A se află pe treapta cea mai de sus.
◊ Adevăr
ABAC, abace, s.n. 1. Instrument alcătuit dintr-
un cadru cu vergele pe care se pot deplasa bile
(colorate) şi care este folosit la efectuarea unor
calcule aritmetice. 2. Tabel sau diagramă care
permite rezolvarea imediată a unor calcule. Din
fr. abaque, lat. abacus.
ABACĂ, abace, s.f. (Arhit.) Placă subţire
(pătrată) care constituie partea superioară a
capitelului unei coloane şi face legătura cu
arhitrava. Din fr. abaque, lat. abacus.
ABDICA, abdic, vb. I. Intranz. A renunţa la
tron. ♦ Fig. A renunţa la ceva, a ceda (în faţa
greutăţilor). Din fr. abdiquer, lat. abdicare.
ABDICARE, abdicări, s.f. Acţiunea de a
abdica. V. abdica.
ABDOMEN, abdomene, s.n. 1. Parte a corpului,
între torace şi bazin, în care se găsesc stomacul,
ficatul, pancreasul, splina, rinichii şi intestinele;
pântece, burtă, foale. 2. (Biol.) Partea
posterioară a corpului la artropode. Din fr., lat.
abdomen.
ABIL, -Ă, abili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care
este îndemânatic, iscusit, priceput, dibaci. ♦
Şmecher, descurcăreţ. Din fr. habile, lat. habilis.
NEABIL, -Ă, neabili, -e, adj.
Neîndemânatic, stângaci; inabil. - Ne- + abil
(după fr. non-habile).
ABSORBŢIE, absorbţii, s.f. 1. Fenomen fizic
prin care un corp lichid sau solid încorporează
prin difuzie din afară o substanţă oarecare. ♦
Micşorare sau anulare a intesităţii unei radiaţii
care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic
caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a
reţine, filtra etc. razele de lumină care dăunează
ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a
substanţelor minerale şi organice, precum şi a
gazelor în celulele organismului. ◊ Absorbţie
intestinală = pătrunderea în sânge şi în limfă a
produşilor rezultaţi din digestia alimentelor. 3.
Încrucişare repetată a unei rase perfecţionate cu
una ameliorată în scopul îmbunătăţirii radicale a
acesteia. [Var.: absorbţiune s.f.] Din fr.
absorption, lat. absorptio, -onis.
ABSOLUT, -Ă, absoluţi, -te, adj., adv. I. Adj. 1.
Care este independent de orice condiţii si relaţii,
care nu este supus nici unei restricţii, care nu are
limite; necondiţionat, perfect, desăvârşit. ◊
Monarhie absolută = formă de guvernământ în
care puterea legislativă, puterea executivă şi cea
judecătorească se află în mâinile monarhului;
monarhie în care suveranul are puteri nelimitate.
♦ (Substantivat, n.) Principiu veşnic, imuabil,
infinit, care, după unele concepţii filozofice, ar
sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut,
idee absolută sau eu absolut = factor de bază al
universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre
fenomene social-economice, în legătură cu
noţiuni de creştere sau de scădere cantitativă)
Considerat în raport cu sine însuşi şi nu în
comparaţie cu alte fenomene asemănătoare; care
1
absolut = adevăr care nu poate fi dezminţit. 3.
(Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu
depinde de condiţiile în care a fost măsurat sau
de sistemul la care este raportat. Valoare
absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii
pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma)
Verb absolut = verb tranzitiv care are
complementul neexprimat, dar subînţeles. II.
Adv. (Serveşte la formarea superlativului) Cu
totul, cu desăvârşire; exact, întocmai, perfect.
Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un
pronume sau un adverb negativ) N-a venit
absolut nimeni Din lat. absolutus (cu sensurile
fr. absolu).
ABSOLUTIZA, absolutizez, vb. I. Tranz. A
atribui în mod eronat unui fapt sau unei idei
o valoare absolută prin ignorarea
caracterului relativ, condiţionat, limitat de
celelalte laturi sau însuşiri ale faptului sau
ideii respective; a considera în mod greşit o
latură a unui lucru ca o entitate de sine
stătătoare, rupând-o de complexul căreia îi
aparţine. - Absolut + suf. -iza.
ABSOLUTIZARE, absolutizări, s.f.
Acţiunea de a absolutiza şi rezultatul ei. V.
absolutiza.
ABSTINENT, -Ă, abstinenţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care îşi impune restricţii de la mâncare,
băutură, satisfacerea unor necesităţi fiziologice
etc. Din fr. abstinent, lat. abstinens, -ntis.
ABSORBŢIE, absorbţii, s.f. 1. Fenomen fizic
prin care un corp lichid sau solid încorporează
prin difuzie din afară o substanţă oarecare. ♦
Micşorare sau anulare a intesităţii unei radiaţii
care cade pe un corp. ♦ Fenomen optic
caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a
reţine, filtra etc. razele de lumină care dăunează
ochiului. 2. Proces de pătrundere a apei, a
substanţelor minerale şi organice, precum şi a
gazelor în celulele organismului. ◊ Absorbţie
intestinală = pătrunderea în sânge şi în limfă a
produşilor rezultaţi din digestia alimentelor. 3.
Încrucişare repetată a unei rase perfecţionate cu
una ameliorată în scopul îmbunătăţirii radicale a
acesteia. Din fr. absorption, lat. absorptio, -
onis.
ABSTINENŢĂ, abstinenţe, s.f. 1. Faptul de a-şi
impune restricţii de la mâncare, băutură,
satisfacerea unor necesităţi fiziologice etc.;
abstenţiune. 2. (Ec. pol.; în sintagma) Teoria
abstinenţei = teorie prin care capitalul şi
acumularea lui rezultă din abţinerea
proprietarilor de la consumul personal exagerat.
Din fr. abstinence, lat. abstinentia.
ABSTRACT, -Ă, abstracţi, -te, adj., s.n. 1. Adj.
Care rezultă din separarea şi generalizarea
însuşirilor caracteristice ale unui grup de obiecte
sau de fenomene; care este considerat
independent, detaşat de obiecte, de fenomene
sau de relaţiile în care există în realitate. ◊ Loc.
adv. În abstract = pe bază de deducţii logice,
teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele
concrete. 2. Adj. Conceput în mod prea general,
prea teoretic; p. ext. greu de înţeles din cauza
lipsei de ilustrări concrete. 3. S.n., adj. (Cuvânt)
care are sens abstract (1). ♦ Abstract verbal =
substantiv care provine dintr-un verb şi exprimă
acţiunea verbului respectiv. Din lat. abstractus,
germ. abstrakt, fr. abstrait.
ABSTRACŢIE, abstracţii, s.f. Abstractizare;
(concr.) lucru abstract. ◊ Expr. A face abstracţie
de... = a nu lua în considerare; a ignora. [Var.:
abstracţiune s.f.] Din fr. abstraction, lat.
abstractio, -onis.
ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj., s.n. 1. Adj.
Care contrazice gândirea logică, care nesocoteşte
legile naturii şi ale societăţii, contrar bunului-
simţ; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admiţând
un raţionament fals, o situaţie aproape
imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de
demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de
vedere contrar duce la absurd. 2. S.n. Ceea ce
este absurd. Din fr. absurde, lat. absurdus.
ABSURDITATE, absurdităţi, s.f. Caracterul a
ceea ce este absurd; lucru, idee, concepţie
absurdă; prostie, inepţie. Din fr. absurdité, lat.
absurditas, -atis.
ABUNDA, pers. 3 abundă, vb. I. Intranz. 1. A
fi, a se găsi din belşug, în mare cantitate; a
prisosi. 2. A avea, a conţine; a folosi din belşug.
Din fr. abonder, lat. abundare.
ABUNDENT, -Ă, abundenţi, -te, adj. Care este
în cantitate mare, care abundă; bogat,
îmbelşugat. Din fr. abondant, lat. abundans, -
ntis.
ABUNDENŢĂ s.f. Cantitate mare, belşug,
bogăţie, prisos. ◊ Loc. adv. Din abundenţă =
mult, în cantitate mare. Din fr. abondance, lat.
abundantia.
ABUZ, abuzuri, s.n. 1. Încălcare a legalităţii;
(concr.) faptă ilegală. ◊ Abuz de putere = delict
săvârşit de cineva prin depăşirea atribuţiilor sale.
Abuz de încredere = înşelăciune care constă din
însuşirea ilegală, înstrăinarea sau refuzul de
restituire a unui obiect încredinţat spre păstrare
sau spre utilizare. Abuz de drept = delict care
constă în exercitarea unui drept cu nesocotirea
scopului său social-economic. 2. Întrebuinţare
fără măsură a unui lucru; exces. ◊ Loc. adv. Prin
abuz = abuziv, exagerat. 3. (Rar) Eroare care
constă din exagerarea unui fapt, a unei păreri etc.
