Componente liniare ale circuitelor electrice

Rezistoarele sunt componente de circuit destinate a avea o rezistenţă elecrică R. Aceasta

este definită ca raportul dintre tensiunea U aplicată la borne şi curentul I prin rezistor:

R SI  U SI 
V

I SI A
Aceste elemente au rolul de a introduce în circuit o rezistenţă electrică, consecinţă a
proprietăţii fizice pe care o au.
După mărimea rezistivităţii, corpurile care prezintă rezistenţă electrică pot fi:
 conductori electrici, propriu-zişi, având rezistivitatea până la circa 1 Ωcm;
 semiconductori, a căror rezistivitate este cuprinsă între circa 1 Ωcm şi 1010 Ωcm;
 izolanţi, cu rezistivitatea mai mare decât limita considerată maximă pentru rezistivitatea
semiconductorilor.
Rezistoarele liniare ideale au rezistenţa constantă, determinată numai de dimensiunile
geometrice şi materialul din care sunt construite. Ea nu depinde de mărimea, sau de frecvenţa tensiunii,
de temperatura de lucru, sau de timpul de funcţionare.
Din punctul de vedere constructiv rezistoarele se clasifică în rezistoare fixe şi rezistoare
variabile, iar din punctul de vedere al realizării părţii rezistive există trei tipuri de rezistoare:
 rezistoare bobinate - la care partea rezistivă este un conductor metalic de mare rezistivitate bobinat
pe un suport izolant;
 rezistoare peliculare - la care elementul rezistiv este format dintr-o depunere peliculară, rezistivă, cu
grosime mai mică decât 100 μm, pe un suport izolant;
 rezistoare de volum - cu elementul rezistiv format dintr-un corp "masiv" de diferite forme (de obicei
cilindrică). Rezistoarele de acest tip se numesc şi rezistoare chimice fiind realizate după o tehnologie
de tip chimic.
Rezistoarele fixe au simbolul grafic reprezentat în figura 1 şi sunt caracterizate prin:

Figura 1 Simboluri grafice pentru

rezistoare fixe

Clic pentru vizualizare film rezistoare

Condensatorul
Elementul de circuit conceput să aibă ca parametru principal capacitatea este condensatorul
electric, numit uneori, capacitor.
Utilizările condenstatoarelor sunt multiple şi sunt bazate pe proprietatea pe care o au, de a restitui
total sau parţial enrgia înmagazinată pentru stabilirea câmpului electric între armături.
Din acest punct de vedere un rol deosebit îl joacă dielectricul, iar caracteristicile
condensatoarelor depind de natura dielectricului folosit.
Un condesator are capacitatea cu atât mai mare cu cât poate acumula mai multă sarcină pe
armăturile sale atunci când acestea se află la o diferenţă de potenţial U, aplicată din exterior.
Relaţia de cauzalitate dintre sarcina acumulată şi tensiunea aplicată, este aceea că nu poate
exista sarcină fără existenţa unei surse exterioare (cauză), care să consume o cantitate de energie
pentru a transporta sarcina pe armături.
Condensatorul ideal are capacitatea constantă, dependentă numai de dimensiunile sale
geometrice şi de permitivitatea dielectricului. Astfel condensatorul plan paralel, cel al cărui armături
sunt formate din două plăci paralele având suprafaţa S, şi aflate la distanţă d, într-un mediu cu
permeabilitatea electrică ε.
S
C 
d
 La condensatorul real, capacitatea variază mai mult sau mai puţin cu temperatura,
tensiunea sau frecvenţa tensiunii. Unul din motivele care generează aceste "imperfecţiuni" este
acela că armăturile nu sunt izolate perfect de către dielectric, care permite astfel scurgerea unui
curent numit "curent de scăpări" sau "curent de fugă". Unitatea de măsură a capacităţii unui
condensator este "1 farad".
În figura 2 sunt prezentate simbolurile utilizate pentru reprezentarea condensatorului
neelectrolitic şi electrolitic.

