi multă vreme obraznic, îi promise Cazan. Răspunde la câteva întrebări, comise.
— Altminteri ce? Mă vei pârî domnului tău, Radu vodă?
— Domnul meu e Basarab vodă, comise, și va fi interesat foarte de câteva din răspunsurile tale; atât de
interesat că ar putea aranja întâi niște cazne. Ce zici de asta?
Vlăduț avu fără voie o răsucire a stomacului, dar râse:
— Zic că ești disperat. Ce speri de la Vodă în schimbul capului meu? Un loc în Sfat? îl vei obține
oricum, din motivele pe care ți le-am spus în temniță, la ultima noastră întâlnire. Ori negoțurile domniei tale
suferă și ai nevoie de acoperirea dregătoriei pentru a ți le întări mai repede? Ața săsească și altele ajung la
lucrătorii munteni direct și pierzi? în atâta pribegie socot că ai pierdut mii de galbeni. Greșesc?
— Ești un câine deștept, scrâșni logofătul furios. Dar îți garantez că aici, în fața noastră, vei răspunde.
— Foarte bine, primi calm Vlăduț, răsturnându-se în jilț picior peste picior. Întreabă.
— Ai fost la Vaslui, în bătălie?
 — Am fost la Hust cu negoțurile mele de postav, după cum am primit îngăduința domnului Basarab
voievod în Cireșar trecut. Vrei să-ți arăt îndreptările și pecetea orașului? Ori și pentru asta folosești caznele?
— A, nu așa, mârâi Cazan, ridicând de pe masă legătura grea de argint a unei Evanghelii. Jură pe
scrierea asta sfântă că n-ai fost.
Vlăduț păli cumplit și fu lângă el dintr-un salt, cu ochii fulgerând.
— Cine te crezi, jupâne Cazan, de mă pui să jur astfel? Mitropolitul sau Vodă? Ți-o iei în cap! Voi jura,
dar vom continua apoi amândoi în fața lui Vodă: eu un răspuns, domnia ta un răspuns. Nu cred că îți va
plăcea, căci am destule întrebări să-ți pun.
Îi smulse Evangheliarul din brațe și puse palma pe copertă.
— Jur aici, dinaintea domniilor voastre și în fața lui Dumnezeu, sub povara blestemului, că nu am fost pe
câmpul de luptă de la Vaslui, deși aș fi vrut să fiu, rosti apăsat, apoi se închină și sărută crucea. Se lăsă în
jilț, adăugând: Altă întrebare mai ai?
— Unde ți-a fost steagul Corbenilor, dacă tu erai plecat? La oaste au venit doar câțiva nătărăi, nu cei o
sută pe care-i știau toți.
— Vodă mi-a poruncit să-mi desfac steagul, și m-am supus. De fapt mi-a făcut un bine, căci orice om de
oaste știe că nu alcătuiești un steag fără să-i dai drumul la război și prăzi, altfel sărăcești fără folos. Că n-au
fost o sută? Oamenii aceia s-au strâns în jurul meu sperând la victoriile și prăzile pe care doar eu le puteam
oferi; dar dacă Vodă și sfetnicii săi înțelepți au hotărât pacea, cum voiai să rămână cu mine, când eu însumi
plecam? S-au risipit în toată lumea. Îi vrei înapoi? Caută-i; sau anunță războiul sfânt, și-i vei avea aici.
Adevărul rostit atât de provocator de Vlăduț îl făcu pe Cazan să răsufle pe nări ca un taur furios.
— Ori să anunț venirea lui Vlad vodă, stăpânul tău, nu?
— Care Vlad vodă, Cazan? se interesă Vlăduț nepăsător. Vlad voievod, ale cărui fapte le-am amintit
măriei sale Basarab vodă- jupân Duca e martor - sau Vlad vodă, călugărul răspopit care stă în Sibiu cu voia
maiestății sale regele? Despre care din măriile lor vorbești?
— Despre taică-tău, mucos obraznic, se răsti logofătul, luându-l mânios de guler; dar Vlăduț fu la fel de
iute, căci Cazan simți pumnalul tânărului proptit cu vârful în burtă, gata să-l spintece. Încremeni, nu atât de
frica lamei tăioase cât de hotărârea calmă și rece din ochii dușmanului său. Acesta se ridică, ațintindu-i în
continuare cu pumnalul măruntaiele, după care îl împinse departe de el și își vârî lama în teaca din mânecă.
— Nu mă hărțui, logofete, spuse încet. Nu ești în măsură să mă judeci ori să mă ameninți în nici un fel.
S-au dus zilele Radului vodă, când puteai face ce voiai cu mine, și nici eu nu mai sunt același de atunci. Mi-
am respectat jurământul față de Basarab voievod mai mult decât alții și l-am slujit cu mai multă credință
decât tine sau nepotul tău, lucru ce-l pot dovedi. Dar dacă domnia ta mă mai acuzi fără să-ți dovedești
acuzațiile, și dacă mă mai atingi vreodată, îți voi răspunde cu sabia. Ai înțeles?
Savu dădu să se repeadă, însă gestul obosit al unchiului îl opri.
— Comise, rosti Cazan, consideri că te acuz pentru tatăl tău?
— Care tată, logofete?
— Vlad vodă Țepeș.
— Dacă domnia ta știi sigur că-i tatăl meu, de ce nu strigi asta cu pris- tavii la colțul străzilor? Ori doar
mă încerci, iei pisica de coadă și o învârți,poate se agață de ceva? Dovedește, logofete, sau du-te naibii!
Asta-i tot? Atunci, domniile voastre, vă doresc sănătate.
Vlăduț se înclină, cu o eleganță perfectă care era ea însăși o ironie sângeroasă, și dădu să iasă. Cazan îi
puse palma pe umăr.
— N-ai negat că ar fi tatăl tău, comise. Basarab vodă va fi încântat să te aibă în puterea lui. Te va trimite
la Poienari sub pază; de cum se ridică Vlad vodă împotriva sa, capul tău va cădea. Mulți ani te-ai ascuns și ai
uneltit, dar acum s-a isprăvit. Ai încurcat-o, băiete.
— Mult trebuie să te temi de Vlad vodă, logofete, dacă ești în stare să tragi asemenea concluzii, râse
tânărul. Aș da oricât să vă văd față în față, stăpânul cel strălucit și sluga care l-a trădat: ce mutre ați avea!...
Din păcate va trebui să mă lipsesc de plăcerea asta, căci nu poate face multe Vlad vodă, cum e măria sa
închis.
— Acum două săptămâni l-au eliberat, băiete, murmură Duca, deschizând prima oară gura de când
intrase. Regele i-a dat drumul și l-a recunoscut domn al Țării Românești. Acum înțelegi de ce ești aici?
Se putu observa pieptul tânărului umflându-se, de parcă o greutate uriașă îi fusese ridicată de pe umeri.
Se stăpâni totuși imediat, se întoarse spre ei și-i privi pe rând, cu atenție.
— Prin urmare vreți neapărat să vă câștigați încrederea lui Basarab vodă cu prețul capului meu. Întreb
iar: știți bine ce faceți?
 — Ba bine că nu, trânti grosolan Savu din colțul lui.
— Eu nu pe Savu îl întreb, ci pe voi. Pe jupân Duca, mai ales.
— E mai bine pentru stabilitatea domniei, răspunse acesta.
— Pentru stabilitatea domniei lui Basarab vodă eu am lucrat mai mult decât voi, și voi dovedi asta dacă
mă veți preda lui. Vodă va pricepe, dar voi vă veți pierde capetele. Așadar, hai să ne despărțim în pace: eu
am o petrecere de continuat, iar voi aveți altele de făcut. Alegeți.
Cazan rămase cu gura căscată de uimire.
— Ai tupeu, nu glumă! Și cam în ce fel ne-ar fi capetele primejduite?
Fără a-l lua în seamă, Vlăduț îi zâmbi lui Duca.
— Domnia ta ești inteligent și cunoști puterea cuvântului tipărit, nu-i așa? închipuiește-ți că într-o zi îți
pică în mână o scrisoare, în care sfetnicul unui domn, ajuns credinciosul altui domn, îi oferă celui dintâi
capul celui de-al doilea în clipa unui război. El vorbește de „un accident la momentul potrivit”... îți e
cunoscută formularea, jupâne Cazan? Sub orice domn, asta e socotită trădare, și sfetnicul poate fi scurtat de
cap: el și soții lui de uneltire. Ca să fiu mai limpede, iată copia tipărită, jupâne Duca; originalul e la loc
sigur, gata să ajungă în mâna lui Basarab vodă în clipa când n-aș mai ieși liber de aici.
Se scotoci în buzunar și le întinse câte o foaie de hârtie. Sfetnicul își recunoscu pe loc scrisoarea trimisă
lui Radu vodă ia Șercaia și se holbă încremenit la ea. Mai căpos, Cazan o citi și exclamă:
— Asta era la Radu vodă în haină, când a fost ucis. De unde o ai?
— Contează? ripostă Vlăduț cu răceală.
— Cine l-a ucis pe sărmanul domn, nemernicule?
— Frumoase vorbe și bună credință față de dușmanul măriei sale Basarab vodă. Hai să-l lăsăm pe Vodă
să judece, nu vrei?
— Pui de șarpe, ce s-a petrecut cu Radu vodă atunci?
— De ce te vâri unde se bat munții în capete, logofete? Nu ești pasăre măiastră, zise de sus Vlăduț. îți
voi răspunde dacă și când voi binevoi și îmi va plăcea, nu acum. La revedere, și nu uitați: dacă pățesc ceva,
vă trag negreșit după mine. Rugați-vă să fiu teafăr... pentru binele vostru, firește. Noapte bună!
Îi mai privi o dată printre gene, satisfăcut văzându-i îngenuncheați, umili și supuși; se răsuci apoi spre
ușă, unde Savu se proțăpise încăpățânat pe picioare. Vlăduț cătă la sabia lui, apoi la el, înghețat și ațintit.
Spătarul căută să-l înfrunte, dar citi în privirea aceea neclintită ceva atât de sinistru încât plecă ochii și se
dădu deoparte, bombănind. Vlăduț puse mâna pe ivăr.
— O clipă, jupâne, îl opri glasul lui Cazan. Ți s-a spus că l-au eliberat, dar nu și condițiile.
O nădușeală rece îl năpădi într-o clipă pe Vlăduț.
— A trecut la papistași, îi adeveri Cazan temerile, cu cruzime. Țara Românească nu va avea domn
catolic. Nici un boier nu-l va accepta, de asta voi avea eu grijă. La revedere, măria ta. Ne mai vedem noi...
Măselele tânărului se încleștară amar, dar nu se întoarse și ieși afară în tăcere. Străbătu fără să vadă
coridoarele și sălile palatului; abia în stradă începu să tremure mărunt, clănțănind din dinți fără să se poată
stăpâni. Din umbra unui tei de peste drum i se alătură Mureș, foarte îngrijorat de poftirea lui Duca.
— Stăpâne, s-a întâmplat ceva?
Vlăduț gemu, dar nu răspunse. Bâjbâi în jur ca orb, până ce găsi frâul calului ținut de slujitor. Când
înfipse pintenii în coastele calului, bietul animal necheză de durere și țâșni din loc ca o săgeată.
— Ce s-a întâmplat? răsună stingheră în urma lui, pe strada pustie, mirarea slujitorului. Dar nu-i putea
răspunde nimeni; cu inima strânsă Mureș porni spre han, să-i liniștească pe boieri că stăpânul său ieșise cu
bine din palat.
Ca un animal rănit, care se retrage în vizuina lui să moară liniștit, Vlăduț se înfundă la Corbeni timp de
mai multe zile, nevoind să iasă din odaie, neprimind hrana și alungându-i pe slujitorii prea insistenți, care se
învârteau pe lângă ușa odăii lui. îngrijorat, Mureș repezi un om la București, unde Buzea avea grijă de casă
și porumbei, și acesta veni într-un suflet. Mureș îi povesti puținul pe care-l știa, sfârșind:
— Poate afli ce-i; poate pe tine te ascultă. Pe mine m-a tot repezit... Stă ca un lemn, se uită la pereți, nu
vorbește, nu clipește. N-a mâncat nimic de opt zile. O să se omoare...
Căpitanul se scărpină în creștet cu dichis înainte de a ciocăni la ușa stăpânului. Nici un răspuns. Ciocăni
mai tare, dar tăcerea fu aceeași. Intră totuși, găsind o odaie întunecată, cu perdelele și obloanele trase. Vlăduț
ședea în pat, cu mâinile sub cap și privirea în tavan; întoarse doar o clipă ochii să vadă cine era, dar apoi
reveni asupra grinzilor, mut ca mormântul. Buzea se lăsă la capul lui.
— Măria ta, m-a chemat Gheorghiță. Ce s-a întâmplat?
Nici un răspuns.
 — Nu se poate să nu te fi mințit cu ceva vipera aia de Duca. Ce-a zis?
Tăcere. Buzea se foi, neîndemânatic.
— Măcar mănâncă ceva, stăpâne, nu sta așa. Vorbesc la cuhnie să...
— Ieși afară, șopti Vlăduț, închizând ochii.
Era o poruncă. Buzea se ridică oftând, cugetând că acea înverșunare asupra ființei proprii se cădea
domolită cu blândețe. Stăpânul lui se întorsese acum cu fața la perete, de parcă ar fi întors întregii lumi
spatele, și căpitanul se opri în mijlocul odăii cu mâinile-n șolduri. „Ah!” gândi el sâcâit. „Va să zică suntem
catâri?” Se mișcă iute: cu un pas fu la ferești, deschizându-le smucit și lăsând să intre lumina și aerul curat.
Smulse din perete ciobul de oglindă, zvârli poclada pe jos și-l răsuci brutal pe tânăr, punându-i oglinda în
față.
— Foarte bine, măria ta, izbucni el. Dacă vrei să mori, n-ai decât, eu nu te pot opri. Și nici nu vreau.
Uită-te cum arăți! Nu mai ești flăcăul acela șugubăț și voios, care m-a învins în pădurea Topologului și care
îmi vorbea atât de pătimaș despre lucrările lui. Atunci mi-am zis: „lată, în sfârșit, un om pe placul meu. Cu
el merg până la capătul lumii.” Așa am sperat, dar mi-ai dovedit că m-am înșelat. Te-ai lăsat întors pe dos de
minciunile dușmanilor tăi și ai fugit de ei ca un laș, lăsându-i să râdă de tine!
Vlăduț zvâcni în picioare, turbat:
— Cum îndrăznești? Eu, laș?
— Atunci ce cauți aici, în gaura asta? De ce arăți în halul ăsta? De ce nu ești acolo unde trebuie să fii,
înfruntându-ți dușmanii? Dacă ai de gând să rămâi aici, zi-mi; eu nu vreau să slujesc o babă plângăcioasă.
Plec în Moldova, la Ștefan vodă; ori la Buda, unde se aude că regele strânge oaste pentru lupta cu păgânii.
Eu toată viața am fost oștean; dădacă la prunci capricioși n-am fost și nu vreau să ajung la bătrânețe așa
ceva. Rămâi cu bine, măria ta!
Îi îndesă ciobul de oglindă în mână și plecă trântind ușa. Vlăduț rămase holbându-se la umbra
omenească ce-l privea din oglindă: obraji galbeni și supți, năpădiți de o barbă țepoasă, părul încâlcit și
slinos, buze vinete și cearcăne la ochii stinși. Aruncă ciobul pe pat și gemu, prinzându-și în palme tâmplele
dureroase. Vorbele crude ale lui Cazan i se înfipseseră în minte pentru totdeauna: boierii munteni nu vor
accepta niciodată de bunăvoie un domn catolic. Crescuse la curtea unui episcop catolic și știa metodele prin
care un catolic e adus la ascultare față de Papă, primul său stăpân mai înaintea Domnului. Puterea Papei e
nebiruită, în ciuda revoltelor trecătoare ale unor principi catolici mai țâfnoși. Un domn ortodox e un domn
independent; unul care trece la catolici devine un simplu căpitan regal, supus supravegherii intense a
reprezentantului Papei. Va veni cu misionari perfizi după el și cu o mie de alte necazuri. Din stăpân devine
rob și străin de poporul lui. Vlăduț bănuia că tatăl lui nu trecuse de bunăvoie la papistași: probabil că-l silise
cumva regele Matei. Dar pasul acesta, de la temniță la libertate, l-a îndepărtat de scaunul țării și l-a făcut
supusul regelui. Acest pas fatal spulbera cinci ani de alergătură, muncă încordată și nădejdi. Vlăduț își vedea
aruncați în vânt cinci ani din viață - cei mai grei și mai frumoși ani. Chiar dacă Vlad vodă ar încerca să se
desprindă de tutela regală, puterea regelui l-ar aduce înapoi. Regele și-a agonisit un general de seamă și
poate fi fericit. Dar Vlad vodă?
— Vai, tată, și cât te-ai chinuit zadarnici... șopti încet, pleoapele ostenite înțepându-l. Cătă la fereastra
deschisă și își aminti vorbele aspre ale lui Buzea. N-avea dreptate, dar, pe de altă parte, câtă dreptate avea! îl
zgudui un suspin și își îngropă fața în palme.
Cu urechea lipită de ușă, Buzea îl înghionti pe Mureș, care se agita prea mult. Crăpă binișor ușa, curios:
într-adevăr, stăpânul lor ședea în genunchi în fața icoanei din perete și plângea în hohote. O închise la loc și
se propti cu spatele în ea, poruncind fericit:
— Gheorghiță, du-te la cuhnie și pune să încălzească apă pentru baia stăpânului. Să taie și cel mai fraged
cocoș pentru o zeamă fierbinte. Dacă prind pe careva aici următoarele ceasuri, îl belesc.
Mureș o zbughi ca din pușcă. Buzea rămase gânditor, tot trăgând cu urechea până ce dincolo se făcu
liniște. Intră tiptil și-l descoperi pe Vlăduț dormind trudit, cu brațele în lături. Căpitanul se așeză ușurel pe
pat, cercetând urmele de lacrimi de pe obrazul subțiat al tânărului. Trase perdelele, pentru ca somnul
stăpânului să nu fie tulburat de razele fierbinți ale soarelui. Se petrecuse un fapt grav, fără îndoială, ceva
care aproape îl scosese din minți. Ce? Dar important era că își dăduse drumul, că încrâncenarea tăcută
alunecase spre lacrimi, apoi spre somn liniștit. Uneori și cei mai tari bărbați au nevoie de alinare...
Vlăduț se trezi spre seară, și cel dintâi lucru pe care îl zări fu chipul lui Buzea, aplecat peste patul lui. Îi
oferea o strachină plină cu zeamă fierbinte, ai cărei aburi ademenitori îi amintiră brusc cât e de flămând.
— Să știi, măria ta, că poiata conacului e mai săracă acum de cocoșul cel alb, zâmbi căpitanul cu toți
dinții. Dar și-a apărat cu vitejie scurta lui viață: l-au alergat prin toată curtea și a ciupit doi slujitori până să-i
ia gâtul. Poate fi exemplu și pentru oameni.
— Bine, căpitane, vorbești în pilde și faci morală: cumva te călugărești? zise tânărul răgușit. Lasă
strachina aici și poruncește să îmi pregătească baia.
— E gata, măria ta, dimpreună cu briciul și ștergarele.
— Atunci mănânc după baie. Mureș să-mi pregătească de drum straiele și pe Hamger, plec la Bolintin
dimineață.
— Hainele și calul sunt gata.
— Așa, îmi ghiciți gândurile? Ce alte porunci ați mai dat?
— De când ești la moșie nu intră și nu iese pasărea fără cercetarea noastră. Băieții sunt cu un picior în șa
și cu mâna pe sabie, neștiind la ce să ne așteptăm. În București sunt toate bune.
— Bine ați făcut, se ridică Vlăduț din așternut. Trebuie să știți, căpitane, că Duca, Savu și Cazan mă
cunosc și au vrut să mă vâre în temniță pentru folosul lui Laiotă. l-am silit să-și schimbe gândul, dar viitorul
e neclar. Mai trebuie să știți că de trei săptămâni Vlad vodă a trecut la catolicism și e liber, recunoscut de
rege ca domn al țării. S-ar putea în zilele următoare să fim nevoiți să pribegim în Ardeal sau în Moldova:
dacă aveți treburi de isprăvit sau dacă vreți să rămâneți aici, hotărâți-vă repede.
Buzea amuțise de uimire.
— Măria sa e liber? îngână în cele din urmă.
— Da.
— Și pentru asta l-au silit să-și lepede credința ortodoxă?
— N-ai auzit? răbufni amar Vlăduț. Dar jur că Matei va plăti pentru asta. Mai bine-l omorau decât să-l
supună astfel puterii papistașe.
Buzea înțelese abia acum și se plesni peste frunte.
— Iar măria ta, copil credincios și naiv, ai crezut că e totul pierdut? la judecă nițel: e liber, e recunoscut
domn de rege, are ajutorul lui Ștefan vodă și are credincioși puternici în țară. Că e catolic? Vlad vodă se
supune doar lui Vlad vodă, nu Papei sau regelui Matei, și e destul de viclean să folosească catolicismul lui în
propriu-i folos. Mă întreb dacă Ștefan vodă nu i-o fi suflat la ureche: „Fă-te frate cu dracu’ până treci lacu’”,
mai ales că are atâta nevoie de el. Ce-i Basarab cel tânăr pe lângă el? Praf și apă de ploaie! Gândește-te,
jupâne Vlăduț!
— Mă gândesc că ierarhii noștri nu-l vor susține nicicum, și o vorbă a lor îi va tăia orice ajutor boieresc.
— Atunci ce mai aștepți? Du-te la Cozia, la chir Paisie, și lămurește-l, pentru ca și sfinția sa să-i
lămurească pe ceilalți. Cu această silnicie regele doar l-a întărit, căci românii noștri sunt lesne impresionați
de nedreptăți. Întreabă pe oricine și vei vedea că am dreptate.
— Ce bine-ar fi să fie așa! suspină Vlăduț, ceva mai luminat. Nu știu de ce, dar mi-e teamă, iar eu când
nu văd dincotro vine primejdia, nu mă pot liniști. Nu pot să văd limpede, Buzea. Crezi că înnebunesc?
— Ai nevoie de hrană și odihnă, stăpâne. Nebunia nu va atinge niciodată un cap ca al tău. Bolile care
lovesc capetele domnești sunt legate mai ales de venin și fier, dar de așa ceva te-ai ferit până azi.
— Înțeleptule! murmură tânărul, pipăindu-și barba crescută. Dacă în minutul următor nu mă vâr în
scăldătoare, boala mea se va numi greață, și va fi mai grea decât veninul și fierul la un loc...

De la schit Vlăduț reveni la Corbeni abia a treia zi pe înserat. Plecase doar cu Mureș, însă nu păși bine pe
moșie când își zări oamenii înșirați în calea lui, ținând trecătorile și având pândari pe deal, de parcă urma să
vină Vodă în ospeție. Buzea le ieși în întâmpinare cu sulița la oblâncul șeii, pregătit de luptă. Văzându-i
barba neagră zburlită de hotărâre, Vlăduț surâse amuzat:
— Da’ strașnic căpitan am! Ce se petrece, jupâne Buzea?
— A sosit azi negustorul de pinteni moldovean, măria ta, cu un boier pe nume Voicu. M-am gândit să
împrăștii oamenii, ca să puteți vorbi în liniște. Ultimele zile au tot venit pe moșie lucrători la sapă, dar care
se țin bățoși ca oștenii de meserie, l-am trimis la plimbare. Ne suflă în ceafă, măria ta, iscoadele lor sunt pe
undeva, pe-aici.
— Mă așteptam la asta. Rămâi aici, căpitane, iar dimineață vino acasă. Dacă pică ceva în plasă, îi vreau
vii.
Buzea se înclină rânjind iar tânărul dădu pinteni calului spre conac, nerăbdător. Știa cine și pentru ce
veniseră; cu toate acestea, când îi văzu în cerdac pe Mircea și Voicu așteptându-l cu zâmbete largi, inima îi
bătu mai iute în piept. Sări din șa direct în brațele lor, luându-i pe amândoi odată și învârtindu-i năvalnic
prin aer.
— Prieteni, asemenea clipă se cere stropită cu cel mai bun vin...
 Ascunși în păduricea dinspre drum, doi călăreți urmăriseră atenți scurta întâlnire de pe deal dintre
stăpânul Corbenilor și pândarii lui. După ce stăpânul dispăru în galop spre casă, văzură cum căpetenia
pândarilor își așează oamenii cu știință măiastră în cele mai potrivite locuri, hotă- rându-le să umble doar
câte doi. Unul din călăreți oftă:
— Aici nu se poate intra, jupâne spătar, ne-ar simți îndată.
— Oamenii ăștia sunt pe picior de război, Necula, se răsuci Savu în șa, nemulțumit. De unde au apărut
atâția, când la Vaslui au fost o mână? Nu m-ar mira să găsim aici întreg steagul Corbenilor.
— Încercăm să răzbim la conac să-i facem felul comisului?
— Nu încă, deocamdată căutăm crăpătura din zidul ăsta. Poate vornicia va voi să-i numere și să-i acuze
de dezertare și nesupunere. Abia aștept să-i întreb cum știu eu pe câțiva dintre pândarii ăștia...

Întreaga ospitalitate a Corbenilor se revărsă asupra celor doi călători osteniți, în încercarea de a ajunge
din urmă primirile de la Dâmbu Stânii. Ridicate în pripă din culcușuri, câteva sătence trebăluiau la cuhnie cu
mult zor. Spre miezul nopții, însă, oftând adânc dinaintea resturilor de fripturi, Mircea făcu semn de
amânare.
— Ne-am dezobișnuit de ospețe de când stăm în tabără la Vaslui, jupâne Vlăduț. Să-ți spună uncheșul ce
se gătește acolo.
— Mazăre, bob, varză și de la capăt, râse Voicu. Uneori avem linte, slănină și pește sărat, dar bem doar
apă și bere, vinul fiind îngăduit doar duminica. Dacă n-ar fi zarurile, oină, trântele și horele, ne-am plictisi
de moarte. Ce să mai vorbim de vasluience, că berbecii ăștia tineri se bat în capete să le joace, iar fecioarele
cele viclene îi duc de nas frumușel. Cum toți așteaptă războiul, se grăbesc la însurătoare iar preoții lui Vodă
au răgușit cântând „Isaia dănțuiește”, hi, hi, hi...
— Nu râde de ei, murmură Vlăduț. Vor să se bucure de neveste înainte ca sultanul să se întoarcă asupra
Moldovei. E firesc. Va fi un potop de oști cum n-a mai fost niciodată.
— Știm, deveni serios Mircea. Suntem destul de încolțiți. Craiul Cazimir vrea pace cu Poarta. Ne rugăm
ca cetățile de la mare să reziste și ca Mengli Ghirai hanul să rămână în scaun, el fiind oarecum prieten
Moldovei și Mangopului. Dacă izbutește hanul Ahmed, cum se ceartă ei pe domnie, vor intra turcii și peste
ei ca peste atâția alții. Azi doar regele Matei ne poate ajuta.
— Se aude că regele strânge oaste, e adevărat?
Cei doi oaspeți cătară unul la altul.
— Păi, da, răspunse Voicu. Adică, doar a trimis poruncă la ținuturi și căpitani care să cerceteze lucrurile
la fața locului. După cum se lăuda în fața solilor Papei, la sfârșitul verii oastea va fi gata de luptă. Asta
înseamnă, cu întârzierile de rigoare, mijlocul toamnei.
— Și până se va mișca din loc, va veni iarna, completă sarcastic Mircea. Crede că sultanul îl va aștepta
să vină în ajutorul nostru. L-am rugat să se grăbească, dar, cu măreția pe care i-o știi, a declarat că sultanul
turc va fi oricum spulberat în patru zări de glorioasa oștire ungară. De obicei fanfaronilor eu le trag o cizmă
în dos, dar, fiind maiestatea sa regele Ungariei, a trebuit să mă stăpânesc.
Privirea gazdei se umbri.
— Înțeleg din vorbele tale că ai fost sol la Buda.
— Păi, da, tuși Mircea încurcat. De fapt, de acolo venim amândoi.
— Acolo am întâlnit și pe alții, jupâne Vlăduț, interveni rapid Voicu. Pe jupânul Turcu, pe logofătul
Oprea, care a fugit anul trecut, și pe Cristian pârcălabul... Hm, avem o veste... chm, și bună, și rea...
— Dar nu trebuie s-o pui la inimă, adăugă călduros Mircea. Vezi, când n-ai de ales și ești pus în fața
faptului împlinit, dezamăgirea e mare...
— Trebuie, adică, să primești în liniște voința Celui de Sus...
— Și să nu te superi...
Dacă ar fi putut, Vlăduț ar fi râs văzându-i atât de uniți în ocolirea adevărului. Dacă ar fi putut, s-ar fi
înduioșat la grija lor, căci numai grija de a-l ocroti îi putuse mâna de la Buda încoace, fără ocol și fără
oprire. Dar zilele cât se perpelise în odaie înghețaseră ceva în el.
— Aveți o scrisoare pentru mine, nu? întinse el mâna, domol.
— Păi... Începu Mircea, însă Voicu se căută în buzunar și-i întinse cartea cerută. Vlăduț o luă, studie
pecetea și o duse la buze, închizând ochii. Apoi o lăsă deoparte.
— Ai vorbit cu măria sa, Ioane?
— Amândoi am vorbit. E la Buda și...
 — Știu, îl opri Vlăduț. Cu ce l-au amenințat ca să-l facă papistaș?
— Știi asta? se minună boierul.
— Au avut grijă dușmanii mei să mă anunțe râzând, scrâșni el. Zi!
— Păi dacă știi asta, mi-e mai ușor, mormăi Voicu. A fost o ticăloșie. Regele avea nevoie de el, dar nu se
îndura să-l elibereze doar pentru gustul celor care-l presau; și atunci, poate la o șoaptă a legatului papal, l-a
pus să aleagă: ori se leapădă de credința lui schismatică, și atunci n-are de ce-l mai ține închis, ori îl execută
ca trădător, pe motivul acelei scrisori vechi, căci dacă-l refuză pe el, regele, să-i fie căpitan împotriva
sultanului, înseamnă că-i este prieten sultanului, deci scrisoarea e adevărată...
— Oh, Satana! izbucni tânărul. Se răsucește Iancu vodă în gropniță!
— Așa că măria sa s-a plecat, cugetând că Dumnezeu vede și înțelege. Vestea a răspândit-o regele cât ai
clipi; și, cu toate că măria sa voia un botez modest, regele l-a adus cu mare pompă la Buda și a avut grijă să
invite crema regatului la catedrala Sf. Ștefan, ca să vadă toți izbânda maiestății sale în lupta contra ereziei și
serviciile aduse papalității. Servicii care trebuie răsplătite, nu-i așa? Apoi l-a îmbrățișat pe proaspătul catolic
și l-a numit domnul Țării Românești. Ca să-ți dai seama de atmosferă, îți spun că regele s-a străduit să iasă
deasupra, lucind generos ca un soare, iar nobilimea îl ovaționa ca pe cezarii romani. Au fost turnire,
petreceri, flori, ospețe...
— Adică un bâlci grozav, frățioare, interveni Mircea. Singurul care și-a păstrat cumpătul a fost Vlad
vodă. A declarat legatului papal că e cel mai fidel credincios catolic, s-a arătat gata de luptă și i-a cerut să-l
grăbească pe rege cu strângerea oastei pentru ajutorarea Moldovei - firește, în interesul lumii catolice, l-a
intrat pe sub piele atât încât legatul l-a ridicat în slăvi dinaintea regelui, care s-a schimbat la față văzându-l
pe fostul prins cum calcă acum peste capul său. A venit vremea ca regele să înghită și el niscaiva umilințe.
— Așa merită! bătu Vlăduț cu pumnul în masă.
— Cât despre Vlad vodă, i le servește regelui când i-i maiestății sale lumea mai dragă. Fiind amândoi
principi catolici, are fiecare palatul său, iar trezoreria regală varsă măriei sale sute de ducați de aur, căci
legatul papal ar fi nemulțumit dacă regele l-ar trata ca pe o rudă săracă. În fața noastră, a solilor moldoveni,
Vlad vodă a promis legatului o episcopie catolică la Buzău și că va fi mereu favorabil Papei, singurul său
stăpân... asta ca să se știe că nu regele e stăpânul său, de fapt. Dar în timp ce promitea, l-am văzut
încrucișându-și pe ascuns degetele, iar după ce legatul a ieșit, mi-a făcut cu ochiul. Dacă asta e credință de
catolic, Vlăduț, eu sunt mitropolitul Moldovei. Și trage cât poate de mult folos din situația sa, umbrindu-l
voit pe rege, care e nevoit să tacă și să înghită, spre marea noastră mulțumire. Astea le-am văzut stând la
Buda.
— Și domnia ta, jupâne Voicu?
— M-am plecat și eu la picioarele măriei sale, care și-a amintit de mine și mi-a dat scrisoarea asta, să ți-o
aduc.
— Cât despre mine, m-a recunoscut imediat, completă emoționat Mircea. Și eu, și uncheșul i-am
povestit amănunțit despre tine. A râs cu poftă de isprăvile din Sofia și mi-a dăruit inelul ăsta. M-a întrebat
dacă Soliman a apucat să-și vadă calul, și când am răspuns că era ceața prea deasă m-a mângâiat spunând că
anul acesta va fi și măria sa acolo, ca să-l lămurească deplin pe Hadâmb că norocul lui s-a dus.
— Și uite așa am venit amândoi, căci dacă nepotul Mircea m-a văzut că mă pregătesc de drum, m-a bătut
la cap că trebuie să fie aici. Ce nemernic ți-a spus totul?
— Cazan, Savu și Duca.
— Dar ești în primejdie! sări moldoveanul. De-aia e moșia asta ca un arici? Nu e deajuns, trebuie să
pleci imediat.
Vlăduț dădu din cap, după care deschise scrisoarea din Buda.
„Jupânului Ioan Vlad, la moșia Corbeni, de la io Vlad voievod, sănătate. Pot astăzi să te anunț că sunt
liber și repus în drepturile domniei mele. Voiesc să-ți mulțumesc pentru strădaniile domniei tale din acești
ani. La mijlocul lui Cuptor voi fi la Cluj dimpreună cu boierii domniei mele în misiunea de cercetare și
ridicare a oastei regelui. Te aștept să mi te alături cât mai curând cu toți oamenii domniei tale.
Scris în casa noastră din Buda, Florar 15, Anul Domnului 1475.”
Vlăduț privi gânditor cele două siluete de pe fața peceții. Data propusă nu era potrivită, deși timp avea
pentru a-și isprăvi treburile.
— Când te întorci la Suceava, Mircea?
— Și acum, dacă vrei.
— Mergem împreună mâine noapte spre Cozia; eu mă opresc acolo, iar voi mergeți mai departe în
Ardeal. E mai sigur.
 — Iar plec? oftă din greu Voicu. Nu stau cu tine?
— Nu, Ioane, te duci la Buda cu o carte pentru măria sa, și-i stai alături. Ți se cuvine un răgaz.
— Mai bine mă întorc la steagul Stăucenilor, mă împac bine cu ei.
— Nu te pot asculta, Ioane, murmură tânărul cu blândețe. L-aș fi trimis pe jupânul Chiriac, dar el trebuie
să stea cu ochii pe pribegii Dănești iar eu am nevoie de omul meu între boierii măriei sale, să fie atent.
Trădarea e balaur cu șapte capete și zece inimi. Te rog, Ioane.
Boierul înghiți un nod și aprobă în tăcere. Vlăduț se ridică.
— Mâine e o zi grea, prieteni, mergeți la odăile pregătite pentru voi...
Oaspeții se culcaseră, dar Vlăduț întârzie mult la masă, cu hârtia și pana de scris în față. În cele din urmă
se hotărî și scrise:
„Măriei sale Vlad, mare voievod și domn al Țării Românești, de la supusul său Ioan Vlad din Corbeni,
sănătate. Am primit veștile și poftirea măriei tale, și te voi asculta. Totuși, mijlocul lunii viitoare am o
îndatorire către un suflet, iar mai devreme nu pot, având a face câteva drumuri pe la credincioșii din țară ai
măriei tale. Aștept un semn de la stăpânul meu în casa unui credincios al său, în Amlaș.
Scris în Corbeni, Cireșar 8 dni, văleat 6983.”
Pecetlui atent cartea. Corbul se lăfăia în ceara verde ca o provocare, întreaga scrisoare, de altfel, era o
provocare fină, o poftire de a-și aminti, își jură sieși că nu se va mișca din Amlaș până ce nu va primi un
răspuns mulțumitor; mai scrise apoi o carte jupâniței Maria, îndeletnicire foarte plăcută în timpul căreia visă
dulce cu ochii deschiși, iar mai apoi ieși în cerdac și rămase multă vreme cu privirea la cerul înstelat,
cugetând.

Două zile mai târziu oștenii vorniciei Bucureștilor sosiră pe nepusă masă la Corbeni, dar îi găsiră doar pe
săteni la câmp, la sapă. Vechilul boieresc, un moșneag vânjos pe nume Sandu, săltă umerii: boierul? A
plecat azi-noapte cu negoțurile. Pândarii? Sunt și ei cu slujba boierului ca toți ceilalți. Unde? La sapă, la
moară, în alaiul stăpânului... Când se întoarce? La vară, la seceriș... Oștenii plecară mofluzi înapoi, spre
marea supărare a unui anumit spătar, proaspăt revenit la curte, care-i mânase cu multă insistență de la spate.
Eh, dar ce atâta grabă? Vom fi la seceriș aici, să-l vedem pe boier...

Timp de o lună Vlăduț rămase la Cozia, oaspete întotdeauna binevenit al sfântului lăcaș. Odată cu el
veniseră și șaizeci de slujitori călări; patruzeci trecură spre vamă dimpreună cu Mircea și Voicu, urmând a se
alătura taberei din Vaslui, iar douăzeci îi opri pentru sine. Erau ultimii oșteni ai steagului său, ținuți strașnic
de Buzea în frâu. Cât despre Mureș, plecase cu porunci la Târgoviște; după ce se întoarse la mănăstire, în
urma lui sosiră o serie de oameni: starostele Anghel, sfetnicul Oprișa, fostul mare comis Mircea, Lixandru
Boloșin și câțiva neguțători. Cu fiecare în parte Vlăduț discută îndelung. Ultimul, cel mai important, fu
egumenul Paisie. În sfârșit, la începutul lui Cuptor Mureș se întoarse din alt drum, cel al Sibiului; pe baza
scrisorii de chemare a căpitanului regal Vlad voievod, se îngăduia numitului nobil valah Ioan Vlad și
oamenilor săi intrarea în Ardeal pentru slujba maiestății sale.
Ultima veste de năprasnă care străbătu creștinătatea în acel fierbinte început de Cuptor 1475 fu cea a
căderii în serie a cetăților genoveze de la Marea Neagră în mâinile turcilor: Tana de la gura Donului, Caffa și
Mangop, unde hanul fugar Mengli Ghirai fu prins și dus la Constantinopol. Asediată la rândul ei, singură
Cetatea Albă rezistase uraganului negru dezlănțuit de sultan asupra creștinătății. După uriașele pregătiri
făcute de Poartă, rezultatul cutremură întreaga lume creștină. Și nu era decât continuarea unui lung război
pentru controlul ținuturilor din miazănoaptea Mării Negre, ținuturi bogate, cheia Evropei și a drumului
mătăsurilor și mirodeniilor Asiei. De astă dată ultima piedică în calea Semilunii rămăsese doar Moldova.

Casa micuță din marginea satului Amlaș devenise neîncăpătoare pentru cei douăzeci și trei de călăreți
care ceruseră găzduire boierului Chiriac. Oaspeții erau de soi și gazda se dădea peste cap să le facă pe plac.
Vlăduț hotărâse oștenilor săi să-l ajute pe boier la treburile câmpului și ale casei, pentru a le trece vremea
mai ușor; astfel, jumătate erau la cosit câte o zi, iar cealaltă jumătate trebăluia pe lângă casă ori făcea
exerciții de arme.
După-amiaza zilei de azi era răcoroasă după ce dimineață plouase, în curte, doi câte doi, zece oșteni se
încercau în săbii, atenți la îndrumările lui Buzea. Acesta se învârtea printre ei cu ochi ager, arătându-le,
pipăindu-i cu sabia, lăudându-i sau pocnindu-i peste ceafă când greșeau. Ritmul era iute și zăngănitul
lamelor care se ciocneau cu putere se auzea de departe. Buzea se opri în fața lor, înalt și masiv, tunând:
 — Ce-i aici, schit de maici? Și cel mai prăpădit hadâmb păgân v-ar tăia în bucăți dacă v-aș lăsa după
capul vostru. Mai repede, băieți!
Loviturile se îndesiră necruțătoare. Pe tâmplele oștenilor curgea râuri sudoarea, dar Buzea nu se
milostivi de ei; continuă să se învârtă printre ei, îndreptându-le greșelile cu hărnicie. Martori și privitori
înfocați, o ceată de țânci din împrejurimi căsca gura, cu chicote și șoapte. În cerdac boierul și jupâneasa
priveau cu mâinile subpuse; câțiva săteni care treceau de la țarini spre casă întorceau și ei capetele, urmărind
acea muncă de zăltați. De câteva minute se apropiaseră de gard și vreo trei-patru călăreți în straie de
călătorie, cu zale și săbii la șold; urmăriseră atenți cele ce se petreceau în curte și schimbaseră unele șoapte.
Nepăsător la cei care-i priveau, Buzea socoti că își frecase îndeajuns oamenii și că se apropia vremea cinei;
mai trase o scatoalcă unuia prea căpos, apoi se înălță pe picioare.
— Destul pentru azi, porunci gros. Grijiți de cai și gătiți-vă de cină.
Îi urmări o clipă cum se opresc gâfâind, ștergându-și sudoarea cu mânecile. Din spate Buzea auzi un glas
grav și puternic:
— Bună treabă, căpitane! Stăpânul tău e acasă?
Pe loc și fără de voia lui, Buzea simți că i se face pielea de gâscă, încremeni o clipă, apoi se răsuci brusc,
cercetând într-o fulgerare pe cel ce vorbise. Din fruntea celor patru nou-veniți care intrau acum pe poarta
deschisă, îl privea liniștit un bărbat smead, vânjos și mândru de vreo patruzeci și cinci de ani. Deși purta
haine cuviincioase, negre, și o mantie care-l învăluia cu totul, Buzea descoperi fără greș cămașa de zale
milaneze, sabia de Toledo și engolpionul cavaleresc prins în lanț gros de aur. Din întreaga înfățișare a
călărețului necunoscut respirau măreția, forța și autoritatea; în fața acelei priviri neclintite, de vultur, puțini
izbuteau să nu-și ferească ochii. Nedumerirea căpitanului dură numai o clipă; când înțelese, dădu înapoi un
pas, feri calea noului sosit și scoase din buzunar un fluier de argint. Sunetul ascuțit izbucni deasupra zarvei
oamenilor; la semnalul cunoscut oștenii tăcură îndată și se înșiruiră de o parte și alta a intrării, cu pumnul pe
garda săbiilor, la fel de nesimțitori ca niște stane de piatră. Singur căpitanul lor se mișcă: se descoperi, puse
genunchiul la pământ și plecă fruntea cu cel mai adânc respect:
— Fii binevenit în mijlocul supușilor măriei tale, doamne!
În cerdac se iscase brusc învălmășeală; boierul coborî în goană scările iar jupâneasa dispăru în casă după
tabla, colac proaspăt și apă rece. Nu ajunsese bine soțul ei în curte și jupâneasa Dina se și arătă în prag;
închinară amândoi ofranda oaspetelui:
— Fii binevenit în casa mea, doamne; aceasta e și casa măriei tale.
Voievodul descălecă, privind mulțumit la oșteni și căpitan, la boierul bălan și la jupâneasa lui, care-l
primeau fără uimire, de parcă l-ar fi așteptat dintotdeauna.
— Sunt bucuros să vă văd sănătoși, jupâne Chiriac, grăi el. Gustă colacul, bău o picătură de apă și
îmbrățișă pe boier: Ți-am mai adus trei oaspeți, cinstită gazdă. Cel înalt e pârcălabul Cristian, cel mărunt e
jupânul Stepan iar al treilea e jupânul Țacal. Ai loc o noapte pentru patru călători osteniți și flămânzi?
— Pentru credincioșii măriei tale se va găsi întotdeauna loc, glăsui boierul. Poftește în casă, măria ta,
până pregătim cele de cuviință...
— Deocamdată nu. Aceștia sunt oștenii din Corbeni, căpitane?
— Numai jumătate, măria ta, restul sunt la coasă, trebuie să vină în curând, sări Buzea. Poți sta liniștit,
de noi nu va trece nimeni.
— Nu ne îndoim; tari oșteni. Căpitane, vă puteți vedea de treburi.
Buzea se retrase între oștenii săi. Domnul înălță o sprânceană spre gazdă, care pricepu întrebarea mută și
murmură:
— E la țintirim, slăvite stăpâne. În fiecare zi petrece un ceas-două la maica lui. Se gândește, se roagă...
Slujitorii lui spun că a zăcut câteva zile de scârbă... când a aflat...
Boierul tăcu, temător să nu-l supere. Umbra unui nour negru acoperi chipul voievodului. Se îndreptă spre
poartă.
— Să nu ne tulbure nimeni, porunci uscat peste umăr, apoi porni cu hotărâre pe uliță spre cimitirul de
lângă biserică. Buzea fu îndată pe urma lui, păstrând o distanță potrivită pentru a nu-i deranja gândurile, iar
în curte gazda începu să repeadă slujitorii după treburi.
Vlăduț ședea pe o băncuță la umbra unei tufe de iasomie. Privea la cerul pe care se fugăreau spume albe
de nori, se lăsa pătruns de tihna acelui loc și cerceta golit de emoții crucea de la căpătâiul mormântului drag.
Mesteca în dinți un fir de iarbă; un buchețel de trandafiri așezat pe mormânt își împrăștia mireasma dulce în
aerul împrospătat de ploaie. O umbră se opri dinaintea lui; săltă privirea, apoi se ridică liniștit, încli- nându-
se în tăcere și fără surpriză. Domnul îi făcu semn și se lăsară amândoi pe băncuță. Vlăduț arătă spre cruce.
 — Nici anul acesta n-a venit nimeni la pomenirea surorii lor. Cât de mare poate fi invidia și ura unor
oameni?
— Destul de mare pentru a ține în temniță doisprezece ani un om nevinovat, grăi molcom domnul.
Destul pentru a ridica pe fiu împotriva tatălui său. Vlăduț suspină din rărunchi.
— M-au făcut să le declar război, și să câștig acest război. Le-am împiedicat mișcările și i-am urmărit
până în pânzele albe. Dar am făcut bine? Mă tem de judecata lui Dumnezeu.
— E bine că îți pui întrebarea asta, mulți n-o fac, aprobă domnul. Ce te frământă? Soarta voievodului
Radu? Mi s-a spus că te-ai angajat în fața domnului Moldovei să-l potolești; credincioșii lui Radu spun că
moldovenii l-au ucis, pe măria sa și pe vistiernic, iar moldovenii se jură că nu. Știi ceva?
Tânărul plecă fruntea.
— Ești șeful casei noastre și trebuie să știi, măria ta. Devenea prea periculos, își aranjase toate căile, și
am socotit să păstrez partida noastră pentru măria ta, nu să-l întăresc pe el. L-am pedepsit pentru tot... mai
ales pentru încercarea lui de acum cinci ani asupra vieții tale. Vistiernicul a fost prins la mijloc între mine și
Radu voievod. Fratele măriei tale a pierit cu cinste, cu sabia în mână, iar credincioșii lui l-au îngropat la
Tânganu, ctitoria lui, unde i se fac cele creștinești.
Voievodul cătă înainte, apăsat de mâhnire.
— Nu-i ușor să iei asemenea hotărâri. Știa cine ești?
— Bănuia. Și a vrut să mă ucidă cu propria-i mână.
— Ai îndepărtat un obstacol, murmură domnul. Ai făcut ce trebuia să faci. E o lege aspră pe care ai
învățat-o corect. Ce te mai frământă?
— Am ajutat un Dănesc împotriva unui Drăculesc.
— Pe Laiotă. Dar nu puteai face altfel, dacă voiai să rămâi în țară și să lucrezi pentru domnia mea așa
cum ai făcut-o. Altceva?
— Sunt logodit și vreau să mă însor cât de curând.
— Cu jupânița Toader? Aud că are multe însușiri de preț.
— Pricep că jupânul Voicu te-a înștiințat, măria ta. Indiferent cine ar fi, vreau ca feciorii mei să crească
lângă părinții lor. Așa simt, și te rog prea- supus să ne dai binecuvântarea părintească.
Hotărârea lui Vlăduț și sinceritatea lui crudă aduseră o umbră pe chipul domnului, care nu-i putea
reproșa nimic. Băiatul crescuse aproape singur, departe de toți ai săi. Nu-i fusese ușor.
— Nu mi-ai zis dacă ți-e dragă.
Ochii tânărului se aburiră fără voie. Domnul cătă în zare, șoptind:
— Ești prea grăbit, dar nu mă mir. La vârsta domniei tale eram mai rău. Cine știe?
Vlăduț tresări de speranță, dar se stăpâni repede.
— Știu că acest an vor fi războaie, poate și la anul. Nu mă grăbesc.
— Când se vor liniști apele să ne-o prezinți la curte. Poate vei avea noroc la ceea ce ți-e drag.
O greutate uriașă, ce-i sugrumase cinci ani de zile sufletul, se risipi ca fumul, și nu-și putu stăpâni un
suspin ușurat. Domnul îl simți.
— Ți-a fost teamă de răspunsul domniei mele?
— Mi-a fost teamă de această zi, deși am așteptat-o cu nerăbdare. Te puteai schimba. Temnița schimbă
sufletul omului viteaz.
— Ai trecut și domnia ta prin asemenea loc, dar ești la fel și îți plătești datoriile cu vârf și îndesat, după
cum văd.
— Când vei binevoi să-ți plătești măria ta niște datorii, voi fi cel mai bucuros să te ajut, cuteză Vlăduț o
încercare. Un fulger cumplit trecu prin ochii verzi ca iarba ai domnului, și tânărul se bucură pe față de
reacția lui. Se uitară unul la altul, cu același zâmbet feroce.
— Cred că ne vom înțelege bine, dădu voievodul din cap .
Vlăduț se înclină. Palma părintelui său îi poposi pe umăr.
— Cât despre doamna Elisabeta, este o femeie cumsecade.
— Îi voi fi cel mai respectuos și mai iubitor supus, măria ta.
— Ești dator să-ți ocrotești frații, fiind cel mai vârstnic.
— Pentru mine vor fi prieteni mai degrabă decât frați, măria ta.
— Ești prea lucid, șopti domnul. Ai înțeles și acest blestem...
Se ridică neguros, cu fălcile încleștate, și se apropie de mormânt, unde se închină și sărută crucea. Se
închinase normal, observă Vlăduț, semn că botezul catolic era doar o spoială de ochii lumii. îl întâmpină în
picioare:
 — Îmi îngădui să rămân singur cu vărul meu regele?
— Așteaptă-ți rândul, ripostă domnul. Vezi mai degrabă de jude.
— Ce-am avut de spus i-am spus acum cinci ani și nu i-a plăcut. Au încercat să prindă doi tauri odată în
arcan, iar acum se miră când simt cornul ascuțit în pântece.
Voievodul îl cercetă pe sub sprâncene, fără zâmbet.
— Nu ești un mielușel, dar când vei mai voi să încurci ițele din partea asta de lume, întreabă-mă înainte.
— Erai singurul care îmi putea porunci asta, măria ta, grăi Vlăduț.
— Și să nu mă mai încerci niciodată trimițându-mi scrisori ca aceea adusă de jupânul Voicu. Cât aveai
de gând să rămâi aici, dacă noi aveam treburi prea multe în Cluj?
— Până puteai veni.
— Încăpățânat! șopti domnul, dar de astă dată luminat la chip. Ai avut dreptate, fiule, întâlnirea noastră
nu putea începe decât aici, la căpătâiul celei pe care am iubit-o cândva. Ești foarte pretențios, nu?
Vlăduț zâmbi. Părintele lui se însenină și mai mult.
— Da, flăcăule, cred că ne vom înțelege bine. îți sunt dator pentru tot ajutorul și munca din acești ani.
— Iar eu îți sunt dator cu închinarea promisă la Vișegrad, măria ta, puse Vlăduț genunchiul la pământ.
Rosti limpede formula de închinare a boierimii muntene față de domnul legiuit, pe care voievodul o primi cu
o înclinare a frunții; dar când tânărul se ridică, părintele său îl trase la piept într-o îmbrățișare tăcută și
puternică.
În cele din urmă se desprinseră, gravi.
— Mai am ceva să-ți înapoiez, măria ta, e în bagajele mele.
— Ah! pricepu domnul, surâzând larg. Sabia de Toledo a Ordinului. Ne-a spus tânărul de Czege; când
am auzit de Ahile și Odiseu, am știut că numai domnia ta puteai fi. Bietul conte nu pricepea de ce sunt așa
vesel.
— A fost singura cale de a te anunța că sunt la Târgoviște; m-am temut că judele te-ar putea minți că am
murit.
— A făcut-o la o săptămână după plecarea domniei tale, mărturisi domnul, dar acum cred că se va
bucura să te vadă.
— Nu mă îndoiesc, rânji Vlăduț. Și eu mă voi bucura să-l văd...
Schimbară același zâmbet aspru înainte ca domnul să se răsucească spre poarta cimitirului. Vlăduț îl
opri.
— Mai avem ceva de lămurit, doamne.
Din frământarea lui voievodul înțelese ce-l rodea și se întunecă, un cuțit mai vechi sfâșiindu-i sufletul.
— Nu voi da nimănui explicații, băiete, rosti încet.
— Nu-i nevoie decât de încredințarea măriei tale către egumeni că nu vei amenința Biserica, iar
scrisoarea lor stă în bagajele mele lângă sabia Ordinului. Mi-am îngăduit să jur pe Evanghelie dinaintea
egumenului Coziei, chir Paisie, că voi fi primul care va împiedica amestecul Papei în Biserica noastră. Să
știi că vor veni întâi la mine cu cererile lor, deși le-am spus că îți rămân credincios orice ar fi.
Voievodul își simți genunchii moi de surpriză, dar se ținu tare. I se întindea o punte peste hău către inima
poporului său, o punte la care nu nădăjduise atât de repede, în condiții atât de ușoare. Era meritul acestui
copil care se punea de bunăvoie între ciocan și nicovală, care se mișcase cu iuțeala trăsnetului doar pentru a-
l scuti de atâtea necazuri, cu o loialitate rară și care merita o explicație:
— Nu pentru mărirea mea m-am închinat Papei, ci pentru a fi sigur că nu vor abandona lupta cu turcii, că
nu vor abandona Moldova. Am voit să fiu sigur că eliberarea Balcanilor se va înfăptui cu ajutor unguresc,
căci ei sunt printre puținii rămași în luptă astăzi. Le-am promis catolicilor episcopie la Buzău, dar în rest voi
sprijini Biserica Ortodoxă ca și până acum. Voi scrie egumenului Paisie că alegerea lor mă bucură și că
glasul lor va fi ascultat.
Căldura care izbucnise în privirea fiului său făcu pe domn să-și lepede tonul oficial. Duse mărturisirea
până la capăt, exasperat:
— M-au năpădit toți călugării și toate iscoadele papistașe, cu pretenții să mă învețe Catehismul pe
latinește, să mă amenințe cu Purgatoriul pentru orice greșeală, să mi-l slăvească pe Papă ca pe Dumnezeu și
chiar mai mult, încât mă întreb care-i mai sfânt: Mântuitorul, în cămașa sa aspră și cununa de spini, ori Papa,
în palate de aur și cu trei coroane suprapuse. Eu nu-i pot goni iar jupânul Stepan e singur.
Din căldura tânărului începeau să sticlească dinți albi de tigru.
— Lasă-i pe mâna mea, măria ta, iar dacă sar peste cal, ceartă-mă.
Se vestea la orizont o rază de soare; uneori e bine să-ți verși neacazul, soluțiile pot apărea ca iepurii, de
unde nu te aștepți. Fiul lui se oferea tampon într-o bătălie a nervilor. Rânji cu viclenie:
— Fii sigur că te voi certa dacă nu-mi va plăcea, fiule. Mergem acum?
— Până la capătul lumii, măria ta!
Buzea îi aștepta la poartă și vederea lui îl făcu pe Vlăduț să-i spună în grabă domnului povestea lui.
Voievodul avu un comentariu acid:
— Ți-ai făcut o ceată pe cinste. Câți dintre ei stau sub zodia țepii?
— Am căutat oameni cuminți, dar s-au temut să mă urmeze. Acești adevărați lei și-au spălat păcatele în
sânge păgân și nu se tem decât de încruntarea măriei tale, stăpâne, ripostă fiul lui.
Domnitorul zâmbi, iar la ieșire îl bătu pe Buzea pe umăr, anume:
— Când vom intra în moștenirea noastră, să vii cu neamurile din Neagra la judecată, jupâne Buzea. Până
atunci, fii credincios și brav.
Căpitanul căzu în genunchi și-i sărută inelul cu pecete, jurând credință nesmintită. Voievodul îl ascultă
binevoitor, apoi se depărtă împreună cu Vlăduț spre casă. Fiul lui își aminti brusc:
— Ce mai face herr Joachim, stăpâne? A învățat limba lui Homer?
— Nu, surâse domnul. Dar și-a dat demisia din slujbă și mi s-a închinat, îl vei întâlni la Cluj, în alai.
— A fost înțelept, comentă Vlăduț. E oștean, nu temnicer. Mi-nchipui mutra regelui când a aflat...
Deși cădea un amurg înnorat, roș-violet și negru, voievodul se simți înseninat de tinerețea voioasă a
feciorului și intră pe poarta casei râzând deschis, așa cum nu i se mai întâmplase demult. Cei trei boieri
oaspeți discutau cu jupânul Chiriac în ogradă și-i observară cu mare uimire buna dispoziție, destul de rară la
el. Se înclinară îndată, pe când domnul îl luă pe Vlăduț de umeri și-l împinse ușor înainte:
— Cinstiți boieri, acesta e fiul domniei noastre, Ioan Vlad, și al jupâ- niței Bucura, sora lui Albu cel
Mare. Este cel dintâi fecior și moștenitorul nostru. Ne-a depus jurământul de credință și avem încredere în
el. Cum vă închinați nouă, așa vă veți închina măriei sale.
În timp ce foștii sfetnici căscau strașnic gura, privind uluiți de la unul la altul și făcând comparații
fulgerătoare, domnul adăugă:
— Cinci ani de zile a lucrat strălucit în slujba noastră la Târgoviște sub numele pe care îl cunoașteți deja,
de comisul Chiriac ot Corbeni.
De astă dată mirarea boierilor trecu în admirație, căci numele era al celui care-i ajutase cu bani în
Sighișoara și pe care-l crezuseră nepotul lui Voicu. Fără a mai șovăi, puseră genunchii jos și plecară frunțile,
cu felicitări și vorbe respectuoase. Voievodul își îmbrățișă coconul în fața tuturor; pe când, drept răspuns,
tânărul îi sărută dreapta, îi mângâie cu un gest solemn capul descoperit.
Vlăduț trebui să-și oprească o lacrimă. Așteptase ani de zile această clipă a răsplătirii. În sfârșit venise, și
viața lui intra în matca ce-i era menită dintru început.
 PREȚUL GLORIEI

Capitolul 1. Drumul spre Buda

Jupânului Mircea Toader, la moșia Todirești, de la prietenul său Vlăduț, sănătate. Află, iubite prietene,
că de două luni mă aflu în slujba regelui și sub comanda măriei sale Vlad voievod, în misiune de cercetare,
ridicare și pregătire a oastei regale, care se va concentra la cetatea Zenta. Vestea îmbolnăvirii neașteptate a
sultanului Mahomed a umplut de bucurie sufletele noastre. Mulțumim cu toții bunului Dumnezeu că ne-a
ascultat rugăciunile și a salvat creștinătatea de război în acest an. Pregătirile păgânilor au fost suspendate;
din păcate, în loc să se folosească de acest moment greu al turcilor, regele și căpitanii săi au încetinit și ei
pregătirile, slobozind oamenii la munca câmpului. Abia în Brumărel, după culesul viilor, va începe adunarea
oștirii la Bălgrad, Zenta și Buda. Regele n-a destăinuit ținta, dar noi doi știm, frățioare, că singurul drum al
oastei e Șabaț, care a cauzat atâtea necazuri regatului în acești ani. furcii au clădit această cetate folosindu-se
de neatenția regelui, și de aici au bătut până la Oradea, în Panonia și Croația. Acum regele socotește să-și
îndrepte greșeala. Ce se aude la voi? Scrie-mi ori vino domnia ta aici, dacă poți, căci eu am atât de lucru
încât nu pot mișca un deget.
Îmi cer iertare că îți trimit această carte așa târziu, dar lucrul sub mâna măriei sale începe în zori și se
termină noaptea, la lumina opaițelor. Însă nu mă plâng defel. Am ajuns să fac ce-mi place și să îmi îngădui
să fiu eu însumi, l-am spus măriei sale cam așa: „Dă-mi două luni și îți scot cel mai bun steag regal, cu
condiția să lupte sub flamura măriei tale.” A râs și m-a încredințat că exact pentru asta l-a și trimis regele în
Ardeal, deci să nu mă umflu în pene. N-ai să mă crezi, dar m-am îngrășat cu două-trei ocale, de râde măria
sa de mine că în curând voi împrumuta armura lui Buzea, ceea ce e imposibil, căpitanul meu fiind așa cum îl
știi. Mi-am refăcut steagul și îl port pe dealurile din Bălăci; va fi mândria oștirii ardelene, și i-am învățat pe
oamenii mei gustul vinului de Târnave, care îmi place mie mai mult decât toate, cu excepția vinului de
Nicorești al jupânului postelnic. Speram să gust acest vin în pivnița voastră anul trecut", dar, după toate
semnele, voi fi în Moldova abia anul acesta. Alin-o cum poți pe jupânița Maria, te rog, și spune-i că
supărarea mea că nu ne vedem nici de data asta e chiar mai mare decât a ei. Culege pentru ea un buchețel de
flori din partea mea și mângâie ochii ei albaștri și dragi, pe care-i sărut.
Auzind că îți scriu, uncheșul domniei tale bâzâie în jurul meu ca un bondar, că să-l trimit curier. Nici nu
mă gândesc, din tot soiul de motive din care unele le bănuiești. Am știut întotdeauna că rar scapă ceva
ochilor și înțelegerii domniei tale. L-am certat de două ori pe Voicu: o dată pentru că nu mi-a povestit
discuția pe care ați avut-o amândoi despre mine, și a doua oară că s-a apucat să vorbească măriei sale despre
Maria înainte de a o face eu. L-am pedepsit să nu se miște de lângă măria sa; deci, nu va veni la voi, curier
rămânând cel obișnuit.
Și acum urmează partea gingașă a cărții mele, pe care te rog să n-o răstălmăcești, cum ai uneori obiceiul.
Spune jupânului postelnic, la picioarele căruia mă închin cu tot respectul, că acum, într-adevăr, nu mai sunt
Teodor Chiriac sau Vlăduț Albu, ci Ioan Vlad Basarab, fiul cel mare al măriei sale Vlad voievod, stăpânul
nostru. Măria sa m-a numit moștenitorul casei sale și m-a prezentat tuturor. Reacția regelui încă nu ne-a
ajuns la cunoștință, dar nu poate fi blândă. Treaba lui! Măria sa mi-a poruncit s-o prezint oficial la curte pe
jupânița Maria după ce se liniștesc apele, și m-a aprobat într-un fel, zicând că poate voi avea noroc la ce mi-
e drag. Acest „poate” mă neliniștește, dar îmi dă și speranțe, căci n-a zis nu după ce i-am cerut
binecuvântarea. Dacă voia să mă refuze, nimic nu-l putea împiedica. Rămâne ca iubita mea logodnică să-l
hotărască, când i-o voi prezenta. Când? Nu știu când vor fi apele destul de liniștite; eu sper să fie cât mai
curând.
Acestea fiind zise, răspunde-mi, ce face draga mea? Ce face tatăl vostru ori oamenii mei din Corbeni?
Dacă vă pot ajuta cu ceva, nu vă sfiiți. De două luni vin la mine tot soiul de inși cu cele mai diferite cereri,
pe care le cercetez și le hotărăsc soarta. Cel mai ciudat dintre toți a fost un șarlatan de astrolog: cică a citit în
stele că sfârșitul lumii va fi luna aceasta, și că neapărat să ne pocăim și să ne împărțim averile la săraci,
altminteri turcii ne vor călca pe grumaz. L-am întrebat cum vor izbuti turcii să ajungă aici până la sfârșitul
lumii - adică luna asta - știind că o oaste ca a sultanului nu face de la Adrianopole până aici mai puțin de o
lună, oricât s-ar grăbi. A răspuns că Dumnezeu îl va purta pe sultan cu carul de foc, ca pe Sf. Ilie, dacă nu ne
pocăim. L-am întrebat dacă în pocăința noastră trebuie să ne dăm săbiile și caii, averea noastră de oșteni. Ce
crezi că a răspuns ticălosul? Că toate averile trebuie dăruite, ca să îndepărtăm mânia Domnului. „Atunci”,
zic, „cu ce să luptăm împotriva sultanului, dacă ne dăm săbiile?” „Cu ramura de măslin”, zice el serios. L-
am poftit să-mi arate cum anume, căci eu sunt greu de cap și nu pricep până nu văd. l-am dat o creangă de
copac și l-am pus să lupte cu un oștean înarmat. Închipuiește-ți rezultatul! După ce l-am ferfenițit bine, l-am
întrebat cum mai e cu sfârșitul lumii. A binevoit să-l amâne două luni, l-am repetat figura, și a lungit-o până
anul viitor. îți dai seama ce haz era între oșteni, deși unii mai slabi de înger începuseră să tremure de frica
vorbelor ticălosului, și am fost nevoit să pun să-i biciuie. Pe șarlatan, pentru că s-a contrazis atât de evident
și s-a dovedit profet mincinos, l-am spânzurat la iuțeală. „Nădejdea noastră”, le-am spus eu oștenilor, „nu-i
în vorbele unor mincinoși, ci în adevărul credinței noastre, în Dumnezeu și în sabie.” Am pus să strige
pristavii la colțuri povestea și rezultatul, ca să ia și alții aminte. De atunci n-am mai auzit pe nimeni vorbind
de sfârșitul lumii, ci doar de cel al puterii păgâne, ceea ce - nu-i așa? - e cu totul altceva. Sper să nu mă
dovedesc și eu profet mincinos, mai ales acum, după strălucita biruință a măriei sale Ștefan voievod la Podul
înalt.
Aici, la Bălăci, ajutor de preț îl am pe Joachim. Care Joachim? Unul singur e herr Joachim, și acela s-a
lipit de curtea măriei sale ca mielul de maica lui. Are în grijă lefegiii nemți, și uneori, seara, depănăm
amintiri și bem câte un pocal cu vin. Alt ajutor e Mureș, care dintr-un lotru bun de spânzurat a ajuns un
oștean credincios ca puțini alții. Nu i-am dat întotdeauna exemplu bun, dar invers s-a întâmplat. Am șoptit o
vorbă măriei sale: dacă o ține tot așa, numărul boierilor munteni va crește cu unul. Deocamdată tac mâlc și-l
frec serios, de crede uneori că am ceva cu el. L-am dat în grija unui preot să-l învețe arta scrisului; se chinuie
amândoi, buchisind în ceaslov și murdari de cerneală până la urechi, dar n-am ce le face.
Astea sunt doar întâmplări mărunte, dragul meu. În general sunt mulțumit de felul cum merg lucrurile.
Una e să strângi din firimituri un steag pe banii comisului Chiriac, alta să ai în spate banii și puterea regelui.
Curând vom merge la Buda să dăm seama de rezultate. După felul cum își flutură aici rasele monahii
franciscani puși de episcopul de Agria să vegheze asupra măriei sale, se pare că vor sări scântei. Cică trebuie
să-l îndrume, să-l mustre și să-l spovedească zilnic. M-au ispitit și pe mine, dar i-am trimis la măria sa să
afle ce-i interesează. Sunt o haită de cască-gură afurisiți, care nu fac alta decât să iscodească și să raporteze
mișcările măriei sale. Măcar dacă s-ar spăla și ei ca oamenii; dar nu, jegul e de la Dumnezeu iar săpunul e
născocire diavolească. Într-o seară câțiva viezuri dintr-ăștia adulmecau printre corturile oștenilor mei, care
nu știu de glumă: i-au prăvălit în Târnavă unde era apa mai adâncă, i-au frecat cu săpun și șomoioage de
câlți, după care i-au lăsat acolo. Au venit la mine, așa uzi și prăpădiți, plângându-se că acum îi vor apuca
pântecăraia și toate bolile, că erau să fie uciși, că vor arunca anatema asupra ereticilor care au cutezat așa
ceva față de sfințiile lor. l-am deplâns cu lacrimi multe, i-am alinat și le-am dat un leac de-al nostru pentru
friguri și pântecăraie: țuică de Dâmbovița. Știi de care, frățioare, din cea care pare apoasă și nevinovată, dar
îți taie picioarele. Ca să fiu scurt, s-au îmbătat lemn, l-am culcat în cea mai dosnică odaie, dar, vară fiind, am
avut grijă să las ferestrele deschise. Până dimineață, când s-au sculat teferi, toată lumea aflase de beția,
bolboroselile și sforăielile lor. N-au cutezat zile întregi să scoată nasul afară. Eu i-am chemat pe făptași la
mine: de ce au făcut asta? „Păi, măria ta”, mustăcesc ei, „noi am crezut că sunt iscoade păgâne, care miros a
seu de oaie și a untură de câine mort!” „Bine”, zic eu, „dar n-ați văzut la râu că aveau rase călugărești?” „Era
întuneric și am crezut că sunt giubelele păgânilor”. Le-am hotărât câte trei bice pe spinare, ca să caște
altădată mai bine ochii, iar seara le-am slobozit un butoi de vin și o ialoviță friptă. Nici un călugăr papistaș
nu mai trece pe acolo de atunci, iar seara se închid în odăile lor, lăsându-l în tihnă pe domnul nostru. Și azi
râd oamenii când își amintesc, iar asta nu-i de natură să le întărească autoritatea. S-au spovedit unii pe alții și
au cerut la Agria să fie înlocuiți. Dacă n-ai știut până azi ce poate face o bucată de săpun și un pic de apă din
niște sfinte obraze papistașe, află și miră-te! Dă rețeta asta și măriei sale Ștefan voievod, pe care îl îmbulzesc
popii râmleni cu o mie de vorbe zadarnice, poate că îi hotărăște astfel să-i trimită oșteni și tunuri, nu vorbe.
Eu unul îi doresc să fie după gândul său, amin.
Scris în Bălăci, Răpciune 20 dni, văleat 6984.”

