Predică la Duminica lasatului sec de brânză – a Izgonirii

lui Adam din Rai (Pr. Ilie Cleopa)

Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci!
Noi, creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în
măsura în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă,
dar cum am zis, întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească
cu Sfintele Taine, şi să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul,
îl dezleagă duhovnicul. Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla
ca prin Sfânta Împărtăşanie sau prin Sfântul Maslu, sau prin alte
rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără dezlegare de la post.

Fraţi creştini,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne învaţă trei lucruri mari,

trei fapte mari şi bune: nepomenirea răului, postul şi milostenia.

Nu fără înţelepciune s-a pus această Evanghelie la începutul Postului

Mare, ci cu mare înţelepciune şi cu scop preabun, ca să ne înveţe pe noi când
este primit postul nostru, care-i postul cel adevărat, şi de ce anume trebuie
însoţit postul nostru, ca să fie bine primit înaintea lui Dumnezeu. Aţi auzit ce
zice dumnezeiasca Evanghelie: „De veţi ierta voi greşalele fraţilor voştri, vă
va ierta şi vouă greşalele Tatăl vostru care este în cer. Iar de nu veţi ierta
voi greşalele fraţilor voştri, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta
vouă greşalele voastre”. Iată iubirea de oameni a lui Dumnezeu arătată în
Evanghelia de astăzi! El nici nu porunceşte, nici nu legiuieşte, ci face o
tocmeală cu oamenii, ca un Părinte preabun cu fiii Săi. E ca şi cum ar zice tatăl
către fecior: „Dragul tatii, dacă ai să ierţi pe fraţii tăi, te iert şi eu pe tine, iar
dacă nu, nici eu nu te iert”. Deci n-a zis Dumnezeu: „Vă poruncesc să iertaţi pe
fraţi!”, sau “Vă dau lege”, sau “Vă ameninţ cu moartea”. Nimic din toate
acestea nu vedem în Evanghelia de astăzi.

Cu foarte multă dragoste ne învaţă Prea Bunul Dumnezeu în Evanghelia

aceasta cum trebuie să facem spre a fi iertaţi de El. Şi ce ne învaţă? Să iertăm
păcatele fraţilor noştri, ca şi Dumnezeu să ne ierte pe noi. Ea este o condiţie a
iertării noastre şi una dintre cele şapte cereri din Rugăciunea Domnească. Aţi
auzit spunându-se şi acolo: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri”. Deci în măsura în care vom ierta noi pe fratele
nostru, să aşteptăm şi noi mila şi iertarea de la Dumnezeu. În această rugăciune
ne spune din nou că, de vom ierta greşalele fraţilor noştri, şi Tatăl nostru ne va
ierta nouă; iar dacă noi nu iertăm, nici El nu ne iartă. Iar după ce ne-a dat
această prea mare învăţătură a nepomenirii răului, adică să nu ţinem mânie şi
supărare pe fraţii noştri care ne-au greşit şi să-i iertăm, a adăugat în Evanghelia
de astăzi şi o altă învăţătură, zicând: „Şi când postiţi, să nu fiţi ca făţarnicii care,
când postesc, îşi smolesc feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Amin vă
zic vouă că-şi iau plata lor”.
 Pe vremea Mântuitorului exista tagma fariseilor, arhiereilor şi
cărturarilor, care, deşi posteau, nu aveau ca scop mântuirea, nici dorinţa de a
plăcea lui Dumnezeu, ci toate le făceau cu scopul de a fi văzuţi de oameni, ca să
fie lăudaţi de ei. Şi voind Prea Bunul nostru Mântuitor ca să scoată din rădăcină
această rea dorinţă a lor şi această făţărnicie a cugetului, le spune: „Când
postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii”. Pentru că aceia când posteau îşi smoleau
faţa lor şi se arătau scârbiţi, slabi şi întristaţi, ca să ştie toată lumea că ei
postesc". Făcând ei aşa, ce spune oare Mântuitorul? „Amin zic vouă, că-şi iau
plata lor”.

Fraţilor, fapta cea bună aduce răsplătire, iar dreptatea lui Dumnezeu
răsplăteşte fapta bună. Dar vai de noi dacă ne luăm plata aici! Căci atunci ce
mai aşteptăm dincolo? Fapta bună aduce răsplătire de la Dumnezeu. Iată pilda
cu bogatul şi cu săracul Lazăr. Ce i-a spus bogatului Avraam? „Fiule, adu-ţi
aminte că ai luat cele bune în viaţa ta”. Care au fost cele bune luate de bogatul
cel nemilostiv în viaţa aceasta? Cât de rău a fost bogatul acela, oricât se desfăta
el, oricât se îmbrăca el în porfiră şi vizon, oricât bea vin, asculta muzică, oricât
n-avea el grijă de Lazăr cel sărac, totuşi avea şi el poate o faptă bună, sau poate
mai multe. Şi pentru acelea, Dumnezeu i-a dat viaţă lungă, i-a dat bogăţie, casă
îndestulată, ca să aibă de unde bea şi mânca. Şi când a vrut să mai ceară de la
Avraam răsplătire şi a nădăjduit să o ia şi dincolo, Avraam i-a spus adevărul:
„Adu-ţi aminte, fiule, că ţi-ai luat cele bune în viaţa ta”. Aceasta o ştia şi
bogatul. El s-a gândit: „Doamne, rău am fost, dar am făcut şi ceva bine”. Poate
o faptă de milostenie, poate o faptă de dreptate. Dar auzi ce i se spune pentru
cele puţine bune făcute de el: „Ţi-ai luat plata ta”. A luat-o aici, căci i-a dat
Dumnezeu viaţă lungă, petrecere, bogăţie, cinste şi celelalte, câte s-au spus în
Evanghelie.

Prin urmare, Dumnezeu e drept şi preadrept, plăteşte totdeauna fapta

bună. Aşa şi fariseii din Evanghelia de azi: posteau, dar dacă posteau voiau să
ştie toată lumea că ei postesc şi să se arate la toţi că sunt mari postitori. Dar
atunci cu ce folos s-au ales din postul lor? Zice Mântuitorul: „Amin zic vouă,
că-şi iau plata lor”. De la cine? Nu de la Dumnezeu, ci de la oameni. Că-i ştia
toată lumea şi-i lăuda că sunt mari postitori.

Să ne ferească Dumnezeu de asemenea post! Să nu postim cu scopul de a

plăcea oamenilor, de a ne ieşi vestea de postitori. Căci atunci ne luăm plata aici,
pe pământ, şi ne ducem dincolo cu mâinile goale.

Şi ca să ne arate Mântuitorul ce trebuie să facem ca să ne ferim de

făţărnicie şi de postul acesta fals, ne spune: „Iar tu când posteşti, unge-ţi capul
tău şi spală-ţi faţa ta, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti şi Tatăl, Care ştie
nevoinţa postului întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Când? Fapta cea
bună pe care o face omul în ascuns aici, se va arăta acolo, la Judecata de apoi,
înaintea tuturor miriadelor de îngeri şi a tuturor popoarelor lumii. De aceea ne-a
şi învăţat altădată despre milostenie, cum să o facem, căci a zis: „Ce face
dreapta ta, să nu ştie stânga...” şi celelalte. Sau: „Tu, când te rogi, intră în
cămara ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede
cele în ascuns, îţi va răsplăti la arătare”. Iată cum ne-a învăţat ca şi postul, şi
milostenia, şi rugăciunea să le facem în ascuns.

Dar veţi zice, după dreptate: „Cum să postesc, părinte, în ascuns? Doar e
un post legiuit de Biserică, deci trebuie să-l ţin, şi aceasta o ştie toată lumea.
Cum să mă rog în ascuns, dacă stau la Liturghie în biserică şi dacă mă închin lui
Dumnezeu când trec pe lângă o biserică?”. Cum să fac milostenie în ascuns?
Dacă mă duc la târg, un sărac cere de la mine milostenie, şi ca să o fac numai în
ascuns, ar trebui să nu-i dau atunci nimic, ci să mă duc acasă la el, să-i dau în
ascuns”. De aceea să ascultaţi tâlcuirea Evangheliei de astăzi.

Fapta bună are trup şi suflet. Trupul faptei bune este lucrarea ei. Deci ori
că posteşti, ori că te rogi, ori că priveghezi, ori că faci milostenie, ori că ajuţi,
ori că primeşti pe cel străin, ori că îngrijeşti de bolnavi, sau orice faptă bună vei
face, acestea sunt trupul faptei bune. Dar fapta bună are şi suflet, şi la acest
suflet caută Evanghelia de astăzi. Care-i sufletul faptei bune, care e viaţa ei?
Scopul pentru care o faci. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul:
„Când mintea va părăsi scopul bunei credinţe, toate faptele bune nu mai
folosesc la nimic”.

Auzi ce spune şi Sfântul Părinte Maxim Mărturisitorul, marele filosof şi

coroana teologiei greceşti din secolul al VII-lea: „Este o postire, o milostenie şi
o rugăciune care sunt urâciune la Dumnezeu, când acestea au căzut de la scopul
bunei credinţe şi al slavei lui Dumnezeu”, când adică nu se fac după voia lui
Dumnezeu, după plăcerea Lui. Dar veţi întreba: „Cum să fac eu, părinte, faptă
bună, ca să fie după voia lui Dumnezeu şi spre slava Lui?”. Iată cum: când ai să
faci o faptă bună, cercetează mai întâi scopul. Oare pentru ce fac eu fapta bună?
Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt mare postitor, sau mare milostiv, sau
mare primitor de săraci? Nu cumva ca să-mi iasă vestea că sunt om mare, dacă
fac cutare clădire pentru folosul public, sau cutare biserică, sau cutare pod, sau
cutare fântână, sau orice binefacere pentru folosul obştei? Şi dacă vezi în tine
acest gând, nu trebuie să te opreşti de la fapta bună şi să n-o mai faci. Nu,
Doamne fereşte! Căci atunci ar trebui să nu mai lucrăm fapta cea bună. Ci să
schimbăm scopul. Iar mijlocul de a izgoni slava deşartă este să îndesim
rugăciunea şi să facem fapta bună cât mai în ascuns. Şi mijlocul de a goni
mândria, care este maica slavei deşarte, este de a pune toate isprăvile noastre pe
seama lui Dumnezeu. Deci, pot să postesc, pot să mă rog, pot să fac milostenie,
pot să primesc străini, să fac orice faptă bună, dar toate isprăvile acestea să le
pun pe seama lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu mi-a ajutat să le fac: nu le-am
făcut eu, ci Dumnezeu prin mine. Căci zice Pavel: -„Toate le pot în Hristos,
Cel ce mă întăreşte, dar nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este în mine”.

