Problema bombei atomice.

Capitularea Japoniei

Interesul pentru lumea înconjurătoare și materia din care este formată are o istorie
îndelungată, traseul putând fi urmărit până în Antichitate și chiar mai devreme de această
perioadă. Dacă marii înțelepți ai Antichității au formulat conceptul de atom, drept particule
eterne, simple și impenetrabile, diferite unele de altele prin formă, poziție și mișcare, situația se
va schimba la 180 de grade începând cu sfârșitul de secol XIX și începutul de secol XX.

Într-o perioadă extrem de scurtă sunt realizate progrese importante în domeniul fizicii,
descoperiri care vor ajunge și vor fi utilizate, în cele din urmă, și în demeniul armatei, în vederea
contruirii de arme cât mai distrugătoare. În cele ce urmează, vom realiza un scurt periplu prin
descoperirile ce au dus la contruirea și utilizarea bombei atomice care a dus capitularea Japoniei
și la dispariția a sute de mii de oameni. Începutul de secol XX îl are în prim-plan pe Ernest
Ruthford, care prin cercetările sale, reușește să explice radioactivitatea, demonstrând faptul că
atomii elementelor radioactive emit mai multe tipuri de radiații: de sarcină negativă, de sarcină
pozitivă și fără sarcină electrică. Astfel acesta ajunge la concluzia că atomii nu sunt indivizibili,
fiind de fapt formați dintr-un nucleu, care are o sarcină pizitivă, fiind înconjurat de un număr de
particule cu sarcină negativă – electronii. Încetul cu încetul, cercetarea energiei atomice și a
modului în care poate fi aceasta obținută, angrenează și mai mulți cercetători de rang mondial,
printre care îi amintim pe Albert Einstein, James Chadwick sau Enrico Fermi.

O dată cu venirea la putere a lui Adolf Hitler, începe persecutarea în masă a evreilor,
lucru care duce la un exod masiv al marilor fizicieni, care se refugiază în alte țări, în special în
Statele Unite ale Americii, care reușește să concentreze cei mai importanți oameni de știință.

Între timp, în spațiul german, fizicienii Otto Hahn și Fritz Strassman descoperă că se
dezvoltă o mare cantinate de energie în procesul de fisiune, și că s-ar putea realiza o armă
atomică pe baza unei reacții în lanț. În această privință, este interzisă exploatarea uraniului din
minele bogate din Cehoslovacia, iar la Institului Kaiser Wilhelm sunt derulate cercetări în
această privință. Izbucnirea războiului mondial a dus cercetările din domeniul fizicii în direcții
distructive, fiecare țară încercând să găsească o metodă prin care să dea o lovitură decisivă
adversarului.

În 1939, trei fizicieni, care au emigrat în America, Szilard, Wigner și Fermi, ajutați fiind
de Albert Einstein, îi trimit o scrisoare președintelui Franklin D. Roosevelt, prin care îl înștiințau
de descoperirile realizate în ultima perioadă cu privire la posibilitatea construirii unei bombe
atomice, aducându-i totodată la cunoștință faptul că nemții cunosc deja aceste lucruri și plănuiesc
contruierea unei astfel de bombe. Președintele își dă acordul cu privire la construirea unei
bombe, planurile și operațiunile devin strict secrete, însă abia în anul 1941 lucrurile încep să
prindă formă și să treacă din planul teoreticului în planul realizabilului și realizatului.

Întreaga operațiune a primit numele de „Proiectul Manhattan” și a fost condusă de către

generalul Leslei Richard Groves. Costurile pentru acest proiect s-au ridicat la suma de
aproximativ trei miliarde de dolari, lucrând la el cca. 150 de mii de persoane, totul fiind ținut
secret. Nici măcar Einstein nu avea informații cu privire la existența unei bombe atomice, aflând
despre ea abia după explozia de la Hiroshima. În anul 1942, la conducerea departamentului care
se ocupa de fabricarea armelor a venit un fizician tânăr, în persoana lui Julius Robert
Oppenheimer. Acesta vine cu ideea construirii unui laborator care să reunească toți fizicienii
importanți în vederea realizării mai rapide a bombei atomice. Astfel a luat naștere un
superlaborator, pe podișul Los Alamos din New Mexico, loc izolat de munți, care a început să
funcționeze începând cu 1943 sub conducerea lui Oppenheimer.