„Măriei sale Vlăduț vodă, salutări de la prietenul său Mircea Toader. Dragă Vlăduț, mă bucur nespus că
ai izbutit să ajungi sub ocrotirea înaltului tău părinte, pe care îl respect atât. Ca de obicei, ți-ai ținut
promisiunea și m-ai anunțat pe mine primul. Am transmis tatii cele ce m-ai rugat și îți mulțumește pentru
grijă. Am dăruit și florile; Maria ar fi dorit să i le dai chiar tu, dar înțelege că nu se poate deocamdată.
Auzind vestea, s-a speriat și s-a închis în odaie: cum să dea ea ochii cu Vlad voievod? Am poftit-o să creadă
că măria sa nu-i balaur, căci pe mine nu m-a mâncat. Ea zice că măria sa nu știa atunci ce știe azi, lucru prea
adevărat. Dar, când măria sa vrea s-o prezinți, asta e o poruncă pentru ea și o neliniște pentru voi amândoi,
deci n-are de ales. S-a împăcat cu gândul; ca să fie fericită îi trebuie un singur om, dar asta n-a mai spus-o,
semănându-ți, dragul meu, ca o picătură de apă cu alta. Așteaptă cu nerăbdare să vă vedeți; cum eu știu că
nu vei putea veni în Moldova decât odată cu turcii, aș prefera să meargă ea la Bălăci și turcii să rămână
acasă la ei. Va fi doar voia lui Dumnezeu, iar eu nu pot decât să mă rog pentru voi și pentru Țara Moldovei.
Când măria sa a aflat pățania astrologului și a monahilor papistași, a râs în hohote și a închinat în cinstea
ta o cupă cu Cotnar, deși numai de râs nu-i arde acum. Veștile din Mangop sunt dintre cele mai rele. Hanul
tătar Mengli Ghirai, dus la Țarigrad, s-a supus Porții ca să-și reia scaunul din Crâm. Apoi, cum măria sa îl
ajutase pe domnul Alexandru să ia Mangopul pentru cauza creștină, în dauna fratelui său Isac, când au venit
flotele sultanului și au cucerit orașul, l-au trimis pe domnul Alexandru în temniță la Adrianopol cu toată
familia. Asemeni, la Caffa turcii au debarcat șaptezeci de mii de oșteni, cu trei sute de corăbii felurite; au
cucerit cetatea și i-au tăiat pe locuitori sau i-au dus în robie la Țarigrad. Aceeași soartă nefericită au avut-o și
moldovenii din Caffa și Mangop. Turcii au venit apoi pe uscat la Cetatea Albă, unde jupânul Luca
pârcălabul s-a apărat ca un leu, până ce păgânii au ridicat asediul. Din păcate craiul Cazimir n-a trimis doar
vorbe, ci și mustrări: de ce s-a aplecat Ștefan vodă către dușmanul său, craiul Matei, și a încheiat tratat cu el,
în loc să se plece vechiului suzeran, Polonia? Atunci a răbufnit Vodă: ce folos a avut Moldova de pe urma
tratatului cu Polonia? Și-a apărat Polonia vasala, cum îi cerea tratatul? Nu! A dat Polonia înapoi Moldovei
Pocuția? Nu! A trimis vreodată craiul un cuvânt de mustrare dușmanilor Moldovei? Nu și iar nu! Așadar,
cum mai poate avea Moldova încredere în el? Au făcut solii craiului fețe-fețe, însă dreptatea măriei sale era
prea evidentă, așa că au înghițit-o mârâind. Boala sultanului ne-a dat un răgaz de pregătire; poate, până se
înzdrăvenește Mehmed, craiul Cazimir va cugeta mai bine și va acționa mai hotărât, căci Vodă a fost
limpede: dacă turcii vor cuprinde Moldova și-l vor supune, nu se vor opri la Nistru și Colacin, ci vor ataca și
Podolia. Polonia are deja un vecin sălbatic în stepă, care s-a supus vara asta Porții; voiește altul și la Nistru?
Cam atât despre vorbele și lucrările măriei sale. O veste bună e că una din corăbiile turcești care duceau
din Caffa averi și robi genovezi pentru seraiul sultanului, s-a eliberat și s-au adăpostit în Chilia. Vodă i-a
primit cu brațele deschise, ceea ce-l va face pe sultan să spumege. Poate crapă inima în el și scăpăm de-o
grijă, altceva ce să sper?
Oamenii tăi din Corbeni și Stăuceni sunt bine. Le-am pus căpitan pe băiatul lui moș Sandu; ei l-ar fi vrut
înapoi pe uncheș, dar dacă socoți că uncheșul ți-e mai de folos acolo, ține-l. Numai ridică pedeapsa de pe
capul lui; știu că nu ți-a ascultat porunca, dar a voit să te apere. Dacă voievodul său a întrebat, era dator să
răspundă cinstit, deci n-a vorbit neapărat din voința lui. lartă-l, te rog.
Noi aici suntem sănătoși. Copila mea crește ca din apă și seamănă maică-sii; o să fie o frumusețe, ascultă
pe unul care se pricepe. Sunt la conac de câteva zile pentru munca la livadă și vie. Merii sădiți de tine au al
doilea an de rod. Maria a stăruit să-ți trimitem acele mere; sunt culese de mâna ei și poate curierul pentru
Bălăci va putea purta în plus o desagă. Tata a adăugat o ploscă de Nicorești din cea mai bună recoltă. Eu nu
voi putea veni la tine căci curând mă voi înfunda la Suceava, unde se fac pregătiri de război și se întăresc
zidurile. Mai scrie-ne, te rugăm, închei dorindu-vă sănătate și toate cele bune.
Scris la Todirești, Brumărel 12.”
Vlăduț surâse la vederea coșulețului cu mere aurii. Curierul îi ajunsese din urmă la Debrețin, și darul
neașteptat îi stârnise deodată în suflet o încântare uriașă. Curierul luase credința în fața lui; gustul vinului din
plosca împodobită cu mărgele îl făcuse să plescăie sugestiv înainte de a merge în căutarea lui Voicu.
Boierul apăru, serios în obraz. De când Vlăduț îl certase aprig nici măcar nu mai zâmbea în fața lui,
ascultându-l întotdeauna foarte supus, foarte săritor, de parcă ar fi zis: „Uite, eu înțeleg să-mi plătesc
greșeala; dar cu vechea prietenie cum rămâne?”
Și acum se înclină, țeapăn și posomorât.
— Curierul mi-a spus că mă cauți, măria ta.
— Da, jupâne Voicu, stai jos lângă mine, îl pofti blând tânărul. Voiam să bem împreună o cană cu vin și
să mâncăm un măr.
Ochii negri ai boierului se căscară nedumeriți, darșezu tăcut. Vlăduț îi întinse cana, apoi ridică propria-i
cană și gustă o picătură.
— Nu s-a schimbat prea mult, observă el mulțumit. Bea, Ioane; așa ceva eu numai cu domnia ta pot bea
aici...
Voicu se tulbură, dar nu se dădu bătut în fața bunăvoinței tânărului și duse cana la gură. Vlăduț îi văzu
năucirea bruscă și mustăci.
— Mireasma vinului ăsta... murmură boierul. De unde îl ai, măria ta?
— De acolo de unde vin și merele astea. Gustă, Ioane!
Sufletul boierului se înmuie.
— Dintr-un singur loc poate veni licoarea asta, aș recunoaște-o și-n somn... Curierul era din Moldova,
nu-i așa? Oh, măria ta!...
 Vlăduț zâmbea cu toții dinții. Supărarea lui Voicu pierise ca fumul.
— Dar de mere ce zici? îl luă tânărul de umeri. Sunt câteva, dar soiul e bun. Ce zici, am mână norocoasă
la sădit pomi?
Boierul înțelese totul și mușcă din măr cu reculegere.
— Nu sunt pe pământ mere mai bune, declară el solemn.
— Lingușitorule, râse Vlăduț. Alții ar spune că sunt mere ca toate merele, și n-ar greși cu nimic.
— Da, replică Voicu, dar ce știu aceia? îmi pare bine că m-ai chemat: o clipă de bucurie nu-i întreagă
dacă n-o împărți cu cineva cunoscător.
— Da, sunt bucuros, mărturisi Vlăduț. Mai ales când văd că nu mi-am pierdut un vechi prieten, pe care
nu mi-a plăcut să-l pedepsesc. Unii s-au rugat de mine să te iert, și o fac cu dragă inimă. Dacă regele se
răzgândește cu războiul, te trimit la Suceava. Oamenii mei plâng după domnia ta, mai ales de când ai luptat
ca un leu la Podul înalt.
— Sunt niște bărbați minunați, măria ta. Dar crede-mă că aș prefera mai întâi să mă asigur că nu ai vreo
belea cu regele sau cu judele.
— Mda, ne apropiem de Buda și de magnații maiestății sale.
— Ha, ha, când l-au eliberat pe Vodă era Bocskay atât de furios încât s-a închis la moșie, trimițând
regelui vorbă că e bolnav.
— Acum vor fi cu toții la curte, doar e un moment important. Voi revedea pe multe din neamurile mele,
inclusiv pe doamna Elisabeta. Am văzut-o o singură dată, în treacăt, când o vizita pe mătușa noastră,
doamna Marina. Aveam atunci cincisprezece ani; venisem la Buda în alaiul episcopului de Oradea; tot
atunci l-am văzut prima oară pe rege și mi s-a părut ca un soare. Mi-aș fi dat viața pentru el, iar unchiul
Matei mi-l ridica în slăvi și mă încuraja să-l iubesc. Auzind că doamna Elisabeta e soția tiranului, nu am vrut
s-o cunosc. Acum privesc totul cu alți ochi și îmi dau seama cât am greșit.
— N-ai greșit voit, măria ta, ci te-au mințit.
— Da, dar dedesupturile nu erau cunoscute. Acum au explodat toate, dar nimeni nu spune nimic. Uneori
asemuiesc liniștea asta cu un moment anume din Sofia, de anul trecut: îndată ce am aruncat în aer depozitul
lui Soliman beg, a fost o liniște de mormânt. Abia apoi au început să urle cu toții, bătându-se în capete.
Zăpăceala lor ne-a ajutat să dispărem; dar acum va trebui să înfruntăm hoarda cu fruntea sus. Din păcate nu
vor fi oșteni înarmați, ci curteni lași cu vorbe mieroase, cu bârfe ascunse și veninoase, care vor căuta să ne
lovească pe la spate folosindu-se de orice mijloc. Vor răsuci mintea unor copii naivi, frații mei Vlăduț și
Mateiaș. Deja Mihnea...
Vlăduț tăcu, dar boierul înțelese ce voia să spună. Când îi fusese prezentat fratelui mai mare, Mihnea se
înroșise violent: nu de sfială, cum crezuseră unii, ci de o furie cumplită, așa cum îl citise Voicu. O tremurare
a sprâncenei domnești retezase fără nădejde izbucnirea băiatului, dar nu-l adusese la sentimente duioase. Ar
fi însemnat să ceară prea mult de la o fire pătimașă ca a lui Mihnea. Voicu înțelegea: să crești știind că ești
moștenitorul părintelui tău și să te trezești la șaisprezece ani că vine altul, încărcat de glorie și de fapte
vitejești, și te dă la o parte, asta e prea mult pentru o minte de adolescent necopt. Să vezi boierii că se
închină mai dihai noului soare, e un motiv serios de încrâncenare. Vlăduț trecuse aparent nepăsător peste
răceala lui. Îi dăruise un iatagan turcesc luat în luptă de la un spahiu, dar Mihnea replicase că e o armă prea
incomodă; îi mai dăruise un tretin de la Corbeni, urmaș al lui Hamger, dar băiatul izbutise să-i rupă un picior
în cursul unei vânători, o lună mai târziu. Calul trebuise sacrificat; Mihnea fusese încântat, dar bucuria îi
pălise văzând că nu-l scosese pe Vlăduț din sărite. Acesta doar zâmbise, dar din surâsul lui Voicu pricepuse
că ruptura se produsese. De atunci nu-i mai dăruise nimic lui Mihnea, arătându-și generozitatea firii doar
celor care meritau. Mai abil în păstrarea aparențelor decât băiatul, Vlăduț reușise să ascundă aceste
neînțelegeri de ochii părintelui lor. Prins cu o mie de treburi diferite, de la sfaturi cu căpitanii și notabilitățile
locului până la strângerea de materiale și construirea unei case - după multe vorbe și după ce brașovenii îi
refuzaseră cererea, sibienii îi îngăduiseră în cele din urmă ridicarea unei case în oraș, lucru de care se ocupa
acum pârcălabul Cristian - stăpânul lor putuse trece cu vederea relațiile încordate dintre fiii săi mai mari.
Fiecare avea deja treburile lui; dar Mihnea, fiind mai mic și cu treburi mai ușoare, era verificat de Vlăduț; de
aici, în sfaturile măriei sale săreau deseori scântei între cei doi frați, scântei pornite de Mihnea și stinse iute
și aparent firesc de Vlăduț. Disputa dintre ei amenința să împartă în două pe boierii mai nehotărâți. Cei mai
mulți, urmându-și rațiunea, aleseseră pe moștenitorul declarat ca atare de stăpân; dar alții, aplecați spre rege,
țineau partea lui Mihnea. Deocamdată se aștepta reacția regelui, care întârzia. Poate chiar regele o amâna,
așteptând să se coacă fructele. Dezbinarea taberei măriei sale îl va ține pe Vodă mai strâns legat de voința
regală. Atent la aceste mișcări subtile, Voicu admira prudența lui Vlăduț, care-l pusese lângă Vodă încă
înainte ca existența lui să fie dezvăluită. Poate venise vremea ca principele să fie avertizat asupra acestei
primejdii, căci iscusința regelui în intrigi e binecunoscută.
— Mihnea e copil, dar nici măria ta nu ești prea departe, rosti boierul. Zgâlțâie-I un pic; smulge rădăcina
răului înainte de a se întări, la-l la bătaie și trântește-l prin țărână până ostenește și se descarcă. Du-I la
muieri; învață-l câteva șmecherii pe care măria sa e prea nobil ca să i le fi spus, iar boierii prea nătărăi. A
crescut sub supraveghere prea strictă și lipsită de imaginație. La vârsta lui știai mai multe despre muieri,
dueluri și petreceri decât el: un pic de libertate controlată de măria ta nu-i poate face decât bine. Pe lume nu-
i totul politichia și strălucirea curții regale. Cu timpul va înțelege că-i ești prieten.
Vlăduț cătă lung pe fereastră, întorcând în sine sfaturile primite. -Așa voi face, Ioane, se hotărî el brusc,
cu ochii strălucind. Puse mâna pe coșulețul cu mere și porni spre ușă, zicând:
— Mai am un om căruia vreau să-i împărtășesc bucuria mea...
Voievodul era în odaia sa, înconjat de hârtii. Scria o carte; olăcarul de serviciu îl aștepta să termine.
Intrarea lui Vlăduț îl făcu pe domn să ridice o clipă ochii de pe hârtie.
— Ceva important, Vlăduț?
— Aștept, măria ta.
Domnul pricepu că voia să rămână singuri și vârî iar nasul în scrisoare, pe care o pecetlui apoi și o
întinse curierului:
— Doamnei noastre Elisabeta, la palatul nostru din Buda.
Olăcarul se înclină și se duse grăbit, salutând în trecere pe Vlăduț. Acesta închină vesel coșul cu fructe
părintelui său:
— Dă-mi voie, măria ta, să-ți prezint roadele celui dintâi pom pe care l-am sădit singur. Sunt mângâiate
și binecuvântate, și au sosit astăzi.
Plăcerea fiului său era evidentă. Mintea domnului făcu legătura:
— Din Moldova, prin curierul de azi?
— Da, măria ta, de la Dâmbu Stânii. Mă ridicasem eu din zăcere și începusem să încalec câte puțin, iar
jupânul postelnic avea multă treabă și m-a rugat să-l ajut. Atunci am construit eu un hambar și am plantat o
livadă de meri. Pe acesta l-am sădit singur. Ca să-l cunoască au legat merișorul cu o panglică roșie. Mi s-a
spus că panglica a rezistat până azi.
Domnul surâse și mușcă din măr.
— Cum, te-a pus la treabă jupânul Toader?
— Dacă tot mă încurcam printre picioarele lui și n-aveam stare, și-a zis să fac măcar ceva folositor, să nu
mă plictisesc, mărturisi Vlăduț mucalit. Cred că a fost destul de mulțumit mai apoi.
— Hambar și livadă, murmură domnul. Pare a fi bărbat înțelept, care știe a sădi în sufletul copiilor lui
sentimentul statorniciei. Cine nu clădește nu știe să apere, așa spunea uneori părintele nostru, Vlad voievod.
Câtă dreptate aveai...
Ceva ca un fior de dincolo de timp îl străbătu pe tânăr. Principele observă și îl lăsă să i se limpezească
privirea înainte de a râde:
— Greșesc dacă bănuiesc a cui a fost panglica roșie, ori ce degete gingașe au mângâiat aceste mere
destinate anume ție, fiule?
Mestecă, urmărind cum se îmbujorează ușor chipul tânărului.
— Ia un măr, sunt gustoase, îl îmbie Vodă. îmi place să te văd bucurându-te de rodul străduinței domniei
tale. E o mulțumire pe care puține lucruri o pot egala. Închipuie-ți, fiule, întemeierea unui sat nou în locul
fiecărui puiet plantat de tine; în locul hambarului pune mănăstiri, biserici, cetăți, poduri și case; leagă totul
cu panglica cinstei și a credinței în Dumnezeu. Vei ști apoi să tragi sabia pentru ca nimic din toate acestea să
nu fie smintit din loc. Vei sta atunci pe picioarele tale, și nimic și nimeni nu te va clinti din rădăcini.
Vlăduț îl privea cu dragoste, cu sufletul limpezit ca un diamant pur și strălucitor. Părintele lui îl bătu pe
umeri.
— Cine s-a gândit să ți le trimită?
— Jupânița Maria.
— Înseamnă că e prea înțeleaptă și simțitoare.
— Nu m-am putut ascunde niciodată de privirea ei, mărturisi tânărul. Parcă citea în mine, deși era o
copiliță. Mă stârnea să dau tot ce aveam mai bun.
— Așa era și maica domniei tale, fiule. Nu sunt multe ca ele, și când le ai merită păstrate. Hai, mănâncă!
Ușor amețit, Vlăduț îl ascultă. Isprăviră împreună merele, apoi domnul se ridică, rămânând calm
dinaintea fiului său.
 — Ai văzut că am trimis carte doamnei noastre.
Vlăduț se înclină, cam nedumerit. Principele continuă:
— Am anunțat-o că venim și i-am poruncit să țină copiii cu măria sa, departe de curte și de vorbele
altora. Cred că știi de ce.
— Știu, suspină tânărul. Din cauza mea.
— Nu din cauza domniei tale, ci a dihoniei care se întinde între curtenii noștri, l-am poruncit lui Mihnea
să-și țină în frâu prieteniile și dușmăniile. Are o datorie. Și domnia ta la fel. Nu mă siliți să repet.
Vlăduț înghiți în sec la tonul părintelui său.
— Amândoi ne cunoaștem datoria, stăpâne, numai că el e mai aprins iar eu n-am avut destulă răbdare.
Voi îndrepta însă lucrurile repede.
— Ce n-ați făcut amândoi în trei luni vei îndrepta singur „repede”?
— Ai binevoit să arăți sfetnicilor măriei tale că ai încredere în mine, îngăduie-mi câteva zile, dar să fie
lângă mine zi și noapte, departe de toți popii papistași ori de limbile ascuțite ale unor inși. A stat prea mult
între boieri. Dă-mi-l stegar la steagul Corbenilor, măria ta.
— Îți pui flamura, de care ești atât de mândru, în mâna unui copil?
— Nu mai e copil, măria ta. Eu am încredere în brațul lui, seamănă cu cel al slăvitului său părinte.
Voievodul îl măsură gânditor, după care bătu într-un gong micuț.
— Fiul nostru Mihnea să vină aici, porunci el aprodului ivit în ușă.
În urma aprodului domnul adăugă sever:
— Sper că știi ce faci.
Vlăduț se înclină.
Tânărul Mihnea intră semeț, cu fruntea sus. Era un flăcăiandru smead, cu plete castanii buclate; pe
chipul oval ochii negri scânteiau, iar boiul subțirel mărturisea deja o putere ce va crește. Purta haină scumpă
de zaramfir verde și sabie de Toledo. La vederea fratelui vitreg se întunecă, dar pupă totuși alintat mâna
părintelui său.
— M-ai chemat, măria ta?
— Da, Mihăiță: cum a mers lecția de sabie?
— Bine, tată. Signor Giovanni m-a atins de două ori iar eu o dată.
— Trebuie să te străduiești mai mult, Mihnea, căci de acum ești stegarul Corbenilor și vei face instrucția
cu ei.
Stegar al celui mai puternic steag al măriei sale era un loc râvnit de toți, dar pe care fratele lui, stăpânul
steagului, îl păstrase întotdeauna pentru Mureș, omul lui de taină. Mihnea tresări, bucuros și neliniștit:
— Dar măria sa fratele meu e de acord?
— El m-a rugat, lămuri domnul. Fii supus și poartă-te cum se cuvine.
Cei doi tineri se înclinară cu respect înainte de a ieși din odaie; dar afară, la lumina zilei, Mihnea strecură
o privire înciudată spre Vlăduț.
— Și vei comanda tu steagul, ca de obicei, nu? Ai făcut totul ca să mă ai la poruncă, nu-i așa?
— Ți-e rușine să-mi asculți poruncile?
— Mă umilești în fața oamenilor! izbucni băiatul cu arțag.
— Să-ți spun ceva, se aplecă Vlăduț spre el, căci Mihnea era puțin mai scund. Oamenii de care ți-e grijă
știu cu toții că de vorbele mele a ascultat însuși domnul Moldovei. Nu dezgrop acum morții, ci vreau să te
asigur că nimeni nu va socoti că te-am umilit; dimpotrivă, vor socoti aceasta ca pe o mare cinste, rezervată
doar oștenilor cei mai buni. Dacă refuzi acest post, vor crede că nu te simți în stare de el.
Provocarea îl făcu să zvâcnească.
— Vei vedea că sunt mai bun ca alții, ripostă strepezit.
— Știu, zâmbi Vlăduț, de aceea l-am și rugat pe măria sa să te lase. Rămâne să afle și oamenii că ești
mai bun. Convinge-i, Mihnea, și vor sări și în foc pentru tine.
Băiatul se încruntă: dacă n-avea să-i convingă prin fapte, avea să devină ținta milei lor disprețuitoare.
Asta era mai rău decât moartea.
— Se vor convinge, rosti umflându-și buzele. Fratele său își ascunse încântarea văzându-l pășind în
capcană cu ochii închiși. Habar n-avea ce-l așteaptă; Buzea, în schimb, la șoapta stăpânului său, ripostă:
— Numai să reziste caii și oamenii, măria ta.
— Nu-mi pasă de ei; îndărătnicia lui vreau s-o frâng. Scoală acum oamenii în șei pentru instrucție. Să
aibă toate armele, coifuri și scuturi, așternuturile, desagii cu mâncare și apă, securile. Pornim imediat.
Era după-amiaza și începuse o ploaie subțire de Brumar. Peste un ceas steagul Corbenilor părăsi
Debreținul cu flamura în vânt, gonind spre apus.
De următoarele patru zile și patru nopți, timp în care a plouat mereu, Mihnea avea să-și amintească
întotdeauna cu același fior de groază, înainte de plecare Vlăduț cercetase totul cu mâna lui: pipăise zalele
oștenilor, vârâse degetul pe sub chingile șeilor, trăsese de curelele desagilor, să vadă cât de bine sunt toate
încheiate și pregătite. Nu scăpase de acest control nici proaspătul stegar. Vlăduț împărțise cu dărnicie
pedepse celor neglijenți, apoi se ridicase în scări, tunând:
— Avem înainte un război greu. Vom lupta împotriva uneia din cele mai puternice oștiri din lume.
Floarea oaste! sultanului la pedestrime sunt ienicerii, iar la călărime spahiii. Pe spahii i-am văzut și i-am
învins în vilayetul Sofiei. Ca să-i învingeți, trebuie să fiți mai buni decât ei. Dacă faceți întocmai ce vă va
porunci căpitanul Buzea, veți fi cei mai tari călăreți din lume și nu va sta nimeni înaintea voastră. Dacă aud
că vă văitați, plecați: în acest steag n-au loc nevolnicii. Căpitane Buzea, poruncește-ne!
Se vădi atunci că Vlăduț se punea de bunăvoie în rând cu ceilalți, sub mâna lui Buzea. Căpitanul se uită
urât la ei toți.
— Nu vom ieși la drum decât în apropierea Budei, mugise el. Acolo va trebui să ajungem cu toții. Cine
rupe picioarele calului va merge pe jos. La primul popas au și plecat înainte trei slujitori, să pregătească
masa. Până atunci însă, avem treabă. După mine!
Atunci pentru nou-veniții în steag începuse coșmarul. Ploaie, noroi și frig. Goană prin desișurile
desfrunzite, ramuri ude biciuind dureros obrajii neatenților, cai care alunecă, mâini amorțite pe frâiele
scorțoase, râpe alunecoase, dealuri de urcat în galop, manevre de evitare a dușmanului, despărțiri în șiruri
regulate urmate de alipiri, trap obositor, sărituri peste bușteni și trunchiuri căzute la pământ, coborâri și
ridicări în șa din goana calului, treceri pe sub burta cailor, lupte cu săbiile, trageri cu arcul și sulița, și iar
marșuri lungi, presărate cu alunecări sau căderi, până la apusul soarelui. Firește, la locul de popas nu
ajunseră îndată, ci după ce mai orbecăiră prin pădure un ceas, motiv pentru un exercițiu de furi- șare. Acolo
îi așteptau cazanele cu mâncare caldă, însă doar după ce-și îngrijea fiecare calul și armele. Dimineața
frecușul începea mai vârtos. Cu o știință drăcească Buzea nu se oprea până ce nu vedea oamenii clătinându-
se în șei de osteneală. Vreo doi-trei ghinioniști rămăseseră deja fără cai și alergau acum cu ceilalți, încercând
să țină pasul. Pauzele erau scurte, doar pentru îngrijirea cailor, iar pedepsele plouau. Cu toate acestea nimeni
nu crâcnea la tratamentul îngrozitor al căpitanului, ci își dădeau câte o mână de ajutor la nevoie, suduind
uneori cu năduf sau râzând la vreo vorbă de duh. Noul stegar se ținuse totuși într-o tăcere mândră, necerând
nici un ajutor. Nimeni nu-l lingușise, nimeni nu păruse măcar a-l băga în seamă; căzuse de câteva ori în
noroi și trebuise să se salte singur în șa, dacă ritmul era prea iute și nu putuse fi ajutat la timp. Nici Vlăduț
nu cerea vreo ușurare a propriei situații, ci doar schimba o privire cu Buzea: băiatul se ținea bine, bravo lui!
Cei mai slabi începură să cedeze a treia zi dimineața: erau țepeni, înghețați, și izbucniră în blesteme când
Buzea porunci încălecarea. Câțiva refuzară să asculte și încasară câte cinci bice pe spinare în fața tuturor.
Mihnea se urcase foarte tăcut în șa, abia stăpânindu-și o strâmbătură de durere, și luase steagul Corbenilor în
mână, pornind după ceilalți. Spre prânzișor, la o coborâre, calul îi alunecase și el se trezise pe fundul râpei,
într-o baltă de noroi până la genunchi. Calul se încurcase în frâie și se chinuia să se ridice, iar Mihnea privea
cum noroiul îi intră în cizme peste luretci, lipicios și rece. Hainele îi erau deasemeni mânjite peste tot, și-i
venise deodată să urle și să înjure cu cele mai grozave cuvinte pe care le știa. În acea clipă cineva
descălecase lângă el și îl pusese pe picioare; Vlăduț îi descurcase și calul, după care îi întinsese o ploscă cu
rachiu:
— Bea, altminteri te prinde junghiul.
Nu avusese putere să respingă plosca; băuse cu poftă, arsura lichidului turnându-i foc în tot trupul. Sărise
în șa și se depărtase fără a mulțumi, și întreaga zi se arătase mai supus și mai tăcut ca niciodată. Era miezul
nopții când se așezaseră la focuri. Ghemuit și țeapăn ca lemnul, Mihnea luase în pumni strachina cu zeamă
fierbinte și se silea să uite durerea din mădulare. Era zdrobit de oboseală și-i era o foame de lup. Îi intrase os
prin os. Ca prin minune Vlăduț răsărise din întuneric și se lăsase lângă el; fără a-l întreba îi trăsese mantia și
începuse a-i frământa ușurel carnea îndurerată, cu degete pricepute și viguroase care alungau frigul și
înțepenirea. Mihnea încercase să-i reziste arătându-se colțos:
— O faci dinadins... tot timpul...
— Așa se cresc cei mai buni oșteni din lume, replicase fratele lui cu blândețe, fără a-și opri vrăjitoria
mâinilor, de parcă era o babă doftoroaie. Deodată ceva se frânsese în sufletul mezinului, și izbucnise într-un
plâns sfâșietor. Vlăduț îl adusese la pieptul lui, învăluindu-l cu mantia, mângâ- indu-i spatele dureros,
șoptindu-i la ureche încurajări, până ce plânsul băiatului se ogoi, doar câte un suspin mai cutremurându-i
trupul. În cele din urmă, rușinat, se desprinse de fratele lui, cătând iute în jur să vadă dacă cineva fusese
martor al slăbiciunii sale. Oamenii își vedeau însă liniștiți de mâncare; unul dintre ei le întinse un ulcior:
— Gustați niște lapte cald, măriile voastre?
Băuseră amândoi din același ulcior, apoi Vlăduț se ridicase:
— Hai la culcare; și mâine va fi o zi grea.
Nu grea, ci diabolică: Buzea fusese mai sălbatic și mai capricios ca niciodată, trecându-i prin toate
noroaiele fără să-i pese. Zgâriați, loviți și murdari, leoarcă de ploaie, oștenii se opriseră la prânz într-o
poiană din pădure. Șopteau gâfâind între ei când Buzea se înălță în scări:
— Parcă sunteți găini plouate, nu bărbați! Nu știe nimeni vreun cântec mai acătării?
Unul mai curajos începuse să îngâne un psalm, repede stins sub răceala ploii. Căpitanul pufni cu
nemulțumire:
— Lăsați cele sfinte monahilor, Doamne păzește-mă! P’aia cu Ion și Maria în fân o știți?
Unii chicotiseră ațâțați, iar în clipa următoare începuseră cel mai deocheat cântec pe care îl auzise
vreodată Mihnea. Trăsese cu ochiul la fratele lui, dar Vlăduț îi făcu semn să cânte cu ei. Încet deveniseră
voioși cu toții și glasurile se înălțaseră puternice, sfidând ploaia și frigul. După acel cântec urmase altul, și
mai fără perdea, și porniseră într-un pas prin pădure.
Încetișor, fără să pară că o face anume, Vlăduț se alătură mezinului, care se ținea cu spatele drept și cu
ochii strălucind. După câteva clipe de frământare, cum Vlăduț tăcea, Mihnea se hotărî să întrebe:
— Când ajungem la Buda?
— Poimâine. Mâine întâmpinăm alaiul măriei sale. Diseară tragem la han, la drumul Budei, unde ne
aranjăm echipamentul și caii.
— Abia aștept, bombăni Mihnea, lăsându-l astfel pe Vlăduț să-l lucreze în foi de viță:
— De ce, ai ostenit?
— Nu, minți băiatul. Dar calul suflă cam greu.
— Înseamnă că vei fi cel mai bun stegar al nostru. îți place flamura?
— Corbul? Da, e frumos.
— Mi l-a lucrat un staroste din Târgoviște, credincios casei noastre, îl cheamă Anghel și e un moș
cumsecade. Cu negustorii și meseriașii m-am înțeles cel mai bine. Greul vine la boieri, care, deși ar trebui să
sprijine domnia cu brațul și mintea lor - pentru care, de altfel, primesc destule scutiri de la domni - ei
uneltesc deseori. Unul din acești boieri e logofătul Cazan, altul e magnatul Bocskay, prietenul lui din Buda.
— Nu-mi place magnatul, declară Mihnea. E mereu așa mieros...
— Otrava cea mai tare pare dulce, aprobă Vlăduț. Tot așa vor fi vorbele lor față de măria sa, de aceea
trebuie să fim uniți în jurul lui ca degetele dintr-un pumn. înțelegi? Ca oștenii aceștia, semeți și cu frunțile
sus. Țin prea mult la numele și la faima casei noastre pentru a da satisfacție dușmanilor noștri. Trebuie să le
rupem gâtul, nu crezi?
Mihnea căzu pe gânduri. Dacă ar fi rămas la Debrețin, lângă Vodă și boieri, în acea strălucire dulce,
poate ar fi șovăit, neîncrezător.
Descoperise însă o lume aspră, deschisă și bărbătească, în care trebuie să înduri totul râzând. Privise la
oștenii din jur, căliți și puternici, și se simțise mândru că rezistase lângă ei. Poate că fratele lui avea dreptate:
trebuia ca toți dușmanii să-și rupă grumazurile, iar ei să fie uniți, să le râdă în nas. În aceste zile de chin
amândoi stătuseră sub aceeași poruncă, în aceeași ploaie. Puteau fi camarazi buni și mai departe. Se înălțase
în șa, privindu-și fratele în față:
— Le vom rupe gâtul, nene, poți fi sigur.
Era prima oară când folosea asemenea vorbă muntenească față de Vlăduț. Acesta dăduse doar din cap,
liniștit și aspru.
— Bine. Noi doi, frate, avem multe în comun și putem învăța destule unul de la altul. De înțelegerea
dintre noi se tem cei ca Bocskay.
— Nu sunt decât o haită de câini râioși, izbucnise băiatul.
— O haită care ne așteaptă la Buda să ne sfâșie, aminti Vlăduț. Dar îi vom plesni peste bot, așa cum
merită. Suntem bărbați credincioși, fără teamă de colții lor rânjiți.
Mihnea îl aprobase, mândru și convins, iar drumul continuase fără alte întâmplări. Spre seară ploaia se
oprise iar ei ajungeau la un han pe drumul Budei, la malul Dunării, unde îi aștepta jupânul Stepan Turcul,
trimis înainte de Vodă pentru a-și anunța sosirea. Tulburat, Mihnea însoțise oștenii la fluviu și își spălase cu
sârg hainele mânjite de noroi, cot la cot cu ei; apoi îl oprise pe Vlăduț, neliniștit:
— Nene, dacă vine mâine măria sa, mai rămân stegar aici?
— Vrei să rămâi? se muiase Vlăduț. E o viață aspră și la război vom fi în frunte, nu vom fi cruțați.
 — Te rog, nene, vreau să rămân.
— Să vedem atunci ce spun oamenii, Mihăiță, cedase Vlăduț. Hei, oameni buni, noul nostru stegar ne
roagă să rămână alături de noi. îl primim au ba?
— Îl primim, măria ta... răspunseră oștenii cu seriozitate.
— E îndestul de vrednic? insistă Vlăduț, mustăcind.
— Cum să nu fie?
— E vrednic, măria ta!...
— Dacă n-a dat bir cu fugiții când s-a încurcat în glod...
— Slăvitul nostru stăpân are feciori voinici...
Devenit ținta atâtor laude, mezinul pricepu că-l urmăriseră anume și îl puseseră la încercare. Se înroși;
palma fratelui său îi poposi pe braț.
— Așa se cresc cei mai buni oșteni din lume, frățioare, nu uita, repetă Vlăduț încet. Le-ai căpătat
încrederea, și asta e ceva foarte important. Hei, băieți, arătați jupânului stegar cum îi primim noi pe oamenii
pe care-i iubim!...
Râzând, oștenii îl înconjurară pe Mihnea și-l săltară pe brațe de câteva ori, aruncându-l în aer și
prinzându-l. Mezinul se aprinsese de bucurie; strălucea, cătând mândru în jur.
— Seara asta ne ospătăm cu toții! strigă Vlăduț, și promisiunea mult așteptată îi aruncă în al nouălea cer.
— Trăiască măriile lor! strigară în cor, după care se împrăștiară, să se pregătească de petrecere. Privind
după ei, Buzea își apropie barba de urechea stăpânului său:
— L-ai câștigat pe Mihnea, măria ta. Să știi că are urzeală trainică.
VMulțumesc lui Dumnezeu și ploii ăsteia că am izbutit să-l întorc, murmură la rândul lui Vlăduț.
Căpitane, văd câteva fetișcane curățele în han: fă nițel pe codoașa în seara asta... Eu o să-l țin de vorbă pe
jupânul Stepan până mâine dimineață, dacă-i nevoie.
Privirea căpitanului deveni brusc respectuoasă, și se înclină:
— Aceasta e seara măriei sale Mihnea, și o vom pregăti cum trebuie. Stăpâne, ești un vulpoi bătrân și
iscusit.
Apoi se duse la treaba lui. Vlăduț își luă mezinul de gât, surâzând:
— Ai stat vreodată la petrecerile de oșteni, în tabere? Nu? Să nu te sperii de ceea ce îți vor auzi urechile:
nu sunt decât niște copii mari, cu inimile cât roata carului. Poate nu știu să vorbească întotdeauna ca la
curtea craiului, însă în credința și cinstea lor te poți bizui. La aceste ospețe se mănâncă vârtos, se bea după
puteri, se cântă și se deapănă amintiri din drumuri și lupte. Stai și ascultă-i, jupâne stegar. Nici un bal regesc
nu te învață mai bine meseria de oștean.
Cerul se limpezise și stele răsăreau, pâlpâind mari și luminoase ca felinarele. Undeva, în curtea unui han
de țară de pe malul Dunării, o sută de oșteni chefuiau strașnic, așa cum chefuiesc întotdeauna oștenii când
sunt mulțumiți și treburile le-au mers strună.
 Capitolul 2. Război în Serbia și Bosnia

Pentru apropiații familiei domnești transformarea lui Mihnea putea sări, pe bună dreptate, în ochi. Când
alaiul principelui poposi la han, fu întâmpinat de steagul din Corbeni: înșiruit de-a lungul drumului, cu
căpeteniile în frunte, strigară cu toții: „Să trăiești, măria ta”, iar Vodă nu putu să nu le admire tăria și
puterea, caii țesălați cu grijă, coifurile frecate să lucească și straiele falnice - cam umede, dar ce conta?
Schimbarea se vădi când cei doi coconi domnești se prezentară să pupe mâna părintelui lor: mezinul arăta
sigur pe el, călca cu greutate și vorbea domol, ca un bărbat adevărat, deși nu avea decât șaisprezece ani.
Ceea ce miră cel mai tare - și puse pe gânduri anumite persoane de lângă principe - fu prietenia dintre cei doi
frați presupus rivali. Vlăduț luase de gât pe Mihnea iar mezinul râdea la el, vesel și deschis la obraz.
Voievodul îi privi ascuțit pe amândoi, zise: „Bine!”, pe acel ton al măriei sale care făcea cât un întreg tom
scris de un filolog al universității regale din Praga, după care îi bătu pe umeri și-i slobozi la treburile lor.
Schimbase doar o privire cu fiul său mai mare și-i fusese destul, citind pe chipul lui o însuflețire poznașă, pe
care se învățase a o prețui de când cu monahii franciscani prăvăliți în Târnava Mică. Mai puțin pătrunzător,
ori poate mai curios, Voicu îl pândi pe Vlăduț să fie singur și-l îmbulzi în odaie.
— Cum a fost, măria ta?
Tânărul îl îmbrățișă de bucurie.
— Când n-ai bătrâni, să-i cumperi, grăi el. L-am tăvălit prin noroi, i-am rupt oasele și l-am învățat că
mai sunt și altele pe lume în afară de politichie și ranchiună, ca de exemplu cinstea, camaraderia și respectul.
Ne-a rugat să rămână stegar: cu cât stă mai mult între noi, cu atât va pricepe mai bine unele lucruri simple, l-
am oferit bucuria unor mici victorii pline de tâlc. Ai fost un înțelept, Ioane.
— Înseamnă că Vodă va putea intra în Buda fără griji. Numai Mihnea să nu i se plângă de felul cum te-ai
purtat cu el.
— Să se plângă? Dar el e mândru de vânătăile lui! Boierii ce mai zic?
— Se uită unii la alții și te socotesc vrăjitor. Părintele Francesco, duhovnicul lui Vodă, a vrut să-l tragă
de limbă pe jupânul Stepan, dar dumnealui, fiind uns cu toate alifiile, a povestit sfinției sale că ați lipsit
aceste zile din alai ca să faceți instrucție. „Fiecare zi e importantă, cucernice pater”, a zis Turcul.
Duhovnicul a spus: „Bine, fiule, înțeleg nevoia pregătirii, dar acei oșteni erau loviți, iar hangiul mi-a zis că
au ieșit din pădure tăvăliți ca bivolii și cântând ceva ce nu păreau psalmi. Prințul Mihnea arată ca un ou
pestriț, așa e de prăpădit și zgâriat. Asta nu e educație de prinț, și voi spune observațiile mele principelui
Vlad, sfătuindu-l să nu-și mai lase feciorul între asemenea soldați neciopliți. Cât despre tânărul Mihnea, îl
vom sfătui să se abțină de a se amesteca astfel cu oamenii de rând, schismatici de la care nu are nimic bun de
învățat...”
Vlăduț se înroși de mânie.
— Și jupânul Stepan ce a răspuns la asemenea cutezanță a popii?
— A râs și l-a sfătuit să n-aibă grijă de fiii măriei sale. „Mihnea vodă, cel atât de drag sfinției tale și
nouă, n-a fost singur cu acei oșteni, ci a stat lângă fratele său Vlad vodă”, a zis jupânul Stepan. „Sfinția ta
ești un mare învățat și teolog, dar treburile ostășești nu urmează dogmele creștine, ci au propriile legi și
obiceiuri. Nu-ți fie teamă pentru pielea acelor oșteni: după câteva asemenea exerciții vor merge la război
fluierând, înălțimea sa prințul Vlad, stăpânul oștenilor, e un războinic iscusit și un câștig pentru oastea
regală. De ce te împotrivești voinței sale de a pregăti oșteni buni pentru maiestatea sa regele?” La asta
duhovnicul n-a mai avut nimic de zis și a început s-o dea pe după copaci. Jupânul Stepan l-a ascultat
răbdător, dar după ce pater Francesco s-a îndepărtat cu coada între picioare, Turcul m-a luat deoparte și a
râs: „Jupâne Voicu, aseară, când i-am văzut venind la han, toți într-un pas și înnoroiți din creștet în tălpi, am
crezut că am vedenii. Știi ce cântau? „Dii, dii, dii, murgule, dii!” și încă una: „Fir-al dracului de naș/ Cu cine
mă cununaș’/ Cu urâta satului/ Cu propteaua gardului...”, încât mi-am amintit de taberele măriei sale de
acum douăzeci de ani. Ce poate înțelege acest popă viclean și obraznic din cântecele noastre? Nu eu voi fi
acela care să vâre zâzanie între tată și feciori”. Așa a spus Turcul, măria ta.
— Pater Francesco n-are încredere în oștenii mei de când i-au spălat frații în Târnava Mică, râse Vlăduț.
Nu știe nimic despre noi, dar ne judecă aspru: ce mă împiedică să i-o plătesc cu aceeași monedă? Seara asta
Mihnea rămâne la corturile corbenilor, la dorința lui și la porunca măriei sale. Vrea popa să-l tragă de partea
lui pe Mihnea, dar Vodă nu se lasă întors de confesionalul bisericii catolice, dacă n-are interes. Cândva m-
am temut și n-am avut încredere în el, dar azi mă bucur că m-am înșelat. Așadar, Ioane, te poftesc diseară în
cortul coconilor domnești, să închinăm o cupă de Tokaj în cinstea regelui Matei, care și-a legat o ghiulea
grea de picior când l-a eliberat pe stăpânul nostru...
 Voicu râse înveselit, și părăsi odaia mai voios ca niciodată.
Palatul din Buda al principelui se găsea pe o străduță din spatele palatului Cilii. Zidurile de cărămidă cu
brâuri de piatră albă, ferestrele înguste cu rame de plumb, cele două etaje și acoperișul mansardat
impresionau ochiul oricărui trecător. Multă vreme palatul, proprietate regală, stătuse închis; de câteva luni
imensa clădire prinsese viață. Apăruseră zeci de slujitori, veneau și plecau curieri și curteni iar deasupra
porții apăruse flamura Țării Românești, pe care Vlad vodă era prea conștient de propria-i poziție ca să n-o
desfășoare aici. De când regele îl eliberase, alaiul principelui se mărea continuu cu pribegii munteni fugiți de
sub Laiotă ori risipiți până atunci peste tot. Cu ei și cu alții palatul devenea pe zi ce trecea o adevărată curte
domnească. Cât despre apartamentele familiei principelui, acestea se aflau la primul etaj, stăpânul în aripa de
vest iar feciorii în cea de est.
În seara în care principele se întorsese acasă, Vlăduț și Mihnea își ocupaseră odăile și se pregăteau de
cină. Mezinul fierbea mocnit: cinele în familia domnească erau prea plicticoase pentru gustul său; în plus, o
slujnicuță a doamnei, pe care altădată îi fusese și teamă s-o privească, acum i se vârâse anume în cale și-i
urase dulce bun venit. Tușea aspră a fratelui său îi amintise că are alte îndatoriri, așa că fătuca dispăruse
urgent pe coridor iar Mihnea își ceruse cu glas ascuțit hainele cele bune. Vlăduț schimbase o șoaptă cu
Voicu, boierul liniștindu-l:
— Da, trandafirii sunt florile preferate ale doamnei, toți știu...
Așa încât Vlăduț se pregătea să dea ochi prima oară cu doamna Elisabeta. Deși pribeag, domnul păstrase
întreagă eticheta curții sale, mai strictă și mai fastuoasă decât oriunde. Astfel, cina devenise o adevărată
prezentare la curte, pe care voievodul înțelegea s-o uite în taberele de oșteni, dar pe care aici, în cea mai
strălucitoare capitală a Evropei - și în mijlocul celor mai mari filosofi și artiști ai creștinătății, invitați de
regele Matei la curtea sa - o respecta riguros, cerând și celorlalți același lucru. Prin urmare, la ceasul hotărât
cei doi frați pășiră pe coridoarele pavate cu piatră lustruită spre odăile principelui.
La acea vreme sora regelui avea treizeci și șase de ani. Semăna fratelui ei, cu același chip prelung și
frunte înaltă, cu profil semeț. Moștenise de la părintele lor, Iancu de Hunedoara, ochii mari și cenușii, însă
privirea blândă și cutele din jurul gurii trădau un suflet bun, care suferise mult în viață. Privind-o printre
gene, Vlăduț socoti cu o urmă de cinism că numai o astfel de femeie putuse rezista între asemenea frate și
soț. Cum izbutise să păstreze cumpăna dreaptă, Dumnezeu știa! Dăruise soțului ei doi feciori: Vlad și Matei.
Cel mare avea treisprezece ani, mezinul șapte; amândoi bruneți și frumos îmbrăcați, ședeau cuminți lângă
maica lor. Anunțat de sosirea lor, Vodă îi primi în picioare, imitat îndată de prințesă și de copii.
— Măria ta! Doamnă! se înclinară Vlăduț și Mihnea. Voievodul îl luă pe Vlăduț de umeri și-l aduse în
fața doamnei:
— Acesta e fiul nostru, Ioan Vlad. Ani de zile a fost nevoit să lipsească din preajma noastră; azi, în
sfârșit, nimic nu mai stă în calea apropierii noastre. E un tânăr viteaz, care face cinste casei noastre. Doresc
să-l iubiți așa cum îl iubim noi și așa cum vă iubește el.
Principesa se înclină în fața soțului ei, apoi în fața tânărului:
— Fii binevenit, vere, murmură în românește. Dorința stăpânului nostru e o poruncă plăcută pentru noi.
Ceva mai protocolar nu putea exista. Repezit, Vlăduț surâse cald:
— Doamnă, îți mulțumesc pentru bunăvoință. Nu nădăjduiam să îmi ierți vreodată greșeala pe care am
săvârșit-o cândva față de măria ta.
Izbutise s-o scoată din răceala ei perfect mascată: se arătă uimită:
— Ce greșeală, domnule?
— Un copilandru necopt, venit la Buda în ospeție la mătușa lui, domnița Marina, a fost chemat într-o zi
de gazdă să își cunoască una din veri- șoare; însă copilandrul a preferat să sară pe fereastră și să fugă în port
la scăldat, socotind Dunărea mai interesantă. Mult mai târziu a înțeles că încrederea merge de mână cu
timpul și cunoașterea. Golul acestor ani nu poate fi umplut, dar aș fi onorat dacă, în semn de iertare a
copilandrului de ieri, vei accepta acest mic dar al lui Vlăduț cel de azi...
Și-i întinse o casetă micuță din lemn de santal legat în aur. Prințesa o luă, o deschise și nu își putu opri o
exclamație: pe căptușeala de catifea albă ședea cel mai frumos trandafir din lume. Avea petalele lucrate în
foi de granat purpuriu, frunzuțele delicate erau din smaralde, și totul era încrustat și prins în fire împletite din
cel mai fin aur. Floarea părea vie, abia culeasă din grădină; două-trei diamante mici păreau boabele de rouă
de pe petale și frunze. Obrajii prințesei - femeie, la urma urmei - se îmbujorară, și arătă darul soțului ei, într-
un elan de bucurie abia stăpânită:
— Nu-i minunat, dragul meu?
— Îți va sta foarte bine cu această broșă mâine, la curte, îngădui principele zâmbind. E o surpriză,
Vlăduț, nu mi-ai spus.
— Sper că libertatea pe care mi-am permis-o nu te-a supărat.
— Dacă doamna noastră acceptă, de ce aș fi? Doamnă?
Principesa întinse mâna tânărului, surâzând:
— Domnule, te pricepi să oferi un cadou unei femei astfel încât acesta să nu poată fi refuzat. îți
mulțumesc, și te asigur că acel copilandru necopt are toată înțelegerea mea.
Tânărul îi duse cu respect mâna la buze. Voievodul privea neclintit scena; făcu apoi semn copiilor să se
apropie pentru a-i prezenta: Vlad și Mateiaș. Băiatul mai mare primi în dar un pumnal venețian de aur, căci
în curând avea să înceapă ucenicia armelor, iar mezinul o săbioară ușoară din lemn de tisă aurit. Mai sfios,
mezinul se trase lângă fusta maică-sii și, fără a-și lua ochii de la cel ce-i fusese prezentat ca fiindu-i frate și
stăpân, șopti prințesei în ungurește:
— Dar nu-i negru și rău, cum spunea unchiul rege...
Obrazul maică-sii se înroși, domnul se încruntă iar Vlăduț se aplecă până fu la nivelul prichindelului,
căruia îi surâse și-i mângâie obrăjorul:
— Maiestatea sa regele este un om priceput, pe care îl admir și îl prețuiesc la valoarea sa. Domnia ta,
Mateiaș, ai multe de învățat de la el, ca și de la slăvitul nostru părinte. înțelegi?
Vorbise ungurește; copilul dădu ascultător din cap, pe când principele schimbase o privire iute cu soția
lui, care plecă fruntea ca răspuns la vădita lui nemulțumire. Vlăduț mai mângâie o dată băiețelul și se
îndreptă, rămânând semeț în picioare. Apoi Mihnea, care urmărise atent totul, trecu la rând și sărută mâna
principelui și a doamnei, apoi obrajii copiilor. Odată îndeplinit și acest lucru, domnul făcu semn că pot
coborî în marea sală de mese de la parter; porniră împreună, perechea princiară în frunte, Vlăduț și Mihnea
imediat în urma lor. Slujitorii, oștenii și boierii se înclinau la vederea lor; o seamă de boieri, monahi și
curteni regali se așezară la masă după ce familia domnească își ocupă locurile. Se aduseră bucatele și cina se
desfășură în voie, în vorbe de duh, râsete stăpânite și discuții politicești, subiectul principal fiind războiul
apropiat. Abia la sfârșit Vodă se aplecă la urechea moștenitorului, șoptind:
— Dacă oamenii tăi vor răspunde provocărilor curtenilor regelui și dacă vor sări săbiile din teacă, voi
înțelege și voi ierta pe nesăbuiți...
Sâmburele înghețat din privirea fiului său se topi și nările îi fremă- tară: slobozenia venise ca un balsam
peste orgoliul lui atât de crunt lovit. Domnul îl ghicise până în fundul sufletului și-i era alături.

Întreaga curte a regelui dimpreună cu legatul papal, solii străini, trimișii breslelor și orașelor, se aflau în
acea zi la palatul regal. Pregătirile de război ale regatului, care durau de jumătate de an, stârniseră fierbere în
întreaga țară. Regele, totuși, nu scosese o vorbă privitor la locul unde își va concentra forța loviturii
principale; căpitanii vechi, însă, șopteau că numai linia Savei și a Dunării putea fi atinsă acum, respingând
atacurile prea dese ale turcilor păgâni. Fierberea soliilor din Veneția, Roma și Neapole nu putea arăta decât
război cu Poarta. Slavă Domnului, regele Mathias e un suveran falnic, a cărui viață e închinată zeului Marte
și zeiței Atena. Nicicând puterea Ungariei n-a fost mai mare ca acum și nici strălucirea ei mai orbitoare. Spre
Buda se îndreaptă nădejdea creștinătății întregi, amenințate de păgânii turci. Viteazul nostru rege a binevoit
să-și aplece urechea la plângerile celor asupriți de turci și a hotărât să curme prea îndrăznețele lor atacuri din
Balcani. Căpitanul său din Moldova, Ștefan vodă, i-a biruit pe agareni la Podul înalt în numele regelui; alt
căpitan faimos al său, principele Dragulya, așteaptă și el doar un semn regesc pentru a se arunca asupra
turcilor, întru slava regatului ungar. Asemenea lor, alți generali strâng oaste și așteaptă un semn; regele va
declara azi oficial starea de război cu Poarta otomană, iată de ce ne-am strâns azi cu toții în jurul iubitului
nostru rege...
Astfel se șoptea pe coridoarele palatului de pe muntele Sf. Gelert. Amestecați în mulțimea curtenilor din
sala tronului, solii moldoveni păliseră și strângeau din dinți. Ei, mai bine decât toți, știau că Moldova biruise
singură puterea păgână, fără ajutor de la rege. Mai știau că nu ar fi putut opri nicicum lăudăroșenia regală,
căci au totuși nădejde în ajutorul promis de Matei Corvinul atunci când turcii se vor mișca iar asupra
Moldovei. Ștefan vodă l-a învins pe rege la Baia; azi Ștefan are nevoie de ajutor, iar regele, jumătate român
și născut la Cluj, a avut timp să afle și să aplice vorba românească a supușilor săi: „Cu lingura îți dă și cu
coada îți scoate ochii”. Tratatul de alianță încheiat de Moldova cu Ungaria îl servește minunat pe rege,
devenit peste noapte și fără efort suzeranul celui mai viteaz și mai înțelept principe al Evropei. Noul aliat
speră la un ajutor, al cărui prim semn este eliberarea din temniță a principelui Vlad, vărul lui Ștefan vodă.
Alt semn e și războiul cu Poarta; să vedem ce se va alege din ele...
Privirile jupânilor Stanciu și Țamblac, solii moldoveni, se îndreaptă asupra suitei lui Vlad vodă. Spre
oamenii principelui se abat și ochii curtenilor regali, deoarece aceștia formează un grup aparte. O sută de
oșteni în zale au însoțit pe străzile capitalei, în fâlfâit de flamuri, pe principe cu familia și boierii săi. Doi
hotnogi și căpitanul steagului au intrat în palat cu principele și boierii; principele a fost chemat de rege la
consiliul de război, iar restul oamenilor lui a stat pe loc, în sala tronului. Se țin tăcuți și mândri, cu pumnii pe
străjile săbiilor și nasurile pe sus, plini de semeție provocatoare. Câțiva dintre dânșii au salutat pe solii
moldoveni și alte câteva fețe cunoscute, printre care contele Vas de Czege. Lângă contele de Czege, nepotul
său Ioan privea insistent la cel ce stârnise aprige și ascunse bârfe la curte: fiul și moștenitorul principelui,
cules de undeva, din Făgăraș, și impus tuturor printr-o singură vorbă. Ședea în fruntea suitei principelui,
între principesă și tânărul Mihnea, părând tustrei cei mai buni prieteni din lume. Această atitudine a redus la
tăcere o mulțime de guri, mai ales pe cea a magnatului Bocskay, care pare opărit și aruncă priviri veninoase
în jur. Ioan de Czege își ascunse un surâs, căci ura prost camuflată a magnatului răspunde ca un ecou altei
nemulțimiri fățișe: cea a unchiului regelui, judele Matei Olah, care-i stă magnatului în dreapta. Judele poartă
strai negru, de parcă ar fi la îngropăciune. Fața lui e galbenă și otrăvită de mânie. Lângă părintele lui tânărul
Ștefan Olah pare, în straiul lui de catifea cu aur, ca un lăstar de plop subțire. Doamna Marina, mătușa
regelui, veghează mișcările odraslei. A schimbat un salut cu nepoata ei, principesa Valahiei Transalpine; un
salut ușor pe deasupra mulțimii, căci vârsta mătușii impune principesei să o salute prima, dar rangul ei, mai
înalt decât al mătușii, o oprește să se deplaseze. La fel de pătruns de etichetă, prințul Vlad își privise o clipă
în ochi unchiul jude, așteptând să fie salutat; cum salutul nu venise, privirea prințului trecuse nepăsă- toare
mai departe spre văr și mătușă, pe care binevoise a o saluta demn, asemenea mamei lui vitrege. Toate aceste
mișcări nu trecuseră neobservate, căci fuseseră anume pândite. Fin observator, Ioan de Czege își atenționă la
un moment dat unchiul asupra unui fapt aparent mărunt: unul din căpitanii lui Bocskay se frecase în trecere
de unul din nobilii din suita principelui, ceea ce produsese o mică întârziere și o șoaptă între cei doi.
Căpitanul se fofilase mai departe printre curteni iar valahul rămăsese înfipt pe picioare, cătând încruntat
înainte, Ioan de Czege rânji încântat: seara asta va cunoaște un val de dueluri între oamenii principelui și cei
ai magnatului, ori - de ce nu? - ai regelui. Mathias Corvinul a fost ajutat cândva de Drăculea să ia tronul
Ungariei - când oastea lui Szilagy a asediat Buda, unde se hotăra numele viitorului rege al Ungariei - și
regele îi e dator principelui. Știe asta, dar, ca orice om, tinde să-și uite datoriile, pe când principele nu uită,
căci n-are motiv. Nebunaticul conte gândi că n-ar strica să se dea mai aproape de suita valahului: de câte ori
vedea mutra umflată a magnatului Bocskay, îl mâncau palmele. Aici era rost de ceva încăierări. Ardea de
dorința de a-i fi prezentat prințului Vlad, ale cărui gesturi i se păreau cunoscute. Prințul purta cu eleganță o
șubă de zaramfir din argint îmblănit cu soboli, iar la șold avea o minunată sabie de Damasc, vrednică de un
rege. Asemenea, chipul lui îi era cunoscut, Ioan de Czege se frământă o bucată de vreme să-l așeze undeva,
în acel sertar al minții unde era locul acestui personaj controversat și strălucitor. Sunetul trâmbițelor îl
dezmetici din gânduri: venea regele, semn că se terminase consiliul de război. Nu ținuse mai mult de un
ceas, deci hotărârea fusese luată demult iar acum se discutaseră doar amănuntele, intr-adevăr, căpitanii
regelui intrau acum în marea sală a tronului: voievodul Tansilvaniei Vasile Magyar, șpanul secuilor Ștefan
Bathory, contele palatin Mihail, despotul Serbiei Vuk Grigorievici, regele Bosniei Nicolae Újlaki, voievodul
Țării Românești Vlad vodă și alți câțiva comandanți de oaste. Urmat de paji, episcopul de Erlau, oșteni și de
comandantul garnizoanei Buda, intră apoi regele Matei Corvinul. Era atunci în floarea vârstei; avea aproape
treizeci și trei de ani și domnea de optsprezece asupra unuia dintre cele mai înfloritoare regate ale
creștinătății. Faptele sale de arme erau cântate de poeții de la curte; chipul său mândru era zugrăvit pe pânze
ori bătut pe medalii; vorbele sale de duh ori poemele și satirele sale erau ascultate cu venerație și împrăștiate
pe loc în Evropa de zeci de soli ai țărilor vasale, aliate sau dușmane. Prinț luminat și cultivat, ambițios în a
clădi și întări o Ungarie strălucită, lăudat cu aprindere și criticat în egală măsură, orice s-ar fi spus despre
maiestatea sa regele Ungariei, nimeni nu putea fi nepăsător lângă augusta sa persoană. La intrarea regelui se
așternu tăcerea; curtenii se înclinară, făcând loc larg spre tronul aurit. Capetele se plecau, femeile se mlădiau
cu grație, încercând să atragă asupra lor măreața privire regală. Câteva frumuseți vestite ale curții și câteva
babe influente avură parte de zâmbetul regelui; altora, curteni vechi sau fețe bisericești, regele Matei le
răspundea cu o vorbă sau un semn al capului. Apoi regele sui treptele și se așeză pe tronul Sf. Ștefan,
trâmbițele sunară iar căpitanii își ocupară locurile. Principele Valahiei se alătură suitei sale, a cărei semeție
făcu să se încrunte o clipă regeasca sprânceană. Suita era bine plasată chiar sub nasul său, principele în
dreapta, cu prințesa Elisabeta, iar judele cu doamna Marina în stânga. Privirea cenușie a regelui fulgeră de la
unii la ceilalți fără să pară a o face; se așeză mai comod în perinile de puf și făcu semn trâmbițașilor, arătând
că vrea să vorbească. Se făcu liniște.
— După cum știți, iubiți curteni, începu maiestatea sa, de când sfântul rege Ștefan a creștinat viteazul
popor ungar, întâia menire a vrednicilor noștri înaintași, care au șezut pe acest tron vestit, a fost cea a
apărării Evropei împotriva barbarilor păgâni și eretici. De-a lungul anilor regatul nostru a luptat adesea cu
păgânii, apărând linia Dunării de atacurile lor prădalnice. Am apărat astfel și am întărit adevărata credință în
Domnul Dumnezeul nostru, în Jesus Crist și în Sfânta Fecioară Maria, regina cerurilor. Prin căpitanii și
vasalii noștri de la Dunăre am obținut numeroase biruințe, începând cu cea dintâi cruciadă pentru eliberarea
locurilor sfinte, continuând cu minunata apărare a Belgradului de către preaîn- altul nostru părinte, János
Huniadé, și sfârșind cu marea victorie de anul trecut, la Podul înalt...
Măreția regelui se desfășură în întreaga ei splendoare, aducând asistența în pragul delirului. La ultimele
lui vorbe izbucniră strigăte și aplauze. Politicos, prințul valah aplaudă și el; dar, cum privirea lui se
încrucișase cu cea a solilor moldoveni, nu se știu limpede pe cine aplauda el de fapt.
— Căpitanul nostru, viteazul Ștefan voievod, ne-a cerut ajutor, fiind amenințat iar de blestemății turci.
Asemenea lui, locuitorii cetăților noastre din Panonia și Croația au fost loviți mișelește de Turc. Am certat
pe împăratul turc; l-am rugat să nu-i nedreptățească pe supușii noștri, să nu mai lovească cetățile noastre, să
nu mai ia în robie locuitorii liberi ai regatului nostru. L-am rugat să dărâme cetățile și bastioanele construite
samavolnic la granița regatului nostru și să-i alunge pe cei care ne fac rău, încălcând tratatele de pace. Am
folosit toate căile care duc la înțelegere și pace, dar n-a fost cu putință...
Regele făcu o pauză, pentru a mări efectul spuselor sale. Curtenii tălăzuiau ca o mare în furtună,
aprobându-l.
— Împăratul Mahomed ne-a ascultat cererile, dar n-a răspuns favorabil. Ce era să facă atunci nebiruitul
regat al Ungariei? Să-l lase să lovească în continuare cetățile, târgurile și satele noastre?
— Nu! răcniră aprinși curtenii.
— Să-l lăsăm să jefuiască averile supușilor noștri? Să ne părăsim săracii, negustorii și lucrătorii? Să
lăsăm călcată în picioarele lor spurcate flamura sfântului rege Ștefan?
— Niciodată!
— Așa am gândit și noi! tună regele, iată de ce am început pregătiri de război. Am cheltuit multe averi și
avem nevoie de ajutorul fraților noștri creștini, de Sfântul Părinte, căruia îi cerem, ca niște fii iubitori,
binecuvântarea sa apostolică și ajutorul material - și aici regele plecă ușor fruntea spre legatul papal - dar
trebuie să spunem deschis că vom merge înainte fără teamă, în numele Domnului!
— Înainte! strigară curtenii agitați, fluturând săbiile în aer.
— Iată de ce am cerut nobilului patriciat și serenisimei republici a Veneției să nu încheie pace cu Poarta,
căci îi venim în ajutor, continuă regele. Declarăm război sfânt, pentru izbânda crucii împotriva păgânilor.
Oastea Ungariei se va aduna la cetatea Zenta fără întârziere, și cel dintâi loc unde va flutura flamura Sf.
Ștefan va fi zidul dărâmat al Șabațului. Pentru început!
Urmă o zarvă de nedescris, urale și strigăte. Ochii multora erau în lacrimi, căci regele poruncise ceea ce
toată lumea așteptase cu sufletul la gură. De trei ani acest război plutea în aer; acum venise și ceasul lui, într-
un entuziasm general.
În mijlocul acestor strigăte principele valah își privi fiii. Mezinul căta cu adorație la rege; Vlăduț surâse
amar și cinic spre părintele său, al cărui obraz părea de cremene. Voievodul clipi; gestul lor tăcut de
înțelegere nu scăpă mezinului, care căscă nedumerit gura să întrebe, dar un semn de geană al voievodului îl
aduse la realitate. „Caută dincolo de vorbele mari”, părea să-l îndemne tatăl lui, și Mihnea înțelese,
cutremurat, adevărul:regele făcea de nevoie un război prea multă vreme amânat, amânare care-l ținuse pe
domn în temniță acei ani în plus. Mezinul se întunecă și ridică îndârjit fruntea. Abia acum pricepea de ce
fratele lui mai mare le poruncise tuturor să arate nebuni de trufie și să primească orice provocare, din partea
oricui ar fi venit: regele era dator principelui, nu invers. îl cuprinse un val de mândrie că era lângă boierii
munteni, dintre ei și de-al lor. Pentru prima oară simți un fior de admirație pentru fratele lui, atât de subtil,
de diferit și, totuși, atât de asemănător părintelui lor. Se stăpâni, hotărând în sine să dea la o parte orice
gesturi de neînțelegere. Vlăduț avusese dreptate atunci, în pădure, și dreptatea lui se vădea mai puternică
aici, la Buda.
Îndată ce vuietul se mai potoli, începură să vorbească delegații; lăudară credința și hotărârea regelui,
arătându-se cu toții alături de tron și de suveran. Episcopii și abații îl binecuvântară, anunțând că vor ține un
„Te Deum” și o liturghie în catedrala Sf. Ștefan. Vorbiră apoi căpitanii vechi ai regatului, încredințând pe
rege de tăria brațelor și a săbiilor lor. Se apropia rândul principelui valah la cuvânt; după ce, în consiliu,
Vlad vodă fusese foarte scurt și concis, regele nu putea să nu-l bănuiască acum că va marca încă un punct în
înfruntarea lor ascunsă. De aceea, îndată ce comandantul garnizoanei Buda sfârși vorbăria sforăitoare,
maiestatea sa se ridică solemn:
 — Vă mulțumesc, iubiții mei, pentru simțămintele frumoase, și vă poftim la prânz...
Înainte de a anunța regele „Curtea e liberă”, prințul valah, nelă- sându-se ocolit și concediat precum
restul curții, făcu un pas în față iar glasul lui tună deasupra larmei ca un vuiet de orgă:
— Maiestate și iubite văr, mai întâi îngăduie-ne să-ți prezentăm...
— Alteță, e târziu, încercă regele o eschivă zadarnică.
—... un trimis de la Sofia, care a fost în tabăra lui Soliman Hadâmbul, continuă calm principele valah, l-
am dat învoire să vă facă un dar.
— Un trimis de la Sofia? răsuflă ușurat regele. Să vină îndată, vere!
Mușcase nada, și înțelese asta când văzu cine era „trimisul”: de lângă principe se desprinseră trei oameni
falnic îmbrăcați, care pășiră energic spre tron. Cel din față, tânăr și vânjos, nu putea fi decât necunoscutul
moștenitor; ceilalți doi, un soi de uriași în zale, purtau un băț lung aurit, cu semilună de aur în vârf, cu păr de
cal și panglici țipătoare atârnând în fire lungi, ce se târau pe podeaua de marmură. Tustrei plecară frunțile cu
respect, apoi cel tânăr luă bățul, puse genunchiul jos și închină regelui darul.
— Maiestate, îngăduie și primește acest tui al cavaleriei lui Soliman pașa. L-am capturat anul trecut la
Sofia, în tabăra beiului păgân, după ce i-am aruncat în aer depozitul de iarbă de pușcă. Fie ca această
flamură a spahiilor să însemne doar un umil început al războiului maiestății tale și să fie un semn al unor
biruințe mai mari și mai slăvite decât cea de la Podul înalt. Dumnezeu să ajute Ungaria!
Surpriza plăcută a unui asemena dar prețios și plin de tâlc stârni pe loc rumoare și aplauze în rândul
curtenilor. Stăpânit, regele se aplecă ușor înainte, pe când principele, care pusese la cale toată treaba, dădu
lămuririle de cuviință:
— Acesta e fiul și moștenitorul casei noastre, Ioan Vlad, maiestate.
Deși ocolise atât cunoștința acestui nou-venit, care pe deasupra îi era și văr, regele înghiți cu grație
gălușca. Să refuze asemenea dar, era imposibil! Cu binecunoscuta-i abilitate, regele surâse:
— Felicitări pentru noua rudenie, tinere Ladislau!
Vlăduț se înclină calm, iar părintele lui făcu precizarea:
— V-a fost, de altfel, prezentat acum opt ani, maiestate, de către unchiul lui bun, domnul Albu,
preacinstitul județ al Orăștiei.
Albu cel Mic îngălbeni și mai mult în colțul lui, căci toți ochii erau pe el. Mormăi ceva, în timp ce regele
se încruntă:
— Dar parcă spuneai cândva, domnule jude, că nepotul domniei tale s-a înecat pe când se scălda în
Dunăre?
— Afost o încurcătură, maiestate, mormăi Albu pierit, știind foarte bine că regele se prefăcea mirat
anume pentru a-l cufunda în noroi pe el. Săritor, Vlăduț îl ajută cu nevinovăție:
— A fost într-adevăr o încurcătură teribilă, maiestate. Așa a crezut domnul jude și bietul său frate,
răposatul Ion Albu, deci nu pot fi învinuiți de a fi dezinformat pe maiestatea voastră...
Judele se clătină la vederea zâmbetului dulce al nepotului; dar apoi Vlăduț nu-l mai învrednici cu nici o
privire, rămânând nemișcat în picioare, mai trufaș decât toți. Regele își opri o strâmbătură:
— Mda, bine. Atunci înseamnă că ne ești și nepot, și văr, tinere. E cam greu de decis în ce fel te vom
chema, vezi și domnia ta.
Ironia subțire a maiestății sale se izbi de un zid de nepăsare.
— Maiestate, se înclină Vlăduț cu gravitate, rudeniile sunt hotărâte de soartă și de Dumnezeu; numai
prieteniile se aleg. Prefer să mă socotiți un prieten cinstit al maiestății voastre și al regatului Ungariei.
Era nebun de cutezanță și sfidare, ori era sincer? Regele preferă s-o ia de bună și dădu din cap .
- Minunat, tinere prieten. Mulțumim pentru darul de preț. Un steag turcesc?! Cum de ai fost la Sofia?
Trebuie să ne povestești neapărat cum ai izbutit asemenea năzdrăvănie. Cum s-au petrecut lucrurile?
— Cu ajutorul lui Dumnezeu și al steagului meu din Corbeni, măria ta. Mi-am învățat personal
oamenii...
O luminiță sclipi în mintea lui Ioan de Czege. Privi mai bine la cei doi oșteni ai prințului și le desluși
corbul negru brodat pe umăr, o stemă pe care o cunoștea. Răsfățat mai des de rege, contele își îngădui o
exclamație de uimire:
— Ia te uită! Maiestate, pot pune și eu o întrebare înălțimii sale?...
Matei Corvinul ridică din sprâncene, amuzat de însuflețirea lui.
— Firește, conte, firește.
Ioan de Czege veni iute lângă Vlăduț.
— Înălțimea ta, cumva ne cunoaștem din Târgoviște?
 — Cum de nu, domnule conte, râse Vlăduț bine dispus. Am avut cinstea să încrucișăm lănciile
cavalerești, apoi paharele și vorbele de duh. Ți-am rămas dator cu o revanșă. Atunci mă numeam comisul
Chiriac din Corbeni.
— Ah, înălțimea ta, nu voi uita niciodată înfrângerea de atunci. E prea mult dacă te rog să ai milă de
nerăbdarea mea?
— Dacă maiestatea sa n-are nimic împotrivă, sunt al domniei tale când poftești.
Brusc interesat, regele își stăpâni un surâs răutăcios.
— Domnilor, tinerețea domniilor voastre ne-a dat un îndemn de a cerceta starea oștenilor noștri.
Poimâine poruncim întreceri de arme pe Câmpul lui Rakos, la care poftim pe toți cei doritori. Vă puteți arăta
măiestria în fața tuturor. Vere, se întoarse el spre voievod, am dori să îi vedem în arenă și pe vitejii voștri
nobili și oșteni, atât de falnici.
— Cu bucurie, maiestate, se înclină ușor principele. Dorința voastră, vere, e o poruncă pentru noi. Se vor
putea întrece și acești copii...
Cei doi tineri zâmbiră și își dădură mâinile. Anunțarea întrecerii stârni fierbere și urale; regele își lăsă
generos curtenii să se bucure înainte de a se ridica, falnic:
— Curtea este liberă, domnilor.
Contele palatin se alătură regelui, printre surâsuri și plecăciuni, până afară, unde maiestatea sa repezi
vorbe strepezite:
— Alege cei mai buni oameni, conte. Vreau să văd retezată cutezanța și trufia acestor nobili valahi. Dacă
de Czege nu-l învinge pe vărul nostru Ladislau, îl trimit direct în prima linie la Șabaț!
În sala tronului, la fel de ațâțat, principele îl chemă la el pe Buzea.
— Știi ce trebuie, căpitane, îi spuse el.
— Îi biruim fără tăgadă, măria ta, râse voios fostul lotru.
Atent la toate până atunci, Mihnea îl observă pe Bocskay cum trece grăbit pe lângă Vlăduț, nu deajuns
de repede pentru ca fratele lui să nu schimbe cu acesta o privire dură; apoi Vlăduț se înțepeni pe picioare, cu
ochii la judele Matei. Albu cel Mic îl înfrunta fără să clipească; apoi tânărul se destinse și-i zâmbi,
mângâindu-și obrazul cu degetul arătător, într-un gest aparent absent. Mihnea nu putu înțelege nimic, dar
fără îndoială judele văzu altceva sub dulceața acelui zâmbet feciorelnic, căci mezinul îl observă clătinându-
se și pălind. Ura dintre ei era adâncă și neagră ca o prăpastie, înțelegea Mihnea, și o pornire nouă la el îl făcu
să-și ia fratele de braț.
— Nene, îmi pare rău de calul acela, știu că țineai la el. Dar cu armăsarul pe care mi l-a dăruit tata le
vom trage o mamă de bătaie la toți șacalii ăștia perfizi...
Vlăduț se înmuie și-l luă năvalnic de gât; apoi îl lăsă, tușind aspru.
— Se cuvine să înconjurăm cu dragoste pe doamna Elisabeta, văd că pare cam suferindă. Hai, Mihăiță!
Se duseră amândoi la doamnă și-i sărutară mâinile, zâmbindu-i veseli, îi puseră mai bine pe umeri
mantia de catifea și-i ținură săculețul de mână, ca doi paji tineri pe lângă stăpâna lor. Ochi de vultur,
principele, care vorbea ceva cu despotul Serbiei, rămase privind la grupul lor voios, care atrăgea și pe alții,
Ioan de Czege, Joachim, chiar și baronul de Som, apoi alți curteni tineri care se interesau de Sofia, de
Târgoviște, de întreceri și războaie. Ca să le povestească de Podul înalt, Vlăduț îl aduse pe Voicu între ei și
cercul ascultătorilor se lărgi. Cu toate că părea nepăsător, scăpăra în Vlăduț o satisfacție pe care părintele lui
o ghici, de aceea, la plecare, îi zise:
— După ce-i învingem poimâine, potoliți-vă! Avem nevoie de rege.
— La noapte voi avea treabă, măria ta, replică tânărul. Mi-a povestit jupânul Mircea Toader de o curte
înspre port, potrivită pentru dueluri. L-a provocat pe Mureș unul din căpitanii lui Bocskay, și bietul băiat e
cam temător, fiind primul său duel. Nu că n-ar face față, dar el, când se aprinde, uită de sabie și vâră mâna în
gâtul potrivnicului, ca să termine treaba mai repede; dar pe nobilii curteni ai maiestății sale va trebui să-i
termine după toate regulile, și îl asist diseară. Fii liniștit, măria ta, până poimâine vom folosi fiecare clipă,
arătându-le unora că treisprezece ani de calomnii și minciuni nu se uită așa ușor...
„Jupânului Mircea Toader, de la prietenul său Vlăduț, sănătate. Pot, în sfârșit, să-ți trimit această
scrisoare prin solia moldoveană care se întoarce acasă, l-am cunoscut acum și pe jupânii Țamblac și Stanciu,
și am fost impresionat de știința lor: sunt bărbați vrednici, care fac cinste domnului lor. Cât despre rezultatul
soliei lor, pot fi mulțumiți, căci regele a declarat război sultanului, iar acum suntem cu toții la Zenta, unde
oastea aproape s-a strâns. Iscoadele trimise la Șabaț au adus vestea că acolo
I se fac pregătiri de asediu și că va apăra cetatea chiar Aii beg Mihaloglu, pașa Nicopolei, trimis acolo de
sultan. Regele are mai bine de treizeci de mii de oșteni tari, mai ales pe cei zece mii de mercenari negri,
plătiți direct de rege și fiindu-i doar lui credincioși: cât de importantă e o asemenea oaste pentru stabilitatea
domniei regelui - care are destui dușmani la propria-i curte - nu-i nevoie să-ți mai subliniez. De altfel
amănuntele privind oastea regală le poți afla de la jupânul Țamblac, pe care l-am rugat să înapoieze tatălui
tău plosca. Am umplut-o cu vin de Tokaj din pivnițele regelui, deși pivnicerul, un moș tare ursuz, m-a
refuzat la început: cică numai craiul bea din acel butoi, dosit unde era întunericul mai mare. Așa cum i-am
convins pe alții, așa l-am convins și pe moș că stăpânul său are o datorie la noi. Ca să fiu mai limpede,
bănuiești cam ce s-a întâmplat: ziua le râdeam în nas iar noaptea încrucișam săbiile în acea curte de lângă
zidul portului, pe care o știi. Am socotit exact: au fost patruzeci și șapte de dueluri între oamenii noștri și cei
ai palatinului, magnatului Bocskay și regelui, din care ai noștri au pierdut doar cinci. Le-am strivit douăzeci
de oameni și le-am trimis cincisprezece pe lumea cealaltă, în timp ce unul de-al nostru a pierit și câțiva au
fost răniți. Totul s-a petrecut în doar două zile și două nopți, căci a treia zi erau întreceri de arme, poruncite
de rege anume pentru a ne rușina. Dar când a fost să-și aleagă oștenii pentru întreceri, i-au găsit pe cei mai
buni deja sparți de ai noștri, așa că le-am luat toate premiile și le-am închis gura. Cât despre mine, m-am
reîntâlnit cu Ioan de Czege; i-am acordat revanșa promisă cândva, la Târgoviște, și l-am răsturnat din șa din
prima lovitură de lance, de s-a înverzit regele de ciudă. Cu contele am rămas bun prieten; în schimb, măcelul
din zilele trecute au făcut pe rege și pe palatin să ne cheme la ordine. Au țipat că pierderi asemănătoare nici
într-un război adevărat nu se petrec, că suntem barbari și cruzi, că vrem ceartă cu orice preț, l-am chemat pe
răniții noștri și pe ai lor și i-am pus să jure pe Evanghelie: așa am demonstrat că noi doar am răspuns la
provocările lor, niciodată n-am sărit noi primii. Că i-am ciopârțit? Ce era să facem, să ne lăsăm uciși? Au
înghițit-o cu noduri și ne-au silit să promitem că nu vom mai repeta aceste purtări. „Maiestate”, a răspuns
măria sa, „sunt copii și sunt năvalnici. Curând va începe războiul, și probabil că prea multa lor nerăbdare de
a-și dovedi vitejia i-a făcut să-și cam piardă cumpătul. Vom porunci nobililor noștri să-și păstreze puterile
pentru Șabaț, lăsând la o parte orice altceva. Sfatul nostru e ca și nobilii maiestății tale să dovedească aceeași
înțelepciune”. Totul, așadar, s-a mușamalizat convenabil, iar măria sa a dăruit celor răniți câte un galben și
celor teferi doi, ca să bea în cinstea regelui. Nu râde ca un vulpoi, frate, chiar au băut: primul pocal în
sănătatea maiestății sale, iar restul s-a turnat pe gât numai întru slava măriei sale, al cărui obraz l-au apărat și
l-au cinstit cum se cuvine, spre necazul dușmanilor.
Cam acestea sunt micile mele îndeletniciri deocamdată. Din țară ni s-a alăturat Lixandru Boloșin, fugit
de sub Laiotă, care mi-a adus vestea că moșia mi-a fost cercetată în trei rânduri și sătenii au fost prigoniți,
deși ei nu știau nimic de mine. Nu mă miră asemenea dreptate, căci știu cine o aplică. Fratele meu, Mihnea,
m-a întrebat ieri despre boierii munteni. L-am poftit să nu-i judece după cei care se găsesc cu noi în pribegie;
adevăratele familii sunt în țară, au negoțuri și interese multe, și se pleacă înaintea fiecărui nou domn pentru
a-și păstra nesmintite averile și dregă- toriile. l-am povestit despre marile familii din țară și de apucăturile
lor, sfătuindu-l să fie întotdeauna cu un pas înaintea lor dacă vrea să-i fie bine. A înțeles ce vreau să zic, e un
flăcău inteligent. Uneori seamănă cu tine, Mircea, vede mai multe decât lasă să se creadă. Mi-ar plăcea să vă
cunoașteți.
După cum ai văzut, am primit vinul și merele și m-am bucurat. Vinul l-am băut cu Voicu, pe care l-am
iertat, iar merele le-am împărțit cu părintele meu. Măria sa l-a lăudat pe jupânul postelnic pentru felul
înțelept în care își crește copiii, și a spus că femeile ca jupânița Maria merită păstrate. Asta mi se pare un
răspuns bun la așteptările mele. Sărută pentru mine mâinile iubitei mele jupânițe. Nu știu când vă voi mai
putea scrie, deoarece curând ridicăm tabăra și plecăm spre Belgrad; așteptăm doar venirea regelui. Va fi un
război lung, asta se spune pe aici, și a venit iarna. Dar suntem cu inimile ușoare; siguranța Belgradului
sârbesc e mai presus de micile noastre ciondăneli, prin urmare vom lupta cu toții cât se poate de bine.
Mă plec în fața tuturor celor dragi și vă doresc sănătate și putere. Scris în tabără lângă cetatea Zenta, Undrea
20 dni, văleat 6983.”

„Cartea județului de Orăștie, Matei Albu, către preacinstitul logofăt Cazan al lui Sahac. Jupâne Cazan,
după cum m-ai rugat în toamnă, am urmărit atent mișcările tiranului. La Buda a avut îndrăzneala să-și
prezinte bastardul în fața întregii curți, provocând o mare supărare regelui, care își vede nepoții legitimi
înlăturați. Puiul de balaur s-a lipit de taică-său ca o căpușă pe piele și a cutezat să pornească război chiar
împotriva palatinului și a lui Bocskay, cărora le-a ucis ori rănit vreo cincizeci de oameni, lovind astfel în
rege cu aprobarea tiranului, care a reușit să întoarcă totul în favoarea sa. Nu-ți face speranțe zadarnice, căci
temnița nu l-a schimbat: e la fel de viclean și neînduplecat ca înainte, iar țeapa îi e tovarăș nedespărțit. La
asediul Șabațului i-a înspăimântat pe oștenii regelui cu obiceiul lui de a-i trage în țeapă pe prizonierii turci;
când aud păgânii lui Aii beg Mihaloglu de Kazaklî* **, fug mâncând pământul, și Matei e nevoit să laude
vrednicia unui căpitan al său, când eu știu că, dacă ar fi după inima lui, l-ar vârî înapoi la Vișegrad. Acum
însă nu mai e posibil, căci ar sări papistașii în sus de șapte coți. Puterea tiranului devine tot mai mare. Când a
plecat, era fugar și urmat doar de o mână de boieri nebuni; azi are o întreagă curte și își ține feciorii lângă el
ca o lupoaică puii, învă- țându-i să sfâșie. Primejdia pentru domnia lui Laiotă e chiar mai mare decât pare.
Sfatul meu, jupâne Cazan, e să sloboziți vreun boier anume, să se lipească de curtea tiranului, de unde să-l
lovească la timpul potrivit, cu venin sau fier. Acel boier să-l știți doar voi, pentru ca taina lui să nu zboare
prea devreme. Nici eu nu trebuie să-l aflu, căci am toți ochii pe mine și nu pot face nici o mișcare. Acestea
fiind zise, eu îți doresc putere și răbdare, și îți amintesc că ai în mine un bun prieten.
P.S. Mulțumește-i încă o dată din partea mea măriei sale Basarab vodă pentru darurile sale pline de
generozitate.
Scris la asediul cetății Șabaț, în ziua Moșilor de iarnă, văleat 6984.”

„Preaiubitului nostru văr și frate, Ștefan voievod, domnul Țării Moldovei, de la Io Vlad voievod
sănătate. Dăm știre măriei tale și curții măriei tale că alaltăieri, după o lună de asediu greu, cetatea Șabaț a
fost cucerită de oastea regelui Matia în urma unui asalt vitejesc asupra zidurilor și a porții celei mari.
Pierderile creștinilor au fost destule, însă Aii beg Mihaloglu a fost nevoit să fugă, zdrobit și abia izbutind să
scape din încercuire. Bucurați-vă, deci, căci alt cap al balaurului a fost tăiat de brațul regelui și al nostru, și
cuibul lui dărâmat din voia lui Dumnezeu, fără de care nimic nu se poate înfăptui. Acum regele are două căi:
continuă războiul sau se întoarce la Buda pentru a pregăti venirea principesei de Aragon, logodnica sa". Am
stăruit pentru continuarea războiului, în timp ce regele voia să se întoarcă la Buda. În cele din urmă l-am
convins în parte: m.sa se întoarce în capitală iar noi, dimpreună cu măria sa despotul Serbiei, rămânem aici
cu cinci mii de oșteni și continuăm războiul în numele său.
Ne vom strădui să facem cât mai multe cu atât de puțini oșteni; cunoscând puterea ce apasă asupra
Moldovei, vom încerca să slăbim această putere cu ajutorul lui Dumnezeu, amin.
Deasemeni supunem atenției și grijii măriei tale, cu multe rugăminți, pentru văduva și orfana răposatului
nostru frate, Radu voievod. Măria sa a pierit cu cinste într-o luptă, fapt pe care se cuvine să-l știe și familia
sa, asupra căreia te rugăm să îți reverși mila și bunăvoința, până ce le vom putea lua la curtea noastră, ca
niște rude ce ne sunt. îți mulțumim pentru toate și așteptăm vești bune de la măria ta.
Dat în cetatea Șabaț, Făurar 18, Anno Domini 1476.”

Scrisoarea voievodului nu dezvăluia nici pe departe cele petrecute în consiliul de război al regelui, îndată
după căderea cetății. Regele se instalase în fosta garnizoană a ienicerilor, rămasă ca prin minune aproape
neatinsă de ghiulelele unei luni de asediu intens. Odăile lui Aii beg, aranjate în grabă, adăposteau acum pe
rege și valeții săi, câțiva soli străini și pe legatul papal. Consiliul începuse dimineața următoare, într-o
atmosferă încinsă de bucuria victoriei și după ce regele trecuse în revistă prinșii turci, steagurile capturate și
prada de război. Peste poate de mulțumit, regele începuse consiliul în stilul său:
- Domnilor, Dumnezeu a hărăzit regatului Ungariei și nouă una dintre cele mai mari biruințe ale crucii
asupra păgânilor. Acest război, pe care l-am pornit din conștiința noastră și dorința de a apăra creștinătatea,
precum și la sfatul înalt al Sanctității sale, părintele nostru iubit, a dovedit păgânilor că puterea noastră stă
asupra lor ca ochiul vulturului asupra iepurelui. înfrângerea lui Aii beg Mihaloglu aici, la Șabaț, arată că ne-
am făcut datoria. Am despresura! Belgradul, cheia Europei, și i-am îngăduit să răsufle liniștit atât orașului,
cât și creștinătății. A curs mult sânge creștin, viețile multor oșteni ai noștri au fost jerfite și multe suflete de
martiri ai lui Crist au suit la ceruri. Avem mari pierderi, dovedind că fără un ajutor susținut al Europei acest
război n-ar fi fost posibil. Mulțumim acelor țări și particulari care și-au pus averile și viața pentru izbânda
crucii. Mulțumim și celor care vor continua să ne ajute. Asigurăm pe înaltul nostru părinte, Sanctitatea sa, că
vom fi întotdeauna aici, la marginea creștinătății, făcându-ne datoria și onorându-ne promisiunile. Marele
regat al Ungariei, care a suferit atât de multe pierderi, are nevoie de sprijinul prietenilor săi...
Regele îi dădu înainte vreo jumătate de ceas, insistând pe două teme dragi sufletului său: măreția
Ungariei și a regelui ei, pe de o parte, și neputința unor astfel de războaie fără ajutorul bănesc al Europei, pe
de altă parte. Legatul papal, solul venețian și principele valah se priveau plini de ciudă văzând cum regele
convinge asistența de necesitatea încheierii războiului. Când cei din jur izbucniră în aplauze, regele făcu o
pauză, adăugând apoi:
— Întrucât pierderile noastre au fost așa mari iar greutățile bănești au ajuns să ne sufoce mișcările, e mai
bine să ne oprim aici. Turcii sunt atât de înspăimântați încât nu credem posibilă o nouă lovitură a lor mai
înainte de jumătate de an, timp în care ne vom umple vistieria și ne vom pregăti pentru un nou război al
crucii. Căpitanului nostru, voievodul Moldovei, îi vom putea trimite ajutorul promis de îndată ce turcii ar
cuteza să se ridice asupra lui. Vom putea să ne întoarcem în capitală, să pregătim căsătoria noastră cu ilustra
principesă Beatrice, al cărei înalt părinte e aliatul nostru iubit. Această căsătorie va încununa și va întări
cauza creștină în Balcani și Mediterana. Vom cere Sanctității sale binecuvântarea sa apostolică...
Urmară alte aplauze, ascultate de rege cu bunăvoință. Legatul papal ceru cuvântul și, de la primele
vorbe, turnă apă rece peste curteni:
— Maiestate și iubite fiu al Bisericii Catolice, știm greutățile în care te zbați, de aceea Sanctitatea sa ți-a
și trimis sute de mii de galbeni pentru acest război, ca ajutor. înțelegem dorința ta de a te însoți cât mai
repede cu prințesa de Aragon, o pioasă fiică a Bisericii, dar o singură cetate și un mic ținut smuls turcilor
necurați nu vor convinge curțile europene de temeinicia acestor eforturi și nu vor asigura regatul Ungariei
împotriva atacurilor viitoare. Trebuie mai mult...
— Sfinția ta, replică tăios regele, dă-mi voie să mă gândesc eu mai întâi la securitatea regatului meu...
— Maiestatea ta ești cel mai îndreptățit la asta, recunoscu legatul papal, dar știm că securitatea regatului
ungar e legată de securitatea întregii Europe. Nimeni din Europa nu vrea răul Ungariei, dar să nu uităm că
banii de care vorbim acum au fost colectați de Sanctitatea sa de la principii europeni, care vor rezultate pe
măsură de la gloria ta...
Obrazul regelui se făcu stacojiu.
— Monseniore, despre ce principi e vorba? De regele Cazimir? Dar el n-a făcut nimic împotriva turcilor,
deși e la fel de lovit de turci și tătari ca și noi. Acum Hanatul Crimeii s-a supus Porții: crezi că Ghirai hanul
îl va mângâia pe Cazimir? Proprii lui consilieri îl ceartă pe regele polon, soco- tindu-l leneș, plin de vicii, un
slăbănog trândav. împăratul neamț, care și el a fost atacat de turci - și între noi fie vorba, monseniore, dacă
Belgradul cade, cade și Ungaria; de cade Ungaria, împăratul neamț va avea hotar direct cu Poarta! - deci,
împăratul neamț, în loc să trimită oșteni în locurile atacate de păgâni, a trimis doar vorbă locuitorilor să se
apere singuri, deși le-a promis ajutor. Cunoaștem strădaniile Papei de a organiza o nouă cruciadă; de ce,
atunci, e mustrat astfel singurul rege care s-a mișcat la cererea Papei? Dacă n-am fi fost ocupați cu războiul
din Boemia, l-am fi ascultat imediat pe Sanctitatea sa. Oricum l-am ascultat, dovadă că vă găsiți aici, într-o
cetate păgână cucerită de noi. Și atunci?
— Este vorba nu de începerea unei campanii, ci de importanța ei. O cetate e doar o cetate. Șabațul e doar
un avanpost al păgânilor.
— Vorbiți de bani, maiestate, interveni solul venețian. Serenisima a cheltuit sute de mii de galbeni în
ultimii treisprezece ani, trimițând arme șahului turcoman și ținând flota pe picior de război. Când a trebuit,
n-am fost ajutați. Coloniile noastre la Pontul Euxin au fost cucerite, și doar principele Moldovei ne-a
susținut activ.
— Moldova e vasala noastră, domnule, grăi trufaș regele.
— Moldova e aliata, nu vasala voastră, maiestate, și n-a primit din partea voastră nici un pitac de aramă,
cel puțin asta susțin solii principelui Ștefan, i-o întoarse venețianul. Moldova e aliata Veneției și se zbate din
greu să reziste presiunii turcești. Cumnatul principelui Ștefan, Alexandru de Mangop, e în captivitate la
Adrianopol cu toată familia, și viața lor e în primejdie. Alexandru ne-a fost prieten de-a lungul anilor, spre
deosebire de fratele său Isac. Solul nostru la Poartă a intervenit pentru viața lui. Așadar, maiestate, efortul
Serenisimei a apărat marginile Europei ani de zile. Siguranța statelor din Mediterana se sprijină exclusiv pe
umerii Serenisimei, lucru care ne stoarce de puteri. N-am încheiat pace cu Turcul tocmai pentru rugămintea
Ungariei, care ne-a promis un nou front de luptă aici, în Balcani. Leul lui San Marco a apărat Skodra într-un
ultim efort. Căpitanul nostru, Antonio Lorendan, l-a respins pe Soliman Eunucul la Skodra. Ducele
Moldovei l-a bătut și el pe Soliman la Vaslui, în cea mai măreață bătălie a acestui veac. Acum e rândul
vostru, maiestate. Noi vă stăm alături, așa cum am promis, și așteptăm să vă țineți deasemeni vorba.
— Domnule, promisiunea unui rege e sfântă, iar maiestatea sa apostolică și-a onorat toate
angajamentele, sări aprins contele palatin. Știm străduințele nobilei Veneții, dar, de vreme ce tot ați pomenit
de banii chel- tuiți de voi, se cuvine să amintim că un război nu înseamnă doar simpla voință a unui rege. Un
război înseamnă arme, cai, pulbere de pușcă, bombarde, proviant, materiale, căruțe și boi dejug. Mai
înseamnă recrutarea oștenilor, solde, hrană, surse de apă și ordine. înseamnă iscoade și alianțe, căci nici o
putere din lume nu duce lupta pe două fronturi odată. Toate astea, domnule, înseamnă bani, bani și iar bani.
Regatul Ungariei nu-i mină de aur. Ultimele războaie din Boemia și Polonia ne-au stors tezaurul și ne-au
împuținat soldații. Facem ce putem, și, deocamdată, cel mai înțelept lucru e încetarea aici a războiului. Nu
mai avem bani, asta-i tot. Ne trebuie timp să ne strângem puterile, căci amenințarea turcilor e acum asupra
unei vasale a coroanei, pe care trebuie s-o ajutăm la timpul potrivit. Dacă atunci nu vom avea cu ce,
domnule, dezastrul va fi mai mare decât dacă renunțăm noi, acum, la câteva cetăți păgâne.
Argumentul era puternic și solii italieni căzură pe gânduri. După Vaslui sultanul jurase pe Coran
răzbunare, deci va veni oricum asupra Moldovei, indiferent dacă regele continua sau nu războiul acum. Se
cădea ca Ungaria să-și macine oastea în Serbia, ori să-și păstreze puterea pentru a apăra un loc mult mai
primejduit? După cucerirea Șabațului, un prim obiectiv al regelui și venețienilor fusese atins; dacă, însă,
Moldova cădea, se năruia întregul sistem de alianțe din Balcani. Alegerea părea corectă, regele avea
dreptate, iar solii dădură din cap:
— Așa-i, așa-i!
— Moldova e mai prețioasă acum...
Asemenea fel de a inversa rolurile ridică prințului valah sângele la cap, și el izbucni violent, pășind în
fața tuturor:
— Nu-mi vine să cred, domnilor! Dați înapoi tocmai acum, când campania a început atât de bine? Dar
chiar dumneata, domnule conte, ai spus că sultanul nu va lupta pe două fronturi, lucru foarte adevărat. Dacă
vă e grijă de Moldova, atunci ajutați-o creând aici un prim front și dându-i posibilitatea să-și refacă forțele
după uriașele pierderi suferite anul trecut! Dar dacă transformați acest război într-o ciupitură de purice,
sultanul nici nu va simți pierderea Șabațului și va veni îndată asupra Moldovei, care n-ar mai avea timp să se
întărească. Dacă Moldova e cucerită de sultan, nici Ungaria nu va fi în siguranță, nici o țară a Evropei!...
— Știm, vere, grăi strepezit regele, de aceea ne și ținem soldații în rezervă, pentru a o ajuta la nevoie.
— Cum am fost eu ajutat acum paisprezece ani, vere? aminti otrăvit principele. Știu viteza de adunare și
deplasare a oștirii maiestății tale. Până va sosi ajutorul ungar, Moldova demult ar fi călcată de sultan. De ce
nu continui ce ai început, vere, și de ce să te retragi de aici, când ai oștirea la îndemână? Folosește-o!
Provocarea aduse un fulger în ochii regelui.
— Dacă aș avea destui bani și destui oșteni, alteță, nici nu mi-ar păsa de sultan... ori de alții.
— Acum paisprezece ani, maiestate, am început un război doar cu puterile mele. N-am avut nici suta de
mii de galbeni de la Sanctitatea sa, nici atâția oșteni câți ai maiestatea ta aici, la Șabaț. Cu toate astea am
mers înainte în numele lui Dumnezeu și pentru binele țării mele. Rezultatele sunt cunoscute de întreaga
Evropă. Singur, prin puterile mele și cu voia Domnului, l-am învins pe cuceritorul Bizanțului. În acea
campanie, maiestate, am început cu cetatea Giurgiu, am continuat până la Dârstor și Turtucaia, am eliberat
jumătate din Dobrogea și am supus ținuturile de la Dunăre la Nicopole. Fă din Șabaț un Giurgiu, maiestate,
adică un început al unei campanii plină de glorie pentru coroana Ungariei, și întreaga creștinătate te va
proslăvi, așa cum proslăvește pe principele Vlad, sau, de un an, pe principele Ștefan.
Izbucnise în voievod întregul orgoliu de general faimos și copleșit de gloria faptelor sale de arme,
întreaga sa mândrie de cap încoronat, în toată splendoarea lor. Dar acest orgoliu uriaș, îndreptat împotriva
șovăielii regelui prin fiecare cuvânt, era atât de justificat, cântărit la rece și bine țintit, încât regele se înverzi
de ciudă constatând că-i întorsese pe italieni. Cei doi soli se priviseră semnificativ. Mai tânăr și mai
năvalnic, venețianul vorbi cel dintâi:
— Principele Wlad are dreptate, Șabațul e doar un început.
— Fiule, murmură blând și legatul papal către rege, ni s-a spus că banii pe care San Angelo ți i-a trimis
pentru ducele Ștefan nici nu au ajuns la el. Solii moldoveni ni s-au plâns amarnic pentru acest lucru, pe care
ducele Ștefan îl socotește un abuz.
— Acei bani, monseniore, vor ajunge tot la Ștefan vodă sub forma oștii trimise în ajutor, grăi repede
regele.
— Atunci, dacă prințul Wlad crede că ajutorul trebuie dat aici, ascul- tați-l! E un general înțelept și
viteaz.
— Sanctitatea sa trebuie să trimită de acum orice ajutor direct Moldovei, monseniore, strecură perfid
principele. Va fi sigur că orice greșeli se vor evita. Iar banii trimiși deja maiestății sale sunt destui pentru
oastea de aici ca și pentru ajutorul ce se va trimite în vară. Vă pot calcula îndată cheltuielile, dacă doriți.
Buzele regelui păliră de mânie.
— Avem destui intendenți pentru aceasta, vere.
— După cum înțelept spunea Sanctitatea sa, la picioarele căruia vreau să mă închin cât de curând, este
bine ca orice bani să fie cheltuiți pe față, așa încât toți să poată lăuda vrednicia gospodarului... mai ales când
nu sunt banii săi. Ilustre văr, intendenții sunt și ei oameni, supuși greșelii. Am pedepsit destui ca să le știu
feleșagul...
Câțiva chicotiră în ascuns. Venețianul surâse:
— Luminate rege, Serenisima dorește un rezultat bun al banilor dați Ungariei. Continuați războiul, e o
părere pe care o împărtășim deplin.
— Aveți binecuvântarea apostolică a Sanctității sale, completă legatul.
Contele palatin se aplecă la urechea regelui:
— Le vine ușor să scoată castanele din foc cu mâna maiestății tale.
— Tot noi vom avea ultimul cuvânt, promise regele, apoi ridică glasul: Rămânând aici, nu vom putea
garanta ajutorarea la timp a Moldovei. Plecând de aici, lăsăm pe sultan să creadă că ne e frică de el. Vere
Wlad, nu putem să nu te ascultăm, ca pe un căpitan credincios ce ești coroanei Ungariei, și îți mulțumim că
ne-ai atras atenția asupra unui aspect al situației asupra căruia n-am apucat să cugetăm deajuns, prins fiind în
prea multe îndatoriri. De aceea, ca pe un bărbat vrednic și priceput ce ești, te lăsăm să porți în continuare
războiul aici, în numele nostru. Știm că vei fi la înălțime, ca de obicei.
— Cum! tresări de speranță principele. Dar maiestatea ta, vere?
— Noi suntem nevoiți să pregătim din Buda venirea logodnicei noastre, ca și viitorul război cu Poarta. îți
las aici toată răspunderea.
Principele clipi, neîncrezător în brusca bunăvoință regală.
— Maiestate, se înclină el rece, știți că sunt cel mai potrivit pentru acest post, și vă asigur că nu greșiți
încredințându-mi soarta celor treizeci de mii de oșteni ai armatei maiestății voastre...
— Ah, vere, ne pare rău, dar avem nevoie de mulți dintre acești oșteni pentru a forma nucleul viitoarei
oștiri menite a ajutora Moldova, surâse blând regele. Oamenii sunt sleiți, trebuie să se refacă după asediu.
— Zece mii ar fi totuși de ajuns, cedă principele, rezonabil.
— Nu putem, vere, oștenii sunt obosiți de această iarnă care ne-a înghețat și sufletele, ridică regele din
umeri. îți las patru mii.
— Dare absurd! izbucni principele. Patru mii înseamnă sinucidere.
— Atunci cinci mii, vere. Priceperea și geniul care te-au încununat cu glorie vor ști ce să facă cu acești
oameni.
Mintea voievodului lucra intens; știa că nu poate reuși, așa că cedă:
— Cinci mii, maiestate, plus căpetenie pe măria sa Vuk Grigorievici, care are oameni în aceste ținuturi.
Vom avea nevoie de ei... pentru binele coroanei ungare și slava bisericii noastre...
Și principele se închină solemn ca un catolic. Regele se strâmbă, dar, cum legatul papal aproba din cap,
se răzgândi:
— Bine, vere, vor fi sub comanda alteței tale.
— Oștenii îi vom alege noi, cu plata obișnuită plus dobânda.
— Firește, aprobă regele. Nu uita de partea noastră din dobândă.
— Firește, se înclină rece principele. Va fi ca de obicei. Intendenții mei nu vor greși.
Se înfruntară o clipă din ochi; tăcerea care urmă acestei tocmeli negustorești fu curmată de contele
palatin, care exclamă lingușitor:
— Iată o judecată de Solomon, maiestate!
Era, într-adevăr, o judecată de Solomon. După o vorbă schimbată cu despotul, la sfârșitul consiliului
domnul își chemă îndată sfetnicii și le expuse cele discutate. Veștile îi lăsară muți de uimire. Stepan Turcul
fu cel care puse degetul pe rană:
— Vrea să-ți rupi gâtul, măria ta.
— Dacă suntem copleșiți de turci și învinși, va fi vina noastră, socoti pârcălabul Cristian. Dacă
învingem, gloria va fi a regelui, care se împăunează că îi ești căpitan.
— Îi sunt căpitan, spuse principele, rece ca un sloi. Și nu voi fi învins. Vreau de la domniile voastre să-
mi alegeți cei mai buni oameni și cai din oastea regală. Dacă regele voiește să transforme un război într-un
mărunt jaf tâlhăresc, ei bine, va avea o surpriză.
După ce boierii ieșiră, Vlăduț se apropie de părintele lui.
— Plecarea regelui nu va rămâne neobservată de iscoadele păgâne.
Principele doar aprobă scurt, privindu-l curios. Tânărul continuă:
— Aceste iscoade vor trebui să afle cine a rămas pe loc.
— Toți prinșii turci vor fi trași în țeapă pe drumul Nișului.
— Aceasta e pecetea măriei tale, surâse Vlăduț. Păcat că suntem la porunca regelui, altminteri adunătura
asta de lași, farisei și nevolnici, cu un rege pe măsura lor, ar fi avut ce vedea.
— După plecarea regelui poruncile le vom da noi, preciză alene Vodă, fără a-l mai atenționa de vorbele
proaste cu care-l gratulase pe rege.
— Atunci, măria ta, va trebui o lovitură îndrăzneață, una pe care maiestatea sa n-ar aproba-o nici mort.
 Buzele principelui se lărgiră într-un zâmbet ațâțat.
— Srebenica, zise el.
Chipul tânărului se lumină ca un cer după neliniștea norilor. Oftă:
— Srebenica? Deci te-ai gândit deja? De aceea l-ai cerut pe despot?
Voievodul aprobă calm, tăcut. Plin de respect, Vlăduț murmură:
— Ești cel mai mare general din Evropa, tată!