Din fr. abus, lat. abusus.
ACACIA, acacii, s.f. Nume dat arborilor sau
arbuştilor tropicali din familia leguminoaselor,
cu flori albe sau galbene, cultivaţi ca plante
ornamentale, pentru industria parfumurilor şi
pentru extragerea gumei arabice (Acacia). Din
lat., fr. acacia.
ACADEMIC, -Ă, academici, -ce, adj. 1. Care
ţine de academie, privitor la academie. ◊ Titlu
academic = diplomă obţinută într-o şcoală de
grad universitar. ♦ (Substantivat, m.; înv.)
Membru al Academiei Române. 2. Distins,
solemn; de o corectitudine exagerată;
convenţional. ◊ Stil academic = manieră în artă
2
în care subiectul este tratat în genul studiilor de
şcoală de artă academică (1); stil sobru, corect,
ştiinţific, convenţional şi rece. Din fr.
académique, lat. academicus.
NEACADEMIC, -Ă, neacademici, -ce,
adj. 1. Care nu aparţine academiei sau
academismului. 2. Lipsit de solemnitate,
de convenţionalism. - Ne- + academic
(după engl. non-academic).
ACADEMIE, academii, s.f. 1. Societate de
învăţaţi, de literaţi, de artişti etc. creată pentru
dezvoltoarea ştiinţelor şi a artelor; înaltă
instituţie culturală care reuneşte pe cei mai de
seamă savanţi şi artişti. 2. Şcoală de învăţământ
superior. Din fr. académie, lat. academia.
ACANTĂ, acante, s.f. 1. Nume dat mai multor
specii de plante erbacee decorative din familia
acantaceelor, ale căror frunze mari, penate,
uneori spinoase, şi rădăcini sunt folosite în
medicină (Acanthus). 2. Ornament arhitectonic
caracteristic capitelurilor corintice şi compozite;
care imită frunzele de acantă. [Var.: acant s.m.]
Din fr. acanthe, lat. acanthus.
ACCELERA, accelerez, vb. I. Tranz. 1. A iuţi,
a grăbi o mişcare, o acţiune; a urgenta, a zori. 2.
A mări viteza. Din fr. accélérer, lat. accelerare.
ACCELERAŢIE, acceleraţii, s.f. Creştere a
vitezei unui corp mobil în raport cu unitatea de
timp. ♦ Acceleraţie gravitaţională = acceleraţia
pe care o au corpurile în cădere liberă. Din fr.
accélération, lat. acceleratio, -onis.
ACCENT, accente, s.n. 1. Pronunţare mai
intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe
dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup
sintactic. ♦ Semn grafic pus de obicei deasupra
unei vocale pentru a marca această pronunţare
sau altă particularitate de pronunţare. Accent
ascuţit. Accent circumflex. Accent grav. ◊ Expr.
A pune accentul (pe ceva) = a scoate în relief, a
da atenţie deosebită (unei probleme). 2. Fel
particular de pronunţare, specific unui grai, unei
limbi sau unei stări afective. 3. Scoatere în relief
a unui sunet muzical prin amplificarea sonorităţii
sau prin prelungirea duratei lui. Din fr. accent,
lat. accentus.
ACCEPTA, accépt, vb. I. Tranz. A fi de acord
cu...; a primi, a consimţi să...; a admite, a aproba,
a încuviinţa. ♦ A suporta, a tolera. Din fr.
accepter, lat. acceptare.
ACCEPTARE, acceptări, s.f. Acţiunea de a
accepta şi rezultatul ei. ♦ Consimţământ al
întreprinderii cumpărătoare pentru
achitarea unei cereri de plată emise de
întreprinderea furnizoare. ♦ Semnătură de
aprobare pusă pe o poliţă prin care
semnatarul se obligă să plătească
la scadenţă suma din poliţa respectivă. ♦
Manifestare a voinţei de a dobândi un
anumit drept ori de a primi o succesiune sau
o ofertă de încheiere a unui contract. V.
accepta.
 NEACCEPTARE, neacceptări, s.f. Refuz
de a accepta; respingere, inacceptare. - Ne-
+ acceptare.
ACCEPTABIL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care
poate fi acceptat; satisfăcător. Din fr.
acceptable, lat. acceptabilis.
NEACCEPTABIL, -Ă, neacceptabili, -e,
adj. Care nu poate fi acceptat, admis;
inacceptabil. - Ne- + acceptabil.
ACCEPŢIE, accepţii, s.f. Înţeles, sens, valoare
a unui cuvânt, a unui afix etc. [Var.: accepţiune
s.f.] Din fr. acception, lat. acceptio, -onis.
ACCES, accese, s.n. 1. Posibilitatea de a
pătrunde, drept de ajunge până într-un loc sau
pâna la o persoană; p. ext. intrare. ◊ Cale (sau
drum, şosea) de acces = drum care face legătura
cu o şosea importantă, cu o localitate etc. Rampă
de acces = porţiune de drum în pantă care
permite urcarea vehiculelor pe o şosea mai
înaltă, pe un pod etc. ◊ Expr. A (nu) avea acces
= a (nu) avea permisiunea să meargă undeva, a
(nu) avea voie să pătrundă undeva. 2. Ansamblu
de tulburări clinice ale organismului care se
manifestă brusc, în stare de sănătate aparentă, şi
care se repetă de obicei la intervale variate. ♦
Izbucnire violentă (şi trecătoare) a unei stări
sufleteşti. Din fr. accès, lat. accessus.
ACCESIBIL, -Ă, accesibili, -e, adj. La care se
poate ajunge uşor; care este la îndemâna cuiva;
care poate fi uşor procurat; care se poate înţelege
uşor. Din fr. accessible, lat. accessibilis.
ACCESIBILITATE s.f. Însuşirea de a fi
accesibil. Din fr. accessibilité, lat.
accessibilitas, -atis.
ACCESORIU, -IE, accesorii, adj., s.n. 1. Adj.,
s.n. (Obiect, piesă, dispozitiv) care constituie un
element secundar, anex, incidental,
complementar. 2. (Despre drepturi, cereri etc.)
Secundar în raport cu alt drept sau altă cerere,
dar legat de acestea şi supunându-se ca atare
unor condiţii de fond şi de procedură comune.
Din fr. accessoire, lat. accessorius.
ACCIDENT, accidente, s.n. (5) accidenţi, s.m.
1. Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe
mersul normal al lucrurilor (provocând avarii,
răniri, mutilări sau chiar moartea). ♦ Fapt
întâmplător, banal, care aduce nenorocire. 2.
(Fil.) Însuşire trecătoare, neesenţială a unui
lucru. 3. (Geogr.) Neregularitate a solului. 4.
(Lingv.; în sintagma) Accident fonetic =
modificare întâmplătoare a unui sunet, fără
caracter de lege. 5. (Muz.) Alteraţie. ♦ Semn
care indică această modificare a intonaţiei unei
note. 6. (Med.) Fenomen neaşteptat care survine
în cursul unei boli. Din fr. accident, lat.
accidens, -ntis.
ACCIDENTA, accidentez, vb. I. Tranz. şi
refl. A (se) răni într-un accident. Din
accident.
ACCIDENTAT, -Ă, accidentaţi, -te, adj. 1.
(Adesea substantivat) (Persoană) care a ACLAMARE, aclamări, s.f. Acţiunea de a
fost victima unui accident. 2. (Despre un
teren, un drum etc.) Care prezintă
3
neregularităţi. V. accidenta. Cf. fr.
accidenté.
NEACCIDENTAT, -Ă, neaccidentati, -te,
adj. 1. (Despre oameni) Care a ieşit
nevătămat dintr-un accident. 2. (Despre
terenuri, drumuri etc.) Care nu prezintă
neregularităţi. - Ne- + accidentat.
ANTIACCIDENT adj. invar. (Despre
sisteme complexe de caracteristici tehnice)
Care preîntâmpină accidentele. - Anti- +
accident.
AUTOACCIDENTA, autoaccidentez, vb. I.
Refl. A se accidenta involuntar. - Auto- +
accidenta.
AUTOACCIDENTARE, autoaccidentări, s.f.
Faptul de a se autoaccidenta. V.
autoaccidenta.
AUTOACCIDENTAT, -Ă, autoaccidentaţi, -te,
adj. Care s-a accidentat singur, involuntar. V.
autoaccidenta.
ACERB, -Ă, acerbi, -e, adj. Necruţător,
înverşunat, aspru; agresiv, caustic, sarcastic. Din
fr. acerbe, lat. acerbus.
