ABHORÁ, abhorez, vb. I. Tranz. (Rar) A avea ură, dezgust, aversiune faţă de cineva sau de ceva.

– Din
fr. abhorrer, lat. abhorrere.
ABLUŢIÚNE, abluţiuni, s.f. 1. Spălare rituală pe corp sau pe o parte a lui, prescrisă de unele religii
pentru purificare. 2. Spălare sau îmbăiere cu ajutorul duşului. [Pr.: -ţi-u-] – Din fr. ablution, lat. ablutio, -
onis.
ABSTENŢIÚNE s.f. (Rar) Abstinenţă; abţinere. [< fr. abstention].
afanisí (-sésc, -ít), vb. – A nimici, a anihila, a distruge. – Var. afinisi. Ngr. ἀφανίζω, aorist ήφἀνιρα
(Gáldi 139). – Der. afaniseală, s.f. (nimicire). Pentru var., cf. Graur, BL, IV, 65.
AFLICŢIÚNE s.f. 1. Durere mare. 2. Pedeapsă directă. [Pron. -ţi-u-. / < fr. affliction, cf. lat. affligere – a
doborî].
APORÍE, aporii, s.f. Dificultate de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat. – Din ngr. aporía, fr.
aporie.
AGNÁTIC, -Ă adj. referitor la agnaţi. o (ist.) normă ~ă = normă potrivit căreia demnităţile dinastice nu
reveneau moştenitorilor direcţi, ci numai rudelor masculine celor mai în vârstă. (< fr. agnatique)
AMBARASÁ vb. I tr. (Rar) A încurca, a provoca încurcătură; a pune în încurcătură pe cineva. [< fr.
embarrasser].
AMBARASÁ vb. I tr. (Rar) A încurca, a provoca încurcătură; a pune în încurcătură pe cineva. [< fr.
embarrasser].
AMBUSCÁT, -Ă adj., s.m. (Liv.) (Militar) scutit de instrucţie şi front fără motive serioase; învârtit. [< fr.
embusqué].
ANADIOMÉNE adj. invar. (Lit.) Nume dat lui Venus, zeiţa dragostei. [Cf. fr. anadyomène < gr.
anadyomai – a ieşi din apă, prin aluzie la presupusa naştere a zeiţei din spuma mării].
ANASTÁTIC, -Ă adj. Care reproduce o tipăritură trăgând textul la piatră sau la zinc printr-un procedeu
chimic şi nu prin fotografiere. [< fr. anastatique].
ANTABLAMÉNT, antablamente, s.n. Element de arhitectură aşezat deasupra zidurilor sau coloanelor
unei construcţii, care susţine acoperişul. – Din fr. entablement.
APODÍCTI//C ~că (~ci, ~ce) 1) (despre judecăţi, raţionamente) Care exprimă raporturi şi legături
necesare între lucruri sau între fenomene. 2) Care exclude posibilitatea unei opoziţii. /<lat. apodicticus,
gr. apodeiktikos
APOFTÉGMĂ, apoftegme, s.f. (Livr.) Maximă, sentinţă formulată de obicei de o personalitate celebră
(din antichitate). – Din fr. apophtegme.
APOTRÓP, -Ă adj. (bot.; despre ovule) prins lateral pe peretele placentar. (< fr. apotrope)
APOTROPÁIC, -Ă, apotropaici, -ce, adj. (Despre obiecte, ritualuri etc.) Care protejează împotriva
răului.
APOLÍNIC, -Ă, apolinici, -ce, adj. (Despre artă şi cultură) Care este orientat spre ordine, măsură şi
armonie, caracterizat printr-o contemplare senină, detaşată; lucid, raţional. – Din germ. apollinisch.
artofór, artofóruri, s.n. (înv.) vas în care se păstrează pâinea sfinţită (artosul)
ASIÁNIC, -Ă adj. referitor la asianism, propriu asianismului. (< germ. asianisch)
ASÚMPŢIE s.f. (Fil.) Actul de a asuma, a presupune; (log.) premisă minoră. [Var. asumpţiune s.f. / cf.
engl. assumption, it. asunzione].
