VII.

CULTURA OMENIRII ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

În secolul al XIX-lea are loc o excepţională dezvoltarea a culturii, datorită în primul rând condiţiilor istorice
ale unei epoci, care asemeni epocii lui Pericle, sau a celei a Renaşterii, a ridicat probleme în faţa societăţii. Această
cultură a stimulat gândirea şi sensibilitatea umană şi a favorizat afirmarea capacităţilor creatoare ale oamenilor. Secolul
al XIX-lea urmează schimbărilor provocate de Revoluţia franceză şi de Imperiu creat de Napoleon. Se redeşteaptă
mişcările naţionaliste şi se extind în toată Europa. Descoperirile ştiinţifice schimbă condiţiile de existenţă şi de
organizare a muncii. Acest secol se prezintă, înainte de toate, ca timp al inovaţiilor şi al invenţiilor.
Noua eră industrială revoluţionează mentalităţile. Unii artişti se simt alienaţi în faţa acestor transformări şi
preconizează o întoarcere spre Evul Mediu, alţii înfloresc în această societate intrată în vârtejul progresului.
Cultura s-a transformat într-un factor indispensabil al progresului pe toate planurile, într-o problemă de interes
public şi de stat. Un bun exemplu în acest sens îl oferă revoluţia industrială, care face apel permanent la ştiinţă, pentru
rezolvarea problemelor ridicate de producţie. Un alt element, care a dus la creşterea rolului învăţământului, a fost
introducerea maşinilor pentru care muncitorii trebuiau să aibă o calificare şi o serie de cunoştinţe pe care munca
manuală nu le reclama.
În comparaţie cu regimul absolutist, regimul burghez, a acordat mai multă libertate creaţiei culturale şi
răspândirii sale. Presa cotidiană şi la preţ redus, precum şi cartea de mare tiraj sunt creaţii ale secolului al XIX-lea,
efect al perfecţionării imprimeriei şi al creşterii numărului ştiutorilor de carte.
Formarea naţiunilor moderne, lupta lor pentru libertate, promovarea valorilor create de fiecare dintre acestea,
au constituit o altă sursă de îmbogăţire a culturii universale.

1. ÎNVĂŢĂMÂNTUL
În secolul al XIX-lea, dezvoltarea învăţământului reprezintă unul din fenomenele cu profunde consecinţe, atât
pentru cultură, cât şi pentru întreaga viaţă socială. Dezvoltarea a constat în:
- răspândirea structurii moderne a învăţământului în trei trepte: primar, secundar şi universitar;
- apariţia şcolilor profesionale pe diverse ramuri, a şcolilor de fete, diversificarea învăţământului universitar pe
numeroase facultăţi şi şcoli tehnice;
- treptat învăţământul primar devine gratuit şi obligatoriu;
- Statul a intervenit progresiv în învăţământ, mai ales prin crearea şi dezvoltarea şcolilor de stat, şi
subvenţionarea parţială a altor categorii de şcoli; prin stabilirea şi urmărirea conţinutului, programei şi metodelor de
învăţământ, imprimându-le un caracter unitar şi făcându-le mai eficiente.
Învăţământul modern a fost introdus de legislaţia revoluţiei franceze şi a lui Napoleon I. Pe ansamblu
rezultatele au fost inegale; dacă în majoritatea ţărilor europene, cu excepţia Bulgariei, Olandei, Rusiei, până la
începutul secolului al XX-lea învăţământul elementar a devenit obligatoriu, gratuitatea acestuia se impusese doar în
Franţa, Italia, Elveţia, România, Ţările Scandinave, şi parţial în Anglia, Germania, Danemarca, Belgia, Olanda. În
învăţământul secundar ţi superior se menţin taxele şcolare, ceea ce face ca accesul la aceste forme de pregătire să fie
restrictiv şi selectiv. În America Latină învăţământul elementar era ca şi inexistent, cu excepţia Mexicului şi al
Braziliei, iar în Africa, Asia, Oceania, puterile coloniale a creat numai un număr infim de şcoli, şi acelea, mai mult
pentru pregătirea funcţionarilor necesari administraţiei coloniale.
Deci fără a nega progresele, rezultatele pe ansamblu sunt slabe şi inegale

2. DESCOPERIRILE ŞTIINŢIFICE
Relaţia dintre producţie şi cercetare a dus la o veritabilă explozie a descoperirilor ştiinţifice. Cercetarea
ştiinţifică a deschis noi orizonturi: în fizică, în chimie, matematică, medicină.
FIZICA. Prin amploarea şi consecinţele lor teoretice şi practice, cele mai importante au fost descoperirile în
domeniul fizicii. Producerea undelor electromagnetice a avut ca aplicaţii telegrafia prin cablu şi telefonul. Cei care au
reuşit, independent unul faţă de altul, să realizeze un aparat care transmitea vocea, au fost americanii Alexander
Graham Bell şi Gray. Prioritatea lui A. G. Bell a fost stabilită de Curtea Supremă de Justiţie a S.U.A. Pentru că de la
distanţă vocea nu se auzea decât foarte slab, Compania Bell, producătoare de telefoane, a cerut lui Thomas Alva
Edison să perfecţioneze aparatul, cumpărând de la acesta microfonul realizat de el.
Germanul Heinrich Hertz prin experienţele asupra propagării oscilaţiilor electrice prin unde, în spaţiu, a dus la
realizarea succesivă a telefonului şi telegrafului fără fir. Un alt german, Wilhelm Röntgen, la scurt timp după ce a fost
demonstrată structura atomică a materiei şi pusă în evidenţă existenţa electronilor, va descoperi razele X, care aveau
proprietatea de a traversa corpurile opace.
 Studiul radioactivităţii a avut aplicaţii imediate în medicină (radiografiile) şi în industrie, beneficiindu-se de
noi mijloace de observaţie şi acţiune. Aceste descoperiri au obligat fizica să-şi revizuiască principiile fundamentale,
Albert Einstein formulând, la începutul secolului al XX-lea, prin teoria relativităţii restrânse şi generalizate, principiile
unei noi fizici.