ACHIZIŢIE, achiziţii, s.f. 1. Formă de comerţ
care constă în procurarea de produse
(agroalimentare) sau de materiale (pe calea unor
contracte speciale); achiziţionare. 2. Procurare
de obiecte rare. ◊ Expr. A face o achiziţie = a
procura, în condiţii avantajoase, ceva de pret, un
lucru rar. ♦ (Concr.) Bun obţinut prin achiziţie.
Din fr. acquisition, lat. acquisitio, -onis.
ACID, -Ă, acizi, -de, s.m., adj. 1. S.m. Substanţă
chimică, cu gust acru şi miros înţepător, care
înroşeste hârtia albastră de turnesol şi care, în
combinaţie cu o bază, formează o sare. 2. Adj.
(Adesea fig.) Care are proprietăţile unui acid, cu
gust acru, înţepător. Din fr. acide, lat. acidus.
DURACID, duracizi, s.m. Aliaj de fier şi
siliciu, rezistent la acţiunea acizilor şi la
oxidare. - Dur + acid.
PSEUDOACID, pseudoacizi, s.m. (Chim.)
Acid anhidru care nu mai este electrochimic
acid. - Pseudo- + acid.
ACIDITATE s.f. Grad de concentraţie de ioni
de hidrogen sau cantitatea totală de acid dintr-o
soluţie. ♦ Proprietatea de a fi acid. ◊ Aciditate
gastrică = gradul de aciditate a sucului gastric,
conferit de prezenţa acidului clorhidric, clorului,
pepsinei şi acidului lactic. Din fr. acidité, lat.
aciditas, -atis.
HIPERACIDITATE, hiperacidităţi, s.f.
Tulburare funcţională care se manifestă prin
creşterea excesivă a acidului
clorhidric din secreţia gastrică, întâlnită la
gastrite, ulcer duodenal; hiperclorhidrie.
Hiper- + aciditate.
ACLAMA, aclAm, vb. I. Tranz. A saluta, a
aproba prin strigăte de bucurie, prin manifestări
publice ale entuziasmului; a ovaţiona. Din fr.
acclamer, lat. acclamare.
aclama şi rezultatul ei; aclamaţie, ovaţie.
V. aclama.
ACLAMAŢIE, aclamaţii, s.f. (Mai ales la pl.)
Manifestare a aprobării sau a entuziasmului faţă
de cineva sau de ceva, prin urale sau prin
aplauze; ovaţie, aclamare. Din fr. acclamation,
lat. acclamatio.
ACOMODA, acomodez, vb. I. Refl. A se
deprinde cu noi condiţii de viaţă; a se obişnui, a
se adapta. ♦ A se împăca, a se învoi. Din fr.
accommoder, lat. accommodare.
ACONT, aconturi, s.n. Parte din suma de bani
care se plăteşte înainte, la o cumpărare sau la
încheierea unei tranzacţii, ca garanţie; acontare,
arvună; p. ext. parte din salariu. [Var.: aconto
s.n.] Din it. acconto, fr. acompte.
ACORD, acorduri, s.n. 1. Înţelegere, învoială,
convenţie etc. între două sau mai multe părţi în
vederea încheierii, modificării sau desfiinţării
unui act juridic. Expr. A fi de acord să... = a se
învoi (la ceva); a aproba. A fi de acord (cu
cineva) = a avea aceeaşi părere (cu cineva). De
acord! = bine! ne-am înţeles! (Pleonastic) De
comun acord = în perfectă înţelegere. 2. (În
sintagmele) (Plată sau salariu) în acord =
(sistem de remunerare a muncii normate) în
raport cu rezultatele obţinute. Acord progresiv =
plata muncii în proporţie crescândă, în raport cu
depăşirea normei. Muncă în acord = muncă
normată retribuită în raport cu îndeplinirea
normei. ♦ (Concr.) Sumă dată sau primită ca
plată pentru munca prestată în acord. 3. Expresie
gramaticală care stabileşte concordanţa (în
persoană, număr, gen sau caz a) formei
cuvintelor între care există raporturi sintactice. 4.
(Fiz.) Egalitate a frecvenţelor de oscilaţie a două
sau mai multe aparate, sisteme fizice etc.;
sintonie. 5. (Muz.) Sonoritate rezultată din
reunirea a cel puţin trei sunete, formând o
armonie. Din fr. accord, it. accordo.
ACORDIC, -Ă, acordici, -ce, adj., s.f. 1.
(Despre sunete muzicale) Care intră în
componenţa acordului. 2. S.f. Disciplină care
studiază diferitele acorduri muzicale. -
Acord + suf. -ic.
ACORDEON, acordeoane, s.n. Instrument
muzical portativ cu burduf, claviatură şi butoane,
ale cărui sunete se produc prin vibraţia unor
ancii metalice. Din fr. accordéon, germ.
Akkordeon.
ACORDEONIST, -Ă, acordeonişti, -ste, s.m. şi
f. Persoană care cântă la acordeon. Din fr.
accordéoniste, germ. Akkordeonist.
ACREDITIV, acreditive, s.n. 1. Sumă de bani
special rezervată de un cumpărător din contul
său, la o bancă ce deserveşte un furnizor, pentru
ca acestuia să i se facă plata în momentul în care
dovedeşte predarea furniturilor în condiţiile
stabilite înainte prin contract. 2. Document
financiar de decontare prin intermediul băncii
sau al unei case de economii. Din fr. accréditif,
germ. Akkreditiv.
ACROMAT, -Ă, acromaţi, -te, adj., s.m.
(Obiectiv fotografic) căruia i-a fost corectată sau
4
înlăturată aberaţia cromatică. Din germ.
Achromat, fr. achromat.
ACROSTIH, acrostihuri, s.n. Poezie sau strofă
în care literele iniţiale ale versurilor alcătuiesc
un cuvânt (nume propriu, dedicaţie etc.) sau o
propoziţie. Din ngr. akrostichon, fr.
acrostiche.
ACT, acte, s.n. 1. Document eliberat, emis etc.
de o autoritate prin care se arată un fapt, o
obligaţie, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare
= concluzie scrisă întocmită de organele
judiciare spre a dovedi vinovăţia cuiva. 2.
Manifestare a activităţii umane; acţiune, faptă,
fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în
mod formal că a luat cunoştinţă (de ceva). A face
act de prezenţă = a apărea undeva pentru scurt
timp, din datorie sau din politeţe. A face un act
de dreptate = a recunoaşte meritele şi drepturile
unei persoane nedreptăţite. ♦ Rezultatul unei
activităţi conştiente sau instinctive individuale,
care are un scop sau tinde către realizarea unui
scop. 3. Diviziune principală a unei opere
dramatice, reprezentând o etapă în desfăşurarea
acţiunii. Din lat. actum, fr. acte.
ACTINIDE s.f. Grup de 14 elemente din
sistemul periodic al lui Mendeleev, situate după
actiniu, având proprietăţi asemănătoare cu ale
acestuia. Din fr. actinides, germ. Aktiniden.
ACTIV, -Ă, activi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care
participă (în mod efectiv) la o acţiune; harnic,
vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei
organizaţii, societăti, instituţii etc. având
anumite obligaţii şi bucurându-se de drepturi
depline în cadrul acelei organizaţii. Metodă
activă = metodă de predare care stimulează
activitatea personală a elevilor. ♦ (Mil.) Care
este în serviciu efectiv, sub steag. Apărare
activă = apărare care foloseşte contraatacuri,
pentru a slăbi şi a nimici forţele inamice. 2.
(Despre corpuri sau substanţe) Care realizează
(intens) un anumit fenomen, un anumit efect etc.
◊ (Chim.) Corp activ = corp care intră uşor în
reacţie. 3. (Despre diateza verbală) Care exprimă
faptul că subiectul săvârşeşte acţiunea. ♦ (Despre
vocabular) Care este folosit în mod frecvent în
vorbire. 4. (Despre operaţii, conturi, bilanţuri)
Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu.
II. S.n. 1. Totalitatea bunurilor aparţinând unei
persoane fizice şi juridice. 2. Totalitatea
mijloacelor economice concrete care aparţin
unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii
economice; parte a bilanţului unde se înscriu
aceste mijloace. 3. (În expr.) A avea ceva la
activul său = a fi autorul unei acţiuni grave. A
pune ceva la activul cuiva = a pune o acţiune
(gravă) pe seama cuiva. 4. Colectiv de persoane
care activează intens în domeniul vieţii politice
şi obşteşti sub conducerea organizaţiilor
partidului clasei muncitoare sau a organizaţiilor
de masă. Din fr. actif, lat. activus; (II şi) rus.
aktiv.
ACTIVIZA, activizez, vb. I. Tranz. A face
pe cineva să lucreze mai intens. ♦ A grăbi
 desfăşurarea unui proces, a unui fenomen
etc. - Activ + suf. -iza.