În timp ce la Los Alamos lucrările se defășurau la un ritm intens, coloneul Boris

Pash, seful serviciului de contraspionaj, a primit misiunea de a se deplasa în Europa și de a afla
adevărata stare a armelor secrete germane. Misiunea „Alsos”, a fost un adevărat succes:
colonelui Boris Pash împreună cu un fizician atomist, ajutați fiind de armata anglo-americană,
pătrund în laboratoarele din Germania, îi capturează pe fizicienii nemți, le iau toate datele și
informațiile, eliminând posibilitatea ca URSS să pună mâna pe planuri.

Moartea din aprilie a președintelui american, Roosevelt, și venirea la conducere a

lui Harry Truman, nu schimbă cu nimic planurile proiectului Manhattan. În iulie1945, în deșertul
New Mexico, în locul numit Drumul Morții, geniștii au ridicat un turn de oțel pe care este
montată o bombă, prima cu plutoniu. La ora 5:30 dimineața explodează, lăsând în urmă doar un
crater adânc. La acest experiment au participat, de la o distanță considerabilă, toți cei care au fost
implicați în crearea unei astfel de arme distrugătoare. În urma acestui test, denumit Trinity,
Oppenheimer a mărturisit, citând din Bhagavad Gita (Cântecul divin) cuvintele lui rămânând
marcante pentru posteritate: „Dacă lumina a o mie de sori ar exploda odată pe cer, ar fi ca
frumusețea celui puternic. Sunt prefăcut în Moarte, distrugătorul de lumi”.

Cu toate că testul a fost un succes, necesitatea folosirii unei astfel de arme părea
evaporată, dat fiind faptul că Germania capitulase în mai 1945. Deoarece Roosevelt murise fără
să lase vreun act prin care să își dea consimțământul cu privire la utilizarea armei, succesorul său
trebuia să decidă dacă bomba avea să fie folosită împotriva singurului inamic aflat în război,
Japonia. A fost format un comitet care avea să găsească o soluție în privința folosirii bombei
atomice. Cei care se opuneau folosirii armei au încercat să îi aducă la cunoștință lui Truman
consecințele folosirii unei astfel de arme, lucruri știute de altfel de președinte, în rapoartele
oamenilor de știință nu au ma ajuns la șeful statului. Soluția găsită de comitet a fost una simplă:
dacă Japonia nu va capitula necondiționat, atunci se va folosi bomba atomică. La 1 iunie 1945 s-
a decis, în unanimitate lansarea asupra Japoniei a unei bombe, lucru ce urma să fie realizat la
data de 6 august 1945.

În ceea ce privește ținta, au fost aduse în discuție cinci locații, fiecare cu câte o
însemnătate aparte: Kokura, unde se afla una dintre cele mai mari fabrici de armament,
Hiroshima, un centru industrial și o baza militară majoră, Yokohama, un centru urban de
construcție a avioanelor și a altor echipamente electrice, Niigata, un port industrial și Kyoto, un
alt centru industrial. În cele din urmă, a fost ales orașul Hiroshima, pe baza a mai multor criterii
ce au avut în vedere dimensiunea țintei și eficiența bombardamentului.

La 26 iulia 1945 a ancorat în insula Tinian crucișătorul „Indianapolis”, care venea

de la San Francisco. Diverse piese alte dispozitivului au fost transportate în noaptea de 28 spre
28 iulie, iar în noaptea de 5 august, obiectul a fost încărcat la bordul avionului „Enola Gay”,
pilotat de către colonelul de aviație Paul Tibbets Jr.

La 6 august ora 1 si 37 de minute de pe insula Tinian au decolat trei avioane

meteorologice, indreptandu-se fiecare catre un oras japonez. La ora 2 si 45 de minute avionul B-
29 'Enola Gay' s-a inaltat mai greu ca de obicei, pentru ca avea o incarcatura de 7,5 tone peste
cea obisnuita. Combustibilul pe care il avea in rezervoare reprezenta jumatate din greutatea totala
a avionului. Avionul era escortat de un alt B-29 cu numele 'The Great Artist' ('Marele Artist').