Descoperirile din domeniul electricităţii au avut cea mai fructuoasă aplicare. Fenomenul de inducţie a dus la
descoperirea, după 1870, a dinamului şi a motorului electric, ceea ce a determinat o a doua fază a revoluţiei industriale,
urmând primei, întemeiată pe forţa aburului. Thomas Alva Edison a avut cele mai importante invenţii în acest
domeniu: lampa electrică, centrala electrică, tramvaiul.
CHIMIA. Au fost sintetizaţi compuşi organici din substanţe minerale, a luat amploare industria chimică prin
fabricarea îngrăşămintelor, a medicamentelor şi a mătăsii artificiale. Datorită acestui domeniu s-a perfecţionat tehnica
metalurgică şi cea militară prin producerea unor noi explozivi şi a gazelor toxice.
MEDICINA. Pentru existenţa umană şi pentru prelungirea vieţii, ştiinţa medicală a făcut în această perioadă
mai mult decât în toată istoria anterioară a omenirii.
Între anii 1870-1890 s-au pus bazele bacteriologiei, vaccinoterapiei şi seroterapiei, la care cele mai importante
contribuţii le-au avut: francezul Louis Pasteur şi germanii Robert Koch şi Emil von Behring, românul Victor Babeş.
Deşi Louis Pasteur şi-a luat diploma în chimie, a devenit celebru prin cercetările făcute în biologie. El a demonstrat că
fermentaţia, considerată până atunci un fenomen pur chimic, este determinată de organisme vii, microbi. A preparat
vaccinuri, care inoculate organismului preveneau îmbolnăvirea acestuia. Vaccinurile au combătut eficient turbarea şi
holera.
Tot acum se înregistrează progrese importante în fiziologie, în general, în endocrinologie, în special: se
descoperă funcţia glicogenică a ficatului, rolul glandelor suprarenale şi a glandei tiroide; un rol important în
dezvoltarea acestei ramuri a ştiinţei medicale îl au Gh. Marinescu şi C.I. Parhon
Aceste descoperiri au avut consecinţe sociale uriaşe: combaterea cu succes a numeroase boli; prelungirea
duratei medii a vieţii; creşterea numărului populaţiei.
MATEMATICA. Deschideri deosebite s-au produs şi în acest domeniu, în special prin formularea postulatelor
geometriei neeuclidiană, ale cărei baze au fost puse de Janos Bolyai, originar din Transilvania şi de Nikolai I.
Lobacevski, între 1823-1826.
BIOLOGIA. Ample controverse a provocat în ştiinţele biologice, teoria formulată în 1859, de către englezul
Charles Darwin, despre evoluţia speciilor, prin selecţie naturală, de la cele inferioare la cele superioare.
GEOGRAFIA. Călătoriile temerarilor exploatatori în Africa, Asia Centrală, în Australia, la Polul Sud şi Nord,
au încheiat cunoaşterea geografică a pământului. Astfel au putut fi studiaţi curenţii atmosferici şi marini şi s-au putut
stabili noi itinerarii pentru navigaţie.
CINEMATOGRAFIA. Un nou instrument de educaţie l-au creat fraţii Lumiére. Chimişti şi industriaşi, dar
mai presus de toate, pasionaţi de tehnica fotografiei şi de cercetările asupra analizei şi sintezei mişcării, ei au inventat
primul aparat cinematografic. Îmbunătăţirile rapide au transformat cinematograful în cel mai apreciat divertisment
popular.
Ştiinţa prin progresele sale rapide a fost unul dintre factorii care au modificat evoluţia economică, şi implicit,
au influenţat-o pe cea socială şi politică.
FILOSOFIA. ŞTIINŢELE SOCIALE. Au fost influenţate de numeroasele descoperiri ştiinţifice, care
modifică profund creaţia materială a existenţei omului şi totodată mentalitatea sa, modul său de a privi şi concepe
universul şi viaţa.
Pozitivismul. Întemeietorul acestui curent este considerat francezul Auguste Comte, care în lucrările sale
prezintă omul ca obiect istoric. După el fiecare om este deţinătorul cunoştinţelor acumulate, care se transmit
descendenţilor. În lucrarea sa „Sistem de politică pozitivă „, Auguste Comte militează pentru schimbarea radicală a
unei societăţi în care individualismul ar fi înlăturat.
Evoluţionismul. Englezul Herbert Spencer a dat o altă direcţie gândirii, ce a constat în recunoaşterea
dezvoltării generale şi continue a lumii şi societăţii, dar susţinând că ea se petrece lent, fără salturi calitative.
Semnificaţia principală a evoluţionismului a fost de a nega revoluţia în viaţa socială, ceea ce a făcut din el o doctrină
preferată a reformismului burghez.
Teoria socialistă. Printre teoreticienii săi amintim pe Pierre Joseph Proudhon, Louis Blanc şi mai ales pe Karl
Marx şi Friederich Engels. Socialismul a fost răspândit în rândul lucrătorilor industriali, această teorie dorind să
acrediteze ideea că societatea era împărţită în două clase, burghezia şi proletariatul, care se aflau pe poziţii
ireconciliabile. Dintre acestea, proletariatul era considerat a avea potenţialul revoluţionar cel mai puternic şi lui îi
revenea sarcina de a transforma societatea şi a edifica societatea socialistă.
 Neoidealismul. Cultivat în special de filosofia germană, după 1900, avându-i reprezentanţi pe Wilhelm Dilthey
şi H. Rickert. Acest curent a revenit la teza că între natură şi societate există o deosebire calitativă, adică ultima nu e
guvernată de legi obiective, ci de gândirea, voinţa şi afectivitatea umană.
Antiintelectualismul. Henri Bergson susţine că nu raţiunea şi experienţa sunt sursele cunoaşterii, ci instinctul
şi intuiţia, factori inconştienţi, ale căror imbolduri sunt iraţionale.
Pragmatismul. Răspândit mai mult în gândirea americană; William James, afirmă că adevărul este în fond o
convenţie, iar faptele se clasifică în adevărate sau false, după criteriul utilităţii, deci după raportul în care se află cu
interesul oamenilor.