ANIONACTIVĂ, anionactive, adj. (În
sintagma) Răşină anionactivă = anionit.-
Anion + activ.
ACTIVITATE, activităţi, s.f. Ansamblu de acte
fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul
obţinerii unui anumit rezultat; folosire
sistematică a forţelor proprii într-un anumit
domeniu, participare activă şi conştientă la ceva;
muncă, ocupaţie, îndeletnicire, lucru. ♦
Sârguinţă, hărnicie. 2. (În sintagma) Activitate
solară = totalitatea fenomenelor care se produc
în păturile exterioare ale suprafeţei soarelui şi
care pot influenţa suprafaţa terestră. 3. (Fiz.)
Numărul de particule emise pe secundă de o
sursă radioactivă. Din fr. activité, lat. activitas,
-atis
ACTOR, actori, s.m. Artist care interpretează
roluri în piese de teatru, în filme etc. [Var.: (înv.)
aftor s.m.] Din fr. acteur, lat. actor.
ACTORAŞ, actoraşi s.m. (Depr.)
Diminutiv a lui actor. - Actor + suf. -aş.
ACTORICESC, -EASCĂ, actoriceşti, adj.
Care ţine de actori, privitor la actori. -
Actor + suf. -icesc.
ACTORIE s.f. Profesiunea de actor. - Actor
+ suf. -ie.
ACTORIŢĂ, actoriţe, s.f. (Înv.) Actriţă. -
Actor + suf. -iţă.
ACTUAL, -Ă, actuali, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care există sau se petrece în prezent,
în momentul de faţă. ♦ Care are importanţă
pentru vremea de faţă; de acum. ♦ De actualitate,
la ordinea zilei. ♦ Real. Din fr. actuel, lat.
actualis.
NEACTUAL, -Ă, neactuali, -e, adj. Care nu
este actual sau în actualitate: inactual. - Ne-
+ actual.
ACTUAR, actuari, s.m. 1. Specialist în calcule
statistice privitoare la asigurări şi, în general, la
probleme financiare. 2. Scrib care redacta
procesele-verbale la romani. Din fr. actuaire,
lat. actuarius.
ACTUARIAT s.n. Totalitatea operaţiilor şi
normelor pe baza cărora, folosind teoria
probabilităţilor şi statistica matematică, se
efectuează calcule financiare (privitoare mai
ales la asigurări). - Actuar + suf. -iat.
ACŢIUNE, acţiuni, s.f. I. 1. Desfăşurare a unei
activităţi; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui
scop). ◊ Om de acţiune = om întreprinzător,
energic, care acţionează repede. ◊ Expr. A pune
în acţiune = a pune în mişcare. A trece la acţiune
= a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de
"armată") Operaţie militară. ♦ (Gram.) Ceea ce
exprimă verbul (o stare, o mişcare, un proces
etc.). 2. Desfăşurare a întâmplărilor într-o operă
literară; fabulaţie, subiect, intrigă. 3. Efect,
exercitare a unei influenţe asupra unui obiect, a
unui fenomen. Acţiunea substanţelor otrăvitoare
asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.)
act prin care se cere deschiderea unui proces. II.
5
Hârtie de valoare, care reprezintă o parte
anumită, fixă şi dinainte stabilită, a capitalului
unei societăţi şi care dă deţinătorului dreptul să
primească dividende. Din fr. action, lat. actio, -
onis.
ACULEAT, -Ă, aculeaţi, -te, adj., s.f. 1. Adj.
(Despre insecte) Care are ac. 2. S.f. (La pl.)
Grup de insecte himenoptere care au
ovipozitorul terminat cu un ac; (şi la sg.) insectă
care face parte din acest grup. Din lat.
aculeatus, fr. aculéates.
ACUMINAT, -Ă, acuminaţi, -te, adj. (Despre
frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vârf
lung şi ascuţit. Din fr. acuminé, lat.
acuminatus.
ACUMULA, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a
strânge, a concentra, a înmagazina. Din fr.
accumuler, lat. accumulare.
ACUMULARE, acumulări, s.f. 1. Acţiunea
de a acumula şi rezultatul ei. 2. (Ec. pol.; în
sintagmele) Acumulare de capital =
transformarea plusvalorii în capital în
procesul reproducţiei lărgite a capitalului.
Fond de acumulare = parte a unui venit
folosită pentru acumulare. Rata acumulării
= raportul dintre fondul de acumulare şi
venitul pe baza căruia se formează. 3.
(Geogr.; urmat de determinări) Proces de
depunere a materialului transportat de ape,
vânturi, gheţari etc. V. acumula.
BIOACUMULARE, bioacumulări, s.f.
Proces de acumulare în sol a substanţelor
organice in urma descompunerii resturilor
vegetale şi animale, care contribuie la
fertilizarea pământului. - Bio- + acumulare.
ACUZA, acuz, vb. I. Tranz. 1. A învinui, a
învinovăţi. 2. (Franţuzism) A arăta, a vădi, a
manifesta. Din fr. accuser, lat. accusare.
ACUZARE, acuzări, s.f. Acţiunea de a
acuza şi rezultatul ei; învinuire, învinovăţire,
acuzaţie, acuză. ♦ (Concr.) Parte care acuză
la un proces. - V. acuza.
ACUZĂ, acuze, s.f. (Livr.) Acuzare. Din
acuza (derivat regresiv).
ACUZAŢIE, acuzaţii, s.f. Acuzare, învinuire,
învinovăţire. Din fr. accusation, lat. accusatio.
ACUZATIV s.n. Caz gramatical care are ca
funcţiune specifică exprimarea complementului
direct şi a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv =
construcţie sintactică specifică anumitor limbi,
echivalentă cu o propoziţie completivă directă,
în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul
la infinitiv. Din fr. accusatif, lat. accusativus.
ACVAFORTIST, -Ă, acvafortişti, -ste, adj.
Gravor în acvaforte. Din it. acquafortista, fr.
acquafortiste.
ACVATIC, -Ă, acvatici, -ce, adj. 1. De apă,
care trăieşte în apă. 2. Format din apă. ◊ Mediu
acvatic = apă ca mediu de viaţă. Din lat.
aquaticus, fr. aquatique.
ACVILIN, -Ă, acviline, adj. (În sintagmele) Nas
acvilin = nas coroiat (ca ciocul acvilei). Privire
acvilină = privire aspră, pătrunzătoare, tăioasă
(caracteristică acvilelor). Din lat. aquilinus, fr.
aquilin.
ACVILON s.n. Vânt de miazănoapte; crivăţ.
Din fr. aquilon, lat. aquilo, -onis.
ADAGIU, adagii, s.n. (Livr.) Maximă, sentinţă,
aforism. Din lat. adagium, fr. adage.
ADAMANTIN, -Ă, adamantini, -e, adj. (Despre
luciul mineralelor) Diamantin. Din lat.
adamantinus, fr. adamantin.
ADAMANTINĂ s.f. (Anat.) Smalţ dentar. Din
fr., engl. adamantine.
ADAPTA, adaptez, vb. I. 1. Tranz. A
transforma pentru a corespunde anumitor
cerinţe; a face potrivit pentru întrebuinţare în
anumite împrejurări; a face să se potrivească. 2.
Tranz. şi refl. (Biol.) A (se) transforma prin
adaptare (2). 3. Refl. şi tranz. A (se) acomoda, a
(se) deprinde, a (se) obişnui. Din fr. adapter,
lat. adaptare.
ADAPTARE, adaptări, s.f. 1. Acţiunea de a
(se) adapta şi rezultatul ei; (concr.) lucru
modificat, ajustat; adaptaţie. 2. (Biol.)
Proces de modificare a organismelor vii, în
urma căruia rezultă o corelare a structurii
morfologice şi a funcţiunilor fiziologice ale
vieţuitoarelor în raport cu mediul
înconjurător. 3. (În sintagma) Adaptare
literară = dramatizare, ecranizare etc.
a unui text literar, în vederea reprezentării lui
pe scenă, la radio, într-un film. V. adapta.
ADAPTAT, -Ă, adaptaţi, -te, adj. 1. Care a
fost transformat pentru a corespunde
anumitor cerinţe sau pentru a fi întrebuinţat
în anumite împrejurări; care este potrivit
pentru ceva. 2. (Despre organisme) Care a
suferit un proces de adaptare (2). 3. (Despre
textele literare) Căruia i s-au adus
modificări în vederea reprezentării lui pe
scenă, a utilizării ca scenariu de film etc. V.
adapta.
AUTOADAPTA, autoadaptez, vb. I. Refl.
A se adapta fără ajutorul cuiva.- Auto- +
adapta.
NEADAPTARE, neadaptări, s.f. Neputinţă
de adaptare. - Ne- + adaptare.