Așa cum Anatolia dă piatra de onix iar Constantinopolul îi dă pe negustorii greci, așa dă Srebenica
argintul pentru împărăția otomană. Minele din apropierea orașului sunt folosite din vechime și sunt vestite.
Metalul e monopolul sultanului, și pentru el sunt aduși dulgheri, mineri, cioplitori, diferiți alți lucrători și,
firește, oșteni pentru paza minelor, a transporturilor și a ținutului. Nefericiții care cred că pot dosi și cea mai
măruntă fărâmă de argint se înșală: controlul e amănunțit și vinovății sunt iute pedepsiți. Cei care cred că pot
intra oricum în acest ținut al argintului, iar se înșală: paza e tare și pândarii sunt peste tot, gata să dea alarma
la cea mai mică mișcare suspectă. Întregul ținut e cu mâna pe arme de când oastea ungară e la Șabaț, adică la
treizeci de mile depărtare. Asediind Șabațul, steaguri ghiaure s-au dezlănțuit pe întregul teritoriu, nepăsători
la viscol; au ars ținutul Șabațului cu malurile Savei și Drinei, alungând orice suflare turcească spre Niș. Au
rupt astfel cercul pe care imperiul turcesc îl strânge de ani de zile în jurul Belgradului. Sărmanii prizonieri
musulmani au avut o soartă tristă: au fost ridicați în țepi, aliniați de-a lungul drumului spre Niș ori pe vârfuri
de dealuri, ca niște păduri ale morții. Zvonul a izbucnit și s-a întins cu iuțeala fulgerului: Kazaklî Dârakoglu
e liber! De ani de zile singura liniștire a musulmanilor la auzul poreclei groaznicului ghiaur era faptul că
regele ungur îl ține închis. Acum îl eliberase, și spurcatul bei ghiaur se aruncase asupra lor ca lupul peste
căprioară, reluându-și cumplitul obicei care îi adusese porecla. Faima beiului valah era atât de bine stabilită
încât azi, după atâția ani, cei care au avut norocul să scape teferi din campania dusă atunci de padișah în
Valahia Mare încă pălesc de groază, punând fruntea la pământ și rugându-se la Allah să-i păzească de a doua
întâlnire cu acest Șeitan. Iscoadele au adus felurite vești care se bat cap în cap: ba Kazaklî e cu regele ungur
în șanțurile asediatorilor; ba e în fruntea steagurilor care bântuie în jurul cetății asediate și zdrobesc orice
rezistență; ba, de fapt, în fruntea steagurilor nici n-ar fi el, ci feciorii lui, la fel de răi. Două sute de ieniceri
din garnizoana Șabațului, nimerindu-se izolați de ai lor în timpul unei ieșiri din cetate și văzând cum Kazaklî
vine asupra lor, au dat dosul și au fugit unde au văzut cu ochii, scăpând nevătămați și refugiindu-se în zone
mai sigure, iată de ce, în aceste zile tulburi, e bine să fii gata la cel dintâi semn de primejdie.
Dar spre sfârșitul lui Făurar, iscoadele trimise de Agir beg, comandantul Srebenicăi, aduseră vestea
retragerii ungurilor. Iscoadele, îngrozite de pădurea de țepi de pe vârful dealurilor, nu putură spune dacă
beiul valah rămăsese pe loc în garnizoana cetății cucerite, ori plecase cu regele; se părea că plecase totuși
înapoi în cuibul lor spurcat, căci jafurile încetaseră iar ungurii rămași în Șabaț întăreau acum zidurile. Alte
iscoade repezite de Agir beg confirmară că ghiaurii se întorseseră acasă. Liniștit într-o privință, begul socoti
că distanța mare față de Șabaț, precum și ținutul păduros îl fereau îndeajuns de vreun atac al garnizoanei
ungurești. Numără apoi sutele de ieniceri și spahii pe care-i avea gata de luptă, inspectă zidurile orașului și
se declară mulțumit: oricine ar fi cutezat un atac sau asediu ar fi fost nebun. Din turnurile de apărare begul
privi mândru acoperișurile de olană ale caselor, știind că acest oraș înfloritor și bogat, pe care avea cinstea
să-l apere, nu va fi niciodată cucerit.
Asupra acestui cuib de vulturi se ațintiseră ochii principelui valah.

În fiecare sâmbătă în fața porților mari ale orașului e zi de târg. Sute de orășeni se amestecă atunci cu
țăranii sârbi, bosniaci ori turci din ținut, care vin aici să își vândă mărfurile. Piața mare devine un furnicar de
oameni, tarabe și animale, în care fiecare caută ce-i trebuie, cercetează, apucă, pipăie și scutură, se ceartă, se
tocmește, asudă din belșug ori mănâncă și bea, într-un vacarm îngrozitor. Sumanele negre ale sârbilor se
amestecă cu giubelele și turbanele turcilor, ocoalele de animale și cuștile de păsări freamătă de viață, ici-colo
muierile creștine se ciorovă- iesc ascuțit, iar deasupra tuturor veghează plictisiți oștenii begului, urmărind de
pe ziduri viermuiala omenirii de dedesupt.
În acea dimineață Agir beg era lângă poarta orașului, cercetând nepăsător mulțimea sătenilor care se
foiau în sus și în jos pe poartă. Vremea călduță începuse să înmoaie drumurile; zăpada se topea și primii
ghiocei se ițeau sfioși, anunțând venirea a încă unei primăveri. Begul își slobozi nițel cataramele și curelele
straielor: era gras și se încălzise deja. Pe drum venea un steag de spahii, repezind cu trufie în lături pe țăranii
care le încurcau calea. Creștinii se dădeau cuminți la o parte, știind că altminteri vor fi căleați în copite sau
vor fi biciuiți de harapnicele glorioșilor spahii imperiali. Ochii begului se îndreptară spre ofițerul spahiilor,
un zdrahon bărbos și crunt a cărui ținută fără cusur, completată cu un harapnic cu bile de plumb, îl arătau a fi
din acel soi de ofițeri imperiali pe care begul o ura cel mai mult și de care se temea în aceeași măsură: cea a
renega- ților ghiauri cu relații înalte, care se poartă plini de cruzime cu toți cei mai mici în rang decât ei, mai
ales cu ghiaurii în sânul cărora s-au născut. Agir beg înțelese acest lucru mai abitir când un țăran sârb nu se
feri mai iute din drum: biciul ofițerului îl plesni imediat pe spinare. Omul urlă și zvâcni deoparte, eliberând
drumul. Begul observă că nici unul dintre spahii nu clipise: erau o sută de călăreți falnici și cruzi, pe care
orice dușman i-ar ocoli de departe. Un steag de elită, știindu-și puterea și trufaș ca orice steag de spahii
timarioți. Oștean el însuși, begul îi admiră o clipă înainte de a le ieși în întâmpinare.
— Iyi sabahlar* **! Sunt Agir beg, comandantul cetății.
— Allah e mare, răspunse ofițerul într-o turcă surprinzător de bună. Până și răspunsul îl arăta renegat: în
loc să spună, ca orice turc, „Hoș bulduk"”, ofițerul subliniase parcă apartenența la Islam. Un renegat trufaș,
crud și oștean al Semilunii până în vârful unghiilor. Agir beg îi surâse prefăcut, presimțind necazuri:
— Ce surpriză, căpitane, să văd aici asemenea viteji! Cu ce treburi?
— Poate fi o surpriză, lătră ofițerul. Se vede treaba că duceți lipsă de viteji aici, altfel n-ați sta la soare ca
muștele când o cetate imperială a căzut în ghearele ghiaurilor, la câteva mile de aici. Strălucitul Serefaga beg
e foarte nemulțumit, și asta înseamnă că beii cetăților sale trebuie să-și ferească gâtul de șnurul de mătase al
călăului său personal. M-a trimis special să verific situația. Mă așteptam să văd că hărțuiți inamicul; când
colo, stați aici cu mâinile-n sân, ca niște robi netrebnici. Voi raporta acest lucru, Agir beg, fii pe pace.
Luat atât de tare, begul izbucni nesigur:
— Dar Șabațul e departe, nu doar la câteva mile...
— Astea-s vorbe de laș, grăi cu dispreț ofițerul. Imperiul se întinde pe o mie de mile, iar strălucitorul
padișah -Allah să-l țină - nu pregetă să își atace dușmanii de la Beiberd la Belgrad și de la Caffa la Siria și
Libia. Dar tu te temi de câteva mile prăpădite și te sfiești de fața ghiaurilor ca o cadână de harem, la fel ca
ienicerii aceia fricoși, feciori de câini, care au fugit de la Șabaț pe motiv că-i atacă Dârakoglu Kazaklî. Ce să
ceri de la ei, ieniceri puturoși, hârciogi și fii de târfe? pufni pe nări ofițerul. Au ajuns rușinea întregii armate.
Vrei să le calci pe urme? Zi, ca să știu ce raportez la Sofia.
— N-ai ce raporta, mârâi begul. Am luat toate măsurile de apărare.
— Apărare?! șuieră ofițerul. În loc să-i loviți pe ghiauri, voi vă înfundați după ziduri, ca viezurii? la, du-
mă să văd ce apărare ai întocmit. M-aș mira să nu găsesc o mie de fisuri...
— Dar, începu să se dezmeticească begul, împuternicirea ta unde-i?
Din înălțimea șeii ofițerul îi vârî sub nas un sul pecetluit.
— Știi să citești? Cunoști pecetea?
Retrase împuternicirea mai înainte ca begul să observe alta decât pecetea cancelariei din Sofia. Pecetea
era bună, oricum, iar glasul gros al ofițerului tună insultător:
— Să mă conduci imediat în inspecție, Agir beg... dacă ești Agir beg, nu vreun ofițeraș lipsit de
maniere...
Asta era prea de tot! Comandantul îi întoarse furios spatele, zicând peste umăr:
— Urmează-mă, căpitane!
Steagul de spahii intră pe poarta orașului, făcându-și loc printre țăranii sârbi din obor. Încă cu spatele,
Agir beg nu observă la timp ceea ce oștenilor săi de pe ziduri nu le scăpă: dintr-o dată țăranii de adineauri
scoaseră de sub haine și din căruțe săbii și sulițe, năvălind asupra porții. Spahiii străini traseră și ei săbiile
din teacă, atacând străjerii turci. Blocară camera de gardă și suiră în goană zidurile, mai înainte ca vreun turc
mai isteț să apuce să închidă poarta. Agir beg muri primul; peste trupul lui prăvălit în drum trecu puhoiul
năvălitorilor, care cuceri turnul porții. Un semnal lung de trâmbiță atrase atenția celorlalți străjeri de pe
ziduri; se stârni învălmășeală, câțiva dintre dânșii pricepând că se petrece ceva necurat la poarta mare.
Atunci, doar din întâmplare, cineva privi dincolo de ziduri, la pădurea din depărtare: o oaste nenumărată
ieșea în galop din umbra pădurii, mii de săbii sclipiră în lumina soarelui și un urlet tună din mii de voci:
— Pentru Sf. Ștefan și rege!
— Ghiaurii! zbieră un străjer turc, deznădăjduit.
— Dârakoglu!
Strigătul groazei se ridică în văzduh în aceași clipă în care primii călăreți intrară în oraș. Cinci mii de
unguri, sârbi și români năvăliră cu urlete și încrâncenare în Srebenica, răspândindu-se în evantai pe străzile
orașului și năzuind spre garnizoană, arsenal, depozite și topitoriile de argint.
Acestea se întâmplau la al nouălea ceas al dimineții; la prânz orașul căzuse cu totul în mâna principelui.
Rând pe rând căpitanii lui veniră în piața mare și închinară la picioarele principelui și a despotului robii și
steagurile cucerite în luptă. Când cel de pe urmă steag fu aruncat în noroi, când cel de pe urmă rob
îngenunche sub privirea neclintită a voievodului și când cel de pe urmă zvon de luptă se stinse, abia atunci
Vlad voievod se urni din loc. Dădu ocol orașului, porunci măsuri de apărare și asigurare a prinșilor și
depozitelor, apoi slobozi oastea regală pentru trei zile de jaf.
Primită cu urale, obișnuita slobozenie fu semnalul unor scene crude și sângeroase, care cuprinseră orașul
ca un coșmar. După lungul drum străbătut până aici prin păduri, noaptea, temători să facă cel mai mărunt
zgomot, oștenii cuceritori se dezlănțuiră asemenea oricărei oștiri din lume, atunci când un oraș pașnic are
nefericirea să le pice în cale. Jafuri, ucideri, tâlhării, incendii și siluiri fără număr; un vaiet înăbușit, o jale
uriașă se întinse în Srebenica.

În aceeași noapte Vlăduț, Mihnea, Mureș, Buzea și Voicu, dimpreună cu zece oșteni, porniră în cercetare
pe străzile orașului, la depozite, topitorii și ziduri, verificând tăria străjilor. Găsiră destule nereguli, firește,
inclusiv un depozit de postavuri și mătăsuri devastat de lăcomia cuceritorilor. Câțiva zăboveau încă,
scormonind prin valurile de stofe prețioase, iar străjerii li se alăturaseră. Vlăduț puse să-i spânzure pe loc.
— Vi s-a spus că aici e depozitul regelui, grăi el. Aici e interzis jaful...
O oaste răspândită după jaf se transformă într-o haită sălbatică lipsită de disciplină. Pus de principe să
supravegheze siguranța bunurilor căpeteniilor și ale regelui, Vlăduț fu darnic cu pedepsele, în dorința de a
stăvili excesele gloatei. Deși avea în spate o lună de asediu și de incursiuni în ținutul Șabațului, cucerirea
unui oraș era un lucru nou pentru el, de aceea privea curios și atent în jur, cu o strângere de inimă, dar și cu
mâna pe sabie. Pe străzi se auzeau strigăte de durere, gemete, râsete și nechezat de cai; ici câțiva oșteni
tropăiau prin odăile unei case, luând tot ce le pica mai prețios în mână; colo ardea o coșmelie, iar stăpânii ei
încercau s-o stingă; dincolo călăreți pe cai încărcați cu desagi grei abia se strecurau printre grămezi de
mobile și zdrențe aruncate în mijlocul uliței; prin curți oșteni beți trăgeau de păr muieri ori făceau focuri
mari cu saltele și rogojini, la care frigeau câte un bou întreg; la alt colț de stradă unii se strânseseră în jurul
unui butoi cu vin, al cărui cep fusese spart cu o lovitură de topor, și beau pe apucate, îmbrâncindu-se; în altă
parte câțiva se încăieraseră, neînțelegându-se la împărțirea prăzii; altundeva oștenii spărgeau cu securile
vasele de argint ori sfâșiau baloturi de pânză; pe cealaltă stradă, unde era întunericul mai des, se deslușeau
mișcări ciudate, icnete și plâns slab; lângă ziduri, unde erau grămezile de ieniceri uciși, trebă- luiau umbre
grăbite, căutând ghiuluri, catarame sau alte obiecte prețioase rămase asupra morților. Mirosul de fum, de
zdrențe arse, de sudoare și sânge, de bălegar și noroi - mirosul fricii și al morții - învăluia întregul oraș,
strecurându-se pe ulițe, în case și în sufletele celor vii.
Mica ceată făcu înconjurul orașului, pipăind străjile, dând și schimbând consemne, apoi trecu prin centru
spre casa cadiului, unde se așezase curtea principelui. Pe cea dintâi uliță îi întâmpină o priveliște
revoltătoare: câțiva moșnegi turci erau bătuți și strânși cu degetele la ușă să spună unde li-s galbenii. Moșii
se văitau cu lacrimi, iar soldații unguri râdeau. Ocoliră grupul; la lumina focurilor Buzea îl observă pe
Vlăduț încleștând fălcile.
— Acesta e abia începutul nebuniei, măria ta, murmură el. Dar cineva trebuie să rămână cu mintea
limpede.
Vlăduț se destinse ușor. Buzea continuă:
— Azi, când mi-a cerut turcul împuternicirea de la Sofia, mi-a stat inima în loc, temându-mă că o va citi.
Pecetea am putut-o falsifica, dar scrisul... Și, totuși, n-am șovăit, deși soarta a cinci mii de oameni stătea în
vorbele mele obraznice. Dar dacă aș fi șovăit?
— Totul a mers strună datorită domniei tale și celor o sută cincizeci de voluntari, zise Voicu. Toate acele
straie de spahii și țăranii despotului l-au păcălit pe turc. A fost un plan măreț al măriei sale, care ne-a adus pe
tavă un oraș bogat fără ca măcar să tragem sabia prea mult. Cu partea care ne va reveni din prăzi vom putea
plăti lefegii la timpul lor, fără să ne mai milogim ia rege.
— Acesta a fost cel dintâi gând al măriei sale când a plănuit acest atac, adeveri Vlăduț. Și drumul înapoi
va fi la fel de sângeros...
Tânărul tăcu, mânios pe clipa lui de slăbiciune și clocotind la știința atâtor abuzuri care se petreceau.
Trecând pe următoarea stradă Vlăduț se opri brusc, lovit parcă în moalele capului. Și, totuși, nu era o noutate
ceea ce se întâmpla în fața ochilor lui: o femeie tânără, urmărită de trei oșteni beți. Tânăra se împleticea,
gâfâind de groază; era blondă ca paiul de grâu, cu ochi albaștri înspăimântați. Cei trei o ajunseră și o trântiră
în noroi, sfâșiindu-i straiele. Fata se zbătu să scape, dar n-avea destule puteri pentru brațele ce-o țineau.
„Gospodi..." murmură ea, și acea rugăciune chinuită, ridicată spre împăratul a toată făptura, pătrunse ca
fulgerul în sufletul lui Vlăduț, provocându-i un gol negru și ciudat în stomac: teama. Fata semăna cu Maria,
și gândul că s-ar putea petrece și la Suceava cele ce se vedeau aici îl făcu să se repeadă în ajutorul
sârboaicei. Peste cel dintâi dădu cu pieptul armăsarului, dărâmându-l la pământ; pe al doilea îl pocni cu
cizma grea în față iar pe al treilea îl ridică de ceafă ca pe un cățel, eliberând-o pe fată de sub greutatea lui.
Intervenise la timp; fata se ghemui, încercând să se acopere cât de cât. Tremura ca varga în timp ce căta la
salvatorul ei, prea sfârșită să poată vorbi. Vlăduț își desprinse mantia și o acoperi.
— Jupâne Buzea, porunci el domol, ia-o și du-o undeva, în siguranță. Căpitanul o săltă imediat pe cal,
zâmbindu-i ca s-o liniștească. Deși îi
recunoscuseră pe fiii principelui, cei trei oșteni protestară brutal:
— Ea noastră, alteță...
— Am luptat azi pentru asta, suntem voluntari și plătiți din prăzi...
— E dreptul nostru, poruncit și lăsat de rege...
Un val de sânge întunecă vederea tânărului.
— Ascultă, lepădătură, îl înșfăcă el de guler pe cel mai apropiat, ăsta e război contra turcilor, nu a
sârbilor. Voi chiar nu mai faceți diferența?
— E oraș turcesc și avem slobozenie la pradă, replică celălalt. Cu ce te atinge că ne distrăm și noi nițel?
Am luptat pentru asta.
— Distrați-vă cu muierile păgâne, nu creștine. Hai, cărați-vă! îl împinse cu dezgust. Oșteanul se proțăpi
trufaș pe picioare.
— Noi pe asta o vrem, n-ai dreptul să ne-o iei. Ne vom plânge...
— Cui? se interesă tânărul, zeflemitor. Măriei sale Vuk Grigorievici, stăpânul de drept al acestei femei?
Sau principelui Vlad, datorită căruia vă îmbogățiți și vă destrăbălați voi acum, timp de trei zile?
Cei trei se pleoștiră și se retraseră, mârâind. Vlăduț porni înainte în galop, fără a-i mai învrednici cu vreo
privire pe oștenii beți. Se înapoiară la cartierul general; Vlăduț dădu seama de cele văzute, cu glas calm și
precis, apoi, slobozit de voievod, se întoarse la odaia sa. Spre marea lui mirare îi găsi acolo pe Buzea și pe
sârboaică, acum îmbrăcată cuviincios și zâmbitoare. Buzea se foi:
— Măria ta, am găsit un interpret între oamenii despotului. Fata vrea să-ți mulțumească. Se pare că e
fiica unui fruntaș sârb din oraș, care ți se închină cu tot respectul. Fetei i-a poruncit să te slujească pe timpul
cât vei sta aici, dacă binevoiești s-o primești. Vlăduț o cercetă iute, fără zâmbet.
— Cum te cheamă? întrebă în slavonă.
— Anna, înălțimea ta, se înclină ea adânc.
— Bine, Anna, rămâi, grăi liniștit, apoi întoarse vorbă românească spre Buzea: Continuăm mâine
dimineață, căpitane. Noapte bună.
— Noapte bună, măria ta, se înclină acesta, ieșind apoi fără comentarii. Vlăduț nu părea s-o ia în seamă
pe noua lui slujitoare. Fata îi aduse mâncare și o gustă în fața lui, șterse și duse resturile, îi făcu cizmele, îi
curăță straiele, îi desfăcu patul, și, după ce stinse opaițul, se culcă la picioarele lui, ca un câine credincios.
A doua zi patrulele poruncite de principe se îndesiră. Iscoadele din ținut aduseră vestea că totul era
liniștit și turcii nu se mișcaseră. Jefuirea orașului putea continua. Se strânseseră sute de care încărcate cu aur,
argint și lucruri de preț.
În acea seară, după ce stinse opaițul, sârboaica nu se mai culcă la picioarele lui, ci se strecură lângă el.
Vlăduț se ridică uimit într-un cot.
— De ce?
Fata îi luă prin întuneric mâna, i-o sărută blând și o puse încet pe sân. Tânărul înțelese că era un dar
numai al ei; o mângâie, știind că îl va primi. Era mlădioasă și fierbinte, și se lipi ca iedera de el când o luă în
brațe. Deocamdată Maria îi pierise cu totul din minte.

După trei zile de jaf, oastea ungară comandată de principe părăsi Srebenica și porni în campanie de jaf și
arderi cumplite a ținutului până la Sava. Târgurile Kuslat, Zwornic și altele cunoscură la începutul lui
Mărțișor 1476 puterea principelui Vlad, căpitanul regelui. Făcuse minuni cu cei doar cinci mii de oșteni,
minuni care se auziră la Buda și stârniră, firesc, bucurie și admirație. Umflându-se în pene, regele socoti că,
totuși, nu se cade ca supusul să-și întreacă stăpânul în strălucire, de aceea trimise îndată curieri pe urmele
semețului prinț, chemându-l la Buda.
Încărcat de glorie - încă o dată- voievodul ajunse la Buda la mijlocul lui Mărțișor. Cea dintâi veste care îl
întâmpină în palatul de pe muntele Sf. Gelert fu cea la care se așteptase cel mai puțin, dar care era în cea mai
logică purtare a regelui Matei: regele îl recunoscuse domn al Țării Românești pe Laiotă Basarab. Sol fusese
Cazan iar sforile fuseseră trase de Bocskay. Era o plată netrebnică a nodurilor înghițite de rege atâta vreme.
 Voievodul înțelese că așteptau de la el să izbucnească furios contra regelui, dându-i astfel acestuia motiv
să-l părăsească. De aceea surâse doar, disprețuitor, și făcu o vizită legatului papal, amintindu-i de proiectata
episcopie catolică la Buzău. Rezultatul fu convocarea de către rege a oastei ardelene la Turda, pe 20 Cireșar,
pentru a veni în ajutorul Moldovei. Principele fu trimis căpitan al regelui lângă șpanul secuilor, Ștefan
Bathory, la Alba lulia.
Suita numeroasă a principelui părăsi Buda fără regrete: cu o seară înainte palatul Bocskay fusese cuprins
de flăcări, dintr-o gravă neatenție a unui ucenic bucătar...
 Capitolul 3. Solii în Țara Moldovei
Pan Martin Chorazicz, sol al preamăritului rege Cazimir IV Jagello al Poloniei la sultan, se simțea prins
într-un angrenaj de moară în care fiecare mișcare a palelor îl aducea mai aproape de punctul în care va fi
strivit între cele două roți. Nu că ar fi avut cineva ceva cu dânsul, îi explicase principele moldovean, ci
fiindcă vorbele pe care le poartă nu sunt cinstite. L-a întrebat dacă regele polon gândește să ridice măcar un
corp de oaste în sprijinul Moldovei amenințate de turci. El, principele, știe că nobilii mazuri și litvani sunt
îngrijorați și cer regelui lor să ajute Moldova cât mai repede. Știe și că regele e om pașnic, dar vine o vreme
când și cei mai pașnici oameni trebuie să aleagă între robie și sabie. Asemeni, prețuiește înțelepciunea
consilierilor regali, care nu se uită prea mult la vorbele solului tătar la Cracovia. Ce vorbe, pan Chorazicz?
Spun prietenii Moldovei din Wawel* că hanul tătar Mengli Ghirai, pe care sultanul l-a supus Porții după
căderea Caffei, ar purta și el la rege anumite vorbe ale stăpânului său cel negru. Se spune că hanul l-ar pofti
pe rege să lase Moldova de izbeliște, altfel nogaii săi vor călca hotarul polon. Pe de altă parte, dacă regele va
face pace cu sultanul, atunci va avea în Ghirai han un prieten. Este oare cu putință ca regele să întoarcă
spatele îndemnurilor Papei și să asculte vorbele păgânilor? De curând ni s-a spus că Sanctitatea sa a acordat
iertarea păcatelor pentru toți cei care s-ar închina în biserica din Cetatea Albă, asta însemnând că aceia vor
lupta în oastea creștină a Moldovei. Ce are regele Cazimir de gând, pan Chorazicz?
— Maiestatea sa îl va atenționa pe sultan să nu vă atace, principe.
Frumos gând și falnică atenționare; dar știe regele că sultanul se află azi la Adrianopole, unde își
cercetează oastea? Știe cumva că la Adrianopole se strâng zeci și zeci de corăbii cu armament greu și
proviant? în fața acestei puteri gata de atac, maiestatea sa regele stă doar cu o atenționare verbală?
— Regele meu dorește să ocolească un război nesigur, principe.
— Și cum va izbuti aceasta, pan Chorazicz? Cine va plăti? Noi?
— Palatul regal din Cracovia, sediul regilor Poloniei.
— M. sa regele știe că sultanul va ocoli Moldova când va afla că e vasala Poloniei. M.sa regele se oferă
să judece neînțelegerile apărute între voi și sultan, fapte care ar fi interpretate ca nesupunere...
— Zău? Și în ce fel crede regele că va judeca nesupunerea Moldovei creștine față de sultanul păgân care
îmi amenință țara și interesele?
— Luminate principe...
— Domnule, îți înțelegem jena firească, dar voim un răspuns limpede: Polonia ajută Moldova, ori se
aliază cu sultanul pe spatele nostru?
— Vă vom ajuta...
— Când? După tratativele dintre Polonia și Poartă, la spartul târgului?
— Principe...
— Destul, domnule! De vreme ce gândiți că trebuie să fim pedepsiți pentru „cutezanța” noastră de a fi
sfărâmat cu sabia oastea păgână care ne călca țara, nu mai avem ce discuta. Am trimis încă o dată solie de
pace la Adrianopole; dar, până vom avea răspuns de acolo, domnia ta vei sta aici, în lași, sub pază. Sunteți
liber, pan Chorazicz!
Așadar, cu toată străduința, nu avusese spor în fața prințului Ștefan, care nu se lăsase adormit de
promisiunile regelui. Om cu frica de Dumnezeu, solul polon pricepea că scrisorile și vorbele pe care le
ducea între Cracovia și Adrianopole nu puteau bucura pe Ștefan vodă, care nădăjduia ajutor și i se trimiteau
vorbe. Mai mult, se șoptea că regele ar fi propus sultanului să împartă frățește, pe din două, bogata țară a
Moldovei; dar se vede că aceste vorbe n-au ajuns încă la urechea grozavului prinț român, căci ar fi reacționat
mult mai violent. Privindu-I pe acest bărbat nu prea înalt, bălan și aprig ca un leu, solul știa că, dacă ar fi
știut tot adevărul, principele i-ar fi rezervat soarta solilor tătari de după Lipnic: țeapa. Văzând pregătirile
intense pe care acest principe le face în vederea apropiatului război, văzând disciplina spartană și iscusința
oștenilor săi, pan Chorazicz se întrebă ce ar fi făcut oare acest bărbat din Polonia, dacă ar fi fost regele ei.
Din nefericire pentru Polonia, Dumnezeu îi hărăzise să se nască în Suceava, nu în Wawel. De aici mintea
solului polon făcu iute pasul următor: comparația dintre regele său și slăvitul voievod Ștefan. Diferența era
zdrobitoare. Prietenul său, cărturarul pan Dlugosz, îl atenționase înainte de plecare să se uite atent la
moldoveni și la domnul lor, proorocind că se va mai auzi de ei și că un rege înțelept nu-și va îndepărta și nu-
și va trăda asemenea vasal. Dar e oare Cazimir înțelept? Nu, își răspunse îndată Martin Chorazicz. Nu, căci
deja l-a îndepărtat, iar acum îl trădează.
 „Măriei sale Vlad voievod, domnul Țării Românești, de la prietenul său Ștefan voievod, domnul Țării
Moldovei, sănătate. Dăm știre măriei tale că sultanul s-a așezat în tabără la Adrianopole, pregătindu-se de
război. Pregătiri se fac și la Crâm, iar hanul tătar presează pe poloni să nu se amestece. Polonii ne trimit doar
vorbe adormitoare, dincolo de care crește buruiana trădării. Dușmanii Moldovei s-au unit, iar cei care trebuie
s-o ajute n-o fac. Am trimis solie la Adrianopole pentru un schimb de prizonieri și pentru eliberarea
cumnatului nostru Alexandru de Mangop; sperăm ca aceste tratative să întârzie suficient ridicarea taberei
sultanului pentru ca oastea regelui Matei să aibă timp să se strângă. Spune-ne, măria ta, care e situația
oastei? Ne va ajuta regele Matei cu adevărat? Am acceptat numirea unui episcop catolic în Moldova, preț al
unui ajutor care încă nu se arată. Veneția a numit de curând un ambasador la Suceava; dar și Veneția e
slăbită, căci a suportat singură ani de război cu Poarta, și nu poate decât să ne încurajeze. Una din puținele
bucurii este prezența măriei tale lângă Ștefan Bathory. Cu domnia sa ne-am înțeles întotdeauna foarte bine,
iar știința superioară a măriei tale va putea grăbi și întări un ajutor pe care îl așteptăm nerăbdători. Trimite-
ne mai des știri despre măria ta. îți suntem alături în necazul pricinuit de hotărârea regelui de a-l recunoaște
pe Laiotă domn, ascultând de interesele sașilor și ale unor magnați ai săi. Ultimele vești din Muntenia arată
că Laiotă își strânge și el oastea, deși întâmpină greutăți, căci supușii săi, mai vrednici fiind, fug în munți ori
se ascund și nu vor să lupte alături de păgâni. Este un semn bun pentru vremea - dea Domnul să fie cât mai
apropiată!- când îți vei recăpăta moștenirea, lucru la care te vom ajuta din toate puterile. Cât despre cele ce
ne-ai rugat, poți fi liniștit, căci măriile lor sunt oaspeți dragi la Suceava și ți se închină, cu multe mulțumiri
pentru grija arătată. Ne-au spus că măriile lor știu cine a pus o vorbă bună; le dăm dreptate. Când ni-l trimiți
la curte pe feciorul măriei tale? Ți-a fost întotdeauna cel mai pretențios și mai strălucit sol, care ne-a dat
mult de furcă. Se pare că a dat și altora de furcă: se aude că Laiotă a pus preț pe capul comisului Chiriac
cinci sute de galbeni, asta fiind după întoarcerea lui Cazan de la Buda. Poate n-ar strica unele măsuri de
siguranță; dacă măria ta ai nevoie de vreun ajutor, nu șovăi să ni-l ceri imediat. îți dorim sănătate și putere.
Scris în casele noastre din lași, Prier 17 dni, văleat 6984.”
Vlăduț puse gânditor cartea pe masă. Principele îl măsură scurt.
— Cinci sute de galbeni e o sumă mare pentru orice trădător.
— Niciodată n-au știut să prețuiască oamenii la valoarea lor, murmură tânărul disprețuitor. Pentru
comisul Chiriac suma e prea mare, iar pentru Ioan Vlad Basarab prea mică. Eu, însă, știu exact cât valorează
magnatul sau Cazan, căci e lucrătura lor. Mai degrabă mă îngrijorează manevrele regelui. A amânat la 25
Cuptor adunarea oastei. Poate nu degeaba se teme Ștefan vodă că va rămâne singur, ca anul trecut. Crezi că
e posibil, tată?
Principele cătă întunecat pe fereastră.
— Rostul nostru aici e să înlăturăm această posibilitate. Ștefan vodă îmi cere ceea ce voiam deja să-i
dau. Pleci în Moldova.
— Mă îndepărtezi de măria ta? tresări tânărul. Nu sunt copil, tată, iar Johan Gereb de Vingard trăiește
încă.
— Și eu trăiesc, în ciuda unora ca Vingard, observă calm domnul. Dacă asta te neliniștește, lasă-l aici pe
jupân Voicu... ochii și urechile domniei tale printre boieri...
— Dacă te-a supărat ideea mea ori nepriceperea lui Voicu, tată...
— Ba mă bucur că ești prevăzător, băiete, iar Voicu e priceput. Dar uiți că a crescut lângă domnia mea și
mi-a dat seama numai mie. Știu că mă ocrotiți din umbră crezând că eu nu văd și nu simt, de aceea îți zic:
lasă-l aici sau ia-l în Moldova, cum crezi, căci am deja oamenii mei de încredere, verificați de mine.
— În acest caz, grăi tânărul, nu pot crede alta decât că vrei să mă aperi de vreo mână ucigașă. Dar eu
sunt vânător, nu vânat.
— La cât de căpos ești, nu mă mir că ai dat de furcă atâtor inși, te ții de om ca scaiul, râse principele. Nu
te trimit în Moldova ca să te apăr, deși dușmanii noștri știu că e deajuns să retezi mlădițele pentru ca și
trunchiul bătrân să moară. De mine se feresc iar pe Mihnea nu-l vor atinge, copil fiind; singurul prin care mă
pot ajunge acum rămâi domnia ta. Lasă-i pe Bocskay și Cazan să piardă timp și bani, iar tu mergi la
Suceava, unde ei nu vor cuteza să te urmeze. Mă vei reprezenta pe lângă un bărbat brav pe care îl iubesc,
într-o țară amenințată de un război crud și sângeros. îmi vei fi acolo cel mai drag sol și vei sta în ajutorul lui
Ștefan vodă așa cum aș sta eu însumi. Dacă măria sa mi te-a cerut, cum să-l refuz?
Un surâs flutură pe buzele tânărului, și domnul săltă sprânceana:
— Vulpoiule, ai vorbit ceva cu Ștefan vodă? N-am uitat că ai acolo un măr și un suflet de apărat.
Vlăduț zvâcni, înălțând cu trufie capul:
 — Niciodată n-am pus dorințele mele înaintea voinței măriei tale, doamne. Altceva e la mijloc: niște
vorbe ale noastre cândva, la Gura Humorului și la Vaslui. Mă voia la curtea lui, căpitan, dar și obiect de
presiune asupra Radului vodă...
— Dar l-ai refuzat, completă domnul. Și bine ai făcut. Socotelile cu Radu vodă trebuiau încheiate în
familie, fără amestecul altora. Dacă n-ai fi avut această mândrie, nu te-aș fi numit moștenitorul casei noastre.
Dar așa, sunt sigur că numele nostru va fi apărat mai departe cu cinste, indiferent de greutăți.
Asprimea tatălui său, lipsa lui de aplecare spre compromis îl străbătură pe Vlăduț ca trăsnetul. înghiți în
sec, apoi zâmbi ușor:
— Singurul fel în care mă vedeam lângă el era ca sol al măriei tale. Nu puteam altfel. Nu i-a plăcut, dar a
binevoit să mă înțeleagă. Poate că acum și-a amintit de acea veche discuție. Poate.
Principele îl bătu pe umăr.
— Pregătește-te de drum și ia ce oameni crezi. Cheltuielile de drum le suportăm noi, din partea noastră
din dobândă.
După cucerirea Srebenicăi, partea principelui se ridicase la valoarea unui tezaur uriaș. Regele Matei,
mulțumit de atâta pradă câtă îi revenise - și la care nu se așteptase - fusese destul de generos cu ei, poate și
ca o compensare la recunoașterea lui Laiotă. Toți oștenii care fuseseră cu ei în Srebenica se îmbogățiseră
nesperat de mult.
— Pot, atunci, să dăruiesc jumătate din partea mea lui Ștefan vodă, socoti Vlăduț. Are mare nevoie de
aur. Dacă n-are cu ce-și plăti oastea și-l dovedesc păgânii, și domnia măriei tale va aștepta.
— Ce faci cu chitanța pentru aurul turcesc?
— I-o voi înapoia. Și-a făcut datoria.
— S-ar fi zbătut pentru domnia mea și fără acel aur, grăi moale Vodă.
— Știu, tată. Dar dacă acel aur i-a ținut oastea un an de zile în plus, și dacă așa ți-a scurtat întemnițarea
măcar cu o zi, atunci sunt mulțumit.
Se priviră câteva clipe: același zâmbet, aceeași mândrie liniștită, aceeași încredere în propriile puteri.
Domnul murmură grav:
— Ai mulți prieteni la curtea lui. Cum rămâne cu puiul de măr?
„Mă încearcă?” se întrebă Vlăduț, dar se înclină:
— Cum dorești măria ta.
— Transmite jupânului Toader și familiei lui salutul meu. Și, Vlăduț...
— Da, măria ta?
— Domnia noastră te trimite în Moldova la război...

„Domnia noastră te trimite în Moldova la război...” Trecând hotarul moldovean în fruntea numerosului
său alai, Vlăduț încă se întreba ce anume voise părintele lui să-i spună. Vorbise pe un ton atât de cenușiu și
moale încât oricine putea înțelege orice. Nimic nu-l oprise pe domn să fie limpede și nimic nu-l oprise pe
Vlăduț să-i ceară lămuriri; și, totuși, lăsaseră cuvintele să plutească între ei, trecând la altele: politichie,
politichie și iar politichie. Trecuse o săptămână în sfaturi cu boierii și pregătiri; principele îl oprise pe Buzea
cu steagul lui, iar lui Vlăduț îi lăsase pe Mureș, Voicu și Lixandru Boloșin cu cincizeci de oșteni călări,
căruțe și o ceată de lefegii nemți sub comanda lui Joachim, darul principelui pentru voievodul Moldovei.
Pășise în Moldova așa cum voise cândva: ca sol al părintelui său.
Urmaseră drumul Bistriței Aurii, ca odinioară; singur Voicu putea înțelege tulburarea de care era
cuprins. Își stăpânise totuși nerăbdarea; așteptase la vamă însoțitorul domnesc venit anume de la Dărmănești,
în persoana jupânului Gherasim, un boier tânăr și plăcut la vorbă, isteț, așa cum se ridicase boierimea
moldoveană în ultimii ani. Avea poruncă să-i însoțească la Suceava, dar Vlăduț îl opri:
— Jupâne Gherasim, ne vom abate din drum pe la un prieten al meu, jupânul Toader biv vel postelnic.
Jupânul Voicu a pornit să-l anunțe...
— La Dâmbu Stânii și Todirești, măria ta? se bucură boierul. Mergem; dar jupânul Toader era la lași, iar
vornicul al doilea la Suceava.
— Care vornic al doilea? se miră Vlăduț.
— Păi, jupânul Mircea, feciorul postelnicului, măria ta.
— Ia te uită, afurisitul, n-a scos o vorbă! Și de mult e vornic?
— De două luni. Slujește la portarul Sucevei, jupân Șendrea.
— Jupânul portar e și el la Suceava, nu-i așa?
— Da, supraveghează ultimele lucrări de întărire a zidurilor.
 — Hm, se pare că ești bine informat, jupâne Gherasim.
— Pentru măria ta sunt cel mai informat om de aici, se înclină boierul, -îmi placi, prietene, râse Vlăduț.
Solia la sultan s-a întors cumva?
— Acum o săptămână, când am plecat eu din lași, nu se întorsese, dar o așteptau din zi în zi.
— Atunci se va hotărî, aprecie Vlăduț. Cu pregătirile cum stați?
— Dacă fiecare solie care ne calcă pragul ar veni ca aceasta a măriei tale, cu oșteni în ajutor, n-am avea
habar, oftă boierul. Dar nu fiecare stăpân al solilor are înțelepciunea lui Vlad voievod, și nici solii nu sunt
stăpânii steagului din Stăuceni.
— Îmi cunoști steagul? Pe unde mai e?
— La Vaslui în tabără, măria ta, te așteaptă.
— Ascultă, jupâne, se opri Vlăduț, să nu-mi spui că vii direct de laIașila vamă ca să mă informezi. Cine
mai știa că vin încoace?
— N-a știut nimeni, măria ta, dar a fost o bănuială a nașului meu de botez, jupânul Toader. Dumnealui
m-a trimis anume la Dărmănești, cu voia hatmanului, ca să aștept solia lui Vlad vodă. Cunosc, așadar,
destule despre măria ta; dar că vei fi chiar măria ta solul, n-am știut.
— Ah, e o adevărată uneltire, zâmbi Vlăduț. Fii bun și lasă-te tras de limbă, jupâne postelnicel; n-am mai
fost aici de cinci ani și sunt curios.
— Întreabă-mă tot ce dorești, măria ta, sunt o carte deschisă...
Următorul ceas boierul îi povesti voios cele ce știa despre schimbările petrecute la curtea Moldovei,
despre vechii prieteni ai solului, despre oști și războaie. Vlăduț nu-l întrebă, totuși, nimic despre Maria: era
un lucru mult prea scump sufletului său ca să-l discute cu primul venit. îl aștepta pe Voicu, pe care-l
trimisese înainte la Dâmbu Stânii, să-i anunțe venirea. Boierul veni cu întârziere și gâfâind de osteneală,
găsindu-i abia în han la Dărmănești:
— Vin de la Suceava, unde sunt jupânul Mircea și jupânița cu ai lor, măria ta, s-au tras spre Cetate de
teama războiului. Jupânița voia să plece la lași, la tatăl lor, dar am oprit-o pe loc, să te aștepte...
Ca pulberea de pușcă se aprinse în Vlăduț nerăbdarea. Gândul la pedestrimea lui Joachim, care avea să-l
întârzie pe drum, îl hotărî:
— Plec la Suceava chiar acum, jupâne Voicu, eu cu Mureș. Rămâi aici cu Lixandru și Joachim. Dacă
nemții lui se îmbată și fac scandal în târg, spune-le că-i opresc de la prăzi: asta îi va potoli repede...
Zece minute mai târziu postelnicelul Gherasim căta uimit cum solul muntean piere pe drum în umbrele
înserării și ofta greu, știind că avea să fie mustrat de mai-marele său, hatmanul, pentru că nu și-a făcut
datoria pe lângă prețioasa solie a voievodului Vlad.
În lumina purpurie a răsăritului de soare zidurile orașului păreau că luaseră foc iar pomii neclintiți se
înălțau ca turnuri negre pe cer. Cumpenele fântânilor scârțâiau pe la răscruci, iar prin curți gospodarii își
începeau munca de fiecare zi. Așa, din mersul calului, Vlăduț băgă de seamă că orașul se mărise și înflorise,
multe uliți mari erau podite cu lemn iar prin fața prăvăliilor ucenicii măturau de zor, fluierând vreun
cântecel. Privindu-i muncind, nimic nu-i arăta pe acești oameni că ar ști ce putere se îndrepta asupra lor cu
sabia și pârjolul. Erau liniștiți și încrezători în soarta lor și în puterea cerească.
Iată și casa Toaderilor: mare, cu gard înalt și poarta sculptată măiestrit în lemn de stejar, cu mușcate
râzând la ferești. În curtea largă câțiva slujitori cărau apă la cuhnii și grajduri; unul aduse la scara cerdacului
un cal înșeuat. Apăru din tindă și boierul cel tânăr, căscând să-și rupă fălcile; îl urmă jupâneasa, aducându-i
vreun lucru uitat sau doar petrecându-l. Vlăduț se aplecă peste poartă, vesel:
— Jupâne vornic, un boier fălos ca domnia ta n-ar trebui să se scoale așa devreme: strici toate obiceiurile
dulci ale tagmei, zău!
Glasul și râsul de neconfundat alungară îndată somnul gazdei și o făcură pe jupâneasa Oana să țipe ușor
de surpriză. Mircea sări treptele câte două, repezindu-se în calea lui și strigând la slujitori:
— Ce stați? Deschideți-i mai repede măriei sale!
Poarta sări în lături și oaspetele se văzu tras din șa cu mare bucurie. Rămaseră îmbrățișați, râzând și
bătându-se pe umeri, până ce își amintiră de prezența jupânesei Oana, care coborâse la ei. însuflețiți, cei doi
prieteni se apropiară de trepte ținându-se încă de gât.
— Credeam că ajungi abia pe la prânz, măria ta...
— Mircea, eu aici voi fi întotdeauna doar Vlăduț, îl opri ferm Vlăduț, apoi râse: Am ajuns acum fiindcă
drumurile de-aia sunt făcute, ca să meargă lumea pe ele. Oamenii mei ajung abia diseară. Pe jupânul Mureș
îl mai știi?
— Cum l-aș putea uita tocmai pe Cerberul tău? râse Mircea. Dar pe jupâneasa mea o mai cunoști?
 Vlăduț se înclina deja în fața ei, sticlindu-și dinții cu voioșie.
— Nu uit niciodată femeile frumoase, frățioare. Dragă jupâneasă Oană, ți-a mărturisit vreodată soțul
domniei tale cum că tatăl său urma să-l lege de gard dacă mai amâna nunta voastră? Și eu l-am certat; dar
știm cu toții că fructele cele mai dulci sunt cele care se coc târziu...
— A avut grijă să nu-mi spună, jupâne Vlăduț, a știut dânsul ceva...
Oana se îmbujorase toată, de plăcerea vorbelor lui, dar și fiindcă era grea în cel puțin cinci luni, lucru ce
nu scăpase atenției oaspetelui. Vlăduț o sărută pe obraz și-i întinse un buchețel de flori de câmp:
— Acestea sunt în loc de „Bună dimineața”, jupâneasă Oană, până ce îmi vin bagajele din urmă. Cred că
mai e o copiliță oacheșă pe aici?
Flutură prin aer alte floricele. Mircea izbucni în hohote de râs:
— E și Ilincuța, dar doarme la ceasul acesta.
— Hei, dragii mei, ce bine e să fii copil, oftă Vlăduț. Măcar pentru somnul acesta dulce al dimineții... Ei,
dar plecai undeva, Mircea?
— La Cetate, să-l anunț pe hatman că vii; ieri n-am apucat.
— Da’ lasă-l pe hatman, frate, nu te-ai săturat să-l vezi în fiecare zi, de dimineața până seara? Mergem
amândoi la el mai târziu, și când va vedea chiar sursa veștii va uita să te certe.
— Ești un izvor de bună dispoziție pentru amărâți, Vlăduț.
— Și, mă rog domniei tale, cine-s amărâții?
— Unii care se așteaptă la destule necazuri în curând.
— Dragul meu, îl luă Vlăduț de umeri, ca să vorbești de război într-o zi frumoasă ca asta înseamnă să-l
mânii pe Dumnezeu. Fiecare lucru la timpul său. Vor veni și vor pleca iute, dar noi vom rămâne aici, fii
convins de asta. Până atunci, află că suntem flămânzi și însetați după drum, și dornici să ne închinăm unei
stăpâne a noastră...
Cei doi soți cătară unul la altul, înseninați.
— S-au dat deja poruncile la cuhnie, începu Oana, și puteți gusta până atunci colăcel cu brânză de oi și
pastramă...
Vlăduț nu mai asculta: simțise mișcarea așteptată sus, în cerdac, și înălțase fruntea. Maria se oprise în
umbra stâlpului înflorat al pridvorului, neîndrăznind să mai facă vreun pas, neîncrezătoare că a venit și că e
acolo. Privirile li se împletiră, lacome de a cuprinde cât mai repede și deplin făptura celuilalt.Vlăduț se simți
căzând în două lacuri adânci, albastre și minunate când privi în ochii ei. Porni spre ea încet, stăpânit,
oprindu-se abia la un pas în fața ei. Îi cercetă chipul drag și zulufii aurii, băgând de seamă că părul i se mai
închisese la culoare iar dulceața surâsului fugar era și mai încântătoare. Buzele ei se mișcară mute și
degetele i se ridicară, pipăindu-i obrazul ars de soare, umerii puternici, părul înfoiat ca o coamă de leu, apoi
iar obrajii și mâinile bătătorite de frâu și de sabie, știind din instinct că anii de depărtare îi fuseseră grei, dar
nu schimbaseră nimic între ei. Ochii i se umeziră, citind în privirea lui aceeași dragoste neclintită ca o
stâncă, pe care i-o înțelesese demult, într-o zi învolburată, sub coroana unui nuc. Își lipi tâmpla de pieptul
lui, prea fericită pentru a-i mai păsa de cei din jur. Vlăduț o cuprinse năvalnic, îngropându-și fața în inelele
părului ei, șoptind ceva, o izbucnire fierbinte a bucuriei ce-i cânta în suflet. Buzele li se găsiră singure; și
rămaseră topiți unul în celălalt, fericiți că se regăsiseră și că erau împreună, în sfârșit.
Uitat în curte, Mureș privea și nu-și venea în fire la vederea acelei visări, mândră ca o crăiasă din
povești. Tușind, se răsuci spre gazde și le descoperi șușotind. Slujitorii cătau și ei la minunea din cerdac și
își dădeau coate. Spre dezamăgirea lor, Vlăduț și Maria se despărțiră iute și se apropiară de capul scării
ținându-se de mâini. La semnul tânărului Mureș veni repede spre ei, curios ca un copil mic.
— Jupâniță, îți prezint un bărbat credincios și iscusit, care m-a apărat ca un frate, uneori chiar împotriva
voinței mele. Jupâne Mureș, jupâniță Maria e logodnica mea și stăpâna ta. Să-i fii credincios.
Mureș se înclină, simțind cum se moaie ca ceara sub privirea Măriei. Fata înaintă gânditoare spre el.
— Domnia ta ești cel care l-ai scos din temniță și l-ai îngrijit...
— N-am fost doar eu, jupâniță, protestă fostul lotru, dar ea clătină fruntea și făcu un gest nemaivăzut: se
înălță mult pe vârfuri și-l sărută pe obraz. Obrazul cu pricina se făcu roșu ca focul; Mureș se clătină, se scăr-
pină în creștet, apoi își frecă nasul, apoi se repezi în genunchi:
— Jupâniță, să nu te îndoiești... adică, voi fi întotdeauna credincios măriei sale... și măriei tale... vreau să
spun... până la moarte...
Se opri mormăind ca un urs, în timp ce jupâniță Maria urca brusc pe un piedestal uriaș, în fața căruia
avea să se plece mereu cu supunere și admirație. Vlăduț își stăpâni un surâs amuzat și păru să nu vadă nimic;
abia mai târziu, pe când erau la masă, se aplecă la urechea ei:
 — Ai devenit icoana la care se închină jupânul Gheorghiță. Dat fiind că nu e pe lume bărbat mai puțin
înclinat decât dumnealui să se plece la picioarele unei femei, socot că ai îmblânzit un urs tare morocănos.
— E un om cumsecade. Și mi te-a pus pe picioare, nu-i așa?
Schimbară o privire adâncă, fericită. Mâna lui îi găsi pe sub masă degetele și le cuprinseră cu delicatețe
fermă, mângâietoare. Pentru ei pieriră și bucate, și meseni, și poftă de mâncare. Ceilalți își făceau semne;
până ce Maria sări deodată în picioare, îngrozită:
— Plăcintele!...
Un râz grozav izbucni în jur, în timp ce Maria, roșie ca focul, fugi către cuhnie. Vlăduț se ridică,
mustăcind.
— Mă tem că eu sunt cauza. Mă duc să văd ce se mai poate salva...
Hohotele se întețiră; Mircea abia îi putu face semn să gonească mai repede în ajutorul surorii lui. Vlăduț
o găsi pe jupâniță scoțând tăvile din cuptor: erau cam arse, și de necaz fata prinse a suspina. Tânărul îi luă
ștergarele din mâini și o aduse la pieptul lui.
— Plăcinte să fie, ori iască?
— Voiam să ți le gătesc așa cum știu eu, se plânse ea. Râzi de mine?
— Sunt cele mai bune plăcinte din lume, o consolă el, însă adăugă imediat: Dar al naibii să fiu dacă de
plăcinte am eu poftă acum...
— Zău? se încordă ea. Ai așa multe pofte, măria ta?
— Doar vreo două sau trei, jupâniță, și una chiar acum, replică el vesel, strângând-o mai tare și
astupându-i gura cu buze flămânde și fierbinți. Jupâniță se agăță de grumazul lui; fuseseră uitate plăcintele
scorojite, sau altele, mai importante. Când apărură iar în sala mare, fără plăcinte și ținându-se de mână,
jupâneasa Oana strecură o privire semnificativă soțului ei, care își drese glasul, gata să toarne niscaiva apă
rece peste capetele înfierbântate. Vlăduț i-o luă înainte:
— Dragii mei, după masă merg la Cetate, la hatman, unde îmi aștept și oamenii, iar mâine dimineață
plecăm la lași. Sunt un sol foarte grăbit. Jupâniță, înțeleg că voiai să îți vezi părintele, așa-i?
— Da, e plecat de la Paști și avem multe de pus la cale pentru moșie.
— Atunci mă ofer să te însoțesc până acolo, dacă de dimineață ești gata și dacă fratele tău nu crede
cumva că lasă lupul paznic la stână.
Jupâniță bătu fericită din palme; obrazul vornicului se coloră ușor.
— Știi că am încredere în tine, Vlăduț, dar să plecați atât de repede...
— Călătorului îi stă bine cu drumul, frățioare. Dar fii liniștit, vom ajunge cu bine și ne vom închina
amândoi dinaintea jupânului Toader. Am, de altminteri, să vă transmit tuturor salutul măriei sale Vlad vodă.
Noutatea semnificativă îl lăsă pe Mircea cu gura căscată.
— Mulțumim măriei sale pentru înalta sa bunăvoință, rosti el automat, îl încredințăm de respectul nostru
preaplecat și de admirația noastră cea mai vie pentru glorioasele sale fapte de arme...
Vlăduțîl asculta atent, cu capul plecat pe un umăr.
— Bine, jupâne vornic, n-ai petrecut degeaba atâta vreme în solii la Buda. Voi transmite vorbele tale
frumoase, izvorâte dintr-un suflet cinstit, numai cam neîncrezător câteodată. Dar află că poți să-i spui
personal toate astea, căci vine încoace peste două luni, și nu singur.
— Asta-i o veste minunată! sări Mircea în picioare.
— Răbdare; două luni pot fi foarte mult sau foarte puțin, depinde de mersul tratativelor cu turcii. De
aceea mă grăbesc. Deci? Maria vine?
— Firește, mormăi Mircea. De o săptămână își pregătește bagajele, mâine dimineață va fi gata de drum.
— Ce femei îți iei? o întreba Oana pe Maria.
— Pe Irinuca. E o copilă, dar nu se teme de drumuri lungi.
— Credeam că vei refuza altă cămărășiță, șușoti Vlăduț spre ea, cu ochii jucându-i în cap . Doar mă ai pe
mine...
Jupânița se roși ca macul și îl fulgeră pe îndrăzneț cu o privire teribilă. El deveni într-o clipă atât de
nevinovat și demn încât Maria nu rezistă în supărarea ei mai mult de o secundă: întoarse fruntea pentru a-și
ascunde surâsul. Dar gropițele din obraji o trădară lesne, și Vlăduț își răsuci mustața, cu aceeași demnitate
afectată care nu înșela pe nimeni. Străluceau amândoi de bucurie și se sorbeau din ochi. Aveau înainte cinci
zile de drum în care urmau să fie împreună tot timpul, și gândul acestei călătorii îi însuflețise pe amândoi.
Venise rândul lui Mircea să râdă în sine de zăpăceala și fericirea copilărească în care se adâncise prietenul
său, de aceea tuși cu mare asprime:
— Jupâne sol, poftește cu mine la Cetate imediat, ai multe de făcut.
 — Întotdeauna e atât de tiran soțul domniei tale? se răsuci spre Oana.
— Nu întotdeauna, jupâne Vlăduț, râse ea. Numai cu oaspeții dragi.
— Și doar când vin de la drum lung, completă Mircea. Hai, prietene, nu mai pierde vremea, căci ochii
albaștri nu pleacă de aici fără tine...

Vlăduț aproape că nu mai recunoscu Cetatea. După cutremurul de acum trei ani, când unul din turnuri se
surpase, reparațiile și lărgirea zidurilor făcuseră din Cetatea Sucevei o înșiruire de turnuri, contraforturi,
șanțuri, creneluri și ambrazuri imposibil de cucerit. Doar ici-colo se mai vedeau vechile părți ale zidurilor,
lesne de recunoscut datorită culorii întunecate a pietrelor; în rest cetatea strălucea în soare albă și curată ca o
mireasă. Totul părea liniștit; Mircea îl asigură însă pe Vlăduț că meșterii tunari erau pe ziduri, unde așezau
noile bombarde aduse de la Brașov. Arsenalul gemea și magaziile erau pline-ochi cu de toate, pregătite
pentru asediu lung. Curios, Vlăduț își vârî nasul peste tot și-l copleși pe Mircea cu întrebări, până ce acesta
își dădu exasperat brațele în lături:
— Nu mai pot! Nici un sol n-are voie să știe atâtea despre cetate...
— Eu sunt un sol mai deosebit, căci trag sabia alături de voi, aminti Vlăduț. Vrei laude? Nu laud, ci mă
mir și admir: aici a fost o muncă de uriași, frate, și o pungă de Cressus.
— Uriașii au fost răzeșii noștri, care sunt datori la lucrul cetăților, l-au supravegheat căpitanii domniei.
Cât despre pungă, venitul vămilor merge de ani de zile în construcții. Vistiernicii cunosc suma exactă.
— Și măria sa.
— Mai ales măria sa.
— Cum de are, atunci, atâta bogăție? Oricât de gospodar ar fi un om, asemenea efort de război
secătuiește orice pungă. Regele Matei, de exemplu, e nevoit să întrerupă un război de îndată ce-l pornește...
— Mă ațâți cu bună știință, râse Mircea. Regele Matei e milogul Evropei, dragul meu; îi stoarce pe
principii creștini pentru războaie pe care maiestatea sa nu le-a făcut niciodată decât silit și în ultimul ceas.
Dar e destul de isteț să le înflorească. Păi știi cum s-a lăudat anul trecut în fața solilor venețieni? Că sultanul
n-a mai cutezat să vină asupra Moldovei doar fiindcă el, regele, a declarat că Moldova e vasala sa. Haida-de!
Când toată lumea știa că sultanul era, de fapt, bolnav de gută și i se umflaseră picioarele. Asta-i cinste? Tu
să-mi răspunzi, căci, după câte zicea jupânul Țamblac, te-ai declarat prieten cinstit al maiestății sale.
— Dragul meu, surâse malițios Vlăduț, să devii prieten cinstit al vărului Matei e ca atunci când o fată
devine nevastă: nu mai e fată. Ori una, ori alta. Dar nu-mi pot îngădui să-l critic oficial, de aceea tac.
— Și, neoficial, îi zvânți oamenii în bătaie, adăugă vornicul pe același ton. Asemenea prietenie cinstită
mă înfioară de mulțumire.
— Mie-mi zici? râse celălalt. Dar nu mi-ai spus cum stați cu banii.
— A stat vreodată cineva bine cu banii? Dar nu ne plângem, ca alții...
Vlăduț clătină fruntea, privind gânditor dincolo de ziduri, unde se întindea marea de acoperișuri a
târgului. Sub zare se simțea dunga neagră a codrilor de stejar. Era un ținut îmbelșugat, dăruit cu toate
roadele pământului. Și-l închipui ars și pustiit de hoardele păgâne, și se cutremură. Păli și încleștă pumnii.
— Niciodată! șopti îndârjit. Lângă el Mircea devenise atent la drum.
— Vine hatmanul, Vlăduț.
Plecat de dimineață în satele de răzeși ale cetății, portarul Sucevei fu întâmpinat la ușa spătăriei de finul
său, vornicul Toader, care-i lipsise azi de la slujbă. Se încruntă la el, gata să-l mustre pentru păcatul leneviei,
dar vornicul i-o luă înainte cu nepăsare:
— Am primit un sol de la Bălgrad, jupâne Șendrea, cu alai mare, și am căutat gazde pentru toți prin
târg...
— Ce sol? aruncă hatmanul repezit. Ce hârtie are?
— Păi, șovăi vornicul, n-a vrut să-mi arate, cică e grăbit tare și doar cu domnia ta stă de vorbă. Abia l-
am îmbunat, sforăie ca un armăsar.
— Nu-mi plac solii grăbiți și nervoși, aduc numai necazuri, mormăi Șendrea peste umăr, pășind în
cabinet. Mircea îl urmă ascunzându-și încântarea: într-adevăr, la auzul ușii care se deschidea solul se răsuci
încet, arătându-se vederii hatmanului. Aiurit, acesta cătă la zvăpăiatul de fin, care-l înșelase așa frumos, apoi
la chipul semeț și binecunoscut al solului, după care izbucni în râs:
— Ești cel mai mare mincinos din Suceava, Mircea, dar te iert pentru bucuria ce mi-o faci... Dă-mi voie
să te îmbrățișez, jupâne Vlăduț!
— A mai fost vreodată primit astfel vreun sol polon ori ungur aici, la Cetate? se miră zadarnic Vlăduț, în
timp ce hatmanul îl cuprinsese deja în brațe puternice ca niște labe de urs. Hatmanul îl pipăi curios.
 — Ia să te văd, băiete: arăți altfel decât ultima oară când ne-am văzut.
— Și când ne-am certat, adăugă zâmbind Vlăduț. Eram supărat rău. -Aveai dreptate, dar nici noi nu
aveam de ales.
— Știu, dar s-a înțeles că ați gonit pe drac și ați pus în loc pe tată-său. Cu jumătăți de oameni nu vom
avea niciodată decât jumătăți de măsură și toptan de necazuri. Sper că am învățat cu toții asta.
— Vicleanule, îl dojeni Șendrea, și domnia ta l-ai ajutat pe Laiotă.
— N-am avut încotro.
— Și le-ai vârât tuturor bețe în roate; chiar și nouă, cu Basarab cel tânăr.
— N-am avut încotro, jupâne Șendrea, repetă Vlăduț. Într-un an au fost cinci războaie peste țara mea:
prea destul și fără folos.
Hatmanul îl privi printre gene.
— Ți-ai ținut toate făgăduielile față de noi, dar cred că ceva îmi scapă. Știi ceva de adevărata soartă a
Radului vodă?
Pe chipul tânărului nu se citi nimic când ridică din umeri:
— Ce știu eu știe și părintele meu, jupâne Șendrea. Sau invers. De ce, aici s-a auzit altceva decât că a
pierit cu sabia în mână?
— În cursul unei vânători, completă hatmanul. Și cei acuzați că am fi ucis un om bolnav suntem noi,
moldovenii.
— Radu vodă nu era mai bolnav decât mine sau decât domnia ta, grăi nepăsător Vlăduț. Ce bolnav
gonește călare prin munți, la vânători? Ciudat, de ce mi se pare că regretați moartea unui om care v-a făcut
atâtea necazuri și v-a urât atâta vreme? M-aș putea înțelege pe mine sau pe părintele meu, nu pe voi.
— Ăă, e complicat, începu hatmanul, cătând cu coada ochiului la Mircea, care pricepu și ieși prelins din
încăpere. Șendrea continuă: Nu atât noi ne interesăm de soarta lui, cât familia lui.
— Pe care domnul meu a anunțat-o după cuviință.
— Da, și-i mulțumim. Dar, vezi, doamnele ar vrea să știe mai multe.
— Normal, doar sunt femei. Din păcate nici noi nu știm totul. Dar nădăjduim că doamnele sunt
sănătoase și se simt bine.
— Da, slavă Domnului!
— Stăpânul meu și-a exprimat dorința de a le aduce la curtea sa; și, cum domnița a atins vârsta
măritișului, stăpânul meu dorește să-i afle un soț după rangul ei. Doriți tratative pentru eliberarea lor?
— Nu mai sunt ostatice după moartea Radului vodă, ci oaspeți aleși ai domniei moldovene, replică
hatmanul. Sunt libere să plece unde vor, dar nu se grăbesc. De ce vă grăbiți voi? Discutăm, dacă vrei,
nepoate.
— Atunci discutăm, primi Vlăduț. Unde le pot găsi, să mă închin la picioarele măriilor lor și să le
transmit încurajările stăpânului meu?
— Sunt la Iași...
Fulgerător Vlăduț revăzu în minte plimbarea de azi prin Cetate. Mircea îi spusese că doamna Maria de
Mangop e aici, cu restul coconilor domnești, pe când Alexandru vodă e cu tatăl său la lași. Că familia
domnească stătea în capitală când voievodul se pregătea de război și alerga prin toată țara, era firesc; dar că
ostaticele erau lângă domn - nu ostatice, scrisese Ștefan vodă, ci oaspeți dragi - când doamna țării nu era
acolo, asta putea însemna mai mult.
— Atunci, jupâne Șendrea, le voi găsi la lași, se înclină tânărul. Voi mulțumi și măriei sale Ștefan
voievod pentru prietenia arătată acestor nobile femei încercate de soartă. Dar mă vor primi oare?
— De ce nu?
— Păi, șovăi el, sunt cine sunt și am avut un rol în căderea Radului vodă. Au tot dreptul să mă
dușmănească, nu?
Hatmanul găsi motivul întemeiat, dar flutură palma prin aer.
— Nu-ți face griji, nepoate, nu-ți poartă pică. Domnița, mai ales, are aplecare spre fapte vitejești și
oameni curajoși, și, auzind cine ești de fapt, a declarat măriei sale că ea a simțit ceva și că nu-i pare rău că
te-a ocrotit cândva în fața lui Savu. Hm, făcu Șendrea, copila asta parcă n-ar fi a Radului vodă. E o adevărată
urmașă de Basarabi.
— Probabil că e la fel de frumoasă ca tatăl ei. Promitea multe.
— Cred că și-a ținut promisiunea, mărturisi zâmbind hatmanul.
„Tânără, frumoasă și aprinsă ca o văpaie”, socoti Vlăduț, dumerit. „Stă lângă Vodă când doamna țării
nu-i acolo. Motivul? E nepoata lui dragă.
 S-o spună lui mutu’ că Vodă a ajuns la vârsta neputinței; ba, dacă nu mă înșel, se spune că Ștefan vodă
are ochi prea ager la așa ceva, iată o veste interesantă pentru tata, mai ales că hatmanul ține partea domnului
său. Auzi, să discutăm! Discuția e amânare, și amânarea înseamnă anulare. Zău, or fi muierile ciudate, dar
nici bărbații nu-s mai breji când pică în mrejele lor. Care o fi aici rolul - sau vina - doamnei Maria de
Mangop? Faptul că nu știe românește?”
— Ai căzut pe gânduri, observă hatmanul.
— Mă întrebam dacă nu era domnița Maria Voichița mai potrivită pentru regele Matei decât principesa
de Aragon. Și mă încredințam singur că soarta căsătoriilor politice e tristă, deoarece leagă între ei un bărbat
și o femeie pe care, de fapt, nu-i leagă nimic din ceea ce trebuie să fie. Mă gândesc la înțelegere și dragoste.
— Asta pun pariu că n-ai învățat-o de la Vlad vodă, făcu hatmanul. Dragostea vine și se duce; rămâne
obișnuința.
— Poate că da, depinde. Nu știu.
— E o mâncare pe care n-ai gustat-o; dar are alt gust de fiecare dată, așa că nu poți ști. Ai văzut-o pe
jupânița Maria?
— Da, tresări tânărul.
— Ce zice tatăl tău de logodna voastră? Auzeam că Vlad vodă ar fi promis lui Vas de Czege să-și
însoare un fiu cu fata contelui?
Țamblac lucrase harnic la Buda, sorbind șoaptele ca un burete, pricepu Vlăduț. Ah, juca dur jupânul
Șendrea sub masca lui de mâță blândă! Dar era unchiul Măriei, nu? Era normal să se intereseze.
— Părintele meu nu zice nici da, nici ba, dar e binevoitor. Cât despre fiica contelui de Czege, e abia o
copiliță de doisprezece ani, mai potrivită unui mezin catolic decât unui fiu ortodox îmbătrânit în rele, ca
mine, și îndărătnic din principiu ideii de căsătorie politică.
— Asta clar n-ai învățat-o de la Vlad vodă! râse Șendrea, liniștindu-se vădit. Să te porți frumos cu
Maria... deși, firește, nu eu hotărăsc...
Vlăduț se înclină, recunoscător la urma urmei acestui interes firesc. Hatmanul îl bătu ușurel pe umăr, și
tânărul știu că ajunseseră la lucrurile serioase.
— Cât de mari sunt amânările regelui privind adunarea oastei?
— A convocat oastea la Turda pe 25 Cuptor. Vlad vodă s-a zbătut să obțină o dată mai apropiată, dar
regele a motivat prin necesitatea refacerii oastei după campania din Serbia și strângerea recoltelor din câmp,
l-a dat, în schimb, măriei sale mână liberă, iar el va grăbi adunarea oastei, știind nevoia în care vă zbateți.
Banii vin greu însă, căci regele face pregătiri pentru aducerea logodnicei sale prin Dalmația, iar turcii au
aflat și hărțuiesc mereu Dalmația și Styria ca să îi taie drumul, ceea ce înseamnă alte oști și alți bani.
— Satul arde, baba se piaptănă, concluzionă hatmanul.
— Domnia ta ai spus-o, murmură tânărul. Șendrea zâmbi o clipă.
— Ești un sol cinstit, nepoate. Deci, banii vin greu. Și Bathory?
— Se înțelege de minune cu măria sa, dar nu toți nobilii ardeleni dau zor la oaste. Unul dintre ei e
Vingard, de exemplu.
— De ce să-i ceri omului ce nu poate da, adică loialitate, oftă Șendrea. Important e să vină la oaste.
Sultanul s-ar bucura de orice amânare a creștinilor, căci el nu stă cu mâinile-n sân. S-a unit cu tătarii, care
amenință Polonia, și Cazimir craiul a poruncit voievodului Podoliei să fie atent, pentru orice eventualitate.
Dar nu avem nădejde în oștenii podo- lieni, cunoscând firea slabă a regelui lor.
— Câți oșteni aveți?
— Treizeci și opt de mii, fără garnizoanele cetăților.
— V-am mai adus o sută de pedestrași de elită și cincizeci de călăreți, cu Joachim în fruntea lor. Toți au
fost la Șabaț și Srebenica.
— Știam că n-ai să vii cu mâna goală, murmură Șendrea. Vă suntem adânc recunoscători, nepoate,
măriei sale Vlad vodă și ție.
— Eu, personal, cât și măria sa, vă suntem cu atât mai recunoscători, jupâne Șendrea.
— Acum ești mulțumit? puse hatmanul o întrebare mai veche.
— Mulțumit voi fi, jupâne Șendrea, când țările noastre vor fi ca una. Soci, Vodnău, Teleajen și altele ca
ele să rămână doar o amintire tristă; să nu mai fie o problemă Chilia. Am auzit că ați pus să fie dărâmată
cetatea și părăsită. Stăpânul meu întreabă dacă era cu adevărat necesară această măsură față de un oraș cât
Brașovul.
— Chilia a fost mereu o problemă delicată între noi, recunoscu hatmanul. După asediul turcilor din vara
trecută, ne-a fost limpede că Cetatea Albă și Chilia trebuie întărite. Cetatea Albă a fost cea dintâi fortificată,
dar pentru Chilia n-am mai avut bani și am fost nevoiți s-o dărâmăm pentru a nu cădea în mâinile turcilor.
Dar construim o cetate de pământ la Dunăre, să stea spin între sultan și Laiotă, să-i împiedice să se unească.
Nu vom ceda Chilia turcilor nici morți, să se știe asta!
Vlăduț se înclină, mulțumit că ridicase problema Chiliei. Solia lui în Moldova nu era superficială, iar în
anumite cazuri avea poruncă să fie chiar nemilos. Unii puteau numi asta nerecunoștință! Dar, cerând acum
mult, se puteau tocmi mai bine în viitor. Vlăduț știa că nu-l vor putea ocoli, și se jurase că nu se va lăsa dat
deoparte tot războiul.
De parcă ar fi bănuit ce-i umbla prin minte, hatmanul surâse:
— Cred că ne vom înțelege bine, deși uneori îmi pare rău că nu te-ai născut moldovean. Dar cine știe? Ai
legături tari și folositoare aici...
„Vulpoiule, gândești să mă manevrezi prin Toaderi?” cugetă tânărul.
— Ai dreptate, rosti el nevinovat, și îmi pare bine că-i așa. În Moldova mă simt ca acasă, e un lucru pe
care doar domniei tale ți-l pot spune. Am o slăbiciune pentru ținutul acesta al Sucevei, de parcă vreodată, în
altă viață, aș fi trăit aici. O fi moștenirea sângelui Mușatin al bunicii? Nu știu, dar nădăjduiesc ca acest strop
de moldovenism să nu aducă melancolie în sufletul jupâniței Maria, când va fi la Târgoviște.
Hatmanul nu se lăsă înșelat și pricepu aluzia, de aceea grăi:
— În ciuda sângelui Mușatin, ești muntean până în măduva oaselor.
— Niciodată n-am fost altceva, jupâne Șendrea, știi asta.
— Asta a făcut întotdeauna farmecul și necazul discuțiilor cu măria ta. împăciuitor, Vlăduțîl îmbrățișă cu
sinceritate pe hatman.
— Sunt cel mai bun prieten al domniei moldovene, și asta o spun în numele meu și a tot ce aș putea
reprezenta eu aici. De ce să ne hărțuim cu vorbe, când avem atâtea în comun? Mai bine spune-mi despre
episcopia catolică, despre cum voiți să micșorați influența monseniorului Petru în Moldova? A venit vreun
pelerin papistaș în ajutorul vostru? Apelul Papei a fost citit în toate bisericile catolice din Evropa, și de
atunci a trecut o lună.
— Au venit dintre ardeleni, fiind mai aproape de noi.
— Nu prea se grăbesc la iertarea păcatelor, zeflemisi amar Vlăduț.
— Nu prea, conveni Șendrea. Dar mai e timp. De munteni nu întrebi nimic? Laiotă îți poartă sâmbetele.
— Și eu lui, replică Vlăduț. Aflăm destule prin muntenii care pribegesc la noi. Că Bocskay și Cazan l-au
făcut să pună preț pe capul meu? Și ce-i nou? începutul l-a făcut Radu vodă, iar el nici nu știa cine sunt.
— Nu pari temător, nepoate, dar noi ne gândim că Laiotă vrea să-i atragă lui Vlad vodă atenția asupra ta
pentru a-l lovi, de fapt, pe el.
— Ne-am gândit și noi la asta și am luat măsuri. Măria sa are cei mai tari oameni; dar, firește, dacă și
domnia ta crezi la fel, îi voi transmite imediat. Am prea mare încredere în iscusința dumitale ca să n-o fac...
Mircea vârî capul pe ușă în acel moment, destul de grăbit:
— A sosit în târg alaiul jupânului Vlăduț, mi-au trimis vorbă...
— Vrei să-i cercetezi? îl pofti solul pe hatman. îl vei cunoaște pe herr Joachim, căpitanul pedestrimii
nemțești trimisă de stăpânul meu în dar domniei moldovene. Sunt asemenea trabanților și la fel de cruzi ca
ienicerii; trebuie doar să le arăți dușmanul, și apoi știu ei ce să facă.
— Joachim de la Vișegrad? se interesă Șendrea, uimit.
— Chiar el. Regele a pierdut un comandant de garnizoană iar măria sa a câștigat un oștean fără cusur.
Cum să nu cred că roata se întoarce? Oricât s-ar zbate, soarta lui Laiotă e pecetluită.
Hatmanul primi optimismul tânărului cu o clipire de înțelegere și porniră spre grajduri, să-și ia caii.
După ce trecură de cele două șanțuri de apărare îl văzură pe postelnicelul Gherasim așteptându-i pe drumul
orașului, cu un zâmbet larg de bucurie pe fața-i tânără. Vlăduț se aplecă în șa la urechea portarului Sucevei:
— Jupânul postelnicel e un flăcău voios, te rog nu-i strica ziua.
— De ce? se arătă surprins Șendrea.
— Poartă în deget inelul cu cap de bour al domniei tale; e o imprudență, chiar dacă l-a aurit ca să treacă
neobservat. Când l-am văzut, la vamă, am știut că sunt așteptat aici de un prieten vechi al meu din Pesta,
căruia îi mulțumesc pentru primirea călduroasă...
Hatmanul îl privi cam pieziș, simțind că unul din viitoarele puncte fierbinți ale tratativelor va fi,
obligatoriu, lista iscoadelor moldovene la Târgoviște. Vlăduț venise bine dăscălit și își arăta un pic ghearele,
doar așa, din plăcere. Făcuse ucenicie aspră lângă un maestru.

În după-amiaza celei de-a cincea zi de drum, după ce înnoptaseră la Cucuteni, oamenii lui Vlăduț
pătrunseră pe valea Bahluiului și ajunseră la lași fără vreo întâmplare mai deosebită, exceptând, firește,
prezența jupâniței Maria între ei. Aflaseră cu toții cine este și văzuseră atenția aprinsă pe care i-o arătau
stăpânul lor și jupânul Voicu. La sfârșitul călătoriei herr Joachim clipea cam aiurit, Lixandru căzuse pe
gânduri și toată lumea, de la ultimul oștean până la căpitani, îi mâncau jupâniței din palmă, stârnind râsul
jupânului Gherasim. La un moment dat postelnicelul se aplecă la urechea lui Lixandru.
— Stăpânul domniilor voastre are gust și noroc, fără îndoială. Să pui mâna pe cea mai frumoasă fată din
Moldova nu-i la îndemâna oricui. S-au bătut boieri vestiți pentru ea, unul fiind și pârcălabul Cetății Albe.
— Nici stăpânul nostru nu-i oricine, jupâne Gherasim.
— Așa-i, dar recunoaște, pan Boloșin, că dragostea n-are nimic de-a face cu rangurile. Privește-i numai:
ea vorbește măsurat și gingaș, ca de obicei - eu o cunosc, părinții noștri fiind cumetri - iar el se poartă cu
multă stăpânire, având ochii noștri în spate. Se tachinează amândoi, râd sau vorbesc de recolte, drumuri și
război; dar lasă-i singuri și vei vedea că pășim pe jăratic.
Observația boierului moldovean era prea exactă, însă atmosfera drumului domol printre dealuri
împădurite și pe văi răcoroase, aerul proaspăt și mișcarea făceau să circule mai repede sângele în vine, orice
necaz să pară mărunt și fiecare clipă să fie gustată în libertate, fără teamă. Dar, cum orice început are și
sfârșit, așezarea lașilor se ivi printre coline și solia din Ardeal reveni la realitate. Solul își trimise oamenii la
palatul domnesc, iar el însoți rădvanul câteva ulițe mai sus, pe dealul Copoului, la gazda jupânului Toader.
Stăpânii casei erau doi moșnegi cam surzi, veri cu postelnicul, care săriră imediat cu poftiri și bunătăți
când jupânița le poposi în ogradă. Cât despre Toader postelnic, era dus la palatul domnesc încă de azi
dimineață și nu se întorsese, căci avea de primit o solie de la sultan.
— Despre partea asta, nepoțică, poate Vodă să-i taie bucăți și să-i dea la câini, răcneau moșii cei
strașnici. Așa cum suntem, n-am uitat să ținem sabia și vom sta în ajutorul acestor tinereți cu oase slabe...
Însuflețit, Vlăduț se despărți iute de jupâniță și se întoarse la curte, unde Gherasim se învârtise ca
prâsnelul și pusese totul la punct: nici nu păși bine Vlăduț în curtea palatului și postelnicul Toader veni spre
el, înalt și bălan, cu barba mai zburlită ca de obicei.
— Fii binevenit, fiule!
Spre marea mirare a celor nimeriți în curte, strălucitul sol se aplecă și sărută respectuos mâna falnicului
boier moldovean. Mai înalt cu un cap, Toader îl săltă în brațe ca pe un copil. Vlăduț râdea:
— Îmi rupi oasele, cinstite postelnic. Zicea cineva că ai îmbătrânit?
— Nu mă dau pe unul mai tânăr, fiule, se făli boierul, iar pe chipul lui se ivi un zâmbet șiret: Nu-i nici
unul în stare să mă învingă.
— Nici la numărul pocalelor cu Nicorești? primi provocarea Vlăduț.
— Am un butoi la gazdă, fiule, dacă te încumeți seara asta...
— Aș primi cu dragă inimă întrecerea, dar nu știu programul soliei...
— Fii liniștit, le-am rezolvat eu pe toate. Vodă e plecat la Podul Iloaiei și se întoarce abia mâine
dimineață, când primește și solii în audiență. Oștenii tăi vor sta în tabăra domnească iar boierii tăi la megieșii
gazdei noastre, unde am oprit eu mai demult odăi. Nu găsești în tot orașul camere libere de când e curtea lui
Vodă aici, iar dacă ai nevoie de boierii tăi, e destul să-i strigi, căci veți sta gard în gard.
— Înțeleg că mă așteptai, jupâne Toader?
— Ca să fiu sincer, da. Am auzit că au pus muntenii preț pe capul tău și m-am rugat de Vodă să te
anunțe, dar măria sa a făcut mai mult, căci te-a cerut înaltului tău părinte.
— V-ați dat mâna pentru a mă cocoloși, murmură înciudat Vlăduț.
— Ba am fost egoist, râse boierul. Am vrut pentru stăpânul meu un oștean călit în luptele din Serbia.
Măria sa e foarte curios să afle cum s-au petrecut luptele, și, întrucât cunoaște felul prea laconic în care Vlad
vodă își compune scrisorile, s-a gândit să întrebe și pe alții.
— Credeam că s-a lăudat destul solul ungur, zeflemisi tânărul.
— Măria sa nu vrea vorbe sforăitoare, ci voiește acea pietricică tare și zgrunțuroasă ca diamantul, numită
adevăr. În plus - și aceasta o spun doar urechilor tale - de un an de zile primește atâtea laude mieroase de la
domnii Evropei și nici un ajutor adevărat, încât i s-a acrit de dulce și azi preferă pe unul cu care să se hârâie
și care să-l împungă, dar care să îi stea în ajutor la nevoie. Adică unul ca domnia ta, fiule.
— Ce aud, că a venit solie de la sultan?
— A venit dimpreună cu solul nostru la Adrianopole, jupânul Stanciu.
— Am picat la timp, îngână Vlăduț. Așadar, mâine se va alege.
— Mda, murmură postelnicul, și o umbră amenințătoare se întinse pe chipul său, întunecându-i ochii
albaștri. Vlăduț se încruntă.
 — Sfatul se zice? Curtenii?
— Toți sunt alături de măria sa Vodă.
— Chiar și cei care se juraseră să-și lase dregătoria pentru negoțuri?
— Mai ales aceia, pricepu boierul aluzia. Vodă are nevoie să-i fim toți în jur, cu inima și sabia. Acum nu
va mai fi nici o ludă, vei vedea...
Duhul neliniștit al pieritului vornic Isaia flutură deasupra lor; îl alungă tot boierul, cu o ridicare
războinică a bărbii ca un pămătuf.
— După execuțiile din Vaslui Vodă a schimbat din dregătorii o seamă de boieri, pe unii i-a mazilit, pe
alții, tineri, i-a ridicat. Spinul trădării a pierit în Țara Moldovei; dar se pare că asemenea spin dă roade la
Târgoviște. Mărioarei nu i-am spus de premiu.
— N-avea rost, aprobă încet Vlăduț. De ce să-și facă gânduri negre?
— Oricum și le face, Vlăduț. Ca să ceri cuiva să nu se teamă pentru cineva înseamnă să-i ceri să nu mai
iubească. S-a temut pentru iubitul ei, a sorbit fiecare veste despre Muntenia și despre tine, deși se prefăcea
că habar n-are și n-o atinge nimic. Iar noi n-o puteam alina, ei un singur om îi trebuia. Uite-așa se desprind
puii de cuib.
— Oamenii se desprind mai greu, zise tânărul, dovadă că la Suceava se pregătea de drum lung, să-și
vadă părintele.
— Te pomenești că ai adus-o încoace? sări dumerit postelnicul. De aceea mustăcea finul Gherasim și mă
tot trimitea la gazdă?
— Chiar așa, jupâne Toader.
— I-auzi ce copilă aprigă mai am și eu, să alerge cale de optzeci de mile până la părintele ei! își scărpină
încântat ciuful postelnicul. Păi, dragii mei, butoiul acela va plăti grea vamă seara asta!
Își pieptănă cu degetele cârlionții bălani, apoi cătă serios la tânăr.
— E vreun răspuns pentru mine?
— Părintele meu îți transmite salutul său, atât domniei tale, cât și familiei domniei tale.
— Pare un răspuns bun, se însenină boierul.
— E un răspuns bun.
— Îi mulțumesc pentru adânca înțelegere și bunăvoință. Fiind părinte, știe gândurile și grijile care apasă
asupra noastră...
— Domnia ta, îl opri Vlăduț, eu sunt foarte serios și nu cedez ușor. Jupânița Maria mi-e dragă de copilă,
și nu doresc altceva decât să-i fac viața frumoasă: asta voiam să auzi de la mine înainte de orice.
— Iar eu nu-mi pot dori alt băiat mai bun. Dacă măria sa nu se opune, vă dau oricând binecuvântarea.
Se priviră în față, bucuroși că-și spuseseră ce trebuia spus, apoi porniră împreună spre poartă.