3. LITERATURA
Romantismul. Prima jumătate a secolului a fost dominată de curentul romantic. Romantismul a reprezentat
triumful individului ca om şi a ţării ca naţiune. De aceea Victor Hugo îl considera „liberalismul în artă”. Reprezentanţii
lui au afirmat unicitatea şi valoarea fiinţei umane, importanţa sentimentelor, întâietatea imaginaţiei. Convinşi că
mecanizarea nu făcea viaţa mai frumoasă, ei au căutat să o evite prin reînvierea trecutului, prin întoarcerea la natură.
Dacă arta clasică acordă foarte puţin interes perioadei medievale, romantismul se entuziasmează în faţa Evului Mediu.
Principalele forme de manifestare ale romantismului sunt romanele sentimentale şi dramele. Eroul nu mai este raţional,
ci sensibil. Revoltat sau aflat în pragul sinuciderii, el se opune regimului politic care-l oprimă, ori pune capăt unei vieţi
incapabile să-i aducă ceea ce aştepta.
În Anglia, G.G. Byron, realizează o operă în care persistă ironia, apărarea greşelii şi a căinţei, asumarea unei
cauze eroice. P.B. Shelley, crează poeme prin care exprimă o comunicare personală cu natura: „Odă ciocârli” „Odă
vântului de vest”.
Epoca istorică este reprezentată de Sir Walter Scott în romane cavalereşti: „Ivanhoe”.
După poemele lui Byron, Shelley, Keats, romantismul îşi pierde vigoarea, acordând un loc mai important
echilibrului, sentimentului realităţii, ca în operele lui Charles Dickens.
În Germania, romantismul este ilustrat de poveştile inventate de J.L. Tieck, cum ar fi, „Motanul încălţat”.
Acum se naşte şi filologia germană datorită studiilor făcute de fraţii Grimm asupra mitologiei şi limbii germane.
În Franţa, prima capodoperă literară este cea a lui Alphonse de Lamartine, „Meditaţii poetice”, urmată de
„ Ode” şi poezii diverse ale lui Victor Hugo.
În Danemarca, cu H.C. Andersen literatura reia teme inspirate din folclor, legende orale, amplificate de
imaginaţia autorului, ca în povestirile: „Privighetoarea”, „Fetiţa cu chibrituri” etc.
În Rusia Alexandr S. Puşkin transformă limba rusă într-un perfect instrument artistic. Mihail Lermontov face
trecerea la proză şi la epopeile populare ruseşti. Nicolai Gogol ştie să lege romantismul de o profundă analiză
psihologică, bazată pe observarea caracterului omenesc.
Realismul. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea consolidarea capitalismului a aşezat în centrul preocupărilor
literare reprezentarea societăţii aşa cum era ea, fără adaosuri laudative, accentele critice nu lipsesc, dar artiştii au
încercat să se adapteze realităţii sociale.
În Franţa, realismul este introdus de Stendhal, de Honore de Balzac şi Gustave Flaubert. Primul aduce în
prim-plan suferinţele omului neadaptat al epocii sale: „Roşu şi Negru”. Honore de Balzac construieşte o imensă
oglindă în „Comedia umană”, în care se privesc toţi contemporanii săi. Romanul realist atinge apogeul cu Gustave
Flaubert, care aduce în scenă o viaţă caracterizată de o monotonie dezolantă, în „Doamna Bovary”, „Educaţia
sentimentală”.
În Germania se conturează trei tendinţe: conştiinţa sfârşitului lumii, prezentată de romanele lui Karl
Immerman şi de teatrul lui C.G. Grabbe; tendinţa critică, H. Heine, de exemplu, dezamăgit de romantism leagă
literatura de angajarea politică; 3. întoarcerea spre trecutul naţional reprezentat de C.F. Meyer şi F. Dahn.
În Anglia realismul ia două forme: romanul istoric a lui E. Bulwer; romanul social, reprezentat prin opera lui
Ch. Dickens.
În Rusia, pe lângă mişcarea naturalistă , a doua jumătate a secolului al XIX-lea aparţine unei înnoiri a
romanului rusesc, literatura consacrându-se problemelor specific ruseşti dar şi analizei psihologice şi sociale. Lev
Tolstoi scrie „Anna Karenina”, „Război şi Pace”, iar Turgheniev, „Părinţi şi copii”.
Cel ce va utiliza realismul împins la extrem va fi Dostoievski: „Crimă şi pedeapsă”, „Idiotul”, „Demonii”,
„Fraţii Karamazov”. În aceste opere el urmăreşte punerea în evidenţă a profunzimii sufletului omenesc, a degradării
personalităţii umane, a ispăşirii prin suferinţă.
Naturalismul. Se impune în literatura între anii 1880 şi 1900. A fost influenţat de unele rezultate ale ştiinţelor.
El sugerează că destinul omului nu depinde de relaţiile sociale în care trăieşte, ci de anumiţi factori biologici, cum ar fi
ereditatea.
 În Franţa principalul reprezentant al acestei tendinţe este Emil Zola. El aduce în scenă destinul unor oameni
muncitori, curtezane, lucrători în mine, ţărani exploataţi. Tendinţa naturalistă a fost exprimată şi de nuvelele lui Guy de
Maupassant.
În Norvegia Henric Ibsen în lucrările de dramă şi apoi în teatru considera că alegerea ultimă pentru devenirea
sa, aparţine individului însuşi, fără ca acesta să se preocupe de regulile vreunei morale.
În Germania creează fraţii Heinrich şi Thomas Mann; primul considera romanul drept o formă de satira
socială la adresa societăţii din timpul lui Wilhelm al II-lea.
Simbolismul.
În Franţa, Paul Verlaine este considerat părintele simbolismului, al cărui manifest este publicat în Le Figaro,
în 1886. Încă din 1884, Verlaine redactează „Arta Poetică”, în care defineşte noile reguli ale poeziei simboliste.
Pentru simbolist, realitatea exterioară este o mască ce face imposibilă orice descriere, de aceea poetul trebuie
să caute dincolo de impresiile pe care le poate invoca, dar nu descrie.
În Germania şi Austria Stephan Georg preconizează o viziune poetică interioară, ermatică prin limbaj,
accesibilă numai celui ce poate contempla idealul. Influenţa lui Georg se face simţită şi în scrierile lui Rainer Maria
Rilke.