ATETÓZĂ s.f. (Med.) Tulburare motrice constând din mişcări involuntare, lente, neregulate, localizate
mai ales în mâini şi picioare. [< fr. athétose, cf. gr. atethos – nefixat].
ATOPÍE s. f. hipersensibilitate precoce, specifică omului, cu predispoziţie spre anumite manifestări
alergice. (< fr. atopie, gr. atopia)
ATRABILÁR, -Ă adj. (despre temperament) coleric, irascibil. (< fr. atrabilaire, engl. atrabilar)
auctoriál, -ă adj. Al autorului, de autor. (< lat. auctor, autor + -ial)
AURIGNACIÁN s.n. (Geol.) Primul subetaj al paleoliticului superior, caracterizat prin unelte de silex fin
şi prin apariţia uneltelor de os. // adj. Care aparţine acestui subetaj. [Pron. a-u-rig-na-ci-an. / < fr.
aurignacien, cf. Aurignac – peşteră în Franţa].
BADINÁJ s.n. (Franţuzism) Glumă, şagă. [< fr. badinage].
BALBUŢÍE s. f. Tulburare de articulare a cuvintelor caracterizată prin repetarea sunetelor sau silabelor şi
folosirea unor pauze care întrerup vorbirea; bâlbâială; balbism. (după fr. balbutiement)
BÓLGIE s. f. 1. vale adâncă, compartiment al celui de-al optulea cerc al infernului lui Dante. 2. (fig.) loc
urât, infern. (< it. bolgia)
CALCHIÁ, calchiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un desen sau o schiţă cu ajutorul hârtiei de calc. 2. A
forma cuvinte sau expresii noi ori a îmbogăţi un cuvânt sau o expresie cu un sens nou cu ajutorul unui
calc (3). [Pr.: -chi-a] – Din fr. calquer.
CANÍŢIE s.f. Albire totală sau parţială a părului. – Din fr. canitie, lat. canities
CATAMENIÁL, -Ă, catameniali, -e, adj. (Med.) Care se produce în timpul sau imediat înaintea
menstruaţiei. [Pr.: -ni-al] – Din fr. cataménial.
COALESCÉNŢĂ s.f. (Chim.) Contopirea picăturilor dintr-o emulsie sau a granulelor dintr-o suspensie
în picături sau particule mai mari. [Pr.: co-a-] – Din fr. coalescence.
COERCÍŢIE s.f. (Livr.) Măsură de constrângere aplicată cuiva pentru a-l face să-şi îndeplinească o
obligaţie. – Din fr. coercition
CONATÍV, -Ă adj. 1. (fil.) referitor la activitate, la procesele de voinţă; volitiv. 2. (despre forme verbale)
care exprimă ideea de efort. (<fr. conatif)
CONCÉDE, concéd, vb. III. Tranz. (Livr.) A îngădui, a încuviinţa; a ceda un drept, un privilegiu etc. –
Din fr. concéder.
CONFABULÁŢIE, confabulaţii s.f. Simptom în unele boli mintale, care constă în prezentarea
inconştientă a unor fapte imaginare; mitomanie. – Din fr. confabulation.
MITOMANÍE s.f. Boală psihică caracterizată prin tendinţa de a denatura adevărul, de a inventa fapte
care nu s-au petrecut în realitate; p. gener. mania de a minţi. – Din fr. mythomanie.
DEZIRÁBIL, -Ă adj. (Franţuzism) Care merită să fie dorit; de dorit. [< fr. désirable].
CONSUNÁ vb. I. intr. A produce o consonanţă. ♦ (Fig.) A se armoniza, a se acorda. [P.i. 3. consúnă, var.
consona vb. I. / cf. fr. consonner, după suna].
COMERÁJ s.n. (Franţuzism) Flecăreală; bârfă. – Din fr. commérage.
COMIZERÁŢIE s.f. (Rar) Milă, compătimire. [Var. comizeraţiune s.f. / cf. fr. commisération, lat.
commiseratio].
COMPUNCŢIÚNE s. f. 1. pocăinţă, umilinţă; remuşcare. 2. (ir.) gravitate afectată. (<fr. componction)
A DECALCÁ decálc tranz. 1) (desene sau schiţe tehnice) A copia cu ajutorul hârtiei de calc; a calchia.