Dimineața zilei de 14 Florar se înălțase călduroasă, fără pic de vânt. Ca în fiecare primăvară, oamenii
erau la câmp ori își vedeau de vite și de treburile zilnice. Ieșenii, mândri de orașul lor, care creștea asemeni
anticei Rome, pe șapte coline, se obișnuiseră ultimii ani cu prezența lui Vodă între ei. De când ochii măriei
sale cercetează pustiul tătăresc și coloniile italiene de la mare, Iașiul a devenit loc de popas ales al
domnitorului. Pe lângă depozitele negustorilor italieni, greci, nemți și lehi care merg de la Cetatea Albă și
Chilia la Hotin, Liov și Danțig, plătind vamă la lași, s-au înălțat și casele domnești. Odată cu Vodă vin în
oraș mii de curteni, slujitori și alți dregători care au nevoie de odăi, hrană, grajduri și mărfuri subțiri, care se
plătesc cu galbeni buni. Afacerile înfloresc, orașul trepidează de viață, oamenii se îmbogățesc și casele se
înalță mândre în soare. Azi însă, un vuiet surd mocnește sub liniștea aparentă. Sosit ieri de la sultan, jupânul
Stanciu s-a dus direct la Vodă, la Podul Iloaiei, iar azi Vodă a sculat din așternuturi sfetnicii cu noaptea în
cap și s-a închis cu ei în odaie. Zvonurile s-au întins în oraș ca focul: ba sultanul a murit; ba face pace, presat
de unguri; ba craiul ungur a făcut el pace cu turcii, lucru de înțeles dacă ne amintim că a făcut pace și cu
ticăloșitul de Laiotă; ba una, ba alta, că nu mai știe omul ce să creadă. Și, de fapt, ce ne interesează pe noi ce
face craiul polon sau ungur, câtă vreme buruienile au crescut în câmp iar vitele cer de mâncare? De-aia stă
Vodă ca un soare între boierii lui; dacă Vodă poruncește să mergem la război, mergem la război; dacă
socoate că e mai bine să stăm acasă, stăm și ne vedem de treburi. Iar dacă vin haitele păgâne peste noi, să
afle că nu ne temem de ploaie sau căldură, să știe că Vodă are căpitani pricepuți iar noi ținem de la moșii
noștri arme agățate în cui, gata să le folosim...
Cam așa se vorbea pe ulițele lașilor, pe când la casele domnești se strângeau solii: cel polon, cel turc și
cel al lui Vlad vodă. Se spune că pan Ladislau, cum îi zic ungurii lui, ar fi chiar feciorul domnului și că ar fi
adus în dar oșteni, arătând astfel că stăpânul său e mai presus ca înțelegere de mulți crai apuseni, care
dăruiesc doar vorbe. Cât timp așteaptă intrare la Vodă, solul voievodului Vlad e privit pieziș de solul turc,
care a aflat cine-i și vede supărat alianțele beiului moldovean...
Însoțit de Joachim, Voicu și Lixandru, Vlăduț îl urmă pe postelnicelul Gherasim spre sala Sfatului. Era
tulburat, și emoția îi spori când păși în sala largă și dădu cu ochii de adunarea celor mai mari boieri ai
Moldovei și de domnitorul acesteia, Ștefan vodă. Tânărul nu-l mai văzuse de trei ani; în ciuda straielor
scumpe și strălucitoare, voievodul părea îmbulzit de griji, iar pletele bălane erau înspicate de fire argintii.
Era, totuși, la fel de drept în spate și iute ca un flăcău; răspândea în jur același aer de putere liniștită, care-i
era specific, iar cei de lângă el nu puteau să nu fie influențați de prezența lui neîmblânzită, care părea să
măture ca un val uriaș orice șovăială sau neîncredere. Ca de fiecare dată, Vlăduț se simți plin de bucurie
când îl văzu; i se închină adânc și smerit, mai mult decât orice sol care i se închinase vreodată. Domnitorul
făcu atunci un gest nemaivăzut: coborî treptele tronului aurit, înaintă spre el și îl îmbrățișă în fața tuturor,
cinstire care stârni freamăt uimit și murmur între curteni.
— Salut în domnia ta nu doar pe fostul comis Chiriac, cel care ne-a salvat viața la o vânătoare de zimbri,
rosti limpede domnul. Salut în domnia ta pe iubitul nostru văr, Vlad voievod, slăvitul tău părinte, și gândul
său de ajutor pentru noi. Fii binevenit în lași, nepoate Vlad.
— E o mare cinste pentru mine să pot felicita pe învingătorul de ieri, de azi și de mâine al
necredincioșilor păgâni, grăi cu respect tânărul. Transmit măriei tale și curții măriei tale și felicitările
stăpânului meu, Vlad voievod, precum și mulțumirile sale pentru tot ajutorul primit în acești ani. Te asigură
de recunoștința măriei sale și îți trimite în dar o sută de lefegii plătiți din vistieria sa, precum și pe căpitanul
lor, domnul Joachim, care dorește să-și exprime admirația și supunerea.
Domnitorul se întoarse binevoitor spre Joachim, care puse îndată genunchiul la podea, cu mâna pe inimă,
în semn că avea să se supună poruncilor noului său stăpân.
— Acesta e vestitul Joachim, comandantul Vișegradului? Ridică-te, căpitane; am auzit demult despre
sufletul ales și cinstea domniei tale. În fața noastră vei fi aidoma tuturor căpitanilor noștri. Nepoate, darul
prețios al vărului nostru ne-a luminat ziua și ne-a alinat inimile.
Blondul neamț se ridicase tulburat, cucerit definitiv de acest principe viteaz și măreț. Vlăduț clipi discret
spre el a încurajare, apoi continuă:
— La darul măriei sale se mai adaugă cincizeci de călăreți, o scrisoare de la Vlad voievod, iar eu le
adaug cinci mii de galbeni și o chitanță veche, pe care măria ta o cunoști și de care eu n-am avut niciodată
nevoie...
Cinci săculeți grei de postav trecură dinspre solie spre Vodă; urmau la rând o scrisoare pecetluită și o
hârtie cu pecetea târgului Tecuci. Suma stârnise rumoare veselă între sfetnici, pe când Vodă surâdea:
— Îți place să lucrezi în simboluri, jupâne Vlăduț. Ești un filosof.
Tânărul se înclină, cătând cu dragoste la el:
— Uneori filosofia n-ajunge, doamne, ci e nevoie de sabie.
— Adevărat. Când vine ajutorul ardelean?
— Pe 25 iulie e adunarea oastei la Turda. Vlad vodă o va grăbi pe cât posibil, măria ta, și chiar mai mult.
— La Șabaț s-a certat cumva cu regele? șopti Vodă.
— Aproape, mărturisi încet Vlăduț. Voi povesti totul măriei tale.
— Te poftim diseară la cină, zise domnul tare. Nepoate, de azi vei sta la Sfaturile domniei noastre, unde
vei avea, poate, unele lucruri de învățat. Stai aici, lângă unchiul nostru, jupânul Vlaicu.
Vlăduț se alătură pârcălabului de Hotin, cu care schimbă imediat câteva șoapte, căci se cunoșteau de
când îl puseseră iar pe Laiotă domn. Pârcălabului nu-i erau toți boii acasă, observă tânărul. De fapt, văzu el
acum, toți sfetnicii aveau chipurile întunecate: fără îndoială că primiseră o veste proastă, altminteri Vodă nu
l-ar fi întrebat mai întâi despre ajutorul ardelean. Numai bucuria revederii cu Ștefan vodă îl putuse împiedica
pe Vlăduț să observe atmosfera apăsătoare a acelei adunări. Domnitorul și jupânul Stanciu, primul său
sfetnic, schimbară o privire înainte ca Vodă să facă semn aprozilor:
— Să intre solul împăratului turcesc.
Skender beg, drept în caftanul lui de fir, înaintă spre scaunul voievodului și se înclină scurt, ducându-și
mâinile la frunte: un salut al stăpânului către slugă. Domnul nici nu clipi, darmite să se ridice, în semn de
cinstire deosebită a slujitorului către stăpân. Un fulger trecu prin ochii pieziși ai solului. Un gest rece fu
răspunsul domnului.
— Fii binevenit la curtea noastră, cinstite sol, rosti Vodă românește: alt semn prevestitor de rău, căci la
alte solii Vodă folosise greaca, vorbită îndeobște de solii turci. Tălmaciul solului își începu treaba.
— Stăpânul meu, strălucitul padișah Mahomed, șah al șahilor și rege al regilor, îți trimite salutul și
porunca sa împărătească, lătră solul.
— Mulțumim pentru salut și ascultăm atenți ceea ce împăratul ți-a poruncit să ne transmiți.
— Împăratul voiește pace în toate ținuturile sale.
— Împăratul e înțelept, solule, și noi voim pace în ținuturile noastre.
— În mărinimia sa, împăratul a hotărât să asculte cererea voastră de schimb de prinși. îl vrea mai întâi pe
fiul lui Isac pașa, apoi pe cei cinci mii de prizonieri care se găsesc aici.
— Am cerut în schimb viața și libertatea cumnatului nostru, Alexandru de Mangop, a familiei sale și a
supușilor noștri, ripostă domnul. Care e situația cumnatului nostru, Skender beg?
— Beiul Alexandru e sănătos.
— Așa crezi?
— Așa știu, luminate bei. Solul vostru a vorbit cu el la Edirne.
Calmul domnului era de cremene și nici nu clipise, deși între sfetnici fremătase o undă de nervozitate.
Solul turc zâmbea cu trufie.
— Împăratul voiește pentru sine Cetatea Albă și Chilia, își vrea înapoi bogățiile și robii din Caffa
refugiați aici anul trecut, își vrea supușii, îl vrea pe fiul tău zălog la înalta Poartă în chiar acest an și vrea să
vii personal să te închini strălucirii sale și să-i aduci haraciul restant, așa cum fac toți vasalii săi. E vorba de
opt mii de galbeni...
Cererile nu erau noi, dar oricum stârniră furie între curteni. Zarva fu curmată de domn, care se aplecă în
scaunu-i aurit de parcă de afla călare pe un armăsar de război:
— Chilia și Cetatea Albă sunt românești și nu le dăm nimănui. Robii din Caffa s-au adăpostit aici fiindcă
Moldova e țară liberă unde fiecare vine și pleacă în liniște, văzându-și de treburi. Bogățiile vi le putem
returna, căci nu ne trebuie lucrul altuia; dar fiul nostru va rămâne aici pentru că nici noi nu putem pleca la
înalta Poartă, iar banii de haraci s-au cheltuit pentru a repara ce au stricat oștile generalului Soliman anul
trecut în țara noastră. Cât despre supușii pe care și-i cere cu îndreptățire, același drept îl avem și noi cu ruda
noastră Alexandru de Mangop. Zici că l-ai văzut la Adrianopole? Când?
— Acum două săptămâni, împreună cu solul vostru.
— Așa? Fii bun, cinstite sol, și ascultă-l pe solul nostru, pan Stanciu, care din porunca noastră a insistat
la împărat să-l vadă pe principele Alexandru în temniță. Repetă, jupâne Stanciu, cele ce ne spuneai ieri.
Primul sfetnic păși în fața tuturor, foarte palid și foarte calm.
— Am ajuns la Adrianopole, am vorbit cu sultanul și am încercat să ne înțelegem, în acest scop cerând
să vorbesc cu principele Alexandru în temniță. La început n-au vrut, dar când am amenințat cu încetarea
tratativelor, au acceptat și m-au dus la prinț. Dar nu l-am văzut la față; mi s-a spus că e bolnav de o boală de
piele și nu vrea să-i fie văzută fața plină de bube. Am vorbit așadar cu el despărțiți de un paravan. Glasul său
era schimbat: mi s-a spus deci că boala i-a atacat gâtul. Eu l-am întrebat pe măria sa de sănătate: mi-a zis că
toți ai săi sunt bine și că să grăbim schimbul de prizonieri. A repetat asta de câteva ori, ceea ce nu stătea în
firea măriei sale, care e scurt la vorbă. Atunci am pus unele întrebări la care doar măria sa știa răspunsul: dar
a răspuns greșit ori a ocolit. M-am prefăcut că-l cred și l-am liniștit cu dulceață...
— Concluzia domniei tale, jupâne Stanciu, porunci Vodă scurt.
— Nu era principele, ci altcineva. Din șoaptele unor slujitori creștini din oraș am înțeles că împăratul a
poruncit încă de acum două luni să
îl execute, pe Alexandru și pe toată familia măriei sale. Au fost cu toții demult decapitați.
Tragica veste stârni un vuiet uriaș în sală. Solul păli fără voie. Abia acum izbucni Vodă, vărsându-și
întreaga mânie care-l sugruma:
— Pentru ce această înșelătorie, Skender beg? Stăpânul tău te-a trimis aici ca să ne minți în față cu
nerușinare? Cum crezi că mai putem avea încredere în cuvântul împăratului, când el se coboară la aceste
viclenii nevrednice de un principe? își vrea supușii înapoi? îl vrea înapoi pe fiul lui Isac pașa? îi va avea
negreșit. Peste un ceas îți vom da răspunsul, cinstite sol, dar nu aici, ci lângă zidul orașului!
În împrejurimile lașilor, lucrând la ziduri sau la drumuri, se găseau cam o mie cinci sute de prinși păgâni.
Pe malul Bahluiului o priveliște cumplită îl aștepta pe solul turc: o mie cinci sute de prizonieri și o mie cinci
sute de țepi. Ore întregi prinșii au fost trași în țeapă. În fața tuturor, o țeapă mai înaltă îl aștepta pe fiul lui
Isac pașa: un tânăr frumos ca un efeb grec, favoritul sultanului în serai, care a făcut greșeala de a voi să vadă
cum e un război al Porții cu ghiaurii valahi. Acum l-a văzut; solul Porții se clatină când favoritul e străpuns
de țeapă și un urlet sfâșietor se înalță în văzduh. Crudul voievod șuieră:
— Acesta e răspunsul nostru la minciunile strălucitului împărat!...
 În aceeași seară, mult după cina petrecută la palatul domnesc, Vlăduț și postelnicul o găsiră pe jupâniță
așteptându-i în cerdac. Cei doi boieri bătrâni străluceau de mândrie: ca toată lumea, aflaseră de lecția lui
Vodă și comentau:
— Ce-au căutat acel împărat păgân, aia au aflat! Păi ce crede turcul, că poate călca în picioare pe
feciorul lui Bogdan vodă? Ha-ha, măria sa e sfințit la Muntele Athos, ca odinioară basileii greci, și e legat să
ridice sabia pentru Hristos. Nici un păgân nu-i poate sta înainte!...
Maria citea pe chipurile alor ei altceva decât optimismul gazdelor. Postelnicul o luă în brațe.
— E bine că ai venit, Mărioară, căci eu plec mâine la Vaslui în tabără și Dumnezeu știe când ne-om mai
vedea. întoarce-te acasă repede.
— Începe războiul, șopti ea. Toată ziua m-am rugat și am sperat că nu... Când vor fi aici, tată?
— Poate într-o lună, mărturisi boierul, la-l pe vătaf și verificați tainițele, iar dacă e ceva vă retrageți în
Cetate, am vorbit deja cu Șendrea.
Jupâniță se înfioră ușor, dar își păstră cumpătul și se închină iute.
— Dumnezeu să ajute Moldova! șopti ea. Dumnezeu să vă ajute pe toți! Ia-l pe Ion cu domnia ta, tată, că
are zalele pe el, e pregătit de război și e și holtei. Vorbesc eu ca părinții lui să fie ajutați la câmp...
Postelnicul își puse râzând mâinile-n șolduri.
— O vezi cum hotărăște, Vlăduț? Dacă te lași în grija ei nu pieri de foame, dar nici tihnit nu stai!
— Am un părinte și un frate de la care am avut ce învăța, replică fata, deși se făcuse ca bujorul în obraji.
Toader o aduse sub brațul lui.
— Mărioară, fetițo, ce-o să creadă băiatul ăsta, că te îndemn la rău?
— Știu eu ce să cred, și știu demult, grăi domol Vlăduț. Am mare respect pentru îndemnurile domniei
tale, jupâne Toader, și poți pleca liniștit la Vaslui. Numai te rog să-l iei pe jupânul Voicu, îl trimit căpitan la
steagul Stăucenilor după cum mi l-au cerut oamenii. Voi avea grijă și de jupâniță, să ajungă cu bine acasă.
De mâine începe vârtejul.
— Nu pari temător, fiule.
— Nu sunt. Azi Vodă a făcut un lucru bun, și solul turc va avea ce povesti sultanului. Am văzut în
Serbia efectul unei păduri de țepi asupra oștenilor turci. Se vor feri și de umbra lor, și vor fi mai lesne învinși
în luptă. De altfel măria sa Vodă știe bine acest lucru.
— A avut un model strălucit în Vlad voievod, murmură postelnicul.
Tânărul doar dădu din cap . La cina restrânsă din această seară îi povestise voievodului cu sinceritate
relațiile dintre domnul său și rege. Ștefan vodă scrâșnise în câteva rânduri, dar nu comentase nimic; abia la
sfârșit remarcase: „Felul schimbător și ranchiunos al regelui nu e o noutate pentru noi; dar nu mi-am
imaginat că va merge până acolo încât să întrerupă o campanie victorioasă de teamă că-i culeg alții laurii. Cu
asemenea aliat ne putem aștepta la orice.” „Sfatul tatălui meu e să nu te dai bătut, măria ta, așa cum nici el
nu va renunța. Dacă altfel nu se poate, va părăsi pe rege și va trece aici cu toți oamenii noștri, să lupte alături
de voi.” „Nu-i prea departe de cele ce propuneai acum cinci ani.” „Da, dar azi are sprijinul Papei. Dacă face
față onorabil intrigilor Budei, asta se datorează trecerii sale la catolici. Semnele din țară arată că ierarhii
bisericii l-au înțeles, deși nu-l aprobă nicicum. Țara e pregătită să-l primească domn; doar măria ta să reziști
oștirii păgâne. Și el face compromisuri, pentru a te ajuta.” „întreaga noastră viață e un șir de compromisuri,
nepoate; numai că unii le fac atât de mari încât dăunează tuturor: acesta e Radu vodă. Alții le fac prea mici și
puține: acesta e Vlad vodă. Însă faima sa e prea mare ca să nu-l ascult: voi încerca să-l opresc în loc pe
sultan până la strângerea ajutoarelor...” Cina se sfârșise destul de târziu. Dar vestea plecării postelnicului la
Vaslui îl pusese pe jar, căci și Maria trebuia să se întoarcă la Dâmbu Stânii cât de curând. Abia s-a obișnuit
s-o știe sub același acoperiș, și iar nu se vor mai vedea cine știe câtă vreme. După ce toți se culcară, tânărul
zgârie ușor la fereastra Măriei și o chemă în cerdac.
— Jupâniță, începu el, curând ne vom despărți și am nevoie de un loc sigur pentru câteva lucruri. Mă
poți ajuta?
— Adică o tainiță? Firește, e așa ceva la conac, și noi o folosim.
— Ți-l dau pe Mureș la drum, hotărî Vlăduț. Când pleci?
— În două-trei zile; dacă plec mai devreme voi supăra prea multe neamuri de aici care vor să le vizitez
imediat, surâse fata.
— Bine, murmură el. La acele lucruri voi adăuga o hârtie pecetluită, pe care te rog s-o deschizi în caz că
pățesc ceva rău.
Respirația ei se poticni, dar aprobă încet în întuneric. Stăpânirea de sine i se duse totuși; suspinând, se
lipi de el și șopti de acolo:
 — Dar ești sol, iubitule, de ce să pățești ceva rău?
— Ai dreptate, grăi el neclintit, sunt sol și turcii respectă soliile; am scris acea carte doar ca să fie, deci
stai liniștită și așteaptă vești.
—Iar ne-am văzut doar pe fugă, oftă ea greu, cu fruntea lipită de pieptul lui. Oare toată viața o vom
petrece-o tot așa, pe drumuri?
—Te-am prevenit demult, aminti el grav. În neamul nostru deseori datoria trece înaintea bucuriei.
Strălucirea se menține prin muncă.
—Nu mi-e teamă de muncă, se îndreptă ea. Dar nu știu ce se așteaptă de la mine, iar tu ești mereu
departe și n-am pe cine întreba. Chiar și acum, mi-e teamă că mă trezesc și văd că doar am visat...
Înmuiat de duioșie, Vlăduț o înlănțui cu brațe mângâietoare.
—Ce crezi că ar aștepta lumea de la tine? Fii așa cum ești, dulce, și cuminte, și înțeleaptă, și ca o viespe
uneori... Pe oștenii mei i-ai vrăjit: asta nu-i vis. Nici eu nu sunt vis... Ori sunt? Hm, preacinstită jupâniță,
trecu el al alt ton, s-ar putea să visăm amândoi, ce zici? Oho, minunat vis, un mijlocel tras prin inel, și - o! -
două merișoare surioare, și...
Jupânița se desprinse ca opărită, și râzând, și supărată:
—Chiar nu poți fi serios?
—Când visez, niciodată, o asigură el, apoi o luă scurt de mijloc și o lipi de el, făcând-o să-i simtă puterea
abia ținută în frâu. Din Suceava până azi nu-și îngăduiseră nici un gest mai apropiat; dar acum, în cerdacul
luminat doar de stele, cu umbra războiului plutind în văzduh, se agățară unul de altul cu disperare, fără vorbe
și suspinând de patimă prea mult stăpânită. În cele din urmă Vlăduț o lăsă, cu regret.
—Totul poate deveni o nebunie pe marginea prăpastiei, murmură el febril. Vor urma zile grele și... La
naiba... Noapte bună, iubito!...
Deși blând, tonul lui fusese categoric. Maria se retrase un pas, știind că trebuia să-l asculte. Îi mângâie
obrazul aspru cu vârful degetelor și se duse ca o părere, lăsându-l singur în cerdac. În urma ei Vlăduț își
mușcă buzele, știind că și această noapte va fi una nedormită, în care avea să se perpelească în așternut,
chinuit de nesiguranță.
A doua zi postelnicul părăsi Iașii însoțindu-i spre hotar pe solii turc și polon, care mergeau la sultan, la
Adrianopole. Pan Chorazicz, cicălit de Vodă și om cinstit în fond, promisese domnului să încerce să-l
întârzie pe sultan cât mai mult timp în tabără: povestea cu fiul lui Isac pașa îl convinsese și pe el că
strălucitul principe valah nu va da înapoi. Promisese întregii creștinătăți acest lucru și se ținea de cuvânt;
spre deosebire, își spunea solul polon, de acei principi creștini apuseni care își văd liniștiți de treburi în dosul
scutului valah.
Odată cu postelnicul părăsea casa și Vlăduț, care se muta alături, în locul lui Voicu: în lipsa părintelui ei
nu se cădea să mai stea amândoi sub același acoperiș, pricepea Maria, și asemenea scrupulozitate severă pe
care Vlăduț și-o impunea singur o tulbură. Dar așa fusese el întotdeauna, știa Maria. În unele discuții
uncheșul Voicu o prevenise și asupra asprimii viitorului ei socru, de unde se putea înțelege că în ultimul an
influența lui Vlad vodă asupra fiului său fusese mai mare decât era Vlăduț dispus să recunoască. Dar
jupâniței îi plăcea și mai mult acest nou Vlăduț, mai chibzuit, mai dur, dar la fel de iute, vioi și cald ca cel de
care se îndrăgostise cândva...
Stând acum în umbra cerdacului și cosând la o năframă pentru iubitul ei, Maria asculta cu o ureche
sporovăială lui Mureș cu un oștean muntean. Prin fereastra deschisă spre cerdac se putea înțelege că cei doi
strângeau lucrurile împrăștiate ale stăpânului lor, în vederea mutării la noua gazdă. Nou venit lângă iubitul
ei, oșteanul mai vârstnic era dăscălit cu zel de Mureș privind obiceiurile stăpânului:
—Cât sunt eu plecat cu jupânița noastră, Damiane, fii atent la măria sa, după cum am promis
voievodului înainte de a veni încoace. Știe Vlad vodă că feciorul său se vâră unde e lupta mai grea. Dacă
pun turcii gheara pe el și-l află cine e, va fi de rău.
—Dar ce, jupâne Mureș, turcii ăștia nu cruță nici solii?
—Taci din gură, îl repezi Mureș, la, saltă capacul cufărului ăstuia! Ce solie, Damiane? îl vezi tu pe
stăpânul nostru stând cu mâinile-n sân?
—Asta așa-i, conveni celălalt. E un oștean grozav! Ții minte la Șabaț, cum gonea din urmă pe spahii cu
chiuituri? Brr, ce iarnă friguroasă!...
—Da, iar acum ne topim de cald, și nu-i decât Florar.
—Va fi secetă mare vara asta, jupâne Mureș, ca acum patru ani...
Jupânița nu mai asculta, izbită de adevărul celor auzite. Firește, afurisit de om amăgitor, cum de-l
crezuse? Doar îi știa firea! Să crezi că-i sol oficial, când tatăl lui nu domnea oficial; să-l crezi ferit de
primejdii, când și numele, și firea îl îndemnau la luptă și-l făceau să sară în ochii oricărui dușman; să crezi
că a scris acea hârtie „să fie”, când el și-a făcut diata, ca orice oștean în ajun de război. Și, mai ales, să nu-i
iei în seamă vorbele scăpate, cum că sunt pe marginea prăpastiei, că urmau zile grele. Îi uitase aparența
ușuratică, sub care el își ascundea gândurile. O cuprinse mânia.
—Ce crede că sunt, copil ușor de adormit cu povești? murmură ea înverșunată, înfigând acul în năframă
de parcă se răzbuna pe biata țesătură nevinovată. Jupânul sol va avea de dat niște explicații...

Sosind acea seară de la palat, Vlăduț află de la cei doi boieri că jupânița era plecată la neamuri în târg. Se
miră și-l cuprinse ciuda: se întunecase și mătușile o vor opri peste noapte la ele, iar asta însemna că o va
vedea abia mâine pe la prânz: mâine sau peste un veac, totuna. Trecu spre propria-i gazdă, unde doar Mureș
stătea de taină cu Damian Tăune, un oștean vechi al voievodului Vlad; Lixandru era plecat în oraș iar de la
jupâniță nu era nici o veste. Încruntat, își stăpâni un gest dezamăgit și intră în odaie trântind ușa.
Tresări când un chicotit înfundat răsună în bezna odăii. Cineva apropie lumânarea de candelă și lumina
se mări; recunoscu pe loc boiul subțire al Măriei și îl potopi un val de bucurie.
—Tu aici?
Fata întoarse spre el o privire scânteietoare.
—Erai supărat cumva pe ușa aceea, măria ta?
—Acum nu mai sunt, voi el s-o ia în brațe, dar ea se feri, serioasă.
—Voiam să-ți spun ceva între patru ochi, explică Maria. A trebuit să mă cam furișez, după ce am venit
de la mătușa Catincuța, și...
—De aceea nu știa nimeni de domnia ta? Ce voiai să-mi spui?
—Voiam de fapt să-ți dăruiesc ceva, îi întinse fata năframa frumos brodată. El o luă, admirând-o cu un
ochi.
—Pentru mine? Mulțumesc, iubito...
—Pentru un sol așa-zis oficial, începu ea. Îi urez acelui sol să nu-mi folosească darul la legatul rănilor,
când va lupta alături de oastea moldoveană, ori să nu-și bată joc de darul meu făcându-l să încapă pe mâna
cine știe cărui păgân, dacă solul pică în robie și primejdie...
—Am credința că plutește în aer o ceartă, își păstră el cumpătul.
— De ce trebuie să aflu de la alții adevărul? se repezi ea la el.
— De la cine?
— Nu contează, aceia nu știau că ascult. Vreau un răspuns, Vlăduț!
— Voiam să fii liniștită, spuse el. Ea se răsuci în loc, furioasă.
— Liniștită?! Poți să-mi arăți o moldoveancă liniștită în acești ani? Am un părinte și un frate, am
neamuri și prieteni care de ani de zile merg în războaiele măriei sale. Îi înțeleg și sunt mândră de ei și de
domnul meu, dar asta nu mă face să fiu liniștită. Am un logodnic care a cutezat să sfideze doi domnitori,
care a stat fugar, urmărit... Lasă-mă să spun, se smuci Maria, căci el încercase s-o îmbrățișeze. A trebuit să-l
trag de limbă pe uncheș ca să aflu și eu câte ceva despre tine, căci până și Mircea, propriul meu frate,
ocolește unele fapte ale tale. Corb la corb nu-și scoate ochii, nu-i așa? De ce crezi că trebuie să nu am habar?
Ai venit la război în fruntea oștenilor tăi, și sunt sigură că Vodă te-a poftit în Sfat anume ca să te ocrotească,
dar tu vei insista să lupți efectiv, ca orice răzeș al domniei...
— Așa trebuie, jupâniță.
— Dacă așa trebuie, mergi atunci la război și fă-ți datoria cu cinste, față de oricine ți-a hotărât asemenea
purtare într-o solie, dar nu mă socoti și pe mine o babă slabă de minte, ori o proastă care trebuie adormită cu
șoșele și momele. Vreau să știu la ce să mă aștept! Nu îmi place să mă las purtată de panică, asemeni acelor
mironosițe care nu știu nimic altceva pe lumea asta decât cuhnia și acul... Ce te uiți la mine așa? Am vreo
pată pe rochie?
Vlăduț privea tot mai domolit cum ea se aprindea, tăioasă și lucidă, frumoasă ca văpaia unui foc în
miezul iernii. Văzând-o răsucindu-se demonstrativ în loc să-și cerceteze fustele, începu să râdă.
—De-aia îmi place mie de domnia ta, jupâniță: nu te temi să arunci omului în obraz tot ce crezi despre
el, chiar și atunci când ești pe teritoriul lui. Asta se numește cinste... Ori cutezanță, oare?
—Asta crezi despre mine? căscă ea gura, uimită.
—Îți admiram curajul, draga mea. Și sunt lămurit.
—Ești lămurit... A, nu schimba vorba, măria ta, nu mi-ai răspuns.
—Nu? Când îmi înșiri atâtea crime grozave, cu vocea ta de argint...
Exasperată, dădu să repeadă o vorbă usturătoare, dar se opri la timp înțelegând că o întărâta anume.
„Așa?” gândi ea, și schimbă pe loc tactica: se lipi moale de el, îl înconjură cu brațele și puse alintat tâmpla la
pieptul lui.
—N-ai recunoscut nimic și râzi de mine și de neliniștea mea, șopti cu năduf. Știu că asta ți-e firea și de
aceea mi-ești drag. Dar cei care spun că dragostea e oarbă mint. Nu pot să nu-mi fac griji din pricina ta,
iubitule, de ce nu înțelegi? Nu mă tem de adevăr; mi-ar fi mai ușor știindu-l, decât să mă legăn în iluzii fără
rost...
Tânguirea ei îl mișcă adânc, de aceea cedă:
—Trebuie să intru în luptă pentru binele viitor al țării mele și pentru voi toți. Voi fi la fel de primejduit
ca ceilalți, dar am trecut eu prin altele mai rele, așa că nu mă tem. Soarta noastră e în mâinile Celui de Sus.
Acum ești mai liniștită?
Ea clătină capul și se lipi mai bine de el. Tânărul surâse, tulburat:
—Ce se mai repezea la mine, oameni buni! Gata să mă sfâșie cu ghearele și colții, ca leoaica un biet pui
de căprioară...
—Halal pui! chicoti fata. Cumva îți plângeai singur de milă, măria ta?
Zeflemeaua îl atinse. Îi înălță bărbia spre el, bănuitor: într-adevăr, ea îl privea drept în ochi, cu drag, dar
și triumfătoare. O pedepsi îndată astupându-i gura prea zâmbitoare cu buze flămânde și nemiloase. Fata se
zbătu o clipă, surprinsă; el o slăbi doar pentru a-i șopti:
—Crezi că m-ai biruit așa ușor? încă nu s-a născut femeia aceea...
Ea avea altă părere, dar n-o mai spuse, căci n-avea cui. Și nici timp nu mai avea, căci el o săruta așa
năvalnic și atât de dulce încât îi zbură totul din minte și se agăță de el, simțind că amețește. El nu se grăbea
și nici nu o lăsă din brațe, mângâind-o într-un fel care o răscoli brusc. Întredeschise cu efort pleoapele grele
și îl surprinse privind-o concentrat, cu o luminiță nouă și fierbinte în ochi. Parcă o ardea și o țâra într-un
vârtej; nedezmeticită, încercă să se desfacă din strânsoare, dar el o ridică hotărât și o depuse ca pe un fulg pe
pat.
—Vlăduț?!.. se zbătu ea, neliniștită.
—Nu te gândi, dragostea mea, șopti el, continuând s-o sărute domol și insistent, astâmpărându-și o arșiță
veche și trezind în ea o fierbințeală neștiută. Gura lui coborî pe gât, delicată ca o petală de floare, apoi pe
sâni. O străbătu un fior sălbatic și dădu să se ridice, dar brațul lui o țintuise acolo pe vecie, în timp ce el își
vedea netulburat de treabă, de parcă avea tot timpul din lume, secătuind-o de puteri și făcând-o să tremure.
—Vlăduț... nu...
—Șșt... ba da, Maria... iubita mea...
—Dar...
—Șșt...
O lăsase liberă, însă o toropeală dulce și o nerăbdare arzătoare o inundară; se răsuci spre el, cerșetoare
lacomă și nevinovată, plină de iubire gata să se reverse. Buzele lui zăboveau pe sân, apoi coborâră calde și
umede spre mijloc, statornicindu-se pe pântec, în timp ce o mângâia fără rețineri. Ea se zvârcoli, neștiind
prea bine cum și când o dezgolise, dar nemaipăsându-i de nimic altceva pe lume decât de el, de șoaptele lui,
de iubirea lui. Se arcui spre el, chemându-l fără vorbe, și nimic n-ar mai fi putut întoarce din drum ceea ce
fusese lăsat de Dumnezeu să se întâmple...
Dimineața tânărul își împrăștie oamenii în toate părțile cu porunci strașnice, anume pentru a elibera
iubitei sale calea spre gardul salvator. O urmări intrând în casă, nevăzută și neștiută de nimeni, și-l cuprinse
o tulburare adâncă. Întreaga noapte fusese nemilos cu ea și cu el; o hărțuise fără răgaz, urmărind încântat
cum ea devine tot mai moale și mai doritoare, încurajată de el și de propriile-i îndemnuri tainice, până ce îi
țipase cu bucurie numele, cutremurată. Atunci își îngăduise și el descătușare deplină, cuprins de o mândrie
nemaiîncercată până atunci. Adormiseră sleiți unul în brațele celuilalt, fericiți, zâmbind în somn. Dar acum,
la lumina zilei, vechea nesiguranță îl prindea iar în gheare de oțel. Știa ce are de făcut, dar fapta - de care, la
o adică, se ferise atâta vreme - se putea dovedi o nebunie cu urmări greu de bănuit.
Cu toate acestea părăsi palatul domnesc și dădu o roată prin târg, căutând ce-i trebuia. Apăru apoi la
gazdele jupâniței cu mare demnitate, zicându-le că-i promisese fetei s-o însoțească în prăvălii la
cumpărături, daruri pentru cei de acasă: o puteau chema? Când Maria se ivi în cerdac, dulce ostenită și
unduioasă în mișcări, lui i se uscă gura de emoție. Se priviră, amintindu-și fulgerător noaptea ce trecuse, și
deslușiră unul la altul aceeași recunoștință și dorință fără saț. Stăpân pe sine, Vlăduț dădu explicațiile
necesare și o luă mai degrabă pe sus, pierzându-se amândoi pe ulițele orașului, spre râu. Jupânița înțelese de
ce când se opriră la o bisericuță de pe mal; aici Vlăduț se răsuci brusc spre ea și-i cuprinse umerii în palme
calde:
 — Mărită-te cu mine, iubito. Acum. Am și vorbit cu preotul, și ne așteaptă înăuntru cu toate pregătite.
Ne iartă chiar și canoanele pe care le încălcăm, căci e război și nu suntem singurii la rând.
— Dar, Vlăduț... se îmbujoră ea, însă el clătină fruntea:
— Află, fetițo, că țin la părerea bună pe care o au ai tăi despre mine.
— Ce va spune măria sa? se întunecă Maria. Nu-i încâlci voința? -Asta o rezolv eu cu el.
— Vlăduț! se îndreptă ea. Dar te va pedepsi! Ne va pedepsi.
— Probabil, dădu el din umeri. Dar te va face asta să mă iubești mai puțin? Pe mine nu, crede-mă.
— Nu vreau să văd că sunt cauza unei rupturi între măriile voastre, Vlăduț, nu mi-aș ierta-o niciodată,
izbucni în fată cea mai rea temere.
— Lasă-mă pe mine să duc tratativele cu el, iubito, și nu te teme, nu va fi nici o ruptură. Și chiar dacă m-
ar izgoni, mă voi ține de el până va fi nevoit să ne ierte. Dar nu vom ajunge până acolo.
—Ești sigur?
—Da, minți el.
Maria îl privi pe sub sprâncene, severă. El râse și o îmbrățișa.
—Cum pot crede că tatăl meu te va respinge? E destul să vadă căutătura asta a domniei tale, care
dezghioacă gândul omului. Părerea măriei sale e că am crescut prea liber și am nevoie de o mână de fier.
Hm, așa o fi mânuța asta gingașă?
Învârti între degete puternice încheietura ei delicată, care se pierdea în pumnul lui, să dădu din cap a
îndoială. Mai știutoare - deși nu s-ar fi lăudat niciodată -jupânița surâse fără voie. El o sărută pe nas:
— Dacă râzi, e bine. Așadar intrăm, sau te duc pe sus la altar?
Chiar putea; după cum o ridicase și o stăpânise ca pe-o frunză noaptea trecută, era mai bine să se supună
acum fără condiții... deocamdată. Aprobă tăcută, și intrară în biserică mână în mână.
Era seară când ajunseră voioși la gazdă, cu brațele încărcate de cumpărături. Dar aici îi aștepta și se foia
nervos jupânul Gherasim, care izbucni de cum îi văzu:
— Te-am căutat în tot orașul, măria ta. A sosit veste că sultanul a ridicat tabăra și vine asupra noastră.
Mâine plecăm cu toții la Vaslui în tabără. Războiul a început.
Jupânița păli, iar chipul solului deveni amenințător și solemn.
— Mulțumesc, prietene, mâine dimineață voi fi lângă domniile voastre. Jupâniță, mâine vei pleca și
domnia ta la Suceava cu soții tăi...
Ea se înclină până la pământ: un gest nou de supunere, pe care Gherasim îl înregistră imediat. Se purtau
altfel unul cu altul; ceva se schimbase, ceva important, și trebuia raportat hatmanului. Dar ce? „Să fi izbucnit
focul?” se întrebă el, dar rămase tot nedumerit, căci solul și jupânița se despărțiră îndată, să-și pregătească
fiecare bagajele pentru drum. Postelnicelul se văzu nevoit să-i imite, și plecă la palat să-și gătească slujitorii
și caii.
După căderea nopții, când lumea dormea demult, o umbră se strecură în iatacul solului. Și totul se
petrecu iarăși fără vorbe, cu disperare și patimă nesfârșită.
 Capitolul 4. Războieni

A fost totuși să fie război; și încă unul fără asemănare în Evropa.

Umilit și înfuriat de înfrângerea de anul trecut, la Podul înalt, sultanul Mahomed II, vestitul cuceritor al
Constantinopolului, spaima lumii creștine, a adunat o oaste mai mare decât cea a anului trecut. Același
Alexandru, fiul lui Aron vodă, stă la îndemâna sultanului, așteptând mila acestuia pentru a se urca pe tronul
Mușatinilor. Priceput ca nimeni altul la războaie și pățit cândva în Valahia Mare, a cărei tactică a învățat-o
pe propria-i piele, sultanul și-a luat toate măsurile privind aprovizionarea oastei cu hrană și materiale, și-a
mobilizat vasalii tătari și munteni și a făcut presiuni asupra aliaților rebelului bei valah, pentru a-l lăsa singur
dinaintea puterii sale. A poruncit guvernatorilor din marginea apuseană a imperiului să atace Banatul
Severinului, silind pe regele ungur să-și îndrepte oștenii spre Banat, nu spre Moldova. A presat pe regele
polon, prin tătari, să stea cuminte dincolo de Colacin. A poruncit vasalului său Basarab vodă să i se alăture
cu oastea, conform capitulațiilor. A poruncit flotei sale de două sute de vase felurite să prindă în clește
Cetatea Albă dinspre mare, tătarii venind la asediu dinspre uscat. Totodată, știind că Allah a dăruit
oamenilor vorba pentru a-și ascunde gândurile, a primit cu bucurie solia de pace a valahului cel obraznic,
făcându-l să creadă cum că el, padișahul, lumina lumii, ar fi atât de prost încât să-l lase să se întărească și să
primească ajutorul ungar. A mimat că dorește o amânare; dar de cum s-a așternut praful pe urma solului
moldovean, plecat spre țara lui întunecată, a poruncit ridicarea taberei de la Edirne. S-au prosternat toți cu
frunțile spre Mecca, cerând lui Allah ajutor în luptă. A adus apoi în fața întregii oștiri de o sută cincizeci de
mii de oameni pe cei două sute de ieniceri fugari de la Șabaț. „Acești nu sunt ieniceri viteji, care au făcut
legământ de bărbăție și supunere față de padișah” au strigat crainicii în toată oastea. „Aceștia sunt câini
nedisciplinați și iepuri fricoși, care nu sunt demni de a respira aerul libertății și al vieții vitejești de oșteni ai
Semilunii. Li se vor lega pietre de gât și vor fi aruncați în mare, pildă pentru cei care, în ticăloșia lor, s-ar
gândi să le calce pe urme.” Cei două sute au fost așadar înnecați în mare, semn că sultanul nu glumea cu
disciplina; apoi oastea a pornit la drum.

Au urmat drumul prin Dobrogea, pe malul Mării Negre în sus, la vadul Obluciței. La Varna sultanul opri
câteva zile pentru a aștepta unele corăbii cu armament greu și unelte, transportate astfel pentru a ocoli
stâncăriile Dobrogei și a câștiga timp. Aici, la Varna, pe 22 Florar îl găsiră pan Chorazicz și Skender beg.
Ultimul puse fruntea pe papucul împărătesc și descărcă sacul, tremurând de teamă că vestea tragerii în țeapă
a favoritului imperial îi va aduce mazilirea. Mahomed era însă în toane bune, căci guta nu-l mai supărase
ultimele zile, și se mulțumi să declare doar că beiul valah va avea parte de același tratament după victoria
Porții în Kara Bogdan. Skender beg scăpă ieftin și se alătură suitei padișahului; mai ghinionist, pan
Chorazicz fu respins pe toate planurile. Schimb ratat de prizonieri? Trebuia ca beiul Ștefan să propună mai
devreme acest schimb. Cazimir craiul spune că Moldova e vasala sa, și a-l lovi pe Ștefan înseamnă a-l sili pe
rege să declare război Porții? Da, el, sultanul, știe acest lucru, dar speră că regele va reveni la vechea-i
înțelepciune. El, sultanul, și-a pus condițiile de pace: vrea Chilia și Cetatea Albă, vrea ostatic la Poartă pe
fiul beiului Ștefan, vrea prinșii otomani din Kara Bogdan, vrea tributul adus personal de bei la picioarele lui,
vrea corabia cu bogății și pe robii săi din Caffa. Altminteri toate sunt vorbe goale și va vorbi sabia. Solul
polon remarcă amar că cererile sultanului sunt multe, aspre și nedrepte: oare nu există cale de mijloc?
Sultanul a fost limpede și dur: „Nu!” Vrea valahul să se supună?
Ștefan vodă a fost la fel de limpede: „Asta nu se poate!” Războiul poate începe.

Cel dintâi semn: în cele opt zile de drum printre pietrele încinse de soare ale Dobrogei, un stol de lăcuste
cenușii-maronii au chinuit coloanele nesfârșite de oșteni imperiali. Se așezau pe oameni, intrau în nările și
ochii animalelor. Pe deasupra, apa a lipsit și toți au suferit de sete, oameni și animale deopotrivă.
Al doilea semn: ajungând la Dunărea tulbure și galbenă de mâl, se descoperi că nu erau destule vase
pentru a rândui cele cinci poduri plănuite. Sultanul fu nevoit să întârzie câteva zile până ce olăcarii au grăbit
din aval convoaiele de vase să vină la Oblucița. Câteva s-au scufundat la Cotul Pisicii, într-o furtună pornită
din senin.
 „Măriei sale Vlad voievod, de la fiul său Ioan Vlad, sănătate. Cifrat. După porunca măriei tale, am
amintit moldovenilor toate cele hotărâte. Astfel, rezultatele de până acum sunt:
1.Chilia: a fost dărâmată fiind insuficient apărată, dar o vor reconstrui după îndepărtarea sultanului. Nu
vor s-o cedeze fără tocmeli dure.
2.Iscoadele Moldovei la Târgoviște: după discuții lungi hatmanul a acceptat să-ți spună doar măriei tale -
fără să scrie - numele lor, cu promisiunea noastră că nu-i vom prigoni, ci îi vom lăsa pe loc, pentru viitor,
dată fiind instabilitatea domniilor muntene. Am primit formal, cu rezerva aprobării măriei tale.
3. Episcopia catolică: au primit să ne ajutăm unii pe alții împotriva amestecului lor, cu rezerva ca
discuțiile să nu le porți măria ta, ca să nu pierzi încrederea Papei din această cauză.
4.Laiotă: îl vor spulbera și singuri pe trădător, dacă e nevoie. Ștefan vodă socotește mai nimerit să rămâi
în Ardeal și să grăbești adunarea oastei, turcii fiind acum mai importanți. Are mare nevoie de ardeleni.
5. Participarea mea la lupte: după cum ai socotit, întâi a vrut să mă țină deoparte, îngăduindu-mă în
Sfaturile sale. Am cerut și am obținut comanda unui corp de oaste de cinci sute de călăreți de harț, între ei
fiind și vechii mei corbeni. Un Basarab care își pune sabia pentru Moldova va însemna un Mușatin care să-și
pună sabia pentru Muntenia, mai sigur decât o mie de promisiuni.
6. Familia Radului vodă: sunt tratate ca oaspeți și nu vor răscumpărare. Vor să rămână în Moldova.
Motivul: pasiunea mocnită dintre domnița Maria Voichița și Ștefan vodă, pe care sfetnicii preferă să o
numească „prietenie”. Visul Bizanțului, scump nouă tuturor, e viu în mințile lor, hrănit și de prezența
doamnei de Mangop, pe care moartea tragică a fratelui ei a tulburat-o foarte mult. Speculațiile pot interesa
un spirit viu ca al măriei tale; eu nu-mi îngădui comentariu.
7. Mișcările turcilor: sunt dincolo de fluviu, la Oblucița, o sută cincizeci de mii, și construiesc poduri de
vase să treacă dincoace. Tactica de acum a voievodului e să-i oprească la Dunăre, în acest loc îngust, în acest
scop bombardele și arcașii pisând mărunt vadul. Grosul oastei e la două zile de Oblucița, și sunt mai puțini
decât la Podul înalt, abia treizeci și opt de mii, căci domnul a întărit garnizoanele, mai ales Cetatea Albă,
spre care se aude că au pornit două sute de corăbii, pentru asediu. Prin negustorii brașoveni din Brăila putem
afla mișcările sultanului, între Ștefan vodă și brașoveni fiind o prietenie folositoare. Cât despre Laiotă, nu s-
a arătat încă, deși garnizoanele din Crăciuna și Brăila au început harțul de câteva zile, lovind ținutul
Galaților și Putnei. Portarul Sucevei a trimis împotriva lor un steag și îl așteaptă pe Laiotă într-o cetate de
pământ ridicată în grabă dincolo de Galați. Ștefan vodă e prevăzător și nu lasă nimic la voia întâmplării.
Liniile sale de apărare sunt trei: prima e linia Dunării și a mării, de la Cetatea Albă la Galați; a doua, mai
slabă, a Nistrului, cu Hotin, Orhei, Tighina și Soroca, până la Cetatea Albă. A treia, linia munților, e cea mai
puternică și mai veche, cu Neamțul, Baia și Suceava, spre Hotin. În interior sunt două linii: a Șiretului - pe
care voievodul l-a modificat, schimbându-i cursul și întocmind un sistem de diguri și canale care poate
transforma Șiretul de jos într-o mlaștină greu de trecut de oști, lucru azi imposibil din cauza secetei - și linia
Neamț - Vaslui, cu noua tabără de la Pârâul Alb. Am auzit că acea tabără e tot ce poate visa un oștean, și e
tare ca o cetate. Dacă sultanul ar izbuti să treacă toată oastea în Moldova, tabăra principală va fi la Pârâul
Alb, care, din câte am înțeles, e un post înaintat al cetății Neamț. Firește, toate aceste amănunte sunt numai
pentru știința măriei tale.
8.Hatmanul Șendrea te vestește că e o iudă printre boierii noștri și că au voit să-ți atragă atenția asupra
mea pentru a uita să-ți acoperi spatele. Fii prudent, slăvite stăpâne. Aici și eu voi fi la fel.
Nu știu când voi izbuti să-ți trimit următoarea scrisoare, întrucât luptele la vad par să se întețească.
Aștept vești bune de la măria ta.
Scris în tabără lângă Oblucița, Cireșar 15, văleat 6984.”

Veghind pustietățile tătărești, cetatea cea nouă Orhei se înălța pe malul Nistrului, cu ziduri albe și groase
de piatră. întărită acum cinci ani și transformată dintr-un bastion de pază a vadului într-un cuib de oșteni
harnici și străjeri ageri, cetatea oblăduiește întregul ținut al Orheiului, cu pădurile dese, dealurile domoale și
satele sale de gospodari. Peste toți și toate stăpânește în numele măriei sale Ștefan vodă pârcălabul Gangur,
om tânăr și priceput, care și-a făcut ucenicia la pârcălăbia Hotinului. Spre deosebire însă de Hotin, Orheiul e
cetate mai măruntă și cu forțe mai slabe: abia cincizeci de oșteni în vreme de pace. Acum numărul lor trece
de două sute, întărit de răzeșii din ținut, care sunt datori la apărarea cetăților și care fac pe rând instrucția
armelor în tabăra domnească de la Vaslui. După lupta de la Baia, cu craiul ungur, Vodă a înțeles că puterea
sa stă și în oamenii țării, nu doar în lefegii și curteni; a orânduit deci tabăra de la Vaslui, unde răzeșii învață
de la căpitani cu experiență meșteșugul adevărat al războiului și unde îl văd deseori pe domnul țării. Cum să
nu iubești un domnitor pe care-l întâlnești mereu, ba la cercetarea oastei, ba la cetățile de hotar, ba în vreun
sat prăpădit unde gustul său hotăra un pod, o biserică sau îndreptarea unui drum stricat? Cum să nu-l
slăvești, când vezi pedepsite de mâna sa hoțiile și nedreptățile? Păi, dacă Ștefan vodă poruncește, supușii săi
se aruncă și în foc!...
Asemena vorbe se puteau auzi la adunările sătenilor și în acea zi de iunie fierbinte, când străjerii de pe
zidurile cetății Orhei deslușiră în zare, dincolo de Nistru, coloanele de fum înegrind văzduhul curat. Vestea
izbucni ca trăsnetul peste ținut: năvăleau tătarii.
Vicleni și iuți, hoții stepelor se arătaseră la Nistru după porunca sultanului, lovind Moldova pe când
atenția oastei moldovene era la Dunăre. Siguri de izbândă, veneau cu gânduri mari: să lovească Suceava și
să taie țara în două, picând în spatele domnului, punând mâna pe familia domnului și vârând groaza în
locuitori, lucru la care se pricepeau de minune. Vestit dinainte de iscoade, pârcălabul Gangur nu se lăsase la
voia norocului, ci prevenise la rândul lui pe săteni să se retragă în codri: când primele ciambuluri trecură
Nistrul, pârcălabul era deja în fruntea oștenilor săi și le aținea calea. Dar erau puțini oșteni moldoveni față de
cei treizeci de mii de tătari cruzi și iuți, conduși de însuși Eminek mârza, fratele hanului. Răzbit, Gangur se
închise în cetate, trebuind să le lase cale liberă spre Ștefănești- Prut.
Semnalele de fum și de bucium izbucniră în toată Țara de Sus, ridicând bărbații la arme și izgonind
locuitorii în ascunzișul codrilor.
În același timp alte două ciambuluri loveau spre apus: unul în Podolia crăiască, profitând de lipsa din
capitală a regelui polon, dus hăt-departe, în ținuturile prusiene; al doilea ciambul, condus de alt frate al
hanului, Ahmed mârza, se abătuse asupra limanului Nistrului și a Cetății Albe, la întâlnirea cu ienicerii turci
aduși pe mare de corăbiile sultanului. Planul atât de priceput întocmit de sultan se desfășura perfect, izolând
Moldova din toate părțile.
între cele două primejdii Vodă avea de ales pe cea mai mare, căreia să-i facă față mai întâi: tătarii.
Sfetnicii, de altfel, fură de aceeași părere: turcii, mai înceți la drum, puteau fi amânați, pe când tătarii vin în
goana cailor, strâng ce apucă și fug înapoi, lăsând în urmă pustiu și jaf. Ocolesc cetățile, căci nu le trebuie, și
lovesc mai ales oamenii pașnici, pe care-i împrăștie sau îi iau în robie. Sunt mai răi decât turcii.
— Tătarii trebuie opriți și zdrobiți înainte de a părăsi țara, spuneau ei.
— Dar asta înseamnă să le lăsăm turcilor cale liberă, arătau unii.
— Podolienii sunt acum sub arme și ne vor ajuta, sperau alții.
— N-avem încotro, trebuie să-i lovim pe tătari cu toată puterea, grăise jupân Stanciu. Călărimea noastră
de țară îi poate ajunge lesne...
—Vom lăsa aici trupe de harț până ne vom reîntoarce la Dunăre, hotărî Vodă. Îi vom lovi pe tătari din
răsputeri pentru a le tăia pofta de a reveni, iar aici vor rămâne două mii de oameni sub porunca jupanului
Șendrea și a jupânului Iuga.
Restul aveau să meargă cu Vodă. Prevăzător, Ștefan vodă lăsase grosul oastei pe valea Berheciului, nu
prea aproape de Dunăre. A doua zi, ajungând într-un suflet în tabără, Vodă găsi două vești sosite chiar
atunci. Prima era bună: doamna Maria și coconii domnești ajunseseră cu bine la Hotin, un loc mai sigur
decât Suceava. Rămas căpitan al Sucevei în lipsa hatmanului, tânărul Luca Arbore vestea pe domn că
începuse evacuarea locuitorilor spre munte și că începuse hărțuirea tătarilor, de ale căror mișcări urma să-și
anunțe domnul. A doua veste era rea: în fața Cetății Albe se arătaseră zece mii de tătari iar pe mare veneau
corăbiile turcilor. Pârcălabii Luca și Hărman evacuaseră locuitorii ținutului și se pregăteau de asediu
prelungit.

Era al treilea asediu turcesc suferit de Cetatea Albă în ultimii trei ani, de când împărăția începuse
ofensiva generală pe țărmul de miazănoapte al Mării Negre. Căzuseră Tana, Caffa și Mangop; hanul tătar se
închinase Porții; numai Cetatea Albă rămăsese avanpost creștin într-o Mare Neagră care semăna tot mai
mult cu un lac turcesc. întărită mult în ultimul an, Cetatea Albă era pregătită de luptă, dar ținutul pașnic nu;
deși dregătorii cetății începuseră munca grea de evacuare a locuitorilor spre codrii dinspre Sărata, multe
coloane de refugiați fură ajunse din urmă de tătari, satele fură incendiate și grânele jefuite. În câteva zile
întregul ținut al Cetății Albe, de la limanul Nistrului și târgul Palanca până la vărsarea râului Gogâlnic în
mare, fu trecut prin foc și sabie, și jalea se întinse amară între locuitori.
Pe 19 Cireșar la linia orizontului se desluși în aburul dimineții o dungă întunecată, ce părea că ia marea
în picioare. În câteva ceasuri dunga se prefăcu în zeci de punctișoare care se măreau: erau galioanele,
corăbiile și luntrele împărătești, care aduceau la debarcare pe ienicerii cei vestiți, cu bombarde și iarbă de
pușcă. Tătarii chiuiră de bucuria întâlnirii ca la nuntă; dar se socotiră prea siguri de izbândă și greșiră, căci
pârcălabul Luca izbuti să-i surprindă cu o năvală din cetate și lovi o coloană care ducea câteva mii de robi
spre Nistru. Tătarii fură căleați în picioarele cailor iar robii fură eliberați și trimiși la adăpost în codru. Erau
cinci mii de robi moldoveni. Triumfător, Luca se întoarse în cetate, nu înainte de a-i trage în țeapă pe prinșii
tătari, chiar pe malul mării, în vederea ienicerilor. Era un avertisment pentru toți tătarii și turcii care veneau
la asediu, hotărâți să cucerească cetatea și să smulgă acest spin din ochiul împărăției.
Pe 20 începu debarcarea ienicerilor, în afara bătăii tunurilor Cetății Albe, apoi începură să sape șanțuri și
să așeze bombardele grele în poziție de tragere. În ziua de Sânziene răsună cea dintâi lovitură de tun a
Semilunii în acest nou asediu, mai puternic ca niciodată. Cetatea răspunse cu vrednicie și pe mare, și pe
uscat, și văzduhul se umplu de mirosul acru al exploziilor, de zgomot și de vaietele răniților.

Eminek mârza se poticni prima oară în ținutul Sucevei, unde găsi oamenii cu arma în mână. Iureșul
tătăresc amenința să se stingă; împrăștiate prin satele din Botoșani, cele mai avansate steaguri tătare fuseseră
lovite nu de săteni izolați, în lupte singuratice și fără sorți de izbândă pentru localnici, ci de oșteni ai
garnizoanelor din Dărmănești, Suceava și Baia. Erau oștire regulată, chiar dacă puțină, și asemenea oștire
era un pericol pentru tătari. Emink mârza putea înțelege că acele steaguri ghiaure cu zale, platoșe, coifuri și
cai iuți, bine înarmate, aveau în spate o altă putere, mult mai tare: cea a biruitorului de la Lipnic. Groaznicul
bei ghiaur venea împotriva lui în loc să stea țintuit la Dunăre, așa cum crezuse sultanul. Mârzacul nu mai
lovea pe la spate un dușman nepregătit, ci era gata să cadă într-o cursă în care Mamac-han de la Volga își
rupsese gâtul cândva. Atunci Eminek mârza se bucurase de necazul dușmanilor Crâmului, Hoarda Albastră,
care fusese zdrobită la Lipnic de beiul Ștefan; azi însă, mârzacul văzu cu ochii minții umbra amenințătoare a
țepii în care își găsise sfârșitul fiul lui Mamac-han, și nu se mai bucură deloc. De altfel, el personal se
opusese anul trecut închinării către turci și insistase ca Mengli Ghirai să facă pace cu moscoviții; dar în
captivitate, cu turcii stăpâni la Caffa, Tana și Mangop, cu Hoarda Albastră încă amenințând Crimeea,
Mengli Ghirai nu avusese de ales. În plus, împăratul otoman era tot musulman ca ei, și avea să-i ajute contra
hoardei de pe Volga, care sunt mai barbari, mai hoți și mai nebuni decât orice alt popor al Profetului; prin
urmare Hoarda de Aur de la Crâm se închinase Porții. Acum datoria de vasali îi adusese în Moldova; dar el,
Eminek mârza, nu era prost să insiste acolo unde nu avea folos. În mintea lui porunca sultanului se cădea
ascultată doar câtă vreme interesele hanului coincideau cu cele ale Porții. Sultanul vrea atacarea Sucevei,
Podoliei și Cetății Albe; atacurile s-au pornit, dar dacă Suceava nu poate fi atinsă, nu-i nimic! Va găsi un
pretext pentru retragere, va rămâne cu robii și prada și va da dosul frumușel, ocolind primejdia. Allah nu
cere fiilor săi mai mult decât pot ei da, asta o va pricepe și sultanul, regele regilor și biciul necredincioșilor:
umbra țepii lui Mamac- sidi- Mamac e prea convingătoare, și beiul Ștefan n-are decât să privească în urma
fiilor stepei, care se duc în drumul lor nesupărați de nimeni.
Astfel Eminek mârza porunci întoarcerea în stepa salvatoare, casa lor, cu tot pleanul și miile de robi care
vor fi vânduți cu preț bun la Oceakov și aiurea. Socotind că mai are timp, nu grăbi mersul, căci asta însemna
să renunțe la robii mai slabi, îndeosebi la copii, care sunt mai bine vânduți decât adulții; își întări doar
ariergarda cu oșteni pricepuți, care să facă față harțului ghiaur, și porni spre Nistru.
Ceea ce nu știa mârzacul era că beiul ghiaur grăbea tare spre el, năzuind să-i taie calea spre apa Prutului
și să-i gătească mormântul.

În ziua când la Cetatea Albă începeau să răsune bombardele, sultanul păși semeț pe pământul Moldovei.
Cu un efort genial de organizare izbutise în trei zile să treacă în Moldova majoritatea oastei. întărise imediat
tabără pe malul fluviului, lucru necesar pentru a-și transporta dincoace în siguranță materialele și
armamentul. Și ghiaurii au înțeles primejdia și insistă în atacarea taberei ziua și noaptea, deși sunt puțini,
mult mai puțini decât în urmă cu o săptămână. Sultanul știa de ce: beiul ghiaur se întorsese asupra tătarilor,
căzând astfel în capcană și întorcând spatele Dunării, unde el se va întări cu oastea munteanului Laiotă, care
i-a trimis veste că așteaptă cu oștirea mai jos de Focșani. Totul merge de minune, își freca mâinile Mahomed
sultan; beiul Ștefan poate să tot alerge pe urma tătarilor, pierzând vremea, și războiul cu ocazia asta...

Pe urma tătarilor și în flancul lor stâng hărțuiala începu imediat, avangarda moldoveană lovindu-se de o
împotrivire puternică. Mârzacii își făceau datoria, crezând că atacatorii erau oastea mare a beiului valah.
Ciocnirile se îndesiră la trecerea Prutului și după aceea, tătarii hotărând să ocolească codrii merei dintre Prut
și Răut, apucând drumul cel mai scurt, către Soroca. Luând urma tătarilor, ale căror mișcări erau semnalate
de țăranii refugiați prin codru, oștenii moldoveni pătrunseră în ținutul Dorohoi. Se cutremurară găsind, în
locul unor sate bogate și țarini întinse, doar ruine înnegrite, leșuri zăcând neîngropate, dărâmături fără viață
și roiuri uriașe de muște ridicându-se în aerul încins de soare și greu de miasmele atâtor cadavre umflate. Un
geamăt străbătu piepturile oștenilor, căci cei mai mulți dintre dânșii erau răzeși. O furie năprasnică le urcă în
suflete, și apucară urma tătarilor ca tigrii setoși de sânge. Nimic nu le putu sta în cale, și mânia lor cumplită
răzbi cu sabia coloanele desprinse de grosul nohailor, silindu-se să lase în grabă turmele jefuite și să se
alăture căpeteniei. Acesta se crezu aproape ajuns de oastea Moldovei și în primejdie de a fi încercuit, așa că
schimbă iar drumul, spre Orhei, netemător la gândul garnizoanei slabe, pe care la venire o învinsese. întări
spatele coloanelor, grăbi mersul și se socoti în siguranță, bănuind că beiul nu avusese timp să-l ajungă cu
oastea din urmă.
Că se înșelase, pricepu de cum intră pe valea Răutului: cercetașii trimiși înainte se repeziră la el urlând:
— Ghiaurii! Sunt în față cu miile...
Eminek mârza tresări când constată că oamenii săi se găseau în loc îngust, mărginit de păduri. Dacă
beiul era în față, însemna că putea răzbi prin pădure, ocolind apoi spre Nistru fără mare pagubă. Cam uimit
totuși de iuțeala neașteptată de mișcare a oastei moldovene, mârzacul chemă căpetenile la sfat; dar nu veniră
aceștia bine că războinici stropiți cu sânge și tăvăliți în praf năvăliră din urmă la ei:
— Ghiaurii din spate au turbat, mârza, vin peste noi la atac...
„Le e teamă că scăpăm”, rânji în sine Eminek mârza, dar când privi în jur încremeni: liziera pădurii, atât
de liniștită până atunci, dispăruse pur și simplu sub mulțimea călăreților străini care ieșise de acolo.
—Suntem încercuiți, mârza, grăi calm cel mai bătrân războinic al său. Va trebui să spargem cercul.
—Înainte! porunci Eminek mârza, scoțând sabia din teacă. Gestul lui fu urmat imediat de ceilalți
mârzaci. Mișcarea lor rapidă de repliere fu zadarnică, deoarece un nor de săgeți se abătu asupra lor. Tătarii
răspunseră la fel și se repeziră înainte; moldovenii părură să-i lase, dar motivul acestei purtări deveni clar
tătarilor după primul cot al văii: năvala lor se izbi drept în linia de artilerie ușoară a domnului, care îi primi
cu focul tunurilor. Ghiulelele de piatră se abătură asupra lor stricându-le rândurile și împrăștiind moarte;
avântul li se clătină și se stinse. De aceste clipe se folosi voievodul, care își mână în luptă grosul oștirii,
douăzeci de mii de călăreți: duduia pământul sub copitele cailor. Tătarii văzură rânjind asupra lor moartea
cea neagră și li se făcu părul măciucă de groază. Orice gând de bogății și robi li se spulberă sub amenințarea
morții. Ciocnirea celor două oști fu îngrozitoare; culcați ca spicele sub furtună, tătarii fură împinși înapoi în
vale, unde-i așteptau alți vânători. Încăierarea se întinse, cele două părți folosind cam același fel de luptă.
Era știut că tătarii mai degrabă fug pe caii lor iuți și împroașcă urmăritorii cu stoluri de săgeți, pe când în
lupta de aproape fac mai greu față unui oștean bine pregătit. Săbiile agere ale tătarilor alunecau
neputincioase pe platoșele groase din bumbac* ale moldovenilor, care mânuiau săbiile ca moriștile.
Hotărârea mai tare a localnicilor învinse: tătarii fură nevoiți să-și părăsească agoniseala și să spargă cercul
morții într-un efort disperat. Eminek mârza strânse în juru-i pe supraviețuitori și goni pe valea Răutului spre
Nistrul salvator. Lăsase în vale șase mii de morți.
Neînduplecați, moldovenii îi urmăriră, și era grozav de văzut cum douăzeci de mii de tătari goneau
aplecați pe gâturile cailor mărunți, urmăriți cu chiuituri de douăzeci și cinci de mii de localnici înverșunați.
Nistrul era departe încă; până în seara acelei zile, noaptea și ziua următoare valea Răutului, dealurile și
codrii din jur răsunară de răcnete, chemări, nechezat de cai și ciocnete de săbii. Dezastrul tătarilor fusese
complet; de spaimă și ca să fie mai ușori la fugă, tătarii își lepădară bagajele și chiar armele, și însuși
Eminek mârza abia scăpă peste Nistru cu calul de sub el și cu puțini însoțitori, ceilalți rămânând pe vecie în
Moldova, să îngrașe pământul valah. Cronicile spun că la trecerea Nistrului apa se înroșise de atâta sânge
vărsat, și că zile întregi a cărat râul la vale hoiturile de cai și leșurile tătarilor uciși la vad. Tot cronicile spun
că tătarii scăpați cu viață nu s-au oprit din goană decât la apa Niprului, atât de mare le-a fost graba de a
părăsi pământurile blestemaților ghiauri moldoveni.
Biruitor, voievodul adăstă la Răut câteva zile, să-și odihnească oamenii și să-i aștepte pe cei împrăștiați
după tătari. Aici îl găsiră veștile din ținuturi. La Oblucița sultanul trecuse dincoace cu toată oastea iar Laiotă
intrase în Moldova: hatmanul îi hărțuia pe amândoi. La Brașov trimișii lui Laiotă încercau să cumpere o
cantitate uriașă de grâne, foarte probabil pentru sultan. De la Cetatea Albă sosise vestea bună a eliberării
câtorva mii de robi și vestea rea a începerii asediului.
Adevărata problemă erau însă veștile din Țara de Sus. Distrugerile erau uriașe, oamenii erau fugiți prin
codri și morții fără număr. Oastea mare, venind dinspre miazăzi spre Orhei, nu trecuse prin ținuturile atacate
și jefuite de tătari, dar oștenii care îi hărțuiseră din flancul stâng, împingându-i în calea oștii lui Vodă,
trecuseră și văzuseră. Acum, întâlnindu-se unii cu alții la Răut și Nistru, vestea distrugerilor se împrăștie ca
focul în rândul răzeșimii și stârni zarvă și jale. Ce s-a ales de familiile lor? Cine le-a rămas, cine a fost dus în
robie? Mai există casa și satul lor? Nu plângeau și nu se băteau cu pumnii în cap, dar li se întunecase
privirea și le ardeau ochii de neliniște. Se strânseră la sfat, pâlcuri- pâlcuri, întrebând ce se va întâmpla dacă
vin iar tătarii? Vor să meargă acasă, să-și
— Pieptarele călărimii ușoare moldovene și muntene erau făcute din bumbac gros, cusut foarte des, care
avea avantajul greutății reduse și a prețului mic, în comparație cu platoșele din oțel, care de obicei cântăreau
peste 30 kg (cele de turnir cântăreau cca 60 kg.) îngroape morții, să-i pună la adăpost pe cei vii, și apoi se
vor întoarce iar la război.
Fierberea taberei nu putea scăpa dregătorilor domnești. Delegații răzeșilor - țăranii de ieri, oștenii de azi
- se închinară la picioarele lui Vodă, cerând slobozenie la vatră un timp. Dacă nu li se dă slobozenie,
înțelegeau domnul și sfetnicii, și-o vor lua singuri, cu acea statornicie întru nestatornicie care este scrisă în
firea oamenilor acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu cu toate roadele pământului, și blestemate să n-
aibă tihnă niciodată. E bine că au cerut totuși slobozenia în loc să plece de la început; e un pas înainte spre
disciplină și un câștig de suflete. Vodă chemă Sfatul și hotărî două săptămâni de slobozenie pentru țărani.
Sfetnicii clătinară capetele, dar aprobară; doar unul mai colțos dădu glas temerii tuturor:
— E o nebunie fără leac, măria ta.
— Azi poate fi o nebunie, acceptă domnul calm; dar dacă n-o facem, mâine va deveni o greșeală iar
poimâine sinucidere. Nici un oștean din lume nu luptă bine dacă își știe familia amenințată. Nesiguranța e un
dușman mai mare decât turcii și tătarii la un loc. Cu două săptămâni de strâmtorare se poate salva un război
și o țară...
Asemenea subtilitate politică dădea întreaga măsură a geniului voievodului moldovean, care înțelegea să
ceară încredere oferind el mai întâi încredere, urmând adică cea mai sigură cale spre inimile supușilor săi.
Cei care nu-l cunoșteau se înclinară, iar sfetnicii vechi rostiră liniștiți câteva vorbe care erau ele însele o
concluzie:
— Nu ne rămâne decât să luptăm până la capăt...
A doua zi douăzeci și cinci de mii de țărani și zece mii de foști robi porniră încetișor spre casă. Lui
Ștefan vodă îi rămâneau aici zece mii, plus cei două mii ai hatmanului, la Dunăre: curteni și viteji, oșteni de
elită experimentați în lupte, dar cumplit de puțini față de oastea uriașă a sultanului. Nu mai putea fi vorba de
tactica de a-l opri pe sultan la Dunăre; acum trebuia purtat cât mai multă vreme prin pustietăți, amânat și
hărțuit până ce vor veni ajutoarele ardelene și - de ce nu - podoliene. Din tabăra de la Nistru Vodă trimise
câteva cărți: brașovenilor, să nu-i vândă lui Laiotă grânele cerute; starostelui de Camenița și castelanului de
Liov, cerându-le ajutor contra dușmanului comun; voievodului Transilvaniei, cerând grăbirea adunării
oastei; dregătorilor din ținuturi, poruncindu-le să ardă totul în calea sultanului. Porni apoi cu oastea rămasă
în ajutorul hatmanului rămas la Dunăre. Era deja 3 iulie și năvălirea tătarilor îl rupsese timp de două
săptămâni de primejdia cea mare de la Dunăre și Milcov.
Oastea munteană se strânsese destul de greu și doar zece mii, călăreți și pedeștri. Basarab vodă nu-și
făcea iluzii, știind că oamenii îl urmau în Moldova doar fiindcă erau datori să-i asculte porunca, nicidecum
că ar fi fost prea zeloși. Acest lucru se vădi încă de la Șiret, când harțul moldovean îi lovi puternic iar vitejii
săi curteni abia își mișcau brațele. Încă de la început hatmanul le trimisese, prin munteni anume sloboziți din
prizonierat, vorbă că cei care se predau vor fi cruțați, pe când cei ce vor lupta vor fi uciși, moldovenii
neluând prizonieri în acest război. Muntenii săi, deci, se apărau mai mult decât atacau, lăsându-i pe
moldoveni aproape nesmintiți. Nemulțumit, țipase la sfetnici amintindu-le că erau aici la porunca sultanului,
care-i așteaptă la Dunăre ca să-l călăuzească prin Moldova și sub privirea căruia vor lupta: se cuvine deci să-
și facă datoria, nu să se arate ca o adunătură de babe fricoase. Cuvintele lui grele ajunseră la urechile
curtenilor, făcându-i să înalțe din umeri; ba chiar alții, mai nărăvași, ziseră destul de tare: „Nu noi suntem
babele fricoase, ci aceia care ne-au adus lângă păgâni în loc să-și respecte legămintele de prietenie și ajutor.
Ehei, dacă era Vlad vodă, alta era situația!...” Era destul pentru a învenina inima voievodului muntean, care
nu uitase că cel mai puternic dușman al său îl pândea din Ardeal, și că se prea putea ca să dea piept cu el
chiar aici, în Moldova, ceea ce nu-l îmbia deloc. Cazan și Duca îl alinaseră; dar ei erau boieri și nu
înțelegeau teama lui în fața unei tabere a Drăculeștilor închegată în jurul lui Țepeș, pe când Dăneștii erau
dezbinați fără speranță. I se spusese că Drăculea se mutase la Sibiu, în noua lui casă de lângă Biserica
Minoritelor, și făcuse pace cu fratele lui vitreg, Vlad, călugărul răspopit, care i se închinase. Tiranul se
dovedea deștept și periculos. Când Cazan îi spusese că acel comis obraznic din Corbeni era, de fapt, feciorul
tiranului, făcuse o criză de isterie: cum, l-au avut în mână și i-au dat drumul?!... Cazan se apărase: nu-l
aflaseră decât după ce fugise peste noapte de la moșie, și nu voise să facă vâlvă. „îți dai seama, măria ta, ce
va fi când prietenii lui vor afla adevărul? Avea o putere în spate, o putere pe care măria ta ai destrămat-o pe
drept, căci te-au înfruntat cu nerușinare toți acei boieri tineri. Dar dacă toți cei ce urăsc pe turci ar ști că
feciorul tiranului le-a fost prieten atâția ani, ar prinde puteri și s-ar răzvrăti contra ta. Ai răbdare până
sultanul supune Moldova; atunci stâlpul de sprijin al tiranului va fi smuls. Ca să-i slăbești și mai mult tabăra,
pune un preț mare pe capul comisului, e și sfatul contelui Bocskay...” Astfel melițase Cazan la urechea lui
până îl ascultase. Pusese premiul și trimisese separat „în pribegie” la curtea tiranului doi boieri credincioși
de-ai lui, paharnicul Dragu și Hristea din Bălteni:dacă unul dă greș, lovește celălalt. Momeala otrăvită
lucrase; cei doi se lipiseră de curtea lui Vlad vodă, amestecați între alți douăzeci de pribegi adevărați. Sfatul
judelui Matei se vădea foarte bun iar viclenia logofătului Cazan era demnă de admirație.
Azi însă, în lunca mlăștinoasă dintre Șiret și Prut, Laiotă se întrebă cât de sigur era totuși Cazan pentru
el. De câteva luni își măritase singurul copil cu feciorul lui Duca, și fusese naș tinerei perechi, gândind la fel
ca cei doi tați: să-l rupă pe tânărul Petre de influența prietenului său, comisul. Crezuseră că reușesc; dar o
lună mai târziu Petre Duca se mutase de la conacul tatălui său pe o moșioară din Argeș, cumpărată de la
prietenul său, acum pribeagul Lixandru Boloșin. Bineînțeles, nevasta și-o luase cu el, ieșind amândoi de sub
privirea părinților și a domniei. Toată lumea îl crezuse pe feciorul lui Duca un pic prostuț și moale din fire,
ușor de manevrat și lesne de dus de nas; când colo, Petre izbutise să-i lase pe toți cu gura căscată și să
împrăștie neîncredere între toți sfetnicii domnești, demonstrând cu strălucire că lumea se înșelase asupra lui.
Relațiile dintre cuscri se răciseră, fiecare suspectându-l pe celălalt că ar fi ajutat în taină tânăra pereche.
Laiotă îi suspecta pe amândoi că ar întinde astfel o punte către tabăra mult prea puternică a pretendentului
din Ardeal. Bănuiala era cu atât mai mare cu cât iubitul său Duca se îmbolnăvise de dropică și se retrăsese la
moșie în ajunul războiului, trimițând în locul lui la oaste pe fecior. Petre Duca venise la Focșani, pupase
dreapta nașului său domnul, dar în rest nu strălucise, ci se topise în marea masă a curtenilor de rând. Era și
acum în ariergardă, cât mai departe de privirea domnească.
Că vor urma zile grele pentru oastea munteană, Basarab vodă știu când, între zăvoaie, păduri de sălcii și
bălți, muntenii fură atacați ziua în amiaza mare de moldoveni. Călăreți aprigi apărură brusc dintre bălți și-i
săgetară coloanele, năvălind să-i prăvale spatele în mlaștină. Doar vigilența marelui spătar împiedică un mic
dezastru, căci tocmai venea să întărească ariergarda cu oșteni când se petrecuse atacul. Lupta se duse
înverșunată printre sălcii și arini, copitele cailor înfundându-se în noroi până la chișițe: dacă n-ar fi fost
secetă, ar fi rămas împotmoliți acolo pe vecie. Fiind puțini, moldovenii fură răzbiți în cele din urmă și se
retraseră în ordine, dar seara care se lăsa împiedică pe munteni să îi urmărească, neștiind cărările dintre
mlaștini. Abia a doua zi Laiotă putu verifica pierderile, și i se făcu părul măciucă: două sute de morți, cinci
sute de răniți și cel puțin alți trei sute robiți de moldoveni, toți boieri tineri, floarea curții sale. Porunci așadar
strângerea rândurilor și izbuti să ajungă cu bine după două zile la Oblucița, la sultan.
Era Cuptor cinci zile și sultanul își descărcase de pe corăbii bombardele, materialele și proviantul,
organizând coloanele pentru drum -drumul spre Suceava, drumul spre victorie- și primind vești din imperiu,
întâlnirea cu oastea muntenă fu o bucurie pentru Mahomed sultanul; dar o zi mai apoi o veste, un zvon și o
întâmplare îl tulburară adânc. Vestea, sosită din urmă printr-un caic rapid, era proastă: Cetatea Albă rezistase
asediului, iar ienicerii fuseseră nevoiți să se retragă din limanul Nistrului, cu tot cu corăbii. Cinci sute dintre
dânșii își găsiseră moartea în țepile ghiaurilor, prinși în timpul unei ieșiri a celor din cetate. Zvonul, sosit cu
același caic, era la fel de prost: se părea că Eminek mârza fusese zdrobit în luptă de oastea beiului. Cât
despre întâmplare, era crudă și adeverea zvonul: în acea zi de 6 Cuptor, pe înserat, o coloană de ieniceri fu
strivită definitiv de năvala ghiaurilor, la două mile de tabără: Ștefan beiul era în fruntea lor. Asta îl mânie
cumplit pe sultan, căci beiul scăpase din cursă, iar pe deasupra pierduse și cinci mii dintre cei mai buni
oameni. Cu pierderile dinainte socoteala se ridica la vreo șapte mii, toți uciși în chinuri, căci localnicii nu
luau prinși, ci îi trăgeau în țeapă în chiar drumul oastei sale. înfrângerea lui Soliman beg anul trecut nu
fusese doar o întâmplare, înțelese sultanul, și aici era nevoie de cele mai strașnice măsuri de siguranță, mai
ales că cercetașii se întorceau din toate părțile raportând același lucru: câmpurile sunt arse, satele sunt pustii
și nimic nu mișcă, de parcă țara valahilor s-a pustiit brusc de orice suflare...