4. ARTA
Romantismul. În artă romantismul respinge exemplul antichităţii greco-romane, şi astfel marchează o ruptură
completă cu ideile trecutului. El proclamă superioritatea individului şi a personalităţii sale. Raţiunii reci îi răspunde
puterea sensibilităţii, a pasiunii şi a imaginaţiei. Curentul romantic apare treptat în decursul secolului al XVIII-lea, şi
după revoluţia franceză se exprimă prin cultul pentru eroi. El se impune începând din 1824, cu tabloul lui Delacroix,
„ Masacrul din Chios”. După o perioadă de afirmare febrilă, romantismul îşi pierde din suflu, şi spre 1850, se
estompează. Pentru romantici arta trebuie să se debaraseze de orice intenţie morală, creaţia se defineşte ca o încercare,
pur plastică, din dorinţa de a se juca cu efectele picturale care se adresează sensibilităţii noastre.
În Franţa, Eugene Delacroix, cu pânze sale „Dante şi Vergiliu în Infern”, apoi „Masacrul din Chios”, atrage
critici, dar acestea devin manifestele romantismului. Toată viaţa Delacroix s-a inspirat din literatura romantică de unde
şi-a luat subiectele: de la Byron, „Moartea lui Sardanapal”, „Libertatea conducând poporul”, scenă dedicată unui
însemnat eveniment istoric, înlăturarea dinastiei de Bourbon. Delacroix repune în discuţie problema regulilor de
compoziţie ale unui tablou; lucrul asupra fiecărei părţi a suprafeţei trebuie să dispară în favoarea efectului de ansamblu.
Theodore Gericault se încadrează perfect în romantism prin exprimarea sentimentelor şi emoţiilor umane.
Lucrarea lui „Pluta Meduzei” este tratată cu un panteism tulburător. El este pasionat şi de reprezentarea picturală a
cailor, ca în „Cursele de cai de la Epsom” sau „Ofiţer de vânători din garda regală şarjând” şi de studierea insolitului
prin intermediul unor suite de portrete de nebuni.
În Spania, personalitatea cea mai marcantă este Francisco de Goya, care din ce în ce mai bolnav, devine un
personaj tot mai singuratic şi tragic. Picturile din „Casa surdului”, propria locuinţă, prezintă coşmaruri halucinante.
Redă însă, prin agilitatea tuşei şi folosirea culorilor, expresivitatea şi emoţia în: „Dezastrele războiului” şi „Execuţia
din 3 Mai”.
În Anglia, peisajul romantic este dezvoltat de W. Turner, care dă o înfăţişare lirică naturii. J. Fussli dovedeşte
un gust deosebit pentru subiectele fantastice. Din 1848 prerafaeliţii se inspiră din teme literare, în principal din legenda
regelui Arthur; aceştia realizează de obicei picturi narative.
Realismul. Curentul realist apare în jurul anului 1850 şi se continuă prin impresionism de pe la 1860.
Realismul presupune o schimbare în caracterul execuţiei, mai frustă, adesea apropiată de schiţă. Pictorii reprezintă
scene din viaţa cotidiană, viaţa mondenă şi în particular realitatea socială.
În Franţa, Gustave Courbet ridică scena de gen la statutul de pictură istorică. J.F. Millet se inspiră din lumea
ţăranilor. Honore Daumier îşi arată dragostea faţă de cei umili pictând o lume săracă şi în suferinţă.
Realiştii descoperă un gen de pictură considerat secundar, peisajul. Camille Corot în studiile sale asupra
peisajelor prezintă o atmosferă poetică. El anunţă impresionismul prin folosirea unei palete luminoasă şi printr-o
analiză foarte fină a variaţiilor de lumină.
Cel mai celebru reprezentant al sculpturii realiste, Auguste Rodin, se loveşte însă de lipsa de înţelegere din
partea contemporanilor. Lucrările lui nu mai au suprafeţele netede, ci acestea sunt neregulate, cu adâncituri şi ieşinduri
care agaţă lumina, creând prin acest joc, iluzia realităţii. Rodin rămâne un novator şi vrea ca subiectul, pe lângă
realismul său, să conducă spre un simbol universal.
În Germania , fascinaţia pentru realitate se constată în lucrările lui Adolf de Menzel şi Wilhelm Leibl, în care
fac să transpară grija pentru redarea detaliului.
Impresionismul. Împresioniştii produc scandal la 1863 la deschiderea „Salonului refuzaţilor”.
 Denumirea curentului a fost dată de tabloul expus, în 1874, de Claude Monet: „Impresie, răsărit de soare”.
Reprezentanţii acestui curent au urmărit să redea senzaţiile produse privitorului de lumina solară în diferite momente
ale zilei. Ei au fost mari peisagişti şi remarcabili colorişti.
Auguste Renoir preferă portretele sau scenele cu personaje. Se consacră apoi nudului feminin pe care îl
tratează într-o manieră opulentă şi senzuală. Edgar Degas pictează scene din cafenea, căutând să surprindă instantaneul
mişcării. Toulouse-Lautrec dovedeşte un spirit de observaţie viu şi caustic. Creaţia sa îi va influenţa pe toţi creatorii din
prima jumătate a secolului al XX-lea.
Postimpresionismul. Grupează un ansamblu de mişcări artistice diverse. Trei artişti izolaţi: Van Gogh, Paul
Gauguin, Paul Cezanne, toţi influenţaşi la un moment dat de limbajul impresionist, constituie personalităţi majore ale
acestei perioade.
Prin culorile aşezate direct din tub, cu tuşe nervoase, Van Gogh, a imprimat tablourilor sale tensiune,
expresivitate, anunţând deja expresionismul. Pictura lui Gauguin este încărcată de simboluri dar lui îi revine meritul de
a fi făcut pasul hotărâtor către prezentarea unor străvechi civilizaţii. Cezanne analizează lumina cu o tuşă colorată,
pictează încet şi metodic pentru a asocia, într-o tonalitate potrivită, lumina impresionistă cu rigoarea formei şi a
volumului.
Expresionismul. Reacţia fată de impresionism a reprezentat-o expresionismul, afirmat la începutul secolului al
XX-lea. El a produs un nou mod de reprezentare a realităţii, pornind de la exterior spre interior, de la impresie la
expresie, adică de la senzaţii la sentimente. Pentru a reda emoţia artiştii şi-au luat libertatea de a exagera unele trăsături
sau părţi ale subiectului prezentat, de a alătura culori care contrastau violent. Noul curent exprima nu numai neliniştile
şi dramele individuale, ci şi tulburările sociale care anticipau primul război mondial.