2) (cuvinte, expresii, sensuri etc.) A forma prin calc lingvistic; a calchia. /<fr. décalquer
DELINEÁ vb. tr. a trasa conturul unui obiect; a schiţa cu o linie. (< fr. délinéer, lat. delineare)
DEPEIZÁ vb. I. tr., refl. (Franţuzism) A lua, a smulge de la locul de baştină, a dezrădăcina. ♦ (Fig.) A
(se) dezorienta; a (se) înstrăina, a (se) însingura. [Pron. -pe-i-, p.i. -zez. / < fr. dépayser]
DEROBÁ vb. refl. 1. a se sustrage de la ceva; a se eschiva; a-şi declina răspunderea. 2. (despre cai) a
refuza să pornească în cursă, să sară un obstacol; a se abate de la pistă. 3. (mil.) a se desprinde de inamic,
a rupe contactul cu acesta. 4. (med.; despre membre) a se muia, a slăbi, a nu mai ţine. (< fr. dérober)
DEVÓT, -Ă adj., s.m. şi f. (Rar) 1. Pios, religios; bigot. 2. (neobişnuit) Devotat. [< fr. dévot, cf. lat.
devotus – consacrat].
DEZABUZÁ vb. I. tr., refl. (Franţuzism) A-şi recunoaşte greşeala, a reveni asupra unei false opinii. ♦ A
dezamăgi. ♦ A-i arăta cuiva că se înşeală. [Var. desabuza vb. I. / < fr. désabuser].
DEZESPERÁN//T ~tă (~ţi, ~te) livr. Care duce la desperare; care provoacă desperare. /<fr. désespérant
DIFIDÉNT, -Ă adj. Neîncrezător. ♦ Supărăcios. [< lat. diffidens, cf. it. diffidente].
DILIGÉNT, -Ă, diligenţi, -te, adj. (Livr.) Harnic, sârguincios, zelos. – Din lat. diligens, -ntis, fr. diligent
DISFORÍE s.f. (Med.) Tulburare a dispoziţiei (3) manifestată printr-o stare (penibilă) de tristeţe şi frică,
însoţită uneori de iritabilitate extremă şi de agresivitate. – Din fr. dysphorie.
TELEOLOGÍE s.f. Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un
anumit scop, cu o anumită cauză finală. ♦ Studiul, cercetarea în funcţie de scop; teoria finalităţii. [Pr.: -le-
o-] – Din fr. téléologie.
DISPARÉN//T ~tă (~ţi, ~te) Care se află pe cale de dispariţie; în stare de dispariţie. /a dispărea + suf.
~ent
DISUASÍV, -Ă adj. (despre argumente) care face pe cineva să-şi schimbe hotărârea. (< fr. dissuasif)
ECLATÁNT, -Ă, eclatanţi, -te, adj. (Franţuzism) Care impresionează puternic, care produce vâlvă;
răsunător. – Din fr. éclatant.
EFASÁ vb. tr. (rar) a şterge. (< fr. effacer)
ELITÍSM s. n. teorie care susţine rolul determinant al elitelor în mişcarea istorică şi în conducerea
societăţii; teoria elitelor. ♢ politică, sistem care vizează formula elitelor. ♢ tendinţa de a avea în mod
conştient o artă pentru elite. (< fr. élitisme, engl. elitism)
EMPATÍE s.f. 1. (Fil.) Formă de intuire a realităţii prin identificare afectivă. 2. Tendinţă a receptorului
de a trăi afectiv, prin transpunere simpatetică, viaţa eroilor din opere literare, filme etc. – Din fr.
empathie, engl. empathy.
EMPIRÍE s.n. (Liv.) Existenţă; experienţă. [< gr. empeiria].
EMPÓRIU s.n. (Ant.) Agenţie comercială într-o ţară străină. ♦ Mare magazin universal. [Pron. -riu. / <
gr. emporion, cf. fr., lat. emporium].
ENANTIO- Element prim de compunere savantă cu semnificaţia „opus“, „contrar“, „invers“. [Pron. -ti-
o-. / < fr. énantio-, cf. gr. enantios].