Cei trei sute șaisprezece prinși munteni fuseseră duși între sulițe tocmai la Bacău, unde paznicii
moldoveni îi înghesuiseră în niște parcane închise. Cei mai mulți erau boiernași de țară și curteni de rând;
boierii de neam mare se țineau separat, mai semeți ca restul, șușotind între ei. Mâncarea era puțină și
proastă, răniții gemeau și doar câteva muieri bătrâne erau îngăduite să le aline suferințele. Soarta prinșilor
era neclară. Paznicii îi avertizaseră că Ștefan vodă a hotărât să nu ia nici un prins, pentru a nu se împovăra
cu guri nefolositoare; mai puțin prinșii de neam, care se pot răscumpăra cu bani grei. Curând va veni cineva
care le va hotărî viața sau moartea, le spuseseră paznicii; dar acel „cineva” întârzia să se arate.
Până într-o dimineață, când porțile ferecate scrâșniră, răsunară porunci scurte și zăngănit de arme, și un
grup mic de călăreți intrară în parcane. Îi urmară străjerii moldoveni; un diac își desfășură uneltele de scris
pe o măsuță iar un crainic îi anunță pe prizonieri să se prezinte la diac, să fie scriși în catastif cu numele,
cinul și moșia. Începu vânzoleală și zarvă, și se făcu de prânz până trecură toți pe la diac. Apoi li se aduseră
cazanele de mâncare, la fel de rea ca și până atunci; în timp ce mâncau, alte patru căpetenii intrară în
parcane. Unul din ei cercetă listele, fulgerând când și când cu privirea peste capetele prinșilor. Aceștia nu-l
puteau desluși bine sub umbra deasă a teiului sub care stătea; dar din atenția cu care îl înconjurau
moldovenii și din bogăția straielor și a armelor scumpe, muntenii îl socotiră a fi cel pe care îl așteptau:
căpetenia.
Într-adevăr, după ce-și isprăviră prânzul sărăcăcios, falnicul necunoscut păși spre ei fără teamă,
înclinându-se cu eleganță:
— Bună ziua, domniile voastre, grăi limpede. Slavă lui Dumnezeu!
— Amin, mormăiră câțiva, în timp ce alții tresăreau la auzul glasului cunoscut. Se născu freamăt, pe care
căpetenia îl lăsă să crească înainte de a vorbi, la fel de puternic:
— Văd că unii dintre domniile voastre m-au recunoscut. Sper că doar uimirea v-a oprit să-mi răspundeți
la salut, așa cum se cuvenea între boieri.
— Nu răspundem la salutul unui trădător, comise Chiriac, se răsti unul mai colțos. Nu știam de ce Vodă
a pus preț pe capul tău. Acum știm, și-l aprobăm pe Vodă, deși prețul mai nimerit era de două parale...
Numele comisului era cunoscut de cei mai mulți; rostirea lui stârni vâlvă, cei care nu-l știau trăgându-i
de mânecă pe tovarășii lor mai știutori. Grosolănia atacului dinainte făcură pe unii să-l suduie pe soțul lor,
iar pe alții să-l aplaude. În mijlocul zarvei Vlăduț rămăsese neclintit și demn, cu un surâs rece pe buze.
— Tu nu ești Ghiță, sluga spătarului Savu? întrebă ascuțit. Ce face stăpân’tu? îl mai ajuți să siluiască
fecioare și să lovească bătrâni?
La vorbele lui se lăsă o tăcere de moarte și cei din jurul slujitorului se dădură deoparte ca fripți. Din toată
blândețea lui, Vlăduț repezi deodată un deget acuzator spre slujitor:
— Ți-ai ajutat stăpânul în toate blestemățiile lui, recunoști?
— Și ce, trebuia să-mi trădez stăpânul, ca tine, comise? ripostă omul batjocoritor. Vlăduț răsuci plictisit
fruntea spre grupul de sub umbrar:
— Spânzurați-mi gunoiul ăsta!
Între rostirea osândei și îndeplinirea ei trecu doar timpul cât i se spuse slujitorului „Tatăl Nostru”. Uluiți,
prinșii începură să protesteze:
— Dar n-ai dreptul, comise...
— Nu suntem robii tăi...
— Umbli după răzbunare...
Vlăduț îi ascultă răbdător. Ochii lui găsiseră câțiva boieri care tăceau și-l priveau, și, după ce ultimele
zvâcniri ale spânzuratului se stinseră, se răsuci spre căpetenia străjerilor:
— Domnia ta, spune acestor boieri cine sunt și ce caut aici, te rog. Oșteanul se înclină cu respect.
— Măria ta ești Ioan Vlad, fiul cel mare al măriei sale Vlad voievod, nepotul domnului nostru Ștefan
voievod, și ai venit în Moldova în numele părintelui măriei tale. L-ai rugat pe Ștefan vodă să cruțe viața
oricăror prinși munteni și să ți-i dăruiască, iar măria sa te-a ascultat, din prietenie pentru măriile voastre. Ai
asupra acestor robi drept de viață și de moarte, și azi ai venit să-i cercetezi personal. De fapt, adăugă și mai
tare oșteanul, acești câini îți datorează viața lor.
Vlăduț săltă o sprânceană spre prinșii înlemniți de neîncredere și uimire. Dintre ei se desprinse cu
repeziciune un boier tânăr, grăind:
—Sunt Petre Duca, fiul sfetnicului. Adeveresc cele spuse aici, lucruri știute de tatăl meu și de Basarab
vodă.
Apoi puse genunchiul la pământ și plecă fruntea în fața fostului său prieten. Închinarea lui neașteptată îl
făcu pe Vlăduț să-i șoptească:
— Tatăl tău a reușit să mă uimească, Petrică. Au devenit lupii miei?
— Am o treabă cu măria ta, dacă mă îngădui. Te căutam.
— Bine, mai târziu, hotărî scurt Vlăduț, apoi cătă iar la robii săi. Exemplul lui Petre fu urmat îndată de
alții: repede - Drăculeștii - încet - cei șovăitori. Câțiva nu se închinară noului lor stăpân: Dăneștii
înverșunați; între ei Vlăduț recunoscu figura negricioasă și inteligentă a prietenului său Pârvu Craiovescu.
Olteanul ședea încruntat, privind în pământ, dar nesupus. Vlăduț se opri la un pas de el, aproape atingându-L
Boierul nu-l privi, dar nici nu se mișcă din loc.
— Măcar ești cinstit, prietene Pârvu, observă Vlăduț încetișor. Atât de tare te-au vrăjit promisiunile lui
Basarab cel mic... scuze, Danciu?
Se văzu tresărirea boierului, care cătă pieziș, temător, la el.
— Știu tot, surâse Vlăduț. Asta nu mă face să te prețuiesc mai puțin, dragul meu. Dar ești sigur că
interesul Dănescului cel mic e obiectiv? Măria sa e bărbat falnic, dorit de multe muieri...
Respirația olteanului se poticni și Vlăduț înțelese că lovise drept la țintă. Își stăpâni triumful când
olteanul îngenunche și îl bătu pe umăr cu multă prietenie, făcându-i cu ochiul, gest care însenină și mai mult
obrazul olteanului. Vlăduț cătă apoi drept în ochii nesupușilor Dănești, boieri vechi ai lui Laiotă; le aștepta
semeț închinarea, deși se vedea din scrâșnetele lor că l-ar fi sfâșiat bucuros în bucăți. Câțiva cedară sub
neclintirea rău prevestitoare a privirii lui și îngenuncheară; restul, paisprezece la număr, începură să
murmure îndârjiți:
— Să ne închinăm unui răzvrătit Drăculesc? Niciodată!
— Taică-său l-a ucis pe Dan vodă cel Tânăr, și noi să-i fim slugi?
— Un neam de uzurpatori blestemați...
— Comise, du-te-n ...
— Bastarzi din pui de lele...
Măselele tânărului se încleștară, dar când vorbi, era rece ca un sloi:
— N-am nimic cu domniile voastre, dar vă limitați la a fi doar Dănești, uitând că am asupra voastră toate
drepturile. Nu mie personal vă închinați, ci domnului meu, Vlad voievod, pe care îl reprezint aici. Voi fi bun
și milostiv și drept cu cei care se închină măriei sale acum; dar nu mă siliți să vă pedepsesc: supuneți-vă!
Răspunsul fu un cor de înjurături și insulte. Vlăduț săltă din umeri.
— Ia-le capetele, grăi călăului, cu glas calm. Fiind boieri, osânda se va împlini cu sabia, iar în catastif să
le fie șterse numele, trecându-se în loc o singură mențiune: „răzvrătit”.
Câteva minute mai apoi, după ce se rosti rugăciunea, paisprezece capete se rostogoliră în praf. În
mijlocul tăcerii încremenite a prinșilor, Vlăduț adăugă domol:
— Li se vor face pomenirile cuvenite pe cheltuiala domniei mele. Căpitane, du răposații de aici. Boieri
dumneavoastră, aveți a vă plânge de ceva? Ați fost năpăstuiți de cineva sau cu ceva anume?
Lecția de mai înainte le încleștase fălcile, dar unul fu mai îndrăzneț:
— Măria ta, nu ne putem plânge de alta decât de mâncare...
Bucătarul se repezi cu un polonic de zeamă la semnul lui Vlăduț, care gustă și ridică din umeri:
— Și ce-i cu asta? Oștenii moldoveni au o fiertură abia un pic mai bună, iar ei muncesc, nu stau la
umbră. Dar, fie: tot pe cheltuiala mea vă voi slobozi un sac de mălai și o putină cu brânză în fiecare zi. Dacă
voiți mai mult, cumpărați de la orășeni, pe banii voștri.
— Asta-i, măria ta, că n-avem, ni i-au luat moldovenii pe toți.
— Ați venit la război, nu la plimbare, se încruntă Vlăduț. De ce vă mirați că sunteți tratați astfel? Alte
plângeri aveți?
— Sunt câțiva răniți greu, măria ta, care nu pot fi îngrijiți aici.
Vlăduț cercetă rănile celor care zăceau pe rogojini, apoi se întoarse:
— Bine, vor pleca la Slănic, în munte, chiar din seara asta. S-au luptat cu cinste, merită să avem grijă de
ei așa cum trebuie. Altceva?
Un murmur bucuros îi întâmpinase învoirea de evacuare a răniților. Se priviră unii pe alții, îndemnându-
se din ochi, apoi unul mai curajos puse întrebarea care-i ardea pe toți:
— Care va fi soarta noastră, măria ta? Vedem și înțelegem că ai intervenit la Ștefan vodă pentru viața
noastră și că ne ești binevoitor, și îți mulțumim din suflet: dar ce ne ceri în schimb?
— Domniile voastre ce credeți că v-aș putea cere?
— Păi, nu știm ce voiești de la noi, cum ți-am putea răspunde?
— Ascultați aici, se încruntă Vlăduț. Ștefan vodă vă socotește în rând cu turcii și e hotărât să nu ia
prizonieri în acest război, ca represalii față de uciderea în prizonierat de către sultan a cumnatului său,
domnul Alexandru de Mangop, și a familiei sale. Vă spun de pe acum care va fi soarta prinșilor: țeapa și
spânzurătoarea. Pentru năvălirea lor în Moldova, tătarii au plătit deja prețul și cincisprezece mii dintre ei
îngrașă acum pământul Moldovei. Eminek mârza a fost zdrobit; dacă sultanul avea bază pe el, acum n-o mai
are. La Cetatea Albă turcii au ridicat asediul fără nici un succes pentru ei. Sultanul are la acest ceas mai bine
de opt mii de morți. A fost greu să-l înduplec pe Ștefan voievod să vă lase teferi, căci e foarte pornit pe voi.
Și pe bună dreptate! Moldova e țară creștină, moldovenii sunt frații noștri - cam vitregi uneori, dar nici noi
nu suntem sfințișori, nu? - așa că mie îmi vine să mă pun jos și să mor de scârbă când vă văd aici. Cum nu
vă e rușine obrazului să fiți grăjdarii păgânilor? Cum ați putut accepta?
 — Grăjdari? se revoltă unul. Cum poți vorbi așa, măria ta?
— Nu-i păziți voi vitele lui Mehmed sultan în această campanie? Nu-i aduceți voi hrană, cumpărată cu
bani grei din vistieria țării? Grăjdari și țărani! îl învățați prost, și nici măcar nu vă dați seama!...
— Eram la porunca voievodului Basarab, măria ta. Ce obraz am fi avut dacă nu-l ascultam? Ce cinste
am mai fi avut la domnii munteni?
— Ei bine, dar acum nu mai sunteți la porunca lui Laiotă vodă, nu-i așa? ripostă Vlăduț. V-ați închinat
lui Vlad voievod, aliatul și prietenul lui Ștefan voievod. Practic, sunteți la porunca mea; dar eu nu vreau
deocamdată să vă poruncesc. Am venit în fața domniilor voastre ca la niște frați ai mei, ca să vă spun că eu
caut o dreptate și o nădejde pentru toți muntenii, nu doar pentru mine. Unii m-au întâmpinat cu insulte; nu
insultele le-am pedepsit, ci răzvrătirea. Aș vrea să văd că ați învățat ceva azi și vă aștept propunerile. Sunteți
boieri și oameni umblați, de aceea am mai multe pretenții și așteptări de la domniile voastre. Gândiți-vă
bine. Eu voi veni mâine dimineață, să mâncăm împreună și să vă ascult. Asta-i tot pentru azi. Jupâne Petre,
vino cu mine: am o vorbă cu domnia ta.
Petre se înclină adânc și i se alătură. Văzându-i plecând, olteanul se foi în loc:
— Măria ta!...
— Poftește și domnia ta cu mine, jupâne Pârvu, îl invită Vlăduț, observându-i stânjeneala și voind să-i
cruțe mândria. Boierul se supuse imediat. Merseră împreună la umbrar, unde foștii prizonieri îl recunoscură
pe Lixandru Boloșin, care-i aștepta. Pârvu își îngădui un zâmbet ironic:
— M-aș fi mirat să nu te găsesc aici, vere Lixandre.
— Iar eu nu mă mir să te văd aici, Pârvule, ripostă Lixandru. Barbu e și el cu tine?
—E cu Basarab vodă. Eu m-am împotmolit în mlaștină la Șiret și am căzut prins. Dar tu ce faci? Văd că
arăți bine: îți priește pribegia?
— Îmi priește stăpânul.
— Tu întotdeauna ai fost ca vechii spartani...
Disputa acrișoară fu curmată de Vlăduț, care-l fulgeră pe oltean cu o căutătură severă.
— Spune, jupâne Pârvu.
— Dacă nu mă închinam, eram în rând cu cei tăiați, nu-i așa? Spune!
— Prefer un dușman cinstit, Pârvule, rosti Vlăduț. Prieten mi-ai fost la Cozia, când nu știai cum să mă
atragi de partea lui Basarab cel mic? Dumnezeule, râse el, a meritat să stau o zi în plus ca să vă urmăresc
manevrele! Cândva, când voi avea timp, voi scrie un tom întreg pe tema asta. Deja m-am gândit la titlu: „De
Amicitiae, sau Cum să folosești mai bine prietenia cu unii în favoarea altora”. Sună bine, ei?
Obrazul olteanului trecu spre o culoare purpurie.
— Prietene Pârvu, glăsui serios Vlăduț, dacă tot te zbați, fă-o în folosul tău, nu mai fi păpușa altora. De
obicei, când păpușa nu mai e de folos, păpușarul o aruncă. Asta vrei?
— Nu-mi vine să cred ce sfat îmi dai, Teodor... măria ta! se holbă boierul. Sfidezi soarta să-ți
înmulțească dușmanii.
— Ești dușmanul meu, Pârvu?
— Nu, măria ta. Mi-ai salvat viața și m-am închinat ție cinstit.
— Bun, făcu Vlăduț. Nu vreau răzbunare și nici nedreptate, dar nu șovăi să pedepsesc nelegiuirea și
nesupunerea. Cine înțelege asta nu are de ce se teme.
— Aceleași gânduri le are și Vlad voievod? Doar sunt atâția care i-au greșit cândva și se tem de
răzbunarea sa.
— Măria sa îi va ierta pe toți, urmând ca apoi fiecare să-și facă datoria. Măria sa voiește să pună capăt
dezbinării, nedreptăților și călcărilor. Măria sa vrea să-și întărească țara în fața tuturor dușmanilor, vrea să
aibă pace și voiește pentru aceasta sfatul câtorva boieri munteni, printre care la loc de cinste va fi banul
Craiovei.
Pârvu se înclină adânc.
— Nădăjduiesc să apuc să-l văd pe tata, pentru a-i spune acestea.
Vlăduț îl scrută o clipă, atât cât dură șovăirea lui.
— Ești liber, jupâne Pârvu, poți pleca acasă, dacă vrei. Transmite salutul meu preacinstitului tău părinte.
— Fără condiții? tresări acesta uluit.
—Fără condiții, dar cu o rugăminte: mergi cu răniții la Slănic și ai grijă de gazde bune pentru ei, de
doftori și de cele ce mai au nevoie.
— Rugămintea măriei tale e o poruncă pentru mine, se înclină solemn olteanul. Vă vom aștepta cu toții
la domnie, în ziua care va fi sortită.
 Puse genunchiul jos și pupă dreapta coconului domnesc - Vlăduț îl lăsă - după care se retrase între
ceilalți prinși. Lixandru pufni:
— Poate n-ai făcut bine, Vlăduț.
— Poate, murmură acesta. Vom vedea. Spune, Petre.
— Hm, ar trebui să-i mulțumesc lui Pârvu pentru că mi-a netezit calea, grăi fiul sfetnicului. Am o carte
de la tata pentru măria ta.
Petre își suflecă turetcile cizmei și rupse căptușeala, scoțând la iveală o scrisoare pecetluită. Era sigiliul
sfetnicului, observă Vlăduț, iar scrisul era cam tremurat, de parcă Duca îmbătrânise brusc.
„Măriei sale Vlăduț vodă, de la Ion Duca sfetnic domnesc, sănătate. Află măria ta, că sunt bolnav de
dropică și sunt îngrijorat pentru viața măriilor voastre. De la ultima noastră întâlnire am cugetat mult. Te-am
acuzat mereu pe nedrept, și îmi pare bine că n-am reușit să-ți fac răul pe care ți-l gândisem. Dumnezeu mi-a
dat de veste că toți suntem muritori, de aceea, în neputința și durerile de care sunt cuprins, am înțeles că a
sosit vremea să-mi îndrept greșelile. Ai lucrat acești ani pentru stabilitatea scaunului domnesc, și ai făcut
bine. Nu-ți cer o încredere pe care n-o merit, dar voiesc să știi că ideea cu prețul pe capul măriei tale a venit
de la Cazan, lucru la care nu m-am opus, în dorința de a afla mai multe. Așa te pot anunța acum că judele
Matei, unchiul măriei tale, a propus lui Cazan, care l-a convins pe Laiotă, să trimită un boier al său în casa
măriei sale Vlad vodă, ca să-l iscodească și să-l lovească la un timp oarecare. Laiotă a trimis însă doi
credincioși ai săi, separat unul de altul: dacă unul dă greș, rămâne celălalt. Unul din ei e paharnicul Dragu.
Pe cel de-al doilea nu-l știu, dar există, deci fiți prudenți, vă rog.
Îți trimit această carte prin fiul meu, care ți-a rămas credincios în ciuda tuturor presiunilor la care a fost
supus. Te rog, măria ta, nu-l năpăstui pentru numele pe care îl poartă - sper- mai cinstit decât tatăl lui, și te
rog să ierți cele ce ți-am greșit cândva.
Scris în Pitești, Florar 25 zile, văleat 6984.”
Vlăduț întinse cartea lui Petre, care scutură din cap:
—O cunosc.
— Atât de rău bolnav e părintele tău, Petrică? grăi tânărul, și căldura din glasul lui umezi pleoapele
boierului, care oftă:
— Nu știu dacă îl găsesc viu la întoarcerea acasă. Aținut neapărat să îți scrie. Și pe mine m-a mirat
schimbarea lui, după atâtea certuri...
— De unde știai că sunt în Moldova?
— S-a aflat de la sibieni, unde e acum Vlad vodă. Tata căzuse deja la pat; cum a aflat unde ești, m-a
chemat la moșie și mi-a poruncit să te găsesc. La prima ocazie m-am lăsat prins de moldoveni.
— Vrei să te întorci acasă? îl pofti blând Vlăduț.
— Nu, măria ta. Pentru întâia oară pot să fac ce trebuie. Acasă va merge slujitorul meu, care s-a predat
văzându-mă pe mine prins. Va duce părintelui meu o scrisoare de la mine. Eu rămân cu tine. Dă-mi o sabie
și ia-mă la război sfânt. Cred că asta voiai adineauri să hotărâm, nu? Puteai să ne poruncești, dar te temi că
n-ar merge de bunăvoie și te-ar trăda la prima ocazie. Dar fii liniștit, vor hotărî ce trebuie și te vor urma fără
șovăire până în iad. Dă-mi mână liberă noaptea asta, și mâine vei avea un steag de curteni mai bun decât
toate steagurile lui Laiotă la un loc. Au și ei inimă, să știi.
O umbră de zâmbet trecuse peste chipul lui Vlăduț.
— Ca de obicei, Petrică, ești mai inteligent decât cred unii.
— Acum doi ani, măria ta, venind într-o seară la tine, te-am surprins tăinuind cu un bărbat. Eram prea
supărat și prea beat ca să pricep atunci, mai ales că ai avut grijă să-l ferești de vederea mea. Dar mai apoi -
cam după o lună - am izbutit să pun lucrurile cap la cap . Acela e azi Cerberul lui Vlad vodă și căpitan vestit
al steagului tău. Greșesc?
— Nu, recunoscu Vlăduț. Dar află că jupânul Buzea m-a cunoscut și mi s-a închinat abia după atacul din
pădure. L-am convins că are ceva mai bun de făcut decât să vâneze sfetnici domnești, iar după seara aceea,
văzându-ți supărarea, i-a părut rău că te-a rănit. îl ierți?
— Bineînțeles. Știu că l-a nedreptățit o judecată a Radului vodă, pe el și pe ai lui. Am fost nepăsător
până acum, dar nu mai sunt...
— Jupânița Smara? presupuse Vlăduț zâmbind. Petre se înclină.
— Poate nu-i așa rea căsătoria, față de cum mă plângeam eu. Oricum, am îngăduință să mă plec la
picioarele părintelui tău?
— Te prezint eu, dacă ai răbdare. Până atunci, poate slujitorul tău să facă un ocol la Sibiu, să ducă vestea
importantă pe care mi-ați dat-o?
 — E robul tău, la fel ca mine. Va duce la Sibiu orice-i poruncești...
Peste un pătrar de ceas Vlăduț părăsea țarcul prinșilor împreună cu Lixandru și Mureș. La semnul
stăpânului său, Mureș se apropie de el.
— Pleci la Sibiu pe urma slujitorului lui Petre, porunci în șoaptă Vlăduț. Vreau să știu dacă ocolește la
Orăștie, și dacă da, știi ce faci.
Mureș se înclină, sigur de sine. Stăpânul lui își opri o strâmbătură: silit de puterea obișnuinței, ajunsese
să-și verifice prietenii asemeni dușmanilor. Nu-i plăcea defel, dar n-avea de ales.
A doua zi trei sute de munteni cerură stăpânului lor să fie primiți ca simpli oșteni ai crucii lângă
moldoveni, cu singura condiție să nu lupte împotriva foștilor camarazi. Vlăduț venise pregătit: însuși
episcopul de Roman, chir Tarasie, le primi jurământul de credință pe Evanghelie. Garantând pentru ei pe
lângă moldoveni, Vlăduț își sporea puterea, având în același timp un ochi pe ei. Făcu apoi o ultimă mișcare:
slobozi înapoi la Basarab vodă câțiva boieri curajoși, anume pentru a duce în oastea munteană îndemnurile
și scrisorile voievodului Vlad, slăbind și mai mult credința oștenilor munteni în acest război. Apoi își luă
oamenii și părăsi orașul în același timp cu locuitorii lui, care erau evacuați spre munte.
Într-adevăr, asupra Bacăului venea întreaga putere a sultanului, și moldovenii se retrăgeau din calea lui
în ascunzători și în munți, lăsând înaintea oștirii turcești, pe laturi și în spate, cale de multe mile, o pustietate
desăvârșită, fără cel mai mărunt semn de viață, fără un fir de iarbă și fără o fântână neotrăvită.
De trei săptămâni înaintează prin Moldova, căutând drumul Șiretului și al Sucevei. După ce asediatorii
Cetății Albe s-au retras cu coada între picioare, sultanul a înțeles că nu poate cuceri cetățile acestei țări mai
înainte de a-l birui pe Ștefan vodă în luptă. Dar beiul se ascunde ba ici, ba colo, părând să fie pretutindeni și
nicăieri. Localnicii prinși și căzniți cu foc au spus că oastea beiului ar fi în Lăpușna; s-au îndreptat acolo, dar
beiul i-a lovit din spate și din laturi. Au aflat apoi că beiul e în Vaslui; au trecut Prutul pe pontoane, intrând
într-un ținut deluros și împădurit, ideal pentru harțul localnicilor, care le-au tocat turcilor mulțime de gazii.
De necaz, sultanul porunci arderea tuturor localităților întâlnite în cale. Nu făcea alta decât să completeze
munca moldovenilor înșiși, dar dezastrul din calea și din urma urdiei se mărea. Prin acest pojar vin din de la
Dunăre convoaiele cu proviant, apă și hrană. Prin râpe sau mlaștini spahiii cercetași au mai descoperit
ascunse turme și localnici refugiați, trăind în bordeie. La paza acestor convoaie și turme sultanul a pus pe
munteni: nu fiindcă muntenii n-ar fi viteji, ci fiindcă n-are încredere în ei. Între munteni și turci s-au înmulțit
alarmant certurile și ciocnirile, alimentate de starea proastă a oștirii otomane și de înrăirea ghiaurilor când au
aflat că trebuie să aducă din țară grâne și hrană pentru turci. Foamea și setea îi pândesc pe toți și încordarea
crește amenințător, silind la măsuri draconice de întărire a disciplinei în uriașa oaste.
Dar, mai tare decât frica de mânia padișahului e frica de moartea cumplită prin foame. De trei săptămâni
de când mărșăluiesc încet - câte zece mile pe zi - prin Moldova, totul în jur e ars și pustiu. Soarele de iulie
strălucește nemilos pe un cer albicios de secetă. Vântul spulberă praful și cenușa ridicate în văzduh de sutele
de mii de tălpi omenești, copite de animale și roți de căruțe, așezându-le în troiene. Praful și cenușa au ajuns
blestemul lor de fiecare clipă. Ochii oamenilor s-au înroșit iar animalele au căpătat o tuse bolnavă; la ele se
adaugă foamea, setea și căldura, de parcă ar merge la război în deșerturile Siriei, nu în țara verde și
îmbelșugată a Moldovei - o minciună care li se spusese la plecare. N-au fânețe, nici pășuni, nici grâne sau
cirezi. Nici în apă nu se pot încrede: fântânile sunt distruse ori otrăvite, și toți beau doar după ce condamnații
la moarte și-au scăpat viața bând de acolo. Tactica perfidă a ghiaurilor a lăsat oastea otomană doar în
nădejdea convoaielor de la Dunăre; totuși înaintează, prudent și strâns, de teama atacurilor ghiaurilor, care
au zdrobit destule convoaie răsfirate pentru a impune acest fel de înaintare. Cucerirea Moldovei se face pas
cu pas, până ce beiul ghiaur va fi găsit și oastea lui distrusă, până ce deasupra cetăților moldovene va flutura
steagul Semilunii și până ce Alexandru vodă, fiul lui Petru Aron, va domni aici ca prieten al sultanului.
Au început cârtelile. La focul pus de localnici pe câmp au rezistat mai ales spinii, și toți șchiopătează;
sunt atacați tot timpul de ghiauri, care născocesc o mie de viclenii, tocând încet și sistematic uriașa oaste
otomană. Lovesc ziua și noaptea, în cele mai neașteptate feluri, și niciodată nu poți fi sigur și trebuie să
dormi cu mâna pe hamger. Această veghe permanentă și încordată e mai rea decât orice luptă.
Pe deasupra, favorizată de arșiță și de înghesuiala taberei, izbucni ciuma. Se pare că anatolienii o
aduseseră, din satele lor mizere și prăfuite. Primii care îi căzură pradă fură paznicii de rând de la convoaie.
Se prăvăliseră fulgerați, galbeni la față și cu gâturile roșii, umflate, tremurând în friguri. Moartea venea iute,
în câteva ceasuri. Slujitorii speriați duseră vestea rea la dregătorii sultanului, iar muribunzii căzuți din șei
fură descoperiți de oștenii moldoveni de harț și cercetați cu atenție - și ocoliți pe dată, cu întemeiată groază.
Vestea aduse oarecare bucurie în rândul curtenilor, dar și îngrijorare la gândul atâtor refugiați înghesuiți
în ascunzători, care trebuiau anunțați și împinși cât mai departe de turci și de primejdia molimei. Astfel,
voievodul împrăștie un steag în tot ținutul pentru a pune oamenii la adăpost, iar el rămase în tabăra de la
Pârâul Alb, pentru a urmări de acolo mișcările turcilor, mulțumit că aceștia mergeau pe drumul Șiretului și
aveau să se înfunde în codrii Romanului, unde îi era mai la îndemână să-i hărțuiască.
Pe 24 Cuptor urdia ajunse la Roman. Găsiră târgul pustiu și cetatea părăsită; abia câțiva moșnegi
scoaseră din pivniți, adaus glorios la măreața ceată de prinși ghiauri care aveau să fie prezentați în capitală
de sultan drept captură de război. Cât despre împrejurimile orașului, acolo îi aștepta o priveliște groaznică: o
pădure de țepi. Cruzi și meticuloși, ghiaurii orânduiseră țepile după mărimea prinșilor turci; unii purtau
semne de batjocorire, pielea jupuită și mâinile retezate, iar vederea atâtor musulmani chinuiți și trași în țeapă
făcură pe oștenii sultanului să-și muște limbile, cuprinși de răceala groazei. Războiul purtat în această țară se
transforma într-o încleștare necruțătoare, pe viață și pe moarte, în care dușmanul nu-și arăta niciodată fața.
Totul devenea un coșmar cumplit, și nu puțini socotiră că aici, în această țară întunecată, își vor găsi cu toții
sfârșitul.
Atent la șoapte și cârteli, sultanul se înfurie: unde-i beiul ghiaur, să-i smulgă barba? Unde-i oastea
valahă, s-o taie și s-o calce în copitele cailor? Unde-i tabăra lor, s-o ardă și s-o dărâme? Vrea să afle acum,
cât oamenii se mai țin pe picioare și pot lupta. Numai o victorie decisivă îi va mai sălta moralul și o va
împinge până la poloni, altfel poate porunci de pe acum întoarcerea acasă. Hârșâit și uns cu toate irurile
războaielor, Mahomed II înțelegea că beiul tocmai asta ocolea: o luptă decisivă. însemna că forțele lui sunt
mici și că aplică astfel cea mai bună tactică, ceea ce însemna iar că beiul e un dușman inteligent și
primejdios. Trebuia să-i ia urma și să-l silească la bătălia cea mare, dar călăuzele sale s-au dovedit până
atunci neputincioase.
Chiar când sultanul se pregătea să decapiteze călăuza, unul din spahii căzu la picioarele sale împărătești
și-i povesti cum ajunsese el în apropierea taberei ghiaure, unde văzuse fum și gurile tunurilor, o așezare
aflată într-o vale îngustă. Unde? Nu înainte, pe valea Șiretului, ci pe valea Moldovei în sus, către Neamț, o
cetate unde se afla tezaurul țării și mulțime de prizonieri turci, după spusele beiului Basarab vodă. îl găsiseră
pe beiul Ștefan, slavă lui Allah!
Sultanul porunci îndată schimbarea drumului spre cetatea Neamț.

Orbecăind în întuneric pe drumul întărit care ducea prin codru spre tabără, vornicul Toader și vistiernicul
Boldur se întorceau plouați de la Țibucani, o cetățuie de pământ din josul Pârâului Alb unde încercaseră să
adăpostească o coloană de refugiați din Covurlui. Oamenii erau speriați de turci și de molimă, și nu se
dădeau duși din preajma taberei domnului, considerând acel loc cel mai apărat. Să te lupți cu moșnegi betegi
și muieri plânse? îi lăsaseră pe loc deocamdată și porniseră spre tabăra de la Pârâul Alb, unde restul oștenilor
hatmanului se odihneau de două zile, refăcându-și totodată și armele, sparte de harțul purtat în ultimele șase
săptămâni.
Cei doi prieteni trecură prin străji dând parolele cuvenite, ocoliră corturile de pe micul platou întărit și
trecură pe lângă focurile oștenilor, ajungând la sălașul lor sărăcăcios. Jarul focului lucea stins în beznă și era
liniște; tresăriră, deci, când cineva ațâță focul cu o crenguță. În pâlpâirea slabă recunoscură uimiți râsul lui
Vlăduț.
— Cam târziu, domniile voastre, vă aștept de la prânz...
— Vlăduț, mă bucur că ești aici! îl îmbrățișă Mircea, căci nu se mai văzuseră de două săptămâni. Boldur
îl imită bucuros, povestindu-i apoi munca lor cu refugiații, care erau împrăștiați prin tot ținutul.
— Usturoiul și tămâia au ajuns la mare preț, căci toți își fac talismane contra maicii călătoare*, adăugă el
serios. Dar voi ce faceți aici, măria ta? Vă știam dând târcoale spatelui oștirii păgâne...
— Porunca măriei sale ne-a adus aici, explică Vlăduț. Mâine cred că vor intra toți în vale, steagurile de
harț s-au retras încoace.
— S-a întâmplat ceva? tresări Mircea. Noi nu știm nimic.
— Sultanul a schimbat azi drumul: nu mai merge la Suceava, ci a apucat încoace, spre Neamț. Credeți că
va afla locul acesta?
Noii- veniți se priviră cu îngrijorare.
— E o veste proastă, șopti Mircea. Dacă mergea spre Suceava îi tăiam spatele și-l loveam prin păduri,
unde el nu se putea desfășura.
— Dar se apropie de munte și de ajutorul ardelean, aprecie Boldur. Va pica în cursă ca un șobolan.
— Și dacă ajutorul întârzie? fu sceptic Mircea. Și dacă ne află tabăra?
— Atunci nu-ți rămâne alta, frățioare, decât să încaleci pe Ghiuzel și să-l zgândări pe Soliman beg, care
vine în avangardă cu ienicerii, spuse Vlăduț nepăsător. Sunt curios să-i văd mutra ceva mai îndeaproape: i-a
mai slăbit burdihanul, că la Sofia rupea spinarea bietului armăsar?
— N-ai apucat să-l vezi, de trei săptămâni de când îi dați târcoale?
— E prudent, blestematul, oftă Vlăduț la întrebarea lui Boldur. Nu merge decât înconjurat de ieniceri;
dacă erau spahii, mă strecuram...
— Riști prea mult, Vlăduț.
— Toți riscăm. Dar gândește-te ce frumos ar fi să se trezească păgânii într-o bună dimineață fără sultan
sau beilerbegul Rumeliei.
— E o nebunie imposibilă, spuse calm vistiernicul.
— Știu, replică la fel de calm Vlăduț. Dar îngăduie-mi să visez frumos, jupâne Sima, căci oricum
trezirea e aproape. Urdia va fi la două mile de noi, și ne vor despărți doar o pădure și o vale abruptă, din câte
am văzut. Abia aștept să cercetez locul acesta, de care am auzit atâtea.
— Ai venit încoace cu toți oamenii tăi? se interesă Mircea. Mi s-a spus că muntenii se poartă foarte bine,
felicitări!
— Și eu am auzit că luptă cu vitejie, completă Boldur. Mărturisesc că aveam îndoieli asupra credinței
lor. Și nu numai eu.
— Știu ei bine că nu trebuie să mă supere, murmură Vlăduț. Și apoi, nu doar moldovenii mânuiesc bine
sabia, despre asta pot depune mărturie ienicerii lui Soliman. Le-am poruncit muntenilor mei ca, în caz că
pică prinși, să se declare ardeleni, ca să vâr un spin în mintea turcilor. Dacă îi află că sunt munteni, îi predau
lui Laiotă.
— Ei văd bine că ai grijă să nu le lipsească nimic, și de aceea îți vor fi credincioși, grăi încet Mircea.
Deci, sultanul se îndreaptă spre Neamț, învoirea dată țăranilor s-a sfârșit de trei zile. Au început să vină?
— Da, dar puțini, majoritatea sunt pe drum. La măria sa a venit veste că mâine ajung aici două sute de
oșteni de la Cetatea Albă, în frunte cu jupân Luca. Domnia sa a socotit acum, după ridicarea asediului, să
trimită oștenii în ajutorul măriei sale, știindu-l strâmtorat.
— Jupân Luca a făcut un pas înțelept.
— Da, aprobă Vlăduț, conștient de privirea lui Mircea. Motivul era Maria: Vlăduț avea să se întâlnească
prima oară cu Luca, față în față. Auziseră demult unul de altul și aveau destule șanse să se urască... Vlăduț
se ridică de la foc, trosnindu-și oasele.
— E târziu, căscă el, iar mâine avem de lucru. Noapte bună, prieteni!
Cei doi boieri se înclinară adânc, urmărindu-l cum dispare în noapte. Două umbre i se alăturaseră îndată,
străjeri ageri și fără somn. La fel umbla și Alexandru vodă, feciorul măriei sale. E al treilea an de când Vodă
îl ia prin tabere, învățându-l meșteșugul ostășesc. Așa e obiceiul fiilor de domn; dar acum Mircea se bucură,
știind că Vlăduț n-avea, de fapt, nevoie de cele două umbre. Boldur se foia lângă el.
— E un oștean falnic și va crește în putere. Mă bate uneori gândul că dacă vreodată, în domnia lui, se va
isca război între noi și el, n-o să ne fie moale deloc.
— Din fericire, Sima, gândurile lui nu sunt spre dezbinare, ci spre unire, asemeni înaltului său părinte.
Dacă Vlad vodă ia domnia, vei vedea lucruri mari înfăptuindu-se în Balcani. Vom fi iar trei țări unite, și nu
va trece nimeni peste noi. E un vis vechi al măriilor lor, încă din tinerețe. Când știu acest lucru, cum aș putea
să mă dau deoparte, lăsându-i singuri?

În tot cursul zilei de 25 Cuptor veniră în tabără steagurile răzlețite la harț. Unii sosiseră fără să le-o fi
spus nimeni, îndemnați doar de presimțirea luptei. Bătălia cea mare plutea în aer, într-o clipă neprielnică
pentru moldoveni. Oastea mare abia începea să se strângă după săptămânile de învoire. Cei mai mulți erau
așteptați zilele următoare; dar în seara de 25 în toată tabăra nu erau mai mult de zece mii de oameni. Cei care
veneau prima oară aici priveau uimiți la acest loc îngust și abrupt, pe care ochiul voievodului îl descoperise
și pe care mâna omului îl întărise, făcându-l o cetate. Venind pe vale dinspre apa Moldovei ajungeai în fața
unui platou împădurit, la poalele căruia curgea Pârâul Alb, printr-o vale care, în unele locuri, nu avea o
lățime mai mare de o sută de pași. Malurile abrupte și râpele din jurul platoului fuseseră adâncite,
transformându-le într-un șanț foarte adânc. Pe contrapantă erau presărate grămezi de mărăcini, menite a
descuraja orice pedestraș. Această dintâi linie întărită era completată cu palisade, iar pe pintenii de deal, în
dosul întăriturilor de pământ și lemn, pândeau patru sute de guri de foc. Mai sus, pe marginea zimțuită a
platoului, a doua linie - întărită cu valuri de pământ, trunchiuri de copaci și care legate cu lanțuri între ele -
mergea până în marginea pădurii din spate, a cărei lizieră era și ea întărită. Intrările în tabără puteau fi lesne
blocate și apărate de atacuri, iar prin spate apărătorii acelei adevărate cetăți se puteau retrage în codru fără
supărare, terenul accidentat și desimea codrului îngăduind o repliere. Aici era un cuib de vulturi, care
impresiona și îmbărbăta sufletele oștenilor moldoveni. De aici pândea Vodă mișcările turcilor.
În acea seară ștafete iuți se prăbușiră gâfâind la cortul domnesc.
— Păgânii au schimbat iar drumul, măria ta, vin chiar încoace...
— Vin peste noi, înțelese Vodă. Și aici va fi mormântul multora dintre ei. Va trebui să-i ținem pe loc cât
de mult. Jupâne Șendrea, rămâi în afara șanțurilor, și cum intră în vale și nu se pot desfășura, lovește-i!
Hatmanul se înclină. Un ceas mai târziu patru mii de călăreți părăseau tabăra, apucând spre miazăzi.
 Capitolul 5. Pârâul Alb
26 Cuptor, anul Domnului 1476

Noaptea trecu în liniște, în miile de treburi mărunte necesare în cazul că bătălia cea mare avea să aibă loc
a doua sau a treia zi. Dimineața de 26 iulie se înălța senină și călduroasă, și încă de la primele ceasuri ochii
tuturor începură să se îndrepte spre linia zării, acolo unde știau că se află portarul Sucevei și coloanele oștii
păgâne. înfrigurarea începu să-i cuprindă pe toți. Unii își încercau săbiile, să vadă dacă le iese ușor din teacă;
alții își împărtășeau cu glas jos ultimele dorințe și sfaturi; mulți se spovedeau, după ce ascultaseră cu mare
smerenie liturghia de dimineață și primiseră binecuvântarea vlădicii Tarasie de Roman și a tuturor clericilor
ce însoțeau curtea domnească; alții ședeau singuratici, rugându-se fără glas, așternându-și sufletele Celui
care e deasupra noastră. Ceasurile treceau încet; soarele săgeta nemilos drept în creștetul capului, arătând că
sosise amiaza. Căpitanii și boierii cei mari ai lui Vodă trecură iar din post în post. Trecu și măria sa, călare
pe armăsarul lui alb de luptă: a treia sau a patra oară, arătându-se calm și hotărât în vederea oștenilor săi.
Timpul se scurgea încet, dar sigur. La al treilea ceas al amiezii, brusc, un nor de colb se ridică în zare, pe
drumul urdiei. Veneau călăreți în goană: hatmanul.
— E Șendrea! izbucniră glasuri nesigure. S-a retras!
— Pregătiți-vă! se auzi din om în om porunca căpitanilor. Toți se închinară, înțelegând că ceasul marii
bătălii sunase.

Călăuziți de spahiul cel norocos, ienicerii lui Soliman beg intrară pe văile întortocheate care duceau la
tabăra ghiaurilor. La prânz cei patruzeci de mii de ieniceri făcură popas și luară o gustare subțire, abia un
codru de pâine și o ciosvârtă de oaie. Erau totuși mulțumiți și dornici de luptă, știind că oastea dușmană se
află foarte aproape iar ei o vor măcelări fără greș în numele lui Allah și al Profetului. După prânz Soliman
beg porunci reluarea înaintării. Coloana imensă ca un șarpe se așternu la drum, ondulându-se după curbele
terenului. Mergeau prudenți, cercetând pieziș înălțimile pădurilor din jur; totuși strigătul de alarmă al cerce-
tașilor îi surprinse:
— Allah!...
— Ghiaurii!...
Călăreți harnici și cumpliți năvăliră asupra capului șarpelui, nimicindu-l cât ai clipi și năzuind spre inima
coloanei, locul lui Soliman beg Hadâmbul. Atacați de călărime în loc îngust, ienicerii - cea mai bună
pedestrime a Evropei- primiră moartea fără a înțelege în primele clipe ce-i lovește. Se iscă apoi învălmășeală
când cei din spate se pomeniră dați peste cap de camarazii lor, care fugeau înapoi urmăriți de moldoveni. De
șovăirea lor se folosi hatmanul, care își repezi din două părți oamenii asupra ienicerilor, chiuind ca la nuntă;
ghioagele sfărâmau, săbiile tăiau și copitele cailor striveau trupurile păgânilor, până ce încurcătura se
transformă în groază, iar groaza în fugă. Cruzii urmăritori năvăleau peste ei, tocându-i fără milă. Debandada
izbucni; drumul presărat cu leșuri se apropia tot mai mult de beilerbegul Rumeliei, care fu luat de năvala
propriilor oameni și împins îndărăt. Văzându-se dărâmat și cu oștenii pe fugă, Soliman izbucni în sudalme
înflorite; cu o iuțeală nebănuită în corpul lui mătăhălos, se mișcă spre coada șarpelui, răcnind ordine
căpeteniilor și lovindu-i pe fugari cu teaca hamgerului. I se alăturară căpitanii vechi; cu ajutorul lor stăvili
panica și-i întoarse pe ieniceri cu fața la dușman. Poruncile lui plesniră sec și aspru în văzduhul încins;
căpitanii le reluară și masa ienicerilor din avangardă trecu treptat la contraatac, împingând îndărăt pe
moldoveni. Cererea lui de ajutor la sultan îi aduse câteva steaguri de spahii, lucru care întoarse bătălia în
favoarea lui. Hatmanul se văzu atacat cu o forță prea mare să-i reziste; înțelegând că-și mărea pierderile,
sună retragerea spre tabăra domnească.
Cătând în urma valahilor care se retrăgeau în ordine, Soliman beg zâmbi prima oară în acea zi,
poruncind:
— După ei!
Câțiva căpitani valahi strângeau laolaltă ultimii călăreți, ca dulăii ciobănești. Ochiul ager al generalului
otoman se abătu asupra lor, socotindu-i printre cei mai buni călăreți din lume; apoi privirea îi rămase agățată
de murgul uneia dintre căpeteniile valahe, și zâmbetul îi pieri: un singur cal pe lumea asta avea asemenea
mișcări grațioase.
— Ghiuzel!... murmură pierdut, apoi prinse a răcni și-i lovi pe cei din jur cu teaca hamgerului, ca un
apucat de ginnii cei răi, otrăvit de dorul răzbunării. Spumegând, trimise spahiii după ei; dar ghiaurii nu
primiră lupta, ci dădură pinteni cailor și dispărură în pădure, unde spahiii nu cutezară să-i urmeze
deocamdată, ci se întoarseră la ai lor, știind că peste nu mai mult de vreo două ceasuri se vor reîntâlni cu
blestemății hoți de cai - și se vor răfui definitiv.
Intrând printre ultimii în întărituri, Mircea surâse spre Vlăduț:
— Cred că Soliman l-a recunoscut, l-am fâțâit destul pe sub nasul lui.
— Va veni foarte furios, râse lângă ei Boldur.
— Nu-i nimic, furia îl va face să greșească, îngână Vlăduț, cătând iar la liniile de apărare, pregătite acum
de luptă. Se răsuci aprins spre ei: Când știu că vin asupra noastră cei mai buni oșteni din lume, mă furnică
palmele. Nu sunt așa invincibili cum se cred ei.
— Dar sunt mulți, zise gânditor Boldur, mai mulți decât anul trecut. Dar cred eu că își vor rupe
picioarele. Tu ce crezi, Mircea?
Vornicul spuse limpede ceva lipsit cu totul de cuviință, în care erau amestecate măruntaiele și neamurile
lui Soliman, precum și locul anume unde să dispară. Imaginația și bogăția savuroasă a vorbelor sale de slavă
stârniră exclamații admirative în jur; și astfel înviorați, își ocupară locurile și își traseră sufletul după goana
dinainte.

În fața primilor ieniceri care intrau în vale se descoperi priveliștea platoului baricadat, cuibul ascuns al
ghiaurilor. Ochii înroșiți de praf ai pedestrimii de elită a împărăției începură să scânteieze la vederea
întocmirii măiestre a apărării băștinașilor. Dinaintea lor se găsea un șanț adânc și mocirlos, pe fundul căruia
Pârâul Alb își făcea drum spre răsărit, înspre un cătun părăsit și ars: Tupilați. Codrul înconjura platoul;
dincolo de șanț, pe contrapantă, se ghiceau guri de foc ascunse după mărăcini, dar în rest nu mișca nimic.
Părea că locul e pustiu. Zăduful după-amiezii făcea aerul să tremure; nu era nici o adiere de vânt.
Încremenirea aceea tăcută, în care nici o frunză nu foșnea, nici o pasăre nu zbura, era atât de sinistră încât
ienicerii se înfiorară și micșorară fără voie pasul. Din urmă Soliman beg izbucni:
— Ce v-ați înmuiat așa, câinilor? Dușmanul e în față, sus pe deal! Sunați atacul!
Brațul agăi ienicerilor țâșni în sus; la semnalul cunoscut fanfara de fluiere și țimbale începu marșul,
pasul ienicerilor deveni apăsat și ritmic. Patruzeci de mii de perechi de tălpi omenești băteau în colbul
drumului:duduia pământul. Alt semnal. Văzduhul tună de strigătul tradițional de luptă al ienicerimii:
— Allah - al - Akbar! Allah - al - Akbar!
Dincolo de palisade, sus, pe linia întărită, un grup mic de călăreți privea masa compactă și strălucitoare
care înainta spre platou. Erau departe, însă razele soarelui, răsfrânte pe zalele, platoșele și coifurile
ienicerilor îi făceau să pară aici, la o zvârlitură de băț. Tensiunea din rândurile apărătorilor crescu. Unii își
umeziră buzele uscate.
— Allah - al - Akbar! Allah - al - Akbar!
Tunetul glasurilor păgâne făcu animalele din tabără să se smucească în legături. Căpetenia tunarilor
domnești cătă la grupul cel mic: acolo, pe armăsarul său alb, Ștefan vodă urmărea neclintit apropierea
vrăjmașilor. Unul din oștenii tineri de la bombarde se ghemui la pământ, țipând. Fu îndată luat în pumni și
tăbăcit atât de iute de tovarășii săi, încât spaima îi pieri vrăjită. învinețit și suspinând, de-acum încolo urma
să aibă doar teama de mânia căpitanului său.
— Allah - al - Akbar! Allah - al - Akbar!
Dreapta voievodului se ridică în sus. Căpetenia tunarilor fremătă:
— Pregătiți torțele!
Lemnișoare îmbibate cu păcură fură aprinse de la focuri. Arcașii puseră prima săgeată în arcuri. Ochii
tuturor se ațintiră asupra balaurului păgân, ai cărui solzi sclipeau în soare. Ienicerii se desfăcură în două, în
intenția de a înconjura platoul. Brațul voievodului se lăsă energic în jos. Tunetul izbucni iar, și mai aproape:
— Allah - al - Akbar! Allah - al - Akbar!
Patru sute de guri de foc răspunseră acestui strigăt. Văzduhul detună brusc, platoul păru să explodeze,
învăluindu-se în fum acru și greu, iar strigătul dispăru sub vuietul asurzitor al salvei. Șuierând, ghiulelele de
piatră și fontă se abătură asupra avangardei, mușcând carnea omenească și pământul deopotrivă. Pe urma lor
veniră nouri de săgeți, întunecând cerul. Gemetele de durere nici nu se puteau auzi, atât de mare era
zgomotul din jur. Curând însă fumul se mai risipi și Soliman beg putu vedea rezultatul loviturii valahe: un
rezultat slab. Ienicerii se adunau din iarbă. Pe deal, voievodul părea să străpungă cu privirea fumul
exploziilor. Se repezi la căpitanul tunarilor:
— Lungește tirul!
Toți văzuseră că tirul fusese prea scurt, și deja oamenii de la tunuri lucrau febril, pe când șuieratul
săgeților nu contenise nici o clipă. Dincolo, peste vale, ienicerii se regrupau. Vuietul tunurilor moldovene
fusese cel mai bun anunț că lupta începuse. Venind din urmă cu grosul călărimii și al pedestrimii, sultanul
repezi la Hadâmb un icoglan după vești, iar el grăbi înainte, să cerceteze personal situația.
Ienicerii își reluaseră marșul, mânați din urmă de porunca răcnită a beilerbegului Rumeliei. Piept lângă
piept, îmbrăcați în zale, cei mai viteji oșteni ai Porții se urniră spre platoul valahilor, desfășurându-se pentru
a-l cuprinde în îmbrățișarea morții. Atunci răsună a doua salvă.
Efectul fu groaznic. Nimerind unde era înghesuiala mai mare, patru sute de ghiulele căzură grele,
sfârtecând, strivind și făcând una cu pământul tot ce prinseră în cale. Ghiulelele șuierară în jurul lui Soliman,
ucigându-i câțiva aghiotanți. Venind din urmă, sultanul se găsi în fața unei priveliști de coșmar, sub o ploaie
de ghiulele și sfărâmături de fier, și numai Allah și iuțeala calului său îl salvară de moarte. Câțiva ofițeri
căzură în jurul padișahului, iar alții îi luară armăsarul de frâu și-l traseră în afara primejdiei. Copiii săi de
suflet, ienicerii, se tăvăleau pe jos ori se chirceau înspăimântați, zdrobiți și însângerați. Panica izbucni de la
sine, o treime din oaste dând înapoi și jumătate șovăind. Trecut prin ciur și prin dârmon, sultanul Mahomed
păli în obraz văzând cum bătălia pe care o visase atât cădea în gravă cumpănă, alunecând spre dezastru.
Afumat, aga ienicerilor se repezi cu fruntea la scara șeii stăpânului său:
— Strălucitorule, ienicerii tăi sunt decimați de ghiauri...
— Am văzut, aga, scrâșni sultanul. Și, în loc să stea scut în calea tunurilor, s-au tupilat ca iepurii fricoși.
Ce lucru vrednic au făcut acești ostași, aga? Oare așa se poartă cei care încing brâul vitejiei?
Obrazul căpeteniei ienicerilor se făcu roșu ca sfecla. Padișahul nu isprăvise; dădu aprig pinteni calului,
alergând spre vale. Îi ieși în cale Soliman beg, negru:
— Avem pierderi mari, strălucitorule, dar canonada se potolește; vor lua neapărat o pauză pentru
reîncărcarea tunurilor...
Zburlit și aprins, padișahul smulse de la brâu buzduganul de aur, însemnul căpeteniei supreme și se
repezi între ienicerii care se adunau amețiți din țărână. Vederea sultanului îi făcu să se îndrepte.
— Dușmanii sunt acolo! tună el, arătând platoul. Înainte, copiii mei!
Chipurile oștenilor se îmbujorară de rușine. Ceaușii începură să-i îndemne; șovăiala pieri, teama se stinse
și speranța victoriei îi inundă.
— Allah - al -Akbar!
Pe deal, între căpitani, Ștefan vodă își mușcă buza de jos văzând balaurul sculându-se și atacând. Fu, de
altfel, singurul său semn de nervozitate. Lângă el Șendrea șopti:
— Nu mai avem timp de a treia salvă, măria ta...
— Arcașii, murmură Vodă.
Păgânii veneau la atac în pas rapid, oprindu-i astfel de a mai putea încărca bombardele la timp pentru a
treia salvă. Ienicerii veneau spre platou nepăsători la pierderile provocate de valurile de săgeți.
— Retragerea în a doua linie! porunci Vodă. Țintuiți tunurile!
Multe erau deja crăpate, fiind vechi, lucrate din lemn de cireș întărit cu obezi de aramă și fier. Tunarii
bătură piroane în gura țevilor, făcându-le de nefolosit, apoi se retraseră în ordine în interiorul taberei,
ocupându-și locurile dinainte hotărâte.
Sprijiniți din spate de bulucuri de spahii și silihtari, pedestrimea păgână se revărsă ca o mare în Valea
Albă, năzuind în sus, pe contrapantă. În frunte, acoperiți de scuturi mari de piele, gaziii mânuiau căngi lungi,
agățând și îndepărtând din cale grămezile de mărăcini, croind loc pedestrimii. Din spate achingiii împroșcau
cu săgeți tabăra moldovenească, dând timp gaziilor să-și facă treaba. Dar malul abrupt și întărit era greu de
urcat și curățat, iar săgețile, bolovanii de piatră și ghemurile de smoală aprinsă aruncate de sus de ghiauri
făcură alte victime, ale căror trupuri se rostogoliră în pârâu ca boabele aruncate de semănător în arătură. În
dese locuri mărăcinii luară foc, îndepărtându-i pe atacatori. Strigătele de luptă și gemetele răniților se
amestecară. Fumul și mirosul de sânge și sudoare, colbul și cenușa se ridicară în aerul încins. Dar peste
întreaga larmă, din douăsprezece mii de voci răsună, mai întâi încet și firav, apoi cu toată puterea, cântarea
proorocului Isaia:
„Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți, neamuri, și vă plecați
Căci cu noi este Dumnezeu.
Auziți până la marginea pământului, căci cu noi este Dumnezeu.
Și orice sfat veți sfătui, risipi-l-va Domnul,
Și cuvântul, oricarele veți grăi, nu va rămânea întru voi.
De frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura,
Pe Domnul Dumnezeul nostru, pe acela vom sfinți, și El ne va fi nouă frică,
Și de voi fi nădăjduindu-mă spre dânsul, va fi mie spre sfințire,
Și voi fi nădăjduindu-mă spre dânsul, și mă voi mântui printr’ însul...”
 Erau ceasurile patru ale după-amiezii de vineri, Cuptor 26, 1476.
Balaur cu șapte capete, urgia otomană se întinse de-a lungul văii, pipăind trecerile întărite, azvârlind
scări pe taluz pentru a deschide noi treceri, minând barajele de copaci, încolăcind platoul, inundând valea și
năzuind în sus, către linia de care legate cu lanțuri, palisade și trunchiuri de copaci, dincolo de care
moldovenii se apărau înverșunați. Zeci, sute, apoi mii de păgâni se rostogoliră în șanț, umplându-l cu leșurile
lor. Cei dintâi, gaziii, fură cei mai loviți, dar în spate veneau ienicerii și azapii cei cumpliți, cu sulițele lor
lungi, apoi olofații - mercenari de toate limbile pământului. La ceasul șase cea dintâi breșă fu invadată de
ieniceri, în marginea dinspre Tupilați. Lupta se încinse chiar în interiorul taberei, la steagurile jupânului
Mârzea, fiul lui Stanciu. Anunțat, Vodă se repezi într-acolo, întărind apărarea breșei și respingând atacul.
Aproape îndată hatmanul îl anunță despre a doua breșă, chiar în fața întăriturilor. Urmă a treia străpungere,
apoi a patra, și voievodul fu peste tot, fulgerând cu armăsaru-i alb dintr-o parte în alta, intervenind cu
porunci calme, cu propria-i sabie atunci când își vedea boierii prea puțini pentru mulțimea nesfârșită a
dușmanilor. Privirea îi scormonea cu agerime, descoperind puncte slăbite și ostenite, sărind în ajutor și
necruțându-și forțele, dând tuturor prin fiecare mișcare o pildă bună curtenilor săi. Asemeni lui, sfetnicii și
căpitanii steagurilor nu se clintiră din loc, valul năvălitor spărgându-se de ei ca de stânci de cremene. Dar
valul are mereu ape proaspete, pe când stânca e singură; încet- încet, rezistența liniilor slăbi; tot mai multe
spărturi în apărare siliră pe apărători să-și subțieze rândurile, în încercarea disperată de a acoperi toate
breșele. Într-una din aceste spărturi, avântându-se prea aproape de rândurile păgâne, calul voievodului fu
atins și se prăbuși, aruncându-și călărețul din șa. Un strigăt uriaș de îngrijorare se auzi în acel loc; dar
voievodul se ridică sprinten, oștenii săi îl înconjurară imediat, respingând cu atâta vigoare pe ieniceri încât
mulți dintre păgâni căzură de-a dura până în fundul șanțului. Era o întâmplare nefericită ori un semn
prevestitor: la Chilia, în 1462, Vodă pățise la fel și pierduse acea luptă. Cert e că domnului i se aduse îndată
alt cal și peste o clipă Vodă era în șa, la fel de hotărât ca întotdeauna. Și avea nevoie de calm, căci curând
după aceea sosi din luptă un aprod cu vestea rea:
— Doamne, marele comis Huru a căzut și oamenii lui au fost dați peste cap . Jupânul Bodea le-a sărit în
ajutor, dar a căzut și el, iar oamenii lor nu mai rezistă mult... Au nevoie de ajutor.
De unde ajutor, când toți oștenii săi luptau din greu pe un front lung de o milă, acoperiți pur și simplu de
dușmani? Un geamăt urcă în pieptul voievodului. Marele comis Ilea Huru, și prietenul său vechi Bodea,
care-i purtase oștenii în atâtea bătălii!... Își stăpâni tulburarea și năvăli cu ultimii oșteni atât de hotărât între
azapii din aripa lui Bodea încât aceștia dădură înapoi, striviți. Copitele cailor și tălpile oamenilor alunecau
peste trupuri, în bălțile de sânge; topoarele și baltagele loveau, săbiile se încrucișau furioase, sulițele
împungeau crâncene. Biruitor, grupul voievodului se opri tocmai lângă întărituri; oprire de o clipă, căci
pârâul nu se mai vedea, acoperit de mulțimea păgânilor care veneau la atac. Pe un mic dâmb la marginea
pădurii, spre valea Moldovei, ochii voievodului deslușiră un grup mic de călăreți, spre care veneau și de la
care plecau în grabă curieri. Unul dintre ei, mai cu seamă, arăta strălucitor de aurării. Când și când razele
soarelui fulgerau în diamantele de la turban: padișahul însuși. Veghea desfășurarea luptei.
— Măria ta... pârcălabul Luca e rănit greu și dă înapoi...
Glasul aprodului îl smulse brutal din clipa de contemplație: flancul drept, ținut de pârcălabul Cetății
Albe, era amenințat. Colbuit și plin de sudoare, alt aprod venea în goană:
— Ienicerii au intrat în tabără dinspre Tupilați, măria ta. Se pare că jupânul Mârzea al lui Stanciu a căzut
în fruntea oamenilor săi...
Flancul stâng și jupânul Mârzea. Flancul drept și centrul pe punctul de a ceda, cu jumătate de ceas
înainte de lăsarea serii, un timp în care trebuiau să reziste. Dădu cât putu de repede ocol taberei: și situația
grea a curtenilor săi, care luptau de atâtea ceasuri fără a se odihni și fără a primi ajutoare proaspete îi aduse
abur de lacrimi în ochi: nu de milă, ci de mândrie văzându-i neclintiți și înverșunați, lovind cu săbiile și
cosind oștirea păgână, șoptind printre dinți: „Ori voi, ori noi!", ba chiar, unde încăierarea devenise prea
aprigă și armele se spărseseră, potrivnicii se apucau de păr și se mușcau, jumulindu-se și tăvălindu-se în
țărână, hotărâți mai degrabă să moară decât să se dea bătuți. Câțiva dintre cei greu loviți muriră chiar în fața
domnului lor, și sufletul voievodului îi plânse cu lacrimi de sânge, căci îi cunoscuse pe toți și toți îi fuseseră
credincioși.
Din spatele taberei, ferind corturile și grămezile de materiale, venea în galop hatmanul Șendrea.
— Turcii sunt în spate, măria ta, într-un sfert de ceas ne împresoară. Am întărit locul de trecere cu ce
oșteni am putut smulge de ici, de colo, dar blestemății parcă răsar din pământ și nu se mai termină...
Privirea domnitorului fulgeră peste tabără: lupta se generalizase și întăriturile cedau sub presiunea prea
mare. Și încă nu intraseră în luptă toți păgânii: bineînțeles, căci s-ar fi călcat pe picioare unii pe alții.
Curtenii săi se băteau ca leii, dar dușmanii erau prea mulți.
— Ne-au biruit, cumnate, murmură el.
— Azi, măria ta, ripostă destul de calm Șendrea. Dar mâine?
— Mâine... Dumnezeu știe ce va fi mâine. Dar toți acești bărbați creștini care luptă azi pentru Moldova
merită să apuce ziua de mâine. Soarele scapătă: sună retragerea, hatmane! Să fie arse toate bagajele! Nimic
să nu le amintească păgânilor de această biruință: nici un animal, nici o podoabă, nimic! Să-și vadă doar
morții lor, și să se cutremure de spaimă socotindu-le numărul...

Trei tânguiri de bucium fură semnalul retragerii. În cele dintâi umbre ale serii curtenii se înfundară pe
cărări ferite în codru, lăsând în urmă o tabără deasupra căreia se ridicau trâmbe de fum și foc. Până către
miezul nopții, când pieri primejdia urmăririi de către turci, voievodul și căpitanii săi dădură ocol fugarilor,
îndrumându-i cu hărnicie și rostuind în urmă pândari pentru a supraveghea mișcările turcilor. Abia la primul
cântat al cocoșilor Vodă porunci oastei sale odihnă, și toți căzură din picioare, adormind osteniți care pe
unde apucă. Doar câteva umbre fără somn bântuiră până în zori printre oșteni, pipăind și mângâind; iar în
zori, după cea mai zbuciumată noapte a vieții sale, domnul putu înțelege că pierduse o mie dintre cei mai
buni oșteni, morți sau prinși, că pierduse cinci sfetnici, că puțini dintre cei rămași în jurul său scăpaseră fără
vreo zgârietură. Dar înțelese totodată că acești boieri ai săi, tăiați, striviți, zdrențuiți, plini de sânge, fum și
praf, osteniți și flămânzi, erau cei mai puternici și mai credincioși oșteni din lume.

— Am învins, strălucitorule!...
— Heracles poate fi invidios pe victoria ta!...
— Ghiaurii s-au risipit ca fumul sub suflarea buzelor tale...
Cuvintele de laudă și lingușelile beilor nu puteau acoperi ceea ce sultanul avea în față: o vale înroșită de
sângele dreptcredincioșilor musulmani, un platou plin de leșuri otomane, cu ruine fumegânde și bălți de
sânge. Acolo unde era câte o grămadă mai mare de azapi neînsuflețiți, precis era și un ghiaur mort. Unul
singur, cel mult doi. Ghiaurii aveau două sute de morți și opt sute de prinși, dintr-un total de doisprezece
mii; otomanii aveau douăzeci și trei de mii, morți și răniți. Cifrele erau aproximative, dar padișahul știa să
socotească, fără a se lăsa amețit de imnurile de slavă. De când pășise în blestemata asta de țară valahă
pierduse mai bine de treizeci de mii de oșteni. Ceea ce vedea el acum era o oaste slăbită, decimată și
ostenită, care se clătina pe picioare și pe care doar speranța victoriei o mânase înainte. Allah le îngăduise
acea victorie, atât de necesară pentru moralul trupelor. Dar câți dușmani biruiseră ei azi? Și care fusese
prețul victoriei, de vreme ce beiul valah știuse să se retragă la timp și își păstrase lângă el oșteni atât de
viteji? Valahii luptaseră foarte bine. Mult prea bine. Ce avea să urmeze mâine? Azi biruise; dar și regele
antic Pyrrhus biruise la fel.
Padișahul Mahomed il Fatih - Cuceritorul - privi iar în jur, la valea înroșită, și se cutremură . De spaimă.
„Doamne, ascultă-mi rugăciunea și să ajungă strigătul meu până la Fine/ Nu-mi ascunde fața Ta în ziua
necazului meu! Pleacă-ți urechea spre mine, când strig! Ascultă-mă degrab’!/... / Inima îmi este lovită și mi
se usucă întocmai ca iarba; până și pâinea uit s-o mănânc/... / nu mai pot dormi, și sunt ca pasărea
singuratică pe un acoperiș...”*
Glasul sihastrului Daniil curgea lin deasupra celui întins cu fața la pământ dinaintea crucii din peretele
stâncos al chiliei.
Smerește-te, robul lui Dumnezeu Ștefan, în fața Domnului! Cere ajutor și întărire, căci prăpastia e la un
pas de tine. Jumătate din țara ta e distrusă de vrăjmași. Poporul tău flămânzește în ascunzători și tremură de
spaima robiei și a molimei cumplite. Ai pierdut în luptă întreaga artilerie, materialele, cai și bagaje; ai
pierdut, mai cu seamă, oameni credincioși, sfetnici înțelepți și viteji: Luca pârcălabul, Mârzea al lui Stanciu,
Mihail vel spătar, și vel vornic Bodea, și vel comis Huru, și foștii pârcălabi Pașcu și Buhtea, pricepuți în
lupte și molcomi la vorbire, și alții, ale căror chipuri s-au schimonosit în chinurile morții. Smerește-te în fața
lui Dumnezeu și ridică-te, Ștefane, robul lui Dumnezeu, căci ai încă cetăți tari, clădite cu piatra munților, ai
încă oșteni iscusiți, ai în jur oameni cu credință puternică și țara se va alătura ție când o vei chema, căci
nădejdea ei e în Dumnezeu și în domnitorul ei. Ridică-te și pune-te în fruntea lor, și mergi mai departe fără
frică de dușmani, căci Domnul Dumnezeul nostru te vede și te ascultă, și îți stă în ajutor!...

Vornicul al doilea Mircea Toader se lăsă greoi lângă foc, scociorând fără chef miezul pojarului. Apărut
fără veste din întuneric - ce obicei are omul ăsta, nu i se aude pasul deloc! - Vlăduț i se alătură.
 — Cum îi mai e jupânului postelnic?
— Și-a venit în simțiri, dar a pierdut mult sânge și are dureri mari...
Luptând în centru sub comanda hatmanului, postelnicul Toader căzuse împuns de suliță, și doi slujitori
de la Dâmbu Stânii abia îl scoseseră la lărgime, purtat legat de șa în goana retragerii. Abia aici, în tabăra de
la Slatina, îl putuseră îngriji temeinic. Și Mircea fusese rănit la picior, și Vlăduț avea o tăietură la brațul
stâng - noroc că purta sabia cu dreapta, răsese el - și asemenea lor erau mulți curteni. Dar nici unul nu se
plânsese. Trecuseră prin iad și rezistaseră ispitirilor; nimeni nu dezertase,
— Psalmii, 102.1 ;2;4;7.
nimeni nu cârtise împotriva domnului lor, ci îl lăudau. Erau tineri și mândri; erau acel val nou, pe care
Ștefan vodă știuse a-l crește la curtea sa, și pe care Laiotă sau Radu vodă îl îndiguiseră și-l spărseseră la
curțile lor, spre paguba lor și a Munteniei. Vlăduț spumega. „Ce-i costa să își apropie oamenii de valoare?”
izbucnise deunăzi către hatman. „Ce-i costa să-i lase să lucreze pentru binele tuturor? Dar, pentru a privi și
admite adevărul, e nevoie de caracter, iar ei nu-l au. Preferă să se mintă singuri, e mai comod”. „Ar însemna
să-și recunoască slăbiciunile și micimea firii”, zâmbise Șendrea. „îi judeci aspru, nepoate: nu toți aleg calea
pe care ai pășit măria ta”. „Asta fiindcă li s-a dat de ales între prea multe căi”, încheiase Vlăduț, și replica lui
rece îi amintise hatmanului de alte vorbe, ale unui om a cărui voință aplecase toate frunțile. Vlăduț își mijise
pleoapele: fusese nevoie să vină aici, în Moldova lovită din trei părți de dușmani, fusese nevoie să treacă
prin iadul de la Valea Albă pentru a ști că alesese bine. Dispăruseră îndoielile. Avea un drum și îl va
parcurge până la capăt.
— Ai încredere, îi grăi acum Vlăduț lui Mircea. Tatăl tău e zdravăn ca un urs, va rezista dacă nu-i mișcat
prea iute din loc.
— Aici rămâne până se ridică pe picioare, declară Mircea. Noi părăsim tabăra mâine, dar îi las un
slujitor, să-l știu în siguranță.
— Mda, socoti Vlăduț. Sultanul asediază cetatea Neamț de cinci zile, Vodă e dus în ținuturile de sub
munte să cheme toată suflarea la arme iar hatmanul organizează aici harțul și cetele țăranilor, care încep să
se strângă. Am vorbit cu jupânul Șendrea să mă trimită la Suceava cât de curând, cu ajutoarele pentru
Cetate. Sultanul e furios că Neamțul rezistă, și se poate întoarce asupra Sucevei oricând...
„Acolo sunt fetele”, oftă plin de dor Mircea, căci nu-și mai văzuse familia de două luni. Soția lui era grea
în șapte luni și-i cu primejdie pentru ea orice tulburare. Prezența lui Vlăduț în Cetate ar fi o alinare pentru ea
și pentru Mărioara. Viața omenească e ieftină azi...
Un olăcar repezit de Vodă din Vrancea aduse în aceeași seară la Slatina știri proaspete pentru hatman. Se
află așadar că Vodă strânsese opt mii de săbii dintre refugiați și din cătunele de sub munte, că harțul
reîncepuse în Țara de Jos asupra convoaielor cu proviant păgâne și că Laiotă și muntenii lui se concentraseră
mai jos de Bacău din porunca sultanului. Olăcarul mai aducea hatmanului două cărți: una pentru hatman și
alta pentru a fi trimisă la Camenița, unde Paul lasienschi strângea oaste polonă ca răspuns la incursiunea
tătarilor. Vodă îi cerea căpitanului crăiesc douăsprezece mii de oșteni, ajutor față de inamicul comun, iar
hatmanului și jupânului Vlaicu le poruncea să plece în apărarea Hotinului și Sucevei, amenințate acum de
dorința vădită a sultanului de a cuceri cetățile țării. De altfel, același gând îl avusese și jupân Șendrea, care îl
pregătise deja pe vornicul Hrană să preia comanda oastei strânse aici, la Slatina... prilej pentru hatman de a
filosofa cu uimire la vederea țăranilor care se întorceau din învoirea domnească. Putuseră să nu se mai
întoarcă, socotea el: nimeni nu vine bucuros la rău, lângă o oaste învinsă în bătălia cea mare. Dar uite că se
întorseseră: nu triști, ci neînduplecați. Era un simțământ nou pentru Șendrea, bărbat hârșâit în lupte și
finețuri diplomaticești. Părea că oastea renaște din propria-i cenușă, ca pasărea Phoenix, și toți acei țărani
simpli, care se adunau la Slatina zi de zi mai mulți, părea că sunt cuprinși de aceeași înverșunare care, la
Valea Albă, răsunase pe buzele boierimii moldovene: „Ori noi, ori voi!" Nu mai era un război oarecare de
cucerire, asemeni atâtor războaie ale Evropei, ci era o încleștare pe viață și pe moarte, pentru supraviețuire.
Nimeni nu spusese acestor țărani cât de grea era situația, dar ei simțiseră și se alăturaseră fără vorbă
domnului lor. Era un semn că Dumnezeu își întorcea fața către Țara Moldovei. Se putea vedea că azi, după
opt zile de la înfrângere, oastea număra de două ori mai mulți oșteni decât înainte de Valea Albă. Iar
asedierea cetății Neamț de către sultan, socotea hatmanul, nu era decât o mare greșeală a turcilor: cetatea e
prea puternică pentru a fi luată în câteva zile de împresurare, sultanul începe să nu mai aibă timp din cauza
bolilor și a foametei care îi macină oastea, iar aceste zile în care Mahomed își ține oastea pe loc dau
moldovenilor posibilitatea să se întărească pentru lovitura de grație. Dacă pan lasienschi se mișcă din
Camenița în ajutorul nostru, dacă Matei Corvinul își grăbește oastea încoace, atunci nici un turc nu va mai
scăpa viu din Moldova, iar padișahul Mahomed va avea soarta strămoșului său Baiazid Fulgerul: cușca de
fier. Hatmanul își imagină o clipă atare situație: cuceritorul Bizanțului, spaima lumii creștine, biciul lui
Allah, purtat în cușcă prin capitalele creștine: la Cracovia, la Buda, Praga, Roma... Dar asemenea imagine se
potrivea mai degrabă în mințile înfierbântate ale unora ca finul Mircea, Boldur sau nepotul lui muntean;
tinerețea lor năvalnică poate trece mai lesne peste lașitățile și trădările care ne pândesc. Se va mișca
lasienschi? Se va grăbi Matiaș craiul? Timpul e totul. Sultanul știe asta, de aceea se va și strădui să
folosească timpul rămas pentru a cuceri cetățile Moldovei. Face o greșeală, dar n-are de ales. Dar Matiaș
crai? Dar lasienschi? Ungurii și lehii, acești uriași risipitori de timp și de ocazii...
Revenindu-și din visare, hatmanul dădu câteva porunci grăbite, iar după un ceas trei mii de călăreți
părăsiră tabăra, pornind spre Suceava și Hotin.
În a opta zi de asediu sultanul înțelese greșeala pe care o făcea stând în fața Neamțului. Voise să pună
mâna pe tezaurul Moldovei, ținut la Neamț, și pe cei o mie cinci sute de prinși musulmani. Trăsese asupra
cetății cu toate bombardele, mai ales cu tunul cel mare, tras de patruzeci de perechi de boi, care făcuse cele
mai mari pagube cetății de pe deal. Dar în a șaptea zi o lovitură bine țintită a celor din cetate nimeni tunul
cel uriaș și ucise pe loc pe căpitanul topciilor. Pârcălabul Cârstea Arbore își răzbunase zidurile dărâmate de
tun, râdea de somațiile împărătești de a se preda și respingea fără păsare atacurile gaziilor, care umpleau cu
trupurile lor șanțurile cetății. Astfel, în acea zi a opta, oastea sultanului fu atacată puternic de trupele de harț
ale dușmanului. Erau hotărâți și mai mulți ca niciodată, semn că beiul Ștefan se întărea; se cuvenea deci a-i
tăia orice ajutor din afară și a-i cuceri capitala, inima țării sale. Se cuvenea să zdruncine, prin scrisori și
vorbe potrivite, încrederea supușilor în beiul lor. Nu se poate, socotea cinic sultanul, ca un principe să n-aibă
dușmani în imediata apropiere a tronului său. Oamenii sunt peste tot la fel, se pleacă în fața celui mai tare,
iar deocamdată cel mai tare azi în Moldova este sultanul, și doar tirania și răzvrătirea beiului ghiaur Ștefan a
silit pe supușii săi să-și verse sângele în lupte, în loc de a se bucura de dulceața păcii. El, preaînaltul padișah,
va fi milostiv cu cei care se pleacă fiului său iubit Skender Aron bei, și îi va face bogați...
Deci, pe lângă promisiuni față de cei care l-ar părăsi pe Ștefan bei, va mai face două mutări pe tabla de
șah a acestui război. întâi îl va trimite pe Laiotă prin pasul Oituz în Ardeal, să-i țină pe loc pe oștenii
craiului; apoi va cuceri Suceava, iar pe Soliman beg îl va trimite să ia Hotinul și să prade Podolia, blocând și
acolo ajutorul bănuit - nu sigur! - al polonilor pentru Moldova. Ștefan-bei va rămâne așadar singur în fața
puterii sale, și se vor răfui definitiv!

Patru zile mai târziu ajungea pe căi ocolite la Vodă - aflat atunci mai sus de Baia - răspunsul dumnealui
pan lasienschi, căpitanul regelui Cazimir II Jagello. Domnia sa îl încuraja pe Ștefan voievod cu vorbe
minunate și rugăciuni; dar, scria pan lasienschi, el personal nu poate începe o campanie împotriva
necredincioșilor păgâni fără ca regele său să fie, după cuviință, în fruntea oastei - o chestiune de politețe
între capetele încoronate, prezența însăși a sultanului în Moldova impunând această minimă politețe...
Răspunsul mieros și laș stârni un val de blesteme între sfetnici. Dacă Vodă s-ar fi luat după inima sa, l-ar
fi alungat în șuturi pe solul din Camenița; dar se luă, ca de obicei, după mintea sa, și își stăpâni mânia,
însemnă doar în memorie această nouă dovadă de prietenie și respectare a legămintelor, apoi își înturnă
atenția asupra Sucevei, unde sultanul începuse, cu o zi în urmă, asediul.
Șuieratul ghiulelelor de piatră, care cădeau ca ploaia peste zidurile Cetății, se auzea din orice colț al
palatului domnesc. Multe dintre ghiulele, azvârlite din catapulte, erau acoperite cu smoală arzândă și
pricinuiseră destule incendii. Șiruri de oameni - femei, bătrâni - lucrau cu gălețile de apă la stingerea
focurilor. Văzduhul era negru de fum înnecăcios. Copiii țipau de spaimă ori de câte ori o ghiulea lovea
peretele, zguduindu-l și ridicând nori de praf. Cetatea era ticsită de refugiați; familiile celor mai mulți
dregători din Țara de Sus se adăposteau aici, un loc socotit cel mai sigur. Și asupra lor, de unsprezece zile,
cădeau mereu ghiulele, iar de pe ziduri oștenii hatmanului respingeau, în pauzele dintre bombardamente,
asalturile ienicerimii sultanului. Cu scări lungi, cu turnuri, cu gheare de pisică, veneau asupra Cetății val
după val, fără să se termine, fără să obosească, fără să se oprească din drum. Apărătorii aveau de lucru din
greu, și seara cădeau din picioare de osteneală. Și totuși, în ciuda iadului de foc și fier abătut asupra Cetății,
zidurile rezistau, oamenii rezistau, iar clericii prezenți aici erau peste tot, mângâind, încurajând și săvârșind
cele sfinte între miile de suflete dinlăuntrul zidurilor.
Azi parcă spurcații ismailiteni înebuniseră de tot, atât de grozavă era ploaia de ghiulele abătută din cer.
Ținând strâns lângă ea pe Ilincuța și încă vreo doi-trei copilași ai unei familii cunoscute din Suceava, Oana
se ghemuise în cel mai apărat colț al odăii. Se aflau la primul cat al palatului domnesc, într-un loc socotit
sigur de Vlăduț, care inspectase la venire prima lor locuință și le mutase imediat. Avusese dreptate, căci
acum acea fațadă a palatului era ciuruită de lovituri. Era oștean priceput și viteaz. Prezența lui și a
hatmanului în Suceava era o bucurie pe care n-o sperase nici ea, nici Maria, când totul în jurul lor era scrum,
când orașul fusese ars de turci iar Cetatea era împresurată de cel puțin cincizeci de mii de dușmani.
Copilul se zbătea în ea, și Oana puse palmele pe pântec, încercând să-i domolească mișcările. Bietul
mititel îi simțea toate neliniștile. Brusc, peretele din stânga se zgudui și un nor de praf năvăli în odaie. Copiii
țipară și izbucniră în plâns cu sughițuri.
— Dragii mei, dragii mei... îngână Oana, îngrozită ea însăși, dar încercând să liniștească prichindeii.
Lovitura fusese puternică și ghiuleaua izbutise să crape peretele. Un cuțit străbătu pântecele femeii, care se
lăsă jos, țipând. Alt cuțit: strigătul de durere aduse în ușă chipul speriat al unei slujnice bătrâne. Văzu ce se
petrece și se repezi s-o ia în brațe, legănând-o ca pe un copil.
— Nu te teme, dulceața mea, nu te teme, totul va fi bine...
— Copilul... Cheam-o pe cumnata mea, e jos, la stins focul...
Spre seară canonada începu să se potolească. Aflat la creneluri, hatmanul cercetă rândurile dese ale
corturilor asediatorilor și lăcașurile tunurilor, unde era viermuială de oșteni. Din acea mulțime se desprinse
un călăreț singur, cu flamură albă, venind spre Cetate.
— Încetați focul, porunci hatmanul meșterului tunar. Ne trimit un sol.
Tunurile Cetății tăcură pe rând și coifurile apărătorilor se ițiră printre creneluri, urmărind curioși
apropierea solului. Acesta se mișca încet; apoi, văzând că ghiaurii încetaseră loviturile, dădu pinteni calului
spre primul rând de șanțuri la podul mobil, acum ridicat. Din turnul porții hatmanul îl aștepta să ajungă la
pod. Firește, venirea solului atrase în turn căpeteniile de la ziduri; spre unul din ei se strecura ca zvârluga o
slujitoare micuță. Copila se feri agilă de tecile săbiilor, trecu printre bărbații împlătoșați, sui treptele spre
platforma turnului și se agăță de brațul căpitanului cel mai apropiat de hatman.
— Măria ta, măria ta...
Întorcând fruntea, Vlăduț o recunoscu îndată:
— Irinucă! Ce-i, s-a întâmplat ceva rău?
Pălise de îngrijorare, dar fata râdea cu gura până la urechi:
— Jupânița Maria m-a trimis la jupânul Șendrea și la măria ta cu vestea că jupâneasa noastră a născut
acum un ceas. O ghiulea a lovit peretele și s-a speriat, dar și ea, și pruncul sunt bine și sănătoși...
Vorbele ei îi făcură pe acei bărbați asudați de trudă și aspriți de lupte să se învioreze și să-l felicite pe
hatman, care râse vesel:
— Ei, bine, dragii mei, se pare că voi mai boteza un păgân, cu apă sfințită de astă dată...
De jos, dincolo de șanț, solul turcilor își agita flamura albă:
— Porunca măritului padișah Mahomed...
— Cine ești și ce vrei? se aplecă Șendrea spre el.
— Sunt vlah și slujitorul marelui vizir Ahmed pașa Gedik. Preamăritul padișah vă poruncește să îi
predați cetatea, altminteri va continua și zilele următoare bombardamente ca cel de azi. Măritul padișah
înțelege că Ștefan vodă v-a ademenit și v-a înșelat către acest război, de aceea vă va ierta dacă vă închinați și
vă supuneți lui Alexandru vodă Aron. Vă va lăsa viețile și averile, și veți putea trăi în tihnă. Ați avut destule
pierderi și familiile voastre plâng, deci nu vă încăpățânați, ci fiți înțelepți și plecați-vă frunțile în fața celui
mai puternic. În mâna sultanului stau viețile voastre; Închinați-vă și vă va fi bine.
— Așa? făcu hatmanul. Văd că știi bine românește: ești creștin?
— Da, căpitane.
— Aha. Păi, dacă ești frate creștin de-al nostru, cum poți crede că viețile noastre stau în mâna unui
păgân, și nu în mâna lui Dumnezeu? Spune așa măritului sultan: că dacă am pierdut oșteni, s-au născut alții,
și câtă vreme mamele moldovence nasc prunci, această cetate și această țară își va pleca fruntea doar la
picioarele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mergi cu Dumnezeu, solule!
Celălalt își frământă șovăitor calul pe loc, până ce o săgeată înfiptă în pământ dinaintea lui îl convinse că
solia i se isprăvise. O luă la galop spre tabăra turcească, pierzându-se pe drum în umbrele serii. Dincoace
hatmanul își împrăștie căpitanii la ziduri și mai adăstă două ceasuri, pândind reacția păgână la sfidarea lui.
Dar tăcerea era neclintită; lăsând oștenii la posturi, Șendrea coborî spre palat: avea de felicitat o fină și un
linuț mititel.
Mai iute decât hatmanul, Vlăduț era deja la ușa lăuzei, și cei doi bărbați se recunoscură cu un zâmbet.
— Strașnic răspuns, unchiule! Toată suflarea din Cetate te laudă...
— Dacă erai în locul meu, ai fi zis și altele, îl ghici Șendrea.
— Ba, ar fi început să tragă cu toate tunurile, de necaz... Văd că tac. Ce-o fi în mintea lor?
— Dumnezeu știe. Dar i-ai văzut zilele astea pe ieniceri, sunt slabi ca muștele de foame. Prinșii lor spun
că un dărab de pâine a ajuns la ei cinci aspri. Convoaiele lor sunt greu vămuite de Vodă și de Stanciu. Au
ajuns să-și mănânce caii. Ai uitat de purcel?
Vlăduț izbucni voios în râs. Cu trei zile în urmă un oștean isteț coborâse de pe ziduri un purcel viu.
Nevinovatul râmător dăduse ocol prin șanțuri și tufe, până ce picase între niște azapi. Să se împrăștie păgânii
la vederea spurcatului animal blestemat de Allah? Da’ de unde! îl proțăpi- seră cât ai clipi și-l copseseră pe
jar, ca pe un berbec. Foamea îi silise să încalce Coranul. Trebuie că vede asta și sultanul.
Ușa se deschise și Maria le surâse când îi găsi veselindu-se împreună. Dăscălită de babele din Cetate,
fata le șopti totuși la ureche ceea ce nimeni nu trebuia să știe decât după botez, adică numele copilului:
Bogdan. Avu însă grijă să scuipe de deochi, iar bărbații îi lăsară pentru mamă și prunc câte un galben.
Hatmanul își sacrifică propriul pumnal de Damasc pentru a-l pune în leagănul noului născut, după obicei, iar
Vlăduț scoase la iveală un capăt curat de panglică roșie. Nici unul nu cuteză să pășească în odaia lăuzei,
mulțumindu-se cu veștile bune de la Maria. Hatmanul se întoarse primul să plece.
— Te ajung îndată, unchiule, grăi Vlăduț din urmă.
Hatmanul zâmbi, simțindu-i nerăbdarea și cunoscându-i cauza.
— Nu te grăbi; mă găsești pe ziduri, nepoate...
Apoi dispăru în beznă, lăsându-i singuri pe coridor. De fapt, nu erau singuri: în fiecare colț al palatului
erau familii întregi de refugiați, care oftau și gemeau ori vorbeau încet. Imposibil să stai de vorbă în pace!
întărâtat, Vlăduț o luă de mână și o trase afară, în aerul nopții ce se lăsase. Acolo, în dosul unui salcâm
prizărit, o luă în brațe și o sărută: întâia oară în acea zi. Maria se lipi doritoare de el, și mult timp rămaseră
îmbrățișați, ascultând foșnetul vântului în frunze. In cele din urmă el surâse:
— Ai două pete de funingine pe obraz.
— A trebuit să stingem magazia de lângă noi, explică ea. El chicoti:
— Și eu, care credeam că am o iubită cărbunăreasă... Ah!
Îl gâdilase drept pedeapsă, și degetul cu pricina fu înhățat iute de o mână puternică și mușcat - ușurel, în
joacă, dar într-un fel care o făcu să suspine. O îngrămădi la piept, fără gând s-o elibereze.
— Când îmi faci și mie unul mic, iubito?
Ea își strânse tulburată umerii, el își încleștă măselele, căci nu fuseseră singuri nici o clipă de când
venise el în Suceava. El avusese o nădejde, dar Maria scuturase fruntea, cu părere de rău: nu rămăsese grea.
Îl simțise dezamăgit; dar el nici nu clipise, iar ea îl iubise și mai mult pentru acest lucru. De multe ori în
timpul din urmă se gândise la cele întâmplate la Iași. Nici azi nu pricepea cum de-i cedase atât de iute, de
parcă n-ar fi fost ea acea jupâniță demnă, rece și înțeleaptă, care altădată reteza pe loc avânturile boierilor
tineri doar cu o privire sau o vorbă. Dar fusese de ajuns ca el să vină din Ardeal, s-o ia în brațe și s-o sărute
pentru ca înțelepciunea ei să zboare în vânt. Se putea socoti norocoasă cu un soț atât de grijuliu și vesel; dar
era de ajuns să observe privirile înfocate ale altor muieri tinere, când credeau că ea nu le vede, pentru a ști că
necazul nu pierise. Era geloasă și lucidă, și îl înțelegea mai bine decât credea el.
— Măria sa, Vlad... Unde e măria sa?...
Glasurile din întuneric îl făcură să mormăie, dar apoi o sărută apăsat și ieși în întâmpinarea oștenilor:
— Aici sunt. Ce s-a întâmplat, oameni buni?
— Se aud zgomote dinspre tabăra păgână, măria ta, bănuim un atac.
— E prea devreme, socoti Vlăduț, dacă voiau să ne surprindă ne atacau în zori, nu acum...
Plecă în grabă spre galeria de strajă, urmat de câteva siluete înzăuate. Maria îl urmări din ochi, înfiorată
de mândrie, apoi se întoarse în odaia Oanei.
Întreaga noapte oștenii din garnizoană dormiră cu mâna pe arme, dar nu se petrecu nimic. Dimineață toți
erau pe ziduri: ceva era schimbat în tabăra sultanului, și le trebui un timp pentru a înțelege.
— S-a mărit numărul de corturi și mulțimea carelor.
— Ce poate fi asta? murmură un căpitan. Au primit întăriri? De unde?
— Poate s-a întors Soliman beg de la Hotin, presupuse careva.
— Dar cu ce rezultat? puse altul degetul pe rană.
— Avem un singur fel de a afla imediat, jupâne Șendrea, mormăi Vlăduț. O ieșire și prinderea câtorva
limbi păgâne. Sau așteptăm.
— Așteptăm, hotărî hatmanul. Noi nu ne grăbim. Încărcați tunurile! Ochiți-le șanțurile cu artileria! Foc!
Tunurile moldovene bubuiră la cel dintâi ceas la zilei; răspunsul topciilor fu pe măsură, și jumătate de zi
se scurse în risipă zadarnică de pulbere dintr-o parte și cealaltă. Zgomotul asurzitor, colbul și norii de lum
acru nu-i împiedicară pe apărători să-l observe pe sultan inspectând prima linie. Trebuiau să-i admire
curajul; dar asta putea însemna și necaz pentru cei din Cetate.
 Într-adevăr, după prânz un alt sol al sultanului ceru să vorbească portarului Sucevei, și vestea pe care o
aducea îi năuci pe cei de față.
— Hotinul a fost cucerit de măritul padișah, răcnea solul. Podolia toată a fost trecută prin foc și sabie de
gaziii măritului padișah! Transilvania a fost lovită de vasalii măritului padișah! Nu veți primi ajutor de la
nimeni. Ați rămas singuri: închinați-vă măritului padișah și veți scăpa cu viață, altminteri vă vom spulbera
sub copitele cailor!...
Se priviră palizi de îngrijorare. Sultanul întorsese situația în folosul său, iar ei rămăseseră, împreună cu
Cetatea Albă și Neamțul, singurii care nu cedaseră. Încă. Fără ajutor polon și unguresc erau în aer: singura
soluție era capitularea.
— Să ne predăm, jupâne portar...
— De ce să sacrificăm degeaba sufletele nevinovate din Cetate?
— Lipsa porumbeilor din Hotin e grăitoare...
Chipul hatmanului părea de piatră. Între cetăți și Vodă legătura se ținuse cu porumbei călători și semnale
de fum, dar întinderea taberei otomane făcuse imposibilă semnalizarea cu fum, iar porumbei nu mai
primiseră de o săptămână: poate nu putuseră trece de ulii sau de săgețile pândarilor turci. Lipsa veștilor din
Hotin putea însemna și cucerirea lui de către Soliman beg...
— E o posibilitate, murmură hatmanul, cântărind variantele, care arătau toate foarte sumbre. La vorbele
lui, Vlăduț, care tăcuse până atunci, se repezi în fața tuturor, furios.
— Bine, izbucni el, diavolul l-a ispitit pe Mântuitor în pustie, dar Domnul a rezistat și l-a alungat. Dar
voi ce faceți? De unde știți că nu-i o minciună? Doar l-ați mai prins pe sultan cu minciuna, nu? Dacă Hotinul
cădea, dacă Podolia n-ar fi reacționat, ce să caute la Suceava așa repede Soliman beg? Stătea la Nistru și își
sporea puterea, nu venea încoace. Dacă aveau succes în Ardeal, s-ar fi lăudat neapărat că l-au biruit pe tatăl
meu. Dar ați auzit voi numele părintelui meu în gura solului? Nu! Și nici nu-l veți auzi, căci nu l-au învins!
— Poate că nici n-a intrat în luptă cu turcii, își dădu cu părerea unul din căpitanii mai bătrâni, dar nici
nu-și sfârși vorba că Vlăduț îl și apucă de gât, repezindu-l în cel mai apropiat perete. Se răsuci apoi aprig
spre ceilalți:
— Ca să credeți că stăpânul meu stă cu mâinile-n sân, asemeni craiului ungur sau polon, înseamnă că în
mințile voastre îl credeți la fel de mișel ca ei. Priviți-mă bine! Dacă vreți să vă trădați stăpânul legiuit, pe
Ștefan vodă, și să lingeți mâna sultanului, atunci ascultați-i vorbele deșarte și închinați-i cetatea de scaun.
Dar mai întâi va trebui să mă ucideți pe mine, căci eu nu mă predau! Pe capul meu veți primi potop de
galbeni de la Laiotă vodă. Hai, dați-i drumul și meritați-vă banii!
Își scoase smucit coiful și aruncă sabia jos, la picioarele lor, provocându-i să-l ia în suliți. Ochii
scânteietori treceau de la unul la altul, dar nimeni nu-i susținu privirea, ci cătară în lături. Singur hatmanul se
mișcă: ridică sabia și i-o întinse ceremonios.
— Nu face acum cu sabia ce ai făcut cândva cu inelul meu, măria ta. Războiul încă nu s-a terminat.
Așteptă răbdător ca Vlăduț să se hotărască să-și reia sabia, apoi se dădu în vederea solului turc, ce
așteptase dincolo de șanț.
— Cerem respectuoși măritului padișah o săptămână de gândire asupra generoasei sale oferte...
— Mi s-a spus că, dacă cereți termen de gândire, el vă va fi acordat numai până mâine în zori, nici o
clipă mai mult.
— Acceptă, șopti Vlăduț la urechea hatmanului. Am o idee, unchiule.
Șendrea îl fulgeră pieziș, apoi ridică glasul:
— Mâine dimineață, solule, să fii aici să primești răspunsul nostru.
După ce solul plecă în galop, Șendrea își repezi degetul amenințător spre cârtitori:
— Dacă aud că răspândește careva vorbe proaste și îndemnuri la capitulare, îl spânzur cu mâna mea.
Sunteți liberi! Nepoate, rămâi!
Căpitanii se împrăștiară posomorâți, pe când Vlăduț râdea:
— O săptămână de gândire, unchiule, zău! Știi cât să ceri, nu-i așa?
— Iar sultanul știe cât poate da. Spune!
— N-ai nici o trecere tainică pe sub Cetate, unchiule?
— Chiar dacă ar fi, nepoate, nu ți-aș spune-o, ripostă Șendrea la curiozitatea prea mare a munteanului. Și
chiar dacă este, nu poate fi folosită deocamdată.
— Se deschide prea aproape de tabăra păgână? Știi, am ajuns la concluzia că prefer să asediez decât să
fiu asediat, nu mi-aș pierde libertatea de mișcare. Dacă n-ai o asemenea trecere... posibil de folosit, sublinie
subțire tânărul, atunci planul meu e mai greu de aplicat, dar nu imposibil. Dintre oamenii mei, eu și Lixandru
știm cel mai bine limba turcească: ne îmbrăcăm în straie de spahii și ne strecurăm în tabăra lor să tragem cu
urechea. Spahiii se mișcă mult în jurul taberei și prezența noastră n-ar sări în ochi, căci le știu feleșagul.
— Asta-i o idee smintită: se așteaptă la o ieșire și pândesc poarta.
— Coborâm pe zid cu o frânghie, în partea opusă porții.
— Treizeci de picioare?! Nici marinarii din Chilia nu s-ar încumeta...
— Perfect! replică tânărul. Ai aici marinari din Chilia? Nu! Alți nebuni la îndemână ai? Nu! Altă soluție
de a vedea cum stăm ai? Nu!
— O să mă omoare jupânița Maria, bombăni hatmanul. Și tatăl tău...
— Tata te-ar omorî dacă n-ai face-o, recunoaște. Mai bine pune să împletească o scară de frânghie, ca să
ne fie mai ușor la urcat...
— Te aștepți să te mai și întorci? ricană hatmanul.
— Faci pariu? îl provocă Vlăduț.