5. MUZICA
În Germania, Ludwig van Beethoven, prin romantismul său liric, eclipsează toţi contemporanii. Prin
amploarea şi varietatea operelor sale el este considerat maestrul prin excelenţă al începutului de secol XIX.
Prin gustul pentru invenţia muzicală, romantismul se va detaşa de clasicismul vienez. Franz Schubert este
marele compozitor de lieduri, Robert Schumann se consacră lucrărilor pentru pian, Carl Maria von Weber ilustrează
opera dramatică, creând un stil naţional.
În Franţa, Frederich Chopin, polonez refugiat la Paris, uimeşte prin talentul său de compozitor, iar Hector
Berlioz creează simfonia modernă, unind vaste sonorităţi orchestrale.
În Italia, Giacomo Rossini, principalul maestru al şcolii italiene, va cunoaşte un succes considerabil în faţa
publicului francez, în perioada Restauraţiei ( 1815-1830 ).

6. CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI LA CULTURĂ

Contribuţii fundamentale la ştiinţa şi tehnica mondială au adus: Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Gheorghe
Marinescu şi Constantin Levaditi, în medicină; Nicolae Teclu în chimie; Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă, în
aeronautică.
În poezie Mihai Eminescu a fost unul din liricii cei mai de seamă ai lumii. Printr-o notă de originalitate
deosebită se înscriu în literatura universală comicul lui I.L. Caragiale şi neîntrecuta artă a povestirii din proza lui Ion
Creangă sau Mihail Sadoveanu.
Pictura românească s-a remarcat prin marii artişti: Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Ion
Luchian. Apropiat de curentul impresionist Nicolae Grigorescu, ca de altfel şi Ion Andreescu înaintea lui, se distinge
prin inspiraţia creată de marile momente ale istoriei naţionale, sau prin unele accente de critică socială.
Muzicianul George Enescu, violonist celebru, a compus cele două Rapsodii române, care au relevat lumii
frumuseţea muzicii populare româneşti.
 VIII. CIVILIZAŢIA SECOLULUI AL XX-LEA

2. EVOLUŢIA LITERATURII, ŞTIINŢELOR ŞI ARTELOR

2.1. LITERATURA
1. Apar noi curente literare şi artistice care exprimă deruta lumii intelectuale faţă de o societate pe care nu
reuşeşte să o înţeleagă, iar realitatea dură a războaielor şi a neintegrării determină o profundă criză de conştiinţă, o
criză a valorilor.
În timpul şi imediat după terminarea primului război mondial o serie de intelectuali se simt datori să scrie
despre acest cataclism uman. Oswald Spengler (1880-1936), analizează lumea în „Declinul Occidentului” şi ajunge la
concluzia, reiterând o idee pe care o întâlnim în secolul al XIX-lea la Georg Hegel (1770-1831), că din diferite cauze
asistă la un sfârşit al istoriei. Viziunea asupra războiului este multiplă: E. Jünger în „Furtuni de oţel” (1920) descrie
sentimentul de onoare şi fraternitate, camaraderia care se nasc în război; Romain Rolland (1866-1944) adună în
„Deasupra învălmăşelii” (1915) articolele scrise în timpul luptelor; Henri Barbusse (1873-1935) descrie realist viaţa de
front, la Verdun, în romanul „Focul”; dar cea mai cunoscută operă literară care a descris războiul, cu atrocităţile şi
angoasele sale, rămâne opera scriitorului german Erich Maria Remarque (1898-1970) „Nimic nou pe frontul de vest”.
Expresionismul german, a urmărit traducerea în limbaj a frământărilor sufletului uman, exacerbând gustul
pentru lucrurile şi gesturile oribile. Principalii săi exponenţi au fost F. Wedekind (1864-1918), R. Schieckele (1883-
1940), G. Benn (1886-1956), Bertold Brecht (1898-1956) şi pentru a-şi publica opera, refuzată de revistele timpului,
vor crea noi reviste: „Die Aktion” (1910), „Der Sturm” (1910-1932), „Die Weissen Blätter” (1913-1920).
Dadaismul, se desprinde din expresionism, artiştii refuzând în operele lor să se refere la lucruri semnificative,
scoţând astfel în evidenţă absurditatea lumii; refuză regulile, canonul. Întemeietorul curentului, lansat la Zürich în
1916, va fi românul Tristan Tzara (1896-1963); Tristan Tzara foloseşte în opera sa absurdul, obscenul, scrie „poeme
simultane”, organizează expoziţii cu obiecte cotidiene utilitare, care pot fi considerate opere culturale; va scrie „Omul
aproximativ” (1931), „Suprarealismul şi perioada postbelică” (1947) etc. Pictura dadaistă este reprezentată de F.
Picabia (1879-1953) care se inspiră din cubism şi va crea, în 1909, tabloul „Cauciucul”, considerat prima pictură
abstractă; în sculptură, M. Duschamp (1887-1968) se alătură mişcării dadaiste.
Suprarealismul. Termenul se datorează lui Guillaume Apollinaire, şi desemnează o experienţă literară şi
artistică ce transcede realul. Mentorul mişcării este André Breton (1896-1966), care redactează în 1924 „Manifestul
Suprarealismului”, după ce grupul său fondase în 1919 revista „Literature”, iar în 1920 se rupe de dadaism. După
André Breton ultimul resort al experienţei suprarealiste este dorinţa, care duce la cunoaştere; sub efectul voinţei de a se
ancora într-un real sublim, mişcarea evoluează spre politic şi de exemplu Louis Aragon se converteşte la comunism.
Momentul de apogeu îl va reprezenta organizarea în 1939, la Paris, a Expoziţiei internaţionale a suprarealismului, la
care, André Breton şi Paul Eluard redactează „Dicţionar prescurtat al suprarealismului”. Mişcarea îşi pierde suflul după
cel de a doilea război mondial şi sfârşeşte după moartea, în 1966, a lui André Breton.
2. Evoluţia genurilor literare
În poezie se manifestă în continuare ermetismul simbolist, profesat de către americanul T.S. Eliot (1888-1965);
angoasat de opoziţia pe care o percepe între cultură şi civilizaţie, de faptul că progresul aparţine doar unor aleşi, P.S.
Eliot deplânge în „Pământ devastat” (1922) starea civilizaţiei.
Teatrul este spaţiul în care ideile pot fi mai uşor receptate pentru că sunt adresate unui public cunoscător.
Luigi Pirandello (1867-1936) scrie „Fiecare cu adevărul său” (1917), „Şase personaje în căutarea unui autor”
(1921), „Henric IV” (1922), în care pune problema locului şi relativităţii adevărului în societatea umană, imposibilităţii
oamenilor de a comunica într-o lume care îi domină.
Bertold Brecht (1898-1956) evoluează de la anarhism („Baal”, 1922, în care îşi exprimă revolta violentă
împotriva lumii), la comunismul militant, evoluţie perceptibilă în piesele muzicale „Opera de trei parale” (1928) şi
„Mahagonny” (1929). B. Brecht vede teatrul ca un instrument didactic, în care spectatorul este chemat să înveţe să
perceapă un mesaj: „Mutter Courage” (1938), „Cercul de cretă caucazian” (1945).
A. Jarry cu piesa „Ubu rege” (1896) va crea teatrul absurdului, a cărui reprezentant va fi şi Eugene Ionesco
(1912-1994); Eugen Ionesco exploatează filonul absurdului şi satira pentru a denunţa ravagiile totalitarismului, ca în
piesa „Rinocerii” (1960).
Romanul
Romanul trăit este ilustrat de scriitori importanţi ai literaturii universale.
Hermann Hesse (1877-1962) în „Demian” (1919) şi „Lupul de stepă” (1927) aduce în dezbatere ideea
individualismului, urmărind frământările sufletului şi apropiindu-se de analiza psihologică.
 Franz Kafka (1883-1924), scriitor ceh de limba germană, a scris nuvele („Metamorfoza”, „Colonia
penitenciară”) şi romane („Procesul”, „Castelul”, „America”), într-o viziune halucinantă, grotească, stranie, îmbinând
realul cu fantastul, absurdul cu logicul într-un context menit a configura parabolic condiţia tragică a omului strivit de
societatea birocratică şi statul poliţienesc.
Expunerea angoasei personale se regăseşte şi la James Joyce (1882-1941), în lucrări ca „Oameni din Dublin”
(1914) şi „Portretul artistului în tinereţe” (1915). Capodopera sa, care înnoieşte literatura britanică, „Ulysse” (1922),
este o încercare de a prezenta complexitatea universului mental, respingând ordinea convenită.
David Herbert Lawrence (1885-1930) refuză ipocrizia lumii în care trăieşte, scriind, „Fii şi îndrăgostiţi”
(1913), „Curcubeul” (1915), „Amantul Doamnei Chatterley” (1928). În aceiaşi notă, a respingerii falselor pudori şi a
blocajelor sociale, se situează şi André Gide (1869-1951), care publică „Corydon” (1924) şi „Falsificatorul de bani”
(1926).
După 1945 se remarcă puternic literatura germană marcată profund de violenţele celui de al III-lea Reich şi de
procesul de denazificare. Scriitorii se îndepărtează de nazism, dar nici n-au încredere în societatea de consum, ca în
cazul „Grupului 47”, din care reprezentativi sunt, Heinrich Böll („Opiniile unui clovn”) şi Günther Grass
(„Toboşarul”).
Romanul politic. Romanul oferă suport, fie pentru dezvoltarea unei gândiri politice, fie pentru a face apologia
nazismului, ca în „Michael” (1929) a lui Goebbels, fie pentru a evoca o experienţă personală, ca în „Nucii din
Altenburg” a lui André Malraux (1901-1976); André Malraux va scrie „Cuceritorii” (1928), „Condiţia umană” (1933),
„Speranţa” (1937), inspirându-se din revoluţia marxistă din China şi Războiul Civil din Spania, susţinând ideea
solidarităţii. El se va deziluziona când va constata că idealul revoluţionar va fi călcat în picioare de alte interese, aşa
cum rezultă şi în opera lui A. Koestler „Zero şi infinitul”, dar şi în romanul lui George Orwell (1903-1950) „Ferma
animalelor” (1945), în care autorul denunţa tendinţa spre dictatură şi totalitarism. George Orwell mai scrie „1984”,
denunţând, ca şi A. Huxley în „Cea mai bună lume”, faptul că progresul ştiinţific şi tehnologic devin instrumente de
aservire a omului şi nu de eliberare a sa.
În literatura sovietică de după al doilea război mondial vor publica, printre alţii: Boris Pasternak, „Doctor
Jivago”, un roman interzis în U.R.S..S, ca fiind subversiv; Alexandr Soljeniţîn, care contestă nu atât comunismul cât
pericolele sistemului şi riscul abuzurilor, în lucrări ca „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”, „Pavilionul canceroşilor”,
„Arhipelagul Gulagului”.
Noul roman se impune în Franţa după al doilea război mondial prin Francoise Sagan („Bună ziua tristeţe”,
1954), A. Rosse-Guillet, C. Simon („Drumul Flandrei”, 1960), în care autorii încearcă descrierea realului fără a-l
deforma, prin livrarea impresiilor brute, cititorul fiind invitat a lua parte la analiza întâmplărilor descrise.