ENGRÁMĂ s.f. (Med.) Urmă lăsată de activitatea unui excitant asupra sistemului nervos central. [< fr.
engramme].
AGNÓMEN s.n. Supranume, poreclă purtată de romani în urma unor fapte deosebite. [< lat. agnomen].
epifaníe s.f. Arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelaţie a unei realităţi sacre, mitice;
(fig.; poet.) revelaţie a unei lumi nevăzute. (< fr. épiphanie, gr. epiphania, apariţie)
ESCAPÍSM s.n. (Liv.) Tendinţă de a cultiva evadarea din realitatea vieţii sociale, de a căuta refugiu în
atemporabilitate. [< engl. escapisme, germ. Eskapismus, cf. engl. escape – a evada]
ENTELEHÍE s.f. Noţiune filozofică indicând perfecţiunea ca scop lăuntric al dezvoltării tuturor
lucrurilor. – Din fr. entéléchie.
EVICŢIÚNE s.f. (Jur.) Deposedare de un lucru obţinut legal, suferită în urma unei sentinţe sau a unui
drept exercitat într-un anumit fel de cineva. [Pron. -ţi-u-. / cf. fr. éviction, lat. evictio].
EXHAUSTÍV, -Ă, exhaustivi, -e, adj. (Livr.) Care epuizează un subiect; complet, în întregime. [Pr.: -ha-
us-] – Din fr. exhaustif.
EXORTÁŢIE, exortaţii, s.f. (Livr.) Cuvântare, discurs prin care se urmăreşte stârnirea unor sentimente,
dezlănţuirea unor acţiuni etc.; încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare, exortare. – Din lat. exhortatio, fr.
exhortation.
EXPIÁ, expiez, vb. I. Tranz. (Livr.) 1. A ispăşi o greşeală, o vină etc. 2. A înceta de a mai trăi, de a mai fi
în viaţă; a sucomba, a deceda, a muri. [Pr.: -pi-a] – Din fr. expier, lat. expiare
EXTORCÁ, extorchez, vb. I. Tranz. A obţine un lucru de la cineva cu forţa, prin ameninţări, violenţă,
şantaj etc. [Var.: estorcá vb. I.] – Din fr. extorquer, lat. extorquere.
GLOSÉM s.n. (Lingv.) Cea mai mică unitate lingvistică care, în terminologia glosematică, este capabilă a
servi ca suport unei semnificaţii. [< fr. glossème].
GONÁDĂ, gonade, s.f. Glandă sexuală care produce gameţi şi secretă hormoni. – Din fr. gonade
GRAFÉM, grafeme, s.n. Semn vizual al unui sunet. – Din fr. graphème.
IERBORIZÁ vb. I. tr. A culege diferite plante pentru a le studia. [P.i. -zez, var. erboriza, herboriza vb. I.
/ < fr. herboriser].
hierofaníe s.f. Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entităţi sacre în tradiţia spirituală a unui
popor. (< fr. hiérophanie)
OMOTETÍE s.f. Corespondenţă între două figuri asemenea, în care dreptele care unesc puncte omoloage
se întâlnesc într-un singur punct. [Gen. -iei, var. homotetie s.f. / < fr. homothétie, cf. gr. homos –
asemănător, thesis – poziţie].
IMISCÍBIL, -Ă, imiscibili, -e, adj. (Livr.) Care nu poate fi amestecat. – Din fr. immiscible.
IMOLÁ vb. tr. 1. a jertfi, a sacrifica. 2. a ucide. (< fr. immoler, lat. immolare)
ÍMNIC, -Ă, imnici, -ce, adj. Cu caracter de imn, de natura imnului; festiv. – Din fr. hymnique.
IMPENITÉNT, -Ă, impenitenţi, -te, adj. (Rar) Care nu se căieşte, care nu are remuşcări. – Din fr.
impénitent.
INCONCEPTÍBIL, -Ă adj. de neconceput, de neînţeles; imposibil. (după it. inconcepibile)
INDUCTÍV, -Ă, inductivi, -e, adj. Care procedează prin inducţie (1), care se bazează pe inducţie. ♢
Metodă inductivă = metodă de cercetare care procedează prin ridicarea de la particular la general, prin
urmărirea trecerii de la efect la cauză. – Din fr. inductif.