Un ceas după miezul nopții două umbre înotau lin spre malul primului șanț de apărare al Cetății. Purtau
deasupra capului boccelele cu straie, și se îmbrăcară de cum ajunseră dincolo, ciulind urechile la zgomotele
din jur. Dar malul era pustiu în acel loc, dibăcit de ei încă din timpul zilei. Focurile și corturile taberei
turcești se vedeau departe de bătaia tunurilor din cetate. Trebuia să fie totuși și patrule; abia isprăviseră de
îmbrăcat când pașii din întuneric se apropiaseră de ei; dar cei doi erau departe deja, zâmbind, pisica cu
clopoței... Nu arătau prea mare vrednicie supușii preamăritului padișah!
Jumătate de ceas mai târziu pătrunseră printre corturi. Nu făcură greșeala de a se așeza la un foc, știind
că în jurul focurilor ședeau de obicei aceiași oameni, care se cunoșteau între ei. Purtau straie de spahii și
drumul lor era spre malul Sucevei, în marginea târgului ars, acolo unde apăruseră căruțele cele noi. Căruțele
au paznici care se plictisesc și sunt dornici de vorbă.
Când căruțele încărcate trase la umbra salcâmilor se deslușiră în întuneric, Vlăduț și Lixandru începură
să tropăie și să înjure înflorit, cu cele mai frumoase sudălmi în care limba turcească e atât de bogată. îndată
de lângă cel mai apropiat foc se ridicară câțiva azapi.
— Stai! Cine-i acolo? sună o voce neprietenoasă.
— Slavă lui Allah preasfântul, frate, se repezi Lixandru în cea mai curată vorbire care se putea auzi pe
malul Mariței*. N-ai văzut cumva doi armăsari, unul roib și altul murg? Mi-au scăpat blestemății din frâu și
de două ceasuri îi căutăm. Ai-ia, ce necaz! Și am avut grijă de căișorii noștri: îți jur pe barba Profetului,
frate, că erau cei mai zdraveni din tot bulucul- ba, ce să zic, soțul meu îl are de la moșie, de lângă Edirne, dar
de la părintele său, care a fost soldat vechi al tatălui padișahului nostru slăvit de azi - Allah să-l apere și să
ne poarte spre biruirea spurcaților ghiauri valahi și perși, ginnii cei răi să-i chinuie!...
Cel mai voinic dintre azapi se apropie râzând, cam aiurit de atâta vorbă învălmășită:
— Frate, pricep că ești supărat rău. Ai pierdut doi cai?
— Doi, nu unul! izbucni Lixandru spre cerul înstelat, luându-l pe Allah martor al ghinionului său. Vezi,
frate, pe calul meu îl învățasem tot felul de pehlivănii. Are o pată albă pe genunchiul drept și îngenunchea pe
acea pată, de se minuna și căpitanul Aziz când îl vedea...
— Cine-i căpitanul acesta Aziz?
— Cum, nu-l cunoști pe căpitanul nostru Aziz? se scărpină Lixandru în creștet. Ce spui! Dar e călăreț
vestit și a câștigat chiar un inel de la Skender pașa, la o întrecere. A dat apoi o petrecere căpitanul nostru de
s-a auzit până la Edirne, cu baclavale și pilaf, și kebap, și rahat...
Toți înghițiră în sec la amintirea frumoaselor ospețe de odinioară.
— Ce vremuri! oftă visător azapul. Acum înfășor brâul de două ori.
— Se spune că cetatea asta a ghiaurilor are în magazii mii de măsuri de grâu: să vezi ce veselie va fi
când va cădea. Vom deveni bogați.
— Măcar asta să cadă, bombăni azapul. Că la Hotin ienicerii s-au fofilat cu atacurile, dar s-au ales cu
prada din Podolia, pe când noi am purtat tot greul și ne-au fărâmat ghiaurii ca pe nuci...
Coatele celor doi falși spahii se întâlniră în ascuns.
— Ce spui! făcu Lixandru. Păi avea dreptate căpitanul Aziz când spunea că avem nevoie de mai mulți ca
voi aici, că ienicerii nu fac față. Ca să zic, frate, nici nu mă mir de purtarea lor!
— Fluviu pe malurile căruia se află orașul Adrianopole (Edirne).
Corpul de elită al oastei sultanului era invidiat și urât în egală măsură de toate celelalte arme; rivalitatea
cea mai puternică dintre pedestrași era cea dintre ieniceri și azapi; apoi spahiii timarioți, cei mai străluciți
călăreți, se considerau mai presus de toți pedestrașii lumii, pe când marinarii disprețuiau tot ce nu trăia și se
mișca pe mare, în special pe ieniceri, ale căror aere scoteau din sărite pe toată lumea. E deci lesne de înțeles
de ce azapii rânjiră mulțumiți la vorbele „spahiului” Lixandru. Alene, acesta adăugă:
— E destul de greu pe aici și ne topim pe picioare de foame. Pricepi acum de ce ne păzim caii? l-ai văzut
cumva?
— N-am văzut nimic. Poate i-a făcut careva friptură...
— Pe Allah, frate, nu mai glumi așa! sări speriat Lixandru. Hai mai bine să fim prieteni, iar căutarea asta
mi-a făcut o foame cumplită, la uite pe ce am pus mâna ieri...
Scoase din sân o pâine. Ochii azapului crescură cu respect.
— Allah! murmură el încântat. Cum ai izbutit? De unde ai luat-o?
— N-am cumpărat-o, dacă asta vrei să mă întrebi, mărturisi în șoaptă Lixandru, spășit. Și n-o pot mânca
singur, fără s-o împart cu un prieten. Aii, vino încoa’!
Vlăduț, care dăduse roată cât timp vorbiseră ei, se apropie scobindu-se nevinovat în nas, un biet tinerel
sărac cu duhul, pe care de obicei turcii îi privesc cu mare blândețe. Zâmbi azapului cu fereală și, după ce
primi un codru de pâine, îl ascunse imediat în sân. Căpetenia azapilor se scărpină șovăitor în barbă înainte de
a scoate și el la iveală o pulpă friptă de berbec.
— L-am... găsit ieri, lângă ceairul nostru...
De fapt îl furase dintr-o turmă păzită de olofați. Boierul nu spuse nimic; și așa, în crucea nopții, doi
creștini și cinci păgâni își împărțiră mâncarea în liniște, legând prietenie. O prietenie de-o clipă, măruntă
picătură în marea dușmăniei dintre ei. Jumătate de ceas mai târziu, când se despărțiră cu vorbe bune, Vlăduț
și Lixandru aflaseră tot ce-i interesa: Hotinul rezistase, Vodă se întărise și-i hărțuia cu ferocitate, nu se
vedeau pregătiri pentru vreun atac de noapte asupra Cetății, iar starea oștenilor sultanului era chiar mai
proastă decât crezuseră. Zburau de bucurie, pluteau: adio, capitulare!
Vlăduț fu primul care-i văzu și fu cu o secundă mai iute: puse piedică tovarășului său și-l ținu trântit la
pământ pentru a-i șopti:
— Fă-te că ai ciumă...
Ceaușii împărătești se apropiau, masivi și periculoși, legănând bâte în pumni. Erau patru, și-i înconjurară
imediat pe cei doi spahii care nu aveau ce căuta atât de departe de corturile lor. Prăvălit peste corpul
tânărului boier - care tremura și se zgâlțâia din toate încheieturile - Vlăduț întoarse fruntea spre căpetenia
ceaușilor:
— Ajutor, strălucitorule! Ajută-mă să-l duc la corturi pe fratele meu...
— Ce-are? se aplecă ceaușul spre ei, bănuitor.
— L-a apucat acum două ceasuri, s-a prăvălit ca o pasăre săgetată. Nu știu ce poate fi, dar are gâtul ca
butucul și febră mare. O fi ciumă?
Palma ceușului, care dăduse să pipăie fruntea bolnavului, se retrase ca friptă. Cei patru se depărtară
imediat la o distanță sigură, de unde priviră tremurul bolnavului. Toată lumea știa cum arată ciuma.
— E chiar boala călătoare! șopti îngrozit unul din ceauși. Vlăduț răcni și dădu să se agațe de ei. O bâtă
lovi pământul sub nasul lui.
— Nu te mișca din loc! porunci căpetenia.
— Nu mă lăsați aici, vă rog! E ciumă, nu-i așa? Am și eu, nu-i așa?
— Mergem după ciocli, grăi hotărât căpetenia. Vă las pază aici: dacă vă mișcați și duceți molima între
corturi, vă străpungem cu sulițele.
— Vă rog, nu!... Vă rog!... țipă Vlăduț după ei, dar sulița ceaușului rămas de pază, repezită spre ei, îl
făcu să se ghemuiască supus peste Lixandru. Un singur fluierat ar fi ridicat asupra lor într-o clipă o mie de
potrivnici, de aceea tăcu și urmări printre gene îndepărtarea celor trei ceauși. Sub el boierul se agită,
suflându-i la ureche:
— Au plecat nemernicii, măria ta? Curând se crapă de ziuă...
— Ai răbdare puțin, am deja pumnalul în mână.
— E cam departe să-l arunci.
— Dezavantajul molimei, murmură zeflemitor Vlăduț. Stai, că vine...
Paznicul venea prudent spre cei doi „ciumați”, să se asigure că stau liniștiți. Saltul lui Vlăduț la beregata
lui fu prea iute ca să-l vadă: cu capul aproape tăiat se rostogoli la pământ fără un sunet. Fu târât de acolo și
acoperit cu frunziș, iar cei doi „spahii” se depărtară cât putură de repede. Ocoliră, se feriră, atenți la toate,
până ce, aproape de ziuă, dădură la șanțul cu apă. Pândiră iar un timp înainte de a începe să-și dea jos
straiele, grăbiți să se afunde în răcoarea apei. Brusc, o voce răsună deasupra lor, făcându-i să încremenească:
— Ce faceți aici, câinilor?
 Fulgerător Vlăduț se răsuci, observând că straja picase peste ei ca șoimul peste pradă. Erau mulți și
înarmați, pe când ei erau despuiați până la brâu și cu săbiile în iarbă. N-aveau nici o șansă de luptă și totul
părea pierdut când cineva, cu glasul lui Vlăduț, grăi plictisit:
— Vezi că trezești ghiaurii din somn: vrei să ne săgeteze pe toți? Făceam baie, frate. Ne-au mâncat de
tot păduchii, nu mai răbdăm...
Ceata de străjeri începu să chicotească, plină de înțelegere.
— Bine. Aveți grijă să nu-i înecați pe toți, băieți, lăsați și de prăsilă...
Apoi se depărtară, lăsând în urmă un Vlăduț foarte mirat. Lixandru se tăvălea pe jos de râs.
— Nu-mi vine să cred ce le-ai putut spune, Vlăduț!
— Nici eu nu cred, mărturisi acesta năuc. Dar hai acasă acum, jupâne spahiu, ne-am plimbat destul
pentru o noapte. Ai atins pe cineva?
— Ptiu, cruce de aur! Doamne ferește, atât lipsea, să ducem vreo molimă în înghesuiala din Cetate! N-
am atins pe nimeni, măria ta.
Se lăsară în apă și curând erau la baza zidului. Mulți turci pieriseră aici zilele trecute; dar scara de
frânghie ce atârna de creneluri era numai pentru ei doi și o sută de oameni îi urmăreau de sus, necutezând a-i
încuraja cu glas tare de teamă că i-ar alerta pe turci. Curând pășeau peste creasta zidului, și o sută de perechi
de brațe îi traseră la adăpost, îi bătură pe umeri și-i mângâiară de fericire că sunt acolo amândoi, teferi și cu
vești bune.

— Ne vom închina măritului împărat așa cum s-au închinat Cetatea Albă și Neamțul. Noi nu ne călcăm
legămintele și nu cunoaștem alt stăpân legiuit decât pe Ștefan vodă. Acesta ne e răspunsul, solule, mergi în
pace!
Solul padișahului porni în goană spre tabără, petrecut de râsetele moldovenilor. Hatmanul îl bătu pe
umăr pe Vlăduț, care stătuse lângă el la venirea solului.
— Mergi la culcare, nepoate. Jupânul Lixandru îmi pare mai înțelept, căci sforăie de când v-ați întors.
— Mai bine puneam pariu cu domnia ta, regretă vesel Vlăduț. Să mă sculați dacă e ceva, unchiule.
— Ba nu te scol nici dacă se cutremură pământul, i-o întoarse Șendrea. Am nevoie de căpitani odihniți,
nu de umbre fără vlagă...
Hatmanul știa el ce știa, căci tânărului i se împăienjeniseră ochii și emoțiile nopții ce trecuse îi apăsau
pleoapele cu greutăți de plumb. Adormi de cum puse capul jos.
Îl treziră două mâini gingașe ce-i alintau tâmplele și fruntea. Le prinse la iuțeală și deschise prudent un
ochi: nu se auzeau decât tunurile Cetății, Maria îi zâmbea și erau singuri în odaie. Închise mulțumit ochiul la
loc și se răsuci pe o coastă, trăgând-o după el: până să se dezmeticească ea, se pomeni în brațele lui fără
putință de mișcare. Încă adormit, vârî nasul în părul ei, adulmecând pofticios:
— Miroși a pâine caldă sau mă înșel?
— Coacem pâine și pregătim cazanele cu mâncare de carne. Nașul a poruncit să se desfunde și două
butii cu vin și m-a lăsat să te trezesc.
— Ce s-a petrecut? se ridică el într-un cot. Se pregătesc turcii de atac, de mâncăm mai bine?
— Ba, strâng corturile și părăsesc asediul...
— Cum? sări el, uitându-și într-o clipă somnul. Pleacă turcii?
— Da, ai noștri doar trag după ei. „Sare pe coadă”, le zicea nașul... Mănâncă lipia asta caldă! strigă după
el, dar în zadar, căci Vlăduț deja ieșise pe ușă. Maria cătă un pic tristă la ștergarul în care învelise lipia
fierbinte: bucuria victoriei îl făcuse să uite orice altceva. Se ridică, dar nu făcu doi pași când ușa se smuci și
Vlăduț năvăli înăuntru, aprins de fericire. O văzu, îi zvârli ștergarul și o luă în brațe.
— Îmi vorbești de pâine și mâncare în loc să-mi spui de la început vestea cea mare. Ți-a arătat cineva cât
ești de nemiloasă, iubito?
Trase zăvorul la ușă, o luă pe sus și o depuse în așternut. Dorința, care mocnea în ei de atâta vreme,
izbucni ca o pală de foc. Mai temătoare, Maria încercă să protesteze:
— Ce vor spune că întârzii în odaia ta?
— Nu vor observa, sunt cu toții pe ziduri sau se agită prin palat.
— Dar își vor da seama...
— Vor pune ochii tăi strălucitori și îmbujorarea pe seama bucuriei.
— Dar...
El îi impuse tăcere într-un fel care o făcu să uite de tot pe lume în afara lui. Și dragostea lor arse în
tăcere, mistuindu-i ca un pojar... mai repede decât ar fi vrut amândoi.
 Mai târziu, după ce ieșiră la lumina zilei, Maria se opri:
— Știi, am auzit cum le-ai răspuns ieri celor care voiau să închine cetatea... și că ai fost azi-noapte după
vești în tabăra păgână...
— Mă cerți că am riscat? surâse el, dar ea îl privi cu gravitate.
— Sunt mândră de tine, dragul meu. Ai făcut ceea ce trebuia făcut.
Ochii lui crescură, umplându-se de luminițe aurii. Îi mângâie obrazul.
— Și tu ai muncit în rând cu toate, și sunt mândru că-mi ești alături.
În curtea palatului, sub soarele de Gustar și sub privirile a o mie de oameni, rămaseră strâns îmbrățișați,
simțind că înțelegerea ce-i unea nu mai putea fi desfăcută de nimeni pe pământ.

Gustar 21 zile, Anul Domnului 1476, preamăritul padișah Mahomed Cuceritorul, după ce nu cucerise
nici o cetate moldovenească, ridică asediul Sucevei și începu marșul de retragere spre casă. Viclenia sa nu
dăduse roade, căci asediații nu se lăsaseră înșelați de falsele vești proaste, iar hotărârea lor de a rezista l-ar fi
ținut pe loc până ar fi ajuns în situația de care se ferise tot timpul: un ajutor al ungurilor, completat cu sleirea
propriei oștiri, din cauza foamei și a bolilor. Degeaba lovise Soliman beg Podolia și adunase pradă multă de
acolo, dacă oștenii se clătinau pe picioare și abia mișcau armele, animalelor li se vedeau coastele și nu
puteau trage atelajele - multe dintre ele trebuind abandonate și sacrificate- sau dacă nu mai avea materiale și
proviant. Aștepta două sute de corăbii cu unelte, materiale și hrană, aduse cu mari cheltuieli din împărăție;
dar ieri un olăcar prăfuit îi adusese vestea cea mai rea: cele două sute de vase fuseseră scufundate în Marea
Neagră de o furtună violentă, caracteristică acestei mări ce-și merită numele. În plus beiul muntean Laiotă îi
trimisese din pasul Oituz vestea apropierii lui Dârakoglu cu oastea ardeleană. Dacă apucau să intre în
Moldova, nimic n-ar mai fi împiedicat dezastrul total. Poruncise deci beiului Laiotă să țină în șah pasul
Oituz și dăduse cea mai grea poruncă a sufletului său: retragerea. Nu spre Oblucița, drum pustiit și greu, ci
spre Laiotă - ajuns acum în avangardă - spre Dunărea prietenă, la Galați.
Un singur lucru i-ar mai fi alinat mândria grav rănită: cucerirea Chiliei dărâmate, despre care iscoadele
spuneau că are iar garnizoană valahă, probabil Ștefan beiul temându-se că urdia s-ar retrage pe acolo și ar
cuceri-o. Trimisese pe Isac beg și oameni aleși să surprindă cetatea; dar și acolo oștenii săi suferiră o
înfrângere crudă din partea valahilor, Isac beg pierind ca un martir în fruntea spahiilor săi. Era un semn că
Allah își întorsese fața de la el, și retragerea fu grăbită, cu porunci aspre de menținere a disciplinei.

Cel dintâi om care intră în Cetate după ce porțile mari se deschiseră fu Mureș, iar al doilea Boldur.
Vistiernicul venea de la Hotin cu o mie de oameni și mergea în ajutorul lui Vodă, aflat atunci în spatele
oastei păgâne în retragere. Venit de la Baia, unde adăstase lângă Vodă vreo zece zile, Mureș se întorcea din
Sibiu la stăpânul său, și așteptase încă o zi până ce hatmanul, uns cu destule iruri, se îndurase să deschidă
porțile, temător de vreo viclenie a sultanului. împrăștiase o sută de oameni în cercetare înainte de a lăsa
podul mobil, iar acum stătea în mijlocul podului și primea oaspeții dragi de la Hotin și de la voievod. Ochii
tuturor jucau în lacrimi de bucurie, tunurile trăgeau ca la nuntă, toate flamurile fâlfâiau în vânt, coifurile și
chivărele zburau în sus și oamenii se îmbrățișau. Apărură cobze și fluiere, și pe tăpșanul din fața șanțurilor
se întinse horă mare, bărbați, femei, copii și bătrâni prinzându-se de umeri și jucând de bucurie.
În mijlocul acestui entuziasm general Mureș dăduse să se închine stăpânului său, dar Vlăduț nu-l lăsase:
îl prinsese în brațe și-l săltase în sus, deși celălalt era cu un cap mai înalt și de două ori mai greu, iar
întâlnirea lor se petrecuse în fața a două sute de boieri și slujitori munteni. Dar la această încălcare a
etichetei Mureș zâmbi fericit și întinse lui Vlăduț un pergament oficial, cu pecetea lui Vlad vodă: prin acel
act voievodul își folosea dreptul de înobilare și ridica în boierie pe supusul său Gheorghe Mureș, dăruindu-i
și o moșie în Argeș. Domnul nu încălca drepturile lui Laiotă, căci acea moșie fusese a familiei sale, nu a
domniei țării.
— M-am plecat dinaintea măriei sale și am rostit legământul de credință pe Evanghelie, povesti Mureș.
M-au firitisit cu toții mai apoi...
Vlăduț surâdea vulpește.
— Jupâne boier, îmi mai porți pică pentru frecușul din Bălăci?
— Niciodată nu ți-am stat cu viclenie sau vorbe rele, măria ta, ripostă Mureș cu demnitate. îți sunt adânc
recunoscător pentru tot și te voi sluji în continuare, așa cum mi-a și hotărât măria sa Vodă.
— Hm, am câștigat un boier, dar am pierdut un slujitor. Pe cine mai chelfănesc eu dacă nu-mi sunt
cizmele bine lustruite?
— Dacă pot recomanda atenției măriei tale pe cineva...
 — Așa, vii și domnia ta cu intervenții? Spune, jupâne Mureș.
— Pe Damian Tăune, măria ta. E iute, isteț, harnic și bun oștean, e de prin părțile Buzăului și l-am
dăscălit de ajuns ca să-ți știe obiceiurile.
— Și slăbiciunile, completă Vlăduț. Bine, îl iau pe Damian. Iar acum dă-mi scrisoarea aceea pe care o tot
frămânți în mâini...
Scrisoarea era codificată, semn al unor vești de taină.
„Cartea măriei sale io Vlad voievod către fiul său Vlad. Află domnia ta că sunt sănătos și am primit
cartea trecută. Veștile despre mersul războiului fiind atât de amestecate, nu te pot sfătui alta decât să
participi cu cinste la lupte și să-ți veghezi spatele. Cu muntenii ai făcut un lucru bun și vor avea iertarea și
mila domniei noastre. Vestea lui Duca s-a adeverit și hicleanul Dragu și-a primit pedeapsa meritată, dar nu-l
știa pe al doilea trădător. Te anunț totodată că judele Matei a avut un accident în Alba Iulia, când schela unei
clădiri în construcție a căzut peste creștetul lui, lăsându-l mort pe loc. Familia lui am mutat-o în Sibiu, la
curtea noastră, să petrecem împreună perioada doliului. Te mai anunț că fratele nostru vitreg Vlad ni s-a
închinat și ni s-a alăturat de asemeni, cu toți boierii și oamenii măriei sale, și cu familia sa. Cât despre
domnița Radului vodă, nu vreau să aud nimic rău din partea ei, de aceea grăbește-i sosirea la Sibiu, unde o
invit cu toată cinstea. Pregătește-te și fii gata, căci cu toată întârzierea cauzată de atacul turcilor în Severin,
oastea regelui va fi în Moldova la începutul lui Gustar, și atunci ne vom întâlni. Sănătate.
Scris în casele noastre din Sibiu, Cuptor 20."
Judele executat, Vlad călugărul adus la matcă și familiile celor doi ostatece în Sibiu, asta era o lovitură
măiastră a măriei sale. Vlăduț rânji spre perete, scoțând pălăria cu o plecăciune. Iar domnița Maria Voichița
se va eschiva pe orice cale de la această poftire prea severă, căci părul lui Ștefan vodă poate a încărunțit, dar
inima nu, deci Vlad vodă își poate lua rămas bun de la nepoata sa cea zburdalnică. Asta era o încurajare
pentru Vlăduț însuși, care putea bănui reacția tatălui său la vestea căsătoriei... Și apoi, scrisoarea era de acum
o lună. Ce s-a întâmplat cu măria sa, de întârzie? Ce-or mai face și ceilalți?
— Măria sa Mihnea e sub mâna lui Buzea, care-l freacă sârguincios, povesti Mureș. Cât despre omul
jupânului Petre, s-a dus ață la Sibiu, iar pe Dragu l-au tăiat la Poarta Ocnei, în piață. În sfârșit, am plecat
odată cu Vodă, după Sf. Ilie, măria sa grăbind la Turda, la adunarea oastei ardelene, iar eu venind încoace cu
cărți pentru Ștefan vodă și sfetnicii săi din partea măriei sale. Ștefan vodă mi-a spus că ești aici, dar n-am
putut să intru mai devreme de azi. M-am întâlnit și cu jupân Mircea, care m-a rugat să te anunț că postelnicul
Toader e bine și își sărută fetele.
— Asta e foarte bine, se bucură Vlăduț. Dar de Laiotă ce se știe?
— S-a speriat auzind că vine măria sa cu Bathory și a dat înapoi, iar acum se pare că se retrage în țară cu
toți ai lui. Dar și brașovenii, auzind că vine oastea regelui, au vrut să-i oprească în Țara Bârsei ca să le apere
ținutul de turci, în caz că s-ar întoarce. Abia de Sântămăria Mare a putut fi oastea la intrarea în pasul Brețc.
— Nemți egoiști și ticăloși, ca întotdeauna, pufni Vlăduț. Mai departe de vârful nasului lor n-ar vedea
nici picați cu ceară! Merg la hatman.
Și hatmanul, și căpitanii săi aveau aceeași părere: nu era timp de petreceri. Totul era ars și distrus,
pădurile erau pline de refugiați - parte din ei trecuseră demult în Ardeal - drumurile erau distruse și
împrejurimile nesigure din cauza dezertorilor turci, iar leșurile ciumaților trebuiau strânse și arse. În plus,
Vodă avea nevoie de oșteni și de vești sigure.
Două mii de oșteni, cu Șendrea în frunte, porniră în aceeași zi pe urmele sultanului, știind că Vodă nu
putea fi decât acolo.

— Când am pornit acest război am avut promisiunea de ajutor a Papei, a regelui tău și a altor principi
creștini. Mi s-au promis arme, bani și oșteni. M-am aliat cu vărul meu Uzun Hassan, cu ducele Milanului, cu
venețienii; regele polon a cochetat și el cu un ajutor, iar regele Matei mi-a cerut să-i depun omagiul pentru
acești oșteni. Matei a încetat campania din Serbia tocmai pentru a mă ajuta acum. Și ce s-a ales din aceste
promisiuni? Ce, te întreb, domnule Csupor? Oastea podoliană stă la Nistru și nu se mișcă, oricât i-am rugat,
sub niște pretexte ridicole care miros a lașitate. Papa trimite regelui Matei banii promiși mie, și din care n-
am văzut nimic. Regele domniei tale amână cât poate strângerea oastei; și, când în sfârșit, oastea se pune în
mișcare, ce aud? Că-i așteaptă pe turci să intre în Transilvania ca să-i respingă? Atunci mai bine rămânea la
Buda, să-i respingă de acolo! Eu nu înțeleg asemenea judecată, comite! Dacă vrei să zdrobești un dușman
slăbit și speriat, nu-l aștepți să se întărească, ci te prăvălești peste el cât încă nu se poate apăra. De aceea am
făcut din țara mea câmp de bătălie? De aceea vi l-am adus pe sultan la nas, ca să veniți abia acum, când
sultanul e la trei zile de Dunăre? Mulțumesc, dar e prea târziu pentru ajutorul vostru, comite. Dacă vă
grăbeați, după cum v-am conjurat în atâtea rânduri, îl prindeam pe sultan în cursă ca pe un șobolan. Dar
acum nu mai pot. Românii mei au o vorbă foarte aspră pentru cei care vin la război după ce el s-a isprăvit.
Dacă știam acum două luni cele ce știu azi, mă făceam luntre și punte și-l opream pe sultan la Dunăre: atunci
țara mea nu mai era pustiită și arsă, satele îmi erau întregi, poporul nu îmi mai tremura în pribegie. Aveam
azi cu ce vă hrăni; dar n-am cu ce vă hrăni, comite, treizeci de mii de guri în plus îmi vor secătui și ultimele
rezerve de proviant pentru oștenii mei. Ar fi bine să rămâneți la Oituz; de acolo treceți spre Rucăr- Bran și
sfârșim războiul după cum am gândit întâi, cu alungarea lui Laiotă și înscăunarea lui Vlad voievod. Abia
atunci vor avea Brașovul și Transilvania o apărare adevărată dinspre turci: nu cu țara mea sfâșiată și pustiită,
nu cu Laiotă în scaun, nu cu oastea ardeleană la hotar, Ieșiți în față și prindeți fiara, n-o lăsați să se
întărească! Nu leneviți, căci timpul risipit se va întoarce împotriva voastră!
Solul voievodului Bathory era roșu la față de rușinea acestei mustrări publice. Erau de față sfetnici și
căpitani mari ai principelui valah, iar principele nu ezitase a-și vărsa mânia. Om cinstit, cornițele Csupor știa
că Ștefan vodă are dreptate să refuze un ajutor tardiv și să nu se încarce cu atâtea guri în plus.
— Voi transmite vorbele voastre și propunerea aceasta, luminate principe, se înclină el. Vă vom aduce
răspunsul cât de curând.
— Așa să fie, domnule comite. Călăuzele vă așteaptă.
Cu un gest stăpânit voievodul îl concedie, și cornițele se retrase pleoștit. Lângă hatman Vlăduț privea în
gol, cu măselele încleștate și obrajii arzând. Trei luni de zile îl încurajase mereu pe Ștefan vodă că ajutorul
va veni la timp. Dar nu venise; motivele nu-i puteau fi imputate lui, dar numai ideea că mințise îl făcea să
scrâșnească. Ștefan vodă are nevoie de Vlad vodă la Târgoviște, și-l va ajuta: dar încrederea dintre ei? Dar
prețuirea de care se bucura el însuși în ochii curtenilor moldoveni? Toate se vor spulbera în vânt. Cu ce
consecințe?
— Mă duc la oamenii mei, zise scurt hatmanului, apoi se depărtă în grabă, fără a aștepta învoire sau
întrebări. Muntenii lui îl așteptau mai încolo, patru sute de oameni care îl urmau orbește. Văzându-I venind
atât de mânios, se ridicară din culcușurile improvizate pentru odihnă.
— În șei! tună Vlăduț. Pregătiți armele!
O oaste în retragere nu mai are disciplina dinainte: e răsfirată, dezorganizată, fiecare luptând să-și apere
propria viață. Răniții zac în căruțe trase de animale costelive; turmele jefuite, carele cu pradă, robii, sunt
păziți de călăreți care merg spre miazăzi, coloane întinse până sub zarea prăfuită. Grosul oastei merge
înainte, dar destule coloane rămân în urmă, pradă ușoară pentru vânători hotărâți. Asupra uneia din aceste
coloane se prăvăli Vlăduț cu toată puterea, reușind să elibereze într-un ceas cinci sute de robi și să sfărâme
două sute de spahii. Le urmă a doua coloană, o cireadă de vreo trei mii de capete de vite păzită de mercenarii
sultanului, o sută cincizeci de nefericiți peste care pică tot necazul lui Vlăduț, căci nu se opri din mânuitul
săbiei până ce ultimul dintre olofați nu fu prăvălit în Șiret sau înecat în mocirla malului. Se apropiaseră de
altfel prea mult de grosul oastei sultanului, și o trupă de ieniceri sărise în ajutorul olofaților, prilej pentru
Vlăduț de a-și stupi în palme cu înverșunare; noroc că se înserase bine și fu nevoit să se retragă la adăpost,
cu oameni și vite cu tot. Dar tot nu se astâmpără, căci trimise iscoade pe urma urdiei, el pândind în jur ca un
lup, fără foame și fără somn. Abia spre dimineață se potoli, când un curier grăbit al hatmanului îi porunci să
stea pe loc. însuși hatmanul se arătă la ivirea zorilor, însoțit de câțiva călăreți.
Vlăduț le ieși în întâmpinare.
— Bine-ai venit, unchiule. Mă bătea gândul să atac la timpul ăsta corturile din marginea aceea a turcilor:
le vezi?
— Le văd, și te văd și pe tine, spumegă Șendrea. Ce-ai, ai înnebunit?
— Nu-s greu de lovit, jupâne portar, deveni oficial Vlăduț.
Șendrea îl luă de braț, răsucindu-l spre el cu asprime.
— Altceva vreau să spun, băiete. Ieri ai plecat ca un smintit, fără să spui nimic nimănui... Bine, urmele
tale au fost ușor de citit și ai luptat ca un leu. Dar ce vrei să faci, să te sinucizi? Vrei să speli rușinea regelui
Matei cu sângele tău și al oamenilor tăi? Asta e o credință pe care nu mă așteptam s-o ai față de el. Nu
domnia ta!
— Sunt credincios domnului meu, nu regelui!
— Atunci dă-ți viața pentru domnul tău! Să nu crezi că nu știu ce e în sufletul tău, băiete. Dar faptele
sunt fapte și fiecare e judecat numai după ceea ce face el, nu altul. Tu nu ești Laiotă, Vlad vodă nu-i regele
Matei, iar stăpânul meu știe prea bine că amânările și șovăielile pleacă de la rege, nu de la tatăl tău. Am vrut
să-ți spun asta eu însumi, știindu-te în stare să respingi pe oricare altul care ți-ar fi vorbit la fel. Iar acum
ridică-ți oamenii în șei și mergeți o milă spre miazăzi, unde se concentrează alte zece steaguri. Mâine noapte
atacăm tabăra păgână pe flancul stâng, pe cel drept și din spate. Hai!
Vlăduț se înmuiase; dădu să spună ceva, dar renunță și doar îl îmbrățișă o clipă, gest grăitor și emoționat.
Apoi își sculă oamenii.

Când stelele păleau pe cer și somnul oștenilor obosiți era mai dulce, un vârtej de foc și fier se abătu de
peste tot și de nicăieri asupra taberei sultanului. Călăreți aprigi, cu săbii, sulițe și torțe aprinse, năvăliră între
corturile turcești, tăind tabăra în două și izolând spatele mai slab apărat de grosul oastei și de corturile
ienicerimii. Izbucniră incendii, și la lumina lor roșiatică se puteau vedea siluete negre mânuind arme; cai
nechezând, ciocnete de fierărie lovită și răcnete de durere se auzeau peste tot. Unii atacau, alții se apărau
disperați. În față, dinspre sultan, sună alarma; ienicerii trimiși de sultan se loviră însă de împotrivirea
încrâncenată a moldovenilor, care lăsau în urmă o panglică de foc și moarte. Generalii sultanului se repeziră
spre spatele amenințat cu dezastrul și izbutiră să restabilească legătura cu cei atacați, spărgând încercuirea.
Dar a fost ultima zvâcnire de disciplină a oastei imense a Porții; atât de îngroziți fuseseră cei din spate încât
o luară la goană pe drumul Șiretului în jos, și priveliștea zecilor de mii de oameni risipiți fu scânteia de
panică ce lipsise până atunci. Din acea clipă retragerea sultanului se transformă în fugă disperată; bagaje,
care, turme, robi și tunuri fură pe rând abandonate în drum, și steagurile moldovene porniră în iureș după ei,
ca la o vânătoare de căprioare. Semăna acea goană cu vânarea tătarilor lui Eminek-mârza; concluzia era una
singură, și ea umplea de bucurie sufletele vânătorilor: îl biruiseră pe sultan!
Iureșul se poticni și se opri în apropierea Galațiului, la malul Dunării, aproape de pământurile verzi și
îmbelșugate ale Munteniei, unde sultanul reuși să-și întărească tabără pentru a trece fluviul în liniște.
înțelegând că deocamdată vânatul era prea mare, Ștefan vodă porunci tuturor oprire și tabără la apa Șiretului,
un ultim popas și loc de concentrare înaintea loviturii decisive de a doua zi.
Porunca de adunare în tabără pe Șiret aduse laolaltă toate steagurile de călărime și pedestrime ale
Moldovei. împrăștiate la harț, la apărarea cetăților asediate, la adăpostirea refugiaților în munte ori pornite la
rechiziționarea cerealelor și a vitelor în vederea conservării lor după război, când se prevedea foametea,
steagurile moldovene se găsiră împreună pentru prima oară după Valea Albă. Prietenii se revedeau, copiii își
îmbrățișau părinții, frații își dădeau mâinile, și toți își aminteau de cei dragi căzuți la Valea Albă, la Neamț,
la Suceava și Hotin, ori cu tătarii, ori în harțuri, înroșind cu sângele lor atâta pământ străbun. Își aminteau și
lăcrimau; își aminteau și se bucurau văzând izbânda aproape, după atâtea zile de neputință, așteptare și chin.
Acum se reîntâlni și Mircea cu Vlăduț, apoi li se alăturară Sima Boldur, Petre Duca și Lixandru Boloșin,
boierul cel nou Mureș, Voicu și Joachim. Apărură ca prin minune dropii fripte, ploști cu vinars și lipii cam
uscate, și porniră să povestească cele petrecute și trăite în timpul din urmă. Vorbeau domol, bucurându-se de
clipa revederii lor, de faptul că erau teferi și aproape de victorie. Bucuria lor simplă pornea din adâncul
inimilor și a camaraderiei calde ce-i unea, mai presus de ranguri, de averi sau de nume.
La un moment dat, privindu-și lipia uscată, Vlăduț surâse:
— Parc-am fi la ospăț cu azapii lui Soliman beg: ții minte, Lixandre?
— I-am amețit de tot cu Aziz al meu, măria ta, râse boierul. Nu credeam că scăpăm vii, drept să spun,
chiar dacă mătușa mea din Adrianopol m-a învățat destule despre felul de a gândi al turcilor.
— Ai avut o idee strălucită cu pâinea aceea, le-ai adormit bănuielile.
— Dar cu ceaușii aceia? Mă scuturam eu, dar de frică, nu de ciumă...
Râdeau amândoi în hohote, bătându-se pe coapse. Mircea oftă:
— Ce ceauși? Ce ospăț cu azapii?
Muntenii începură imediat să-l lămurească, fălindu-se cu faptele stăpânului lor. Mircea scăpăra de
neastâmpăr, Boldur se foia ca un copil, bătând din palme de uimire, iar motivul scaldei în șanț îi făcu să se
tăvălească de râs. Mircea se potoli destul de greu:
— Și când s-a petrecut asta, Vlăduț?
— Cu o zi înainte de plecarea turcilor... Când, Voicule?
— O zi după ce a născut jupâneasa Oana, deci... socoti pe degete boierul, dar Mircea zvâcni în picioare,
țipând:
— Cum? Oana a născut?
— Nu știai? se minună Vlăduț. Nu ți-a spus jupânul Șendrea?
— Nimeni nu mi-a spus nimic, fraților, se tângui Mircea.
 — Chiar nu știe, boieri dumneavoastră! își plesni palmele Voicu, peste măsură de mirat. Păi copilul are o
săptămână și tată-său nu știe?
— Mă omori cu vorbăria! izbucni Mircea. Ce face Cana, ce-i pruncul?
— Păi, soția ta e bine, și să știi că toți am băut în cinstea ei și a pruncului, care nu mai e păgân, căci a
vrut jupânul Șendrea să-l boteze înainte de a veni noi încoace, ca să fie sigur, căci bietul mititel era cam
plăpând, lucru de înțeles dacă te gândești că l-a slobozit maica lui din pântece la șapte luni în loc de nouă...
Dar află, nepoate Mircea, că înainte de plecare jupâneasa Cana se jura la toată lumea că pruncul îi zâmbise:
asta e semn, dragul meu, că un singur om pe lume îi poate fi tată...
Izbucniră cu toții în râs; aiurit, Mircea spumega:
— Ce e, călăule, fată sau băiat?
— Îl cheamă Bogdan...
Vornicul clipi, neîncrezător, dar apoi înțelese că nu era glumă.
— Băiat?
Se îndreptă, strălucitor ca soarele, strigând cerului și oamenilor:
— Băiat! Am un băiat, oameni buni!
Începu să se agite, să-i întrebe, să se foiască, să-i tragă de limbă, iar ei, cu veselă cruzime, îl amânară și-l
tachinară, încredințându-l chiar că Oana lui avea să ajungă vrăciță după câte sfaturi primise în acel timp de
la babele Cetății, care forfoteau după ace de fier, tămâie, fire roșii sau mai știu eu ce, ca să pună în leagănul
pruncului să nu se deoache. Veselia lor atrăgea de departe privirile, iar hatmanul, care se oprise ceva mai
încolo, îi cercetă cu plăcere înainte de a li se alătura. Fu salutat cu respect, căci toți îi cunoșteau și-i prețuiau
înțelepciunea; apoi, după ce felicită pe tată, îl luă deoparte pe Vlăduț.
— Vino cu mine la Vodă, băiete, cineva te așteaptă în taină.
— Ceva rău? presupuse tânărul. Hatmanul avu atunci unul din surâsurile sale nespus de fine, care-l
zgândăreau pe Vlăduț.
— Să zicem că e o surpriză, nepoate.
Fulgerător mintea acestuia analiză și înlătură o mie de variante, oprindu-se la cea mai logică, deși
neașteptată. Surâse la fel de fin.
— Te prinzi că am ghicit, unchiule?
— Iar prinsoare? Bine, pe ce?
— Pe sabia mea de Damasc contra Chiliei? propuse nevinovat.
— Muntean afurisit! murmură înciudat hatmanul. Ba pe cuțitul meu de Styria contra pumnalului tău
milanez.
— Ba pe calul meu contra sosirii domniței Maria Voichița la Sibiu.
— Ai foc în vine totuși, suflet de cremene ce ești, de ce nu pricepi?
— Eu da, alții nu. Deci?
— Ba pe nasturii mei de sidef contra noului tău inel cu safir. Unde văzusem eu perechea acestui inel?
Unde, oare? Unde, oare?
Vlăduț păli: era inelul de cununie. Așadar, Șendrea știuse.
— Șantajiștii pot da și greș, avertiză el. Pe un fir de păr de-al meu contra o vorbă bună la timpul potrivit.
Șendrea îi întinse palma, surâzând. Vlăduț i-o scutură cu putere, apoi se răsuci pe călcâie, nerăbdător:
— Damiane! Mantia mea bună și paftalele! Lustruiește-mi zalele, coiful și sabia, perie-mi tunica și ține
să dau cu apă curată pe obraz. Mi-a crescut barba prea mult? Dă-o jos imediat! Hai repejor, omule: am de
mers la Vodă! Jupâne Mureș, mă vei însoți!
Acest potop de porunci fu urmat imediat și într-un sfert de ceas Vlăduț strălucea, cu obrazul ras la sânge,
ferchezuit și solemn. Jupânul Șendrea îl luă prietenos de braț.
— Ai ghicit. Ai vorba bună în ceea ce te frământă, nepoate.
— Când a venit?
— Acum un ceas, în haine de negustor sas. Te-a cerut de la Vodă.
— Cât stă?
— Cât va dori și cât va putea, la fel ca domnia ta.
Vlăduț oftă adânc. Hatmanul îl bătu cu blândețe pe umeri.
— Niciodată nu-i ușor, ține minte.
Ajungeau la corturile sfetnicilor. Flamurile ținuturilor și flamura mare a Moldovei, cu Sf.Gheorghe
omorând balaurul, își unduiau în vânt mătăsurile și franjurile de aur. Era o priveliște măreață, ca odinioară în
tabăra din Vaslui. Întreaga putere a Moldovei era aici, falnică și nebiruită.
 În jurul cortului domnesc, din mătase galbenă și verde, străjuiau sulițași. Foile de la intrare erau
coborâte, iar căpitanul străjii îi cercetă înainte de a face un pas înapoi:
— Măria sa vă așteaptă. Poftiți!
În tunică de purpură și zale voievodul Moldovei ședea în jilț și tăinuia ceva cu un bărbat îmbrăcat
negustorește, cu tichie răsfrântă și conduri nemțești. La intrarea oaspeților se ridicară amândoi. Vlăduț se
înclină adânc și respectuos dinaintea domnului Moldovei; puse apoi genunchiul drept la pământ și sărută
mâna puternică a neguțătorului. Acea mână îl ridică îndată și-l trase năvalnic la piept.
— Arăți bine, băiete, și sunt mulțumit de domnia ta.
— Te-am așteptat, surâse Vlăduț. Bine-ai venit în Moldova, tată!

Lupta începu înainte de revărsatul zorilor și nu încetă până seara, când toți păgânii trecuseră în pripă
Dunărea. Săgetați la trecători, înghesuiți pe bacuri și vase ori înotând direct spre malul celălalt, mii de turci
se înecară, Dunărea cărând la vale trupurile lor, hrană pentru pești și raci. Ajuns pe malul dobrogean,
sultanul nu mai stătu să-și numere oștenii, ci, cu suită redusă, porni în galop spre Edirne, unde intră noaptea,
pe furiș, câteva zile mai apoi. Imediat detună în toată Evropa vestea cea bună: deși sultanul îl învinsese pe
Ștefan vodă în lupta cea mare, nu cucerise nici o cetate și nici nu izbutise să-l schimbe de pe tron. Moldova
era în continuare aliată cauzei creștine, principele ei era tot Ștefan vodă, iar sultanul fusese înfrânt, poate nu
atât de arme cât de foame și boli. Pierduse în Moldova peste cincizeci de mii de oșteni, artilerie și animale,
și drumul parcurs la venire într-o lună, îi luase la întoarcere doar trei zile, fiind de fapt o goană. La trecerea
Dunării mai pierduse vreo zece mii, majoritatea înecați în graba lor de a părăsi Moldova. Aproape jumătate
din oastea uriașă a Porții pierise în Moldova. Acum cel mai logic pas era înlocuirea lui Laiotă cel supus
Porții cu vestitul principe Dracul, apărătorul creștinătății.

Războiul din Moldova se sfârșise. După ce se sfătuise îndelung cu Ștefan vodă și sfetnicii săi, punând la
cale apropiata intrare a oștilor ardelene și moldovene în Muntenia, Vlad vodă se întoarse în Țara Bârsei,
unde Bathory îl aștepta crezându-l plecat la Sighișoara. Principele nici nu pomeni de drumul la Șiret și se
prefăcu a se fi întâlnit cu fiul său și alaiul lui din întâmplare. Dar la Brașov îl aștepta o nouă lovitură regală:
amânarea intrării în Țara Românească până la începutul lui Brumar. Pierdea două luni prețioase, timp în care
Laiotă avea să se întărească. Dar nu avea de ales: îl anunță imediat pe Ștefan vodă de schimbarea datei și se
întoarse la Sibiu, întărindu-și prieteniile și așteptând luna lui Brumar.
 Capitolul 6. Petrecere în Sibiu

—Așa cum se laudă azi regele că doar apropierea oastei sale l-a pus pe fugă pe sultan, îmi închipui ce-ar
fi zis dacă știa că ai fost la Galați, tată: probabil că singurul merit al înfrângerii sultanului ar fi revenit
maiestății sale, de Ștefan vodă nici n-ar fi pomenit!
— Așadar crezi că Ștefan vodă l-a înfrânt pe sultan?
— Da, și o voi spune tuturor acestor soli care-l felicită pe rege pentru o victorie care nu-i a lui.
— Altceva întrebam, Vlăduț. Azi ai dreptate; dar mâine?
— Mâine? își trecu gânditor tânărul degetele prin păr. Depinde de ceea ce vom face azi. Și mă înfior
când îi văd pe nobilii unguri atât de lacomi și dezbinați. La fel boierii noștri. Pe magnați îi ține regele în
frâu; dar boierii noștri... Ei bine, vor trebui să se supună.
Principele zâmbi.
— Îmi place că ai câțiva prieteni credincioși. Ca acest Petre Duca.
— S-a ridicat împotriva tatălui său pentru mine, murmură tânărul. Și totuși, am fost nevoit să-l verific.
Oare îmi voi pierde prietenii, tată?
— Dacă sunt sinceri, nu. Uită-te la jupân Stepan, de exemplu: am trecut cu el prin bune și rele, dar
niciodată nu mi-a trădat încrederea. La fel poate fi jupân Petre. Aud că l-ai trimis acasă?
— Mi-a cerut voie. Nu mai avea nici o veste de la părintele lui și voia să-și liniștească familia. Mi-a
promis vești despre diferiți oameni, ca de pildă socrul lui iubit și banul Craiovei.
Același zâmbet sugestiv le subție buzele: Cazan era un subiect asupra căruia se înțeleseseră demult, iar
banul Craiovei era încă un semn de întrebare. Pârvu trebuie că ajunsese demult la Strehaia și transmisese
poftirea măriei sale. Nu primiseră răspuns, și era mijlocul lui Septembrie: Laiotă era în București și își
refăcea puterile după nefericita campanie din Moldova. Cazan îi era alături, bineînțeles: doar știa ce-l
așteaptă!
Vlăduț se posomori. Nici din Suceava nu avea vești. Sosirea pe nepusă-masă a tatălui său, bătălia de la
trecerea Dunării, sfaturile cu Ștefan vodă și plecarea grăbită în Ardeal îi dăduseră planurile peste cap . Cu
Mircea, trimis de hatman spre Brăila pe urma fugarilor turci, nu mai apucase să vorbească. Singura scăpare
fusese să-i spună totul lui Mureș. Fostul lotru se bucurase ca un copil la vestea căsătoriei și promisese să-l
caute pe postelnicul Toader, să-i explice totul și s-o aducă pe Maria la Sibiu. Dar iată că tăcerea se
prelungea.
Răspunsul la neliniștea lui avea să-i sosească a doua zi, într-un fel destul de neașteptat. Erau în curtea
mare a casei, copiii primind învățătură ostășească de la profesorul italian iar mamele brodând pe o laviță
așezată la umbră, discutând între ele și aruncând câte o privire odraslelor: Mihnea și Vlad cel mic, Ștefan
Albu și Radu, băiatul de doisprezece ani al unchiului Vlad, fostul călugăr. Prin curte roiau slujitori; fețe
boierești veneau și plecau pe la treburi; oșteni de pază vegheau la intrări. Toți priveau la doamne și la
coconii domnești, mulțumiți de înțelegerea ce părea să fie între ei. O clipă de pace - mai degrabă de
armistițiu, cugeta cinic Vlăduț. Cea mai timidă și nesigură e mătușa Smaranda: se vede că prezența celor
două Corvine e prea mult pentru puterea ei de rezistență. E și mai tânără decât ele, n-are treizeci de ani.
Mătușa Marina pare cea mai falnică, în ciuda straielor de doliu: știe că poziția ei de mătușă a regelui o
ferește de orice neplăceri, chiar dacă gazda, Vlad vodă, s-a arătat foarte binevoitor cu ea și ai ei până acum,
de parcă moartea judelui ștersese toată dușmănia. Vlăduț se bucura de această situație și preferase să-l ia de
umeri pe Ștefănel și să meargă cu el la băut decât să mai pomenească de necazurile lui cu judele. Cât despre
doamna Elisabeta, stăpâna casei, azi ședea și măria sa între cumnată și mătușă, de parcă n-avea habar de cele
ce le-ar putea desparte. Vlăduț o respecta nespus, dar îl ațâța și gândul de a o aduce pe Maria între aceste
muieri. Și, ca o continuare a gândurilor sale, trei bărbați tocmai intrau pe poartă. Unul era jupânul Stanciu,
primul sfetnic al voievodului Moldovei, al doilea era un Mureș îndatoritor și afabil, iar celălalt era chiar
Mircea. Tresărind de bucurie, tânărul le ieși în întâmpinare: prezența jupânului Stanciu însemna o solie.
După saluturile și plecăciunile cuvenite, înțelese că avea dreptate: Stanciu mergea la Alba lulia ca sol al
Moldovei la Ștefan Bathory, și venise la Sibiu special pentru a-l prezenta iui Vlad vodă pe vornicul Mircea
ca sol al Moldovei pe lângă curtea sa. Vlad vodă ceruse lui Ștefan vodă un asemenea om, care să țină
permanent legătura între curțile lor; dar persoana aleasă de Ștefan vodă ca reprezentant îl făcu pe Vlăduț să
bănuiască îndată amestecul hatmanului. Ar fi pus multe întrebări, dar cei doi soli fuseseră deja zăriți pe
fereastră de principe, care venea spre ei. Izbuti doar să șoptească iute lui Mircea:
— Nu mă așteptam să fii tu omul de legătură. Știi ce faci, sper?
— Da, îl fulgeră celălalt. Dreg ce-a stricat un frate nesăbuit al meu.
 — Mircea...
Dar intrau în sala mare de la parter, unde voievodul sosi o clipă mai târziu. Amețit, Vlăduț îi urmări pe
cei doi soli cum se închină adânc în fața gazdei, înșiruind toate ploconelile și zâmbetele impuse de
ighemonicon, cum îi dăruiesc spada lui Isac beg - căzut în atacul ratat asupra Chiliei - cum Vlad vodă le
răspunde călduros și se arată mulțumit de persoana reprezentantului ales, cum vornicul al doilea Toader îi
mulțumește pentru vorbele bune și îl asigură de întregul său devotament în noua misiune ce i s-a încredințat,
și așa mai departe; apoi jupanul Stanciu îl poftește pe voievod la o petrecere la Primărie, burgmeisterul
Sibiului fiindu-le gazdă și prieten bun al Moldovei. Principele acceptă poftirea, căci primarul îi e vechi
cunoscut și prieten (Vlăduț își dădu în gând ochii peste cap, căci prietenia dintre cei doi e veche de doar
câteva luni, pe când cunoștința e de acum optsprezece ani, când măria sa a pârjolit pământurile sibienilor
drept pedeapsă pentru ajutorul dat Dăneștilor și pentru înșelăciunile lor în comerțul cu Muntenia). Solii sunt
apoi întrebați despre Ștefan vodă, despre starea țării, despre Chilia și turci, și discuția continuă însuflețită iar
Vlăduț se chinuie să fie atent și să vorbească limpede și cald, așa cum se așteaptă de la el; dar gura lui
vorbește fără ca mintea să participe prea mult, fiind ocupată cu întrebarea: a venit și Maria, sau nu?
În cele din urmă chinul ia sfârșit, iar solii se închină să plece, căci peste puține ceasuri este petrecerea
anunțată. Principele le dă câțiva oșteni să-i conducă la burgmeister; Vlăduț ar fi vrut să-l ia deoparte pe
Mureș, dar boierul s-a fofilat pe undeva ca un câine hain, profitând de primirea solilor. Mircea supărat,
Mureș ascunzându-se, astea sunt semne proaste. S-ar fi luat după Mircea, dar vornicul vorbește cu Stanciu și
doar i-a făcut semn cu palma, adică: „Vorbim mai târziu”. îngrijorat, Vlăduț îl chemă pe Damian la el în
odaie.
— Mergi în taină la casa primarului, porunci el. Nu mă interesează ce căi folosești, dar într-un ceas
vreau să aflu dacă logodnica mea a venit cu solia moldoveană. Pornește, și nu spune nimic nimănui.
Oșteanul vârstnic se înclină și plecă. După un ceas era înapoi.
— E aici, măria ta, cu câteva slujitoare, cu fratele ei și alaiul soliei din Suceava, cu oșteni, dieci, căruțe...
„Așa?” gândi înverșunat Vlăduț. „Păi, dacă vreți să mă țineți departe de jocurile voastre, nu v-ați găsit
omul!”
— Damiane, pregătește-mi straiele de petrecere și vino cu mine.

Un coropcar cam șchiop, un pic ghebos și cu o sălbăticie de barbă neagră, se prezentă la poarta casei
primarului, herr Pemflingger. Cu glas pițigăiat ceru voie paznicilor să-și arate marfa doamnei casei. Purta
straie cuviincioase, era politicos și vorbea ca un adevărat negustor născut în Hermannstadt, iar marfa sa era
aleasă între toate, numai găteli, sulimanuri, panglici aurite, steluțe, horboțele de mătase și alte fleacuri
scumpe, pe care orice muiere din lume și-ar fi cheltuit ultimii bani, numai să le aibă. Coropcarul surâdea
șiret.
— Nu bat la orice porți, Herr Jesus, dar acolo unde bat am adus numai bucurie. Asta-i marfă subțire,
menită a împodobi numai făpturi gingașe, precum slăvită voastră stăpână...
— Ai venit unde trebuie, omule, râse portarul. Peste câteva ceasuri avem petrecere mare, și nevastă-mea,
care e cameristă la frâu Marta, mi-a spus că frâu Marta e tare nemulțumită de unele găteli ale ei.
— Ah, Jesus Krist, am de toate, am orice! își frecă palmele coropcarul cu bucurie, într-un gest instinctiv,
cunoscut de sute de generații de negustori. Portarul râse iar, își chemă nevasta - o muierușcă isteață și
zglobie - și-i îndemnă către casă. Trecură prin curtea largă pe lângă cei doi soli moldoveni, care zăboveau la
vorbă, intrară pe o ușă dosnică, urcară trepte înguste și dădură într-un coridor unde răspundeau mai multe
uși. Pe una dintre ele îl introduse camerista pe coropcar, care se găsi apoi într-o odaie boltită și în prezența a
trei muieri. Cea mai vârstnică era frâu Marta, o săsoaică blondă, grasă și falnică, semănând unui car de luptă.
Celelalte două erau pe lângă ea ca puii pe lângă cloșcă, copii palide și timide ale mamei lor.
— A, iată-te! se bucură frâu Marta. Ni s-a spus că ai minunății în cutia ta, dragule. Să vedem dacă nu te-
a lăudat degeaba slujnica mea...
— Sunt supusul serv al domniei tale, frâu Marta, și al domnițelor, se ploconi coropcarul, desfăcându-și
cutia voluminoasă. Fetele țipară de fericire la vederea zorzoanelor strălucitoare; mama lor, în schimb, își
pungi gura, de parcă ar fi gustat mere acre.
— Nu sunt prea grozave, omule.
— Vă pot arăta și altele, fu netulburat coropcarul. Priviți panglicile verzi cu aur, care se potrivesc de
minune cu rochia voastră cafenie. Când mărita contesă Apafi și-a măritat copila, tot de la mine a luat
panglici pentru rochiile miresei - o, Jesus Krist!- și una dintre ele avea chiar aceste panglici verzi cu aur. La
ele merg cheutorile astea de fir și șnur de mătase, și nasturii aceștia cu smalț verde și aur, ori ceilalți, de
argint aurit. Sau, la șuba voastră cu samur, cu aceste rozete și crini, am paftale asemănătoare. La rochia roșie
a jupâniței am panglici de satin roșu cu fir, tocmai bune de împletit în păr, așa fel încât fața îi va străluci ca
trandafirii cei frumoși care înfloresc vara, și la ele mai am năframe și ciucuri de aur pentru capetele
panglicilor. Alegeți ce doriți, mărită doamnă, și veți atrage privirile cavalerilor, care vor slăvi frumusețea
voastră și a domnițelor, cărora le doresc soți iubitori...
Fetele se îmbujorară; mama lor luă cu vârful degetelor câteva podoabe, părând plictisită. Dar scânteia
lacomă din priviri o trădă; și atunci începu o tocmeală aprigă, presărată cu gesturi agitate, suspine grele,
gemete profunde, văicăreli și proteste. În cele din urmă zeci de coți de panglici trecură din cutia negustorului
în scrinul primăresei; asemenea, galbeni ungurești și ducați de argint trecură din punga doamnei în
buzunarul larg al coropcarului. Frâu Marta bătu din palme către cameristă:
— Liese, drăguțo, coase-mi iute nasturii cei noi de aur și panglicile cele verzi, iar tu oprește-ți un nasture
vechi de argint și panglicile astea roase, pe care nu sufăr să le mai văd în ochi...
Coropcarul zâmbi în barbă.
— Sunteți o stăpână mărinimoasă ca un Mecena, frâu Marta. Poate se mai găsește cineva pe aici care să
aibă nevoie de umila-mi marfă?
Una din fete șopti ceva la urechea primăresei, care exclamă:
— Sigur că da, biata mititică! Uitam! E speriată ca o porumbiță încolțită de dihor și poate că flecuștețele
astea îi vor bucura inima, ca oricărei femei... Uite, dragul meu, să vezi: avem niște oaspeți la noi, nobili
valahi din Moldova, soli ai ducelui Ștefan. Unul din ei a venit cu sora lui, o copilă frumușică, dar tare tristă
și îngândurată. Când a auzit de petrecerea asta, biata fată s-a ascuns în odaie și n-a mai ieșit. Dar vine și ea la
petrecerea dată de fratele ei, un nobil bogat... Căci cine altcineva să-și mai permită marfă scumpă ca a ta
aici? înțepă frâu Marta zgârcenia coropcarului. Așa că Liese te va duce la ea, să-i faci o surpriză și s-o scoți
din tăcerea ei... A, știi vreo vorbă valahă?
— Știu destul ca să vorbesc cu domnia sa, se plecă negustorul. Și am o marfă care ar face și o călugăriță
minorită să-și calce legămintele de sărăcie - Jesus Krist, iartă-mi vorba păcătoasă!
Frâu Marta binevoi să treacă peste lăudăroșenia coropcarului și-i făcu semn că poate pleca, ceea ce
măruntul negustor se grăbi să facă, dornic de un târg profitabil. Liese îl conducea spre o odaie alăturată celei
a solilor valahi, la ușa căreia bătu cu sfială înainte de a intra. Coropcarul fu imediat pe urma ei.
— Fraulein Mărie, grăi Liese, a sosit un negustor cu lucruri minunate, și stăpâna vi-l trimite să vă alegeți
ceva pe plac, dacă doriți...
Maria stătea tristă pe pervazul ferestrei și abia dădu din cap la năvala vorbelor nemțești ale slujnicuței.
Coropcarul înaintă spre ele.
— Liese spus ca frâu Marta spus cumparaț mine ce doriț... zise el stricat românește, desfăcând lădița cu
minuni. Maria privi nepăsătoare și flutură palma prin aer, lepădându-se de ceva ce n-o ispitea defel.
Camerista holbă ochii la valaha frumoasă și mâhnită, care parcă nu era fiică a Evei de putea rămâne de lemn
în fața atâtor zorzoane.
— Lasă, Liese, c-o conving eu, murmură nemțește coropcarul, apoi o dădu pe românește: Fraulein
Mărie, daca panglic nu, giuvaer da?
Dintr-un sertăraș ascuns al cutiei scoase și arătă Măriei un inel cu safir. Maria păli și zvâcni în picioare,
cu ochii la el, dar negustorul ținea fruntea plecată, ascunsă de cozorocul șepcii frâncești, și doar barba se mai
vedea din el. Maria se clătină, dar își reveni repede.
— Bine, zise slujnicei. Cumpăr. Poți pleca acum.
Dacă vorbele nu le înțelese, Liese pricepu gesturile. Coropcarul clipi complice.
— Cumpără, Liese, grăi el vesel. Dar dacă se răzgândește, nu rămâi în pierdere, căci îți voi da un capăt
frumos de panglică, să-ți faci fundă pentru rochia de duminică.
Liese îi zâmbi dulce, cu dinți albi și buze roșii, cugetând că azi era ziua ei norocoasă. Coropcarul părea
să aibă puteri magice; poate nu degeaba se șoptesc atâtea despre gheboși. Înainte de a ieși îi atinse pe furiș
cocoașa, să-i poarte noroc, pe când Maria le urmărea discuția cu ochii albaștri scânteind de indignare. După
ce ușa se închise în urma săsoaicei, izbucni:
— Îi făceai ochi dulci cumva, măria ta?
Vlăduț își trânti cu năduf barba falsă și peruca pe podea.
— E o fetișcană care se va gândi acum la rochia ei de duminică, nu la faptul că stau aici singur cu tine...
Și să știi că se intră prea ușor la domnia ta, în ciuda pazei lui Mircea de afară, din curte. Ce-i cu toată
povestea asta, Maria? De ce Mircea nu-mi spune că ești aici? De ce Mureș dispare din calea mea? Ce-i cu
petrecerea asta, neapărat azi? De ce ți-ai scos inelul meu din deget? Și de ce ești tristă, la naiba, de te plânge
soția primarului? Voiesc să aflu de la tine, acum!
Furios, îngrijorat și înciudat, se zbuciumă o clipă înainte de a o lua în brațe, nelăsând-o să scoată nici un
sunet. O sărută, mânios în primele clipe, strivindu-i buzele și înfigându-și degetele în părul ei; apoi se
îmblânzi, și pornirea dură se topi în mângâieri înfrigurate. Maria se lipise cu disperare de el, și răspunsul ei
pătimaș îl mai calmă puțin în cele mai rele temeri. Înainte de a-și pierde amândoi capul, el se retrase iar ea
deschise ochii. Vlăduț îi dezmierdă obrajii încinși.
— Bine, un lucru l-am aflat, zise el. Încă mă mai iubești. Dar tristețea?
— Oh, Vlăduț, cum ai putut crede că nu te-aș mai iubi?
— Atunci? Te-au prigonit ai tăi când au aflat?
— Nu, dar și-au pus mâinile-n cap când s-au gândit cum să mă trimită ei pe mine aici, chiar dacă tu mă
cereai și jupânul Mureș mă aștepta să mă conducă. S-au sfătuit cu jupânul Șendrea...
— M-aș fi mirat să n-o facă. Și? S-au folosit de solie?
— S-au gândit la mândria ta, a mea și a tatălui tău, și au ajuns la o rezolvare: eu urma să fiu prezentată
măriei sale Vlad vodă ca având în spate toată prietenia Moldovei, abia mai târziu având noi a spune
adevărul. Vlad vodă mă accepta sau nu, iar dacă mă respingea...
— Spune, Maria.
— Vlăduț, nu vreau să vă despart, dar nici nu pot să arunc asupra familiei mele rușinea unui refuz.
— Maria...
— Ascultă-mă, șopti ea palidă. Sunt și alții care cunosc firea tatălui tău. Nu trebuie pus în fața faptului
împlinit, deoarece e un om mândru, care a suferit mult și nu merită o asemenea purtare din partea fiului său
ori a prietenilor săi din Moldova. Aveți treburi mai importante decât să vă certați. Tatăl tău trebuie să aibă de
ales și să hotărască singur, numai astfel poate fi pace pentru toți.
— Între ce și ce să aleagă?
— Mă poate accepta ca noră, sau nu. Dacă da, prietenii săi vor fi mulțumiți; dacă nu, oricum vor
respecta hotărârea sa, noi urmând să divorțăm sau, pentru mine, să intru în mănăstire.
Vlăduț se învârtea ca o sălbăticiune prin odaie, fierbând.
— Prin urmare, ce cred eu n-are importanță?
— E spre binele tău.
— Dar binele tău unde e aici?
— Eu sunt femeie, dragul meu, replică ea încet. El se opri în loc.
— Doamnă, trebuie să-ți amintesc? Ești soția mea, iar eu sunt soțul tău. De ce ți-ai scos inelul? Fiindcă
hatmanul s-a temut de ochiul prea ager al tatălui meu? Pune-ți-l imediat! înțeleg prietenia și grija celor mai
înțelepți decât mine; înțeleg chiar și teama lui Mureș, căci i-am poruncit ceva și i s-a impus altceva. Până și
supărarea dragului meu prieten Mircea o înțeleg. Dar noi doi, doamnă, în biserica aceea din Iași, am
întemeiat o familie. Capul acestei familii sunt eu: nu tatăl, nu cumnatul, nu socrul și nici prietenii. Eu! Și
câtă vreme sunt pe picioare și judec, nimeni n-are a se amesteca în familia mea, oricât de bune și de
generoase i-ar fi gândurile. Ai înțeles?
— Am știut că așa vei spune, grăi cu liniște Maria. Și când le-am spus că eu voi urma doar sfatul tău, au
hotărât să nu ne lase să ne vedem până la petrecere, ca să nu apuci să strici ceva.
— Mai binele e dușmanul binelui, mormăi Vlăduț. Mă înclin în fața priceperii hatmanului, care a plănuit
atât de atent cum să mă facă pe mine fericit. îți jur, Maria, că am un mare respect pentru omul ăsta, dar
uneori mă scoate din sărite cu înțelepciunea lui. Tu ce părere ai?
— Nu-mi place că ascundem adevărul de părintele tău și sunt gata să suport orice pedeapsă pe care ne-ar
hotărî-o. Tu poruncești. Eu te urmez și te ajut.
— Asta-i iubita mea, o strânse el la piept. Ai încredere în mine?
— Întotdeauna am avut.
— Mă iubești?
— Întotdeauna te-am iubit.
— Și eu te-am iubit de când te-am văzut întâi, deși am avut îndoieli și nici ușă de biserică n-am fost. Dar
acum, chiar dacă ar fi să pierd totul și să-mi rămâi doar tu, aș fi fericit. Mă crezi?
— Te cred, Vlăduț, se strânse ea în brațele lui. El o sărută.
— Și acum îmi spui de ce erai tristă la gândul petrecerii?
— Credeam că n-o să te văd înainte. Și apoi, vezi, tatăl tău...
— Biată mielușea dusă la tăiere! Ți-e frică; dar adu-ți aminte de zilele de asediu. Într-un fel sau altul la
toți ne-a fost frică, dar ne-am făcut datoria și am scăpat cu bine. Tot așa va fi și acum... Într-un fel sau altul.
Și acum, iubito, lasă-mă să-mi reiau masca de coropcar neamț, căci aud pași pe coridor...
— Vlăduț... șovăi ea, în timp ce el își potrivea peruca.
— Da?
— Ce facem deseară?
— Poartă-te ca de obicei, împodobește-te frumos și las’ pe mine.
— Ăă, iubitule... De unde ai făcut rost de atâtea minunății, nasturi, podoabe, panglici de aur...
Spre marea ei uimire Vlăduț se prăvăli pe laviță, râzând cu poftă.
— Erau o parte din darurile unui soț pentru soția lui, așteptată să ajungă la Sibiu. A trebuit să sacrific
câte ceva și să mă tocmesc aprins cu zgripțuroaica de frau Marta, ca să ajung să te văd. Ia din ele tot ce vrei,
sunt ale tale.
— Mai puțin inelul, i-l întinse Maria. Și le puseră amândoi odată, surâzându-și. Apoi el o sărută iute și se
depărtă de ea, în aceeași clipă în care Liese intra pe ușă, întrebătoare și plină de speranță:
— Cum e?
— Drăguță Liese, rânji coropcarul, copila valahă mi-a cumpărat toată cutia și sunt în toane foarte bune.
Cu asemenea cliente o voi duce împărătește toată viața, iar tu vei primi panglica promisă. Mergem? La
revedere, fraulein Mărie!
Maria le făcu semn vesel să iasă; din prag el întoarse furiș fruntea și îi mai trimise o sărutare; apoi ușa se
închise după el, lăsând-o ușoară ca fulgul și fericită. Voioasă ca o pitulice, se repezi la fereastra care da în
curtea interioară. îl văzu pe Mircea, rezemat de un stâlp și pândind poarta; pe lângă el, gheboșat și greoi,
trecu coropcarul condus de Liese. Intrară amândoi în ghereta porții; după puțin slujnica ieși numai zâmbet,
iar micul negustor neamț pieri pe poartă în stradă. Mircea nu se mișcase: pândea încă poarta, gata să
oprească vreo acțiune disperată a cumnatului lui. Maria izbucni în râs și se apucă de o treabă foarte plăcută:
găteala în vederea apropiatei petreceri.

— Aceasta e soția noastră, frau Pemflingger, înălțate principe.

— Ne cunoaștem, zâmbi principele. Mergem la aceeași biserică...
Frau Marta făcu o reverență adâncă. De când intrase principele în casa lor, în fruntea unei suite
impunătoare, totul pornise pe făgașul obișnuit al marilor petreceri de curte, la care erau poftite fețele nobile
ale orașului. Azi întâlnirea era mai specială, fiind vorba de solii moldoveni, care trebuiau întrebați despre
războiul abia încheiat. O discreție firească îi oprise a-l trage de limbă pe jupân Stanciu, care purta doliu după
fiul său, Mârzea, pierit la Valea Albă; dar ceilalți membri ai soliei nu scăpaseră ușor, iar orașul vuia deja de
povești, care de care mai înflorite, și faima voievodului Ștefan crescuse uriașă în urma acestor povestiri.
Prezența principelui Vlad dăduse un spor de interes petrecerii, și nici o patriciană din Sibiu n-ar fi lipsit azi
de aici, lucru care o făcuse pe frâu Marta să se umfle și mai tare în pene. Faptul că Vlad vodă remarcase la
biserică familia primarului nu putea decât să umple de fericire inima falnicei primărese, cu atât mai mult cu
cât fiul cel mare al principelui, pe care îl vedea prima oară mai îndeaproape, îi spuse demn:
— Am auzit multe lucruri bune despre domnia ta, frâu Pemflingger. Acum văd că aveți și un gust ales,
iar șuba aceasta cu nasturi de aur vă șade minunat. Mă bucur să vă cunosc, în sfârșit.
Frau Marta suspină de mulțumire și-l binecuvântă în gând pe coropcarul ghebos de azi, fără ai cărui
nasturi de aur șuba ei ar fi arătat ștearsă și posacă. Să te felicite astfel vărul regelui, oricât de valahi ar fi
amândoi, e motiv de mândrie pentru ea și de invidie pentru prietenele ei... ceea ce contează la fel de mult,
nu?
— Mulțumesc, alteță, pentru vorbele bune și pentru că ne-ați onorat casa cu prezența voastră...
De ce Vlăduț are în privire acea sclipire anume, de parcă s-ar amuza după o farsă? De ce aceeași sclipire
jucăușă apare în ochii albaștri ai însoțitoarei primăresei, o frumusețe desprinsă parcă de pe pânzele pictorilor
italieni ai regelui Matei? Și de ce acea jupâniță i se închină mai adânc decât toate celelalte de aici?
Principele nu apucă să-și pună alte întrebări, când primi cel puțin un răspuns.
— Jupânița Maria, fiica biv vel postelnicului Toader, măria ta, o prezenta Stanciu. A venit împreună cu
fratele ei ca să vi se închine.
— Ea e Maria, tată, murmură Vlăduț la urechea lui. N-am știut că sosește cu ei. N-am văzut-o de la
asediul Sucevei.
Principele nici nu clipi la aceste explicații, ci doar o cercetă într-o fulgerare, de sus până jos, după care
surâse binevoitor:
— Fiul nostru ne-a vorbit mult de domnia ta, jupâniță Maria. Ne bucurăm să vedem o tânără despre care
am auzit doar lucruri bune.
 — Mulțumesc, luminăția ta, se înclină fata.
— De altfel, fiica postelnicului Toader e binecunoscută și respectată la curtea stăpânului nostru,
bucurându-se de înalta sa protecție, adăugă jupân Stanciu. Viteazul fiu al măriei tale poate confirma...
— Ești generos cu laudele, jupâne Stanciu, rosti Vlăduț. Dar eu, unul, prefer întotdeauna faptele, vorbesc
mult mai bine. Vinul de soi nu se laudă, ci se gustă în tăcere: această învățătură am căpătat-o chiar de la
părintele jupâniței, prietenul Mircea poate fi martor...
Vornicul surâse crispat, căci vorba tatălui său se referea și la femeile frumoase. Vlăduț se dovedea azi
mult prea atent la detalii și vorbise înaintea principelui, cu acel aer ușuratic ce-i ascundea perfect intenția de
a reteza avântul jupânului Stanciu. Dar și sfetnicul simți.
— Tocmai pe fapte ne sprijinim afirmațiile, insistă el calm. Jupânița...
— Este felul de a vorbi al oamenilor înțelepți, i-o tăie iar Vlăduț, cu un surâs. Întotdeauna am admirat
faptele voastre, mai ales pe cele ale slăvitului domn Ștefan vodă. Mărite stăpâne, se întoarse el spre Vlad
vodă, trebuie neapărat ca jupânul Stanciu, acest adevărat Ahile al măriei sale Ștefan voievod, să ne
povestească tuturor luptele cu tătarii lui Eminek, pe care i-a hărțuit admirabil, ca într-un manual de tactică...
De astă dată reacția principelui fu iute, deși abil mascată: o căutătură piezișă către fecior, apoi un zâmbet
cald spre sfetnic:
— Avem atâtea de aflat, jupâne Stanciu, și nerăbdarea gazdelor noastre e aceeași cu a noastră. Asemeni
și vornicul Mircea, și jupânița... înțeleg că ai fost în Suceava în timpul asediului turcesc?
— Am fost, măria ta, împreună cu alte familii de curteni...
— Să ne povestești, hotărî domnul, apoi își înturnă atenția asupra următorilor oaspeți care îl salutau. Avu
pentru toți o vorbă bună, un zâmbet sau o considerație politică, iar acest fel de conversație se prelungi tot
timpul mesei. După obiceiul nemțesc, erau așezați la masa lungă în formă de potcoavă, bărbați și femei
amestecați în ordinea cinului fiecăruia. Se vorbea nemțește, românește și latinește, după cunoștințele
domniilor lor, iar tălmacii aveau mult de lucru.
Așezată între frau Marta și fratele ei, Maria avea de făcut față unui potop de întrebări curioase ale
nemțoaicelor. Încercase întâi în latină; apoi, cum latina era o limbă vorbită de săsoaice doar în biserică, unde
rosteau pe dinafară rugăciunile și slujba, fără multă înțelegere, Maria o luase pe românește și ceruse tălmaci.
Ajutată uneori de Mircea, le povestise despre ploaia de ghiulele, de incendii, de răniți și de hrana care
trebuia pregătită pentru apărători, despre munca la astuparea spărturilor din zidurile cetății. Ridică în slăvi pe
hatman și pe căpitanii lui, lăudă oștenii cetății și veghea monahilor în mijlocul tuturor, căină pe cei pieriți și
pierderile uriașe ale ținutului Sucevei, sfârșind:
— Când sultanul păgân a început să ridice asediul, a fost o bucurie nespusă. Erau atât de mulți încât
două zile întregi au încărcat la corturi și s-au scurs spre miazăzi, până să piară din vederea noastră. Când, în
cele din urmă, s-au putut deschide porțile și ne-am întâlnit cu apărătorii Hotinului, care mergeau la măria sa
domnul nostru, a fost o bucurie și o petrecere ca în povești.
Principele, care păruse absorbit de discuția cu primarul, interveni:
— Când totul era pustiit, ați avut putere să vă bucurați, jupâniță?
— Ne-am bucurat că eram în viață, măria ta, răspunse liniștită Maria. În rest putem reclădi totul din
temelii, poate mai bine chiar decât înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu.
— Dar va fi mult de muncă, observă aparent nepăsător principele.
— Sperăm să avem răbdarea furnicii, măria ta. Întotdeauna a fost mult de muncă, murmură Maria, și
răspunsul îi aduse aprobarea tacită a fratelui ei. Pe Vlăduț îl mânca limba să intervină, dar o nouă privire
piezișă a tatălui său îl opri. Vlad vodă continuă:
— Și ce ai făcut în timpul asediului, jupâniță? Nu ți-a fost teamă?
— Ba mi-a fost teamă, doamne, mărturisi ea. M-am rugat mereu la bunul Dumnezeu să întărească brațul
domnului nostru și să nu clatine credința apărătorilor noștri. M-am rugat să vină mai repede ajutoarele
despre care se vorbea că vor veni. În rest, am făcut cele ce făceau toate jupânesele din Cetate, treburile
obișnuite la cuhnii, la magazii...
Maria era prea modestă, socoti nemulțumit Mircea, și le dădea un plan bun peste cap, mai ales că Vlad
vodă nu părea impresionat cine știe ce de prezența ei. Nici Vlăduț, strunit din scurt de privirea tatălui său, nu
arăta cam ce crede. Principele surâse către Stanciu:
— Dacă muierile ar avea puterea noastră, ar fi, cred, mai bune ambasadoare la curțile evropenești: sunt
mult mai subtile apărătoare ale stăpânilor lor decât bărbații, și, deci, mult mai convingătoare.
— Mda, măria ta, dar e și o primejdie în această credință...
— Care anume?
 — Mărite doamne, rosti boierul, ar fi acea primejdie ca, în numele intereselor stăpânilor lor, să se ia de
păr ambasadoarele între ele. Toată eticheta s-ar duce pe apa sâmbetei...
Izbucni un râs uriaș, început de principe și primar și sfârșit undeva, la slujitorimea măruntă care ducea și
aducea platouri cu mâncăruri. Râdeau mai ales bărbații, cu tachinări, glume și snoave pe marginea unei atari
situații. Obrazele femeiești se îmbujorară de ciudă. Ochii Măriei scânteiau; ca fulgerul, privirea domnului se
abătu asupra ei.
— Dorești să răspunzi jupânului Stanciu, jupâniță?
— În ce calitate aș putea răspunde domniei sale, măria ta?
— Dacă ai fi acea ambasadoare de care pomenea dânsul, o încurajă principele. Vlăduț o privi iute pentru
a o avertiza de capcană, dar nu fu nevoie, căci Maria deja se înclina, cuminte:
— Domnia sa îl reprezintă aici pe slăvitul nostru stăpân, este glasul și voința măriei sale Ștefan voievod,
și de aceea nu-i pot sta împotrivă nicidecum, ci sunt datoare să-l ascult. Dacă am totuși îngăduință...
— Ai îngăduința mea, jupâniță Maria, zâmbi curios sfetnicul.
— Mulțumesc, luminățiile voastre. Atunci voi da glas și părerii multor altor jupânese și jupânițe
aflătoare aici, care, dacă ar fi ambasadoare ale stăpânilor lor, s-ar purta asemenea domniei tale, jupâne
Stanciu: ar apăra din toate puterile și pe toate căile onorabile obrazul, cinstea și interesele stăpânilor lor.
Dacă altă cale, mai pașnică, n-ar fi posibilă, atunci, ei bine, domnia ta ai dreptate: numai întru slava și
cinstea stăpânilor noștri, ne-am părui cu toată vrednicia, până la ultimul fir.
Maria tăcu; în schimb câteva femei dădură din cap, altele șoptiră între ele, și toate bătură din palme,
felicitând-o deschis pentru acel răspuns, îndrăzneala cuminte și demnă a vorbelor ei își făcu efectul și între
bărbați: izbucniră exclamații, râsete și aplauze aprinse:
— Deșteaptă, fată, pe Krist!
— I-a zis-o!
— Magna cum laude, domnilor! Bravo!
Câțiva își scoaseră pălăriile. învins, sfetnicul râse către domn:
— Aveam o comoară lângă mine și nu știam. Se vede a cui fiică e!
Principele zâmbea vag printre gene: nu se putea să-i scape felul cum o privea fiul lui și felul cum îi
răspundea ea: peste masă, fără vorbe, de parcă doar ei doi erau pe lume. De altfel, amândoi se stăpâneau
foarte bine. Cea dintâi întoarse ochii Maria - către frau Marta - apoi Vlăduț își vârî nasul în cupa cu vin.
Domnul surâse:
— Adevărat, jupâne Stanciu, un răspuns frumos. Pe lângă bărbații ei credincioși, Moldova are a se făli și
cu femeile ei. Se vede mai bine cum a fost posibil ca Moldova să reziste puhoiului păgân. Când s-a auzit de
numărul mare de turci pieriți la trecerea Dunării, episcopul de Erlau, care ne e prieten, a ținut o slujbă
publică de mulțumire.
— Așa-i, adeveri primarul. Puteți vesti pe falnicul principe Ștefan de toate mulțumirile și sprijinul
nostru.
— Nădăjduim în acest sprijin, se înclină sfetnicul.
Discuția alunecă spre amănuntele sprijinului cerut, și timpul se scurse încet. Masa continuă până când
muzicanții începură melodiile la modă, pentru danț. Primele perechi fură primarul cu Maria și Mircea cu
frau Marta. Principele nu dănțui, și nici primarul cu solii moldoveni nu continuară danțul, ocupați cu alte
discuții. Silit de importanța serii, Vlăduț rămase tot timpul cu părintele său. Pretextând osteneala călătoriei,
Maria rămase deasemeni lângă primăreasă. Abia spre sfârșit, după o cupă băută cu nobilii din jur, principele
se îndură să facă câțiva pași în jurul sălii, ocolind perechile care se roteau în figuri complicate pe pardoseala
de marmură. Când începu alt danț, domnul puse palma pe umărul feciorului.
— Poftește-o la danț pe frau Marta. Ai dat-o gata mai devreme.
— Cu nasturii ei de aur, surâse Vlăduț. Dacă primarul nu-i convins încă să ne ajute, îl va convinge ea, fii
liniștit.
Apoi se înclină ușor dinaintea primăresei, care se topi de mulțumire văzând căutăturile unor prietene
când observară - cățele! - zâmbetul chipeșului prinț valah. Danțul începu; urmărind mișcările perechilor,
principele se așeză într-un jilț anume pus pentru dânsul; de acolo făcu semn Măriei să se apropie, și o pofti
să șadă pe un scaun în dreapta sa. Din respect, toți din jur se depărtară; și perechea lor, un bărbat impunător
și aspru, și o fată blondă și palidă de emoție, sărea în ochii oricui. Din șirul dansatorilor Vlăduț greși o
figură, dar își reveni, cu un zâmbet cald spre primăreasă.
Din jilț principele îi observă greșeala - rară la el - și renunță la surâsul vag de până atunci. Cătă atent la
chipul crispat al fetei.
 — Cât de mult îl iubești pe fiul nostru, jupâniță?
— Așa cum merită să fie iubit, măria ta, șopti ea, roșind de bruschețea întrebării și necutezând să ridice
privirea. El pufni.
— Și cum merită să fie iubit?
— Cu luciditate, măria ta, săltă ea ochii. Și din adâncul sufletului.
El cătă peste ea, la panopliile de pe pereți.
— Știai că ne-am gândit la altcineva pentru el?
— Nu știam, doamne, se clătină ea, pălind.
— Acum știi. Ce ai de gând să faci în această situație?
Pierdută, Maria îl căută din ochi pe Vlăduț, dar el era în celălalt colț al sălii și nu se vedea. I se aștepta
răspunsul, care era doar unul:
— Măria ta, am jurat fiului vostru, în biserică, credință și ajutor. Mă voi supune hotărârii sale.
— Cum, se încruntă principele, refuzi să te supui hotărârii mele?
Tonul era înfiorător. Umerii Măriei se strânseră fără voie, dar nu-și plecă privirile.
— Măria ta ești stăpânul tuturor, așa cum păstorul stăpânește peste turmă. Înțelepciunea și dreptatea
măriei tale știe să pedepsească și să răsplătească pe fiecare după meritul său, având luminăția ta drept de
viață și de moarte asupra noastră. Respect nespus numele și faptele domnitorului, cât și omul din spatele
numelui vostru. Mă supun oricărei hotărâri pe care binevoiești să o iei, și îți mulțumesc preaplecată, știind
că, orice vei hotărî, va fi bine. Dar întâia mea îndatorire, pentru care m-am legat în fața lui Dumnezeu, este
față de fiul măriei tale, de aceea mă supun hotărârii sale.
— Chiar dacă l-ai vedea că greșește? Ce-ai face atunci?
— M-aș strădui să-i arăt greșeala.
— Și dacă n-ar pricepe, sau n-ar voi să te asculte?
— I-aș fi alături și m-aș supune lui, așa cum am jurat.
Se înfruntară o clipă față în față, apoi Maria plecă genele, așteptând răbdătoare să se descarce asupra ei
toate trăsnetele unei mânii vestite - și ea! - în Evropa. Nu se întâmplă însă nimic. Glasul domnului sună
foarte calm:
— Ești liberă, jupâniță.
O așteptă să se ridice, să se încline adânc și să se îndepărteze, apoi se întoarse către grupul credincioșilor
săi:
— Jupâne Stepan, pregătiți-vă de plecare.
Era târziu spre ziuă când își luară rămas-bun de la gazde. Printre vorbe de mulțumire și zâmbete largi, în
agitația stârnită de plecarea lor, ochiul atent al voievodului observă cum, destul de ferit de ceilalți, Vlăduț
duce la buze mâna logodnicei. Un gest de rămas bun, pretext pentru fiul lui de a mușca ușurel un deget fin,
mișcare de patimă aspru stăpânită, dar revelatoare. Un nour întunecă chipul voievodului și rămase acolo tot
drumul scurt spre casă. Nu-și dădu însă pe față proasta dispoziție: trimise boierii la gazde, oștenii la cămările
lor, familia în odăi, la culcare, oprindu-l doar pe Vlăduț cu un semn din deget și arătându-i ușa cabinetului
de lucru.
— Intră.
După ce ușa se închise după ei, despărțindu-i de restul lumii, Vlăduț se răsuci spre tatăl său, întrebător și
tulburat. îl trăsni însă cea mai grozavă palmă din viața lui; clătinându-se uluit, rămase în mijlocul încăperii,
în timp de obrazul lovit se înroșea ca focul iar celălalt pălise.
— Asta-i palma părintească pe care ți-o datoram și de care ai fost lipsit atâția ani, explică fierbând
principele. Cum ai cutezat să mă pui în asemenea situație, domnule?
— Măria ta...
— Să taci! tună voievodul. Câte scrisori mi-ai trimis din Moldova?
— Trei, măria ta.
— Și de cât timp ești iar lângă mine?
— De o lună.
— Și în tot acest timp n-ai binevoit să-mi spui adevărul, domnule? A trebuit să înțeleg eu singur,
văzându-vă, că te-ai culcat cu ea?
— E soția mea, măria ta, aruncă el bomba, liniștit. Reacția fu iute:
— Cu atât mai rău că nu m-ai anunțat! Cum crezi că-mi pică să văd că alții știau dinainte ceea ce eu a
trebuit să ghicesc?
— Voiam să-ți spun doar după ce ai fi văzut-o singur. Adică acum.
 — De ce așa? Până aici nesocotești judecata mea? A trebuit să te sfătuiești cu unii și cu alții cum mi-ați
putea drege acest pahar?
— Nu m-am sfătuit cu nimeni, măria ta, izbucni violent Vlăduț. Eu nici n-am știut de planurile lor. A
fost ideea hatmanului să ți-o prezinte în culori minunate și având tot sprijinul Moldovei în spate. După cum
ai văzut, le-am dărâmat planul.
— De ce, nu era bun?
Ironia tăioasă a tatălui său îl făcu să încleșteze pumnii.
— Nu era bun fiindcă era un plan, zise repezit și furios. Ca să-ți spun adevărul n-am nevoie de planurile
altora, n-am nevoie de vorbe frumoase, n-am nevoie de laude prea mari, care fac mai mult rău decât bine.
Aveam nevoie doar de ea aici, în fața măriei tale. Oricât ar fi ea de viță veche și înrudită cu jumătate din
Moldova, nu asta m-a legat de ea și nu asta va conta în cele din urmă. Nu vreau să fiu dator nimănui, nici
măcar hatmanului, căci nu vreau să mă las șantajat de nimeni, mai ales de hatman. Și în clipa când voi
domni, prietenia sau dușmănia cu Moldova o va hotărî numai rațiunea mea, nu prezența Măriei. O iubesc, e
soția mea, dar pacea și războiul Munteniei nu ea le va hotărî, ci eu. Iar ea își va cunoaște datoria.
— Chiar așa?
— Va fi o perlă rară pe coroana Basarabilor, măria ta. Eu așa cred.
—”Eu cred, eu vreau, eu am nevoie”... Te asculți un pic, domnule?
— Speram că cea mai mare mulțumire a unui profesor e ca elevii săi să poată sta singuri pe picioare.
— Ah, scrâșni domnul, sunt profesorul de care nu mai ai nevoie, da?
— Ești sufletul și tăria mea, măria ta, la fel ca Maria. Vă datorez viața.
Replica liniștită înmuie pe loc mânia domnului, care clipi:
— Nu înțeleg prea bine. Lămurește-mă.
— Nu ți-am mărturisit niciodată cum am rezistat caznelor, în temnița Radului vodă, oftă Vlăduț. De o
sută de ori am fost gata să le arunc adevărul în față: asta ar fi oprit caznele, dar mi-ar fi adus tăierea capului.
Radu vodă nu m-ar fi cruțat aflând că sunt fiul tău, așa cum eu nu l-am cruțat pe el. Oricine trece prin cazne
sfârșește prin a recunoaște tot ce vor călăii. Știi bine acest lucru, măria ta.
Domnul aprobă imperceptibil. Vlăduț continuă visător:
— Știam că Maria mă iubește și mă așteaptă. Știam că Ștefan vodă te va scoate din temniță dacă rezistă
destul pe tronul Moldovei și dacă îl scoate el din scaun pe Radu vodă, iar asta însemna ca Radu vodă să îl
creadă pe Ștefan vodă ușor de surprins, atunci, înainte de Vodnău. L-am ajutat pe Ștefan vodă știind că te
ajutam pe măria ta, și prin măria ta, pe mine. Iar gândul la măria ta și la Maria m-a oprit să recunosc. Am
spus orice, numai cine sunt nu. Am scăpat ieftin și v-am putut vedea mai apoi pe amândoi: pe măria ta și pe
Maria. Nu cer mai mult, tată.
Domnul îi știa semnele rămase pe corp și se cutremură la seninătatea fiului său. Dar nu era obișnuit să
cedeze prea iute.
— Eu te-am trimis la război, nu la nuntă.
— Nunțile în prag de război sunt tot un obicei al războiului, care cere să lași ceva în urma ta înainte de a
îmbrăca cămașa morții.
— Și ai lăsat? se interesă ceva mai moale principele.
— N-am avut timp, măria ta. Și voi fi sincer până la capăt: planul hatmanului prevedea libertatea măriei
tale de a ne divorța, dacă vrei. Ei îți vor respecta orice hotărâre.
— Ah, iar tu spui că nu le accepți planul? Dar ce plan ai domnia ta?
— Nici un plan, măria ta. Nu fac planuri și nu cer favoruri de la domnul meu, ci vin cinstit la tatăl meu și
îl rog frumos să nu mă pună să aleg. Te iubesc și îți sunt credincios, tată. Și pe Maria o iubesc și-i sunt
credincios. Amândoi sunteți sufletul meu. Nu mă sili să aleg, te rog!
— Altfel ce? Vei găsi a treia cale, după obiceiul domniei tale? Nunțile principilor nu se fac astfel. Ce
sprijin aduce?
— Pe fratele ei, care și-a lăsat un conac ars și nevasta lăuză, anume ca să-și pună sabia pentru noi. Câți
fac asta? Nici regele Matei n-a făcut-o, deși ți-o jurase de o mie de ori. O inimă, tată: face mai puțin decât un
principat?
Dilema era veche cât veacurile și răspunsul diferit de fiecare dată.
— O inimă, plus jumătate din Moldova, ironiză domnul. Și dacă refuz?
— Plec la Liov, departe de politică, și mă dedic studiului cărturăresc. Am auzit că frăția ortodoxă de
acolo are o universitate foarte bună.
Principele îl privea, clocotind:
 — Catâr orgolios, pretinzi că vii cinstit să mă rogi? Tu de fapt ai și ales, și mă pui în fața faptului
împlinit într-un fel care mă silește... îngenunchează! Pleacă fruntea!
La poruncile scurte și aspre Vlăduț se supuse imediat. Voievodul înșfăcase buzduganul domnesc de pe
masă și-l lovi îndesat peste spinare, destul de tare ca să-și încleșteze fălcile de durere. Când îl lăsă, tânărul
ridică fruntea și-și depuse încet armele pe podea, la picioarele lui. Avea ochii plini de lacrimi de regret.
— Ai dreptate să mă pedepsești, măria ta. Ți-am înșelat încrederea și așteptările. Nu mai pot continua
astfel.
Răspunsul la gestul lui de renunțare fu altă serie de lovituri, și mai zdravene. Nimic de zis: folosind
buzduganul, voievodul îi cruța mândria de boier. Feciorul său nici nu crâcni; s-ar fi lăsat mai degrabă omorât
în bătaie decât să-l înfrunte iar. În cele din urmă domnul se opri și-i grăi sever:
— Astea au fost pentru renunțarea domniei tale. Nu poți demisiona din calitatea de fiu. Reia-ți armele!
Ridică-te! Să-i mulțumești soției tale că nu te-am pedepsit mai rău: e o fată înțeleaptă și ești pe mâini bune,
am încercat-o anume. Și acum ești liber!
Vlăduț clipea, neîncrezător în propriu-i auz. Principele pufni:
— Mi s-a spus că ai închiriat de curând, prin Joachim, o căsuță lângă Turnul Blănarilor. Chiar mă
întrebam la ce-ți folosea. Mâine plec la Brașov după ajutoare, iar până mă întorc înapoi nu vreau să te văd
ori să te aud, domnule. Ce mai stai? Mergi să te oblojească soția domniei tale. Să folosească foi de varză
pentru vânătăi...
Năucit de tonul lui și neștiind ce să creadă, Vlăduț i se închină și dădu să iasă. Când era cu mâna pe
clanță vocea domnului îl opri.
— Când mă întorc de la Brașov, așteptăm cu doamna Elisabeta o poftire la cină și o prezentare după
cuviință a nurorii noastre.
O, Doamne, Tu, care dai minte omului și-l sfătuiești în ceasurile de cumpănă! Vlăduț nu se repezi, dar
din privirea lui recunoscătoare domnul pricepu totul. întinse mâna pentru a-i fi sărutată și cătă în lături când
fiul său i se închină iar, pupându-i dreapta cu adânc respect.
— Nici din calitatea de părinte nu se poate demisiona, murmură el.
Era ziuă deplină și soarele strălucea când Vlăduț, Mureș și Damian își făcură apariția în curtea
primarului, uimind ultimii oaspeți care tândăleau prin curte. Solii moldoveni se arătară imediat, căci abia
intraseră în casă. Mircea îl întâmpină mirat pe Vlăduț.
— Vlăduț, ce s-a întâmplat? Ai o mutră!...
— Maria a adormit?
— Nu, stă la vorbă cu frau Marta încă de când ați plecat. S-o chem?
— Te rog...
Clipind ostenită de noaptea lungă, Maria se ivi în prag, și tot chipul îi înflori la vederea lui Vlăduț.
Mircea privi bănuitor de la unul la altul.
— Ce-aveți?
— Domniță, se înclină corect Vlăduț, pregătește-ți bagajele, femeile și tot ceea ce mai ai aici. Herr
Burgmeister și domniile voastre, jupânilor soli, veți înțelege că locul unei soții este lângă soțul ei. Casa
noastră ne așteaptă, domniță Maria. Să mergem.
Jupânul Stanciu căscase strașnic gura, holbându-se la ei:
— Cum, sunteți cununați ori am auzit eu greșit?
— Preacinstite jupâne Stanciu, de patru luni Maria e soția mea, iar măria sa Vlad voievod a fost atât de
binevoitor încât să-mi înțeleagă argumentele...
Mircea sări și-l luă năvalnic în brațe, bătându-l pe umeri de bucurie.
— Cum ai reușit, frățioare?
— Să zicem că cineva a ales o inimă, când putea alege un principat. Și nu mă mai smuci atât, că sunt
țeapăn deja, se strâmbă Vlăduț.
— Ce-ai pățit? se opri Mircea.
— Cred că m-a tras curentul prin sălile astea. La naiba, n-o să mă mai prindeți ușor la petrecerile
primarului, prea ține toate ferestrele deschise... Domniță?
— Măria ta? săltă ea minunății ei ochi albaștri spre el, cu un surâs strălucitor care îl făcu să se simtă cel
mai important dintre oamenii pământului. Cotul sfetnicului împunse ușor coastele vornicului, în timp ce
Vlăduț lua cu gingășie mâna soției în palma lui mare și aspră, mângâind-o.
— Domniță, Damian te va ajuta să strângi mai repede. Am învoire câteva zile, până se întoarce măria sa
de la Brașov, și am de gând să îți arăt toate frumusețile și prăvăliile orașului. Avem de pus la punct căsuța și
de cumpărat anumite mirodenii, care-i plac mai mult măriei sale în mâncăruri: ne va fi oaspete drag,
dimpreună cu doamna. Între noi fie spus, domniță, nimeni din tot orașul acesta nu pregătește plăcinte ca ale
nevestei mele, iar stăpânul nostru le preferă mai ales pe cele cu brânză de oaie. Numai ai grijă, se aplecă
Vlăduț tainic la urechea ei, după ce le bagi în cuptor, încuie-te în cuhnie până sunt gata, altminteri, la
gândurile care mă bântuie, se vor arde toate...
Gropițele din obrajii ei se adânciră și dinții îi sclipiră albi, pe când chipul i se îmbujoră la aluzia
deocheată. El abia se stăpâni să n-o salte pe brațe. Îi șopti:
— Nu mă chinui! Strânge lucrurile sau lasă-le în seama lui Damian, și hai acasă!
Prinzându-se în joc, Maria îl privi serioasă.
— Dar o casă are nevoie de multe pentru a primi cum se cuvine oaspeți atât de aleși! Du-mă, te rog,
chiar acum acasă, pentru a vedea eu anume ce trebuie. Cred că n-avem mult timp înainte de a găsi cele
necesare...
— Nu prea, se învoi el, la fel de serios. Iubiți prieteni și frați, vă poftim deseară la cină. Mircea, poți să le
arăți lui Damian și Mureș ce au de făcut?
— Firește, zâmbi vornicul. Dar cina lăsați-o pe mâine seară, dragii mei. Abia aștept să dorm, iar mai
apoi am de explicat primarului ce și cum. Jupâne Stanciu, ce părere ai?
— Sunt frânt, mărturisi acesta. Cred că pot merge liniștit la Bălgrad acum. Felicitări și casă de piatră să
vă dea Dumnezeu, copiii mei...
Îi îmbrățișă pe amândoi odată și-i lăsă, clătinând uimit barba albă.
— Când o afla măria sa Vodă, o să aibă de ce se minuna!
Râseră cu toții; apoi cei doi soți ieșiră în stradă ținându-se de mână. Mircea cătă o clipă în urma lor,
socotind că există pe lume doi inși care nu vor dormi deloc ceasurile următoare.
Ca de obicei, avea dreptate.
 Capitolul 7. Prețul gloriei