2.2. ARTA
2.2.1. PICTURA
Neo-plasticismul este ilustrat de Piet Mondrian (1872-1944) care se desprinde de cubism pentru a se dedica
formei pure; , Mondrian consideră că este necesară îndepărtarea de natură şi dezvoltată abstracţia, el evoluând spre
suprafeţe consacrate culorilor fundamentale, separate prin linii ce se întretaie în unghi drept.
Cubismul. Tradiţional, cubismul se naşte în 1907 când Picasso expune „Domnişoarele din Avignon” şi se va
stinge în 1925 când se topeşte în suprarealism. El apare ca o reacţie contra pozitivismului şi sugerează nevoia ca
subiectul să fie reprezentat sub toate aspectele sale. Picasso va folosi tehnica colajului în „Natură moartă cu scaun”
(1912), iar George Braque introduce tehnica „trompe d’oeil” ca în „Portughezul” (1911) şi „Cifre şi litere” (1912).
Mai aparţin cubismului: J. Gris care introduce în arta sa picturală matematicile, Fernand Léger (1881-1955),
care sub influenţa lui Cezanne (ca de altfel şi Picasso şi Braque) se îndreaptă spre cubism. Fernand Leger va fi inspirat
de formele mecanice ale cubismului şi creează un stil personal, alegând contrastul între forme şi culori şi pictând, după
1945, lumea muncitorească; va picta „Nunta” (1911), „Dansatoarea albastră” (1930), „Adio, New York” (1946). La
limita cubismului se afla Amedeo Modigliani (1884-1920) care, după o perioadă dedicată sculpturii, trece să picteze
portrete melancolice cu ochii goi.
Suprarealismul. Contrar altor curente picturale, suprarealismul în pictură nu este constituit dintr-un grup ci
din puternice individualităţi: germanul Max Ernst, italianul Giorgio da Chirico, spaniolii Salvador Dali şi Joan Miro,
francezii André Masson şi Edouard Pignon. Scopul suprarealiştilor este de a căuta în subconştient secretele profunzimii
umane şi de a folosi la nevoie beţia sau transa pentru a le atinge. Salvador Dali foloseşte o pictură savantă şi foarte
laborioasă, moştenită de la maeştrii Renaşterii, pusă în slujba concepţiilor asupra lumii, pentru a atinge dragostea
sublimă, în „Leda”, sau pentru a denunţa atrocităţile, în „Premoniţia războiului civil”.
Impresionismul abstract se răspândeşte ca fenomen din 1951. Tranziţia de la suprarealism se face prin opera
lui A. Gorky, inspirat de Jean Miro. Principalii artişti ai acestei tendinţe se grupează, din 1942, la New York, în jurul
lui Peggy Guggenheim care conduce galeria „Art of this century”. Aici expune prima dată J. Pollock (1912-1956), care
consideră că pictura trebuie să fie capabilă să redea noţiunea de tensiune, şi utilizează pictura – acţiune: împroşcarea
şi scurgerea culorilor, într-o acţiune inconştientă.
Pictura – acţiune va fi înlocuită cu arta cinetică şi Op’art (Optical art). În arta cinetică esenţa o constituie
mişcarea şi proiecţiile luminoase mobile, iar în Op’art, apărută în 1964, se suprapun două tehnici: suprafeţele colorate
şi mişcarea sugerată de linii. A. Vasarhely, cel mai important reprezentant al Op’art, foloseşte culoarea în fiecare
pătrat, care este o bază pentru alte figuri geometrice. L. Moholy-Nagy creează „Maşina luminoasă” sugerând lumina,
spaţiul, mişcarea, iar N. Schöffer creează „Turnul luminos” în care culoarea şi lumina variază în funcţie de condiţiile
exterioare.
Tot în 1964, cu prilejul Bienalei de la Veneţia, apare Pop’art (Popular Art), care semnifică operele ce se
reflectă direct în produsele mass-media. Cel mai important reprezentant al Pop’art este Andy Warhol, celebru prin seria
de portrete „Marilyn” consacrată lui Marilyn Monroe.
2.2.2. ARHITECTURA
Progresele urbanizării în secolul al XX-lea obligă şcolile de arhitectură să sugereze şi să realizeze lucrări
pentru nevoile unei societăţi în expansiune.
Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Şcoala de la Chicago începe să impună construirea clădirilor înalte,
buildings, cum este „Auditoriumul” din Chicago, construit între 1887-1889.
În Europa noua arhitectură se exercită sub influenţa arhitectului belgian V. Horta, care a recurs la metal şi
sticlă pentru a construi, între 1896-1899, la Bruxelles, „Casa Poporului”.
Evoluţia arhitecturii secolului al XX-lea poate fi împărţită în trei perioade: 1910-1930; 1930-1950; după 1950.
F.L. Wright (1869-1959) deschide o cale nouă în arhitectură, adaptând-o la nevoile vieţii cotidiene. T. Garnier
(1869-1948) concepe proiectul unui „Oraş industrial” prevăzut pentru o populaţie de 35.000 locuitori.
În Germania, H. Muthesius creează în 1907 Asociaţia arhitecţilor şi industriaşilor, care are scopul de a selecta
cele mai bune proiecte pentru construirea de uzine şi standardizarea construcţiilor. După aceste principii P. Behrens
construieşte uzinele A.E.G. din Berlin, iar Walter Gropius (1883-1969) fondează la Weimar, în 1919, Bauhaus (mutată
în 1925 la Nassau şi închisă apoi de nazişti), o şcoală de artă, arhitectură şi arte aplicate, care are drept scop realizarea
armoniei tuturor artelor. La Bauhaus predă L. Moholy-Nagy, care întreprinde experienţe pe plexiglas, pictorii Paul
Klee şi Vasili Kandinsky (publică în 1926 tratatul „Punct şi linie în raport cu suprafaţa”, moment de vârf al artei non-
figurative).
Elveţianul Le Corbusier scrie, „Spre o arhitectură” (1923), unde defineşte casa ca o „maşină de locuit”,
funcţională şi va aplica acest concept, printre altele, în ansamblul construit în 1952 la Marsilia.
2.2.3. ARTA CINEMATOGRAFICĂ
Născută la sfârşitul secolului al XIX-lea prin invenţia fraţilor Louis şi Auguste Lumiére, folosită la început
pentru a prezenta intrarea unui tren în gară sau ieşirea muncitorilor de la uzinele de la Billancourt, cinematograful
devine rapid purtător de actualitate, iar mai apoi cea de a şaptea artă, suferind influenţa principalelor curente artistice
ale timpului, la început ale expresionismului german.
În „Cabinetul doctorului Caligari” (1919) a lui R. Wienne spectatorul este invitat să urmărească fantasmele
personajului. Filmul abstract este ilustrat de „Baletul mecanic” a lui Fernand Leger din 1924. Suprarealismul pătrunde
în cinematografie prin colaborarea dintre Salvador Dali şi Luis Bunuel la „Un câine andaluz” (1929).
Cinematograful este şi un instrument de propagandă politică, ca în „Crucişătorul Potemkin” (1925) a lui
Serghei Eisenstein, sau în filmele care glorifică nazismul ale lui Leni Reifenstahl.
În Franţa de după al doilea război mondial apare epoca „nouvelle vogue”, ilustrată de Francois Truffant cu
„Cele 400 de lovituri” (1959) şi Jean Luc Godard cu „La capătul puterilor” (1960).
În Italia ia naştere după război curentul neo-realismului, cu filmele lui Roberto Rosselini, „Roma oraş deschis”
(1945) şi a lui Vittorio de Sica, „Hoţii de biciclete” (1948).
În anii ’50 în cinematografie apare valul alegoric ilustrat de filmul „A şaptea pecete” a lui Jngmar Bergmann,
iar după 1968 se produce o scindare profundă între filmul comercial şi cel militant.
SUA rămâne cel mai mare producător din industria cinematografiei, abordând teme de o mare diversitate, de la
manifestarea violenţei („Little big man”, 1970, A. Penn), redescoperirea fiinţei umane („Balul derbedeilor”, 1976, J.
Cassavetes), până la tema traumatizantă pentru America a războiului din Vietnam („Platoon”, Oliver Stone).

