Proiect

Bombele de la Hiroshima si Nagasaki

Grijac Andrei
Clasa a-X-a F
Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki
Bombardamentele atomice de la Hiroshima și Nagasaki au constat în două atacuri
nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice produse de Statele Unite ale Americii,
asupra a două orașe din Japonia, Hiroshima și Nagasaki, la sfârșitul celui de-Al doilea război
mondial. La momentul lansării celor două bombe atomice – deși războiul din Europa se
terminase prin capitularea necondiționată a Germaniei – Japonia și Statele Unite ale
Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca
"Little Boy" a fost aruncată deasupra orașului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9
august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca "Fat Man", a fost detonată deasupra
orașului Nagasaki.

Motive pentru efectuarea bombardamentelor

Cele două arme atomice au fost arme de șoc și teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a
fost militar (Statele Unite dispuneau doar de trei bombe atomice funcționale la momentul
deciziei de a fi lansate) ci politic. Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câștigat
puțin prin distrugerea a două orașe japoneze. Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să
piardă mult. Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar
fi putut realiza și cu arme convenționale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare
comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic
politica războiului, motivațiile oamenilor cu putere de decizie și capacitatea de a reflecta în
timp ce războiul se desfășoară.
La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, bombardarea oraşelor era considerată un act
de barbarism total, dar, după ce germanii au bombardat masiv Londra la începutul războiului,
aviaţia britanică şi cea americană au folosit bombele incendiare pentru a provoca pagube
imense în cinci oraşe germane, ucigând sute de mii de civili în Hamburg, Dresda, Darmstadt,
Kassel şi Stuttgart. Dealtfel, până la utilizarea celor două bombe atomice care au pus capăt
războiului, peste 50 de milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în cei aproape şase ani de
conflagraţie mondială.
Astfel, mai ales după atacul japonezilor din 1942 asupra flotei americane aflate la baza navală
Pearl Harbour și implicarea Americii în Al Doilea Război Mondial, SUA împreună cu aliații
săi, Marea Britanie și Canada au accelerat demersurile de creare a bombei. Principiul folosit
de încărcătura de uraniu 235, a fost bombardarea cu neutroni lenți în urma căreia avea loc o
reacție nucleară în lanț, generatoare de căldură, cu un efect devastator.
Little Boy
Little Boy ("Băiețelul") a fost numele de cod al primei bombe atomice utilizată într-un
conflict armat, care a lovit în dimineața zilei de 6 august 1945, orașul japonez Hiroshima.
Bomba a fost lansată de un bombardier B-29 Superfortress pilotat de Colonelul Paul
Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite.
Tehnologie
Pentru realizarea bombei, s-a folosit o tehnologie simplă care a constat în ciocnirea a două
blocuri de uraniu 235 în urma căreia, se atingea masa critică pentru a declanșa fisiunea. Prin
urmare, bomba nu a fost testată, ulterior dovedidu-se că implozia din Testul Trinity și apoi
cea de la Nagasaki a fost mult mai eficient. Concluzia specialistilor, a fost că era nevoie de
mai puțin material fisionabil și a permis utilizarea de plutoniu 239. Mai mult decât atât,
această bombă a fost extem de periculoasă datorită celor două blocuri de uraniu care s-ar fi
putut ciocni accidental.

Mecanismul de detonare

Little Boy inspectată de Comandantul A. Birch (dreapta) şi Dr. Norman Foster Ramsey
(stânga). Aceasta este o imagine rară deoarece nu au existat multe imagini cu bomba deschisă
Cu toate că, pentru Little Boy s-a folosit acelaşi sistem de detonare în aer folosit şi pentru Fat
Man ("Grăsanul"), bomba continua să fie periculoasă pentru cei care o manevrau. Astfel
Capitanul William “Deke” Parsons, a hotărât ca explozibilul convenţional (cordită), urma să
fie pus în bombă după decolarea avionului. Dacă bomba ar fi căzut în apă, reacţia ar fi fost
violentă, deoarece apa ar fi accelerat reacţia, iar materialul radioactiv ar fi fost dispersat pe
zonă mai mare. După desprinderea de avion, şi armarea bombei, altimetrul şi senzorii de
presiune s-au activat. Dispozitivele de detonare a corditei au fost conectate la altimetru pentru
a sincroniza detonarea cu altitudinea programată. În cazul în care acesta nu ar fi funcţionat,
altitudinea ar fi urmat sa fie stabilită pe baza unui barometru. Prin determinarea presiunii
atmosferice care creşte pe măsură ce altitudinea bombei scădea, capsa de detonare a corditei
ar fi fost declanşată de barometru. Astfel proiectilul a fost propulsat spre ţintă cu 300 m/s,
detonând bomba la 600 de metri deasupra solului).
Componenţa
Principalele părţi componente ale bombei au fost cele două cilindre de uraniu 235, acestea au
fost împărţite în proiectil şi ţinta (proporţia 40:60). Proiectilul avea o lungime de 16 cm,
10 cm în diametru şi cântărea 25,6 kg. Acesta era format din 6 inele de uraniu, protejate de o
placă de oţel şi de una de wolfram. Proiectilul a fost ţinut într-o cutie de oţel cu pereţi de
2 mm grosime. Ţinta, a fost un cilindru format din 2 inele de uraniu îmbogăţit care cântăreau
împreună 38,4 kg. Ambele cilindre au fost învelite cu o camaşă de bor, care avea rolul de a
absorbi neutronii. În momentul ciocnirii, învelişul de bor s-a desprins lăsând să aibă loc
reacţia în camera din oţel şi wolfram. Ţeava de oţel, prin care a trecut "proiectilul" avea
diametrul de 10 cm, lungimea de 180 cm şi cântărea 450 de kg. Pentru ca proiectilul să fie
propulsat cu o viteză de 300 m/s, s-a folosit cordită, un exploziv de artilerie, preparat
din nitroglicerină şi nitroceluloză. Ţeava, împreună cu materialele explozibile şi fisionabile
au fost învelite într-un strat gros de plumb de aproximativ 60 cm, pentru a proteja de radiaţii
mecanismele electronice şi mecanice ale bombei. La începutul lunii mai 1945, bomba era
construită, însă îi lipsea încărcătura de uraniu îmbogăţit care încă nu fusese livrată.