C SI  QSI 1C
  1F
U SI 1V

Clic pentru vizualizare film

condensator

Figura 2 Simboluri grafice pentru condensatoare

Marcarea condensatoarelor se face cu un cod literal numeric sau prin codul culorilor.
 Tipuri constructive de condensatoare
Un prim criteriu de clasificare îl constituie natura mecanică a armăturilor. Există astfel
condensatoarele fixe şi condensatoare variabile. Acestea din urmă au ca dielectric aerul, iar armăturile se
pot mişca una faţă de alta. Condensatoarele variabile pot fi grupate după natura dielectricului dintre
armături în două mari categorii:

neelectrolitice;
electrolitice.

Condensatoarele neelectrolitice au ca dielectric hâtie impregnată, uleiată, plastic poliester,

polistiren, sau materiale ceramice speciale.
Pot fi de tip bobinat, cu armăturile din folii de aluminiu, ître care se află dielectricul din folii de hâtie, de
plastic sau mixt (hâtie si polipropilenă). Pentru a realiza o suprafaţă mare cele două folii separate cu
dielectric să îfăsoară (se "bobinează") ca urmare au o inductivitate proprie relativ mare, care alterează
performanţele condensatorului la frecvenţe înalte.
Condensatoarele cu armături din aluminiu dispuse în vid, pe film plastic, sau condensatoarele
ceramice nu au inductivitate proprie şi se recomandă pentru frecvenţe înalte. Condensatoarele
electrolitice (CE) au ca dielectric oxidul de aluminiu sau tantal, generat prin oxidarea electrochimică a unei
folii subţiri de aluminiu sau tantal, care va reprezenta anodul condensatorului electrolitic.
Celălalt electrod, la CE de aluminiu este electrolitul, reţinut de un strat de hârtie poroasă.
Contactul este asigurat de a doua folie de aluminiu, numită catod. Catodul condensatoarelor cu tantal
este un semiconductor obţinut din bioxid de magneziu.
CE sunt polarizate, adică au cele două borne marcate una cu semnul "+" numită anod, iar
cealaltă cu "-" numită catod, deoarece pelicula de oxid are proprietăţi dielectrice numai dacă tensiunea pe
condensator are sensul direct: plus pe anod si minus pe catod.
 În caz contrar, condensatorul electrolitic se distruge. O construcţie modificată, dar bazată pe
acelaşi principiu, permite obţinerea de condensatoare electrolitice nepolarizate, care pot suporta şi
curentul alternativ.

Figura 3 Condensatorul electrolitic

Condensatoarele variabile se construiesc după două principii distincte: cu variaţia capacităţii

prin variaţia suprafeţei armăturilor, distanţa dintre armături rămânând constantă sau, cu variaţia
distanţei dintre armături, suprafaţa lor rămânând constantă.
 Bobine
Bobinele sunt componente de circuit destinate a avea o anumită inductivitate.
Inductivitatea se defineşte ca raportul dintre fluxul magnetic total Ф şi curentul I al bobinei:

Φ
L
I
O bobină are inductivitatea cu atâ mai mare cu cât câmpul magnetic din interiorul bobinei
este mai intens, atunci când prin bobină este trecut un curent I forţat de o sursă de energie electrică
aplicată din exterior.
La bobinele fără miez magnetic, inductivitatea este constantă, depinzând de dimensiunile
bobinei şi numărul de spire. Când au miez magnetic, L depinde de curent, iar relaţia Ф(I) este neliniară
dacă I are variaţii însemnate.
Unitatea de măsură a inductivităţii unei bobine este "1 henry“

LSI  ΦSI 
1Wb
 1H
ISI 1C

bobine fără miez bobine cu miez

Figura 4 Simboluri grafice pentru bobine.

Clic pentru vizualizare film inductante

Parametrii specifici bobinelor sunt:
 inductivitatea L a bobinei;
 factorul de calitate, definit astfel:

X L 2π  f  L
Q 
Rp Rp
unde Rp este rezistenţa conductorului din care este făcută bobina, iar f este frecvenţa
curentului ce străbate bobina. Este de dorit ca bobina să aibă un Q cât mai mare, pentru
aceasta trebuie ca ea să fie făcută din sârmă groasă, cu rezistivitate mică (Cu, Ag, etc.).
În electronică se folosesc bobine de joasă frecvenţă (j.f.) şi de înaltă frecvenţă (î.f.), cu sau
fără miez magnetic. În figura 3.8 se prezintă simbolurile grafice ale bobinelor.