Casa la Romani

Cel mai primitiv tip de locuinţă romană era coliba ţărănească de formă rotundă, cu acoperişul din paie
sau stuf. Pereţii casei erau făcuţi din crengi de arbori căptuşiţi cu lut. Elementele esenţiale ale acestui tip
de construcţie s-au menţinut până târziu la Roma, la anumite sanctuare legate de culte străvechi.

O formă mai evoluată a locuinţei romane era cu casa cu patru pereţi şi cu acoperişul în două sau patru
ape. Din Etruria a pătruns apoi în Laţiu o formă de acoperiş prevăzut în vârf cu o deschizătură
dreptunghiulară, pe unde ieşea fumul şi în acelaşi timp intra lumina şi apa de ploaie. În urma acestei
modificări a acoperişului, casele puteau fi construite una lângă alta, ba chiar puteau avea pereţi comuni,
iar apa colectată în bazinul din mijlocul casei era întrebuinţată de locatari pentru nevoile lor.

O dată cu modificările aduse acoperişului, s-a transformat şi locuinţa: de la vechea colibă s-a ajuns la o
încăpere mai spaţioasă, cunoscută sub numele de atrium. În atrium, ca încăpere unică a locuinţei, îşi
petreceau ţăranii timpul când nu erau ocupaţi cu munca câmpului sau cu alte activităţi gospodăreşti în
afara casei. Acolo stătea întreaga familie, în jurul vetrei, care era în acelaşi timp şi altar al zeilor
protectori ai casei (lares). Pe vatră se gătea mâncarea şi se aduceau jertfe zeilor de către capul familiei.
În jurul vetrei, mama familiei îşi petrecea o bună parte din timp, torcând sau ţesând împreună cu fiicele
şi nurorile ei. La peretele opus intrării se afla patul conjugal.

Acest tip de casă cu încăpere unică s-a menţinut până târziu, în epoca imperială. El a fost înlocuit cu un
alt tip de-abia când acumularea bogăţiilor, ca urmare a cuceririlor, şi mai ales influenţa greacă, au sporit
cerinţele pentru confort şi au dezvoltat gustul pentru lux.