Bolile epidemiologice în România interbelică

Contextul actualei pandemii de Covid-19 care a afectat și țara noastră, ne

amintește de epidemiile din secolul trecut ce au consacrat în perioada interbelică
cetățenii cât și statul român. În unele dintre aceste epidemii, va trebui să ne
infiltrăm în societatea acelor vremuri pentru a înțelege factorii care au adus la
răspândirea pe scară largă a bolilor infecțioase.

Sănătatea publică a constituit unul dintre cele mai importante servicii publice care au
susținut dezvoltarea economiei precum și a societății românești după Marea Unire de
la 1918, ameliorarea stării de sănătate a populației fiind un agent provocator a
numeroase beneficii pe plan economic și social.

Eugenismul este teoria socială care susține îmbunătățirea geneticii umane prin
mijloace de intervenție diferite, părintele eugenismului fiind Francis Galton, un om de
știință al secolului al XIX-lea. Ideea de bază era controlul reproducerii, mai ales la
persoanele considerate inferioare din punct de vedere al moștenirii genetice sau
sociale, pentru care se propunea instituționalizarea și chiar sterilizarea, fiind
considerate un pericol pentru ceilalți. Eugenia s-a dezvoltat în Statele Unite și Anglia
ca apoi să devină o mișcare la nivel global la sfârșitul Primului Război Mondial.

În România mișcarea eugenică evoluează în perioada de după Primul Război Mondial

fiind înființate societăți în mai multe orașe prcum București,Cluj și nu numai, această
mișcare fiind susținută de însuși regele Carol al II lea sub a cărui conducere a fost
înființată Societatea Română Regală de Eugenie. Au fost organizate întruniri, congrese
chiar și emisiuni radio pe această tematică, eugeniștii vremii înțelegând necesitatea de
a coborî din lumea lor cu scopul de a se adresa direct poporului.

Au apărut reviste care provăduiau eugenia precum Buletinul Eugenic și Biopolitic și

Revista de igienă socială.

Una dintre lucrările cele mai importante privind studierea acestui fenomen este cea a
lui Marius Turda „Eugenism și modernitate națiune, rasă și biopolitică în Europa
(1870-1950)”, care face o prezentare din perspectivă istorică a problemelor și
personalităților celor mai importante din acest domeniu. Structura lucrării esete
centrată pe prezentarea activității multor societăți eugenice din toată Europa precum și
din România. Autorul prezintă în lucrarea sa, apariția unei școli eugenice în România,
din care făceau parte personalități ale vremii dintre care amintim: Gheorghe Banu,
Ioan Manliu, fraţii Făcăoaru, Iuliu Moldovan cel care a publicat în 1926 lucrarea
Biopolitica fiind primul care a introdus acest termen la noi, neurologul Gheorghe
Marinescu fondator al Societății Regale de Eugenie și Studierea Eredității în care ținea
conferințe la radio folosind un vocabular adecvat publicului larg.

Istoricul a început să studieze eugenismul românesc la Budapesta unde se ocupa de

studierea celui maghiar și unde a și descoperit că cei mai importanți eugeniști maghiari
proveneau din Transilvania. Constată deasemenea că pe lângă eugenismul românesc
exista și unul maghiar și unul german, mișcările eugenice maghiare și germane de
după 1918 din Transilvania au fost catalogate ca minoritare cu scopul de a proteja
comunitățile din punct de vedere biologic.

În Cluj a apărut o mișcare eugenică maghiară condusă de un zoolog de renume István

Apáthy, dezvoltându-se apoi și mișcarea eugenică românească condusă de doi
profesori ai Facultății de Medicină, Iuliu Hațieganu și Iuliu Moldovan. Astfel Clujul
devine un centru important al mișcării eugenice.

Această mișcare la noi în țară oferea o soluție: hotăra cine este român și cine reprezintă
amenințarea, ca mai apoi să înmulțească românul considerat ca fiind superior și să
elimine pe ceilalți. Ca și exemplu pentru eugeniștii din Ardeal, puritatea etnică se
regăsea în moții din România, fiind considerat că puritatea nației ajută la
supraviețuirea acesteia.

Toate aceste teorii de îmbunătățire a rasei umane prin eliminarea așa ziselor rase
inferioare în care erau incluși evreii și romii au condus la unul dintre cele mai mari
masacre din istorie Holocaustul în perioada celui de al Doilea Război Mondial.

La începutul anilor 1930 are loc un experiment social în orașul actual Târnăveni în
cadrul căruia psihologul Mareș Cahane studiază cei 130 de bolnavi mintal în cadrul
unui centru specializat care permintea bolnavilor să plece și să interacționeze cu
ceilalți locuitori. Deși bolnavii puteau ajuta la diferite munci, psihologul considera că
își puteau transmite si genele proaste de aceea conchide că sterilizarea ar fi fost soluția
optimă pentru aceștia.

