MGS AN I/ SEM II

COMAN (Căs. MATEI) CARMEN-NICOLETA

PREZENTARE

SECOLUL EXTREMELOR - ERIC HOBSBAWN

CAP. VRĂJITORI ȘI UCENICI- ȘTIINȚELE NATURII

 ”Nici o altă periodă din istoria omenirii nu a fost pătrunsă mai mult și nu a fost atît de dependentă de
științele naturii ca secolul XX. Și totuși nicio perioadă, de la Galilei încoace nu s-a simțit mai stingherită
de ea.”

 În anul 1910 fizicienii și chimiștii germani și englezi la un loc erau în număr de, aproximativ, opt mii de
persoane;
 În anul 1980 numărul lor atingea aproximativ cinci milioane de persoane;
 Erau selectați cu ajutorul unei ”teze de doctorat” fiind singura modalitate de a intra în profesia de om de
știință;
 Se alocau sume astronomice pentru știință;
 În anii `70 și `80, țările capitaliste dezvoltate au consumat aproape trei sferturi din sumele alocate pe
plan mondial pentru cercetare și dezvoltare, în timp ce țările sărace n-au cheltuit mai mult de 2-3% ( UN
World Social Situațion)
 Până în anii `90 , peste 90% dintre lucrările științifice au apărut în patru limbi, engleză, rusă, franceză,
germane, odată cu începutul secolului XX, știința a încetat să mai aparțină Europei centrale. Apariția
fascismului a transferat cercetarea științifcă către SUA, unde a și rămas. Dacă între 1900 și 1933 au fost
acordate SUA doar șapte premii pentru știință, după 1933 și până în 1970 , numărul acestora a fost de
șaptezeci și șapte.
Secolul XX s-a bizuit foarte mult pe știință și lucrul acesta e deja cunoscut. Știința aceea care putea fi dobândită doar
prin mulți ani de studiu, a culminat prin pregătire postuniversitară ezoterică și a avut un domeniu în care să se
manifeste relativ restrâns până la sfârsitul secolului XIX. Fizica și matematica secolului XVII a fost folosită de
ingineri, în timp ce descoperirile chimice și electrice de la sfârsitul secolului XVIII-lea și începutul secolului XIX
deveniseră esențiale pentru industrie și comunicții, explorările cercetătorilor științifici profesioniști erau considerate
esențiale oricărui progres.

Cam in ultima treime a secolului al XX, situația a îneceput să se schimbe începând să se întrezărească contururile
unei tehnologii moderne ( în domeniul automobilistic, aviatic, radio, film, precum și în relativitate, cuantică și
genetică. Cele mai ezoterice si mai revoluționare descoperiri ale științei aveau acum o aplicativitate tehnologică
imediată, de la telegraful fără fir până la raze X, ambele bazându-se pe descoperirile anilor `90.

Celebra lucrare a Alan Turing din 1935 avea să stea la baza teoriei moderne a computerului, deși ea a fost scrisă
inițial pentru logicieni și matematicieni.

Cu toată caracteristica ezoterică și de neînțeles , inovațiile din știință, o dată realizate au fost imediat transpuse în
parctica. Astfel, în 1948 au apărut tranzistorii, ca un produs secundar al cercetărilor din fizica solidelor, adică a
proprietăților electromagnetice ale unor cristale ușor imperfecte. Laserele au luat naștere , nu din studii de optică, ci
din încercarea de a face moleculele să vibreze în rezonanță cu un câmp electric. Inventatorii au fost recompensați cu
premii Nobel
Ar fi fost de asteptat ca ideologiiile secolului XX să accepte victoriile științei, care reprezenta triumful minții omenești.
Ne-am fi putut aștepta și la o slăbire a rezistenței ideologiilor religioase tradiționale, lucru care s-a și întâmplat pe
parcusul secolului XX, religia devenind mai mult sau mai puțin dependentă de tehnologie. Vaticanul este nevoit să
comunice prin satelit, iar giulgiul de la Torino sa-l testeze cu carbon 14.