NEADAPTAT, -Ă, neadaptaţi, -te, adj.
Care nu s-a adaptat; inadaptat. - Ne- +
adaptat.
READAPTA, readaptez, vb. I. Tranz. şi
refl. A (se) adapta din nou. - Re- + adapta.
READAPTARE, readaptări, s.f. Faptul de
a (se) readapta. V. readapta.
ADECVAT, -Ă, adecvaţi, -te, adj. Potrivit,
corespunzător, nimerit. ♦ (Fil.; despre idei,
cunoştinţe etc.) Care corespunde fidel obiectului.
[Var.: adecuat, -ă, adj.] Din fr. adéquat, lat.
adaequatus.
NEADECVÁT, -Ă, neadecvaţi, -te, adj.
Care nu corespunde, nu este potrivit;
nepotrivit, inadecvat. - Ne- + adecvat.
ADEMPŢIUNE s.f. (Rar) Luare în posesiune
sau acceptare a unui beneficiu. Din fr.
ademption, lat. ademptio.
6
ADERA, adér, vb. I. Intranz. (Cu determinări
introduse prin prep. "la") 1. A deveni adeptul
unui partid, al unei mişcări, al unei ideologii, al
unei acţiuni, cunoscându-i şi împărtăşindu-i
principiile. 2. A se ţine strâns lipit de ceva. 3.
(Despre state) A deveni parte la un tratat. Din fr.
adhérer, lat. adhaerere.
ADERENT, -Ă, aderenţi, -te, adj., s.m. şi f. 1.
Adj., s.m. şi f. (Persoană sau colectivitate) care
aderă la un partid, la o mişcare, la o asociaţie
etc. 2. Adj. Care se ţine strâns lipit de ceva,
ataşat de ceva. Din fr. adhérent, lat.
adhaerens, -ntis.
ADEZIUNE, adeziuni, s.f. 1. Aderare, ataşare
(la ceva), solidarizare conştientă (cu ceva). ◊
Expr. A-şi da adeziunea (la ceva) = a adera (1).
2. Fig. Atracţie între două suprafeţe aflate în
contact foarte strâns, datorită forţelor
intermoleculare, care acţionează la distanţe
relativ mici. Din fr. adhésion, lat. adhaesio, -
onis.
ADIACENT, -Ă, adiacenţi, -te, adj. 1. (În
sintagma) Unghiuri adiacente = unghiuri care au
acelaşi vârf, o latură comună şi se află de o parte
şi de alta a laturii comune. 2. Care se înrudeşte,
se învecinează. Din fr. adjacent, lat. adjacens,
-ntis.
ADIO interj. Rămas bun (pentru totdeauna),
rămâi cu bine. ◊ (Substantivat) Un trist adio. ◊
Expr. A-şi lua adio de la ceva = a socoti ceva ca
pierdut pentru totdeauna. ♦ (Ir.) S-a terminat
cu..., s-a sfârşit cu... Din it. addio, fr. adieu.
ADIŢIE s.f. 1. (Chim.) Adăugare. ◊ Reacţie de
adiţie = reacţie chimică prin care se introduc
atomi sau molecule într-o moleculă cu caracter
nesaturat. 2. (Fiziol.; în sintagma) Adiţie latentă
= apariţie a unei reacţii fiziologice într-un
organism în urma unor excitaţii succesive;
sumaţie. 3. (Mat.) Adunare. Din fr. addition,
lat. additio.
ADJECTIV, adjective, s.n. Parte de vorbire
flexibilă care arată o însuşire a unui obiect sau a
unei fiinţe şi determină numele acestora,
acordându-se cu ele în gen, număr şi caz. Din fr.
adjectif, lat. adjectivum.
ADJUDECAŢIE, adjudecaţii, s.f. Act prin care
se adjudecă un obiect, o antrepriză etc., la o
licitaţie publică. Din fr. adjudecation, lat.
adjudicatio.
ADJURAŢIE, adjuraţii, s.f. Formulă a
exorcismului care începe cu cuvintele "adjuro
te". ♦ Rugăminte insistentă, implorare. Din lat.
adjuratio, fr. adjuration.
ADMINISTRA, administrez, vb. I. Tranz. 1. A
conduce, a cârmui; a gospodări o întreprindere, o
instituţie etc. 2. A da unui bolnav un anumit
medicament. ♦ (Ir.) A trage o bătaie. 3. (Jur.: în
sintagma) A administra o probă = a folosi un
mijloc de probă într-un proces. Din fr.
administrer, lat. administrare.
ADMINISTRARE, administrări, s.f.
Acţiunea de a administra. V. administra.
 AUTOADMINISTRA ,autoadministrez, vb.
I. Refl. A se administra prin mijloace
proprii. - Auto - + administra.
AUTOADMINISTRARE s.f. Faptul de a
se autoadministra. V. autoadministra.
ADMINISTRATIV, -Ă, administrativi, -e, adj.
Care aparţine administraţiei, privitor la
administraţie. ♦ Care emană de la un organ de
administraţie. ◊ Pe cale administrativă = prin
organele administraţiei de stat. Din fr.
administratif, lat. administrativus.
ADMINISTRATOR, -OARE, administratori, -
oare, s.m. şi f. Persoană care administrează, care
conduce o administraţie sau un serviciu de
administraţie. ♦ Persoană care conduce un
serviciu în administraţia statului. Din fr.
administrateur, lat. administrator.
ADMINISTRAŢIE, administraţii, s.f. 1.
Totalitatea organelor administrative ale unui
stat; secţie a unei instituţii însărcinată cu
administrarea acelei instituţii. ◊ Administraţie de
stat = a) formă de activitate (executivă şi de
dispoziţie) a statului pentru realizarea funcţiilor
sale; b) totalitatea organelor de stat prin care se
desfăşoară această activitate. Consiliu de
administraţie = organ colegial însărcinat cu
administrarea unei întreprinderi sau a unei
instituţii. 2. Parte a armatei care se ocupă cu
organizarea, întreţinerea, completarea şi
mobilizarea forţelor armate, precum şi cu
probleme privitoare la ordinea interioară a
trupelor. ♦ Conducerea politică-administrativă a
unui stat, a unei regiuni etc. (ocupate), exercitată
de militarii o ocupanţi. Din (1) fr.
administration, lat. administratio, (2) rus.
administraţiia.
ADMIRA, admir, vb. I. Tranz. A privi ceva sau
pe cineva cu un sentiment de încântare, de stimă
etc. Din fr. admirer, lat. admirari.
ADMIRARE s.f. (Înv.) Admiraţie. V.
admira.
ADMIRABIL, -Ă, admirabili, -le, adj. Vrednic
de a fi admirat; minunat, încântător, excelent.
Din lat. admirabilis, fr. admirabile.
ADMIRATIV, -Ă, admirativi, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care exprimă, care arată admiraţie.
Din fr. admiratif, lat. admirativus.
ADMIRATOR, -OARE, admiratori, -oare,
s.m. şi f. Persoană care admiră pe cineva sau
ceva. Din fr. admirateur, lat. admirator.
ADMIRAŢIE, admiraţii, s.f. Sentiment de
încântare, de stimă, de apreciere etc. faţă de
cineva sau de ceva; admirare. Din fr.
admiration, lat. admiratio.
ADMISIUNE, admisiuni, s.f. 1. Intrare dirijată
a unui fluid într-o maşină care transformă o
formă de energie în altă formă de energie. 2.
Fază a ciclului de funcţionare a unor maşini,
efectuată în timpul intrării agentului motor în
maşină. [Var.: admisie s.f.] Din fr. admission,
lat. admissio, -onis.
ADMITE, admit, vb. III. Tranz. A primi ca bun,
a considera ca adevărat; a fi (provizoriu) de
7
acord cu ceva; a îngădui, a permite. ♦ A da curs
favorabil unei cereri. ♦ A primi pe un solicitator,
a accepta un candidat. Din fr. admettre, lat.
admittere.
ADMITERE, admiteri, s.f. Acţiunea de a
admite. ◊ Examen de admitere = examen
de acceptare a unui candidat într-o instituţie
de învăţământ. V. admite.
ADNAT, -Ă, adnaţi, -te, adj. (Bot.; despre unele
organe) Crescut pe ceva, care se adaugă. Din
lat. adnatus, fr. adné.
ADOLESCENT, -Ă, adolescenţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care este la vârsta adolescenţei. Din fr.
adolescent, lat. adolescens, -ntis.
ADOLESCENTIN, -Ă, adolescentini, -e,
adj. (Rar) De adolescent, specific
adolescentului. - Adolescent + suf. -in.
ADOLESCENŢĂ s.f. Perioadă a vieţii omului
cuprinsă între vârsta pubertăţii şi cea adultă, în
care are loc maturizarea treptată a funcţiunilor
fizice şi psihice ale organismului. Din fr.
adolescence, lat. adolescentia.