Bomba care se afla la bordul avionului 'Enola Gay' a fost numita "Little Boy"
("Baietelul") si avea 4,25 metri lungime, 1,5 metri diametru, aproximativ 4500 de kg si o 'inima'
– un miez de Uraniu fisionabil, reprezentand 0,5% din greutatea totala a bombei. Bomba era
prevazuta, de asemenea, cu dispozitive cronometrice, menite sa intre in functiune imediat dupa
lansare, spre a impiedica explozia in urmatoarele 15 secunde. Dupa 15 secunde de cadere
indicatoarele de presiune actionau o capsa reglata in asa fel incat sa provoace explozia lui 'Little
Boy' la inaltimea precisa de 565 metri. Din cele 4 capse aflate in interiorul bombei, cel putin 2
trebuiau sa se declanseze exact la inaltimea fixata pentru ca sa se poata produce explozia. O alta
serie de dispozitive de siguranta impiedicau explozia bombei la mai mult de 3000 de metri
inaltime. Punerea la punct a acestei bombe pe baza de Uraniu 235 a necesitat sase ani.

Ziua de 6 august 1945 era o zi ca oricare alta, o zi obisnuita din viata unui oras japonez.
La 9 minute dupa ora 7 s-a dat alarma aeriana. Un singur avion B-29 si-a facut aparitia la mare
inaltime. S-a rotit de 2 ori deasupra orasului, apoi s-a departat si a disparut.

La ora 7 si 9 minute, ora Japoniei, avionul meteorologic 'Straight Flush' s-a apropiat de
orasul stabilit in planul de operatii. Deasupra obiectivului principal vizibilitatea era optima, doar
cativa nori se aflau in dimineata aceea pe cerul Hiroshimei. Pilotul avionului 'Straight Flush' i-a
raportat prin radio lui Tibbets conditiile meteorologice. Tibbets a primit mesajul. Alegerea
obiectivului era in functie de conditiile meteorologice. Obiectivele de rezerva erau orasele
Kokura si Nagasaki, obiectivul principal – Hiroshima.

La ora 7 si 31 de minute la Hiroshima a sunat incetarea alarmei. Viata si-a reluat pe

nesimtite cursul normal.

La ora 8 si 9 minute avionul 'Enola Gay' se afla deasupra Hiroshimei ascuns dupa nori.
La ora 8 si 11 minute avionul s-a plasat in pozitie de lansare la o altitudine de 9500 de metri,
iesind brusc din nori. Acum probabil ca putea fi vazut de pe pamant. La ora 8 si 15 minute din
avionul 'The Great Artist' s-au desprins trei parasute. Ele sustineau instrumentele care trebuiau sa
transmita prin radio o serie de date avionului insarcinat cu masurarea exploziei.
 La ora 8, 15 minute si 17 secunde 'Little Boy' a prins sa spintece aerul, dupa care avionul
a executat un viraj rapid de 158 de grade. Explozia trebuia sa se produca peste 43 de secunde. La
565 de metri deasupra pamantului capsa a provocat detonarea unei incarcaturi care a impins cu o
viteza de 1500 de metri pe secunda un mic fragment de Uraniu 235 spre a-l face sa se ciocneasca
cu unul mai mare, de forma conica, din acelasi Uraniu 235, amplasat in partea din fata a bombei.
In acea clipa s-a produs explozia atomica, 'Little Boy' dezvoltand o energie echivalenta cu cea a
aproximativ 13500 tone de Trinitrotoluen.

Si a izbucnit o lumina : parca s-ar fi dezintegrat o stea; a fost un fulger care a orbit 300 de
mii de oameni si a facut sa dispara orice umbra chiar si din cele mai intunecate unghere. Dupa
lumina a urmat explozia, dar aceasta n-a putut fi auzita decat la 40-50 de km de Hiroshima,
fiindca pentru cei aflati mai aproape ea s-a transformat in tacere vesnica. Caldura care s-a produs
a topit acoperisurile caselor, a prefacut orice fiinta in nefiinta, intr-o simpla umbra intiparita pe
asfaltul strazii, ca o dovada de netagaduit a disparitiei sale. La 4 km de Hiroshima caldura le-a
provocat oamenilor arsuri la fata si pe corp. Suflul provocat de explozie, care s-a napustit cu o
viteza de 1300 de km pe ora dinspre sfera de foc, a smuls din temelii pe o raza de multi km
patrati casele care mai ramasesera in picioare.