Cu toate acestea, secolul XX nu a fost atât de bine acomodat cu știința, cea mai extraordinară realizare, de care
depindea. Progresul științelor naturii a avut loc intr-o atmosferă de teamă, de suspiciune și, de cele mai multe ori de
respingere a a rațiunii și a produselor sale. Suspiciunea și teama față de știință au fost alimentate de sentimente precum:
- știința este de neînțeles;
-atât consecințele ei morale, cât și cele practice sunt imprevizibile și, probabil, catrastofale;
- că subliniază neputința individului, subminându-i autoritatea;
- intervenind în ordinea firească a lucrurilor, știința este în mod inerent periculoasă;

Credința în miracole și magie din societățile tradiționale erau mai puțin uimitoare decât vederea unui avion sau
experiența vorbitului la telefon. Dar, în prima jumătate a secolului, principala primejdie a științei nu a venit de la cei ce
se simțeau umiliți de puterile ei nelimitate, ci din partea celor care credeau că le pot controla. In maniere diferite, atât
stalinismul, cât și național-socialismul german au respins știința, deși au folosit-o în scopuri tehnologice. Nici unul din
cele două regimuri nu era încântat de fizica de după Einstein. Naziștii l-au respins fiindcă era evreu, iar ideologii
sovietici pentru că era insufiecient de materialist, în sensul leninist al cuvântului, deși și unii și alții l-au tolerat în
practică fiindcă lumea modernă avea nevoie de fizicieni, iar aceștia erau toți adepți teoriei lui Einstein. Politica rasila a
Germaniei naziste nu era pe placul geneticienilor serioși care au început să se distanțeze de politica de selecție genetică
umana, cea care includea și uciderea celor ”nepotriviți”.
Până la urmă biologii și medicii germani au acordat sprijin rasismului național-socialist. Regimul sovietic din timpul lui
Stalin nu a văzut cu ochi prea buni genetica, atât din motive ideologice, cât și pentru că politica statului era dominată de
principiul că, cu suficient efort, orice schimbare este posibilă, în timp ce știința arăta că, în dmeniul evoluției în general
și al agriculturii în particular, nu e chiar așa.

Regimurile național-socialiste, precum și cele adepte ale comunismului sovietic împărtășeau convingerea că cetățenii
lor trebuia să creadă într-o doctrină adevărată, una formulată și impusă de autoritățile politico-ideologice și de aici
reținerea față de știință. Astfel, în Germania nazistă lui Wemer Heisenberg i s-a permis să predea relativitatea, dar fără
să rostească numele lui Einstein, iar în 1930, Robert Milikan scria ”Putem dormi liniștiți , căci creatorul a introdus
elemente de siguranță în opera sa în așa fel încât omul să nu poată să-i provoace stricăciuni”

Cu toate aceastea, cei mai multi oameni de știință nu s-au descurajat, fiind de acord cu Rutherford care a spus în fața
Asocieației Britanice, în 1923, că ”trăim în epoca eroică a fizicii”. Problemele din revistele știinșifice, colocviile,
aducau progrese profunde. Comunitatea științifică era încă destul de mică, mai ales în domeniul fizicii nucleare și
cristalografie, ca să i se ofere aproape fiecărui tânăr cercetător perspectiva de a deveni celebru.

Epoca științei politizate a atins cota maximă în timpul celui de-al doilea război mondial când savanții au fost mobilizați
sistematic și de la nivel central în scopuri militare, mai eficient de partea Aliaților, decât a Germanilor. Războiul nuclear
a fost un copil al antifascismului.. Un simplu război între statele națiuni nu i-ar fi îndemnat pe savanții cu gândire liberă,
în mare parte ei înșiși exsilați sau refugiați ai fascismului sa ceară guvernelor Angliei și Americii să construiască bomba
atomică. Groaza acestor savanți în fața realizării lor, lupta lor disperată din ultimul moment pentru a impiedica
politicieni să folosească bomba și apoi să se impotrivească construirii acesteia sunt o dovadă a pasiunilor politice
În Occidentul dezvoltat, științele naturii au rămas pasive din punct de vedere ideologic și politic timp de o generație
bucurându-se de victoriile lor și vastele resurse pe care le aveau pentu cercetare.

În mod surprinzător, știința a devenit mai politică în cea de a doua jumătate a secolului tocmai în zona sovietică a
globului. Principalul purtător de cuvânt național și internațional al disidenței din URSS a fost un savant, Andrei Saharov
(1921-1989), savantul care și-a adus aportul cel mai mult la construcția bombei sovietice cu hidrogen de la sfârșitul anilor
`40.

Exemple: - Primul satelit artificial, Sputnik 1957;

- Primul zbor spațial al unui bărbat și al unei femei în 1961 și 1963
Acești oameni trăiau concentrați în institute de cercetare sau în ”orașe ale științei”, având totuși și o oarecare libertate, dar
și cel mai înalt prestigiu decât al oricărei ocupații din URSS.