Deci, luaţi seama, Evanghelia de azi cere să faci fapta bună în ascuns, să
posteşti în ascuns, dar altădată te învaţă altfel: „Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
vostru Cel din ceruri”. Ai auzit? Aici te învaţă să faci fapta bună la arătare, ba
chiar să lumineze fapta ta cea bună tuturor, s-o vadă toţi, ca să Se slăvească de
toţi Dumnezeu cel din ceruri. Dar auzi care e scopul? Slava lui Dumnezeu. S-o
faci cu scopul ca Dumnezeu să fie slăvit, nu tu. Iar în altă parte zice: „Nimenea,
aprinzând lumina, nu o pune sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze în
toată casa” (Matei 5, 15). Aici iarăşi ne învaţă să facem fapta cea bună la
arătare. Dar atunci cum să împăcăm noi o Evanghelie cu cealaltă? Oare se
contrazice Evanghelia? Doamne fereşte! Hristos nu Se contrazice cu El Însuşi,
căci El e Adevărul. Dar de ce îmi cere aici să nu ştie stânga mea ce face dreapta
mea şi când mă rog să mă încui în cămară, şi când postesc să nu mă smolesc, ca
să nu ştie nimenea că postesc, iar dincolo mă învaţă să fac fapta bună la arătare,
să vadă oamenii ce fac eu, ca să facă şi ei la fel şi să Se slăvească Dumnezeu?

Cum trebuie să împăcăm aceste două Evanghelii? Căutând calea de

mijloc, calea împărătească.

Fapta bună s-o facem deci şi în ascuns, şi la arătare, să ne rugăm şi în

ascuns, şi la arătare, să facem milostenie şi în ascuns, şi la arătare. Să facem
fapta bună, dar să nu pierdem din vedere scopul adevărat. Când facem fapta
bună, scopul nostru să fie numai slava lui Dumnezeu. Şi după ce am ales acest
scop, facem fapta bună fără frică şi fără grijă, că nu o strică pe ea nici slava
deşartă, nici dracii. Eu să fac orice faptă bună pentru că mă tem de Dumnezeu
că mă va duce în munca iadului, dacă n-o fac. Şi dacă o fac îmi va răsplăti mila
lui Dumnezeu în vremea morţii şi în ziua Judecăţii. Dacă vezi aceasta în mintea
ta şi faci fapta bună, fă-o fie la arătare, fie în ascuns.

Dar oare ce înseamnă cuvântul din Evanghelia de azi: „Tu când posteşti,

unge capul tău şi spală faţa ta”? Oare ne cere cu adevărat să ne ungem pe cap
şi să ne spălăm? Căci Hristos nu a făcut aceasta. Nu găsim în Evanghelii ştirea
că Şi-a pieptănat mereu părul şi l-a uns cu mirodenii, nici că şi-a dat cu pudră pe
faţă. Deci ce vrea să zică prin aceasta? Să nu luăm partea exterioară a
Evangheliei, căci slova omoară, iar Duhul dă viaţă. Să luăm partea
duhovnicească a Evangheliei, care se ascunde sub slovă. Înţelegerea cea
duhovnicească a cuvântului este alta, nu ca să mă pieptăn pe cap şi să mă spăl.
Nu aceasta o cere postul. Nu! Aici capul este mintea. După cum capul e cel mai
mare dintre toate mădularele trupului, aşa mintea este cea mai mare împărăteasă
peste toate faptele bune. Şi a unge capul înseamnă a unge gândurile minţii. Dar
cu ce? Cu lucrarea Duhului Sfânt. Ce a spus Iisus în altă Evanghelie? „Că şi
perii capului vostru sunt număraţi de Dumnezeu”.

Credeţi voi că aici e vorba de părul văzut? Fără îndoială că şi pe acesta îl

ştie Dumnezeu, dar perii capului înseamnă aici gândurile minţii. Câte gânduri
răsar în mintea noastră, şi bune şi rele, toate sunt cunoscute de Dumnezeu. De
aceea să fim foarte atenţi în toată vremea ce gândim, ca gândurile noastre să
răsară din inimă curată şi să placă lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă aici „unge
capul tău”: să ungem mintea noastră cu înţelegerile duhovniceşti, cu lucrarea
Sfântului Duh, s-o ungem cu mila faţă de aproapele nostru şi cu mare şi
neţărmurită dragoste faţă de Dumnezeu.

Iar când spune: „spală faţa ta”, prin faţă înţelegem lucrarea din afară. Faţa
noastră este purtarea din afară în viaţă, purtarea faţă de fratele meu, apoi
mâncarea, băutura, îmbrăcămintea. În toate să avem dragoste, smerenie,
ascultare, milostivire, facere de bine, bunătate. Toate acestea arată starea
dinăuntru a unui suflet în purtarea lui din afară. Căci a zis Mântuitorul în altă
parte: „După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16). Care roade? N-a zis
de cele dinăuntru, că pe acelea nimenea nu le cunoaşte, ci de cele din afară. Un
om bun se vede din purtarea lui, se cunoaşte din lucrarea cea din afară. Din
acestea se vede ce aşezare duhovnicească are în inima lui. Deci, faţa omului este
lucrarea şi viaţa cea din afară a omului, sau arătarea omului prin purtarea lui de
fiecare minut şi de fiecare zi. Aşa se înţelege „unge-ţi capul tău şi spală faţa ta”.
Mintea noastră să fie unsă pururea cu înţelegeri duhovniceşti, iar viaţa noastră
în toate zilele să fie spălată, adică purtarea noastră să fie curată şi fără vicleşug
în toate împrejurările vieţii, prin lucrarea faptelor bune (Kiriacodromion, 1857,
p. 668).

Dar dumnezeiasca Evanghelie de astăzi ne mai dă în continuare şi o altă

învăţătură. Până aici, ne-a învăţat nepomenirea răului, sau, altfel spus, cum să
iertăm pe aproapele nostru, ca să fim şi noi, la rândul nostru, iertaţi de
Dumnezeu; şi [ne-a mai învăţat] cum să postim, care e a doua faptă bună.

A treia faptă bună pe care o aduce în mijloc Evanghelia de astăzi este

milostenia. Şi ce spune Hristos despre ea? „Nu vă adunaţi vouă comori pe
pământ, unde molia şi rugina le strică, unde furii le sapă şi le fură, ci vă
adunaţi comori în ceruri, unde nici molia nici rugina nu le strică, nici furii
nu le sapă şi nu le fură”. Deci, după ce ne-a învăţat mai întâi nepomenirea
răului, nerăutatea şi cum să postim, acum ne învaţă şi cel mai mare lucru,
milostenia. Căci milostenia şi postul sunt aripile rugăciunii. Niciodată
rugăciunea noastră nu zboară mai repede la Dumnezeu ca atunci când e ajutată
de post şi de milostenie.

Aţi auzit de Cornelie sutaşul, primul convertit dintre păgâni, prin

iluminare şi prin har, fiind chemat la botez prin descoperirea apostolului Petru.
Cornelie postise până la ceasul al nouălea din zi (ora 3 după-amiaza), când în
timp ce se ruga i-a stat înainte îngerul Domnului, zicându-i: „Rugăciunile tale
şi milosteniile tale sunt întru pomenire înaintea lui Dumnezeu” (Fapte 10,
4). Postul nu-l păzeau, deci, numai iudeii, ci şi păgânii. Şi de niniviteni, n-aţi
auzit ce post au ţinut? Şi erau păgâni. Şi tăierea-împrejur nu era înainte de
Hristos numai la evrei, ci era şi la păgâni, la egipteni şi la etiopieni, care până
astăzi păstrează tăierea-împrejur, şi la asirieni şi la multe alte popoare se
răspândise de la Avraam această poruncă a tăierii-împrejur.
 Evanghelia de astăzi, învăţându-ne despre milostenie, arată unde să
punem comoara. Două locuri sunt unde putem să punem comoara: ori pe
pământ, ori în cer. Şi dacă o aduni pe pământ, vai de tine, omule, că se leagă
inima ta de dânsa! Căci auzi ce spune mai încolo: „Că unde va fi comoara
voastră, acolo va fi şi inima voastră”. Ţi-ai adunat bani, haine, casă, grădini,
feciori, nepoţi şi strănepoţi, cu multe bogăţii, ţi-ai adunat argint, vite, oi, stare
multă materială - inima ta se leagă de acestea. Inima se învârteşte mereu în jurul
lor până moare. Ca piatra de moară, spune Sfântul Ioan Scărarul, se învârte
mintea lui în jurul averii lui şi inima lui este mereu în jurul ei.

Iar cel înţelept, cel cu frică de Dumnezeu, care-şi trimite comoara în cer,
nu mai are grijă de nimic. Cela ce are comoară pe pământ, când s-a făcut seară,
zice: „Măi femeie, pune zăvorul la uşă şi adă pistolul să-l pun sub cap! Du-te şi
vezi, sunt încuiate vitele în grajd? Vezi, legaţi-s câinii? Vezi, furca de fier e la
îndemână? Vezi, cuţitul e aci? Dacă vin hoţii, să ne apărăm”. Mare grijă are el!
De ce? Să nu vie hoţii să-i ia averea. „Caută, femeie, în lăzile acelea, mai pune
naftalină, că acolo ai atâtea paltoane, să nu putrezească! Vezi, mai unge
încălţările cele multe, că se strică! Ia vezi unde-s banii, ai grijă unde i-ai pus, în
cutia aceea, în lădiţa aceea! Ia seama să nu vadă copiii, să nu ştie cineva! Vezi
să nu se strice mobila! Vezi catrinţa cutare şi cojocul cutare, nu cumva au
pătruns în ele moliile?!”. Vai de el! Aşa-i grija omului care strânge aici averi: se
teme de molii, se teme de hoţi, se teme să nu-l prade, pentru că inima lui e
legată aici de multe, de averea câtă o are şi vrea să şi-o păzească. Dar nu-i aşa
cu cel ce are comoară în cer.

Cel ce are comoară în cer, n-are grijă de hoţi. Ştie că acolo nu le mai fură
nimenea, că acolo molia nu le strică şi rugina nu are nici o putere să roadă aurul
şi argintul lui. Le-a dat lui Dumnezeu şi le va lua însutit, că toate au devenit
duhovniceşti şi mai presus de minte. Aşa face omul înţelept: îşi adună comoara
în cer, să nu aibă grijă nici de tâlhari, nici de rugină şi nici de molii. Iar cel ce şi-
a adunat-o pe pământ, până la moarte e legat de ea. Acel ce a trimis-o în cer i se
pare că n-a făcut nimic şi mereu face milostenie, post, primire de străini, facere
de bine, ajută văduvele, face casă sau cumpără vacă la cutare şi face orice ar
putea să mai adauge la comoara lui din ceruri, că acolo-i sigur că nu i le mai ia
nimenea. Şi, de fapt, cine să le mai ia din mâna lui Dumnezeu?! Cine poate să
scoată din mâna lui Dumnezeu ceva, fără de ştirea şi voia Lui?!