Eliberat din închisoare acum un an și jumătate și recunoscut domn al Țării Românești, folosit de rege în
campania din Bosnia și Serbia, amânat de două ori și sabotat cu orice ocazie de partida unor apropiați ai
regelui, în cele din urmă Vlad vodă se văzu în fruntea oastei ce trebuia să-l ajute să ia domnia - a treia oară.
Pe 2 Brumar, douăzeci și cinci de mii de ardeleni comandați de voievodul Ștefan Bahtory treceau hotarul pe
la Rucăr, înaintând spre Târgoviște. Cu câteva zile mai devreme oameni anume fuseseră trimiși în țară
pentru a anunța venirea măriei sale și primele cete boierești așteptau deja la Dragoslavele pentru a i se
închina. În fruntea lor era jupânul Oprișa, și Vlăduț nu șovăi să-l îmbrățișeze pe sfetnic în fața tuturor.
— Nici nu mă așteptam la altceva de la domnia ta, jupâne Nicolae, spuse el emoționat. Deși cred că te-ai
pripit: trebuia să-l mai veghezi pe Laiotă câteva zile.
Fostul sfetnic se închinase cam temător fostului său stăpân, curios totodată să-l revadă după ațâți ani. îl
știuse tânăr și năvalnic, rece în judecată și iute la faptă. îl regăsea impunător, chibzuit și plin de măreție;
înconjurat de boieri și oșteni, de căpitanii cei mari ai Ardealului, de monahi ortodocși și catolici, cu cei doi
feciori mai mari alături și cu fratele vitreg în dreapta, arăta strălucitor ca soarele între luceferi. Binevoise a-și
aminti imediat de boier și-l oprise lângă sine cu o poftire domoală; ar fi fost, de altfel, imposibil să-l uite,
câtă vreme fiul său - fostul comis Chiriac - îl lămurise demult. Nicolae Oprișa, fost paharnic al voievodului,
apoi sfetnic sub alți domni, dovedise mai mult decât alții că nu-și uitase vechiul stăpân. Acum, Ia mustrarea
lui Vlăduț, Oprișa clătină fruntea:
— N-am putut, măria ta, a trebuit să fug ca să-mi scap viața.
— Cum? Te-au descoperit? Cum așa?
— Vechea poveste cu evadarea măriei tale. Au dat de mine urmărind drumul peceții Radului vodă. L-au
găsit pe diacul acela, deși eu îl ascunsesem la o mănăstire. Dar armașul a insistat până a dat de el, iar mai
apoi a trebuit să jur lui Laiotă pe Evanghelie că nu știam cine ești, ci că doar am vrut să-l sâcâi pe dușmanul
său, Radu voievod. Așa am scăpat, dar Savu s-a ținut de mine și am fost nevoit să fug.
Vlăduț îl privea gânditor. Oprișa se foi.
— N-am mințit, măria ta. La acel timp doar bănuiam cine ești.
— Sofistule! murmură tânărul. Cunoscându-i pe călăi, nu mă mir că au înghițit-o, ci doar că n-au uitat
evadarea mea.
— Cum puteau? Savu e noul armaș al lui Laiotă.
— Ha, i se potrivește dregătoria asta ca o mănușă, făcu zeflemitor Vlăduț. Mda, asta-i o noutate. Demult
e armaș mare?
— De trei săptămâni. Și ți-e dușman înverșunat, măria ta.
— Nu duc lipsă de așa ceva, mai ales acum, ripostă calm tânărul. Deși îmi amintesc că acest nou vel
armaș n-a dovedit prea mare zel căutându-mă în Moldova, deși eu l-am căutat pe el. Știe că singur nu are
șanse în fața mea. Pe unde mai e Savu acum?
— Se îndreaptă încoace, cu Laiotă și turcii lui Skender beg.
Era imposibil ca Laiotă să nu afle de venirea dușmanului său. Primise ajutor din Giurgiu optsprezece mii
de turci; adăugând la ei pe cei zece mii de curteni ai săi, Laiotă avea mai mulți oșteni decât Vlad vodă.
Aflase prin iscoade de drumul urmat de oastea ardeleană și-i venea în întâmpinare, în dorința de a da lupta
cât mai aproape de hotar. Peste o zi vor fi la porțile Târgoviștei; probabil că bătălia cea mare se va da mâine,
poate poimâine, și oastea lui Ștefan vodă nu va ajunge la timp.
Bănuind ce-i trece prin minte, Oprișa izbucni:
— De ce ați întârziat, măria ta? Laiotă și-a întărit orașele cu turci, a cerut sprijinul Giurgiului, e
puternic... Acum două luni trebuia!...
Vorbise destul de tare să fie auzit de domn și de Bathory, care discutau ceva cu Stepan Turcul. Tustrei îl
priviră intens. Numai de dragul lui Bathory, care n-avea nici o vină, Stepan Turcul îi dădu explicația oficială
a regelui Matei:
— În vară turcii au atacat Banatul Severinului și acum două luni au fost mișcări de oști spre Belgradul
sârbesc. Regele a socotit mai înțelept să țină oastea Transilvaniei în rezervă până la venirea iernii, când turcii
se vor întoarce în tabere.
Până la un punct era logic, dar Oprișa avea bunul - sau prostul - obicei de a merge în miezul lucrurilor. îl
opri Vlăduț, cu un surâs:
— Despre înțelepciunea regelui am discutat amândoi deseori, jupâne Nicolae. Dar acum suntem aici. Nu
te îndoi de rezultat.
 A patra zi a lui Brumar, într-o dimineață rece și senină, ceva mai jos de Hârțești pe Dâmbovița, oastea
ardeleană și cea munteană se încleștară în bătălia cea mare. Dusă cu înverșunare de ambele părți, lupta sfârși
abia spre prânz, când opt mii de turci și două mii de români și unguri rămaseră neînsuflețiți pe câmpul de
luptă, și când Laiotă dădu bir cu fugiții, stropșit de hotărârea dușmanului său. Drumul lui era către București
și Giurgiu; lăsa în mâinile biruitorilor nenumărate tuiuri otomane, prinși păgâni și doi sfetnici: marele vornic
Dan și marele logofăt Tudor. Cei doi cerură îndurare, îngenuncheați în noroi și cu capetele descoperite,
promițând supunere. Vlad vodă îi iertă și le primi închinarea cu liniște: slăbea astfel tabăra Dănescului, de
aceea nu se putea arăta răzbunător. Promisese tuturor celor care i s-ar închina iertarea vechilor fapte urâte, și
înțelegea să se țină de cuvânt.
Fostul mare logofăt și fostul mare vornic ai lui Laiotă Basarab ocupară locuri în coada alaiului tot mai
numeros de boieri al măriei sale, iar oastea victorioasă coborî pe drumul mare, ajungând în aceeași seară în
fața șanțurilor Târgoviștei. Capitala era însă cu mâna pe arme, garnizoana turcească - impusă de Skender beg
și acceptată de Laiotă - apărându-se cu hotărâre. Asediul orașului începu.
Pe când asupra Târgoviștei băteau tunurile ardelene, cincisprezece mii de moldoveni treceau Milcovul în
frunte cu însuși Ștefan voievod. Prevenit de rezultatul luptei de la apa Dâmboviței, Ștefan vodă urmă sfatul
vărului său, Vlad vodă, și atacă garnizoanele turcești din răsăritul țării, de la Brăila spre Giurgiu, blocând
orice ajutor turcesc pe care Laiotă l-ar fi putut primi. Era o adevărată campanie de eliberare a Țării
Românești de sub puterea Porții.
În ziua Sfinților Arhangheli, în a patra zi de asediu, locuitorii capitalei se răsculară, uciseră căpeteniile
turcești și fluturară flamura albă a capitulării. Cea dintâi delegație care se plecă la picioarele măriei sale fu
cea a frăției croitorilor. Târgoviștea căzuse și principele putu înnopta în palatul domnesc, un prim popas
înaintea luptei finale de la București. Tot acum trimise trei mii de oșteni spre Râmnic și Slatina, pentru a
preveni orice ajutorare a lui Laiotă. În fruntea acestor oșteni îi puse pe pârcălabul Cristian și pe fiul său mai
mare.

Vlăduț porni a doua zi în zori, grăbind spre Argeș cu toată puterea sa. înnoptă la Vieroși, iar a doua zi la
prânzișor intră în Curtea de Argeș fără a întâmpina rezistență. Fu de ajuns o discuție cu pârgarii și judele
pentru ca întreg județul să se închine lui Vlad vodă iar cetatea Poienari să primească nou pârcălab pe jupânul
Cristian. Vlăduț urma să plece a doua zi spre Râmnic, dar o întâmplare îl grăbi: apărut pe neașteptate, Petre
Duca îl anunță că Savu fusese văzut ieri la moșie.
— Sunt vecin la zece mile cu moșia Neagra, măria ta, și am pus un om să urmărească mișcările de acolo,
anume pentru Savu. Azi la prânz omul meu a ajuns într-un suflet cu vestea că Savu era aseară la conac, așa
că te-am căutat aici. Eu n-am destulă putere pentru el.
— De unde știai că sunt aici, Petre? Am ajuns abia de șase ceasuri.
— Mă cheamă Duca și nimic nu mișcă aici fără s-o știu, surâse celălalt. Nu mă bănui, Vlăduț: am lăsat
porunci și știam că trebuie să vii. Tata avea destui oameni aici și am socotit să-i iau în mână.
— Înțeleg că tatăl tău e tot greu bolnav?
— A murit, ieri i-am făcut pomenirea de patruzeci de zile. Acum sunt liber: mă iei cu tine?
Vlăduț îl îmbrățișă, emoționat.
— Dumnezeu să-l ierte pe jupânul Duca, zise el. Știu că îl iubeai, chiar dacă vă certați uneori. E o
pierdere grea pentru tine, Petrică, și chiar te rog să stai lângă mine. Acum arată-mi unde e Neagra...
La miezul nopții o sută de oșteni strecurați pe căi ascunse păliră la conacul Neagra, sculând toată
suflarea curții. La lumina torțelor slujitorii îngenuncheară, cerând îndurare; cât despre stăpân, plecase de
doar trei ceasuri către Dunăre, ducând cu sine averi și oameni. Rămăsese pe loc doar copilul, și Vlăduț
porunci să-i fie adus băiatul. Slujitorii începură să se tânguiască în cor, rugându-l să cruțe viața unui prunc
nevinovat.
— Tăcere, câinilor! tună Vlăduț, ridicat în șa. În domnia lui Vlad vodă nimeni nu e pedepsit pentru
vinile altora. Să-mi fie adus copilul.
Băiețelul de trei ani fu adus de undeva, de la cuhnia caldă, de către o slujnică bătrână. înfășurat în basma
groasă de lână, fu înălțat sub nasul coconului domnesc, care îl luă curios în brațe.
Lângă el, Petre Duca se foi nemulțumit.
— Îl ține aruncat la odăile slujitorimii, ca pe un câine de pripas.
Copilul bălan deschisese ochi cenușii, cătând somnoros la obrazul străin. Ar fi dat să plângă, dar, nu se
știe cum, se liniști în acele brațe străine și zâmbi cu un dinte știrb. Vlăduț îi mângâie obrăjorul.
 — Cu cine vei semăna, copile? Arăți limpede cine ți-e tată, dar facă Dumnezeu să semeni la fire maicii
tale... Ce s-a mai ales de fata starostelui, Petre? N-am apucat să vorbesc cu Anghel în Târgoviște.
— Auzeam că s-a retras la un schit în munte, măria ta. Dacă mă gândesc bine, măria ta și tata sunteți ca
și părinții pruncului ăstuia. Dacă nu îl înghesuiați atunci pe Savu cu judecata, copilul era azi un simplu
bastard fără nume...
Remarca atinse în Vlăduț ceva care-l făcu să tresară. întinse copilul spre slujnică, aruncă în șalul acestuia
un galben și rosti aspru:
— Încălecarea! Ne întoarcem în tabără.
Apoi o luă în galop spre pădure, fără a-i aștepta pe ceilalți.
În 16 Brumar, după opt zile de asediu, bucureștenii se predară în fața celui ce devenise, pe zi ce trecea,
noul domn Vlad voievod. Părăsit pe rând de boieri, Laiotă fugise la Giurgiu, pe urma lui venind în alai de
oșteni și cădelnițe preoțești noul domnitor. Vlad vodă putu astfel intra în triumf în orașul drag sufletului său:
București. Se instală în palatul domnesc dimpreună cu Bathory și curțile măriilor lor, anunțând o ședere de
câteva zile în oraș; hotărî totodată ceremonia de alegere a țării și a încoronării pe 26 Brumar, la Târgoviște.
Și rămase în palat, repezind olăcari în toate părțile și supraveghind campania lui Ștefan vodă din județele
răsăritene, precum și mișcările turcilor înfrânți și pe ale fugarului Laiotă vodă, la Dunăre.

Vlăduț ajunse la București în aceeași zi, încărcat ca o albină. Aducea vești bune: preluarea Poienarilor,
supunerea județelor centrale, care fierseseră de zvonuri contradictorii, numirea câtorva noi comandanți în
garnizoanele din Ruși, Slatina și Râmnic. Se mișcase repede, întărind cu vorbe bune și oșteni plăieșii de
hotar și vadurile. Singurul loc important unde nu fusese direct era Oltenia, dar primise de la Strehaia un
vătaf care-l anunțase că stăpânii sunt la București.
Domnitorul îl liniști, adeverindu-i vestea bună.
— Banul Strehaiei mi s-a închinat, dimpreună cu banii Gorjului și Mehedințiului. Cum a capitulat orașul,
s-au prezentat cu toții la noi, în frunte cu episcopul din Strehaia. Mâine începem tratativele de formare a
Sfatului domnesc.
— Sunt și fiii lui aici? se interesă Vlăduț.
— Sunt aici și prietenii domniei tale, sublinie domnitorul. Mi s-au părut băieți isteți și falnici. Și sunt
legați cu boierii sârbi cam mult, adăugă el.
— Și cu turcii lui Aii beg Mihaloglu, completă Vlăduț. Nu pot fi săriți.
— Mda. Să am încredere în ei?
— Până la un punct, fu sincer Vlăduț. Depinde ce promit mâine.
— E ușor să promiți, aminti domnul. Mâine stai la negocieri cu domnia noastră. Ai făcut treabă bună,
copile. Vino acum să-ți arăt palatul; știu că-l cunoști în parte, dar anumite taine ale lui doar eu le știu.
— Căci măria ta l-ai construit, surâse Vlăduț. În clipa asta nu-mi doresc altceva decât o odaie caldă și o
mâncare bună; dar nici câteva taine nu-s de lepădat...întreaga suflare a palatului domnesc putu vedea ceasul
următor cum vestitul domn se plimba agale prin odăi, coridoare, curți și magazii. Era însoțit de cei doi
feciori, cărora le explica și le arăta. Domnitorul descoperi chiar și câțiva slujitori vechi, de pe vremea când
abia începuse a locui palatul. Cu toată prezența miilor de oșteni, cu toată zarva din oraș sau din palat,
domnul părea liniștit ca un iezer de munte, punând în mișcare pe toți și toate doar cu o privire sau un gest
domol. Aceeași liniște plină de măreție îl stăpâni tot restul serii, în timpul cinei cam sărace, pregătită în
grabă. Era o clipă de răgaz în mijlocul unei furtuni, o clipă rară și prețioasă, pe care principele o oprise în loc
și pe care fiii săi o gustau după înțelegerea lor. Agitat de ultimele evenimente, de campania victorioasă, de
asedii și lupte, Mihnea ar fi vrut să povestească, să râdă, să se miște cu neastâmpăr; se lovi însă de tăcerea
zâmbitoare a fratelui său și de seninătatea domnului. În cele din urmă băiatul tăcu, observând că erau doar ei
trei în odaie, prima oară de când se știa. Era o cină simplă, ciudată și tăcută, ca într-un arhondaric
mănăstiresc, îndemnând la reculegere. Apoi domnul le surâse și-i slobozi la odăi, lăsându-i și înțeleagă clar
că de mâine vor avea mult de lucru.

Era aproape miezul nopții când Vlăduț se retrase în odaie. Bântuise lipsit de somn în tabăra ardeleană de
la marginea orașului, apoi își cercetase corbenii, care asigurau în acea seară paza palatului, și deschisese o
clipă ușa mezinului Mihnea, care dormea dus. Damian îl urmase tot timpul ca o umbră credincioasă, și se
așezase de strajă la odaia lui de îndată ce închisese ușa bogat sculptată.
Singur în odaie, tânărul admiră o clipă podoabele aurite, covoarele moi și soba uriașă, încinsă. În acest
pat cu perne de puf și mătase dormise cândva domnița Maria Voichița; în acest colț de la fereastră, în jilțul
căptușit cu catifea florentină, șezuse ea să lucreze la vreo broderie. De trei ani nu mai locuise nimeni aici;
doar câteodată aeriseau și scuturau: ca azi. Vlăduț se încruntă: palatul rămânea, doar locatarii se schimbau.
Ieri a fost frumoasa lui verișoară; azi e el; mâine? Cine știe? N-ar fi trebuit să aibă asemenea gânduri, dar le
avea, și tulburarea care-l învăluia îi alunga somnul. Mâine va pune să fie pregătită vechea lui căsuță din ulița
Oltenilor și va cerceta hulubăria. Deși nou, palatul acesta e prea plin de umbre și neguri.
Se ridică din jilț și se rezemă de fereastră. Noaptea era adâncă și dincolo de zidurile și acoperișurile
palatului nu se întrezărea nici o mișcare, nici o lumină; doar luna bătea printre sălcii în apele Dâmboviței și
văzduhul era înghețat. Până mâine avea să se aștearnă brumă, socoti el fugar. Era încordat fără să știe de ce,
iar șoaptele din fața ușii sale îl făcură să ciulească urechea. Damian ridicase vocea:
— Dar îți spun, jupâne, că măria sa doarme. Vino mâine dimineață.
— Trebuie să-l văd acum, insista un glas jos, cumva cunoscut.
— Nu se poate, n-auzi?
Vlăduț smuci clanța, sever.
— Ce-i aici, Damiane?
— Iertare, măria ta, dar dumnealui voia neapărat să intre, se scuză oșteanul, arătând spre un tânăr
mărunțel, înfășurat în mantie neagră și cu gluga pe ochi. Vlăduț pufni:
— Cine ești, jupâne?
Celălalt își ridică gluga un pic, destul pentru Vlăduț să-l recunoască imediat. Cuta dintre sprâncene se
adânci, dar se trase într-o parte, eliberând ușa. Oaspetele intră tăcut iar Vlăduț porunci oșteanului:
— Să nu intre nimeni; răspunzi cu capul.
După ce ușa se închise temeinic în urma gazdei, gluga oaspetelui căzu, dezvăluind chipul fermecător și
ochii căprui ai jupânesei Neaga. Vlăduț aprinse lumânările din sfeșnic, o pofti să șadă în jilț, el se lăsă pe
laviță, apoi o cercetă liniștit, fără vorbă. Neaga avea ochii aburiți.
— Iată că ne întâlnim iar, Doru... Știu că nu te cheamă așa, dar pentru mine vei fi întotdeauna cel pe care
l-am cunoscut în pădurea Topologului. Te-am așteptam în seara asta să vii la palat...
— Îți mulțumesc pentru statornicie, dădu el din cap, stăpânit. E un sentiment nobil, care poate face un
om să străbată orașul noaptea. Pârvu știe că ești aici?
Neaga tresări dezamăgită, iar el observă. Cu toate astea ea surâse îndată, cu dulceață, așa cum știa că-i
șade cel mai bine.
— Nu știe. Am venit să-ți mulțumesc că i-ai salvat viața în Moldova.
— Și-a salvat-o singur, alegând calea înțeleaptă a supunerii.
— Dar l-ai avut în puterea ta, izbucni ea. Dacă voiai să-l execuți, găseai vreun motiv bun.
— Așa-i, adeveri el. Dar nu sunt sângeros, deci nu caut pretexte. S-a supus și l-am eliberat. îți apreciez
recunoștința, preacinstită jupâneasă: e floare rară, asemeni statorniciei.
Tonul îi fusese atât de calm încât Neaga se clătină.
— Vai! șopti, întorcând fruntea. Ai uitat de zilele când veneai alergând la întâlnirile noastre. Ai uitat
cum mă îmbrățișai, cum îmi sorbeai orice vorbă și mișcare. Ai uitat de zilele când stăteai ascuns și fugar, și
aveai încredere în mine. Dar eu n-am uitat, dragul meu. Am venit să te previn asupra gândurilor bărbatului și
socrului meu. Nu vă iubesc și nu vă sunt credincioși. Orice v-ar promite ei mâine, nu-i credeți. Au vise mari
și se cred meniți unui rol mare în această țară, speră să-și supună domnii intereselor lor. Sunt alți Albi. Știai
că se pretind înrudiți cu vechii Basarabi din Hațeg? Le înțelegi acum ambiția? în plus, îl sprijină pe Basarab
cel tânăr, care le-a promis averi mari...
Privirea lui Vlăduț înghețase.
— De ce îmi spui toate astea tocmai mie, Neagă? Ce folos tragi?
— Naivule, izbucni ea, eu te avertizez pe cine ocrotești iar tu mă întrebi ce folos trag de aici? Nici un
folos, dar ia măsuri!
— Ce măsuri anume, Neagă? întrebă el dulce. Să-l arestuiesc pe soțul tău pentru niște vorbe?
— Nu-s doar vorbe. Ți-amintești de Cozia și de negustorul Danciu?
— Mi-amintesc că mi-l ridicai în slăvi, jupâneasă, iar el se uita la tine ca lupul la mioară, pe când Pârvu
se uita la voi fără să vadă nimic și bănuind tot. N-ai gusturi rele: după un comis tânăr și focos, un pretendent
Dănesc e un pas înainte. îmi închipui ce-ai gândit când ai aflat cine sunt cu adevărat...
— Mă jignești dinadins? fremătă femeia, furioasă. Ești gelos, nu?
O măsură lent din creștet în tălpi, dar își stăpâni mânia.
— Am fost gelos, recunoscu el blând, dar mi-a trecut demult. De ce nu te împaci cu Pârvu? Te-am
învățat destule șmecherii ca să ții legat de tine orice bărbat cumsecade. Fă-i lui Pârvu câțiva prunci, vezi-ți
de gospodărie și vei fi fericită cu el. Uită că m-ai cunoscut și uită, așa cum am uitat eu, că ne-am amăgit
amândoi cândva.
Palma ei îi găsi la iuțeală obrazul.
— Amăgit?! Îi șuieră. Așa-i, căci am crezut că ești bărbat, nu fătălău...
Se răsuci trufașă să plece, dar nu făcu un pas când brațul lui de fier o lipi cu spatele de perete, brutal, fără
șansă de scăpare. La un deget de chipul ei furios, ochii lui verzi scăpărau amenințător:
— Pot să-ți iau capul pentru vorbele tale, jupâneasă, scrâșni el. Să nu crezi că mi-ai spus noutăți seara
asta. Vă știu mișcările, și știe și Pârvu că vi le cunosc. N-am uitat nimic din cele petrecute între noi. Ai venit
la mine sperând că-l voi arestui mâine pe soțul tău și că-l voi executa pentru trădare. Ești atât de necugetată
și încăpățânată încât mă vrei indiferent pe ce căi și cu ce preț. Dar pentru noi a fost prea târziu încă din
codrul Topologului. Atunci nu știam. Am fost cinstit cu tine, dar îmi ceri prea mult, îți spun clar: nu-l voi
omorî pe Pârvu doar de dragul ochilor tăi frumoși. Eu nu sunt David iar tu nu ești Batșeba.
Ea păli și se smuci, dar nu-l clinti nici cât un fir de păr.
— Dă-mi drumul...
— Te voi pedepsi, continuă el cu blândețe prefăcută, la gândește-te la viața pe care ai avea-o în
mănăstire. Ai douăzeci și doi de ani; când vei fi primit prima învoire să ieși dintre zidurile mănăstirii, vei fi
împlinit deja cincizeci de ani. Obrăjorul ăsta strălucitor se va fi smochinit; mânuțele astea fine ar fi umflate
de muncă și lustruite de ceară; picioarele acestea gingașe, coapsele tale fierbinți, între care știi așa de bine să
ții un bărbat, vor fi deformate de reumatism, iar genunchii aceștia rotunzi ar fi noduroși de atâtea
îngenuncheri pe piatra chiliei...
Neaga răsufla pripit sub privirea lui, care o ardea. El rânji:
— Să continui? în mănăstire, fără sărutări, sânii aceștia și-ar pierde frăgezimea; pielea ta catifelată va fi
ca pergamentul, și nici o mână de bărbat nu te-ar mai mângâia... de teamă că-și zdrelește degetele...
— Ești crud, se clătină ea, pălind fără voie.
— Sunt realist, zise printre dinți. Cere-mi iertare. Acum!
— Niciodată! înălță ea fruntea. Dacă nu-mi dai drumul, țip...
Amenințarea îl făcu să râdă; stârnit, îi blocă bărbia cu palma stângă. N-ar fi putut mișca fără voia lui, iar
el nu voia s-o lase.
— De cum te-am văzut am știut de ce vii, grăi răspicat. Ce pretext ai folosit pentru urechile iubitoare ale
bărbatului tău, că rămâi peste noapte în oraș la vreo prietenă? N-ai venit nici din recunoștință, nici ca să mă
previi: astea le puteai face și la lumina zilei, oricând...
Cu o mișcare iute, care o prinse nepregătită, vârî mâna sub straiele ei, cercetând-o cunoscător. Ea se
zbătu mânioasă, dar se ferea degeaba: când degetele lui o atinseră, iscusite și fără blândețe, rezistența i se
duse într-o clipă și se frecă de el, închizând fără voie ochii. El îi suflă în păr, fierbinte și păcătos.
— Am ghicit bine, ești udă ca o cățea în călduri. Știai că ți se citește în ochi când ceva te stârnește? Și
primejdia te stârnește; mersul pe marginea prăpastiei îți priește mai mult decât orice cuvinte de dragoste,
decât mângâierile cele mai dulci ale unui amant. .. Mereu ai vrut să mă înnebunești și să-mi intri sub piele.
Aproape reușiseși...
Îl privi amețită, mlădiindu-se după mâna lui care nu se îndura s-o lase, de parcă ar fi avut o voință
proprie, separată de cea a stăpânului ei. El respira greu. Ea gemu și scânci. Brusc, el o țintui cu tot corpul de
perete, luptându-se cu ea s-o dezbrace, aproape smulgându-i straiele de prisos. O stăpâni pe loc, în picioare,
oprindu-i cu buze lacome țipătul de durere și surpriză al primei clipe, apoi suspinele de plăcere crescândă...
Niciodată n-o posedase atât de brutal și total nepăsător la ceea ce putea simți ea. Niciodată n-o străbătuse
o bucurie atât de ascuțită și îndelungată, aproape sufocând-o, val după val. Și foamea lui fusese puternică,
măturând orice reținere a trupului ei. Și, totuși, niciodată o faptă care unește nu dezbinase mai deplin. O
umilise și o înjosise dinadins, știuse asta de îndată ce o părăsise întinsă pe covor, fără o mângâiere, fără o
sărutare, fără cel mai mărunt semn de tandrețe. Neaga își mușcă până la sânge buzele, golită deocamdată de
orice emoție, dezmeticindu-se greu și domolindu-și treptat respirația și bătăile nebune ale inimii. Ședea pe
covor, ghemuită, și încerca să se adune, să cugete, să înțeleagă.
Din jilț, părând sătul și plictisit, Vlăduț întoarse clepsidra. Gestul o făcu să tresară; se ridică
tremurătoare, își aranjă cu mâini nesigure straiele bărbătești răvășite, apoi se apropie de el, în ciuda
genunchilor care îi erau încă moi și fără vlagă:
— Ce târfă e la mijloc? Moldoveanca despre care povestesc unii?
Vlăduț sări în picioare; jilțul greu se răsturnă din bruschețea mișcării. Neaga dădu înapoi în fața acelei
priviri negre și ucigașe.
 — Soția mea nu e târfă, șuieră el sălbatic. Și acum ieși afară!
Pleoapele ei se îngustară de ură pe chipul albit deodată.
— Vei plăti asta, măria ta.
Degetul lui amenințător aproape i se înfipse în piept.
— Să nu încerci să-l întorci pe Pârvu, și prin el pe voi toți, împotriva domniei măriei sale, Neagă,
altminteri dau totul în vileag. Cunosc puterea ta de a-i influența pe cei din jur, dar cu mine și cu ai mei să nu
faci politichie. Pentru jupânese pohlibuitoare sunt destule chilii mănăstirești, iar pentru capete trădătoare
destui călăi.
— Voi spune tuturor că m-ai siluit, zise înverșunată. Ce va gândi soția ta sau Vodă?
— Fii viperă cu alții, o sfătui el. Cum vei explica prezența ta aici? Doar nu te-am adus cu forța, ci ai dat
buzna... și nu prima oară, drăguță, nu? De altfel - o luă el de bărbie, parșiv - ai vrut-o și ți-a plăcut. Pârvu te
face să țipi la fel? Dacă nu te opream, trezeai tot palatul...
Smucindu-și bărbia din degetele lui, îl înfruntă scăpărând:
— Vei plăti.
— Te repeți, observă el sec. N-am ce să plătesc, jupâneasă. Dacă aud o singură vorbă rea, care să atingă
neamul meu în vreun fel, Pârvu va ști că mi-ai cerut capul lui.
Amenințarea o făcu să se clatine, dar nu cedă, ci îl privi otrăvit.
— Ești un ticălos.
— Dar tu ce ești? Poate că sunt ticălos, dar eu nu te-am folosit în lucrările mele, n-am amestecat
lucrurile, deși puteam lesne s-o fac. Am fost corect. Domnia ta n-ai avut însă scrupule să vrei să mă
folosești, iar acum ții morțiș să înveninezi situația. Mergi cu Dumnezeu, dar te previn: n-o mai căuta cu
lumânarea. Data viitoare voi fi cu adevărat aspru.
Îi deschise ușa și privi după ea cum se îndepărtează pe coridorul întunecat, cu pași mari și dreaptă de
parcă ar fi înghițit un par. Vlăduț nu se lăsă înșelat: avea un nou dușman. Se întoarse în odaie, tulburat și
deloc mulțumit de sine. Cu tot cinismul afișat, îi venise greu să n-o mângâie; dar un singur gest de consolare
ar fi stricat totul. Vechea patimă îl cuprinsese mult prea repede, ca un foc grecesc, și dacă Neaga l-ar fi
simțit cât de puțin șovăitor, n-ar mai fi scăpat niciodată de ea. Era ca o boală fără leac, care scotea la iveală
tot ce era mai urât și mai rău în el. Era o pacoste. Dar mai bine cu dușmănia ei decât să aducă Măriei cea mai
mică supărare. O lăsase la Sibiu în paza lui Mureș, lângă familia domnească. Abia aștepta să se liniștească
treburile aici pentru a o aduce lângă sine. Îi era dor de ea, de râsul ei, de sărutările ei, deși nu trecuseră decât
trei săptămâni de când se despărțiseră. Trei săptămâni cât trei veacuri. Oricât de fierbinte ar fi Neaga, sau
oricare alta, numai Maria îi putea umple acest gol, atât de nou pentru el. Oftă din greu: preț de o clipă o
trădase. Era un gând chinuitor, dătător de remușcări. Scormoni cu furie jarul din sobă și rămase mult timp
ghemuit în jilț, urmărind cum lumânarea din sfeșnic se face din ce în ce mai mică, până ce ultimul sâmbure
de lumină pieri și odaia se scufundă în întuneric.
Un întuneric nu la fel de adânc ca cel din sufletul lui.

Marți, Brumar 26, un soare alb și rece scălda în raze strălucitoare capitala țării. O mare de oameni se
adunase pe tăpșanul de lângă șanțurile cetății. Căruțe și călăreți soseau încă din toate colțurile țării, ticsind
hanurile și locurile prielnice de popas din jurul orașului. Cei mai mulți erau aici de alaltăieri, când putuseră
urmări sosirea oștirii moldovene. După ce învinsese rezistența garnizoanelor credincioase lui Laiotă și
zvârlise peste Dunăre purtătorii de turbane - din Brăila, Târgu de Floci sau de aiurea - Ștefan vodă se
întorsese cu oastea spre apus, chemat de ștafetele lui Vlad vodă; străbătuse Bărăganul și apucase pe valea
Ialomiței în sus, poposind la Târgoviște cu aproape toți oamenii săi. Folosise prilejul pentru a repezi peste
fluviu câteva steaguri în Dobrogea, cu poruncă de a cerceta sălașele ciobanilor ce coborau la iernat, pentru a
afla mișcările turcilor. Urcând prin codri la Oblucița, refăceau aici posturile pândarilor moldoveni ce
străjuiau primele avanposturi ale Chiliei. Războiul abia încheiat rupsese unele legături din Dobrogea; era
ultima palmă de pământ muntean ce rămăsese de recucerit, cea mai bună apărare a Chiliei. Dobrogea, Turnu,
Giurgiu și Dârstor: următoarea campanie, reeditare a aceleia de acum cincisprezece ani. O campanie posibilă
azi, când cei mai mari generali ai creștinătății stăpânesc împreună gurile Dunării, când lor li se alătură oastea
Transilvaniei lui Bathory și porunca regelui Matei. Totul se înlănțuie în Evropa și în lume; roata norocului se
învârte și poate, cu voia lui Dumnezeu, următorul pas va fi eliberarea Constantinopolelui, resfințirea Sfintei
Sofia și azvârlirea peste Bosfor a blestemaților agareni.
Apoi ultimul pas, cruciada creștină pentru eliberarea Sf. Mormânt și a Ierusalimului.
Astfel vorbesc azi oamenii luminați, cu multă știință; dar vorbe despre cruciade și locurile sfinte sunt
mai greu de înțeles de prostimea care tălăzuie dincolo de șirul călărimii domnești ce o ține în loc.
Ierusalimul e departe, peste nouă mări și țări; noi suntem aici, orășeni, moșneni, delegați ai orașelor, juzi,
staroști, curteni mari și mici, veniți cu muieri și prunci să slăvim încoronarea domnului nostru Vlad vodă.
Unii zic că s-ar fi lepădat de credința noastră și s-ar fi făcut papistaș; chiar dacă-i adevărat, noi îl cunoaștem
pe Vodă din cealaltă domnie și știm că-i o fire dreaptă, care, iată, s-a înfrățit cu Ștefan vodă din Moldova.
Ștefan vodă și craiul Matei, prin Bathory de acum, își plătesc astfel o grea datorie către domnul nostru, care
i-a ajutat cândva pe amândoi să-și ia tronurile și să ridice sabia pentru credință. Trei domni creștini și-au dat
mâna azi în fața noastră, lucru care niciodată nu s-a mai întâmplat. Se cuvine, după ultimii ani de războaie,
să-și jure tustrei prietenie și ajutor, ca să fim și noi siguri că avutul și viețile noastre nu vor mai fi amenințate
de turcii cei lacomi.
Astfel vorbește cu aprindere mulțimea. Zăgăzuită din trei părți, s-a revărsat spre Poarta Dealului, lăsând
libere trei căi, lângă care stau zid pedestrimile și călărimile. Flamurile fâlfâie în zeci de culori, armurile și
zalele strălucesc, panașele flutură, mantiile se umflă, caii freamătă cu nechezat nervos iar oamenii se agită
nerăbdători.
În sfârșit, pe la ceasurile zece sunară trâmbițele, cerând tăcere. Pe poarta orașului ieșea un grup de înalți
clerici, în odăjdii de sărbătoare. Mitrele, cârjele și crucile împrăștie luciri de aur, bărbile albe și sure sunt
zburlite de vânt, dar sfințiile lor merg în pas domol și solemn, în timp ce diaconi și preoți cădelnițează
dinaintea lor, aburul de tămâie răspândindu-se peste frunțile care se descoperă și se pleacă. În urma
soborului venea un grup numeros și strălucitor de boieri, dregători importanți și curteni de vază. Pentru un
ochi atent era limpede că unii dintre dânșii păreau îngrijorați. Vechii dregători ai Radului vodă sau ai lui
Laiotă se țin uniți, zâmbind acru calicilor de boiernași veniți din pribegie direct între domniile lor, sărăntoci
care n-aduc măriei sale cine știe ce averi și relații, ci doar sabia și mintea lor puțină. Poate că Vlad vodă a
învățat câte ceva și nu va nesocoti puterea marii boierimi, un semn bun fiind prezența banului Strehăianu în
alai. Ah, iscusit om acest Neagoe Strehăianu, ai cărui feciori sunt prieteni cu fiul lui Vodă, Vlăduț coconul,
care înainte se numea Chiriac comisul. Vechile bârfe au izbucnit cu putere și multe s-au înțeles în adevărul
lor. Destui se tem de o răzbunare a coconului domnesc, mai ales cei care, prin aprobarea lor, l-au trimis
cândva în temniță sau l-au vânat prin toată țara. Se poate vedea și că tinerii care îl susținuseră sub Laiotă,
acum îi stau alături ca puii lângă cloșcă. Venirea lui Vlad vodă în scaun a spart digul și a dat nădejdi acestui
tineret înfierbântat, dornic de fapte mari. Suflă proaspăt la Târgoviște un vânt de miazănoapte, și suflă tare;
dar când o veni boarea de miazăzi să vedem ce-o fi!
Alt sunet de trâmbiță. Un murmur trece prin mulțimea ca un val:
— E Vodă!... E măria sa Vlad vodă...
Gâturile se lungiră, să-l vadă mai bine. Acel bărbat mijlociu de statură și cu privire ațintită și mândră să
fie? Strălucește în straiele somptuoase iar calul arăbesc i-l duc de dârlogi doi copii de casă îmbrăcați în roșu,
aur și albastru, culorile Basarabilor și ale țării. Marea flamură a Țării Românești e dusă înaintea lui de cei
doi feciori; îi urmează un steag de călărime, apoi altul, de pedestrime cu arcuri. Înaintea întregului alai
pipăie și dau roată câțiva căpitani vechi, care țin ordinea. Și nu degeaba, căci mulțimea se agită deodată: vin
alaiurile moldovenilor și ardelenilor. La fel de strălucite, sclipind de arme prețioase și mătăsuri, cele două
alaiuri se întâlnesc în marginea tăpșanului cu cel al muntenilor. Se salută cu toții, apoi se aliniază.
Alte trâmbițe. Călăreți repezi răcnesc asupra mulțimii:
— Liniște! Măria sa vrea să vorbească!
Tăcerea se așterne încet, apoi în văzduhul limpede se înalță vocea gravă și puternică a voievodului:
— Voiesc să dea glas țara de mă vrea au ba să le fiu domn cu dreptate și credință în Dumnezeu, pentru
binele Țării Românești!
Vorbele îi fură repetate de crainici, apoi veni răspunsul ca un strigăt uriaș din mii de glasuri:
— Vrem pe măria sa Vlad domn! Vrem să ne fie domn!
Aceste vorbe le repetară clericii, târgoveții, oștenii și boierii. Clipa era atât de măreață, căciulile zburau
atât de sus, brațele se agitau cu atâta bucurie încât și cei mai șovăitori se închinară din toată inima. Și, fără
alt semn, îngenuncheară, imitați de norod în valuri uriașe.
Principele cătă ascuțit peste marea de frunți plecate, spre oștenii ce încremeniseră în posturile lor, și
zâmbi, în sfârșit liniștit. Putea merge acum cu alai la biserica domnească Sf. Nicolae de lângă palat, pentru
slujba de încoronare. Și astfel, în Brumar Anul Domnului 1476, fu uns cu sfântul mir și încoronat ca
domnitor Vlad voievod, al treilea domn din spița Basarabilor care purta acest nume. Era, deasemeni, a treia
sa încoronare; de astă dată coroana de aur în cinci colțuri, simbol al autocrației și independenței țării, ședea
pe un cap de bărbat matur și chibzuit, iar buzduganul domnesc era strâns de o mână puternică, de oștean
vestit în toată lumea. Fusese ales domn într-un an de răscruce pentru soarta viitoare a Balcanilor și
creștinătății; lângă el erau doi domni prieteni, boierii cei mai de seamă din trei țări, fețele bisericești și
cincizeci de mii de oșteni. Se vesteau noi vremuri pentru Muntenia!
În clipa când Vodă se arătă supușilor săi întru toată fala sa, în rândurile norodului înghesuit pe străzile
din jur izbucniră urale. Ștefan vodă și Ștefan Bathory erau și ei pe treptele bisericii, și atunci se petrecu un
fapt neașteptat, niciodată întâmplat: se auziră murmure, apoi un vuiet, care răbufni ca o singură voce uriașă:
Muntenia să se înfrățească pe veci cu Moldova; să se sfârșească războaiele absurde dintre ele; cei doi domni
creștini să facă legământ sfânt că se vor ajuta întotdeauna, că vor fi frați, așa încât să nu mai aibă țara grija
turcilor.
Aceste vorbe le reluă boierimea cu glasuri tari, ducându-le în auzul lui Vlad vodă. Acesta dădu din cap:
sperase această clipă, iar acum, că ea venise, era pregătit s-o întâmpine. Șopti ceva celor doi domni ce-i
ședeau în laturi, apoi dădu porunci aprozilor, care se repeziră imediat asupra mulțimii, cerând liniște și luare-
aminte.
— Cinstiți boieri, oșteni, curteni și noroade, se auzi grav glasul domnitorului. Știm că grija voastră e
bine întemeiată, știm că ea pornește din nefericirea atâtor ani de războaie, în care țara și-a măcinat puterile
întru propria ei pagubă. Acum am venit în dreapta noastră moștenire nu pentru folosul nostru, ci pentru a
curma această stare de lucruri. Am urcat în scaunul Țării Românești pentru a slăbi chingile care o apasă,
pentru ca toți supușii noștri să trăiască în pace și liniște. Nu vrem război, dar nici nu ne temem să ne apărăm
ce e al nostru de drept. Avem prieteni de nădejde în măria sa Ștefan voievod, slăvitul nostru frate din
Moldova, și în măria sa Ștefan Bathory, și în alți slăviți domni și boieri prieteni, cu care se mândresc țările
lor. De aceea, vorbind noi și mai înainte despre acestea, ne legăm aici, în fața voastră, domnia mea și măria
sa Ștefan voievod al Moldovei, și măria sa Ștefan Bathory, să fim o singură țară și o singură voce, să fim
frați și să ne ajutăm întotdeauna. Așa să ne ajute Dumnezeu!
Fu adus în grabă din biserică un Evangheliar ortodox; episcopul catolic din abația franciscană a capitalei
aduse o Biblie catolică, și cei trei voievozi creștini jurară imediat, înconjurați de mitropolit, de episcopi și de
toți prelații prezenți, în timp ce vorbele răspicate ale domnului făcuseră să izbucnească un vulcan de aplauze.
În uralele mulțimii cei trei domni de îmbrățișară apoi cu putere. În această clipă mare și unică mulți
lăcrimară de bucurie, fără a se rușina de slăbiciunea lor, simțind cu toții că aceste ceasuri erau menite a
rămâne de-a pururi întipărite în inimile oamenilor. Niciodată până acum Moldova, Țara Românească și
Ardealul nu-și dăduseră mâna ca azi, făcând să fie parcă o singură țară și o singură voință.
După aceea veniră să se închine domnului delegații din orașe, juzi și pârcălabi, staroști, egumeni și alte
fețe monahale; domnul ascultă pe fiecare, primi daruri, dărui la rândul său, având o vorbă bună pentru toți.
Ceremonia complicată ținu până spre seară - zilele fiind scurte – așa încât, când Vodă se retrase la odăi
pentru a se pregăti de ospăț, pe ulițe se aprinseseră torțele; apoi începu ospățul pentru toți cei prezenți, atât în
palatul domnesc cât și pe ulițe și în piețe, la mese mari întinse. Bombardele detunau, cepurile butoaielor cu
vin pocneau, fripturile abureau pe tăvi și lăutarii cântau de zor, sporind larma.
Veselia se întindea în Târgoviște.

„Soției mele iubite Maria, cu urări de bine de la Ioan Vlad. Folosesc ștafeta măriei sale pentru Sibiu ca
să-ți trimit această carte. Nu-ți descriu campania, victoria și încoronarea: a făcut-o deja măria sa către
burgmeister și doamnă, în stilul său laconic. N-am nimic de adăugat la strălucirea ce a fost; nu-ți descriu
strălucirea ce este. Încercăm să construim o punte peste hău. Aici e frig, a început să ningă, e multă
alergătură iar mâine dimineață plec la București cu câteva steaguri. Mircea e sănătos și vesel, căci i-au venit
vești bune de acasă. Toți ai voștri sunt bine-sănătoși și au început să repare casele, deci bucură-te. Mi-e dor
de surâsul tău, de tot.
Scris în Târgoviște, Brumar 28.”
Maria răsuci îndelung între degete hârtia, cercetând scrisul cunoscut, altădată rotund și drept, acum
ascuțit de parcă spinteca cu jungherul. Era cea mai ciudată carte pe care i-o scrisese vreodată, și complet
lipsită de veselia caldă ce răzbătea întotdeauna printre rânduri. Cum să-l asculte și să se bucure, când îi scria
astfel?
— Vești proaste, domniță? se foi Mureș lângă ea, văzând-o că se încruntă. Maria se smulse din gânduri
și își rezemă tâmpla de privazul ferestrei, scrutând curtea palatului. De la plecarea lor la Brașov, la oastea lui
Bathory, se mutase cu doamna Elisabeta. Fusese porunca soțului ei. Căsuța de la Turnul Blănarilor rămăsese
pustie. Cele mai frumoase zile ale vieții ei le petrecuse acolo, dar Vlăduț socotise mai potrivit să fie lângă
doamnă și băieți până puteau veni cu toții, fără primejdie, la Târgoviște. Se împliniseră cinci săptămâni de
când părăsiseră Sibiul; totul mersese ca pe roate și măria sa împlinise toate nădejdile, învingând pe Laiotă,
alungându-i pe turci și încoronându-se domn, cu o forță pe care nimic n-ar fi dărâmat-o. Veștile erau
minunate și aruncaseră palatul din Sibiu într-o zarvă entuziastă. Pentru diseară doamna poruncise ospăț și
petrecere. După câte înțelegea Maria, și la Târgoviște erau ospețe, așa cum se cuvine la asemenea strălucită
adunare. Dar atunci?
— Domniță?
Maria îl privi. Ajunsese să-l prețuiască nespus pe Mureș, ale cărui sfaturi fuseseră întotdeauna judecate
și cuminți. Vlăduț îl lăsase aici, poruncindu-i să aibă grijă de ea. Boierul își împlinea fericit slujba, căci
Maria era singurul motiv care l-ar fi făcut să nu-și urmeze stăpânul chiar și fără voia acestuia. În plus de
asta, se ivise de curând alt motiv: Mureș se cam aprinsese după o copilă de boier, pribegită aici cu părinții ei,
o jupâniță cuminte pe nume Anca. Să-l vezi pe Mureș hotărât în această privință era mai interesant decât
scamatoriile pehlivanilor nemți din Piața Mare. Poate că exemplul stăpânului său îl va fi făcut să privească
altfel tagma femeiască, cine știe?
Drept răspuns la nerăbdarea boierului, Maria îi întinse scrisoarea.
— Citește.
Mureș o luă cu sfială. învățase cu destulă trudă arta scrisului, dar să-ți vâri chiar așa nasul în cărțile
altora... Citi cu încetineală, clipi, apoi ridică sprâncenele.
— Dacă măria sa scrie că i-e dor, atunci e mai mult. Nu se joacă.
— Nu vezi nimic ciudat? insistă Maria. Boierul săltă un umăr. Fata oftă: cum putea să știe Mureș felul
vechi în care îi scria ei Vlăduț? Dar avea dreptate, era mai mult decât dor.
— Are nevoie de mine, șopti ea, apoi se îndreptă: Fă bagajele, jupâne Mureș. Eu merg la doamnă să-mi
iau rămas bun.
— Ce, cum? tresări boierul. Unde mergem, măria ta?
— La Târgoviște.

— Măria ta, suntem îngrijorați de tratatul cu Brașovul. Nu mai e scala?

— Nu, jupâne Drăghici, am desființat-o.
— Dar chiar măria ta ai hotărât-o, acum douăzeci de ani, se frământă și vel vornic Dan. Brașovenii au
asupra noastră drept de depozit, de etapă și de târg, și de multe ori ne trezim că ne iau mărfurile la un sfert
de preț. Știi acest lucru, măria ta!
— Da, ei numesc asta „stapelrecht", adeveri calm domnitorul.
— Atunci ai înființat scala și le-am luat și noi mărfurile de aici, la prețul nostru. Și ei au început să ne
confiște carele și să ne tragă oamenii în țeapă, ca represalii pentru gestul nostru firesc de reciprocitate.
— Da, iar domnia mea le-a răspuns pe măsură, cu acordul vostru. Ce voiești, jupâne Dan, să reîncepem
vărsarea de sânge? E pace.
— Dar sărăcim, măria ta! se tângui Drăghici. Sărăcește țara!
Privirea lui Vodă îl măsură cu lenevie, de sus până jos.
— Nici n-au venit primii negustori brașoveni, poftiți de domnia mea, și ai început să te temi? Ai o mie
de boi îngrășați pentru Sebeș, iar oastea sultanului n-a văzut un bob din grâul domniei tale astă-vară. Care-i
necazul? le grăi apoi măria sa celorlalți. După războiul cu Moldova turcii nu se vor înghesui cu negustoriile
la Dunăre. Vă pare rău că avem libere căile de comerț cu Ardealul? Faceți comerț, domniile voastre! Fiecare
supus al nostru ar trebui să fie un meșteșugar, un producător și un negustor: numai așa vom fi puternici.
— Așa-i, măria ta, adeveri marele spătar Oprișa.
Câțiva îl fulgerară din ochi, dar nimeni nu contrazise evidența.
— Până nu-i pace deplină, nici un comerț nu va înflori, grăi Ghizdavăț.
— Avem pace, jupâne postelnic.
— Dar nu la Dunăre, de unde vin mărfurile subțiri și bănoase, interveni aprins Dragomir. Vodă făcu
semn binevoitor din mână.
— Când vom vedea negustorii împărăției că vin la noi, vom face pace și la Dunăre. Nu vă îndoiți de
aceasta, boieri dumneavoastră: nici turcilor nu le convine să piardă căile de comerț ale Ardealului.
— Ca dovadă că le vor la ei cu forța, bombăni Oprișa, plin de resentimente și cinism. Era genul de
observație care-i scotea din sărite pe unii și-i umplea de satisfacție pe alții. Vodă începu să râdă și îi slobozi
pe sfetnici cu un gest domol, privindu-i apoi cum se ridică în foșnet de straie. Alunecător și înșelător se
terminase și Sfatul de azi. Sfetnicii se închinară înainte de a ieși: Dan, apoi ginerele său Ghizdavăț, Drăghici,
Dragomir și Neagoe al lui Borcea erau cei vechi, rămași din Sfaturile domnilor dinainte. Pe moment îi lăsase
în cinuri datorită relațiilor pe care le aveau. Mai rămăsese Oprișa, și apăruseră noi Stepan Turcul vel logofăt,
Cristian pârcălabul de Poienari, Gherghina - concesie făcută fratelui său vitreg, Vlad, cumnatul lui
Gherghina - și Dragomir Țacal. Nici unul dintre dânșii nu era nou venit și își cunoștea domnul. Schimbările
mai mari fuseseră la boierii de divan, unde o serie de moșnegi lăsaseră locul unor tineri harnici. Unii
pricepeau că cineva întocmise demult o listă întreagă. Cine era omul cu lista? Numele lui e primejdios de
rostit: înțelegerea dintre Vodă și fiul său - fostul comis Chiriac - e mai adâncă decât lasă ei să se vadă, și un
sfetnic isteț va evita să se plângă la acest fiu de eventualele rele ale tatălui. Ce naște din pisică șoareci
mănâncă; și-au mai amintit de unele vorbe ale comisului și de mustrările lui către sfetnicii celor doi domni
dinainte, și au înțeles cât de aproape a căzut așchia de trunchi. Poate că Mihnea, fiind mai copil, va pleca
mai lesne urechea la sfaturile înțelepte ale boierilor mai bătrâni, ducându-le spre părintele lui; merită
încercat, dacă lucrurile merg prost. Deocamdată Vodă pare blând și mieros; chiar dacă închide gura
sfetnicilor săi, o face zâmbind, nu amenințând cu țeapa, ca în trecuta domnie. Anii au trecut și peste, el ca
peste toți ceilalți...
Oprit la un semn al domnului, vel logofăt Stepan i se alătură.
— Vreo veste de la fiul nostru, jupâne Stepan?
— E tot în raiaua Giurgiu, stăpâne. Laiotă se agită să strângă oaste, dar și turcii sunt zdruncinați. Un atac
acum, zice Vlăduț vodă, i-ar da peste cap . Ai vorbit cu Báthory azi, doamne? îi venise olăcar, parcă...
— Da, scrâșni Vodă, l-a venit poruncă să se întoarcă la Bălgrad.
Marele logofăt își stăpâni o sudalmă.
— Ce pretext a mai găsit regele de astă dată?
— Se pare că Aii beg Mihaloglu se mișcă cu oaste spre Belgradul sârbesc, așa că Báthory va ridica
tabăra chiar de mâine. Cheamă-I înapoi pe Vlăduț vodă. Să-l lase pe Buzea în raia și el să vină aici.
— Poate vom avea răgaz până la primăvară, măria ta, oftă Turcul.
Sprâncenele domnului se uniră a neîncredere în asemenea posibilitate. Furtuna era aproape, în Sfatul de
azi făcându-și auzite primele tunete. Boierii săi vorbeau de pace la Dunăre când aveau oastea moldoveană și
ardeleană la nas; dar după aceea?!...
— Dă strigare în oastea lui Báthory, cine rămâne în oastea mea are aceeași leafă ca acolo, plus dobânda.
— Cu ce bani, stăpâne? Laiotă a luat vistieria cu el.
— Din averea mea. Báthory îmi cedează din mercenarii lui.
Logofătul se înclină, mulțumit că nu va trebui să se certe amarnic cu boierii vechi pentru a stoarce niște
bani. Vodă a fost chibzuit cu avuția sa, pe care nimeni nu știe unde o păstrează; poate Cristian să cunoască
ceva, dar din gura posacă a pârcălabului de Poienari nimic nu zboară aiurea.
— Încă ceva, jupâne Stepan, murmură măria sa. la cina deseară cu Dragomir al lui Manea și liniștește-l
cu scala. Cum pot eu s-o introduc iar, când mă sprijin pe sași? Dar sașii sunt lacomi și vor călca învoiala;
atunci nici eu n-o voi mai garanta. E așa greu de înțeles poziția mea?
— A fost doar un pretext de a deschide problema Dunării, măria ta.
— Știu. Dar să se ferească să insiste și să mă supere.
Marele logofăt zâmbi și se duse liniștit. Domnitorul rămase întunecat, cătând la ninsoarea bogată de
afară. Mâine era zi de sărbătoare dragă, Sf. Nicolae, patronul său. Pater Francesco deja se agită ca o găină cu
gâtul tăiat, temându-se pentru sufletul său. l-a retezat-o scurt: domnul țării trebuie să fie alături de supușii săi
la sărbători, pentru a-i ține lângă tron. Așadar, mâine își va sărbători patronul așa cum o făcuse întotdeauna,
domn sau nu; va împlini, totodată, cinci săptămâni de când oastea ardeleană îi e alături zi de zi, și zece zile
de la încoronare. Prea repede pleacă Báthory.
— Prea repede a plecat Bathory, măria ta!
Vlăduț se învârtea furios prin spătăria mare, spumegând. De când olăcarul îl găsise în smârcurile
înghețate de la Dunăre și-i adusese porunca lui Vodă, îl cuprinsese o mânie atât de puternică încât gonise
spre Târgoviște fără să-i pese de viscol, slujitori sau cai, fără somn și masă, și se năpustise direct la tabăra
ardeleană, acum pustie; de aici venise la palat, neras, mort de oboseală și aproape degerat, căzând ca o
furtună peste sfatul de taină al domnului, strâns în spătăria mare. Domnul, marele logofăt, marele spătar,
marele vornic Gherghina și pârcălabul de Poienari săriseră în picioare când arătarea înzăpezită smucise ușa,
năvălise fără respect înăuntru și izbucnise răgușit:
— Asta-i cea mai murdară lovitură pe care un blestemat de gură-mare o putea da. Ce-i cu șpanul, l-a
speriat ideea cuceririi Giurgiului? Ei, la naiba, dar hotărâsem asta de atâta vreme! Au dat înapoi ca o turmă
de lași nevolnici, când totul era mai ușor ca niciodată?
Domnul se așeză în jilț, surâzând o clipă în fața mâniei îndreptățite a năbădăiosului său fiu. Acesta se
înfipse dinaintea boierilor uluiți:
— De ani de zile pipăi raiaua cu mâinile astea două. Visez fiecare piatră și știu chipul fiecărui ticălos de
spahiu. Am propus cândva lui Laiotă luarea cetății - pe vremea când Ștefan vodă garanta pentru el - și ce-au
făcut sfetnicii lui? Au râs și închinat țara! Ce face Bathory acum? S-a dus să-i țină regelui scara, să încalece
maiestatea sa pentru lupta cu turcii? Ce-i asta, un nou Șabaț?
— De ce nu te gândești la o nouă Srebenică?
Glasul liniștit al tatălui său îl dezmetici mai abitir ca o baie rece. Se mai domoli, trecându-și palma peste
obrazul țepos, apoi scrâșni:
— Prea repede a plecat Bathory, măria ta!
— Așa-i. Dar azi avem patru mii de lefegii buni, cu care vom rezista. Stai jos, lângă sobă, și bea un pocal
cu vin fiert. Vino-ți în fire.
Nu era un îndemn, ci o poruncă. Trebui să-și înfrângă neastâmpărul; se lăsă pe laviță și primi din mâna
gazdei - vel spătar Oprișa - o cană aburindă. O deșertă dintr-o suflare și-și descopcie straiul înțepenit.
— Raportul, domnule, ceru sec Vodă.
— Laiotă îi are pe Cazan, armașul Savu și câțiva curteni. Skender beg nu are deocamdată destui oșteni
cu care să-l ajute, căci a trimis vreo zece mii la Sofia, ajutor pentru Serefaga beg și Niș. Sunt așteptați peste
trei săptămâni zece mii de ieniceri din Dârstor, ajutor pentru Dănesc. Sunt hotărâți să-l sprijine, căci venirea
în scaun a măriei tale i-a speriat de moarte. Am trimis iscoade la Nicopole, Sofia și Ruse. În București toate
sunt bune și oamenii așteaptă Crăciunul.
— Prin urmare avem răgaz două-trei săptămâni, înțelese vel logofăt. Poate ar fi bine să mutăm curtea la
București, doamne.
— Nu imediat. Unii ar fi prea mult timp prea aproape de raia. Spre Crăciun vom merge acolo pentru
sărbători.
— Și moldovenii?
— Ei măcar au rămas alături de noi, murmură Vodă. Voi discuta seara asta cu Ștefan vodă ce cale
urmăm. Fiule, cum sunt drumurile...
Se opri văzând că fiul său dormea deja, prăvălit pe laviță. Puteai tăia lemne pe el. Principele clătină
fruntea, înduioșat.
— Ai un flăcău de fier, măria ta, zâmbi Oprișa. Dumnezeu să-l țină!
Domnul mângâie obrazul feciorului; Vlăduț tresări, amețit:
— Cum?... Am adormit, iartă-mă...
— Mergi la culcare, băiete, ne vedem mâine.
— Ștefan vodă, măria ta...
— Mâine, se încruntă Vodă, și fiul său trebui să se supună și să iasă, cam clătinat, dar altminteri treaz.
Cel dintâi om pe care-l văzu în fața odăilor sale fu Mureș, fălos ca un păun, și somnul tânărului sări pe loc.
— S-a întâmplat ceva la Sibiu? Când ai venit?
— Aseară, măria ta. Doamna a trimis măriei sale Vodă o carte...
— Și Maria?
— Domnița Maria ți-a trimis și ea un copil de casă, poruncindu-i să nu se dezlipească de măria ta. îți mai
trimite o carte, dar copilul de casă nu ți-o va da decât anume în palmă; te așteaptă la starostele Anghel.
— De ce la staroste și nu aici?
— Știu eu ce treburi de croitorie i-a poruncit domnița? mormăi boierul. Eu nu discut poruncile stăpânilor
mei, măria ta.
— Zău? De când asta? se miră Vlăduț, clipind de osteneală. Sibiul ți-a schimbat obiceiurile cele bune?
Mureș se îndreptă demn, de parcă n-ar fi auzit nimic.
— Fie, oftă tânărul, resemnat. Mâine adu-l pe băiat încoace.
— Azi, măria ta. Acum. Mi s-a poruncit grabă mare și grijă.
Tânărul căscă, toropit de somn, dar se mișcă spre ieșirea din palat. După câțiva pași se ciocni de cineva,
un boier între două vârste care părea să aștepte pe coridor. Apoi îl recunoscu și-i răspunse la salut:
— Jupâne Hristea! Ce faci aici?
— Îl aștept pe vel comis, măria ta, avem de făcut o cercetare la Târgșor, la ceairuri. Ai nevoie de mine?
— Nu, jupâne Hristea, mergeți sănătoși la slujba domniilor voastre.
Boierul se înclină în urma lui, cătând printre gene la Mureș. Se pare că fostul slujitor al comisului
Chiriac se bucură de încrederea neclintită a coconului Vlăduț de azi. Vlăduț vodă se vede rar și numai cu
oștenii lui corbeni după el. Tiranul îl freacă aspru, așa cum îi freacă pe toți; dar asta nu trebuie să înșele pe
nimeni, căci tiranul are în el un stâlp de sprijin serios. Lupanul va deveni la fel de viclean și primejdios ca
lupul cel bătrân. Vânătoarea lui Laiotă va fi minunat de frumoasă...
Dând colțul coridorului, Vlăduț se încruntă o clipă: comisul al treilea Hristea nu-i plăcea deloc. Fugise
de sub Laiotă la Sibiu, era supus, bun oștean și harnic, dar tot nu-l plăcea. Nimic nou, nu-i plăceau jumătate
din curtenii munteni. Pășind în curte, deja îl uitase...
Sus, la etaj, domnitorul se desprinse de fereastră. Numărase minutele până ce coconul său avea să apară
în curtea palatului. Nu avusese mult de numărat. Știa și încotro mergea așa, poticnit printre nămeți. Se
întoarse către sfatul de taină, destul de gânditor.
— Ștefan vodă nu poate sta prea mult alături de noi. Deja l-au chemat olăcari în două rânduri. Situația
lui e grea și e nevoie de măria sa la Suceava, deci curând vom sta singuri. îmi surâde atacarea Giurgiului, dar
nu ne putem bizui decât pe lefegii, căci cetele boierilor sunt nesigure iar oastea mare n-o pot ridica oricum.
Ce zic breslele?
Marele spătar Oprișa socoti ceva în minte.
— Pot strânge pedestrime destulă din orașele măriei tale, iar proviant pot strânge pentru cel mult două
săptămâni. Bombarde avem, dar cam vechi. Marele comis pleacă la ceairuri, așa că în trei zile vom ști câți
cai avem.
— Arme pentru pedestrime sunt: sulițe, scuturi și chivere, zise și Gherghina. Ieri am descoperit un
hambar al domniei despre care vătaful zicea că-i gol, dar care gemea de grâne. L-am pedepsit pe om; cred că
nu-i singurul hambar plin, și am trimis să se cerceteze.
— Din Merișani și Arefu pot strânge un steag de călărime, măria ta, grăi pârcălabul de Poienari. Mai am
prieteni acolo...
„Prieteni”, gândi cu amărăciune domnul. „Fericiți cei ce au prieteni. Fericiți cei ce au timp!” Dădu scurt
din cap:
— Bine, cinstiți boieri; aveți grijă să nu se tărăgăneze lucrurile. Ne vedem la cină, cu Ștefan voievod și
boierii săi. Jupâne Stepan, dimineață fiul nostru să se prezinte la spătăria mică pentru porunci.

Căsuța starostelui era destul de departe de palatul domnesc; Vlăduț fusese ades aici, mânat de treburi.
Cunoștea cele trei odăi din față, cu cerdac, și atelierul din spate, unde meșterul și ucenicii săi lucrau pentru
curtea domnească. Gospodăria starostelui era bogată, cu mulți ucenici; nu fusese deajuns, totuși, pentru a-l
apăra cândva de abuzurile spătarului Savu. Amintirile îl tulburară, Vlăduț trebuind să-l privească pe Mureș
pentru a se încredința că totul se petrecuse aievea. Pipăi din obișnuință cu cotul mânerul săbiei de Damasc.
— Locurile sunt verificate de mine și sigure, măria ta.
— Dacă vreun târgoveț ar vrea să ne arunce un ghiveci cu flori în cap, nu văd ce l-ar opri, îl zgândări
Vlăduț.
— Nimic, în afara faimei de care te bucuri aici, l-ai apărat cu fapta și vorba, măria ta; sunt oameni croiți
dintr-o bucată și nu uită asta.
Ajungeau în curtea starostelui, curios de pustie; abia apoi tânărul observă străjerii domnești aciuiți în
umbra cerdacului. Seara cădea cu repeziciune, în miros de focuri la vetre și nechezatul cailor însetați. Când
intră în tindă, pe Vlăduț îl întâmpină mireasmă binecuvântată de pâine caldă și o siluetă se mișcă în
semiîntuneric. Purta o tavă grea.
— Bine ai venit, măria ta, rosti un glas dulce. Dorești să guști colac proaspăt?
Brusc, uită să mai respire. Tulburarea de mai înainte se risipi într-o mare aurie de bucurie simplă și
neprihănită. Făcu un pas: tavă și colaci alunecară pe laviță, iar silueta era acum învârtită prin aer și strânsă la
piept de un bărbat obosit și murdar, dar tot atât de fericit ca un copil ce primește un dar de Crăciun.
— Maria!...
— Eu sunt, murmură ea în cele din urmă, pipăindu-i obrazul. Ce s-a întâmplat, iubitule? Ești ostenit și ai
o barbă de sihastru. Ți-e foame? Dacă voiești, baia e gata și se va găsi un brici pentru țepii aceștia de urs, iar
odaia e caldă și așternuturile moi...
— Vorbești ca un înger, o sărută el. Când ai venit? Cine mai știe că ești aici? Starostele unde-i?
Credeam...
— Am sosit aseară în taină, iar jupânul Gheorghiță a socotit nimerită casa lui Anghel, care ne-a primit cu
toată inima și ne-a dăruit-o pe timpul cât vom sta aici.
— Ah, își aminti el, oștenii de afară... Măria sa știe că ai venit?
 — M-am închinat aseară la picioarele sale și l-am rugat să mă lase.
— Păi da, căci știa că stați bine la Sibiu. Și?
— Și s-a supărat că vă încurc aici și vă dau o bătaie de cap în plus, dar i-am arătat scrisoarea ta și i-am
explicat că ești foarte tulburat și trist, că treci printr-un moment greu și că locul unei soții este lângă soțul ei
nu doar la bine, ci și la rău. L-am rugat să mă înțeleagă și am promis că nu mă voi mișca din casă, ori de
oriunde va hotărî măria sa că e bine, numai să mă lase să te văd și să-ți vorbesc.
— Și?
— Ești aici, nu-i așa? zâmbi ea. S-a supărat și... și...
— Și?
— Hm, a pomenit ceva despre copii nebuni și de perii albi ai măriei sale, și a mai zis ceva despre felul
cum un soț trebuie să-și stăpânească familia... hm, iar eu am înțeles de aici că mi-a iertat fapta pripită și i-am
pupat dreapta...
O depărtă de el s-o privească mai bine.
— Domniță, ai ajuns cumva să întorci pe degete un anume bărbat pe care-l iubesc și-l respect? Chiar
dacă nu se amestecă între noi, măria sa rămâne stăpânul.
— Știu, iubitule, de aceea am și făcut primul drum la măria sa. Dacă nu mă voia, mă întorceam imediat
la Sibiu; dar așa, poruncește-mi!
Vlăduț își frecă ostenit fruntea cu palma. Ea îl privi răbdătoare.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu? Ce te-a tulburat?
Tânărul îi luă domol obrajii în palme și o sărută ușor, cu grijă.
— Eram trist și furios când ți-am scris, iar azi sunt îngrijorat, căci una am sperat și alta s-a întâmplat.
Suntem înconjurați de ură, nepăsare și neînțelegere, ascunse sub zâmbete false. În puțini oameni pot avea
deocamdată încredere. S-ar cuveni să te mustru pentru imprudență și să te trimit îndărăt, la adăpost; dar sunt
atât de bucuros că te văd, Maria, și așa de bine mi-ai ghicit gândul, încât nu mă pot supăra pe tine: ar
însemna că mă supăr pe mine că te vreau aici, și asta n-o fac. Rămâi aici, în brațele mele, și restul lumii să
facă ce-o pofti!...
Câteva clipe lungi rămaseră îmbrățișați, ascultându-și bătăile inimii. Apoi el se mișcă, murmurând pe alt
ton:
— Și ce poruncă dăduseși copilului de casă?
— Ce copil? Ah! râse ea. Da, să nu se dezlipească de măria ta.
— Și aveai o scrisoare anume pentru palma mea?
Maria îi sărută moale podul palmei. El chicoti, fermecat de gestul ei.
— Atunci, copile, dacă te dezlipești cumva de mine vei călca porunca și vei fi pedepsit. Așa că urmează-
mă, vreau să fac baie.
— Poftim? se opri Maria. Adică...
— Nevastă, vino să mă speli pe spate, făcu el voios. Și ai grijă de mine să n-adorm în apă: sunt atât de
ostenit că aș adormi și pe o grămadă de arici...
Maria se ținu de cuvânt și nu-l slăbi nici o clipă, nici când el se prăvăli în pat, închizând ochii înainte de
a atinge perinile. Îi urmări cu tandrețe trăsăturile aspre ale chipului, destins în somn, dar pecetluit, nu se știe
cum, de o concentrare ciudată. Și în alte dăți, când el încă nu se trezise, îi cercetase obrazul luminat de cele
dintâi raze ale soarelui, genele lungi și negre, pletele întunecate, și o încercase întodeauna un fior de duioșie.
Acum se adăuga o strângere de inimă, căci putea înțelege că, într-adevăr, situația nu era strălucită și ei aveau
de muncit din greu. Abia în ultimul sfert de ceas el redevenise vechiul Vlăduț, cel vesel și glumeț, iar acum
dormea ca un prunc. Maria și-o închipui pe acea jupâniță Bucura - mama lui, despre care nu se prea vorbea -
ținându-l pe el, copil, în brațe. Își dori cu putere să-i poarte rodul în pântece. Să fie un băiețel brunet și vioi
ca tatăl lui; apoi o fetiță, și alt băiat. Copiii să se iubească, nu să se certe și să se ucidă între ei pentru
domnie. Se jură în sine că nu va îngădui niciodată copiilor ei să se dușmănească.
Vlăduț mormăi prin somn și căută ceva; îi găsi mâna, o strânse și deschise ochii.
— Credeam că am visat, șopti el. Vino!
O trase în brațele lui și adormi la loc. Maria se ghemui fericită lângă el; lăsându-se învinsă de oboseala
călătoriei și de greutatea plăcută a brațului lui peste ea, adormi curând.
Abia spre ziuă deschise pleoapele, când brațul lui se mișcă ușor, mângâind-o cu gingășie, trezind-o
încetișor și dulce, înlocuind apoi degetele cu buze doritoare și insistente. Ea îl înconjură cu brațe moi și
calde, și neastâmpărate.
— Așadar nu visez? murmură el în întuneric când ea se lipi de pieptul lui. Întrebarea o făcu să surâdă. Îi
trase capul spre gura ei.
— Nu visezi deloc, iubitule. Ori, visăm amândoi...
Vlăduț o sărută lung, și iar, tot mai aprins.
— Chiar dacă visăm, e un vis tare plăcut, zău!
Era treaz de-a binelea.