Aceste politizări au afectat progresul științelor naturii într-o măsură mult mai mică decât în cazul științelor sociale și
umane. Științele naturii reflectau secolul în care trăiau savanții numai din perspectiva metodologiei empirice, a ipotezelor
verificabile sau, cum spunea Karl Popper în 1902, falsificabile prin teste practice.

Știința secolului XX, spre deosebire de cea a secolului XIX-lea a dezvoltat o imagine clară și diferită a lumii. Universul
nostru s-a născut în urmă cu cincisprezece milioane de ani în urmă printr-o superexplozie masivă și potrivit speculațiilor
cosmologice ar putea să ”moară” aproximativ la fel. Și existența stelelor și a planetelor lor este plină de cataclisme:
novelor, supernovelor, uriași roșii, pitici, găuri negre, etc.
În anul 1973, chimiștii Rowland și Molina, au observat că fluorcarbonul, compus chimic larg utilizat în refrigerare și
existent în sparyuri, distruge ozonul din atmosferă. Nu a putut fi făcută această observație mai devreme fiindcă producția
acestor substanțe chimice era foarte redusă.

Între 1960-1072, în atmosferă au ajuns peste 3,6 milioane de tone din aceste substanțe. La începutul anilor `90 toată lumea
auzise de ”găurile de ozon”. Dacă s-ar fi renunțat la fluorcabon, ”efectul de sera” ar dispărea fiindcă stratul de ozon s-ar fi
refăcut. Fenomenul încălzirii globale din cauza gazelor produse de om începe să devină serios discutată încă din 1970,
devenid o problemă serios tratată atât de specialiști, cât și de politicieni.

Prin aceeași perioadă, cuvântul ”ecologie”, inventat în 1973 pentru o ramură a biologiei ce se ocupa cu interrelația dintre
organisme și mediul lor, dobândește un sens nou , politic. Toate aceste îngrijorări explică de ce, pe la sfârșitul anilor `70,
politica și ideologia au început să se ocupe din nou de științele naturale.

Primii zece ani de după cel de-al doilea război mondial, științele vieții au fost revoluționate de genetică și biologia
evoluționistă, descoperirile din biologia moleculară au scos la iveală mecanismul mostenirii- și-anume ”codul genetic”.

Revoluția din biologia moleculară lăsă să se întrezărească faptul că viața trebuia să fie explicată în termenii fizicii și ai
chimiei și nu în niște termeni particulari ai ființelor vii. Modelele biochimice ale originii posibile ale vieții pe pamânt au
fost propuse pentru prima dată în anii `20, în mare măsură cu intenții antireligioase, în Rusia sovietică și în Anglia.

Cele mai importante realizări din cercetarea biologică s-au obținut în ultimele decenii prin biochimie și fizică, din
momentul în care s-a descoperit că moleculele de proteină pot fi cristalizate și apoi analizate cristalografic.
Cea mai mare descoperire din biologie rămâne structura dublu elicoidală a ADN-ului și felul cum acesta explică
modalitatea de ”copiere” a genei printr-un element-model chimico-mecanic, descoperire aparțânând lui Crick și Watson.

Acum nu mai era vorba de căutarea adevărului, ci de imposibilitatea separării adevărului de condițiile și consecințele lui.
Dezbaterea în legătură cu rasa umană s-a desfășurat între pesimiști și optimiști. Presupunerea de bază a celor ce incercau
să limiteze cercetarea științifică era că omenirea, așa cum este structurată ea în prezent, nu este capabilă să stăpânească
forțele care pot transforma pământul și nici măcar să iși dea seama de riscurile pe care și le asumă.

Chiar și acei vrăjitori care au respins orice limitări în cercetările lorvnu au avut încredere în ucenicii lor. Argumentele
pentru cercetarea științifică nelimitată ”se referă la cercetarea științifică fundamentală, nu la aplicațiile tehnologice ale
științei, dintre care unele ar trebui să fie interzise”- Baltimore, 1978

În concluzie, ”stiința” era prea mare, prea puternică, prea indispensabilă societății în general și stăpânilor ei, în particular
pentru a fi lăsată să-si vadă de evoluția ei firească. Tehnologia secolului XX a depins de o comunitate mică e oameni
pentru care consecințele activității lor au fost de ordin secundar.