Deci, fraţilor, Mântuitorul ne-a spus că unde-i comoara noastră, acolo-i şi

inima noastră. Dacă Dumnezeu o spune, nimenea nu poate să spună că nu-i aşa.
Aşa a spus Hristos şi aşa-i  în vecii vecilor. Ferice, deci, de trei ori ferice de
omul care începe să-şi adune comoara în ceruri şi în fiecare zi trimite ceva
acolo, căci în ziua morţii şi în vremea Judecăţii va găsi acolo, înmiit şi
duhovniceşte, bogăţii care în veacul veacului îl vor desfăta şi-l vor bucura pe
dânsul!
 Dar, iubiţi credincioşi, să mai vorbim de post, căci de el n-am vorbit cât
trebuie. Suntem în preajma Postului Mare. Ce zic creştinii din ziua de azi? „Ce
atâta post?”. Ce zice cel slab în credinţă? „Mă tem că voi muri de atâta post, că
am să-mi scurtez viaţa”. El se teme că va muri, că va scădea la kilograme.
„Dacă am să mănânc de post, am să scad atâtea kilograme în postul acesta”. Dar
oare mântuirea stă în a pune pe tine mereu kilograme, să fii greu la cântar? Dar
ce zice celălalt necredincios, care nu se teme numai de aceasta, ci nici nu crede?
El zice: „Postul nu e poruncă, căci s-a scris că nu ce bagă în gură spurcă pe om,
ci ce iese din gură”.

Aşa zic sectarii, şi rătăciţii, şi oamenii uşuratici, oamenii ce se răzvrătesc

împotriva adevărului. Dar te întreb: nu-i poruncă postul? Cine ţi-a spus că nu-i
poruncă? Şi cine altul ţi-a spus că nu-i porunca cea mai veche decât toate, decât
numai satana, care urăşte postul? Care poruncă credeţi că e mai veche decât
postul? Nici una. Pentru ce a fost scos tot neamul omenesc din rai? Oare nu
pentru că n-a postit? Căci a zis Dumnezeu către strămoşii noştri Adam şi
Eva: „Adame, din toţi pomii raiului ai să mănânci, iar din pomul cu-
noştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”. Deci i-a dat Prea Bunul
Dumnezeu lui Adam poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi
răului. Aşadar postul e porunca cea dintâi a lui Dumnezeu. Căci ce înseamnă
porunca să nu mănânce, decât că l-a oprit de la o mâncare, i-a dat să postească?
„Ai să mănânci din toţi, dar din acela n-ai să mănânci.” I-a dat un post chiar în
rai. Înainte de a fi boala, i-a dat vindecarea; înainte de rană, i-a dat doctoria firii
omeneşti. Ce spune marele Vasile? „Pentru că n-am postit, am ieşit din rai şi am
fost izgoniţi afară. Să postim, ca iarăşi să intrăm în rai!” (Hexaimeron, 4).

Deci, să luăm seama că cea mai veche poruncă şi cea dintâi a fost
porunca postului. Postul a fost pus încă din rai, deodată cu lumea, deodată cu
neamul omenesc. Dar va zice cel iscoditor, şi mai ales sectarul: „În decalog, în
cele zece porunci, nu există porunca postului. De ce n-a mai dat-o Dumnezeu şi
pe Muntele Sinai?”. Dar tăierea-împrejur există în cele zece porunci? Nu. Şi nu
este poruncă şi aceea? Porunca postului i-a dat-o Dumnezeu lui Adam, iar
porunca tăierii-împrejur lui Avraam, după un timp îndelungat de la zidirea
lumii. Dar de ce nu s-a pus în decalog, sau în cele zece porunci, nici una, nici
alta? De ce n-a mai pus postul? N-a fost nevoie să le mai pună, că ştiau toţi
patriarhii şi toţi proorocii că aceste două porunci, adică tăierea-împrejur şi
postul, erau cele mai vechi porunci; întâi postul şi apoi tăierea-împrejur.

Dar veţi zice: „Părinte, tăierea-împrejur nu mai este la creştini, deci nici
postul nu mai trebuie să fie”. Ba este. Cine ţi-a spus că nu este? Ea va dăinui
până la sfârşitul lumii, dar nu tăierea-împrejur cea după trup. Auzi ce zice
Pavel: „Voi aveţi tăierea-împrejur nu cea trupească, ci tăierea inimii în duh,
sunteţi tăiaţi împrejur cu tăiere nefăcută de mână” (Romani 2, 27-29). Aţi auzit
că această tăiere-împrejur a inimii în duh, prin care tăiem toate gândurile cele
rele de la mintea şi de la inima noastră, rămâne veşnică? Căci zice: „Câţi aţi
primit tăierea-împrejur cea în duh, v-aţi îngropat cu Hristos prin botez”.
 Câtă vreme avem botezul, care se face la opt zile, întocmai ca tăierea-
împrejur în Legea Veche, avem tăierea-împrejur dinspre toate lucrurile satanei.
Ce-am zis la botez, la lepădări? „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui!”.
„N-am zis de una sau de două - cum spune Sfântul Efrem Sirul - ci de toate”. De
care toate? De desfrâu, de beţie, de furtişag, de zavistie, de lăcomie, de ţinerea
minte a răului, de iubirea de argint, de trufie, de semeţie, de lenevie, de toate
lucrurile satanei. Iată tăierea-împrejur cea nouă, în duh. Le-a tăiat pe toate de la
botez şi trebuie să ţinem această nouă tăiere-împrejur şi făgăduinţă până la
moarte, că toţi am făgăduit aceasta la botez, la tăierea-împrejur cea
duhovnicească.

În altă parte se spune despre ea: „În ziua Judecăţii ni se va cere haină
curată ca la botez”. Deci, după cum tăierea-împrejur, fiind o poruncă veche, în
Hristos s-a desăvârşit, s-a făcut duhovnicească şi a încetat tăierea-împrejur care
era o umbră în Legea Veche, tot astfel porunca postului, care e mai veche cu mii
de ani decât porunca tăierii-împrejur, rămâne veşnică. Căci toţi patriarhii şi toţi
proorocii au postit. Şi apostolii au postit când au plecat la propovăduire, şi
Însuşi Mântuitorul lumii a postit 40 de zile şi 40 de nopţi în Muntele Carantania,
unde I s-au dat cele trei atacuri sau ispite de către diavol.

Deci, iată, fraţilor, porunca postului este cea dintâi şi cea mai veche;
pentru aceea a postit şi Moise de două ori câte 40 de zile, ca şi Ilie şi Daniil
(Ieşirea 34, 28; Deuteronomul 9, 18; Daniel 9, 3).

Dar vei zice: „Nu pot, părinte, să postesc, că mâncarea-i slabă şi pic jos,
şi nu mai pot, şi dac-oi posti, mor înainte de vreme!”. Cine altul ţi-a spus
aceasta, decât diavolul şi necredinţa? Ce spune Marele Vasile: „Cine va posti
mai mult, acela va trăi mai mult”. Postul este maica sănătăţii. Auzi ce spune în
Hexaimeron (Cuv. 4) Marele Vasile: „Bucatele cele grase şi bucatele cele de
multe feluri, neputând să le mistuie stomacul, multe boale au adus în lume.
Iar înfrânării şi postului pururea îi urmează sănătatea”.

Du-te la doctor, să te înveţe el postul! Ai mâncat mereu carne, care-i plină

de toxine, ai mâncat mâncări grase, murături, mâncări grele, ţi-ai stricat ficatul,
şi stomacul, şi mintea, şi sufletul. Pentru ce? Pentru că n-ai mâncat raţional, ca
un om, ci te-ai lăcomit ca un dobitoc, ba chiar mai rău ca el. Ce ţi se întâmplă
acum? Păcatul te trimite la doctor. Auzi ce spune prea înţeleptul Isus Sirah:
„Dumnezeu i-a dat şi doctorului ştiinţa, iar omul înţelept nu se va sminti de
doctor. Dar să ştie una ca aceasta, că cel ce mânie pe Făcătorul său, va cădea în
mâinile doctorului” (38, 15).

Ai auzit de ce ajungem la doctor: pentru păcatele noastre. L-am mâniat pe

Dumnezeu şi ne trimite la un doctor să ne taie, să ne opereze, să ne scoată dinţii,
să ne facă toate necazurile. De ce? Că am supărat pe Doctorul cel Mare din cer.
 Dar nu există mai mare doctorie pentru trup ca postul. Cel mai mare
doctor al trupului este postul, numai să ţinem postul cu măsură, cum spune
Marele Vasile. Iar măsura înfrânării şi a postului se ia după măsura puterii
trupului. Cea mai mare doctorie pentru toată omenirea este postul, căci
Dumnezeu nu l-a pus degeaba. Mâncarea de post e cea mai uşoară şi cea mai
sănătoasă. Dar ţie nu-ţi place mâncarea de post. Şi ştii de ce? Pentru că e
stomacul îmbuibat cu alte mâncări. Dar când nu ţi-o plăcea ceva de post, fă
precum cel din Pateric, care pusese de gând să postească până la ceasul al
nouălea (3 după-amiază); dar atunci nu-i plăcea mâncarea. Şi a zis atunci: „Te
las să mai rabzi vreo trei ceasuri”. După trecerea acestora i se părea că-i e
foame, dar zise: „Mai stai trei ceasuri”. Şi seara, cele ce i se păreau mai
devreme că n-au gust i se părură cozonac!

Nu mânca o zi-două, şi când vei mânca, mănâncă puţin, să nu te saturi.

Vei vedea că ai să mănânci şi vreascuri. Pâinea goală şi cu apă ţi se va părea că-
i cozonac. Căci pricina pentru care n-ai gust de mâncare este îmbuibarea,
fiindcă zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Una din pedepsele lui Dumnezeu
pentru cel lacom cu pântecele este că pierde gustul mâncării”. De ce n-are
gust de mâncare? Fiindcă a încărcat stomacul peste măsură, a stricat râşniţa
stomacului, s-a îmbuibat peste măsură. Cel ce posteşte ştie ce spun; lui îi pare
mămăliga cu ceapă sau cu usturoi sau cu murături, când o mănâncă seara, ca un
cozonac. N-aţi păţit aşa ceva? Când posteşti, e bună mâncarea; de aceea, când n-
ai gust de mâncare, ia postul în ajutor şi te face doctor pentru stomacul tău, căci
când vei mânca cu plăcere mâncarea cea mai uşoară, te-ai făcut sănătos. Dar cel
mai mulţumit e altcineva: e sufletul.

Ce spune Sfântul Teofan Zăvorâtul? „N-ajută nici o doctorie trupului,

cât îi ajută mulţumirea sufletului”. Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi eşti în
pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nici o supărare. Mulţumirea sufletească te
întăreşte, ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă şi în acelaşi timp să fii
uşor şi la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce stau numai cu cârnaţi şi cu
carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima omului cu mâncare, ci cu harul.
Ce spune Apostolul? „Bine este a se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu
mâncările” (Evrei 132, 9). Tăria cea din mâncări e pătimaşă şi plină de toată
spurcăciunea, iar tăria cea din duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericire
vremelnică şi veşnică.