Schiţa bombei "Little Boy":

1. Stabilizatorul bombei
2. Capătul ţevei
3. Detonatorul de presiune
4. Explozibil convenţional (cordită)
5. Uraniu 235 - 6 inele cu o greutate totală de 26 kg. Acestea jucau rolul proiectilului.
6. Barometru
7. Carcasa de oţel al bombei
8. Fitilul şi dispozitivul de armare
9. Ţeava din oţel cu diametrul de 10 cm şi 200 cm lungime
10.Siguranţa bombei
11."Cămaşă" de oţel
12.Uraniu 235 - două inele (38 kg). Acestea erau "ţinta", urmând să fie lovite de cele 6
inele de uraniu 235.
13.Cameră reflectorizantă din wolfram (2.300 kg)
14.Neutroni iniţiatori
 15.Altimetru şi radar - în total 4 radare (APS-13)
16.Pârghie de siguranţă (nu apare în schiţă)
Fat Man
Fat Man este numele de cod precum și porecla bombei atomice ce a fost detonată deasupra
orașului Nagasaki, Japonia, de către Statele Unite ale Americii la 9 august 1945, la ora 11:02
locală. Era a doua bombă atomică folosită împotriva Japoniei după Little Boy, detonată cu trei
zile înainte deasupra orașului Hiroșima, la 6 august. Aceste 2 bombe au dus la capitularea
necondiționată a Japoniei, aliatul Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, la 15
august 1945.
Fat Man cântărea 4.600 kg, avea o lungime de 3,2 metri și un diametru de 1,5 metri, precum
și o putere de explozie de 21 de kilotone TNT (aproximativ 42 milioane de batoane de
dinamită).
Cu toate că bomba a avut o deviație de aproximativ 2 km, a fost distrus mai mult de jumătate
din oraș. Populația orașului Nagasaki a scăzut astfel într-o sutime de secundă de la 422.000 la
383.000 de locuitori: 39.000 de oameni au fost omorâți pe loc, iar peste 25.000 au fost răniți.

Caracteristici constructive
Modelul 1561 avea 2,34 metri lungime, un diametru de 1,52 metri și cântărea 4.545 kg.
A constat dintr-o sferă de 140 cm diametru care a fost încadrată într-o formă de pepene verde
cu exterior aerodinamic, la care s-au alăturat componente suplimentare necesare pentru
încărcare și transport, cât și echipamente pentru folosirea bombei pe un câmp de luptă, ca
siguranță, sistem de radar, balamale, stabilizator de aluminiu coadă, barometru, ceasuri,
antenă etc.
Lista de componente principale ale bombei:
1. Focoase de contact AN 219 (patru)
2. Antene radar (patru)
3. Baterie utilizată pentru producerea
detonării
4. X-Unit, detonator plasat lângă
încărcătură
5. Închizători ce fixează cele două cupe
ale carcasei bombei
6. Explozive pentagonale (12 unități în
jurul nucleului, formate din exploziv
rapid și lent)
7. Explozive hexagonale (20 de unități
în jurul nucleului, formate din
exploziv rapid și lent)
8. Coadă stabilizatoare din tablă de
aluminiu de 5,1 mm
9. Carcasă Duraluminiu cu un diametru
de 140 cm
10.Conuri care conțin nucleul
11.Celulele explozive (exploziv rapid și
lent)
12.Materiale nucleare
13.Placă cu instrumente (barometru,
radar și cronometre)
14.Colector Barotube