INTELÉCŢIE s.f. (Liv.) Act prin care spiritul concepe, creează. [Gen. -iei, var. intelecţiune s.f. / < fr.
intellection, cf. lat. intellectio]
INTENÁBIL, -Ă adj. (Franţuzism) Care nu poate fi susţinut, menţinut; de nepăstrat. ♦ (Fig.)
Insuportabil. [Cf. fr. intenable].
TURPÍD, -Ă adj. ruşinos, imoral, nedemn. (< fr. turpide)
INTERŞANJÁBIL, -Ă adj. Interschimbabil. [< fr. interchangeable].
INTRUVÁBIL, -Ă adj. (Rar) De negăsit. [Cf. fr. introuvable].
IZOTOPÍE s. f. 1. proprietate a unor elemente chimice de a fi formate din mai mulţi izotopi. 2. (lingv.)
ansamblu redundant de categorii semantice, care face posibilă lectura coerentă a unui text. (< fr. isotopie)
LAX, -Ă, lacşi, -xe, adj. (Livr.) Care nu este strâns, întins sau încordat; destins, lejer. – Din lat. laxus.
LIBERTÁR, -Ă adj., s.m. şi f. (Partizan) al libertăţii absolute; anarhist. [Cf. fr. libertaire].
LIMINÁR, -Ă adj. 1. (despre un prolog, o notă) pus în fruntea unei cărţi; introductiv. 2. liminal. (< fr.
liminaire, lat. liminaris)
LUSTRÁL, -Ă adj. care serveşte pentru lustraţii; expiator, purificator. (< fr. lustral, lat. lustralis)
LUSTRÁŢIE, lustráţii, s.f. 1. (Ant.) Ceremonie de purificare a unei persoane, a unui câmp etc. 2. (Rel.)
Rit de purificare. (din fr. lustration, lat. lustratio)
MÁNTICĂ s.f. (Ant.) Artă a prezicerii viitorului cu ajutorul pretinsei interpretări a semnelor cereşti, a
zborului păsărilor, a fenomenelor naturale etc. [Gen. -cii. / < fr. mantique, it. mantica, cf. gr. mantike].
LOCALÍSM s. n. 1. caracter local. 2. explicare a inefabilului unei opere literare prin datele geografice şi
sociale generale. 3. folosire a unor cuvinte numai local. 4. orientare sociopedagogică din prima jumătate a
sec. XX care îşi propunea valorificarea condiţiilor locale în procesul educativ. (< germ. Lokalismus)
MATURÁŢIE, maturaţii, s.f. 1. Totalitatea transformărilor pe care le suferă o celulă sexuală, un fruct
sau un organism până la dezvoltarea lor morfologică completă; proces de maturizare; maturare. 2.
Totalitatea transformărilor fizice sau chimice pe care le suferă unele substanţe sau sisteme coloide înainte
de a ajunge la forma definitivă; maturizare. – Din fr. maturation.
MEFIÉNT, -Ă, mefienţi, -te, adj. (Livr.) Neîncrezător; bănuitor. [Pr.: -fi-ent] – Din fr. méfiant.
MEREMÉT, meremeturi, s.n. (Înv. şi reg.) Lucrare de reparaţie sau de întreţinere. ♦ (Fam.) Aranjare,
dichisire. – Din tc. meremet, ngr. mereméti.
MERITOCRAŢÍE, meritocraţíi, s.f. 1. Sistem în care se aleg persoanele talentate, cu scopul de a fi
promovate pe baza realizărilor obţinute. 2. Colectiv de conducere ales după criterii intelectuale. (cf. engl.
meritocracy < merit + -o- + -cracy = -craţie) [MW]
MISOFOBÍE, misofobii, s.f. (Med.) Teamă patologică de murdărie sau de contaminare. – Din it.
misofobia.
MONÍSM s.n. Concepţie filosofică potrivit căreia la baza tuturor fenomenelor lumii s-ar afla un singur
principiu, fie material, fie spiritual; p. gener. orice concepţie care explică printr-un singur principiu
multitudinea fenomenelor dintr-un domeniu determinat. – Din fr. monisme.