Aţi auzit de proorocul Daniil şi de cei trei coconi din Vavilon, aflaţi în
robie? Erau de neam împărătesc din Ierusalim, oameni gingaşi, crescuţi în
palate, pe timpul regelui Ioachim. Dar au fost în robie în Vavilon şi fiindcă erau
tineri şi frumoşi şi foarte înţelepţi, i-a pus la curtea împăratului Nabucodonosor
mai mari peste toţi chaldeii şi filosofii de atunci, iar pe Daniil, mare sfetnic al
lui Nabucodonosor. Acest Nabucodonosor era un împărat avan, pus de
Dumnezeu peste multe popoare ale pământului; el stăpânea 127 de ţări şi era
închinător la idoli. La masa lui erau cărnurile cele mai bune şi băuturile cele mai
alese, ca la unul ce era cel mai mare împărat de pe faţa pământului (Daniel 4,
19).

Şi când i-a adus pe aceşti tineri la palat şi a poruncit împăratul să-i

hrănească de la masa lui, ei au spus că nu mănâncă carne şi mai bine vor muri
decât să mănânce cele jertfite la idoli. Iar mai marele famenilor le-a spus: „Iată,
dacă nu veţi mânca bucate şi carne de la masa împăratului, veţi slăbi şi
împăratul va înţelege pricina şi îmi va tăia capul şi mie şi vouă”. Iar ei au
răspuns: „Dă celorlalţi tineri câţi are împăratul cărnuri şi băuturi de la masa lui,
iar noi zece zile vom mânca fructe şi seminţe, şi apoi să ne pui faţă în faţă cu
aceia, să vedem dacă ei vor fi mai frumoşi pentru că mănâncă bucate alese şi
cărnuri, şi noi mai slabi pentru că ne hrănim cu seminţe şi fructe”. Şi s-a făcut
aşa. Iar când i-a scos în faţa împăratului, erau mult mai frumoşi decât ceilalţi,
aşa cum auziţi în fiecare zi la rugăciunea colivei: „...Care pe cei trei tineri şi
pe Daniil, care se hrăneau cu seminţe, i-ai arătat mai frumoşi decât pe cei
ce se hrăneau cu multe desfătări” (Daniel 1, 15).

Dar de ce erau mai frumoşi? Pentru că nu şi-au întărit inima cu carne şi

băuturi, ci au întărit-o cu Duhul lui Dumnezeu, cu rugăciune şi cu curăţenia
vieţii lor. Şi a zis împăratul să rămână lângă el, şi ei au rămas, şi ştiţi minunile
pe care le-au făcut. Căci Daniil a fost aruncat în groapa cu lei de două ori şi a
rămas nevătămat, iar cei trei coconi au stat în cuptorul cel ars de şapte ori şi nu
i-a atins para focului care se revărsase afară din cuptor de 49 de coţi. Ei stăteau
în cuptorul cel de foc ca în duh de rouă şi aduceau slavă Sfintei Treimi. De ce?
Pentru că postul şi rugăciunea i-au scăpat pe ei de foc, iar Daniil cu postul şi
rugăciunea a astupat gurile leilor. Postul face mari minuni. A făcut în trecut şi
va face în vecii vecilor. El nu ne lasă să slăbănogim când postim. Să nu credeţi
că aceasta-i totul, să mâncăm bine şi să bem bine, până murim.

Asta e deviza epicurienilor, a acelor filosofi care aveau pântecele drept

Dumnezeu. Dar veţi zice: „Părinte, cutare e bolnav tare, a slăbit de boală, a
paralizat şi dacă-i mai dai de post, moare”. La aceasta îţi răspund: Biserica nu
omoară trupurile oamenilor. Biserica e omorâtoare de patimi şi nu de trupuri.
Canonul apostolic spune clar: „Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau
citeţ, sau cântăreţ, sau creştin nu posteşte Sfântul şi Marele Post, precum şi
miercurea şi vinerea, de este cleric să fie caterisit, iar de este mirean să fie
afurisit...”. Iar la urmă pune o clauză: „...afară de caz de boală”. Cine-i bolnav
foarte tare şi e constatat de un doctor cu frică de Dumnezeu că are nevoie de
supraalimentaţie, acela să mănânce de dulce şi nici un păcat nu are (vezi
Pidalionul de la Neamţ, 1844).

Dar auzi ce spune Marele Vasile: „Acela care s-a uscat de vreo boală şi
stă la pat şi este rănit şi-l întoarce altul şi este constatat de doctor că are nevoie
de lapte, brânză sau chiar de carne, acela poate să mănânce de dulce”. Dar nu
acela pe care-l doare stomacul sau n-are gust de mâncare. Acela nu-i bolnav
trupeşte, ci sufleteşte. N-a postit şi boala i-a venit de prea multă mâncare.
Acesta n-are nici o dezlegare de la Dumnezeu.

Aşadar, Biserica dezleagă în cazuri cu totul excepţionale, în cazuri cu

totul de nevoie, când cineva s-a uscat de vreo boală şi-l întoarce altul. Acela
poate să se dezlege, dar până când? Până se va întări, şi atunci iarăşi să ia
postul. Nu dezleagă aşa de uşor Biserica, după cum am auzit că se întâmplă pe
la ţară, că-i dă voie preotul să postească o săptămână şi-l împărtăşeşte. Apoi iar
dezlegare şi iar mâncare de dulce. Aceasta nu se poate! Nici arhiereii, nici
sinodul, nimenea nu poate dezlega posturile din Biserică.

Noi trebuie să ţinem cu mare sfinţenie predania celor patru posturi, a

miercurii şi a vinerii, şi ferice de creştinii care ţin şi lunea. Că lunea-i pentru
sănătate şi pentru îngerii păzitori.

Fraţi creştini, înainte de a termina predica aceasta, am să vă mai spun

ceva. Nu vă puneţi nădejdea numai în mâncare. Căci vai de noi şi de noi: dacă
nu postim de bună voie, va voi Dumnezeu să postim fără de voie, fie aici pe
pământ, fie acolo în gheenă, unde bogatul cel nemilostiv îşi dorea măcar un vârf
de deget înmuiat în apă! Să ne ferească Dumnezeu pe toţi de aceasta!

Să postim din dragoste şi din convingere. Căci zice Sfântul Prooroc

Zaharia către poporul lui Israil: „Ascultă, Israile, va fi ţie postul al patrulea, şi al
cincilea, şi al şaselea, şi al şaptelea, şi al optulea, şi al nouălea, şi al zecelea,
cum ţi-au arătat proorocii din Legea Veche”. Ce înseamnă postul al patrulea şi
al zecelea şi celelalte? Înseamnă lunile. Ei la fiecare zece luni aveau un anumit
post, înainte de venirea Domnului. Căci mai zice: „Şi-ţi va fi ţie postul acela
spre veselie şi curăţie şi mântuire, şi vei veseli pe Dumnezeu, şi va aduce peste
tine sănătate şi belşug, iertare de păcate”. Ai auzit că şi înainte de Hristos erau
rânduite posturile Legii vechi de patriarhi şi prooroci? N-a fost zi, de la zidirea
lumii, ca un popor să n-aibă post. Aţi auzit de niniviteni, că prin trei zile de post
şi de rugăciune au scăpat de urgia Domnului, ca să nu se piardă. Şi ninivitenii
erau un popor păgân, care avea împărăţia lângă Eufrat. Postul a existat şi există
la toate popoarele lumii, şi la chinezi, şi la indieni, şi la toate popoarele semite.
Că originea postului e foarte veche, e de la începutul lumii, şi toate popoarele
au crezut că trebuie să postească. Cu atât mai mult noi, creştinii, trebuie să
postim.

Dar noi, creştinii, nu postim ca fachirii sau ca yoghinii indieni, nici ca

bonzii din Japonia sau ca budiştii din China. Nu postim postul acela exagerat de
luni de zile. Aceia nu mănâncă până ce taie carne din ei şi nu mai curge sânge,
ca să intre în Nirvana, raiul lor şi al lui Brahma. Nu, noi postim cum ne învaţă
Biserica, cu măsură. Mâncăm o dată sau de două ori pe zi. La început şi dacă
eşti prea slab, mănâncă şi de trei ori, dar nu strica postul şi nu mânca de dulce.
Şi trebuie să ştiţi că postul creştinesc nu se mărgineşte numai la mâncare.
Degeaba postiţi, dacă nu ţineţi curăţenia, cei care sunteţi însuraţi. Auzi ce spune
proorocul Ioil: „Vestiţi post, vestiţi vindecare, cinstiţi post, cinstiţi vindecare; să
iasă mirele din aşternutul său şi mireasa din cămara sa” (Ioil 2, 15-16). Ce va să
zică aceasta? În vremea postului, bărbatul şi femeia să postească, dar să
păzească şi curăţenia.

Am avut o sumă de cazuri de soţii care n-au putut, săracele, să se

împărtăşească, pentru că n-au păzit curăţenia, căci soţii au fost prea lacomi în
privinţa asta. Ele au postit de mâncare, dar dacă n-au păzit curăţenia, nu li s-a
putut da Sfânta Împărtăşanie, că nu dau voie canoanele. Deci, să păziţi curăţenia
în toate posturile. Şi apoi, vă mai trebuie un post duhovnicesc. Când postim de
bucate, să postească şi limba, să nu vorbească de rău, să nu spună glume, să nu
cânte cântece lumeşti, să nu săvârşească desfrâuri şi răutăţi. Să postească şi
ochiul, să nu privească la fărădelegi. Să postească urechea de la cântări şi de la
petreceri. Căci spune Solomon: „Ochiul tău drepte să vadă şi urechea ta
drepte să audă”. Să postească mâna, să nu iscălească zapise nedrepte, să nu
lovească pe fratele, să nu fure cu ea nimic. Să postească piciorul, să nu meargă
la adunări rele şi la baluri şi la fărădelegi în posturi. Să postească şi gustul, să
guste numai bucate îngăduite de legea postului; să postească şi mirosul de
mirosuri de friptură şi de prăjituri, ci doar miros de zarzavat să fie în bucătăria
noastră; să postească, deci, toate simţirile.

Să postească omul cu toate cele cinci simţuri, dar să se păzească şi inima

lui de răutate, să fie cu nerăutate. Acesta este postul duhovnicesc. Pe lângă
acesta, dacă vrei ca postul să se ridice la cer, să fie însoţit de rugăciune şi de
milostenie. Aţi auzit că ne cere să strângem comori în ceruri. Când posteşti,
ceea ce nu mănânci în ziua aceea, dacă poţi, dă la săraci. Vine o babă şi spune:
„Eu postesc, părinte, dar în ziua aceea nu dau nimic din casă, că am auzit că-i
rău lucrul acesta”. Auzi ce-o învaţă dracul, că e rău să dea când posteşte! Iar
Sfânta Carte spune invers: când posteşti, pâinea pe care n-o mănânci, să o dai la
săraci în ziua aceea. În ziua în care posteşti, mai mult să faci milostenie. Pe ea a
învăţat-o altă babă ca atunci când posteşte să nu dea ceva din casă, că-i face
farmece. Auzi ce credinţă greşită şi rea!