Totuși, România va considera ca ilegale aceste practici spre deosebire de SUA, dar
preocupările eugeniste privind acest aspect rămân la fel de intense ca și în alte state.
Conform afirmațiilor lui Marius Turda aceste idei „ nu și-au atins punctul culminant în
sterilizarea bolnavilor mental, ci în deportările evreilor și a populației romă”.

După întoarcerea armelor în 1944, eugeniștii români sunt oprimați și marginalizați de

regimul comunist. Totuși, surprinzător renumitul medic endocrinolog C. I. Parhon,
ultimul preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor Latine de Eugenie
interbelice supraviețuiește represiunilor impuse de regimul comunist. Era susținător al
sterilizării cu scopul de a stopa înmulțirea celor cu gene proaste denumiți disgenici,
fiind cunoscut faptul că a sterilizat ilegal două persoane bolnave de epilepsie.

Mai mult, o prelungire a activităților eugenice este reprezentată de activitatea susținută

de medicul gerontolog Ana Aslan, elevă a lui C. I. Parhon.

O altă lucrare importantă pe această temă este cea a Mariei Bucur, profesor la
Departamentul de Istorie al Universității din Indiana, SUA, cu titlul „Eugenie și
Modernizare în România Interbelică”, publicată în 2002 la editura University of
Pittsburgh Press, tradusă doi ani mai târziu şi în română.

Autoarea prezintă în lucrarea sa aportul adus de eugeniștii români la reforma

sistemului de sănătate, rolul femeii în societate și obligațiile statului privind bunăstarea
socială, precum și importanța teoriilor eugeniste în dezvoltarea legilor sănătății de la
legalizarea avortului până la restricțiile impuse militarilor și guvernanților privind
căsătoriile interetnice.

În continuare sunt puse aceleași întrebări de acum jumătate de secol în urmă de către
oamenii de știință și guvernanți: Statul modern al bunăstării trebuie să reglementeze
viețile și drepturile privind reproducerea cetățenilor săi? Facilitează eugenia în vreun
fel modernizarea, organizarea socială și progresul?
Atât Marius Turda cât și Maria Bucur consideră că studierea eugeniei în România este
importantă pentru înțelegerea istoriei secolului XX. În perioada interbelică toată lumea
era atrasă de teoriile și practicile eugeniste, România aliniindu-se celorlalte țări.

Aceste teorii au avut ca rezultat practici nedemne de personalitățile vremii, au

accentuat intoleranța dar a avut și rezultate pozitive privind criza statului românesc din
punct de vedere al răspândirii bolilor infecțioase, a condițiilor igienice insalubre care
aveau ca principală consecință mortalitatea infantilă crescută și scădere demografică.
Consecinţele negative ale eugenismului nu anulează însă reformele în domeniul
sănătăţii aduse de acesta, printre care campanii de vaccinare, lupta împotriva bolilor cu
transmitere sexuală, adoptarea unei Legi a Sănătăţii. Într-un cuvânt aceste măsuri vizau
revitalizarea populației.

Una dintre personalitățile marcante ale acestei perioade a fost Ion Bordea, care a
influențat generații de medici și oameni politici interesați de organizarea sistemului
sanitar, prin metodele și acțiunile sale, culminând cu publicarea celei mai importante
lucrări ale sale intitulată Serviciul sanitar al României și igiena publică. Lucrarea este
amplă are 885 de pagini și 5 capitole: Organizarea Serviciului sanitar, Bolile
epidemilogice, Bolile Medico-Sociale, Asistența medicală, Igiena Publică, cu o
bibliografie bogată cu citate din cărți și articole semnate de personalități de seamă ale
vieții științifice.

Lucrarea cuprinde deasemenea hărți ce ajută la înțelegerea sistemului sanitar românesc

din acea perioadă precum și a repartizării cazurilor de îmbolnăvire și planuri ale
spitalelor de la Strehaia, Cluj, Cernăuți sau Constanța.