PREADOLESCENŢĂ s.f. Perioadă din
viaţa unui om situată între pubertate şi
adolescenţă. - Pre - + adolescenţă.
ADOPTA, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un
copil. 2. A-şi însuşi felul de a vedea sau de a se
comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă
etc. 3. A accepta ceva în urma unui vot. Din fr.
adopter, lat. adoptare.
ADOPTARE, adoptări, s.f. Acţiunea de a
adopta. ◊ Adoptarea legilor = votare a
proiectelor de legi de către organele
legislative. V. adopta.
ADOPTATOR, -OARE, adoptatori, -oare,
s.m. şi f. Persoană care adoptă un copil. -
Adopta + suf. -tor.
ADOPŢIE, adopţii, s.f. Faptul de a adopta (1);
înfiere. [Var.: adopţiune s.f.] Din fr. adoption,
lat. adoptio, -onis.
ADOPTIV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii)
Primit în familie cu drepturi şi obligaţii de copil
propriu; (despre părinţii) care au adoptat un
copil. Din fr. adoptif, lat. adoptivus.
ADORA, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai
înalt grad, fără limită, a avea un cult pentru
cineva sau ceva. 2. A slăvi (o divinitate); a
venera, a diviniza, a cinsti. Din fr. adorer, lat.
adorare.
ADORARE s.f. 1. Faptul de a adora;
adoraţie. 2. Slăvire (a unei divinităţi);
venerare, cinstire, divinizare. V.
adora.
ADORAT, -Ă, adoraţi, -te, adj. (Adesea
substantivat) Extrem de iubit. ♦ (Despre o
divinitate) Slăvit, cinstit, venerat. V. adora.
ADORABIL, -Ă, adorabili, -e, adj. Plin de
farmec; fermecător, încântător, minunat. Din fr.
adorable, lat. adorabilis.
ADORATOR, -OARE, adoratori, -oare, s.m. şi
f. Persoană care adoră pe cineva sau ceva. Din
fr. adorateur, lat. adorator.
ADORAŢIE s.f. Adorare. Din fr. adoration,
lat. adoratio.
ADUCTOR, aductori, adj.m. (În sintagma)
Muşchi aductor = muşchi2 care apropie un
membru de planul de simetrie al corpului sau
două organe unul de celălalt. Din fr. adducteur,
lat. adductor.
ADUCŢIE, aducţii, s.f. 1. Construcţie
hidrotehnică destinată transportării unui fluid de
la punctul de captare până la cel de folosire. 2.
Mişcare efectuată de un muşchi aductor. [Var.:
aducţiune s.f.] Din fr. adduction, lat.
adductio, -onis.
ADULA, -EZ tranz. (persoane) A lăuda în mod
exagerat (pentru a căpăta o favoare); a măguli; a
linguşi; a flata. Din fr. aduler, lat. adulari
ADULARE, adulări, s.f. Faptul de a adula;
linguşire, flatare (servilă), adulaţie. V.
adula.
ADULAŢIE, adulaţii, s.f. Adulare. Din fr.
adulation, lat. adulatio.
ADULATOR, -OARE, adulatori, -oare, adj.
s.m. şi f. (Persoană) care adulează; linguşitor.
Din fr. adulateur, lat. adulator.
ADULT, -Ă, adulţi, -te, adj., s.m. şi f.
(Organism) care şi-a terminat creşterea şi a ajuns
în stadiul de a se reproduce; (persoană) aflată în
perioada de la 17-18 ani până la 50 de ani. Din
fr. adulte, lat. adultus.
ADULTER, -Ă, adulteri, -e, adj., s.n. 1. Adj.
(Despre soţi) Care a încălcat fidelitatea
conjugală. 2. S.n. Infracţiune care constă în
încălcarea fidelităţii conjugale de către unul
dintre soţi. Din fr. adultère, lat. adulterum.
ADULTERARE, adulterări, s.f. (Livr.)
Falsificare, denaturare. - După fr. adultération,
engl. adulteration.
ADULTERIN, -Ă, adulterini, -e, adj. (Adesea
substantivat) Născut dintr-un adulter. Din fr.
adultérin, lat. adulterinus.
ADVENTIST, -Ă, adventişti, -ste, adj., s.m. şi f.
1. Adj. Care aparţine adventismului, privitor la
adventism. 2. S.m. şi f. Adept al adventismului.
Din engl. adventist, fr. adventiste.
ADVERB, adverbe, s.n. Parte de vorbire, în
general neflexibilă, care determină sensul unui
verb, al unui adjectiv sau al altui adverb, arătând
locul, timpul, modul, cauza sau scopul. Din fr.
adverbe, lat. adverbium.
ADVERBIAL, -Ă, adverbiali, -e, adj. (Despre
cuvinte sau construcţii gramaticale) Care are
valoare de adverb. Din fr. adverbial, lat.
adverbialis
ADVERS, -Ă, adverşi, -se, adj. Aşezat în faţă,
opus; fig. potrivnic, ostil, duşmănos. ◊ Parte
adversă = adversar într-un proces, într-o afacere
etc. Din fr. adverse, lat. adversus.
ADVERSAR, -Ă, adversari, -e, s.m. şi f.
Persoană care face concurenţă, care luptă
împotriva altuia sau împotriva unei concepţii, a
unei idei; rival, potrivnic. ♦ (Sport) Partener de
întrecere. Din fr. adversaire, lat. adversarius.
8
ADVERSATIV, -Ă, adversativi, -e, adj. Care
exprimă o opoziţie. ◊ Propoziţie adversativă =
propoziţia care exprimă o opoziţie faţă de
coordonata ei. Conjuncţie adversativă =
conjuncţie care introduce o propoziţie
adversativă. Din fr. adversatif, lat.
adversativus.
ADVERSITATE, adversităţi, s.f. Împrejurare
potrivnică, cu care cineva are de luptat;
dificultate. Din fr. adversité, lat. adversitas, -
atis.
AFABIL, -Ă, afabili, -e, adj. (Despre oameni şi
manifestările lor) Binevoitor, cordial. Din lat.
affabilis, fr. affable.
AFABILITATE s.f. Însuşirea de a fi afabil;
cordialitate. Din fr. affabilité, lat. affabilitas, -
atis.
AFABULAŢIE s.f. 1. Ansamblul întâmplărilor
care constituie intriga unei opere literare epice
sau dramatice; fabulaţie. 2. Morala unei fabule.
Din fr. affabulation, lat. affabulatio.
AFECTIV, -Ă, afectivi, -e, adj. Care aparţine
afectivităţii, privitor la sentimente; emotiv. ♦
Care denotă afecţiune; sentimental, sensibil. Din
fr. affectif, lat. affectivus.
AFECTUOS, -OASĂ, afectuoşi, -oase, adj.
Care manifestă simpatie, prietenie pentru cei din
jur; prietenos. ♦ Tandru, drăgăstos. Din fr.
affectueux, lat. affectuosus.
AFECŢIUNE, afecţiuni, s.f. 1. Simpatie,
prietenie, dragoste faţă de cineva. 2. Boală, stare
patologică a unui organ. Din fr. affection, lat.
afectio, -onis.
AFEREZĂ, afereze, s.f. Cădere a unui sunet sau
a unui grup de sunete de la începutul unui
cuvânt. Din fr. aphérèse, lat. aphaeresis.
AFET, afeturi, s.n. Suport pe care se fixează
ţeava unui tun. - După fr. affût, germ. Laffette.
AFINA, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de
impurităţi o masă metalică. 2. A subţia firele de
lână, de bumbac etc. Din fr. affiner, it.
affinare.
AFINITATE, afinităţi, s.f. 1. Potrivire între
oameni sau între manifestările lor, datorită unor
înclinaţii comune. 2. (Chim.) Proprietate a două
substanţe de a se combina. 3. Proprietate a unui
material textil de a se vopsi cu un anumit
colorant. 4. (Jur.) Legătură de rudenie creată prin
căsătorie între unul dintre soţi şi rudele celuilalt
soţ. Din fr. affinité, lat. affinitas, -atis.
AFIRMA, afirm, vb. I. 1. A susţine (cu tărie), a
declara (în mod ferm). 2. Refl. A se remarca, a
se manifesta în chip deosebit. Din fr. affirmer,
lat. affirmare.
AFIRMARE, afirmări, s.f. Acţiunea de a
(se) afirma şi rezultatul ei. V. afirma.
AUTOAFIRMA, autoafIrm, vb. I. Refl. A
se afirma prin sine însuşi. - Auto - + afirma.
AUTOAFIRMARE, autoafirmări, s.f.
Faptul de a se autoafirma. V. autoafirma.