Nu-i adevărat, ci mai cu seamă când posteşti să faci bine, şi cât nu

mănânci tu, să dai la altul, să îndulceşti pe altul care-i mai sărac decât tine şi
care ar vrea să mănânce şi n-are ce. E o obişnuinţă rea şi vicleană să nu dai din
casă când posteşti. Cine a spus, care Evanghelie, care prooroc, care apostol, care
din sfinţi a învăţat aşa? Doar vreo babă zăpăcită, pe care a învăţat-o alta, şi aşa
mai departe. Asemenea tradiţii nu sunt deloc în duhul Bisericii.

Când posteşti, să faci milostenie, şi când nu posteşti, iarăşi să faci! Noi,

creştinii, trebuie să ţinem posturile predate de la Biserica lui Hristos în măsura
în care putem. Pentru cel prea bolnav şi slab postul se dezleagă, dar cum am zis,
întâi să aibă grijă să se spovedească şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, şi
să se unească cu Hristos. Şi dacă-i prea slab cu trupul, îl dezleagă duhovnicul.
Dar întâi să aibă grijă de suflet. Se poate întâmpla ca prin Sfânta Împărtăşanie
sau pin Sfântul Maslu, sau prin alte rugăciuni, să se facă sănătos chiar şi fără
dezlegare de la post.

Să ţineţi cu mare grijă predaniile Bisericii şi posturile, că nimenea nu

are putere de la sine să le dezlege. Dacă zice cineva că dezleagă, fiecare
dezleagă pe socoteala lui. Noi nu putem învăţa aceasta, că n-am învăţat de
nicăieri că putem dezlega sfintele posturi aşa uşor cum cred unii.

Să postim dar şi de bucate, şi de gânduri păcătoase, să postim cu ochii, cu

mâinile şi cu toate simţirile, şi să ne ajute Mântuitorul ca prin acest post
trupesc şi duhovnicesc să ne apropiem mai mult de El. Amin.

Predica Patriarhului României la Duminica lăsatului sec de

brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai)

Postul este ofrandă a iubirii omului faţă de Dumnezeu Predică

la Duminica lăsatului sec de brânză (a Izgonirii lui Adam din Rai)
„Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Matei 6, 21).

Astăzi Biserica noastră se află în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau
a Lăsatului sec de brânză. Evanghelia acestei Duminici ne arată că postul este
ofrandă a iubirii omului față de Dumnezeu.

Deși Evanghelia aceasta este scurtă, ea este plină de înțelesuri

duhovnicești foarte folositoare pentru perioada în care ne pregătim să intrăm și
anume pentru Postul Sfintelor Paști sau Postul cel Mare, deoarece începând de
mâine, de luni, intrăm în Postul Sfintelor Paști, care durează șase săptămâni, la
care se adaugă apoi Săptămâna Mare, numită și Săptămâna Sfintelor
Patimi sau Pătimiri ale Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.

1. În Evanghelia de astăzi, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că iertarea

greșelilor semenilor noștri este esențială pentru ca și noi să primim iertare de la
Dumnezeu. „Dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, zice Domnul, va ierta și
vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor,
nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei, 14-15). Aici vedem
că iertarea greșelilor semenilor noștri este cea dintâi condiție pentru a intra în
acest urcuș interior spre Înviere care este Postul Sfintelor Paști.

De ce iertarea este necesară pentru a începe Postul Sfintelor Paști?

Iertarea este necesară pentru că prin iertare noi ne smerim, răstignim propriul
egoism, iertăm greșelile celor din jurul nostru și intrăm în starea de pace și de
comuniune cu semenii noștri, inclusiv cu cei care ne-au greșit cândva. Această
iertare înseamnă deci o eliberare de o stare egoistă, de ostilitate față de semeni
și intrarea într-o stare de comuniune, de depășire a unor conflicte din trecut. De
asemenea, iertarea aceasta ne face liberi pentru a ne ruga mai mult lui
Dumnezeu și, mai ales, pentru a rosti rugăciunea Tatăl nostru: „Și ne iartă nouă
greșelile noastre, precum și noi iertăm celor care ne-au greșit nouă”.

Aşadar, iertarea este și o stare de comuniune, care ne ajută să fim mai

receptivi față de cei din jur și mai milostivi. Astfel, când noi iertăm greșelile
celor care ne-au supărat, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv și
iertător, Care ne iartă greșelile noastre.

Deci, prin iertare, noi ne eliberăm de o stare de tensiune, de o stare

conflictuală, de vrajbă, de ură, de dorință de răzbunare și, în același timp, ne
asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv și iertător. De aceea, Duminica aceasta
care ne îndeamnă la iertare are prevăzută tradiția iertării care se săvârşeşte la
Vecernia din seara aceasta. Iar începând cu ziua de luni intrăm în Sfântul și
Marele Post al Sfintelor Paști.

2. De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă în Evanghelia de

astăzi cum trebuie să postim: „Iar voi când postiți nu fiți triști ca fățarnicii;
că ei își întunecă fețele ca să arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16). În
vremea Domnului nostru Iisus Hristos unii evrei își întunecau fețele, folosind un
fel de smoală, cum se spune în limbajul vechi, ca să vadă lumea că ei se află în
stare de post. Iar Mântuitorul spune că aceștia postesc nu pentru Dumnezeu, ci
ca să fie lăudați de oameni.

De aceea, El precizează: „Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor”.

Adică au fost lăudați de oameni și, prin urmare, nu mai au răsplată de la
Dumnezeu. Apoi Mântuitorul adaugă: „Iar tu, când postești, unge capul tău și
fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care
este în ascuns. Iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va
răsplăti ție” (Matei 6, 17-18).

Aici vedem esența postului: nu postim ca să ne laude oamenii, ci postim

tainic, discret, cum am spune astăzi, nu pentru a fi remarcați în societate, ci
pentru a aduce mulțumire lui Dumnezeu, a-I arăta recunoștință pentru darul
vieții și a exprima dorința de a ne sfinți viața prin rugăciune, prin relație
intimă, discretă, tainică și sfântă cu Dumnezeu, Care vede întru ascuns iubirea
noastră față de El. Prin această iubire smerită, noi ne sfințim viața, deoarece,
prin post şi rugăciune, în mod tainic ne punem în legătură cu Dumnezeu Cel
Unul Sfânt.

Iar pentru că Dumnezeu este smerit și darnic, și postul nostru trebuie să se

desfășoare în stare de smerenie și de bucurie, deoarece, prin post și rugăciune,
ne întâlnim cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice.
 Mântuitorul Iisus Hristos face această precizare pentru a arăta că postul se
săvârșește nu ca o datorie morală impusă din exterior, ci postul este semnul
iubirii smerite, tainice față de Dumnezeu. Postul este o jerftă spirituală, este o
dăruire de sine sau ofrandă adusă lui Dumnezeu ca recunoștință pentru darul
vieții și ca dorință de sfințire a vieții (cf. Romani 12, 1). Iar această dăruire de
sine arată că omul care postește și se roagă prețuiește mai mult pe dăruitor, pe
Dumnezeu, decât darurile materiale pe care le primește de la Dumnezeu.

Prin post noi arătăm că iubim mai întâi pe Dumnezeu, Dăruitorul vieții și
al tuturor darurilor materiale și spirituale, și doar în al doilea rând ne bucurăm
de darurile limitate și trecătoare materiale. Așadar, postul ne învaţă că cel care
postește este mai interesat de relația sa directă cu Dumnezeu – Dăruitorul decât
de relația sa cu lucrurile materiale, trecătoare și limitate din jurul său. Aici este
esența, de fapt, a postului, și anume legătura omului cu Dumnezeu – Dăruitorul,
Care ne dăruiește viața, precum și darurile materiale care întrețin viața trupului:
aerul, apa, roadele pământului, căldura soarelui; toate sunt daruri ale lui
Dumnezeu pentru menținerea vieții noastre în trup pe pământ.

Tot El este și Dăruitorul darurilor spirituale, duhovnicești, între care

bucuria sufletului și pacea sufletului sunt cele dintâi daruri. Astfel, în timpul
postului, noi menținem mai întâi legătura cu Dumnezeu – Dăruitorul și
trecem pe plan secund legătura cu darurile materiale pe care le primim de
la El.

3. În același timp, postul este un efort de dezrobire, de eliberare de

patima lăcomiei după bunuri materiale, de patima lăcomiei pântecelui, dar și
patima dorinței de averi și de putere. Iar prin această lucrare de dezrobire de
patimi egoiste, posesive, noi devenim mai liberi pentru a ne ruga mai mult lui
Dumnezeu, dar şi pentru a arăta iubire darnică sau milostivă și față de semeni.
De aceea, postul trebuie însoțit de milostenie.

4. În mod deosebit însă, postul este o transformare, o schimbare a

omului, a modului de a gândi, de a privi, de a vorbi şi de a viețui. Este o
schimbare ca trecere de la patima lăcomiei de cele materiale la virtutea
dărniciei. De aceea, în timpul postului, noi transformăm foamea și setea
fizică în foame și sete de Dumnezeu sau după Dumnezeu.

Dacă postim dar nu ne rugăm, nu dobândim nici bucurie, nici lumină

în suflet. Însă dacă unim postul cu rugăciunea, transformăm foamea fizică
în foame de Dumnezeu și transformăm setea fizică în sete de Dumnezeu.
Așa se explică de ce Moise şi Ilie, precum şi unii părinți din pustie, dar mai ales
Mântuitorul Iisus Hristos, au postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți,
fiindcă în locul hranei materiale au înmulțit hrana spirituală care este
rugăciunea, legătura directă a omului cu Dumnezeu.
 Așadar, în timpul postului reducem mâncarea materială, dar sporim
hrana spirituală, duhovnicească. Citim mai multe cărți duhovnicești, mai ales
Sfânta Scriptură, ascultăm slujbele Bisericii cu atenție, ne spovedim mai des, ne
împărtășim din Sfânta Euharistie mai des și astfel, așa cum spunea Sfântul
Vasile cel Mare, prin post slăbim trupește, dar sporim duhovnicește, adică ne
înduhovnicim, ne hrănim mai mult cu lumina din cărțile sfinte, din convorbiri
duhovnicești și mai ales din rugăciuni.

Acest înțeles profund al postului ca transformare a foamei și setei fizice

în foame și sete de Dumnezeu sau după Dumnezeu ne arată că postul este un
mijloc de sfințire a vieții, de înnoire, de luminare.