MULÚRĂ s. f. element decorativ în relief pe suprafaţa unui zid, unei mobile, la turnarea unei piese
ornamentale. (< fr. moulure)
MUSTERIÁN s.n. (Geol.) Al cincilea subetaj al paleoliticului inferior. // adj. Care aparţine acestui
subetaj. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. moustérien, cf. Le Moustier – peşteră în Franţa].
NEVRÓTIC, -Ă I. adj., s. m. f. (suferind) de nevroză. II. adj. care provoacă nevroză; neurotic. (< fr.
névrotique)
NOÉTIC, -Ă I. adj. referitor la noetică, la aspectul intelectual al gândirii. II. s. f. studiul gândirii;
gnoseologie; epistemologie. (< fr. noétique, gr. noetikos, /II/ germ. Noetik)
NOSOLOGÍE s.f. Disciplină medicală care se ocupă cu studiul, clasificarea şi definirea bolilor. [Gen. -
iei, var. nozologie s.f. / < fr. nosologie, cf. gr. nosos – boală, logos – studiu].
NUMINÓS s.n. (Fil.) Termen folosit pentru componentele iraţionale ale categoriei religioase „sfânt“, din
care a fost eliminat conţinutul moral. [Cf. it. numinoso].
OBLÁŢIE s. f. jertfă adusă unei divinităţi; ofrandă. (< fr. oblation, lat. oblatio)
OBLITERÁ, obliterez, vb. I. 1. Refl. şi tranz. (Livr.; despre inscripţii, manuscrise etc.) A (se) şterge
treptat, a deveni sau a face să devină neciteţ. 2. Tranz. A anula o marcă poştală sau un timbru prin
aplicarea unei ştampile. 3. Tranz. (Med.) A astupa, a închide. – Din fr. obliterer, lat. obliterare.
OBSECVIÓS, -OÁSĂ, obsecvioşi, -oase, adj. (Livr.) Care este excesiv de politicos, de respectuos;
servil, slugarnic, smerit, umil, plecat. [Pr.: -vi-os] – Din fr. obséquieux, lat. obsequiosus.
PAIDEIA s.f. Concepţie educativă în Grecia antică ce urmărea cultivarea spiritului uman prin filozofie şi
ştiinţă. [Pr.: pa-i-dé-ia] – Cuv. gr.
PALEOGRAFÍE s.f. Ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu descifrarea corectă a documentelor
vechi, cu datarea şi stabilirea autenticităţii. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléographie.
PANDÁNT ~e n. Obiect care formează, împreună cu altul, o pereche simetrică. /<fr. pendant
Sursa: NODEX | Trimisă de siveco, 21 Aug 2004 | Greşeală de tipar
PANDÁNT, -Ă adj. (Franţuzism) Care atârnă. ♦ (Jur.; înv.) Pendinte. // s.n. Obiect decorativ aşezat
simetric cu altul. [Var. pendant s.n. / < fr. pendant].
Sursa: DN | Trimisă de LauraGellner, 7 Jul 2005 | Greşeală de tipar
PÁNIC s. f. spaimă mare, subită, adesea fără temei. (< fr. panique, lat. panicus, gr. panikos)
VOLITÍV ~ă (~i, ~e) Care ţine de voinţă; determinat de voinţă; propriu voinţei; voliţional. /<fr. volitif
PARÁPON s.n. (Înv., reg. şi fam.) Supărare; tristeţe; necaz, ciudă. [Acc. şi: parapón] – Din gr.
paráponon.
PETROGLÍF//Ă ~e f. 1) Rocă şlefuită grosolan pe cale naturală sau gravată rudimentar cu mâna. 2)
Desen gravat pe o rocă. /<fr. pétroglyphe
PÍRIC, -Ă adj. (Liv.) Referitor la foc, la ardere şi îndeosebi la focuri de artificii. Cf. gr. pyr, pyros – foc].
PLERÓM s. n. 1. concept al filozofiei gnostice, desemnând divinitatea din care ar proveni toate lucrurile
spirituale. 2. zonă internă a meristemului, din care se formează cilindrul central al rădăcinii şi tulpinii. (<
fr. plérome, lat., gr. pleroma)
PLETÓRIC, -Ă, pletorici, -ce, adj. 1. (Despre oameni) Care are prea mult sânge. 2. Care este în număr
prea mare; supraabundent. – Din fr. pléthorique.