Si a inceput ploaia : picaturi enorme si intunecate ca smoala, produse de evaporarea

umiditatii din interiorul sferei de foc si innegrite de cenusa si de pulberea radioactiva, care au
cazut odata cu aceasta ploaie de pamant.

Si vantul de foc care se pornise se intorcea catre centrul exploziei pe masura ce deasupra
orasului aerul devenea tot mai dogorator. Iar apa raurilor s-a inaltat, inghitindu-i pe toti aceia
care incercasera sa se salveze in ea.

De la momentul exploziei trecusera doar cateva minute. La 18 km de punctul lansarii

doua unde de soc au lovit una dupa alta avionul 'Enola Gay', zguduindu-l puternic.

51 de temple avea Hiroshima dar n-a ramas in picioare nici unul. In loc de 20000 de
victime pronosticate de Oppenheimer, se vor inregistra 78150 morti, 13983 disparuti si 37425
raniti. Pe o raza de 2,5 km de la centrul exploziei toate cladirile au fost distruse, facand loc unui
desert atomic pe o suprafata de 11 km patrati (17000 de victime pe km patrat dintre care 8000
morti si disparuti).
 Nici dupa aceste evenimente japonezii nu doreau sa capituleze. Dornici sa
determine precipitarea evenimentelor intre Japonia si Rusia, americanii hotarasc sa devanseze cu
doua zile lansarea celei de a doua bombe atomice, adica la 9 august, in loc de 11, cum era
prevazut in planul initial.

La 9 august ora 3 si 49 de minute dimineata, un alt avion de tip B-29, condus de maiorul
Sweeney, decoleaza de pe aerodromul din Tinian, avand la bord o bomba cu plutoniu de 5 tone,
supranumita 'Fatman' ('Grasunul'). Puterea ei de distrugere este de 20000 de tone de
Trinitrotoluen. Au fost stabilite doua obiective : Kokura si Nagasaki, la libera alegere a lui
Sweeney.

Ajuns la Sud de Kokura, maiorul constata ca orasul este acoperit de nori. Se indreapta
apoi spre Nagasaki, in dreptul caruia ajunge la ora 10 si 58 de minute. Lanseaza bomba de la o
altitudine de 9000 de metri. Se vor inregistra 73884 morti si 74904 raniti, adica 12000 de victime
pe km patrat dintre care 6000 morti.

Capitularia Japoniei era iminentă. Deja din luna iulie, Marina Japoneză nu mai putea
conduce niciun fel de operațiuni în Pacific, iar invazia insulelor era doar o chestiune de timp. În
ciuda faptului că liderii japonezi (6 la număr, reuniți în Consiliul Suprem pentru Direcția
Războiului) declarau public că vor lupta până la ultimul om, ei negociau în secret cu Uniunea
Sovietică pentru ca aceasta să medieze o pace în termen favorabili. Sovieticii se pregăteau însă să
atace Japonia, după cum se angajaseră să o facă prin promisiunile de la Teheran și Ialta.

6 august:americanii aruncă asupra Hiroshimei prima bombă atomică. Două zile mai
târziu,încălcând pactul de neutralitate sovieto-japonez,URSS declară război Japoniei și,imediat
după miezul nopții, pe 9 august,invadează Manchuko. În aceeași zi,la câteva ore distanță,a doua
bombă atomică americană distruge orașul Nagasaki.

Teroarea cauzată de aceste trei evenimente l-au făcut pe împăratul Hirohito să intervină și
să ordone membrilor Consiliului Suprem să accepte termenii de capitulare stabiliți de Aliați prin
Declarația de la Postdam.

Atacul de la Hiroshima și atacul sovietic au avut o influență profundă asupra premierului

Suzuki și asupra ministerului de externe Shigenori,care și-au dat seama că guvernul trebuie să
pună capăt războiului imediat. Însă înalta conducere a Armatei japoneze a subestimat
amenințările. Spre exemplu, Amiralul Toyoda, șeful Statului Major al Marinei, credea că Statele
Unite nu reușiseră să construiască decât o singură bombă atomică. Strategii americani, anticipând
însă o reacție de genul acesta, aveau în plan un al doilea atac atomic,tocmai pentru a-i convinge
pe japonezi că SUA dispun de un număr mare de asemenea bombe pe care nu s-ar sfii să le
folosească pentru a forța capitularea japoneză.