5. În această perioadă a postului noi putem aduna în suflet comorile pe

care le recomandă Mântuitorul Iisus Hristos când zice: „Nu vă adunați comori
pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci
adunați-vă comori în Cer, unde nici molia, nci rugina nu le strică și unde
furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și
inima voastră” (Matei 6, 19-21).

Prin urmare, Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să nu adunăm comori

materiale trecătoare unde „molia și rugina le strică”, cu alte cuvinte, comori care
își pierd valoarea lor „și furii le sapă și le fură”, adică averi din lumea aceasta
materială în care nimic nu este sigur și nimic nu este stabil, ci totul este
schimbător și imprevizibil.

Ci El ne învaţă, zicând: „Adunați-vă comori în Cer”, adică adunați-vă

comori în suflet: lumină, pace, bucurie în Duhul Sfânt, toate virtuțile ca rodiri
ale harului Sfântului Duh în sufletele noastre, după cum ne îndeamnă Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani (14, 17), precizând că trebuie să
adunăm în suflet comorile Împărăției Cerurilor, şi anume: dreptatea sau
sfințenia, pacea și bucuria în Duhul Sfânt; sau în Epistola către Galateni, unde
vorbește despre roadele Duhului Sfânt în sufletul omului (Galateni 5, 22-23).

Această adunare de comori duhovnicești în suflet înseamnă că în timpul

postului adunăm multă lumină în suflet prin rugăciune, prin participarea la
sfintele slujbe, prin convorbiri duhvnicești, prin citiri sau lecturi
duhovnicești și, în mod deosebit, prin spovedanie mai deasă și prin împărtășire
euharistică mai deasă.

Adunăm comori de lumină în suflet și această lumină o luăm cu noi când

trecem din lumea aceasta și intrăm în lumina slavei Preasfintei Treimi. De
aceea, părintele Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria spunea: Omul este pelerin
sau călător pe acest pământ. Dar lumina pe care o adună în traista sufletului
său rămâne pentru veșnicie. În acest sens, postul este un mare prilej de
îmbogățire în lumină, adică în virtuți duhovnicești, roade ale lucrării Duhului
Sfânt în sufletul omului credincios, rugător, postitor și milostiv.
 6. De ce se această Duminică se numeşte și Duminica Izgonirii lui Adam
din Rai? Adam a fost izgonit din Rai pentru trei mari greșeli: în primul rând, nu
a ascultat de Dumnezeu; în al doilea rând, nu a postit, adică nu s-a înfrânat; și
în al treilea rând, nu s-a pocăit, adică nu și-a recunoscut greșeala și nici nu a
cerut iertare, ci a dat vina pe Eva, pe femeia pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, iar
Eva pe șarpe. Și de atunci omul înclinat spre păcat are întotdeauna tendința de
a se scuza pe sine și de a acuza pe alții. Însă Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
noul Adam, a corectat greșeala primului Adam, ridicându-l pe Adam din
neascultare prin ascultare smerită și jertfelnică până la moarte pe Cruce
(cf. Filipeni 2).

Mântuitorul Iisus Hristos a postit patruzeci de zile și patruzeci de nopți,

arătând că cine Îl iubește pe Dumnezeu poate birui lăcomia de bunuri materiale.
De asemenea, El a respins patima stăpânirii sau a dominației asupra altora și a
stăpânirii asupra lumii materiale, precum și patima slavei deșarte, a
supraaprecierii de sine, în înțelesul că omul are tendința de a se aprecia mai
mult decât este în realitate. Toate aceste patimi – lăcomia, stăpânirea asupra
altora și slava deșartă – au fost biruite de Mântuitorul Iisus Hristos când a
respins cele trei ispite mari din pustie, după ce a postit în pustia Carantaniei
patruzeci de zile.

Prin urmare, postul de patruzeci de zile al Sfintelor Paști este o

participare la postul Mântuitorului Iisus Hristos, dar, în același timp, este
o școală de sfințenie, de curățire, de luminare, de schimbare a vieții păcătoase
în viață virtuoasă, în viață plină de lumina iubirii față de Dumnezeu prin
rugăciune și față de semeni prin fapte bune, spre slava Preasfintei Treimi și a
noastră mântuire. Amin.
 Predica la Duminica lasatului sec de branza - Sfantul Nicolae Velimirovici

Predica la Duminica lasatului sec de branza

Evanghelia despre post

 Matei 6:14-21

Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru

Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va
va ierta gresealele voastre. Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi
smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Si-
au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa
nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal
tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant,
unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va
comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si
nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.

Prima regula a soldatului care se afla pe campul de lupta, este sa nu se

predea dusmanului. Comandantul da comanda dinainte, ca fiecare soldat sa se
fereasca de capcana inamicului, pentru a nu fi inselat si prins. Soldatul cel
singuratic, flamand, infrigurat si dezbracat, va fi mai ispitit sa se predea
dusmanului. Potrivnicul inselator se va folosi de stramtorarile sale prin toate
caile cu putinta. Vrajmasul poate fi flamand, dar va arunca soldatului o bucata
de paine, pentru a-i arata acestuia indestularea sa. Vrajmasul poate fi infrigurat,
zdrentuit si dezbracat, dar va arunca soldatului o hainuta, ca si cum el ar fi
indestulat si bine imbracat. El va trimite soldatului ziceri, in care se lauda ca
este in intregime sigur de biruinta sa, si il va minti pe sarmanul soldat, ca si cum
ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stanga si la dreapta lui, care s-
au predat, ori generalul aceluia fusese ucis in chip dovedit, ori imparatul aceluia
ceruse incheierea armistitiului! El va fagadui soldatului intoarcerea grabnica la
vatra si o slujba buna si bani si tot ceea ce omul poate doar sa viseze, atunci
cand se afla in mare stramtorare. Generalul arata toate aceste curse si capcane
ale vrajmasului, inca dinainte, si atentioneaza soldatii sa nu aiba incredere in ei
cu nici un pret, ci sa se pazeasca pe ei, sa nu se predea, ci sa-si pastreze steagul
cu credinta, chiar cu pretul vietii.

Pentru soldatii lui Hristos este o regula de insemnatate intreaga, ca sa nu

se dea pe ei vrajmasului, in lupta cu duhul cel rau, al acestei lumi. Si Hristos, ca
Imparat si Capetenie a noastra in aceasta lupta, ne arata aceasta si ne
atentioneaza despre aceasta. “Iata, v-am spus de mai inainte.” (Matei 24:25; cf.
Ioan 14:29), spune El ucenicilor Sai. Primejdia este mare si vrajmasul
oamenilor este mai cumplit si mai inselator decat oricare alt vrajmas pe care vi-l
puteti inchipui. Domnul a grait despre aceasta si in alt loc: “iata satana v-a cerut
sa va cearna ca pe grau.” (Luca 22:31). Satan cerceteaza oamenii fara incetare,
chiar din ziua in care l-a inselat pe omul cel dintai - din ziua in care a pus
stapanire pe libertatea oamenilor, si i-a indepartat de Dumnezeu, punandu-i in
slujba lui. El il atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare inselare cu
putinta, ademenindu-l cu fagaduieli mincinoase si aratandu-i o bogatie care nu
exista. Nimeni nu este mai flamand decat el, dar el le arata paine celor flamanzi,
chemandu-i sa se predea. Nimeni nu este mai dezbracat decat el, dar el ii atrage
pe oameni spre culorile imbracamintii sale mincinoase si inchipuite. Nimeni nu
este mai sarac decat el, dar el, ca un vrajitor de balci, freaca doua monede una
de cealalta si arata privitorilor ca el pare sa aiba milioane. Nimeni nu a cazut
mai jos decat el, dar el nu se opreste niciodata din spusul minciunilor, ca sa para
ca este biruitor si ca soldatii lui Hristos sunt invinsi, ca si cum Hristos a fugit de
pe campul de lupta si se ascunde. “El este mincinos si tatal minciunii” (Ioan
8:44), si toata puterea lui si toate averile lui nu exista cu adevarat. Lamurindu-i
pe urmatorii Lui, de toate inselarile si de armele diavolului, Domnul Iisus le-a
aratat, prin cuvant si prin fapta, cum sa reziste si cu care arme sa lupte.

Insusi Hristos este cea mai insemnata arma a noastra, a celor care Ii
urmam Lui: venirea Lui printre noi si puterea Lui din noi, sunt armele noastre
cele mai tari. Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arata Evanghelia sunt: “Iata, Eu
cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28:20). Si El s-a
aratat cu adevarat de-a lungul veacurilor, in milioanele de luptatori neinfricati -
apostoli, mucenici, marturisitori, Parinti purtatori-de-Dumnezeu, fecioare
evlavioase si sfinti barbati si femei; si toate astea nu s-au aratat numai in
vremurile trecute, ci in chip lamurit si sigur si in zilele noastre, pentru toti cei
care nu s-au supus duhului celui rau. El nu numai ca Se arata astazi, dar Se va
arata si la sfarsitul veacurilor, pentru ca El a proorocit ca la sfarsitul veacurilor
se vor arata martori insemnati (Apocalipsa 11:3). Mai este si puterea, care se
vede limpede si neindoios, a Trupului si Sangelui Sau, Patima Lui, Cuvintele
Lui, Crucea Sa mult iubita si datatoare-de-viata, Invierea Sa si slava Sa fara de
moarte. Voi, cei care sunteti lamuriti de puterea cea de nebiruit a lui Hristos,
care curge neincetat (precum curentul electric) prin credinciosii Sai, aratati
aceasta si altora! Si voi, cei care nu sunteti lamuriti, dar doriti sa va lamuriti,
faceti tot ceea ce va cere Evanghelia si va veti lamuri. Lasati-i pe cei care se
indoiesc cu rautate, sa ramana in indoiala lor. Ei nu-L lovesc pe Dumnezeu, ci
pe ei insisi; ei nu pun la indoiala pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va
veni indata vremea cand nu se vor mai putea indoi, dar credinta nu li se va da
lor.

Dar, pe langa existenta si puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de
cel mai mare pret, in lupta impotriva duhului rau, Domnul Iisus ne-a mai daruit
si alte feluri de arme, pe care sa le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt:
pocainta neschimbata, milostenia necurmata, rugaciunea neincetata, bucuria
vesnica intru Domnul Iisus si frica de Judecata si de moarte a sufletelor noastre,
apoi, primind cu rabdare suferinta pentru Hristos, cu credinta si nadejde, si
iertand ocarile, apoi privind aceasta lume ca si cum nici nu s-ar afla, luand parte
la Sfintele Sale Taine, la privegheri si la postiri. Pomenim postirea la sfarsit, nu
pentru ca postirea este arma cea mai neinsemnata - Doamne, sa nu ingadui
aceasta! - ci pentru ca Evanghelia de astazi vorbeste despre postire si scopul
nostru este sa vorbim despre aceasta Evanghelie.

“Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, iarta-va si voua Tatal vostru cel
ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va
ierta gresealele voastre.” Acesta este inceputul Evangheliei de astazi. De ce
incepe astfel? Puteti spune: ce legatura are aceasta cu postirea? Se leaga foarte
strans, tot asa cum este o legatura foarte stransa intre postire si sfarsitul acestei
Evanghelii, unde nu se vorbeste despre postire, ci despre adunarea bogatiilor,
dar nu a celor de pe pamant, ci a celor din ceruri, unde molia si rugina nu le
strica si unde furii nu le fura. Caci atunci cand postirea este inteleasa cu inteles
adevarat, crestin, si nu in chipul legii, in chipul fariseilor, atunci iertarea ocarilor
si infranarea de la lacomie inseamna post si acesta este postul cel mai insemnat,
ori, daca vreti, cel mai bogat rod al postirii. Pentru ca, intr-adevar, are putina
insemnatate infranarea de la mancare, daca nu exista infranare de la intoarcerea
ocarii pentru ocara primita si de la inselarea cu bogatiile cele pamantesti.

Domnul nu ne porunceste cu taria puterii Sale: iertati oaemnilor pacatele

lor! El ne lasa alegerea noastra libera, ca sa iertam sau nu. El nu va calca peste
libertatea noastra, ca sa ne forteze sa facem ceva, caci in imprejurarea aceea,
fapta noastra nu ar mai fi a noastra, ci a Lui, si nu ar mai avea aceeasi
insemnatate ca atunci cand am fi facut-o in chip liber si cu voia noastra. Este
adevarat ca El nu ne porunceste cu taria puterii Lui, dar El ne arata ce ni se va
intampla daca nu facem voia Lui: “Nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele
voastre.” Si cine ne va ierta noua pacatele noastre, daca nu Dumnezeu? Nimeni,
fie in cer sau pe pamant; absolut nimeni. Oamenii nu ne vor ierta, pentru ca noi
nu ii iertam pe ei, si Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru ca oamenii nu ne
iarta pe noi. Atunci, unde ne aflam si unde ne vom afla noi? Ne vom sfarsi zilele
sub un munte de pacate si, in viata viitoare, povara greutatii acelui munte va
spori si mai mult in toata vesnicia. De aceea, sa ne obisnuim sa nu intoarcem
ocara la ocara, raul pentru rau, ori razbunand pacatul prin pacat. Cand vezi un
om beat tolanit in noroi, te vei tolani in noroi langa el? Sau vei incerca sa il
ridici si sa-l scoti afara din noroi? Fiecare pacat este noroi si fiecare patima este
betie. Daca fratele tau si-a rostogolit sufletul in noroiul pacatului, de ce sa-ti
arunci sufletul tau sa zaca in acelasi noroi? Asadar, infraneaza-te de la ceea ce
face fratele tau si grabeste-te sa-l ridici si sa-l curati, pentru ca tatal tau din
ceruri sa te ridice pe tine si sa te curate de toate pacatele tale si sa te aseze intre
ingerii Sai la Infricosatoarea Judecata.

“Cand postiti”, spune Domnul, “nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc
fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Sa-au luat
plata lor.” Fatarnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru
sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii sa-i vada postind si sa-i laude
pentru aceasta. Dar, intrucat nu toti oamenii ii pot vedea in fiecare zi, ce
mananca si ce beau, atunci ei se straduiesc sa-si faca fetele lor ca sa arate ca
postesc, ca ceilalti sa poata citi aceasta pe fetele lor. Isi smolesc fetele, facandu-
le sa arate palide si triste, slabanoage si adancite. Ei nu-si ung fetele lor cu
uleiuri inmiresmate si nu-si spala fetele lor. Si oamenii se uita la ei si se
minuneaza si ii lauda. Oamenii ii rasplatesc minunandu-se; oamenii le dau lor
rasplata postirii lor, laudandu-i. Ce mai pot astepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au
postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plata sa mai caute ei pentru
sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni si
oamenii i-au laudat pentru aceasta. Cu adevarat ca ei si-au primit plata lor. Si
Dumnezeu nu le mai datoreaza nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor
in viata ce va sa vina.

“Tu insa, cand postesti”, spune Domnul, “unge capul tau si fata ta o spala,
ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si
Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.” Aceasta este cea mai buna
alcatuire ce o primim pentru postire. Iar intelesul de suprafata este deslusit.
Cand postesti, fa aceasta pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului tau, nu
pentru oameni. Nu este catusi de putin important ca oamenii sa vada si sa stie ca
tu postesti - cu adevarat, este mai bine pentru tine ca ei sa nu vada si sa nu stie.
Pentru aceasta tu nu astepti de la oameni nici o rasplata. Si ce-ti pot da ei, care,
ca si tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca
Dumnezeu sa vada si sa stie. Si Dumnezeu va vedea oricum; nu poti sa ascunzi
nimic de Dumnezeu. Asadar, nu arata postirea ta prin nici un semn vazut; El
citeste aceasta in launtru, chiar in inima ta. Asa cum ti-ai uns capul inainte de a
posti, fa aceasta si cand postesti; si asa cum ti-ai spalat fata ta inainte de a posti,
fa aceasta si cand postesti. Fie ca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta - nici
una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ti va spori meritul tau; daca faci
aceasta sau te infranezi de la aceasta nici nu te va mantui, nici nu te va duce la
pierzare.

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tau si fata ta o spala”
rostite atat de hotarat, au intelesul lor launtric profund. Deoarece, daca Domnul
S-ar fi gandit numai la capul cel trupesc si la fata cea trupeasca, cu siguranta ca
El nu ne-ar fi poruncit sa ne ungem capul si sa ne spalam fata atunci cand
posim. El ar fi spus ca este un lucru de mica importanta si lipsit de sens, unde se
amesteca roadele postirii, sa-ti ungi sau sa nu-ti ungi capul, sa-ti speli sau sa nu-
ti speli fata. Este limpede faptul ca, in adancul acestor cuvinte se ascunde un
inteles tainic. De altfel, cel care intelege aceasta porunca a lui Hristos sub
infatisarea ei de suprafata si incepe, mai ales atunci cand posteste, sa-si unga
capul si sa-si spele fata, va cadea in chipul celalalt al fatarniciei. El va pune
iarati in priveliste, inaintea oamenilor postirea sa, insa intr-un chip diferit. Dar
Domnul tocmai aceasta a cautat sa ne invete in chip lamurit, ca sa nu facem.
Atunci, nu mai exista nici o indoiala ca aceasta porunca si are intelesul sau
launtric. Care este acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel
taierii imprejur, intregind taierea imprejur a inimii ca mijloc mantuitor, si
socontind ca infatisarea de la suprafata a taierii imprejur ca nefiind mai
importanta ca nesavarsirea acestei taieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci,
“unge capul tau” inseamna: unge mintea ta cu Duhul Sfant. Fiindca “capul”
semnifica “mintea” si intregul suflet, si uleiul inmiresmat cu care se unge capul
semnifica Duhul Sfant. Si aceasta inseamna: posteste de toate gandurile cele
rele si infraneaza-te de la toate cuvintele nerusinate si fara de folos. Dimpotriva:
umple-ti mintea cu gandurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale
curatiei, ale credintei si dragostei si cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul
Sfant. Fa la fel si cu limba ta - pentru ca vorbirea si mintea una sunt - fie ca te
infranezi in intregime de la vorbire, ori, daca vorbesti, spune numai ceea ce este
spre slava lui Dumnezeu si spre mantuirea sufletului. Fa la fel si cu inima ta:
posteste de toata ura si de tot raul, zavistia si mandria, hula impotriva lui
Dumnezeu si a omului, de orice pacat si poftire pacatoasa, patima si dorinta -
infraneaza-te de la toate astea si lasa Duhul Sfant liber, ca sa semene in inima ta
fiecare fel de planta sfanta si bine-placuta lui Dumnezeu, floare cereasca. Fa la
fel cu voia sufletului tau: posteste de la fiecare scop pacatos si de la fapta
pacatoasa, infraneaza-te de la tot raul si lasa Duhul Sfant liber, ca sa unga
sufleul tau invartosat, cu uleiul inmiresmat al lui, sa-i vindece ranile si sa-l
intoarca inspre Dumnezeu, sa-l indemne catre lucrarile cele bune si sa-l umple
cu setea pentru fiecare buna lucrare care se afla in Dumnezeu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “unge capul tau”. Altfel spus: infraneaza
si stapaneste omul tau launtric, care este de cea mai mare insemnatate, opreste-l
de la fiecare rau si indeamna-l catre tot ceea ce este bun.

Ce inteles au cuvintele: “si spala fata ta”? fata semnifica omul pe

dinafara, omul trupesc, simtitor - trupul omului. Sufletul se arata lumii acesteia,
prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este fata omului, dar pentru
lume, sufletul este trupul omului. Prin simtirile si madularele trupului aratam
lumii ce gandim, ce simtim si ce vrem. Limba transmite gandurile mintii, ochii
arata simtamintele inimii si picioarele duc la bun sfarsit scopul sufletului.

“Spala fata ta” inseamna: curateste-ti trupul tau de savarsirea oricarui

pacat, oricarei necuratii si oricarui rau. Infraneaza-ti simturile de la tot ceea ce
este de prisos si primejdios; pazeste-ti ochii ca sa nu zaboveasca prin
amestecarile acestei lumi; pazeste-ti urechile de la toate cele care nu slujesc
mantuirii sufletului; pazeste-ti nasul, pentru ca sufletul tau sa nu inspire mirosul
acestei lumi, care degraba se schimba in duhoare; infraneaza-ti limba si
stomacul de poftirea de multa mancare si bautura; infraneaza-ti intregul tau trup,
ca sa nu se faca peste masura de delicat, si sa nu-ti ceara mai mult decat ii are
nevoie pentru vietuire. Pe langa toate acestea, infraneaza-ti mainile, ca sa nu
bata si sa nu chinuiasca oamenii si animalele; infraneaza-ti picioarele ca sa nu te
duca in pacat, sa nu te duca la petreceri prostesti, la distractii fara de Dumnezeu,
la lupte si furturi. Si, impotriva tutturor acestora, fa din trupul tau o adevarata
biserica pentru sufletul tau; nu fa din el o carciuma de la marginea drumului,
unde se aduna talharii ca sa-si imparta prada si sa-si faca planuri pentru noi
atacuri, ci biserica a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este intelesul cuvintelor: “si spala fata ta”. Aceasta este postirea
care duce la mantuire. Acesta este postul pe care il propovaduieste Hristos, post
fara fatarnicie, post care scoate duhurile cele rele, si aduce omului biruinta
slavita si roade bogate, atat in aceasta viata, cat si in cea urmatoare.