POLIHISTÓR s.m. Cunoscător al mai multor domenii de specialitate. [< germ. Polyhistor].
POPULÍSM s. n. 1. mişcare politică rusă de la sfârşitul sec. XIX care preconiza o societate socialistă,
contrară industrialismului occidental. 2. ideologie a mişcării politice şi artistice care vedea în popor un
model etic şi social. 3. atitudine favorabilă satisfacerii dorinţelor poporului, chiar în detrimentul
intereselor reale ale acestuia. (< fr. populisme)
PREDICAMÉNT s. n. (fil.) categorie, noţiune fundamentală (substanţă, cantitate, calitate etc.). (< fr.
prédicament, it. predicamento)
PREOPINÉNT, -Ă, preopinenţi, -te, s.m. şi f. Persoană care emite o părere, afirmă ceva înaintea alteia;
antevorbitor; p. ext. adversar de opinii. [Pr.: pre-o-] – Din fr. préopinant.
PRODÍGIU s.n. (Rar) 1. Eveniment extraordinar, cu caracter magic sau supranatural; minune, miracol.
2. Persoană extraordinară prin talentul, prin virtuţile sau viciile sale. [< lat. prodigium, fr. prodige].
POGRÓM, pogromuri, s.n. Ucidere în masă a membrilor unui grup naţional minoritar, organizată de
elemente naţionaliste, şovine. – Din rus. pogrom.
GÚLAG s. n. lagăr de muncă forţată în fosta URSS. (< rus. gulag)
psihopómp, -ă adj. (mit.; despre Caron, Apolo şi Orfeu) care conducea sufletele morţilor. (< fr.
psychopompe)
RAPÉL s.n. 1. Readucerea la poziţia iniţială a unei piese sau a unui sistem tehnic. 2. (Alpinism) Manevră
de coardă care asigură coborârea celor mai dificile pasaje cu maximum de securitate. ♦ Coborâre în rapel
= coborâre în alpinism a unui perete abrupt printr-un sistem de coardă dublă. 3. (Med.) Reînnoire a unui
vaccin; repetare a unei manifestări sau a unei intervenţii. [Pl. -le, -luri. / < fr. rappel].
RECTE adv. Cu adevărat; anume. – Cuv. lat.
REFUTÁŢIE, refutaţii, s.f. (Franţuzism înv.) Refutare, respingere, combatere. – Din fr. réfutation.
REPRESÍBIL, -Ă adj. (Liv.) Care poate sau care trebuie să fie reprimat; reprimabil. [Var. represabil, -ă
adj. / < fr. répressible].
RIZÁT, -Ă, rizaţi, -te, adj. (Despre piese) A cărei suprafaţă prezintă şanţuri superficiale sau zgârieturi,
produse prin uzură din cauza frecării cu altă piesă pe care alunecă sau din cauza întreţinerii
necorespunzătoare. – Din riz.
ROBÁC//I ~e adj. reg. Care dă dovadă de străduinţă în muncă; care munceşte bine; muncitor; harnic;
vrednic. Oameni ~. [Var. robace] /rob + suf. ~aci
RUBRICÁ vb. I. tr. (Liv.) A împărţi în rubrici, a clasifica. [Cf. fr. rubriquer, it. rubricare].
SALVGARDÁRE s.f. Acţiunea de a salvgarda; salvare; ocrotire; mântuire. [< salvgarda].
SALVGARDÁ, salvgardez, vb. I. Tranz. (Livr.) A apăra, a proteja, a lua sub ocrotire un bun moral,
social etc. ♦ A salva. – Din fr. sauvegarder (după salva).
SCHIZOIDÍE s.f. (Med.) Predispoziţie a unor personalităţi, a unor constituţii psihice pentru
schizofrenie; tip de personalitate care manifestă această predispoziţie; (rar) schizotimie. [Pr.: -zo-i-] – Din
fr. schizoïdie.