Pe 9 august, la ora 10.30,are loc o întâlnire a Consiliului Suprem. Suzuki tocmai se

întâlnise cu Împăratul și argumentează că războiul nu mai poate continua. Shigenori se pronunță
în favoarea acceptării termenilor Declarației de la Postdam, cu mențiunea că Împăratul trebuie să
fie clar în susținerea acestei decizii. Chiar în timpul întâlniri, membrii Consiliului primesc vestea
atacului de la Nagasaki. Până la sfârșitul întâlnirii, cei șase se vor împărți în două tabere
egale:trei dintre ei (Suzuki,Shigenori și Amiralul Yonai) sunt pentru acceptarea condițiilor de la
Postdam, cu condiția propusă de Shigenori,în timp ce ceilalți trei (generalii Anami și Umezu și
Amiralul Toyoda) insistă asupra unei capitulări condiționate prin care Japoniei să i se permită se
se ocupe singură de dezarmare și de criminali de război și renunțarea la ideea ocupației Aliate.

Pe 15 august, Împăratul Hirohito anunță la radio capitularea Japoniei. Două săptămâni

mai târziu,Japonia este ocupată de puterile aliate. Ceremonia de capitulare are loc în data de 2
septembrie,la bordul navei americane USS Missouri. Oficialii japonezi semnează atunci actul
oficial de capitulare,punând capăt războiului. Au existat însă soldați japonezi din Asia și insulele
din Pacific care au refuzat să se predea. Unii nici nu au știut că războiul se terminase:este cazul
faimos al lui Hiroo Onoda,soldatul care s-a predat abia în 1974.

Starea de război dintre Japonia și Aliați se termină oficial prin intrarea în vigoare a
Tratatului de a San Francisco,în aprilie 1952. Patru ani mai târziu,în 1956,Japonia și Uniunea
Sovieetică semnează tratatul de pace.
 Declarația de la Potsdam

Pe 26 iulie, Harry S. Truman, Winston Churchill și Chiang Kai-shek au emis așa-numita

„Declarație de la Potsdam”, prin care erau anunțați termenii capitulării Japoniei. Cei trei lideri
atrăgeau atenția asupra faptului că acești termeni nu erau negociabili. Se cerea:

 Eliminarea „definitivă a autorității și influenței celor care înșelaseră și conduseseră greșit

poporul japonez în încercarea de cucerire a lumii”.

 ocuparea „punctelor de pe teritoriul japonez care vor fi numite de Aliați”.

 Suveranitatea japoneză avea să fie limitată la

insulele Honshū, Hokkaidō, Kyūshū, Shikoku și alte câteva insule mici pe care le vor
hotărî aliații. În spiritul declarației de la Cairo din 1943, Japonia urma să piardă controlul
asupra Coreii, Taiwanului și a altor teritorii, cucerite mai de curând.

 Dezarmarea completă a forțelor militare japoneze.

 Judecarea tuturor criminalilor de război.

Pe de altă parte, Aliații erau de acord ca:

 Să nu înrobească japonezii ca rasă și să nu îi distrugă ca națiune. Guvernul japoneze urma

să îndepărteze orice obstacol din calea dezvoltării democratice a societății. Libertățile
fundamentale – libertatea cuvântului, libertatea religioasă și libertatea de opinie – ca și
alte drepturi fundamentale ale omului, urmau să fie restabilite și respectate.

 Japoniei i se permitea să mențină acele industrii care susțineau economia și i se permitea

participarea la comerțul internațional.

 Trupele de ocupație aliate urmau să se retragă din Japonia de îndată ce toate obiectivele
de mai sus erau îndeplinite, iar la conducerea țării se va afla o conducere responsabilă.

Singura mențiune a termenului „capitulare necondiționată” se făcea la încheierea textului,

când se cerea guvernului japonez să proclame capitularea necondiționată a forțelor sale armate și
să ofere garanții corespunzătoare asupra bunei sale credințe. Alternativa la aceste condiții ar fi
fost distrugerea totală a țării.

În ceea ce privește persoana împăratului, nu exista nicio mențiune conform căreia să

reiasă că el ar fi fost încadrat în categoria criminalilor de război sau a „conducerii responsabile”.