AFIRMATIV, -Ă, afirmativi, -e, adj. (Despre
un enunţ) Care are un caracter de afirmare, un
sens pozitiv; (despre o judecată) care conţine o
afirmaţie. ◊ Expr. În caz afirmativ = dacă se va
întâmpla aşa; în cazul când întâmplările sunt
favorabile. Din fr. affirmatif, lat. affirmativus.
AFIRMAŢIE, afirmaţii, s.f. Declaraţie,
susţinere a unei păreri (exprimtă cu tărie). ♦ (La
pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. Din fr.
affirmation, lat. affirmatio.
AFLUENT, afluenţi, s.m. Nume dat unei ape
curgătoare secundare, considerată în raport cu
apa curgătoare mai mare în care se varsă. Din fr.
affluent, lat. affluens, -ntis.
AFLUENŢĂ s.f. Mulţime de oameni care se
îndreaptă spre acelaşi punct; aflux, îmbulzeală,
năvală. ♦ Cantitate mare, abundenţă, belşug de
produse. Din fr. affluence, lat. affluentia.
AFLUX, afluxuri, s.n. 1. Afluenţă. 2.
Îngrămădire a unui lichid (mai ales a sângelui)
într-un punct al corpului. Din fr. afflux, lat.
affluxus.
AFORISM, aforisme, s.n. Cugetare enunţată
într-o formă concisă, memorabilă; maximă,
sentinţă, adagiu. Din fr. aphorisme, lat.
aphorismus.
AFRICATĂ, africate, adj., s.f. (Consoană) cu
caracter complex, a cărei articulaţie începe cu o
ocluziune şi se termină printr-o constricţie;
semioclusivă. Din fr. [consonne] affriquée,
germ. Affrikate.
AFRIKAANS subst. Dialect al limbii olandeze
vorbit de urmaşii burilor în Republica Africa de
Sud. Din engl. Afrikaans, fr. afrikaans.
AFRO adj. invar., adv. (Cu părul capului) foarte
încreţit. Din fr. afro, engl. Afro.
AFTĂ, afte, s.f. Băşicuţă plină cu lichid
opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a
faringelui şi care, prin spargere, lasă în loc o
mică ulceraţie. Din fr. aphte, lat. aphtae.
AGAPĂ, agape, s.f. 1. Ospăţ cu caracter intim,
prietenesc; masă colegială. 2. Masă comună
frăţească la vechii creştini. Din fr., lat. agape.
AGAR subst. Substanţă gelatinoasă extrasă din
unele alge marine, care se întrebuinţează în
medicină, în bacteriologie, în industria
alimentară, textilă etc.; geloză. Din fr. agar-
agar, germ. Agar-Agar.
AGATÂRŞI s.m. pl. Populaţie scitică, amintită
de Herodot ca locuind în secolul al VI-lea î. Hr.
în regiunea cursului mijlociu al Mureşului. Din
lat. Agathyrsi, fr. Agathyrses.
AGENT, -Ă, agenţi, -te, s.m. şi f. 1. S.m. şi f.
Reprezentant (oficial) al unei instituţii, al unei
organizaţii, al unui stat etc., care îndeplineşte
anumite însărcinări. Agent diplomatic. Agent de
transmisiuni. Agent provocator. Agent secret. 2.
S.m. Factor activ, care provoacă diferite
fenomene fizice, chimice etc. Agenţi atmosferici.
◊ Agenţi geografici = factori fizici sau biologici
care, prin acţiunea lor, produc transformări
continue în învelişul geografic. Agent corosiv v.
corosiv. 3. S.m. (Biol; în sintagma) Agent
patogen = microorganism capabil să pătrundă şi
să se înmulţească într-un organism animal sau
vegetal, provocând manifestări patologice. 4.
9
S.m. (Lingv.; în sintagma) Nume de agent =
substantiv sau adjectiv care indică pe autorul
acţiunii unui verb. [Var.: (înv.) aghent s.m.] Din
fr. agent, lat. agens, -ntis, rus. aghent.
AGIL, -Ă, agili, -e, adj. Care se mişcă uşor şi
repede; suplu, vioi, sprinten. ♦ Îndemânatic,
dibaci. Din fr. agile, lat. agilis.
AGILITATE s.f. Uşurinţă în mişcări; supleţe,
sprinteneală, vioiciune. ♦ Îndemânare. Din fr.
agilité, lat. agilitas, -atis.
AGIO, agiuri, s.n. Diferenţă cu care preţul
(cursul) unui semn monetar sau al unei hârtii de
valoare depăşeşte valoarea nominală a acesteia.
♦ Supraprofit rezultat din speculaţii cu semne
monetare sau hârtii de valoare. Din it. aggio, fr.
agio.
AGITA, agit, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se)
mişca repede încoace şi încolo; a (se) clătina, a
(se) zgudui; a (se) frământa. ♦ Tranz. A
amesteca două sau mai multe substanţe prin
clătinarea lor (într-un vas). 2. Refl. (Fam.) A se
manifesta prin mişcări grăbite şi dezordonate,
sub impulsul unor enervări. 3. Tranz. şi refl. Fig.
A (se) frământa, a (se) zbuciuma. 4. Tranz. Fig.
A ridica masele (la revoltă), a aţâţa, a răzvrăti.
Din fr. agiter, lat. agitare.
AGITARE, agitări, s.f. Acţiunea de a (se)
agita. V. agita.
AGITAT, -Ă, agitaţi, -te, adj. (Despre
oameni şi animale) Care se mişcă încoace
şi încolo; care se agită. ♦ Fig. Tulburat,
neastâmpărat, neliniştit. ♦ Fig. (Despre un
interval de timp, o viaţă etc.) Bogat în
evenimente; frământat, tumultuos. V. agita.
AGITATOR, -OARE, agitatori, -oare, s.m. şi
f., s.n. I. S.m. şi f. Persoană care face agitaţie
(politică) în vederea unei acţiuni. ♦ Mijloc prin
care se realizează agitaţia (3). II. S.n. 1. (Chim.)
Dispozitiv sau aparat care serveşte la
amestecarea substanţelor solide sau fluide în
vederea omogenizării lor. 2. Organ de maşină
montat în rezervoarele maşinilor de stropit, de
prăfuit, de împrăştiat îngrăşăminte, de semănat
etc. Din fr. agitateur, (I) şi rus. aghitator.
AGITAŢIE, agitaţii, s.f. 1. Mişcare intensă
încoace şi încolo de oameni, de vehicule etc. 2.
Stare de nelinişte excesivă, de tulburare, de
tensiune nervoasă (manifestată prin mişcări
grăbite şi dezordonate). 3. (Şi în sintagma
agitaţie politică) Mijloc de înrâurire a conştiinţei
publice folosit de un partid în scopuri imediate,
prin mass-media, întruniri etc. [Var.: (înv)
agitaţiune s.f] Din fr. agitation, lat. agitatio, -
onis (3) rus. aghitaţiia.
AGLOMERA, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se
strânge la un loc în număr mare; a se îngrămădi,
a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni
suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substanţe)
A uni între ele granulele, firele sau fâşiile care
compun un material. 3. Tranz. A încărca pe
cineva cu prea multe treburi. Din fr.
agglomérer, lat. agglomerare.
 DEZAGLOMERA, dezaglomerez, vb. I.
Tranz. şi refl. (Despre un loc, un spaţiu) A
(se) elibera de (o parte din) mulţimea
înghesuită de oameni, de vehicule etc. - Dez-
+ aglomera.
DEZAGLOMERARE, dezaglomerări, s.f.
Acţiunea de a (se) dezaglomera. V.
dezaglomera.
AGLUTINA, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre
particulele unor materiale) A se lipi unele de
altele prin adeziune. ♦ (Despre bacterii, hematii
etc.) A se lipi şi a se precipita sub acţiunea unor
substanţe. ♦ (Despre elemente ale vorbirii) A se
lipi unul de altul formând un singur cuvânt. Din
fr. agglutiner, lat. agglutinans, -ntis.
AGLUTINANT, -Ă, aglutinanţi, -te, adj., subst.
I. Adj. Care uneşte, lipeşte, care aglomerează
prin alipire, care serveşte la aglutinare. ◊ Limbă
aglutinantă = limbă în care raporturile
gramaticale se exprimă prin alipirea unor afixe
la rădăcina cuvântului. II. 1. S.m. Anticorp în
organismul animal care are proprietatea de a
coagula bacteriile pătrunse în organism. 2. S.n.
Substanţă vâscoasă preparată din amidon,
dextrină, gumă şi albumină, care se adaugă în
pasta de imprimat pentru a păstra desenul pe
ţesătură. Din fr. agglutinant, lat. agglutinans, -
ntis.
AGLUTINARE, aglutinări, s.f. Acţiunea
de a se aglutina; alipire. V. aglutina.