Sosit la palat și îndrumat la spătăria mică, Vlăduț își găsi domnul dictând porunci grămăticilor; unul
dintre ei, anume Barbu Craiovescu, săltă privirea din hârtii pentru a-și saluta o clipă prietenul și stăpânul,
înainte de a continua scrisul.
— ”... Așadar, de cum veți primi porunca noastră, căpitanii să cerceteze imediat cele aflătoare sub mâna
lor: numărul și felul armelor, al cailor și oștenilor, casele, ceairurile și hambarele. Să pregătească un om din
trei și să ajungă la București a doua zi după Crăciun, cu situația și cu oștenii gata de luptă. Altfel să nu
faceți.
Dat în Târgoviște, Undrea 12 zile.”
Scârțâitul penelor pe hârtie încetă. Voievodul cumpăni ceva, cu ochii la coconul său. Ciocăni ușurel cu
unghiile pe tăblia mesei aurite din cabinet, apoi cătă peste capetele grămăticilor, care șnuruiau hârtiile. După
ce ultima pecete fu apăsată în ceara roșie, Vodă puse iar pecetea la brâu și adăugă:
— Jupâne Barbu, ocupă-te domnia ta să plece acolo unde trebuie.
Olteanul se înclină și porni îndată spre odaia ștafetelor; diecii își luară și ei uneltele, lăsând singuri pe
măriile lor. Domnul se încruntă o clipă la fiul său.
— Se pare că soția domniei tale avea dreptate să vină: ai alți ochi azi, față de acum trei săptămâni. Dar n-
o poți lua tot timpul cu tine, băiete. Nu te poate apăra tot timpul de năluci. învață să le învingi singur.
Chipul tânărului se înălbi, dar nu spuse nimic. Vodă insistă:
— Mi s-a spus că ai făcut o vizită la Tânganu a doua zi de cum am luat Bucureștii. Te-ai plecat la
mormântul Radului voievod?
— Da, măria ta.
— Prea devreme te-ai muiat, domnule.
Mustrarea îi aduse înapoi sângele în obraji.
— Era uns al Domnului, măria ta. De doi ani ajunez în fiecare zi de luni și mă rog să fiu doar eu cel
pedepsit. N-au prea murit de moarte bună bărbații neamului nostru, nu?
— Așa-i, grăi repezit și aspru domnul. Dar au murit cu cinste, cu sabia în mână, ca niște oșteni viteji ce
au fost, iar urma lor se cunoaște și azi. Au întemeiat și au ridicat această țară a noastră, și orice greșeli ar fi
făcut, de voie sau de nevoie, li se poate ierta. Nu pot fi iertați cei ce distrug munca altora și cei care se vând
pe ei și își vând și țara pe treizeci de arginți. Nu te mai văicări; stai pe picioarele tale și luptă până la capăt.
— Întotdeauna am făcut asta, măria ta, grăi Vlăduț apăsat.
— Atunci fă-o în continuare! Mai ales acum, când suntem pândiți din toate părțile și trădarea mocnește
în toate colțurile. Nu mai ai vârsta lui Mihnea, mă aștept să înțelegi situația.
— O înțeleg prea bine, măria ta. Fără oaste suntem la mâna Dănescului Laiotă și a prietenilor lui din
Sfatul măriei tale. Te vor ataca pentru porunca de azi, pe motiv că slăbești garnizoanele și că lași târgurile
fără apărare. Vor crede că e o măsură disperată.
— Este o măsură disperată, de care avem nevoie ca de aer.
Vlăduț îl cercetă iute și umerii îi căzură, înțelegând.
— Ștefan vodă pleacă, șopti. Eh, Dumnezeu să-l apere și să-l ajute: are de ridicat o țară dintre ruine.
Rămânem singuri.
— Ne vom descurca și singuri, deși fără atacarea Giurgiului.
— Deocamdată, rânji Vlăduț. Ai încredere în boieri?
— Nu. Dar sunt domnul.
Răspunsul apăsat îl făcu pe Vlăduț să se încordeze. Chipul aspru al domnitorului părea tăiat în cremene
și privirea îi scăpăra de dârzenie. Nimic nu l-ar fi oprit din drum, iar în fața acestei hotărâri cei din jur nu
puteau decât să i se supună. Tânărul înghiți în sec.
— Când pleacă Ștefan vodă?
— Mâine dimineață. Nu poate zăbovi aici degeaba încă o lună, la-l pe Mihnea și-i stați măriei sale în jur
cu toată cinstea. Diseară ospătăm la curte cu toți boierii măriei sale. Mai am de vorbit și cu Șendrea.
„Iscoadele moldovene”, gândi Vlăduț, cam înciudat, căci ultimele săptămâni pierduse din vedere
mișcările hatmanului; cât despre Mircea, îl văzuse doar la încoronare, căci apoi plecase la București.
 — Înțelegerea e ca Șendrea să-ți șoptească la ureche doar măriei tale acele nume. Dorești să fie și
altcineva informat?
— Nu, dar doresc un loc liniștit, unde să putem vorbi nestingheriți.
— Știi că, atunci când dorești un colț tihnit și cald, îl găsești...
La Sibiu principele fusese adesea oaspete drag al căsuței de la Turnul Blănarilor. Vlăduț amânase cu
bună știință să se mute în palat, preferând cuibul curat și liniștit unde domnea Maria. Acum începea să facă
la fel aici, la Târgoviște. Deocamdată avea motiv să fie discret; dar, orice motiv ar fi pomenit el, cel real
sărea în ochii oricărui om care iubise măcar o dată. Voievodul dădu din cap .
— Diseară, după cină. Acum ia-l pe Mihnea și mergeți...

Întreagă acea zi fiii voievodului se învârtiră în jurul unchiului lor din Moldova, cu vorbe de duh,
politețuri și poftiri, după cuviință. Dacă plecarea lui Bathory făcuse pe mulți curteni să-l suduie cu năduf,
retragerea domnului Moldovei găsea pe aceiași curteni plini de înțelegere. Toți știau că Ștefan vodă nu
pleacă de aici la mai bine, ci la rău. Țara sa era dărâmată și pârjolită; oricât de pricepuți ar fi fost dregătorii
săi, era cu adevărat nevoie de prezența stăpânului lor între ei. Iată că sosise și clipa despărțirii de Vlad
voievod. La căderea serii începu ospățul cel mare, căruia doar Vlad vodă se pricepea să-i dea strălucirea
demnă de slava celor doi domni. Alaiurile lor se întreceau în vorbe mari și închinări de pocale; înșiși cei doi
domnitori arătau bine dispuși. Abia mai târziu, spre miezul nopții, după ce boierii munteni fură convinși că
puterea domnului lor a rămas nezdruncinată, ospățul se sfârși iar curtenii se împrăștiară; atunci un grup mic
de călăreți se topi în curtea unei anume case din oraș.
Nu se știe ce s-a discutat acolo: poate soarta Balcanilor, poate războaiele viitoare, poate înțelegeri de
negoț sau posesiune asupra Chiliei, poate altele. Sigur e că Ștefan vodă a hotărât ca două sute de moldoveni
să alcătuiască strajă personală domnului muntean, căpetenie fiindu-le vornicul Toader. S-a mai hotărât
ajutarea Munteniei cu oaste peste trei săptămâni; și, în orice caz, s-au băut în tăcere câteva pocale cu vinul
preferat al gazdei, rubiniul de Târnave: fără detunături de bombarde, fără gesturi largi și vorbe strălucite. La
plecare s-au îmbrățișat cu toată căldura și și-au promis ajutor, prietenie și adăpost la nevoie, ceea ce face cât
o mie de discursuri la un loc.
A doua zi cei două sute de oșteni își luară slujba în primire. Vornicul Toader jură pe Evanghelie că
nimeni nu va trece de el pentru a-i face rău domnului Vlad vodă, câtă vreme el e în viață.
Ștefan vodă plecă la Suceava cu toți oștenii săi.
Vlad vodă rămase la Târgoviște.

Decembrie 20, în Sfat, jupânul Dragomir dădu glas îngrijorării boierilor față de steagurile care se
strângeau la București sau cele trimise la hotarul raialei Giurgiu. Are Vodă vești, și ce vești?
După hărțuieli mărunte între Vodă și Sfat, acum venise clipa decisivă. Erau de față toți sfetnicii, aprozi,
dieci, mitropolitul țării, fiii domnului și căpitanul străjii cu oamenii lui, când fu pusă întrebarea. Vodă se
aplecă în jilț.
— Paza bună trece primejdia rea, jupâne vel comis. Laiotă e acolo.
De ce nu ni s-a cerut părerea înainte de a fi trimisă oaste la hotar? Muntenia e slăbită de anii de războaie,
jafuri și silnicii, și nu poate susține alte lupte. Steaguri strânse înseamnă cheltuieli în plus. Vistieria e goală,
pe când lefegiii s-au înmulțit. Cine-i plătește? De unde dobânzi? Țara e săracă...
Privirea înghețată a domnitorului îi străpunse ca un fulger.
— Mă uit la domniile voastre, jupâni boieri, și mi se pare că n-aud bine. Vorbiți de jafuri și silnicii? E
țara săracă? Cui vă plângeți, când eu v-am lăsat acum paisprezece ani o țară bogată, fără jafuri și silnicii!
Aveam garnizoane în Dobrogea și Severin, Județul de Baltă nu văzuse picior turcesc, negoțurile înfloreau și
oamenii lucrau în liniște, plătind dările cuvenite. De ce a ajuns țara săracă, jupâne Dragomir? Cine a comis
acele jafuri și silnicii? Au fost pedepsiți vinovății, așa cum era datoria domniilor voastre? Ați uitat de lege și
de Dumnezeu?
Nu răspunse nimeni, căci nu era nimic de răspuns. Domnul cătă pe rând la ei, până începură să se foiască
și să asude.
— Am pus câteva întrebări, boieri dumneavoastră, continuă într-un târziu Vodă. Eu știu răspunsul; dar
voi? Hai, jupâne Dragomir, doar mi-ai fost sfetnic bun cândva: ce-ați făcut cu țara mea în lipsa mea?
Vel comis se ridică iar, cu gâtlejul uscat brusc. Fu totuși cinstit:
— Atrebuit să ne supunem împăratului turcesc. Era mai tare.
— Fiindcă l-ați lăsat să vă mâne ca pe oi împotriva fraților voștri creștini. V-ați plecat frunțile înaintea
Antihristului. Ați mințit și nu v-ați făcut datoria față de Dumnezeu. Ați uitat de lege.
Nu erau acuzații, ci constatări, dar glasul domnului era atât de pătrunzător încât se înfiorară cu toții. Mai
colțos, Drăghici vorbi iute:
— A trebuit să respectăm un tratat cu Poarta, măria ta. Recunoaștem și slăvim înfăptuirile măriei tale,
dar să nu uităm că ele au fost posibile tocmai fiindcă aveam pace cu Poarta. Ce rost au războaiele? Am voit
să fim independenți, dar care a fost prețul, măria ta? Pierderi în oameni, animale și materiale, o țară arsă,
sate distruse! Ce-i azi în Moldova, a fost atunci la noi. Merită? Eu zic că nu, măria ta!
Părea o cutezanță, dar sfetnicul nu era singur și Vodă știa. De lângă marele logofăt Vlăduț ridică
privirea, scăpărând parcă scântei:
— Exemplul e bun, jupâne Drăghici, dar nu uita că și domnia ta, și alții ați dat sultanului o mână de
ajutor ca să pârjolească Moldova, pe care azi o plângi. Măcar în fața celor care au fost la Valea Albă, abține-
te!
Boierul își mușcă buzele. Îi sări în ajutor marele vornic Dan.
— Cunoaștem cu toții faptele de arme ale măriei tale și te admirăm...
— Nu mă îndoiesc, zâmbi plăcut Vlăduț. Nu avem nimic nou de aflat unii despre ceilalți, nu-i așa?
Spune-ne, dacă a fost pace cu Poarta - un lucru bun, într-adevăr - țara a dus-o mai bine? Capitulațiile despre
care vorbim acum ne-au apărat de jafurile pașei de Nicopole în Balta Mamina, sau de monopolul turcesc în
depozitele Brăilei, sau de viclenia lui Skender beg, care n-a respectat nici o semnătură? Ne-a ferit de
garnizoană turcească la Târgoviște și București în două rânduri? Ce idee nemaipomenită: să slăbești oastea
munteană ca să aduci oaste păgână în loc! De la asemenea garnizoană la raia e doar un pas, jupâne Dan: cum
s-ar fi numit, raiaua Bucureștilor? O fi sunând frumos pentru urechile domniei tale; dar ca să fii măcar pașă
peste o raia, jupâne Dan, va trebui să te taie hogea împrejur. Cine știe, poate ai noroc și ajungi chiar mare
vizir. Gândește-te ce harem ai avea, muieri pe alese...
În jur se auziră chicoteli. Sfetnicul, om bătrân azi, dar vestit chefliu și muieratic în tinerețe, se roși ca
racul fiert.
— Îți bați joc de mine, măria ta?
— Voiam doar să-ți prezint avantajele cinului de mare vizir...
— Vlad!
Glasul aspru al domnului puse capăt diferendului, spre satisfacția sfetnicului. Vlăduț tăcu; marele vornic
se înclină spre Vodă:
— Mulțumesc, măria ta.
— De ce? înălță domnul sprânceana. Pentru că am ascultat liniștit cum tratatul cu Poarta a fost încălcat
de turci fără ca domniile voastre să ripostați? Pentru că ați amestecat păgânii în disputele dintre voi? Pentru
că i-ați lăsat să-și pună oștenii în garnizoanele noastre? Ai dreptate, jupâne Dan: trebuie să-mi mulțumești,
căci v-am iertat creștinește, la urcarea domniei mele în scaun, toate aceste greșeli și altele. Dar n-am uitat,
jupâne Dan. Aștept de la domniile voastre să vă puneți hărnicia și inteligența în slujba Țării Românești și a
domniei mele, care-i sunt slujitor credincios.
Plecară cu toții capetele. Aflat lângă Vlăduț, cotul mezinului său îl atinse. Ferit de cei din jur, Vlăduț îi
făcu cu ochiul. Mihnea rânji: chiar și el pricepea că marele vornic fusese redus la tăcere pentru mult timp,
ceea ce era un câștig. Dar dacă Dan avea să tacă, alții vor vorbi.
— Măria ta, oftă Neagoe, inima noastră stă alături de țara noastră. Nu putem să nu fim îngrijorați de
toate aceste steaguri strânse, care lasă descoperite orașele...
— Uiți de Laiotă, spuse marele logofăt.
— Să nu ne mai ascundem după degete, sări furios Dragomir. Laiotă se zbate pentru ajutor turcesc.
înțeleg prevederea măriei tale, care dorești să lupți; dar puterea țării suntem noi, boierii, noi și săbiile
noastre. Noi ținem țara. O luptă cu Laiotă înseamnă azi război cu turcii, și pentru această luptă nu suntem
pregătiți. De ce să folosim sabia când putem folosi mintea? îi tăiem spatele lui Basarab vodă.
— Cum? grăi calm principele.
— Recunoaștem capitulațiile și negociem pacea cu Poarta. E singura cale. Atunci vom avea pace și ne
vom vedea de munca noastră.
Cuvintele fuseseră spuse. Marele logofăt miji pleoapele.
— Ce spui sună a fugă, jupâne Dragomir.
— Fugă?!
— Fuga de răspundere, fuga de ochii copiilor tăi. Suntem mai tari ca niciodată și e timpul să rezistăm, nu
să fugim. Nu să ne plecăm.
 Se stârni zarvă. Sfetnicii se împărțiră imediat în două tabere, și numai prezența domnului îi opri de la
vorbe grele. Ghizdavăț pomeni ceva de fierbințelile tinerești ale celor dornici de război.
— Noi vom fi primii loviți de mânia sultanului, rosti el aprins. Se cade să-l îmbunăm, nu să-l stârnim.
— Cum, dându-i cheile Târgoviștei pe tipsie de aur? se ridică Cristian pârcălabul. Sultanul trebuie
amânat până ne va fi bine, mai ales că e zdruncinat de luptele din Moldova.
— Și cum îl amânăm, când el aici se uită? Măria sa Vodă ce crede? întrebat direct, sau mai degrabă luat
la rost, Vodă se întunecă.
— Vă vom spune la sfârșit părerea noastră.
Măria sa poate dorește o explicare mai amănunțită a situației? Una se vede din Buda și alta de aici, după
paisprezece ani.
— Cum adică? se ridică marele logofăt. Abia s-au încheiat tratatele cu aliații noștri și noi vrem să le
încălcăm mai înainte de a le aplica? Ce, sângele vărsat de moldoveni și ardeleni pentru noi să prețuiască atât
de puțin? Doar e aici și căpitanul gărzii moldovenești, nici în fața lui nu vă feriți să vorbiți în gura mare de
trădarea stăpânului lui? Bravo!
— Aici nu e vorba de Moldova sau Ardeal, ci de Țara Românească...
Domnitorul se aplecă în jilț, stăpânit.
— Nu poate fi vorba de Țara Românească fără să fie vorba și de Ardeal sau Moldova. Dușmanul e unul
singur: turcii, și în fața lor trebuie să stăm uniți. Cu zavistia și ura vom urma soarta Balcanilor, care geme
sub turci. Toată viața am luptat cu păgânii, căci ei sunt cea mai mare primejdie a creștinătății. Un dinte le-a
smuls Iancu vodă, altul noi, iar acum s-a ridicat Ștefan vodă, un oștean al crucii pe care noi ne-am legat să-l
sprijinim cu toată puterea. Voim ca sub cerul țării noastre clopotele bisericilor să bată libere. Greșim, înalt
prea sfințite?
Luat din scurt, mitropolitul tresări. Știa că răspunsul lui va influența părerea acestor boieri ortodocși, al
căror domn, deși catolic, înțelegea să sprijine biserica strămoșească. Era la mijloc și avea de ales.
— Măria ta, Dumnezeu este unul, mare și atotputernic. Fericiți cei ce I se închină și-L slăvesc. Acesta e
pământ creștin de la începuturi, și cei ce luptă să-l păstreze neîntinat au viață veșnică și vor fi pomeniți în
ceata martirilor. Hotărârea pe care o vei lua nu poate fi altfel decât înțeleaptă, și te binecuvântăm.
Domnul plecă fruntea sub semnul sfânt al crucii; când privi însă la sfetnici, ochii îi scânteiau.
— De o lună îmi vorbiți de închinarea țării și de belșugul care ar pica din cer după aceea. Spuneți-vă,
deci, părerea: ne închinăm au ba?
— Ne închinăm, măria ta, oftă Dan vel vornic.
— Dragomir? întrebă domnul.
— Da.
— Ghizdavăț?
— Ba, zise surprinzător acesta, atrăgându-și câteva încruntări.
— Drăghici?
— Da.
— Neagoe?
— Ba, măria ta. Cu Dumnezeu înainte!
— Gherghina? Oprișa? Cristian? Țacal? Stepan?
— Ba, măria ta, răspunseră pe rând, liniștiți. După ce marele logofăt tăcu, domnitorul zvâcni în picioare.
Mijlociu de statură, dar părând deodată uriaș, îi țintui pe cei de față cu sticlirea verde a privirii sale de pasăre
de pradă, și grăi răspicat:
— Niciodată n-am plecat capul! Întotdeauna mi-am apărat țara și supușii. De acum încolo, cine va mai
vorbi de închinarea țării se va face vinovat de trădare și va fi tras în țeapă. Cât timp voi trăi, Țara
Românească nu se va închina Porții. Așa să se știe, boieri dumneavoastră!
Ai fi putut auzi căzând un ac, atât de mare fu efectul acestor vorbe. Mulți simțiră cutremur până în
străfundul ființei lor și li se muiară genunchii. Pe rând, încetișor, îngenuncheară cu toții, plecându-se
voievodului. Ultimul fu Dragomir; plecă fruntea, murmurând:
— Așa să fie, doamne. Dacă m-am împotrivit, am făcut-o crezând că este bine. Dar măria ta vezi mai
clar decât noi și nu mai am îndoieli.
Vodă părea să-i străpungă țeasta și să-i despice gândurile, fir cu fir. Abia când ultimul cap se plecă în
fața lui, se așeză în scaunul domnesc. Deasupra lui strălucea pe spătar, sculptat și aurit, vulturul Țării
Românești.
— Destul pentru azi, preacinstiți sfetnici, rosti, slobozindu-i cu un gest. Jupâne Dan, rămâi.
 Rămași în urmă, marele vornic și Vlăduț se apropiară de domn.
— Jupâne Dan, pornește mâine la București să supraveghez! adunarea steagurilor. Ajutor de nădejde îți
va fi fiul nostru, Vlad vodă; deasemeni măria sa îți poate arăta alcătuirea și învățătura călărimii turcești.
Ascultă-l cu atenție, căci e meșter. Vreau să aud că faceți treabă bună împreună...
Dacă până atunci nu pricepuse, marele vornic trebui să înțeleagă că asprimea domnului față de
exagerările coconului său nu-i decât de formă. Limba ascuțită a fostului comis nu dispăruse defel. Avea să-l
aibă alături, ochi ager al părintelui său, și nu-i rămânea altă cale decât supunerea.

— Ce părere ai, Mircea?

Moldoveanul era pământiu când deschise gura:
— Vodă a câștigat o luptă, nu și războiul. Când vorbea Dragomir, ori Dan, ori Drăghici, parcă-l auzeam
pe unchiul Isaia la Vaslui. Același calapod, frățioare. Nu te încrede în ei. Pe de altă parte...
Își strânse pumnii mari, năpădit de presimțiri. Cum Vlăduț aștepta, cătă întunecat la el.
— Vlad vodă a apucat pe un drum fără ieșire.
— Asta s-a întâmplat de când a urcat iar în scaun, Mircea. Toți am apucat pe același drum; chiar și tu. Fii
liniștit, n-am încredere în ei, și nici Vodă. Eu mâine plec, și cât lipsesc fii cu ochii în patru, te rog.
— Ha! pufni vornicul. De când sunt aici mi-a pierit pofta de mâncare, ce să mai zic de somn! Veghez,
Vlăduț, veghez ca o harpie! Nu știu cum rezistă Maria în încordarea asta. îți mulțumesc că o ții aici, nu în
nebunia de la palatul domnesc.
— Nu-i timpul s-o vâr în groapa leilor, frate. Și Vodă m-a aprobat.
— Ai grijă la București, Vlăduț!
— Și voi. Ne vedem de Crăciun.
— Mai vine și Crăciunul? se minună vornicul. Aleluia! Uitasem, zău!
Apoi își luă rămas bun de la ei și porni la slujbă, la palat. Vlăduț și Maria îl petrecură în cerdac, apoi se
întoarseră înfrigurați în casa mare. Ajunși lângă sobă Maria îl îmbrățișă, palidă.
— Iubitule, trebuie să pleci la București?
— Da, de ce?
Umărul ei săltă cu sfiiciune. Tânărul o dezmierdă pe obraji, băgând de seamă abia acum cearcănele ei.
Arăta vlăguită, și i se muie inima.
— Te-am hărțuit prea mult zilele astea, oftă el strângând-o la piept. Dacă n-a fost tata a fost Ștefan vodă
ori hatmanul, dacă n-a fost Voicu am ajuns eu târziu și m-ai așteptat... Fă bine, domniță, și odihnește-te cât
lipsesc eu. Mureș va sta aici, de pază.
— Știu, nu-i vorba de asta, dar...
— Ce-i, draga mea? Ce te frământă?
— Nu știu, Vlăduț, dar când aud că mergi la București parcă mi se strânge inima. Orașul acesta nu ți-a
fost cu priință, nu-i așa?
— Nu prea, conveni el surprins, apoi râse: Dar îl vei vedea și-l vei iubi, căci are o viață numai a lui.
Târgoviștea e mai mare și mai întărită, dar Bucureștii au alt aer și alți oameni, mai direcți și mai iuți din fire.
Și, în plus, datorează măriei sale mărimea lui de acum. De când Vodă, acum douăzeci de ani, și-a ridicat
curte în București, orașul a crescut de trei ori. Nu te neliniști, totul va fi bine.
Maria oftă ușurel, apoi înălță fruntea, cu un zâmbet.
— Merg cu tine?
— Nu acum, zise hotărât, dar o sărută imediat: Altădată, iubito, când vom isprăvi cu steagurile. Acum
rămâi aici și arată-mi cum știi să-ți iei rămas bun de la iubitul măriei tale...
— Vlăduț, eu...
Cu un surâs șiret el îi opri vorbele, sorbindu-i-le cu buze calde. Îi desfăcu părul și-și cufundă încetișor
degetele în spuma de mătase aurie, modelându-i cu voluptate mereu nouă curbele dulci ale trupului.
Gândurile ei se destrămară sub violența neașteptată a dorinței ce o cuprindea; se lipi de el, căutându-l cu
mâini iubitoare, și uită ce voise a-i spune...
Mult mai târziu, ghemuită în brațele lui în mijlocul așternutului răvășit, își aminti. Însă el dormea deja, și
ea se strânse mai bine lângă corpul lui tare și cald, fericită și somnoroasă.
Dimineața, când se trezi, Vlăduț plecase.
 Prin tot orașul cete de copii umblau cu colindul, ocolind nămeții și stârnind câinii. De astă dată dulăii
erau legați și gospodarii împărțeau cu dărnicie mere, covrigi și nuci. Câțiva copilandri se încumetaseră să
pătrundă în curtea mare a palatului domnesc; intrarea în pripă a cetei de călăreți îi făcu să se strângă laolaltă,
cam temători. Din fruntea oștenilor Vlăduț le zâmbi, înveselit deodată:
— Ce-i cu voi, copii? Hai, veniți încoace!
Strălucirea boierilor înarmați îi făcea sfioși, dar cântară subțirel:
„Bună, bună seara la Moș Ajun, Am venit să colindăm Un an bun să vă urăm...”
Nu aveau mere sau covrigi, dar le puseră câte un bănuț în palmă. Copiii plecară țopăind de bucurie și
înghiontindu-se prin troiene.
— Într-un ceas vor năvăli aici toți colindătorii din oraș, râse Dan.
— Nu-i nimic, primiți-i pe toți, grăi voios Vlăduț.
Voia bună îl părăsi de cum intră în palat: căpitanul Buzea îl aștepta pe coridor. Era o prezență
surprinzătoare pentru marele vornic, care-l știuse dispărut pe undeva, la Dunăre. Buzea se înclină în fața lor,
masiv și calm, așteptând să fie băgat în seamă de coconul domnesc. Vlăduț n-avea nevoie de altceva ca să-l
tragă deoparte, după ce își luase cu bunăvoință rămas bun de la marele vornic. Acesta îi privi printre gene
cum dispar amândoi în odăile coconului, semn al unei discuții tainice. Apoi marele vornic se urni spre casă,
nemulțumit. De când ajunseseră la București nu apucase să răsufle: de dimineața până seara Vlăduț vodă îl
mânase la treburi într-un ritm pe care nu-l mai cunoscuse. Bine, munciseră amândoi cot la cot și rezultatul se
vedea deja: câmpul Cotrocenilor era pregătit să primească steagurile, pătulele erau pline și grăunțele
apăruseră ca prin farmec, în căruțe vârfuite. Vlăduț vodă nu se cruțase, dar nu cruțase nici pe alții, neavând
înțelegere pentru oasele bătrâne ale nimănui. Era deajuns să ridice o sprânceană ironică pentru a le șfichiui
mândria de boieri. Trebuia să-i recunoască părțile bune; cât despre cele rele, Dumnezeu să ne păzească!
Dus pe gânduri, marele vornic aproape se împiedică de un cerșetor aflat în pragul porții sale. Omul
întinse o mână mare:
— Miluiește, boierule, un sărman fără foc în vatră...
Ceva în glasul cerșetorului îl făcu pe vornic să lungească gâtul. În lumina slabă a faclelor reflectate în
zăpadă îl recunoscu și tresări, cătând îngrijorat în jur. Gestul lui îl făcu pe sărman să rânjească.
— Nu mușc, boierule!
— Nu de mușcătura ta mă tem, jupâne Savu, spuse printre dinți marele vornic. Și scoate-ți hainele astea:
în domnia lui Vlad voievod bărbații în putere să muncească, nu să ceară de pomană...
— Aud că de vreo lună muncești ca un ocnaș; poate ți se cuvine altă răsplată, domnia ta, nu doar oasele
rupte. Ce crezi?
— Gură mare! scrâșni sfetnicul la zeflemeaua celuilalt.
— Iartă-mă, deveni mieros „cerșetorul”. Dacă te deranjez, plec...
Dar nu se mișcă din loc și nici boierul nu-l goni. Dădu din mână:
— Intră în casă. Poate găsesc ceva să te „miluiesc”...
Poarta se închise după ei. După primul colț un cap se iți, cercetând gardul marelui vornic. Așteptă un
ceas până când cerșetorul ieși, ferit și gârbovit, pentru a se lua după el; dar îl pierdu în încâlceala de ulițe
mărunte din josul Dâmboviței.

— Spune, jupâne Buzea.

— Turcii din Dârstor au pornit deja spre Giurgiu în ajutorul lui Laiotă. Jupânul Lixandru, pe care l-ai
trimis în Ruse, a izbutit să se așeze în coasta cetății ajutat de prietenii bulgari ai măriei tale. Mi-a cerut
porumbel călător și am venit încoace la hulubărie. Ne va anunța el când se va mișca Laiotă. O veste proastă
însă e că l-am pierdut pe Savu din vedere; se spune că a plecat la Adrianopol, după ajutor la prietenii lui
Basarab vodă, însă unul din slujitorii lui Cazan s-a scăpat cum că armașul ar fi trecut încoace de vreo
săptămână.
— E viclean, tartorul, oftă cu ciudă Vlăduț. O săptămână!
— Iscoadele domniei ce fac, măria ta? își vărsă Buzea năduful.
— Sunt slabi și puțini, iar hulubăriile domnești sunt raiul pisicilor, grăi Vlăduț. Jupân Stepan a fost deja
nevoit să spânzure câțiva inși, dar vor trece luni de zile până va putea face ordine cum trebuie.
— Timp! izbucni Buzea.
— Mda, șopti mohorât Vlăduț. Avem nevoie de timp ca de aer, și nu ni-l dă nimeni. Suntem nevoiți să-i
mânăm pe toți cu biciul de la spate. Dacă era pe voia marelui vornic, de exemplu, azi n-aveam nici măcar un
bordei de stuf ridicat pentru steaguri, care vin de mâine ca să fie gata de Sf. Ștefan. Tot mâine vine Vodă cu
toată oastea și curtenii disponibili. Unii boieri și-au găsit tocmai acum să-și învoiască oamenii pentru
sărbători, când săptămâna asta e hotărâtoare. Suntem puțini.
— Dar buni, măria ta.
— Puțini, căpitane, și trădarea plutește în aer. Mergi la mine acasă și ia doi porumbei pentru Lixandru.
Măcar să fim cu un pas înaintea lor.
Căpitanul se înclină să plece, dar nu-l răbdă firea să nu-i strecoare:
— Credeam că „acasă” pentru măria ta a devenit acest palat.
Vlăduț îl sfredeli cu privirea . Buzea cuteză să-l îmbrățișeze puternic.
— Ia-mi capul, măria ta, dacă te-am supărat, dar lasă gândurile negre. Nu ți se potrivesc. Te-ai schimbat
într-un fel care mă doare.
— De vreme ce mai am prieteni, pot fi mulțumit, nu-i așa? murmură tânărul blând. Mergi, frate, și fă-ți
treaba în raia. Domnul să vă apere!
— Și pe măriile voastre, stăpâne.
Îi pupă dreapta și ieși din odaie. În urma lui Vlăduț mai dădu câteva porunci, mai scrise câteva cărți
pentru dregătorii din județ, zorindu-i cu trimiterea fânului pentru tabără, apoi se vârî în pat.
La primele raze ale soarelui îl trezi o mângâiere ușoară pe ceafă. Lăsase poruncă să fie sculat, dar felul
cum îl trezea Damian... Se lăți pe tot patul când cineva începu să-i frământe ușurel umerii și spatele ostenit
de zilele de alergătură, și suspină satisfăcut: dacă ar fi fost pisică, ar fi început să toarcă.
— De ce știi întotdeauna ce-mi trebuie, domniță? se răsuci el apoi, zâmbind cu gura până la urechi.
îmbujorată de ger și de bucurie, Maria se aplecă să-l sărute, învăluindu-l în mireasmă de pădure.
— Bună dimineața, măria ta. Primești colindători de la Târgoviște?
— Cel puțin pe unul îl voi primi întotdeauna, râse el. Cum de-ai venit?
— Măria sa domnul a socotit că locul meu e în strana domnească, la slujba Nașterii Domnului, așa că a
grăbit venirea: suntem pe drum de la patru dimineața, iar măria sa s-a dus direct în tabără.
— La Cotroceni? sări el în sus. Și eu nu sunt acolo, să-l întâmpin!...
Dezmeticit după un pas, se opri, cu pleoapele mijite.
— Vodă ți-a pomenit ziua de întoarcere la Târgoviște?
— După cum hotărăști tu, se încolăci ea în jurul lui. Dar a zis ceva de Sf. Ștefan, cum că ar trebui să plec
și că îmi va da strajă tare...
„Praf în ochii uneltitorilor”, gândi Vlăduț. Mâine curtenii vor vedea familia domnească la biserică și se
vor socoti în siguranță văzându-l pe Vodă liniștit; își vor îngădui să greșească. Dar noi nu vom greși...
O bătaie în ușă îl smulse din gânduri. Petre Duca intră grăbit; avea intrare deschisă la coconul domnesc,
dar rareori îl tulburase.
— Măria ta... Domniță... se înclină Petre.
— Cine? își subție Vlăduț buzele, știind ce-l aduce.
— Un cerșetor; a stat un ceas și l-am pierdut în mahalaua Puțului.
— Aha. Bine, Petrică: mâine, la biserică, atenție la cerșetori. Se aude că Savu e pe aici de câteva zile.
Pleoapele celuilalt se îngustară cu răutate.
— Șarpele, când îl doare capul, iese la drum. Fii liniștit, măria ta.
Surâsul Măriei pierise la vorbele lor; după ce Vlăduț îl petrecu pe Duca și se întoarse, își descoperi soția
scăpărând de mânie.
— Asta înseamnă că cineva își trădează deja domnul? Cum cutează?
Foarte serios, tânărul îi înălță bărbia spre el.
— Doamna mea, respirăm, ne mișcăm și trăim înconjurați de trădare, luda n-a fost nici primul, nici
ultimul iubitor de arginți. Din fericire, și credincioșii noștri sunt mulți. Doresc și îți poruncesc să-ți întărești
inima și să-ți stăpânești firea, căci o singură vorbă în plus poate strica totul. Fă-te că n-ai habar și împlinește-
ți treburile obișnuite, iar dacă afli ceva sau vrei să stai de vorbă cu cineva, sunt aici să te ascult. Poate îți va
fi greu, dar nimic nu-i ușor. Avem un drum de străbătut.
Maria îl privea cu respirația tăiată, dar își reveni în câteva clipe.
— Înțeleg că m-ați ocrotit până azi? E prima oară că îmi vorbești așa.
Soțul ei o mângâie în tăcere pe obraz. Ea pricepu; își lipi buzele de mâna lui, se înclină până la pământ,
apoi zâmbi curajoasă:
— Cred că am un palat de cercetat, măria ta. Poftești ceva anume pentru ospățul de mâine, după slujbă?
Am adus de la staroste mirodenii și tot felul de mărunțișuri trebuincioase la mâncăruri.
— Da, iubita mea, murmură el, fără a-și ascunde admirația. Poftesc pentru masa măriei sale cozonaci și
plăcinte făcute de aceste mânuțe de aur ale tale, și prezentate domnului nostru cu vorbe potrivite, dulci ca
făptura ta. Iar acum dă-mi voie să plec la muncă, iar tu rămâi cu postelnicul palatului și cu jupâneasa lui;
puteți merge la piață după cumpărături, și poate vei îndrăgi acest București de care ți-era frică...

Slujba Nașterii Mântuitorului, ținută la biserica de lângă palat, fu strălucită și cunoscu o mare de
credincioși creștini, veniți din tot orașul. Mulți dintre târgoveți erau cu muierile și pruncii, sporind
înghesuiala și zarva, ceea ce făcuse ca un steag de străjeri să fie desfășurat în jur, ținând ordinea. Toți
încercau să-i vadă măcar o clipă pe Vodă și pe sfetnicii cei mari, care ședeau în fața tuturor, aruncând luciri
de aurării și pietre scumpe. Jupânesele boierilor din oraș își arătau prietenelor cele mai bune straie, ca pentru
o sărbătoare așa mare. Slujba era minunată, ținută de episcopul Buzăului, sosit de ieri cu Vodă în alai,
dimpreună cu o adunare de preoți și monahi smeriți. Boieroaicele șopteau între ele, aruncând priviri curioase
către curtenii mai noi ai lui Vodă, ale căror nume se cereau cunoscute. Lângă ele, neatentă, jupâneasa Neaga
căta într-un singur loc: strana doamnelor țării. Cea care se găsea acolo iscase, la intrarea în biserică, un
murmur uluit și un val de șoapte admirative. Suflarea bărbătească se întrecuse în a-i face loc. Iar ea ședea
acolo, înveșmântată numai în catifele și blănuri scumpe, cu un cerc de aur ce-i strângea în jurul frunții
vălurile ca un abur de borangic. Era senină și părea turnată pentru acel loc. Neaga o urâse imediat, instinctiv
și fără leac. La un moment dat, simțindu-se probabil privită, femeia întorsese capul; o clipă ochii li se
întâlniseră, suficient pentru Neaga să se clatine în fața calmului plin de bunăvoință și înțelepciune a acelor
ochi albaștri. „Era nedrept!” striga sufletul jupânesei. „E cumplit de nedrept și revoltător ca ea să arate
astfel. Nu trebuie să zâmbească astfel soțului ei. Iar el...” Pumnii ei mici se încleștară pe marginea rochiei,
sfâșiind cu înverșunare cusătura. Niciodată el n-a privise astfel. Niciodată el nu-și desferecase astfel sufletul
în fața ei. Tot ce voise ea de la el și nu căpătase niciodată, avea acum muierea asta de gheață albă, venetica
asta înaltă și slabă ca un par. Ce-or găsi toți la ea, de se holbează ca la urs? Până și Vodă, cât e el de grozav,
a ieșit din tăcere și-i surâde acum, la terminarea slujbei...
Simțind că-și pierde răsuflarea, Neaga se retrase spre ieșire, fără a lua în seamă căutătura întrebătoare a
cumnatei ei, Negoslava a lui Barbu. Era palidă și o părăseau puterile; se rezemă sfârșită de zidul bisericii, în
dosul străjerilor călări. Aceștia îi aruncară câteva priviri pline de grijă, iar unul dintre ei chiar o întrebă dacă
vrea să-i aducă o cană cu apă. Atenția lor o încredință de propria frumusețe, și gândul o învioră; le mulțumi,
le surâse dulce și se retrase domol spre casă, cu gândul la ospățul de la palat, pe care-l pierdea, deși Pârvu o
rugase cu cerul și pământul să-l însoțească. Adică să se închine veneticei? Nici pomeneală, nici moartă!...
Altceva are ea în gând acum...
Înghesuiala era mare și valul de oameni o strivi deodată la mișcarea călărimii: ieșea alaiul lui Vodă din
biserică și lumea căsca gura, ca de obicei, dornică de distracție pe gratis. Neaga zări un culoar liber și se
avântă pe el, dar după câțiva pași se găsi blocată în spatele șirului de sulițași, lipită de spatele unui târgoveț
înalt care privea alaiul domnului, care tocmai ieșea din biserică în bătaia clopotelor. Dar Neaga nu mai era
atentă la curteni ori la mulțimea ce aclama pe Vodă, ci urmărea doar pe vecinul ei, târgovețul. Acesta mânca
din ochi pe coconul domnesc Vlăduț vodă, ce-și urma părintele în alai. Apoi alaiul dispăru în palat și
mulțimea începu să se împrăștie încet. Târgovețul porni cu pas mare spre Dâmbovița, și abia la râu băgă de
seamă că nu era singur. Femeia care-i devenise umbră se ținea la doi pași de el. Încruntat, se opri cu fruntea
în pământ, ca un taur furios.
— Ce vrei, muiere? zise înfundat. Neaga nici nu clipi, ci îi surâse.
— Nu mai fi așa țepos, jupâne Savu, și nu te preface, că te cunosc... Savu, căci el era, tresări și se mișcă
asupra ei.
— Zău, jupâneasă Neagă? Chiar atât de bine mă cunoști?
— Da, grăi ea, nepăsătoare. El o apucă dur de braț.
— Te mănâncă pielea, sau ce? De ce mă urmărești?
— Fiindcă amândoi vrem același lucru. Și ia-ți labele de pe mine.
— Ce lucru vrem noi doi, jupâneasă? murmură el, fără s-o lase. Oare să fie acel lucru plăcut pe care l-aș
face oricând cu una ca domnia ta?
— Nu de muieri duci lipsă, jupâne, ci de ceea ce numai eu îți pot da.
— Anume?
— Pe comis.
— Ce comis? tresări neîncrezător Savu. Vrei să zici... pe...
— Da, se zbătu ea, nerăbdătoare. îl vrei sau nu?
Strânsoarea lui se muie. Neaga își frecă gemând brațul amorțit.
 — Ia te uită ce mai negustoreasă! șuieră el. Pielea ursului din pădure! N-ai văzut că e păzit ca o
comoară? Nu-l poate atinge nimeni.
— Înseamnă că ți-e frică să-l vrei, grăi ea dur, răsucindu-se să plece. El o opri, rânjind cu cinism:
— Gata cu prietenia dintre Pârvu și comis, ori asta e doar treaba ta?
— Nu te interesează, armașule, i-o trânti ea.
— A, ba cum să nu! Vrei să faci pactul cu diavolul, muiere, așa că fii cinstită: Pârvu e amestecat?
— Contează rezultatul, replică Neaga. Primești propunerea mea?
El rânji, apucând-o cu degete aspre de bărbie:
— Recunosc o muiere geloasă de la o poștă, jupâneasă Neagă, și cred că vom discuta despre asta după
aceea, între patru ochi...
— Știi ceva? își smuci ea bărbia, fulgerându-l din priviri. Prinde-ți-l singur pe comis, dacă ești așa
curios: n-ai face treabă mai bună decât atunci când te-a făcut de râs dinaintea curții Radului vodă. Ei?
Obrazul lui se înroși violent, dar se trase înapoi.
— Trebuie scos dintre oștenii lui, jupâneasă.
— Îl voi scoate.
— Trebuie adus la un loc singuratic.
— Îl voi aduce.
— Cum?
— Treaba mea, jupâne Savu. Unde și când îl vrei?
Boierul o privi țintă înainte de a o lua după umeri, de astă dată cu mare prietenie și grijă, de parcă ținea
un giuvaer fragil; vorbele lui, însă, șoptite la ureche, o făcură să surâdă:
— Amândoi avem de plătit niște polițe. Ai un fire de nevăstuică, dragă jupâneasă, și nu cred că prețul
pus de Basarab vodă pe capul lui te-a îndemnat la răzbunare. Dar eu nu mă plâng, dacă rezultatul va fi după
cum te lauzi acum. Sunt slujitorul domniei tale. Ce am de făcut?
Se plimbară în josul râului, discutând aprins, iar un ceas mai târziu se despărțiră. În aceeași seară un
târgoveț aduse daruri la casa marelui vornic, anume pentru a spune gazdei:
— Azi la biserică au cercetat pe toți cerșetorii, jupâne Dan, ceea ce înseamnă că te iscodesc. E ultima
oară când vin aici. Fii prudent, nu are rost să sporești numărul țepelor. Turcii sunt așteptați poimâine în
Giurgiu și vor veni încoace imediat, până nu-și strânge tiranul oastea.
— E bine, oftă marele vornic. Vlad vodă nu-i omul să se lase învins.
— În luptă cinstită n-are egal Vlad vodă al domniilor voastre, clătină cu milă din cap celălalt. Dar s-au
luat demult măsuri, care se vor vedea la timpul potrivit. Acum trebuie să părăsesc orașul, jupâne Dan.
— Încotro?
— Am o mică trebușoară de aranjat câteva zile, apoi mă întorc la Giurgiu, la Vodă. Ține legătura cu
ceilalți, și fiți gata.
— Dumnezeu să vă apere, jupâne Savu. Transmite măriei sale Basarab vodă toată nădejdea noastră...

... Se făcea că un vultur mare, strălucitor în pene, se avânta spre soare, tăind zările senine ca un fulger
albăstrui și pur; apoi deodată bubuiră tunuri și zborul vulturului se frânse. Începu să cadă, abia mai vâslind
prin văzduh cu o aripă. Și cădea, și cădea...
Maria tresări din somn, clipind amețită. Bubuiturile continuau... ba nu, bătea cineva la ușă. Lângă ea
Vlăduț se ridicase deja în capul oaselor; o simți buimăcită și o cuprinse cu un braț liniștitor.
— E Damian, care e prea discret să intre fără să bată mai întâi, șopti el. Hai, iubito, curând răsare soarele
și trebuie să fii pe drum. Te va conduce Voicu la Târgoviște.
— Mi-l iei pe Mureș, dragule?
— Am nevoie de fiecare braț tânăr, iar tu ai destui oameni, o sărută el. Maria se înfioră ușor.
— Când se va da lupta?
— De la Giurgiu până aici un călăreț bun face două ceasuri, iar o oaste cu pedestrime mai bine de o zi;
acum, fiind drumuri rele și iarnă, turcii vor fi aici în două zile. Dar măria sa îi va aștepta înspre codrii
Vlăsiei, către Snagov sau aiurea, depinde câți sunt și încotro se vor îndrepta întâi. Dar fii liniștită: dacă
există în Evropa vreun general în stare să-l învingă pe Laiotă în asemenea condiții, acela e măria sa.
Cât vorbise tânărul se îmbrăcase pe jumătate, cu gesturi precise și repezi, de oștean. Acum deschidea
ușa; slujnice iuți, cu Irinuca în frunte, se strecurare înăuntru să-și ajute stăpâna. În spatele lor Damian Tăune
se înclina:
— Săniile și alaiul sunt gata, măriile voastre, cu piciorul în scara șeii.
 Maria cătă visătoare la Vlăduț, sorbindu-i boiul bine legat și mișcările energice. Damian îl ajuta acum să-
și pună zalele și cizmele; cu toată agitația din odaie, privirea schimbată între cei doi soți nu trecu
neobservată. Femeile își dădură coate, vesele și înduioșate totodată.
— Demult voiam să-ți spun ceva, murmură Maria șovăitoare. Vlăduț, care dădea să iasă pe ușă, se
întoarse s-o mângâie cu un deget:
— Important?
Era grăbit să se asigure că drumul ei va fi lipsit de primejdii, înțelese Maria, și scutură fruntea cu un gest
drăgălaș:
— Îți spun mai târziu, măria ta.
— Ei, atunci am plecat, zâmbi el. Când mă uit la voi, pricep că nu-i un loc nimerit pentru oștenii
nevinovați...
Foșnetul fustelor încetă o clipă și femeile chicotiră în ascuns, plăcându-le un stăpân tânăr și glumeț.
Maria rămase visătoare, abia băgând în seamă strânsul ultimelor bagaje sau semnele disperate pe care i le
făcea Irinuca, slujitoarea ei de taină de la Dâmbu Stânii. Când coborî în curtea palatului găsi oștenii
încălărați și săniile încărcate, gata de drum, așteptând-o. Mijise de ziuă când alaiul ei puternic păzit străbătu
orașul încă adormit. Dincolo de ziduri opriră să-și ia rămas bun: ea urma să apuce spre miazănoapte iar
Vlăduț spre Cotroceni, unde înnoptase Vodă. Maria se repezise aseară în tabără să se închine voievodului;
acum, când să se despartă de soțul ei, o străbătu un val de teamă.
— Ai grijă de tine, iubitule.
— Și tu, o mângâie el. Te-au ostenit drumurile astea, ești palidă.
— Vlăduț, de fapt eu...
Tropot aprig de copite o întrerupse: venea cineva pe drum, o siluetă întunecată pe albul zăpezii, gonind
spre ei. De lângă sanie Voicu îl recunoscu primul:
— Ăsta-i Petrică Duca, măria ta, vine mâncând pământul.
Petre Duca se opri lângă ei, în spulber de omăt.
— Mesaj din Ruse, măria ta!
Vlăduț luă hârtia cât o frunză de salcâm și citi slovele cât un vârf de ac. Porumbelul de la jupânul
Lixandru adusese doar câteva vorbe:
„Cincisprezece mii de turci trec Dunărea în hotarul nostru. Laiotă e cu ei. Scris azi, Sf. Ștefan.”
— Blestemății! sudui scurt printre dinți Vlăduț. Ai vestit pe Vodă?
— De cum am primit hârtia. Au ajuns mai repede decât credeam.
— Nu-i nimic, șopti Vlăduț îndârjit. Deseară sau mâine e lupta. Se aplecă să-și sărute apăsat soția: Voiai
să-mi spui ceva?
Maria se răzgândise. Îi luă obrajii în palme, cercetându-l cu nesaț, de parcă voia să-și întipărească în
minte fiecare trăsătură a lui.
— Te iubesc, Vlăduț, dragul meu, îngână, amenințată de lacrimi. Domnul să vă ajute să biruiți. Vă aștept
la Târgoviște cu încredere...
Soțul ei o îmbrățișă pe sub blănuri, și Maria simți în sărutul lui fierbinte tot ceea ce n-avea timp să-i
spună, toată dragostea lui. Un minut mai târziu alaiul ei pornea spre Târgoviște iar ceata lui de oșteni apuca
la trap către dealul Cotrocenilor. Privind în urma călărașilor domnești ce piereau dincolo de tufele
înzăpezite, Irinuca se foi:
— Trebuia să-i spui, domniță. Știi bine cât s-ar bucura de veste.
Maria își privi tânăra soață cu nemulțumire.
— Numai eu îi pot spune, cu gura mea, șopti ea. Oh, Dumnezeule, dacă el nu știe, mi se pare că nu-l va
atinge nimic până ce nu ne vom revedea... Păzește-mi-l, Doamne! Ajută-le, Doamne!...
Atâta vreme stăpânite, lacrimile i se revărsară pe obraji. Disperarea o făcu să-și încleșteze degetele. Irina
o luă îndată în brațe, și convoiul de sănii își continuă drumul iute prin pădure, ducând în mijlocul lui o
durere și o neliniște fără margini.

Ceata de călărași a coconului străbătea în trap lung drumul. Zăpada scânteia în soarele dimineții,
răscolită de copitele cailor; aerul era tare și înțepa cu ace înghețate fețele oamenilor, și era asemenea liniște
și pace încât Vlăduț dădu pinteni calului, țâșnind înainte cu un chiuit voios; dar când oștenii grăbiră după el,
încetini, lăsându-i să-l ajungă. La un pas de el, Mureș căta gânditor la zarea senină.
— Mureș, tu când te însori?
— Să mă însor, stăpâne? se înroși tulburat proaspătul boier.
 — Păi da; auzeam că te învârți în jurul unei floricele din Sibiu. Ei?
— O cheamă Anca, măria ta, și suntem chitiți să ne luăm.
— O să însemnez în grindă, râse Vlăduț. Să știi că se va clătina cerul.
— Ba, măria ta, dar am socotit că se apropie de gândul meu.
— Și cum arată gândul tău despre tagma femeiască?
— Ceva stabil, cu credință de înger și răbdare de fier, dragoste neclintită și ceva care se cheamă curaj. Să
semene, adică, domniței Maria. Să știi, măria ta, că femei ca domnița sunt puține pe lume.
Vlăduț aprobă încet, fără să răspundă la admirația sinceră a fostului lotru, dar simțindu-se fericit. Un
timp călăriră în tăcere; apoi, când să coboare spre vadul Dâmboviței, din spate se apropie Petre Duca.
— Ne tot urmărește un slujitor, măria ta. Am pus să-l ridice, și ne zice că are o carte numai pentru măria
ta, de la stăpânul lui. Cică-i taină...
Nu-l cunoștea pe omul ținut de doi călăreți. Scrisoarea micuță avea ca pecete doar un ban și părea
nevinovată, iar slujitorul i-o întindea cu mâna goală, semn că nu era nimic otrăvit. Senină era și figura
omului, când i-o dădu; dar de la primele vorbe Vlăduț înțelese că otrava era chiar aici, în fața lui. Cei din jur
îl văzură înnegrindu-se la chip. Când isprăvi de citit rupse bucățele scrisoarea și o aruncă în râu, furios.
— Unde-i? răcni la slujitor. Acesta se înclină speriat.
— Te conduc, dacă așa ți-i voia, mărite stăpâne...
— Hai! porunci scurt, uluindu-și oamenii, care rămaseră cu gurile căscate văzându-l cum se abate peste
câmp spre miazănoapte, cu slujitorul străin după el. Petre Duca îi tăie calea.
— Ce s-a întâmplat, măria ta?
— Nimic, scrâșni, roșu de mânie. Așteptați aici, vin iute; dacă prind pe vreunul că mișcă din loc, îi tai
capul!
Apoi înfipse pintenii cu violență în coastele armăsarului, zvâcnind ca săgeata spre pădure. Amenințarea
stăpânului lor îi împietri pe oșteni. Se priviră, muți de îngrijorare; dar apoi Mureș se închină repezit:
— Doamne ajută! Mai bine să-mi ia capul decât să-l știu singur. Am pornit după el, jupâne Petre;
domnia ta fii cu grijă pe-aici.
Petre Duca se scărpină în creștet, cătând în josul râului, unde hăt-departe mai pluteau petice gălbui de
hârtie. Mureș porni ca din tun, căci Vlăduț cu slujitorul străin deja nu se mai vedeau, iar Duca privi cum
dispar în undele râului bucățelele de hârtie. Dacă, printr-o putere de vrajă, cineva ar fi putut aduna și ar fi
potrivit peticele la loc, ar fi citit următoarele:
„Îți scriu iar, sper că pentru ultima dată. Poate am greșit; dar copilul pe care îl aștept nu-i vinovat cu
nimic. Mi-e groază să-l lepăd și să ajung în iad, mi-e groază și să-l las, dacă voi fi nevoită să îți înfrunt
mânia în viitor. Aud că soția ta pleacă azi la Târgoviște; poate ar fi bine să pun capul la picioarele ei și s-o
rog să mă ierte, dacă nu accepți să ne vedem îndată. Soțul meu mă trimite la adăpost în Snagov, cu unul din
slujitorii noștri; dar dacă nu te pot vedea, să știu dacă m-ai iertat, disperarea m-ar putea purta la Târgoviște,
la domnița Maria, care pare destul de înțeleaptă să mă sfătuiască ce să fac. Slujitorul meu te va conduce la
hanul din răscrucea spre Afumați, unde voi aștepta până la al doilea ceas al dimineții; iar apoi, Dumnezeu să
ne ajute: dacă nu ajung eu la Târgoviște, va ajunge neapărat altcineva, în caz că n-ai timp de mine.
Scris în București, în ziua Sf. Ștefan.”
La două mile spre Snagov se înălțau acareturile ruinate ale unui han de răscruce, de unde se desprindea
un drum lateral spre Afumați. Locul îi era cunoscut, dar Vlăduț îl oprise lângă sine pe slujitorul lui Pârvu
anume pentru a avea un martor, pe care Pârvu l-ar crede. „Nu, muiere, nu mă ameninți tu așa pe mine!”
gândea Vlăduț, înfierbântat de mânie. „Crezi că mă șantajezi: dacă nu vin acum și nu te ascult, să-ți cad la
picioare, sau dacă iau măsuri contra ta, tu sau altul veți dezvălui totul Măriei. Afurisită fie firea ta de muiere
ticăloșită, dacă ești în stare să împingi la mijloc un suflet nevinovat de copil! Foarte bine, intru în jocul tău
murdar și mă prefac supus, câtă vreme nu știu dacă spui adevărul despre acel prunc; dar după ce isprăvim cu
Laiotă mai vedem noi, viperă!...”
Drumul se lățea într-o rariște de stejeriș. Omătul din pădure era neatins, liniștea era adâncă și totul era
neclintit; înaintând repede, Vlăduț apucă să vadă cu coada ochiului manevra suspectă a omului boieresc,
care cotise brusc în dreapta, înfundându-se în pădure. Din reflex smuci frâul, vrând să îl ajungă. Ceva șuieră
subțire în jurul lui: săgeți venind dintr-un tufiș din marginea drumului. „Capcană”, pricepu el aplecându-se
pe gâtul calului. Reflexul acesta al anilor de război îl salvă: pe el, nu și calul, care necheză când zece săgeți i
se înfipseră în gât. Armăsarul se prăbuși într-o rână, prinzându-i piciorul drept la pământ. Vlăduț își înnăbuși
un răcnet de durere când zvârcolirea animalului muribund îl strivi; se zbătu, izbutind în cele din urmă - după
clipe lungi cât veacurile - să-și tragă piciorul amorțit. Se rostogoli la adăpostul unei tufe, la timp pentru a
observa o umbră strecurându-se printre copaci în spatele lui; fulgeră pumnalul spre el și umbra se frânse în
două, horcăind. Arcul i se frânsese, cornul de vânătoare era turtit, nefolositor, și rămăsese rupt de ai săi,
pricepu Vlăduț îngrijorat. Fără îndoială că agitația sa fusese urmărită, căci un hohot de râs răsună între tufe:
— Ce-i, comise, nu-ți plac micile surprize ale prietenilor?
Glasul îl făcu să încremenească; trezit brusc, pricepu totul. Mângâie absent mânerul săbiei de Damasc și
se ridică încet, rece ca un sloi de gheață și trufaș, iar vocea lui plesni dură aerul rece, trezind ecouri:
— Ce-i, spătare, ai lăsat boieria și te-ai făcut tâlhar de drumul mare?
— Obraznic ai fost întotdeauna, scrâșni celălalt. Predă-te!
— Cui? Ție? Văd că nici nu te arăți: ți-e frică de mine? ripostă Vlăduț.
— Frică! râse Savu, apărând dintre copaci. Automat ochii lui Vlăduț înregistrară: Savu și alt boier călări,
treizeci de slujitori cu săbii, vătaful Necula Pioiul înzăuat și slujitorul de taină al jupânesei Neaga, Manea
Iepure, cu o secure de luptă și privirea arzând de ură, biet rob îndrăgostit fără nădejde de stăpâna lui și
găsind prilej de răzbunare. O clipă fu deajuns pentru Vlăduț de a vedea și de a înțelege totul, în această unică
clipă în care i se îngăduia să vadă și să înțeleagă; apoi Savu îi râse în nas, și satisfacția lașă a celuilalt răscoli
în el tot disprețul de care nu se crezuse în stare față de o ființă omenească:
— Și eu am oamenii aproape, spătare, dar oricum nu mă așteptam să fii singur: ție de obicei îți trebuie
potop de slugi doar ca să ții și să siluiești o fecioară...
Savu tresări de necaz și se năpusti printre oamenii lui, scrâșnind:
— Ce crezi, că mult îmi vei mai aminti de asta?
— Ba îți voi aminti până la Judecata de Apoi, îl asigură dur Vlăduț, făcându-l să spumege. Savu se
răsuci crunt spre slujitori:
— Tăiați-l!
Tropot aprig de copite se auzea pe drum și un călăreț năvăli după cot, nimerind între oamenii înarmați.
Surpriza fu de ambele părți; apoi călătorul neașteptat izbucni îngrozit:
— Măria ta...
Zece săbii se ridicară asupra lui și a calului; Mureș dădu înapoi, cu frâul tăiat, mantia zdrențuită, răni la
picioare și calul împuns în coaste, nechezând sălbatic de durere. Îi despărțeau douăzeci de vrăjmași,
imposibil de trecut peste ei; Vlăduț socoti într-o frântură situația și izbucni într-un val rapid de înjurături
când simți șovăirea celuilalt:
— Mișcă-te după ajutor, nu sta! Și ai grijă de Maria dacă pățesc ceva! Spune-i tatii să lupte până la
capăt! Mișcă, n-auzi? Cară-te de-aici!
Mureș se uită cu încăpățânare la el, dar privirea furioasă a tânărului îl mătură din loc; abia stăpânindu-și
calul rănit și fără să mai simtă durerea propriilor răni, Mureș se răsuci și goni înapoi, aplecat tătărește pe
gâtul calului. Scăpase la timp de valul de săgeți abătut asupra lui, lucru înțeles și de Savu, care se porni să-și
înjure oamenii:
— L-ați pierdut, netrebnicilor! Ucideți-l mai iute pe comis, altminteri ne trezim aici cu toată oastea
tiranului...
Năvăliră toți odată, ca ogarii când încolțesc un mistreț, siguri fiind că-l vor copleși. Vlăduț se găsi brusc
în fața unei păduri de săbii.
— Ah! murmură înverșunat. Așa?
Întocmai ca mistrețul atacat de câini, care sfâșie și se scutură de colții care îl amenință, așa se mișcă și
Vlăduț, împungând în grămadă, sfâșiind, respingând atacurile cu braț ager, cu privirea scânteind și dinții
încleștați, fără a face mai mult de un pas-doi, dar cu sabia devenită o morișcă sclipitoare și primejdioasă,
fiecare lovitură nimerindu-și ținta fără greșeală. Gemete și țipete de durere se înălțară în mijlocul ucigașilor;
primul val se sparse și se retrase, lăsând în urmă câteva leșuri și zăpada pătată de sânge. Vlăduț rămase
câteva clipe gâfâind, sprijinit în sabie ca într-un baston. Simțea curgând de-a lungul piciorului sânge cald și
durerea îi urca cu gheare ascuțite până în umăr. Piciorul îi ceda: din căzătură i se redeschisese rana cea
veche, de la cornul zimbrului, și piciorul îi devenea un obiect nefolositor. Încleștă pumnii când înțelese, dar
rânji cinic spre Savu:
— Ți se potrivește meseria de călău, dar va trebui să împărți premiul lui Laiotă cu oamenii tăi. Asta vrei?
— Vreau sângele tău de bastard Drăculesc, mârâi Savu. Atacați-I!
Al doilea val porni domol și neînduplecat. Parând loviturile, cu pași abia schițați și strecurând câte un
atac fulgerător și mortal ca saltul viperei, Vlăduț spunea:
— Oi fi eu bastard... dar maică-mea măcar și-a găsit omul potrivit... pe când maică-ta l-a găsit pe
grăjdarul din Neagra... de i-ai moștenit lașitatea... și sufletul de rob...
 — N-ai să mai râzi mult, diavol șchiop și blestemat ce ești! răcni Savu turbat, repezindu-se la el cu sabia,
atât de grăbit că își călcă în copite proprii oameni, care nu săriseră destul de repede în lături. Vlăduț îl
așteptă părând istovit; dar când botul calului fu la o palmă de el, se mlădie într-o parte și-l agăță pe boier de
straie, smucindu-l din șa. Se rostogoliră împreună în zăpadă; coiful spătarului sări cât colo iar Savu se
pomeni țintuit la pământ de un genunchi greu ca piatra de moară. Holbat, se zbătu disperat, dar puterea sa
era mai mică decât a lui Vlăduț, care își înșfăcase deja buzduganul de căpetenie. Spătarul observă
buzduganul ridicat asupra lui, văzu cruzimea din ochii dușmanului său și icni, îngrozit:
— Cruță-mă, măria ta...
— Nu, murmură acesta. Buzduganul șuieră cumplit când căzu, sfărâmând fruntea boierului. Vlăduț
zvâcni apoi în picioare, cu gândul la calul spătarului; dar animalul era deja prea departe să-l ajungă, iar
piciorul drept, atât de rănit și chinuit, se transformă deodată într-o ghiulea de plumb. Era țintuit locului fără
scăpare; picioarele îi tremurau și durerea îl străpungea până în creștet. Simți genunchiul drept îndoindu-se și-
l scăldă brusc o sudoare înghețată. „Doamne, Dumnezeule, fă să nu pier în genunchi în fața lor, ca un rob!”
îl cuprinse atunci o liniște rece și tremurul se potoli. Era oștean, obișnuit cu luptele și recunoscător surioarei
în alb care-i zâmbea alături; păși pe singura cale de scăpare ce-i rămăsese și împinse corpul lui Savu spre
slujitori.
— Înapoi, câinilor! tună el aspru. Stăpânul vostru a murit și voi nu mai aveți ce căuta aici; plecați, sau vă
ridic în furci pe toți!
Oamenii șovăiră, cu ochii la boierul mort și la prăpădul pe care un singur om îl făcuse între ei. Iar acel
războinic ședea acum în fața lor drept și falnic, dominându-i cu o privire poruncitoare, de căpetenie. Plecară
capetele și începură să se împrăștie. În acea clipă, însă, celălalt călăreț, care asistase ceva mai departe, le tăie
calea, mânios:
— Netrebnicilor, dați înapoi, când el e singur și voi douăzeci? Vă ridic eu în furci, neisprăviților!
Ucideți-l!
Vlăduț îl recunoscu și săltă sprâncenele spre boier:
— Te-am subestimat...
— Iar eu am știut exact cum gândești, ca să vii încoace fără griji, triumfă Neaga. Recunoaște că am fost
mai tare decât tine...
— Așadar vestea ta e o minciună?
— Ce-ți pasă, de vreme ce tot vei muri? Mă va iubi doar pe mine...
— Asta-i o nebunie, murmură el palid. Ai nevoie de confirmarea mea.
— N-am nevoie decât de sângele tău, ți-am promis-o. Și fii liniștit, voi face ca neamul de care ești așa
mândru să fie dărâmat de el...
— Știi că nu ți-am greșit cu nimic. Abați cu atâta nesăbuință judecata Domnului asupra ta și a neamului
tău?
— Cere-mi iertare, scrâșni Neaga. Supune-te și cere-mi iertare acum.
— Să vă răsplătească Dumnezeu, grăi apăsat tânărul.
— Cere-mi îndurare în genunchi! șuieră ea cu răutate. Descoperit și în genunchi!
Vlăduț cătă în jur, la dușmanii care își reveniseră în fire și așteptau să-l ia în săbii: toți erau oamenii lui
Savu și ai lui Laiotă. Nu văzu milă sau îndurare în ochii lor; nu voiau decât să-l umilească înainte de a-i
stinge viața, pentru bucuria lui Basarab vodă și a stăpânului său Skender beg. Se înțepeni pe picioare și
înălță calm fruntea spre Neaga. Privirea lui grea o străpunse, cu dispreț și altceva, mult mai întunecat și
cumplit, drept în suflet. Rosti liniștit:
— Ba!
Muierea se clătină și dădu înapoi, cu ochii pironiți în hăul privirii lui, ca o pasăre fascinată de șarpe. În
fața durității lui neclintite se făcu albă ca varul și întoarse ea dintâi privirea, nemaiputând suporta, de parcă
ar fi ars-o.
Văzând-o atât de schimbată și zdruncinată, Necula vătaful făcu o schimă de nemulțumire și se repezi
între slujitorii lor:
— Basarab vodă vă va face bogați. Hai, sfârșiți treaba până nu vin oștenii tiranului...
Douăzeci de săbii erau la un pas de pieptul lui. Apucă repede sabia și se închină cu mânerul ei în formă
de cruce. Reflexele pietrelor scumpe de pe strajă și mâner măturară sângeriu fruntea jupânesei. Cu sabia în
mână, calm și rece, Vlăduț își privi dușmanii în față, așteptându-i.
În ochii-i verzi se oglindiră cerul senin și înalt, soarele, coroanele desfrunzite ale stejarilor, zborul
săgetat al unei păsări. Văzduhul era limpede, curat și înghețat. Tăcerea era parcă de început de veacuri.
Undeva, în apropiere, necheza tânguitor un cal.
 Epilog
Gerar, văleat 7001- șaisprezece ani mai târziu ~

Niciodată până atunci Țara Românească, Moldova și Ardealul nu fuseseră atât de unite, și nici nu
avuseseră în fruntea lor bărbați atât de vestiți, luptători ai lui Hristos și paveze ale Evropei: Vlad vodă
Drăculea, Ștefan vodă, Ștefan Bathory și regele Matei Corvinul. Cei care l-au ucis mișelește pe Vlad vodă,
în chiar clipa biruinței lui asupra lui Laiotă Basarab, n-au înțeles niciodată pe deplin gravitatea crimei lor.
Poate Balcanii ar fi arătat altfel; poate Chilia și Cetatea Albă n-ar fi căzut în puterea Porții; poate Ștefan
vodă n-ar fi fost nevoit să plece fruntea în fața împărăției Otomane; dar l-au ucis, și au dărâmat astfel un
stâlp al creștinătății, și au retezat speranțele unor popoare întregi. Dar acei boieri nebuni se bucură de slavă
trecătoare și de bogății vremelnice, și n-au înțeles.
Hristea comisul, cel care a ridicat cel dintâi sabia asupra domnului său, e ocrotit azi de domnii munteni și
se păzește totodată din toate părțile, căci se știe pândit de vechii credincioși ai lui Vlad vodă ca șoarecele de
pisică.
Basarab cel Bătrân Laiotă a fost alungat din scaun de Basarab cel Tânăr Țepeluș, și a murit pribeag în
Ardeal. A fost supus turcilor.
Basarab cel Tânăr a fost alungat din scaun de Vlad vodă Călugărul și a fost ucis în Oltenia de boierii
mehedințeni. A fost supus turcilor.
Vlad vodă Călugărul s-a supus turcilor. Domnește și azi, liniștit.
În Transilvania au fost voievozi Petru Gereb de Vingard, apoi Ștefan Bathory, apoi Bartolomeu Dragffi,
cuscru azi cu Ștefan vodă cel Mare.
Regele Matei Corvinul, după o domnie glorioasă, a murit fără urmaș legitim la tron; unii spun că lipsa cu
pricina i s-ar fi tras de la rănile căpătate la Baia. Fiul său recunoscut, ducele Ioan Corvin, a făcut o încercare,
dar apoi a renunțat la tron și a devenit comandantul garnizoanei Buda și stăpân a nenumărate moșii. Una din
ele e Vișegrad, un castel cu două sute de camere. Rege al Ungariei a fost ales de magnații unguri Vladislav
II Jagello, rege al Boemiei și frate al noului rege polon Ioan Albert. Regină a Ungariei e tot Beatrice, văduva
lui Matei și soție a noului rege Vladislav.
Mahomed II Cuceritorul a murit în 1481, la patruzeci și nouă de ani, bătrân. Sultan e azi fiul său, Baiazid
II, o fire pașnică. Exceptând hărțuielile de hotar, fără de care un imperiu nu poate trăi, azi în Evropa e pace
cu turcii. Deocamdată.
La Roma e papă Alexandru VI Borgia. Are o fiică frumoasă, Lucrezia, și un fiu cu vise mari, Cesare.
Are și mult de lucru cu acuzațiile de nepotism din partea unor fețe bisericești cam habotnice.
În Moldova domnește tot Ștefan vodă, care nu s-a lăsat abătut din drum. A pus încă trei domni în scaunul
din Târgoviște, și tustrei l-au părăsit. A pierdut Chilia și Cetatea Albă într-un atac prin surprindere al
turcilor, dar n-a renunțat să spere că le va recăpăta prin orice mijloace. Pentru asta a căutat sprijin la unguri,
care l-au părăsit; s-a închinat apoi polonilor, care l-au părăsit și ei la nevoie. S-a închinat atunci Porții: silit,
cu inima grea, dar a trebuit; Moldova nu mai putea duce singură în spate apărarea Evropei creștine. S-a
întors din nou la unguri. De atunci are pace în toate părțile. Deocamdată. Căci brațul nu i-a slăbit iar inima e
la fel de tânără; cât despre înțelepciune, anii au adăugat, nu au luat, iar cuvântul său atârnă greu în Evropa.
Sfetnicii moldoveni s-au schimbat și ei în acest timp. Hatmanul Șendrea a pierit în lupta de la Râmnic,
cu turcii lui Basarab cel Tânăr. Puțin mai târziu cetatea Crăciuna, cu garnizoana ei sâcâitoare de munteni și
turci, a fost cucerită de moldoveni: în 1482. Portar al Sucevei e azi Luca Arbore; mare vornic e Sima Boldur.
Azi, când relațiile dintre moldoveni și polonezi sunt mai încordate ca niciodată, pârcălab al Hotinului e
Mircea Toader, sfetnic domnesc. Jupânul Mircea a luptat ca un leu pentru viața voievodului Vlad, și din toți
oamenii săi au scăpat doar zece: sparți, striviți de tăvălugul boierilor trădători. Cei zece au apărat cu cinste
obrazul lui Ștefan vodă, și de aceea sunt azi oameni cu greutate în Moldova. Puterea Moldovei a crescut;
puterea Țării Românești s-a împuținat în acești ani de hărțuieli și vasalitate prea ascultătoare față de Poarta
otomană...

Pe lângă maluri apa lacului Snagov prinsese coajă groasă de gheață. Un abur subțire se ridica încet
deasupra undelor, învăluind ca într-o pocladă vătuită zidurile și cupolele mănăstirii. Spre răsărit, pe sub zări
cenușii, se zbăteau roșietice primele raze de soare. Liniștea era deplină încă; doar codrul Vlăsiei își legăna
vârful coroanelor, întâmpinând revărsatul unei noi zile de Gerar, Anul Domnului 1493.
 Pe insulă izbucni toaca, chemând la rugăciune pe monahii sfântului locaș. Strânși în rasele lor negre,
călugării se adunau tăcuți de-a lungul pereților. Părea că nici unul nu-i vede pe cei doi boieri în mantii
neguroase, îngenuncheați direct pe pardoseala de piatră. Abia la sfârșitul slujbei se urniră greoi spre ieșire,
dând la lumina zilei. Soarele strălucea puternic, însă fețele celor doi erau mâhnite, tulburarea oprindu-i să
vadă frumusețea acelei zile a lui Dumnezeu.
— S-au împlinit șaisprezece ani, spuse unul încetișor.
— Parcă a fost ieri, jupâne Voicu, murmură celălalt. Lovitura a rămas la fel de dureroasă. Deseori mă
întreb cum ar fi arătat lucrurile dacă trăia măria sa Vlad vodă?
— Dar l-au ucis mișelește, a doua zi după stăpânul nostru. Cine l-ar fi bănuit pe blestematul ăla de
Hristea? Când am aflat...
Voicu gemu înnăbușit. Mureș săltă din umeri.
— Nimeni n-avea de unde ști. Nici azi, de pildă, habar n-am ce l-a mânat pe Vlăduț vodă să intre cu
ochii închiși în capcana lui Savu. Nu știu cine a fost al doilea boier, aliatul lui Savu. Când am ajuns cu jupân
Petre în ajutor, n-am găsit nici un suflet viu; totul s-a petrecut mult prea repede iar ucigașii au avut timp să
dispară. Stăpânul nostru era străpuns în zece locuri, și doar chipul îi era senin și neatins. Dacă nu i s-ar fi
deschis rana de la picior, socot că ar fi putut scăpa cu fuga, doar a fost în stare să-l zdrobească pe Savu și să-
i înfrunte pe toți; dar așa, a stat pe loc și a pierit cu cinste, ca un viteaz. Țin minte și acum chipul voievodului
când i l-am adus și i-am repetat ultimele lui vorbe, îndemnul de a lupta până la capăt. Laiotă era la câteva
ceasuri, noi eram puțini, și venise și lovitura asta. Știu că Vodă a simțit că îi e smuls un braț; s-a clătinat, i-a
numărat rănile, apoi a întrebat: „Câți a tras după el?” Jupânul Petre a răspuns: „Am găsit doisprezece morți
de sabie, unul de cuțit și pe Savu cu țeasta spartă ca un ou, măria ta. Dar se pare că sunt și mulți răniți; au
fugit ei, dar îi urmărim și-i vom aduce la judecata domnească.” Și, cu toată durerea, voievodului i-au sclipit
ochii de mândrie: „Toate rănile îi sunt în față; i-a înfruntat cu vitejie și a pierit ca un oștean. Să fie dus la
Snagov cu toată cinstea, iar după ce-l vom alunga pe Laiotă chemați-o pe doamna lui, să-l plângem
împreună.” Era sigur de izbândă și era hotărât să lupte până la capăt.
— Și a învins, aminti Voicu.
— Da, l-a învins pe Dănesc. Ai noștri i-au zdrobit pe turci; când se alesese victoria, a venit în goană la
Vodă comisul Hristea: ’’Biruim, măria ta; vino să vezi mai îndeaproape, se pare că l-au prins chiar pe
Laiotă...” Iar Vodă, de bucurie, s-a desprins de moldovenii jupânului Mircea și l-a urmat pe Hristea. Mai
erau vreo cinci-șase sfetnici cu slujitorii lor: Dan, Dragomir... Și atunci l-au atacat pe la spate, ca niște mișei.
Nu l-au ucis pe loc și a mai apucat să omoare câțiva înainte de a-l străpunge cu sulițele. Jupânul Mircea a dat
un urlet cumplit și s-a repezit în ajutorul lui; oamenii boierești au lăsat lupta cu Laiotă și au sărit pe
moldoveni, și s-a pornit un măcel groaznic în jurul lui Vlad vodă. Lefegiii s-au risipit văzând ce se petrece,
lupta s-a învălmășit, iar biruitor a rămas Laiotă. Se făcuseră grămezi de leșuri în locul unde se băteau
moldovenii, dar tăvălugul boieresc a trecut și peste ei ca peste toți credincioșii măriei sale. Singur Mihnea
vodă a scăpat cu viață: li s-a făcut milă de el, că era aproape un copil, și l-au predat lui Skender beg, care l-a
trimis plocon la sultan. Așa s-a sfârșit totul. A pierit și Vlad vodă cu sabia în mână, ca un luptător creștin.
Dintre moldoveni au scăpat doar zece: luptam cu ei și am fost rănit alături de jupân Mircea. Știu că ne-au
cules dintre morți câțiva săteni, ne-au ascuns și ne-au oblojit până ce am putut pleca la Sibiu. Mă bucuram
că nici jupânul Mircea n-a murit și mi-era frică de soarta domniței Maria. Am fost ușurat când am aflat că ai
dus-o pe sus la Sibiu.
— Nu puteam face altceva, jupâne Mureș. Cum am auzit de pieirea măriilor lor, am înțeles că singura
scăpare era la doamnă, la Sibiu. Acolo ați venit voi - tu cu nepotul Mircea - și ați plecat împreună cu
domnița în Moldova. Eu m-am întors la Corbeni, pe care Vlăduț vodă mi-l dăruise mie. Când văd conacul
simt de parcă Vlăduț n-ar fi murit, și mă mint cu gândul că el e, poate, doar poftit în ospeție prin vecini.
— Frumos gând, murmură Mureș. Deși zadarnic.
— Am îmbătrânit, Gheorghiță; ultima mea dorință ar putea fi să-l văd pe fiul lui. De ce nu vine niciodată
coconul Radu cu tine aici?
— Nu-l lasă maică-sa, mărturisi boierul. Deși domnița Maria se sfătuiește adesea cu mine, în privința
asta n-am putut s-o înduplec. Ce să mai zic de întâlnirea de anul trecut, din Sibiu...
— Ce întâlnire?
— Ah, nu ți-am povestit? Ei bine, după ce a stat prin temnițele turcești câțiva ani, Mihnea vodă a izbutit
să fugă și s-a oprit direct la Buda, la regele Matei și la doamna Elisabeta. Se vede că a întors multe gânduri
în el cât a stat în împărăție, și a ajuns la concluzia că Drăculeștii trebuie să aibă iar unitate și o singură
căpetenie. Fiind cel mai mare acum dintre fiii măriei sale Vlad, ceilalți frați mai mici i s-au închinat. Între
timp mezinul Mateiaș a murit de boală la Oradea, și a rămas cu Vlad vodă. Anul trecut, după câteva scrisori
și poftiri, s-a întâlnit la Sibiu cu domnița Maria, voind să-și cunoască nepotul.
— Pe jupânul Radu, zâmbi visător Voicu. Niciodată n-am priceput de ce domnița a dat tocmai acest
nume singurului ei copil.
— Era un legământ al stăpânului nostru, grăi ușurel Mureș. Anul acesta împlinește șaisprezece ani, la
sfârșitul lui Cireșar.
— Spune-mi cum arată, Gheorghiță, se rugă Voicu. Mureș zâmbi.
— Stăpânul nostru trăiește în trupul acestui băiat de cincisprezece ani, jupâne Voicu. E mai înalt,
semănând în partea domniței, și are părul inelat, dar în rest îi seamănă stăpânului nostru. Eh, e totuși mai
chibzuit și mai ascuns, și uneori domnița se plânge că nici ea nu-i cunoaște toate gândurile. A crescut la
curtea lui Ștefan vodă și a doamnei Maria Voichița, și l-a legănat pe coconul Bogdan vodă. Sunt prieteni și
fac împreună ucenicia armelor.
— Se ridică un puiandru de leu, înțelese Voicu. Iar Mihnea vodă e un înțelept dacă se asigură de pe
acum de supușenia nepotului.
— Chiar așa. L-a poftit să-i stea alături, ca un nepot drag, și a prevenit-o pe cumnata lui de timpul când
în jurul lui Radu vor începe să roiască lichelele, lingușitorii și ucigașii plătiți. A dorit închinarea nepotului
față de el, ca șef al Drăculeștilor și pretendent la tron. Căci și Radu are aceleași drepturi, la o adică, și le
poate folosi.
— Sper, pentru binele lui, să nu le folosească niciodată.
— Întocmai așa, literă cu literă, i-a răspuns domnița Maria. Că, în scurta ei căsnicie și strălucire, a înțeles
prețul gloriei și a legămintelor de supunere, și că ea n-are prunci de sacrificat pentru asemenea mărire. Că
Radu va depune jurământul de credință față de Ștefan vodă, că va deveni un simplu boier moldovean, și că îl
va trimite la învățătură la Liov și Cracovia, cât mai departe de Țara Românească. Abia după ce va fi major
va putea hotărî singur.
— Am știut eu că în copilița aceea gingașă stă un munte de voință, grăi Voicu. Așadar, tânărul Radu s-a
închinat căpeteniei lui.
— Ba nu, zise alene Mureș. A zis unchiului lui că nu poate lua o hotărâre fără să cântărească situația și
urmările. Că se bucură că-și cunoaște unchii- era și Vlad vodă cu ei la Sibiu- că maica lui, domnița Maria,
are acordul lui formal pentru a face închinarea în numele lui, el fiind minor, dar că închinarea lui personală
nu poate fi făcută decât la majorat, ceea ce-i lasă înainte trei ani de gândire. A surprins-o și pe maică-sa cu
aceste vorbe răspicate. Mihnea vodă s-a încruntat, fiind om nerăbdător și iute din fire, dar băiatul i s-a uitat
în luminile ochilor și i-a grăit domol cum că el nu înțelege să jure azi pentru a-și încălca jurământul mâine,
ceea ce l-a potolit pe Mihnea. S-a mulțumit cu asigurările domniței că-l va trimite pe Radu în crăiia leșească.
— Și l-a trimis?
— L-a trimis, firește, e la neamuri în Liov. Și să-ți mai spun una, jupâne Voicu: domnița speră degeaba
că-l va putea controla. Băiatul m-a tras deoparte, înainte de plecarea la Liov, și m-a rugat să încep aici
cercetări. Singurul lui gând e acum de a afla cine au fost ucigașii părintelui său. A amenințat că răscolește
toată Muntenia, dacă trebuie, și tot îi va găsi. Știind că urmează să vin încoace la pomenirea voievozilor
noștri, ca în fiecare an, m-a rugat cu cerul și pământul să pornesc lucrarea asta și să nu suflu o vorbă maică-
sii, care nu e de acord cu el. Dar e greu, după atâția ani. Toate urmele de atunci, din nebunia zilelor acelea,
sunt șterse demult, și doar vreo minune mai poate scoate totul la iveală. Vezi, am nădejde în sabia de
Damasc: Vlăduț vodă o purta la șold în acea zi nenorocită, dar n-am mai găsit-o la locul luptei. Poate a luat-
o al doilea boier, ucigașul, ca să probeze lui Laiotă și să încaseze premiul. Dar nimeni n-a probat pentru
uciderea lui Vlăduț vodă, deși comisul Hristea și-a primit banii pentru Vlad vodă, o mie de galbeni. Toate
astea se știu; dar sabia de Damasc n-a apărut, și nici făptașul... Am auzit că domnia ta și jupân Duca i-ați
vânat ani de zile pe slujitorii mărunți ai lui Savu: chiar n-ați aflat nimic de la ei?
— Nimeni nu-l cunoștea pe al doilea boier, Gheorghiță, știau despre el doar că e tânăr și mărunțel la
statură, și plin de ură. Altceva...
Voicu ridică din umeri. Spre deosebire de Petre Duca, știa ceva mai multe, dar se jurase să tacă. Într-
adevăr, ani de zile vânaseră pe toți ucigașii măriilor lor. Azi trăiau doar câțiva, cei mai bine apărați: Necula,
Hristea, Cazan și Manea. Și, firește, muierea, cea care-l atrăsese în cursă. Duca nu știa, dar Voicu nimerise
peste un argat de la Neagra care fusese atunci cu Savu și Vlăduț îl rănise în coapsă, o rană care nu se
închidea defel. Argatul, căznit cu foc, îi mărturisise lui Voicu cele petrecute atunci, numele muierii și urarea
cu greutate de blestem, la care slujitorul se cutremurase. „Rana asta nu mi se închide doar din cauza
blestemului diavolului celui șchiop”, scrâșnise omul. După ce se asigurase că nimeni dintre oamenii lui Savu
nu mai știa adevărul, Voicu retezase capul argatului prea vorbăreț. Cum putea lăsa adevărul să ajungă la
urechile unei soții iubitoare și ale unui fiu încă prea copil, cum să le spună că soțul și tatăl lor pierise răpus
de capriciul nebunesc și neînțeles al unei muieri ambițioase? Cum îi putea spune lui Mureș numele unei
jupânese muntence care azi stă lângă doamna țării, când Mureș era lipit de Dâmbu Stânii cu toată gospodăria
lui boierească și cu tot sufletul? Urmărise atent faptele Neagăi de-a lungul vremii. Se zvonise că e țiitoarea
lui Țepeluș, lucru posibil dacă ne uităm la ridicarea fulgerătoare în cinuri a fraților Craiovești; îi născuse lui
Pârvu - mă rog, în grădina lui - patru copii, iar azi tăia și spânzura în gineceul doamnei lui Vlad vodă
Călugărul. Să spui azi adevărul unui băiat de cincisprezece ani însemna să-l împingi într-un război murdar și
corupt, din care avea să iasă neapărat învins. Voicu era destul de înțelept să tacă.
— Poate Dumnezeu va voi să se afle vreodată adevărul, murmură Voicu. Dar de un lucru sunt convins,
jupâne Mureș: am avut o clipă de unire cu Moldova și Ardealul, și împreună am fi cutremurat Poarta din
temelii. De acest lucru s-au temut și turcii, iar boierii noștri n-au înțeles nici azi ce șansă am avut și ce
groaznică a fost fapta lor. Nimic n-ar fi stat în calea măriei sale Vlad vodă și nimic nu l-ar fi oprit din
înfăptuirea visului său de libertate; nimic, în afară de trădarea boierilor manevrați de Laiotă și de turci. Au
dărâmat un stâlp al creștinătății, și pentru asta Dumnezeu îi va pedepsi.
Mureș dădu încet din cap, cu durere. Soarele strălucea împrăștiind mii de luminițe în zăpada proaspătă,
și boierul clipi, orbit. Se închină larg, apoi își luă soțul mai vârstnic de braț, apucând amândoi spre
arhondaric. Pe poteca dintre nămeți Mureș se opri totuși, pentru a izbucni violent:
— Mă uit la Radu și la feciorii mei, și la alții ca ei, jupâne Voicu, mă uit la tinerețile lor și am, nu știu
cum, o nădejde. N-au pierit oamenii viteji de la noi, jupâne Voicu! Nici înțelepții!...
Bătrânul surâse știutor, înseninat; soarele străluci parcă mai tare, și cei doi boieri văzură atunci
frumusețea acelei zile ca pe un semn al împlinirilor viitoare.
În întunericul bisericii, sub candele afumate de vremuri, două lespezi de piatră, alăturând și după moarte
pe fiu de tată, își așteptau uitarea și judecata cea din veac.

- SFÂRȘIT -
urmează
(„DRĂCULEȘTII - COLANUL ORDINULUI”)
 Drăculeștii - Sabia Ordinului
Cuprins
OMUL DIN VIȘEGRAD................................................................7
Capitolul 1..............................................................Familia Albu 9
Capitolul 2....................................................Omul din Vișegrad 22
Capitolul 3..................................................în vizită de prietenie 42
Capitolul 4..................................................................Răzbunări 64
Capitolul 5..............................................................Moștenitorul 79
Capitolul 6...........................................La vânătoare domnească 91
Capitolul 7.............................................................Dâmbu Stânii 117
Capitolul 8...................................Judecată domnească la Vaslui 150
Capitolul 9.............................................În pădurea Topologului 169
SCHIMBĂRI DE DOMNI LA BUCUREȘTI......................185
Capitolul 1. Neguțătorii turcești............................................187
Capitolul 2. Întreceri de arme la Târgoviște..........................204
Capitolul 3. Vești..................................................................220
Capitolul 4. În ajun de război................................................236
Capitolul 5. Schimbări de domni laBucurești.......................266
Capitolul 6. Vești de la Buda................................................295
Capitolul 7. Sfârșitul războiului............................................323
Capitolul 8. Sofia..................................................................354
Capitolul 9. „Acesta e fiul domniei noastre...”......................363
PREȚUL GLORIEI.....................................................................389
Capitolul 1. Drumul spre Buda.............................................391
Capitolul 2. Război în Serbia și Bosnia................................407
Capitolul 3. Solii în Țara Moldovei......................................438
Capitolul 4. Războieni...........................................................471
Capitolul 5. Pârâul Alb - 26 Cuptor, anul Domnului 1476...498
Capitolul 6. Petrecere în Sibiu..............................................533
Capitolul 7. Prețul gloriei......................................................552
Epilog....................................................................................598

* -Azi, Jidvei.
** -în Țara Românească Anul nou începea la 1 septembrie; până în anul 1580 în Moldova Anul nou
începea la 1 ianuarie, după care s-a trecut și aici la socotirea Anului nou de la 1 septembrie.
* -Țepeș. Porecla era binecunoscută de turci încă din timpul vieții domnului.
** -Beatrice de Aragon, fiica regelui Neapolelui, Ferdinand I (Ferrante I Bastardul, duce de Calabria).
După moartea regelui Matei Corvinul s-a căsătorit cu Vladislav II Jagello, rămânând în continuare regina
Ungariei.
* -Bună dimineața (turc.)
** -Bine v-am găsit (turc.)
* -Numele ciumei nu se rostea explicit, de teamă să nu audă și să vină!...