În cursul primului deceniu interbelic (1919-1928) a fost acordată o atenție deosebită

consolidării sistemului instituțional al sănătății publice și măsurilor pentru reducerea
incidenței bolilor infecțioase. Starea de sănătate, alimentația și igiena erau influențate
de mediul în care trăiau oamenii, confortul traiului urban fiind superior celui de la sat
datorită existenței serviciilor medicale, a serviciilor de salubritate, a alimentației
variate. Viața la sat arăta total diferit față de cea de la oraș datorită lipsei asistenței
medicale și a serviciilor publice, singurele instituții prezente în viața țăranilor fiind
școala, primăria, biserica. În mediul rural, starea de sănătate pentru largi categorii ale
populației era precară, fapt evidențiat de anchetele sociologice extinse, coordonate de
Dimitrie Gusti în cursul anilor 1930. Ca urmare a acestui fapt, se încearcă o implicare
mai puternică prin construirea unei legături preot-învățător-medic.Pentru îmbunătățirea
stării de sănătate a populației din mediul rural au fost organizate plăși sanitare model
în județele Cluj, Iași și Ilfov.

Astfel principalele epidemii înregistrate în perioada interbelică sunt: pelagra,

tuberculoza, sifilisul, tifosul exentematic.

Pelagra reprezintă o afecțiune cauzată de un deficit sever de vitamina B3 necesară în

procesele metabolice. Aceasta a apărut în zonele afectate de foamete și război mai ales
în țările în care porumbul și alimentele pe bază de porumb erau sursă principală de
hrană sau la populații cu diete deficitare. În perioada dintre cele două războaie
mondiale, hrana țăranului român era bazată pe produse agricole, în principal porumb
mai ales în perioadele de post pe care sătenii le respectau cu sfințenie. Animalele
crescute în gospodării erau sacrificate doar de saărbatori, iar în perioada de vară când
munca la câmp era în toi, alimentația țăranilor era săracă în proteine. Un alt aspect era
lipsa igienei privind modul de servire al mesei mai ales la câmp unde ștergarul erau
pus direct pe pământ. Ca și tablou clinic, această afecțiune era caracterizată de
tulburari gastrice, dermatită și demență, pe parcursul bolii pacientul devenind
dezorientat, confuz, survenind decesul în final dacă boala nu era tratată.

Tuberculoza este în continuare o boală infecțioasă care provoacă deces în randul

adulților din întreaga lume. În perioada interbelică tuberculoza a fost una din bolile cu
o largă răspândire, de aceea s-au înființat spitale și sanatorii de profil pe tot teritoriul
țării.

Sifilisul este o boală treponemică cu originea în Estul Africii transmisă în Anglia

datorită comerțului cu sclavi, fiind transmisă pe cale sexuală sau de la mamă la făt.

La români, familia tradițională era încheiată între parteneri cu același statut social,
fetele căsătorindu-se în jurul vârstei de 15 ani, iar băieții înainte de a pleca în armată.
În mediul rural femeile erau asistate la naștere de o moașă, de obicei o femeie în vârstă
fără pregătire medicală fapt ce conducea la o mortalitate infantilă crescută. La oraș,
spre deosebire de sat, bărbații cochetau cu așa numitele domnișoare de companie
contribuind la răspândirea bolilor venerice, astfel numărul bolnavilor de sifilis
dublându-se după Primul Război Mondial în comparație cu perioada antebelică.
Eradicarea acestei boli a fost îngreunată de igiena precară a locuitorilor și localităților,
de practicarea medicinei de către persoane fără pregătire, lipsa rigurozității
tratamentului medicamentos. Cauzele răspândirii sifilisului au fost existența caselor de
toleranță și a prostituatelor.

Tifosul exantematic a fost una dintre cele mai vechi boli infecțioase ale tuturor
timpurilor. A fost o boală infecțioasă acută contagioasă care se transmitea de la
persoană la persoană prin păduchi. Simptomele bolii erau: febră mare și erupție
maculară pe trunchi în sus sub forma de “cer înstelat”. Păduchele era favorizat de
vremea rece trăind în hainele oamenilor sau în case defavorizate.

În perioada anului 1920-1939, Basarabia a avut de suferit, fiind cea mai contaminată
regiune a țării cu un procentaj de 85% de îmbolnăviri la nivel național. Până în anul
1916 boala nu era cunoscută ca un factor nociv dar după război aceasta devenise
endemică.

În mai 1923 Directorul Sectorului VI sanitar din județul Neamț, descoperise metode de
deparazitare a pacienților cu tifos “pacientul era spălat în apă caldă cu săpun, apoi
era spălat peste tot cu o soluție de acid acetic 1/1000, obținută fie din oțet de
masă, fie din esență de oțet, sau cu acid acetic pur. Scopul era decheratinisarea
păduchelui și a oului lindine. Ulterior, se proceda la petrolisarea pacientului.
Nu se folosea petrol simplu, ci în amestec cu ulei. La un litru de petrol se
adăugau două linguri de ulei”1

1
Evoluția principalelor boli epidemice înregistrate pe teritoriul județului neamț, Marlen-Elena
Gherasim, Bianca-Ana Dmour.