Este important sa observam aici, ca Hristos vorbeste mai intai despre cap
si apoi despre fata - mai intai despre suflet si apoi despre trup. Fatarnicii posteau
numai in trup si aratau oamenilor postirea lor prin mijloace trupesti. In contrast
cu aceasta, Hristos aseaza postirea launtrica pe primul loc si apoi postirea din
afara, trupeasca, nu pentru a socoti postirea trupeasca mai neinsemnata - caci El
Insusi obisnuieste sa posteasca trupeste - dar sa incepem cu inceputul: mai intai
se curateste izvorul si apoi raul; mai intai se curateste sufletul si apoi oglinda
sufletului. Omul trebuie mai intai sa se straduiasca sa faca postirea in minte,
inima si in voia lui, si apoi sa intregeasca postul cu bunavoire si bucurie in
trupul sau, asa cum pictorul face mai intai privelistea in sufletul sau si apoi
degraba si cu veselie, zugraveste privelistea cu mana. Asadar, postirea trupeasca
trebuie sa fie cu veselie si nu cu tristete. De aceea Domnul foloseste cuvintele
“unge” si “spala”; pentru ca, asa cum acestea aduc buna placere si bucurie
omului celui trupesc, tot asa postirea - atat a sufletului, cat si a trupului - trebuie
sa aduca veselie si bucurie sufletului omului. Caci postirea este o arma, o arma
foarte puternica impotriva duhului rau. Soldatul care se afla pe campul de lupta,
este aruncat la pamant atunci cand isi pierde armele, fiindca omul neinarmat
este silit ori sa fuga, ori sa se predea. Si atunci cand i se dau arme, el se bucura
din nou, pentru ca atunci isi poate pastra locul si poate rezista dusmanului. Cum
ar putea crestinul sa nu se bucure, atunci cand el se inarmeaza cu postirea
impotriva vrajmasilor celor mai infricosatori ai sufletului sau? Cum ar putea
inima lui sa nu se bucure din nou si cum s-ar putea ca fata sa sa nu-i fie
stralucitoare, atunci cand el vede in mainile sale o arma de care vrajmasul fuge
cu mare tulburare?

Lacomia il face pe om posomorat si temator, dar postirea il face vesel si

curajos. Si cum lacomia se lateste tot mai tare si mai tare, tot asa si postirea
indeamna la rabdare tot mai mare. Imparatul David obisnuia sa posteasca vreme
atat de indelungata, incat el singur spunea: “genunchii mei au slabit de post”
(Psalm 108:23). Cand omul isi da seama de harul care vine prin postire, dorirea
lui creste ca sa posteasca tot mai mult.si harurile care vin prin postire sunt fara
de numar. Prin postire, omul isi usureaza ata trupul, cat si sufletul de povara
intunecimii si a invartosarii. Trupul sau se face usor si putergic si sufletul sau se
face stralucitor si curat.

Prin postire, omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti si

patrunde prin intunecimea vietii trupesti catre lumina Imparatiei lui Dumnezeu,
catre adevaratul sau salas.

Postirea il face pe om puternic, hotarat si curajos, atat inaintea oamenilor,

cat si inaintea dracilor.

Postirea il mai face pe om darnic, bland, milostiv si ascultator.

Prin postire, Moise a fost invrednicit de primirea Tablelor Legii din

mainile
lui Dumnezeu.

Prin postire, Ilie a inchis cerurile, asa ca nu a mai fost ploaie timp de trei
ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, si
prin postire s-a curatit si a putut el sa mearga pana la Horeb ca sa vorbeasca cu
Dumnezeu.

Prin postire, Daniel a fost izbavit din groapa cu lei si cei Trei Copii, din
cuptorul cu foc.

Prin postire, Imparatul David si-a inaltat inima la Dumnezeu si harul lui
Dumnezeu a pogorat peste dansul si el a cantat rugaciunile cele mai dulci si mai
minunate pe care le inaltase cineva vreodata lui Dumnezeu, inainte de venirea
lui Hristos.

Prin postire, imparatul Iosafat i-a starpit pe vrajmasii sai, pe amoniti si pe

moabiti (II Cronici 20:23).

Prin postire, iudeii au fost izbaviti de osandirea lui Aman, cel care era al
doilea dupa imparat (Estera 4:3).
 Prin postire, cetatea Ninive a fost izbavita de la naruirea pe care o
proorocise proorocul Iona.

Prin postire, Ioan Botezatorul a ajuns cel mai mare dintre cei nascuti din
femeie.

Inarmat cu postirea, Sfantul Antonie a biruit toate cetele dracilor si le-a

alungat de la el. Ce? Numai Sfantul Antonie? O armata fara de numar de sfinti
crestini, atat barbati, cat si femei, s-au curatit prin postire si au ajuns cei mai
mari eroi din istoria omenirii. Intrucat ei au cucerit ceea ce este cel mai greu de
biruit - pe ei insisi. Si biruindu-se pe ei, ei au biruit lumea si pe Satan.

(Sfantul Vasile spune: “Postirea intareste mintea.”

Sfantul Diodor: “Postitorii adevarati se infraneaza de la mancare nu

pentru ca ei socotesc ca lucrul aceasta este rau in sine, ci pentru ca, prin
infranare, sa-si pazeasca partile zburdalnice ale trupului.”

Si fericitul Ieronim: “Dumnezeu, Ziditorul si Domnul universului, nu are

nevoie de chioraitul intestinelor din burta, dar fara aceasta nu poate exista fapta
buna: aliter pudicitia tuta esse non possit.”)

Si in cele din urma, nu Domnul Iisus Insusi Si-a inceput preotia

dumnezeiasca a mantuirii lumii cu un post lung de patruzeci de zile? Si, in felul
acesta, nu El a fost Acela care ne-a aratat in chip lamurit, ca trebuie sa punem
inceput bun vietii noastre de crestini cu ajutorul postirii? Mai intai postul si apoi
tot restul vine dimpreuna cu postirea si prin postire. Prin exemplul Sau personal,
Domnul ne-a aratat ce arma puternica este postirea. Cu aceasta arma, El l-a
biruit pe Satan in pustiu, cu ea a iesit biruitor asupra celor trei patimi satanice
principale, cu care L-a ispitit Satan: iubirea de lenevire, iubirea de marire si
iubirea de arginti. Acestea sunt trei patimi pierzatoare, cele mai mari capcane in
care vrajmasul diavol ademeneste pe soldatii lui Hristos.

Iubirea de arginti descide usa altor patimi; dupa cum spune Apostolul,
“radacina tuturor relelor” (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Isi incheie
invatatura despre postire atentionandu-ne sa nu avem iubire de arginti, sa ne
infranam de la bunatatile cele care se ingramadesc sa ne piarda sufletul, care
sucesc inimile de la Dumnezeu si ascund sufletul in pamant: “Nu va adunati
comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura,
ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii
nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.” Cel
care aduna comori pamantesti aduna pentru sine chin si teama. Unul ca acesta se
pierde in comorile sale si inima lui este acoperita de tarana. (Petru Damaschinul
spune: “Este adevarat ca multi sfinti din vremurile de odinioara aveau bogatii
mari, ca Avraam, Iov, David si multi altii, dar ei nu aveau patima iubirii de
averi, pentru ca ei priveau toate lucrurile ca apartinand lui Dumnezeu.”)

Intotdeauna avem cu noi comorile care sunt ale noastre, fie pe pamant, fie
in cer. Gandurile noastre insotesc comorile noastre, inimile noastre sunt alaturi
de comorile noastre, tot la fel este si cu voia noastra - fie pe pamant sau in cer.
Noi suntem legati de comorile noastre asa cum raul este legat de albia sa - fie pe
pamant sau in cer. Daca ne adunam comori pe pamant, vom fi bogati o vreme,
dar vom fi saraci intreaga vesnicie; iar daca ne adunam comori in cer, vom fi
saraci o vreme, dar vom fi bogati intreaga vesnicie. Si una si cealalta sunt lasate,
ca noi sa alegem dupa voia noastra. In aceasta libertate de alegere se afla slava
noastra, dar si chinuirea noastra. Daca alegem comorile cele vesnice care nu pot
fi atinse de molii, de rugina sau de furi, slava noastra va fi vesnica. Daca, totusi,
noi alegem celelalte comori, pe care trebuie sa le pazim de molii si de rugina si
de furi, chinuirea noastra va fi vesnica.

Semnificatia launtrica a comorilor pamantesti are in sine, desigur,

intreaga invatatura pamanteasca, cultura pamanteasca si rangurile pamantesti, in
masura in care sunt despartite de Dumnezeu si de Evanghelie. Uitarea roade
aceasta comoara ca si molia, necazurile si suferintele o macina precum rugina
roade fierul, si duhul rau o slabeste si o fura ca un hot. Alegerea comorilor
ceresti, potrivit acestui inteles launtric, inseamna imbogatirea mintilor noastre
cu cunostinte despre existenta lui Dumnezeu si despre voia Lui, si imbogatirea
inimilor si sufletelor noastre cu cunoasterea Evangheliei, pentru ca numai aceste
comori singure nu cad prada vremelniciei, vatamarii si furtului. Alegand
asemenea comori, indata le dam lui Dumnezeu spre pastrare. Si ceea ce este dat
lui Dumnezeu in grija spre buna pastrare, nu mai este atins de molii, de rugina
sau de furi. Dumnezeu va trimite aceste comori sa ne astepte, cand, dupa
moartea noastra, vom merge sa-L intalnim. Aceste comori ne vor fi aduse
inaintea fetei lui Dumnezeu. Dar toate celelalte comori care, aici, pe pamant, ne-
au despartit si ne-au indepartat de Dumnezeu, ne vor desparti si ne vor indeparta
de El in cer in vecii vecilor. Pentru ca, daca ne-am lipit inimile de comorile
pamantesti, ne-am daruit sufletele lui Satan. Si atunci vom fi ca soldatii care au
fost necredinciosi si s-au dat dusmanului lor infricosator si uneltitor.

Asadar, sa deschidem bine ochii cat mai este vreme. Sa fim ferm hotarati
ca biruinta cea de pe urma nu va fi a diavolului si a slujitorilor lui, ci a lui
Hristos, Imparatul si Stapanul nostru. Atunci, sa ne grabim sa luam arma cea
biruitoare pe care ne-a daruit-o El pentru lupta - postul cel drag - arma care se
afla in mainile noastre este pentru noi stralucitoare si purtata cu maretie, dar
pentru vrajmasul nostru, ea este infricosatoare si aducatoare de moarte.

Sa ne infranam de la mancare si bautura multa, pentru ca inimile noastre

sa nu cada (Luca 21:26) si sa nu pierim in stricaciune si intunecime.
 Sa ne pazim sa de la alegerea comorilor celor pamantesti, pentru ca Satan
sa nu ne desparta de Hristos si sa ne dea in gand sa ne predam.

Si cand postim, sa nu postim ca sa fim laudati de oameni, ci pentru

mantuirea sufletelor noastre si slava Domnului si Mantuitorului nostru Iisus
Hristos, pe Care Il maresc ingerii si sfintii din cer si dreptii pe pamant, impreuna
cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si
pururea si-n vecii vecilor. Amin.