2.3. ŞTIINŢA ŞI TEHNICA

Pe parcursul secolului al XIX-lea, ştiinţa a constituit încă apanajul unui grup restrâns de persoane, în secolul al
XX-lea însă, au apărut atâţia oameni de ştiinţă, încât afirmaţia că numărul lor l-a depăşit pe al celor care au trăit în
secolele anterioare devine un lucru acceptat.
 Natura cercetării ştiinţifice s-a modificat profund, efortul fiind mai mult colectiv decât individual. Progresul nu
a fost determinat doar de marile descoperiri ale unor genii ca Albert Einstein, Niels Bohr, Robert Rutheford, ci de paşii
mărunţi făcuţi de cercetătorii specializaţi, constituiţi în mari echipe interdisciplinare. Multe dintre observaţiile şi
descoperirile făcute în secolul al XIX-lea au fost explicate prin noile teorii ştiinţifice apărute în secolul al XX-lea;
multe din metodologiile puse la punct în secolul al XIX-lea au început să dea roade în secolul următor.
A sporit considerabil nu numai amploarea activităţilor ştiinţifice ci şi influenţa acestora asupra societăţii; ştiinţa
devine o componentă solid ancorată în universităţi, cât şi în industrie. Marile firme îşi creează, după exemplul primelor
laboratoare de chimie industrială din Germania secolului al XIX-lea, propriile laboratoare de cercetare în care se face
nu numai cercetare aplicativă, ci şi cercetare fundamentală. În acelaşi timp statul este interesat în dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii finanţând învăţământul, creând propriile institute şi laboratoare de cercetare, finanţând proiecte pentru nevoile
generale sau specifice ale societăţii.
Pe parcursul secolului al XIX-lea tehnologia a transformat societatea; multe dintre invenţii s-au datorat unor
oameni care nu aveau cunoştinţe sau nu prezentau interes pentru ştiinţele fundamentale. În secolul al XX-lea ştiinţa a
început să aibă un impact direct asupra societăţii; de exemplu răstimpul între descoperirea unui fenomen şi aplicarea lui
în practică s-a scurtat considerabil.
La începutul secolului al XX-lea liderul mondial în domeniul ştiinţei şi tehnologiei a fost Germania, dar îşi
pierde acest rol în anii ’30, după venirea naziştilor la putere. Atunci mulţi oameni de ştiinţă din Germania, dar şi din
alte zone ale Europei, au emigrat în Statele Unite, dând acesteia din urmă posibilitatea de a progresa puternic.
Cele două războaie mondiale au demonstrat rolul extraordinar pe care ştiinţa şi tehnologia îl au în dezvoltarea
mijloacelor de luptă; războiul a frânat dezvoltarea unor domenii ale ştiinţei, dar în acelaşi timp a determinat un salt
extraordinar în altele (vezi de exemplu cercetarea spaţială, fisiunea nucleară).
După ce de al doilea război mondial se produce o nouă revoluţie în ştiinţă şi tehnică, care înseamnă schimbarea
în concepte şi teorii, alături de acţiunea, mai ales asupra mijloacelor de muncă. Dacă prima revoluţie industrială din
secolele XVIII-XIX a însemnat introducerea mecanizării, revoluţia tehnologică actuală se bazează pe automatizarea şi
cibernetizarea activităţilor umane. Se produc mutaţii profunde în ştiinţă şi tehnică şi care, la rândul lor, produc
schimbări asupra esenţei forţelor productive, modifică poziţia omului în societate, produc schimbări calitative în viaţa
socială.
Revoluţia tehnologică actuală se caracterizează prin faptul că: ştiinţa devine o forţă nemijlocită de producţie,
obiectivându-se în procesul de producţie, în pregătirea profesională, în organizarea şi conducerii activităţii social-
economice şi politice; are un caracter multilateral; are un caracter universal; există o evoluţie rapidă, scurtându-se
timpul între descoperire şi invenţie, invenţie şi aplicarea în practică. Revoluţia tehnologică acţionează: asupra
mijloacelor de muncă, prin cibernetizare şi automatizare; asupra obiectului muncii, creând obiecte cu proprietăţi
prestabilite; asupra tehnologiilor de fabricaţie; asupra surselor de energie, adăugând la cele tradiţionale, energia
atomică, a mareelor etc.; asupra organizării şi conducerii. Impactul acestor procese asupra ansamblului societăţii este
bivalent, efectele fiind cu precădere pozitive şi răsfrângându-se asupra creşterii calităţii vieţii, dar fără a exclude
anumite efecte negative, cum ar fi poluarea.
Se dezvoltă acum marea ştiinţă care presupune, cu excepţiile de rigoare, munca în echipă în laboratoare
superdotate; a crescut enorm numărul oamenilor de ştiinţă pentru că există un interes major al societăţii, materializat
prin dezvoltarea cercetării în universităţi, institute de cercetare şi laboratoare finanţate de stat sau aparţinând marilor
companii; competiţia a însemnat creşterea numărului de lucrări publicate şi deci creşterea informaţiei aflate pe piaţă; se
produce specializarea într-un domeniu îngust al ştiinţei, dar care presupune, paradoxal, cunoştinţe din domenii diverse;
s-au creat ştiinţe de graniţă; au apărut ştiinţe noi care până la al doilea război mondial nu au fost percepute ca discipline
separate, cum ar fi: ecologia, etologia etc.
O problemă fundamentală este cea a moralităţii actului ştiinţific în condiţiile în care cercetarea în fizica
nucleară a creat bomba atomică, iar în biologie s-a ajuns la clonarea unor specii de animale.
ANTROPOLOGIE ŞI ARHEOLOGIE
În antropologie, revoluţionare au fost descoperirile făcute în 1895, în insula Java, de Eugene Dubois, a unor
fosile de Homo erectus, primul hominid considerat de specialişti ca făcând parte dintr-o specie diferită de Homo
sapiens şi aprecierea lui Raymond Dart că un cap de copil fosilizat, „copilul Taung”, aparţine unei specii, în strânsă
legătură cu Homo sapiens, pe care a denumit-o specia Australopitecilor. După al doilea război mondial antropologii au
descoperit două noi specii necunoscute de hominizi, una aflată cu certitudine pe linia care a dus la dezvoltarea
oamenilor moderni (Homo habilis), cealaltă un posibil urmaş al acestei linii (Australopithecus afarensis). Utilizând
proteinele şi A.D.N.-ul cercetătorii au analizat relaţia dintre oameni şi maimuţele antropoide, ajungându-se la concluzia
că relaţia de rudenie cea mai strânsă este între om şi cimpanzeii pitici.
 S-au modificat concepţiile noastre privind strămoşii recenţi ai omului, prin descoperirea picturilor rupestre de
la Altamira (1879) din Spania, în 1895 a celor din peştera La Monthe”, în 1940 la Lascaux. Aceste descoperiri şi
interpretarea lor apropie cercetarea de domeniul antropologiei culturale, care s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite,
începând cu secolul al XIX-lea, odată cu studiile făcute asupra indienilor americani şi cu înfiinţarea, în 1896, de către
Franz Boas, la Universitatea Columbia, a Departamentului de antropologie.
În arheologie, cea mai uluitoare realizare a acestei perioade o reprezintă descoperirea, după 1900, a civilizaţiei
minoice din Creta, de către Arthur Evans. O altă descoperire senzaţională o va face Hiram Bingham care în 1911
găseşte, în Anzii Cordilieri din Peru, aşezarea Machu Picchu, creată de incaşi în jurul anului 1000. În 1922 Howard
Carter va descoperi mormântul faraonului egiptean Tutankamon. Dincolo de aceste descoperiri senzaţionale, cercetarea
arheologică, care este o muncă de echipă, va aduce, în întreaga lume, noi dovezi în favoarea dezvoltării umane din
epoca veche.
Ştiinţa a venit în sprijinul arheologilor: aparate de detectare, stabilirea vârstei cu ajutorul radioactivităţii,
scufundarea submarină cu ajutorul costumului autonom creat de Jacques-Yves Cousteau etc.
ASTRONOMIE ŞI SPAŢIU
La începutul secolului astronomii au susţinut că novele nu sunt decât una dintre multele stele componente ale
sistemului Caleea Lactee, care umple întreg universul.
Edwin Powell Hubble, urmărind variaţia cefeidelor din nebuloasa Andromeda, a descoperit că acestea se află
la o distanţă enormă de galaxia noastră şi că de fapt este un alt sistem galactic. Din spectrele galaxiilor Hubble a dedus
viteza acestora în raport cu Pământul şi a făcut o a doua descoperire importantă: viteza cu care o galaxie se
îndepărtează de noi este proporţională cu distanţa faţă de Pământ, descoperire care a constituit baza de observaţie a
modelului prin care s-a încercat explicarea structurii universului şi a teoriei Big Bang-ului.
În 1930 sistemul nostru solar a fost extins la nouă planete prin descoperirea planetei Pluto, şi tot în această
perioadă s-a reuşit înţelegerea ciclului de viaţă a unei stele.
Dezvoltarea tehnologică vine în sprijinul cercetării spaţiului. În anii ’40 la Mount Palomas (California)
a fost pus în funcţiune telescopul Hale, cel mai bun telescop optic din lume; în anii ’50 radioastronomii încep să
scruteze universul, constatând că este de două ori mai mare decât se crezuse; în anii ’60 sateliţii şi sondele sunt folosite
pentru explorarea spaţiului apropiat şi se descoperă quasarii şi pulsarii; instrumentele astronomice cu raze X şi neutrini
s-au alăturat instrumentelor optice şi radio; în anii ’70 fizica teoretică şi astronomia şi-au unit eforturile, mai ales în
studierea găurilor negre din univers; în anii ’80 apar telescoapele cu radiaţii infraroşii, instabile în spaţiu; noţiunea de
univers expansibil ne-a ajutat să înţelegem ce este Big Bang-ul etc.
Perioadei de după al doilea război mondial îi aparţine cucerirea fizică a cosmosului de către om. Călătoria
spaţială este o tehnologie complet nouă, dezvoltată iniţial înainte şi în timpul celui de al doilea război mondial. Primul
Sputnik este trimis în spaţiu în octombrie 1957 şi acest fapt deschide, practic, era cosmică. Cercetarea spaţială are un
scop ştiinţific determinat atât de interese civile, cât şi de interese militare. Au fost lansaţi sateliţi în jurul pământului,
alţii care au fost trimişi spre Lună, Venus, Marte, alţii au trecut pe lângă Mercur, Jupiter, Saturn, Uranus, Cometa
Halley etc. Din aprilie 1961 (Iuri Gagarin) omul a zburat în spaţiu, a aselenizat pe Lună, a trăit în laboratoare spaţiale şi
se pregăteşte să pornească, după 2005, spre Marte.