SCÓRIE s. f. 1. reziduu la extragerea metalelor din minereuri şi la topirea metalelor; zgură. 2. produs
vulcanic spongios cu aspect de zgură. 3. strat de oxid pe suprafaţa unei piese de oţel încălzite la
temperaturi înalte. 4. (fig.) imperfecţiune, defect. (< fr. scorie, lat. scoria)
SEMIÓZĂ s. f. ramură a semioticii care studiază procesele dinamice de transfer şi transformare a
simbolurilor. (< engl. semiosis)
SICITÁTE s.f. (Liv.) Uscăciune; secetă; uscare. [Cf. fr. siccité, it. siccità].
SIMONÍE s. f. trafic cu obiecte sfinte, vânzare de bunuri spirituale, de funcţii ecleziastice. (< fr. simonie)
LÁIC, -Ă, laici, -e, adj. (Adesea substantivat) Care este din afara religiei şi a tagmei bisericeşti, specific
acestui domeniu; mirenesc, lumesc. ♦ Fig. (Fam.) Care nu cunoaşte, nu este iniţiat într-un anumit
domeniu. [Pr.: la-ic] – Din fr. laïque, lat. laicus.
TEURGÍE s.f. (Ant.) Operaţie magică, proprie ermetismului elenistic, în care se presupunea a stabili un
contact cu divinitatea sau cu forţele demonice printr-o evocare, efectuând astfel miracole; magie albă.
[Pron. te-ur-, gen. -iei. / cf. fr. théurgie, lat. theurgia, gr. theourgia < theos – zeu, ergon – operă].
TAUTO- Element prim de compunere savantă cu semnificaţia „identic“, „la fel“, „identitate“. [Pron. ta-
u-. / < it., fr. tauto-, cf. gr. tauto – acelaşi].
TIMOCRAŢÍE s.f. Regim politic în care conducerea statului aparţine unor persoane alese prin cens. V.
plutocraţie. [Gen. -iei. / < fr. timocratie, cf. gr. time – valoare, kratos – putere].
TIZÁNĂ, tizane, s.f. 1. Băutură obţinută dintr-o infuzie de plante medicinale sau de cereale. 2. (Înv.)
Şampanie cu tărie alcoolică slabă. – Din fr. tisane, lat. tisana.
TRÁMĂ s. f. 1. fir de mătase prin răsucirea a cel puţin două fire, ca bătătură. 2. ansamblu de străzi pe
care se concentrează traficul principal într-un teritoriu urban. 3. (constr.) distanţa dintre grinzi. 4.
subiectul propriu-zis al unei opere literare, al unei piese de teatru, al unui film; acţiunea, intriga, canavaua
pe care se ţes evenimentele operei respective. 5. (biol.) ansamblu de elemente, osatura sau partea
rezistentă a unui ţesut. 6. (fig.) intrigă, uneltire, complot. (< fr. trame, lat. trama)
TRANSLOCÁ, translóc, vb. I. Tranz. (Livr.) A muta (1). – Din translocaţie (derivat regresiv)
TRIPOTÁJ, tripotaje, s.n. (Livr.) Afacere necinstită; potlogărie, matrapazlâc. [Pl. şi: tripotájuri] – Din
fr. tripotage.
TURGESCÉNŢĂ s. f. 1. (med.) umflare locală a unui ţesut datorită acumulării de lichide (sânge, limfă
etc.) din cauza unui obstacol ivit pe traiectul vaselor sangvine sau limfatice; turgor (1); tumiditate. 2.
umflare a celulei vegetale datorită apei care a pătruns în interiorul ei. (< fr. turgenscence)
VAGÁNT, -Ă adj. (Liv.) Care umblă din loc în loc; rătăcitor, nestatornic, fără domiciliu. [Cf. germ.
vagant, lat. vagans].
VESPERÁL, -Ă adj. (Liv.) De seară, al serii. [< fr. vespéral, lat. vesperalis < vesper – seară].
VIVIFICÁ vb. I. tr. A da viaţă, a însufleţi, a anima; a reînsufleţi; vivifia. [P.i. vivífic. / < lat. vivificare, cf.
fr. vivifier].
ZELATÓR, -OÁRE, zelatori, -oare, s.m. şi f. (Livr.) Persoană zeloasă. – Din fr. zélateur.