BIOLOGIE
Bazele biologiei experimentale au fost puse în secolul al XIX-lea. Cercetarea fundamentală a început, în
domeniul eredităţii, în 1900, când A. Vries, K. Correns şi E.Tschermak au redescoperit lucrările lui Gregor Johann
Mendel privind ereditatea; s-a formulat conceptul de „genă”, rolul acesteia în producerea enzimelor, iar la începutul
anilor ’40 biologii au descoperit A.D.N.-ul; s-a stabilit rolul mutaţiilor în mecanismul evoluţiei.
Biologia a beneficiat de pe urma progreselor din domeniul chimiei, în special al cercetării compuşilor organici;
s-a creat o nouă disciplină importantă, biochimia.
După al doilea război mondial a făcut progrese biologia la nivelul comportamentului moleculelor individuale.
Dar cea mai notabilă realizare a fost apariţia ingineriei genetice. La peste 50 de ani după ce biologii au aflat legile
eredităţii, formulate în secolul al XIX-lea de către Georg Mendel, Janus Watson şi Francis Crick au găsit cheia modului
în care lucrează aceste legi; oamenii de ştiinţă care făceau experienţe cu bacterii şi viruşii care le atacă, au descoperit
căile prin care poate fi transferat materialul genetic de la un organism la altul şi combinaţia va duce la dezvoltarea
ingineriei genetice.
CHIMIA
O dată înţeleasă structura atomului, chimiştii au putut explica multe dintre proprietăţile chimice ale
elementelor şi compuşilor.
 Formularea teoriei legăturilor chimice de către Linus Pauling în 1930, a lămurit rolul electronilor în formarea
moleculelor. Mecanica cuantică a reprezentat fundamentul teoretic pentru studiul legăturilor chimice şi interpretarea
spectrelor atomice şi moleculare.
Cercetarea reacţiilor de polimerizare a dus la dezvoltarea multor compuşi realizaţi din macromolecule: fibrele
artificiale şi materiale plastice.
Chimia soliconului, a dus la dezvoltarea procesului de sinteză al acestuia, după al doilea război mondial
siliconul fiind important pentru obţinerea unor compuşi industriali.
Tot acum se obţin primii compuşi ai gazelor nobile, considerate a nu putea intra în structura nici unui tip de
moleculă.
În perioada postbelică chimia devine un duşman pentru mulţi oameni: sunt create ierbicide şi pesticide care
sprijină creşterea producţiilor de alimente şi fibre, dar atacă în acelaşi timp fauna şi provoacă forme de cancer la om;
chimiştii au creat aditivii alimentari care prelungesc termenul de valabilitate al produselor, dar care par a fi nocivi
pentru organism; gazele de spray şi de refrigerare par a distruge stratul de ozon etc.
ŞTIINŢA PĂMÂNTULUI
Principalul eveniment ştiinţific din acest domeniu de la începutul secolului al XX-lea este formularea de către
Alfred Wegener a teoriei derivei continentelor.
Cea mai mare parte a progreselor din geologie au fost rezultatul utilizării modelelor seismice pentru
determinarea structurii interne a pământului; cunoştinţele în radioactivitate au permis studierea vârstei rocilor prin
analiza timpului de înjumătăţire a izotopilor; această perioadă marchează începuturile vulcanologiei.
S-au dezvoltat cercetările în oceanografie şi face progrese meteorologia.
În anii ’50-60 geologii au încercat să înţeleagă structura scoarţei terestre, considerând că este formată din plăci
care se mişcă una faţă de alta şi care explică caracteristicile Pământului: vulcani, epicentrele cutremurelor, lanţurile
muntoase, canalele şi fisurile de pe fundul oceanului.
MATEMATICA
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, matematicienii s-au angajat într-un efort masiv de dezvoltare a bazelor pur
logice ale matematicii. David Hilbert a lansat ideea că nu sistem de principii matematice fundamentale trebuie să
satisfacă trei condiţii: să fie coerent, complet şi determinat, concept infirmat în 1931 de Kurt Gödel care a demonstrat
că matematica nu poate fi în acelaşi timp coerentă şi completă.
Alfred North Witehead, Bertrand Russell, Giuseppe Peano au extins algebra de la simboluri atribuite
numerelor la simboluri atribuite conceptelor, creând logica simbolică. Grupul „N. Bourbaki” din Franţa şi-a luat
sarcina de a da matematicii o bază axiomatică, prin căutarea acelor structuri care formează fundamentele diferitelor
teorii matematice.
Conceptul de integrală a fost generalizat de T.J. Stieltjes în secolul al XIX-lea, dar definiţia a fost extinsă în
1902, odată cu apariţia teoriei măsurării, formulată de Henri Lebesgue; rezultatele lui Lebesgue, combinate cu teoria
mulţimilor şi noţiuni de topologie, au dus la apariţia analizei funcţionale.
S-au făcut şi alte progrese: axiomatizarea şi extinderea teoriei probabilităţilor, geometria algebrică, teoriile
optimizării, a numerelor analitice şi ecuaţiilor integrale, procesele stocastice etc., dar s-a ajuns şi la concluzia că nici un
matematician nu a mai putut să fie competent în toate ramurile acestei ştiinţe.
MEDICINA
Activitatea de identificare a microorganismelor cauzatoare de boli a debutat în secolul al XIX-lea, datorită
cercetărilor lui Robert Koch sau Louis Pasteur, şi au continuat în tot secolul al XX-lea; au fost identificate toxine care
duc la declanşarea unor boli; au fost introduşi câţiva agenţi antimicrobieni, obţinuţi pe bază de sulfamide, cel mai
important fiind penicilina, dezvoltată de Alexander Fleming.
Prin anii ’30 erau cunoscute mai multe boli infecţioase produse de viruşi; primul virus care a putut fi izolat prin
cristalizare, a fost cel care provoacă boala tutunului; odată cu crearea microscopului electronic, în anii ’40, viruşii au
putut fi fotografiaţi.
Apare evident rolul hormonilor şi a vitaminelor din alimente pentru protecţia sănătăţii; s-a stabilit că
insuficienţa insulinei duce la diabet şi astfel s-a putut trata această boală, cu insulina extrasă din organismele animale.
Astăzi se constată influenţe reciproce între medicină şi biologie, mai ales în biologia moleculară. Pe de altă
parte există şi inovaţii pur medicale: transplantul de organe; endoscopia şi tehnicile înrudite cu ea; amniocenteza şi alte
metode de diagnosticare şi tratare a fătului; fertilizarea în vitro; substituenţi artificiali pentru piele; dializa; scanări cu
ultrasunete şi o mare varietate de noi vaccinuri.
Ingineria genetică şi-a găsit diverse aplicaţii: producerea unor proteine (insulina umană, hormonii umani de
creştere etc.); vaccinuri artificiale (de exemplu pentru hepatita B); reducerea riscului de respingere; localizarea
marcatorilor genetici ai unor boli.
 Importantă este şi înţelegerea căilor de declanşare a unor boli şi modul în care pot fi evitate, asigurarea
sistemului imunitar; dar ca o ironie a sorţii, exact când studiile asupra sistemului imunitar au început să arate cum
funcţionează acesta, a apărut SIDA, boala care distruge sistemul imunitar.
A progresat şi psihologia, bazându-se pe experiment. Sigmund Freud formulează teoria importanţei tulburărilor
din copilărie şi a activităţii sexuale în dezvoltarea unor tulburări de natură afectivă şi pe această bază se dezvoltă
psihanaliza.
FIZICA
În primele decenii ale secolului al XX-lea fizica a cunoscut o adevărată revoluţie. Ideile care au stat la baza
mecanicii newtoniene s-au modificat fundamental datorită introducerii teoriei relativităţii de către Albert Einstein şi
apariţiei mecanicii cuantice.
În 1900 Max Planck anunţă un postulat care revoluţionează fizica: energia poate fi eliberată de materie numai
sub forma unor mici pachete, numite „cuante”. În 1905 Albert Einstein introduce noţiunea de foton pentru a defini
cuantele, lumina transmiţându-se sub forma unor mici „pachete”, numite fotoni; Albert Einstein susţine nu numai că
lumina este emisă în mici „pachete”, ci şi poate fi absorbită sub formă de fotoni.
La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a soluţionat natura radiaţiilor catodice. Descoperirea că aceste radiaţii sunt
compuse din particule foarte mici, cu încărcătură negativă, electroni, descoperirea razelor X şi a radioactivităţii au
deschis calea înţelegerii structurii atomului. Robert Rutheford, în 1911, a ajuns la concluzia că atomul trebuie să fie
format dintr-un nucleu dens, încărcat pozitiv, în jurul căruia se rotesc electronii. Niels Bohr a dezvoltat modelul arătând
că electronii ocupă niveluri fixe de energie în atomi şi pot absorbi sau emite energie numai dacă sar de pe un nivel de
energie pe altul. În 1905 Albert Einstein a publicat teoria relativităţii restrânse, potrivit căreia fenomenele mecanice
sunt compatibile cu cele electrodinamice, iar în 1915 publica teoria relativităţii generalizate, care a soluţionat problema
în legătură cu gravitaţia; această teorie prevede, corect, că lumina este deviată de obiectele masive.
Primele reacţii nucleare artificiale s-au realizat înainte de al doilea război mondial de Otto Hahn şi Fritz
Strassmann, descoperire care a dus la construirea bombei atomice.
Fizica a ocupat un loc important în proiectele militare din perioada celui de al doilea război mondial şi după, în
special domeniul fizicii nucleare şi a fizicii particulelor elementare; mai recent s-a investit în ştiinţa materialelor,
această ramură a fizicii dând naştere tranzistorului şi descendenţilor săi, laserului şi speranţei descifrării fenomenului
de superconductivitate la temperaturi mari.
TEHNOLOGIA
În secolul al XX-lea dependenţa tehnologiei de ştiinţele fundamentale a devenit evidentă; descoperirea
electronului a dus la apariţia unei tehnologii complet noi: electronica.
Invenţia tehnologică care a determinat cea mai profundă transformare a societăţii, în prima jumătate a secolului
al XX-lea, a fost tubul electronic vidat, care a devenit inima dezvoltării electronicii; a fost utilizat în amplificarea
semnalelor telefonice, la dezvoltarea sistemului de emisie radio în anii 1920-1940 şi a reţelei de televiziune în anii
1940-1950, la fabricarea radarului.
Unul din primele computere electronice a apărut datorită necesităţilor militare, şi au fost dezvoltate de Norbert
Wiener şi Alan Turing, dar ele au fost precedate de computerul electronic digital creat la sfârşitul anilor ’30 de către
John Atanasoff şi Clifford Berry; ideile care au stat la baza realizării computerului Atanasoff – Berry vor fi utilizate
pentru realizarea primului computer electronic digital cu destinaţie generală, operaţional din 1945.
Se produce o revoluţie şi în transporturi: automobilul, avionul cu elice şi cel cu reacţie.
Perioada de după al doilea război mondial se remarcă prin varietatea noilor tehnologii. Probabil că tehnologiile
specifice sunt cele care ne schimbă viaţa de zi cu zi, şi mai ales calitatea vieţii: automobilul modern, maşina de copiat,
CD-ROM, discheta, bateria, cuptorul cu microunde, faxul, presa etc.
În afară de laser, două tehnologii îngemănate, născute la sfârşitul războiului, se detaşează: dispozitivele
electronice „solide” şi computerele digitale. Computerul digital a apărut primul dar fără dispozitivele electronice
„solide” nu ar fi avut aşa o dezvoltare. Dar micro procesoarele au avut un rol important şi ca elemente ale altor
tehnologii: radio şi TV, automobil; aparate de uz casnic etc.