AGLUTINAT, -Ă, aglutinaţi, -te, adj.
(Despre materiale) Ale cărui particule sunt
lipite unele de altele prin adeziune. V.
aglutina.
NEAGLUTINAT, -Ă, neaglutinaţi, -te, adj.
(Despre materiale) Ale cărui particule nu
sunt lipite unele de altele prin adeziune. -
Ne- + aglutinat.
AGNAT, -Ă, agnaţi, -te, s.m. şi f. (Jur.) Rudă în
linie paternă. Din fr. agnat, lat. agnatus.
AGNAŢIUNE s.f. Legătură de rudenie civilă în
raport cu înrudirea naturală. Din fr. agnation,
lat. agnatio, -onis.
AGONIE, agonii, s.f. Stare a organismului care
precede moartea. ◊ Loc. adj. În agonie = pe
moarte; muribund. ♦ Fig. Nelinişte puternică,
zbucium, zbatere. Din fr. agonie, lat. agonia.
AGONIZA, agonizez, vb. I. Intranz. A fi în
stare de agonie. Din fr. agoniser, lat. agonisari.
AGRAMATISM s.n. Necunoaştere a scrierii şi
a vorbirii corecte; lipsă totală de învăţătură; p.
ext. incultură, ignoranţă. Din germ.
Agrammatismus, fr. agrammatisme.
AGRAR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se referă la
proprietatea funciară şi la problemele legate de
această proprietate, care se sprijină în special pe
agricultură; agrarian, agricol. Ţară agrară. Din
fr. agraire, lat. agrarius.
AGRAVA, agravez, vb. I. Refl. şi tranz. A (se)
face mai grav, a (se) înrăutăţi. Din fr. aggraver,
lat. aggravare.
AGRAVANT, -Ă, agravanţi, -te, adj. Care
agravează, care înrăutăţeşte. ◊ Circumstanţe
10
agravante = împrejurări care contribuie la
mărirea vinii unui acuzat. Din fr.
aggravant, lat. aggravans, -ntis.
AGRAVARE, agravări, s.f. Faptul de a (se)
agrava; înrăutăţire. V. agrava.
REAGRAVA, pers. 3 reagravează, vb. I.
Refl. A se agrava din nou. - Re - + agrava.
REAGRAVARE, reagravări, s.f. Faptul
de a se reagrava. V. reagrava.
AGREGA, pers. 3 agrégă, vb. I. Refl. (Despre
elemente) A se uni (într-un tot); a se alipi. Din
fr. agréger, lat. aggregare.
AGREGARE, agregări, s.f. Faptul de a se
agrega; agregaţie. ◊ Stare de agregare (a
corpurilor) = fiecare dintre stările de
consistenţă şi rezistenţă diferite sub care se
pot prezenta substanţele. V. agrega.
AGREGAT, agregate, s.n. 1. Grup de maşini
care lucrează împreună pentru realizarea unei
anumite operaţii tehnice. 2. Material mineral sau
organic, alcătuit din granule, fibre sau fâşii, care
intră în compoziţia betoanelor, mortalelor sau a
altor materiale aglomerate cu un liant. ◊ Agregat
mineral = concreştere de minerale în diferite
formaţii naturale. Din rus. agregat, (2) fr.
agrégat.
AGREGAŢIE s.f. Agregare. Din fr.
agrégation, lat. aggregatio.
AGRESIUNE, agresiuni, s.f. Atac împotriva
unei persoane sau a unui stat. ♦ Agresiune
armată = atac înarmat săvârşit împotriva unui
stat, în scopul de a-i cotropi teritoriul, a-i
suprima independenţa şi a-i înrobi populaţia. Din
fr. agression, lat. aggressio, -onis.
NEAGRESIUNE, neagresiuni, s.f.
Principiu fundamental de drept internaţional
care condamnă folosirea agresiunii în
relaţiile interstatale. ◊ Pact de neagresiune =
pact prin care două sau mai multe state se
obligă să nu întreprindă nici o acţiune armată
între ele. - Ne- + agresiune (după fr. non-
agression).
AGRESOR, -OARE, agresori, -oare, s.m. şi f.,
adj. (Persoană fizică sau stat) care organizează
sau săvârşeşte o agresiune. Din fr. agresseur,
lat. aggressor.
AGREST, -Ă, agreşti, -ste, adj. (Rar)
Câmpenesc, rustic. ♦ Grosolan. Din lat.
agrestis, fr. agreste.
AGRICULTOR, -OARE, agricultori, -oare,
s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu agricultura.
Din fr. agriculteur, lat. agricultor.
AGRICULTURĂ, agriculturi, s.f. 1. Cultivare
a pământului. 2. Ramură a producţiei materiale
care are ca obiect cultura plantelor şi creşterea
animalelor în vederea obţinerii unor produse
alimentare şi a unor materii prime; totalitatea
lucrărilor şi a metodelor întrebuinţate în acest
scop. Din fr. agriculture, lat. agricultura.
AISBERG, aisberguri, s.n. Bloc (mare) de
gheaţă desprins din calotele glaciare polare, care
pluteşte pe oceane spre zona caldă, influenţând
clima regiunilor învecinate şi stingherind
navigaţia; gheţar plutitor. Din fr., engl. iceberg.
ALBANEZ, -Ă, albanezi, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia
de bază a Albaniei. 2. Adj. Care aparţine
Albaniei sau populaţiei ei, privitor la Albania
sau la populaţia ei; arvanit. ♦ (Substantivat, f.)
Limba albaneză. Din fr. albanais, it. albanese.
ALBIGENZI s.m. pl. Adepţi ai unei secte
rigoriste şi antiecleziastice, cu centrul în oraşul
Albi din sudul Franţei, reprimată sângeros de
papalitate (sec. XII şi începutul sec. XIII) Din
lat. [civitas] Albigensium, germ. Albigenser.
Cf. fr. a l b i g e o i s .
ALBUM, albume, s.n. 1. Caiet cu foile dintr-o
hârtie specială, în care se păstrează fotografii,
ilustrate, mărci poştale etc. ♦ Caiet în care se
scriu versuri, citate sau în care se schiţează
desene. 2. Colecţie de fotografii, de ilustraţii, de
schiţe etc., reunite, într-un volum, după o temă
unitară. Album de artă. [Pl. şi: albumuri] Din
fr., lat. album.
ALBUMEN s.n. Ţesut vegetal din seminţele
unor plante, în care se depozitează substanţele
nutritive de rezervă şi care serveşte embrionului
ca hrană în timpul germinaţiei. Din fr.
albumen, lat. albumen "albuş".
ALCAZAR, alcazare, s.n. Palat fortificat, foarte
ornamentat, de origine maură, construit în evul
mediu în principalele oraşe spaniole. Din fr., sp.
alcazar.
ALCHIMIE s.f. Chimia din evul mediu, în
cadrul căreia se continuă şi se amplifică
practicile meşteşugăreşti ale antichităţii de
obţinere a unor produse, ca sticlă, coloranţi,
metale etc., adesea cu presupuse puteri
miraculoase. Din fr. alchimie, lat. alchemia.
ALEATORIU, -IE, aleatorii, adj. (Jur.) Care
depinde de o împrejurare viitoare şi nesigură,
întâmplător. Venituri aleatorii. [Var.: aleator, -
oare adj.] Din fr. aléatoire, lat. aleatorius.
ALEGA, aleghez, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca
ceva în sprijinul unei idei sau ca justificare a
unei acţiuni. Din fr. alléguer, lat. allegare.
ALEGAŢIE, alegaţii, s.f. (Jur.) Faptul de a
alega2; invocare a unei teorii, a unei păreri în
sprijinul unei afirmaţii făcute sau pentru a
justifica ceva. [Var.: (Înv.) alegaţiune s.f.] Din
fr. allégation, lat. allegatio, -onis.
ALEGORIC, -Ă, alegorici, -ce, adj.
Caracteristic alegoriei, care reprezintă o
alegorie; exprimat în pilde. ◊ Car alegoric =
vehicul amenajat cu o platformă, pe care se
reprezintă o scenă simbolică şi cu care se
defilează în anumite zile de sărbătoare. Din fr.
allégorique, lat. allegoricus.
ALEGORIE, alegorii, s.f. 1. Procedeu artistic
constând în exprimarea unei idei abstracte prin
mijloace concrete. 2. Operă literară sau plastică
folosind această formă de expresie (fabulă,
parabolă etc.) Din fr. allégorie, lat. allegoria.
ALEMANI s.m. pl. Numele unor triburi
germanice care au trăit (prin secolele III-VI) în
11
regiunea Rinului. [Var.: alamani s.m. pl.] Din
germ. Alemanne, fr. Alamans.
ALEXANDRIN, -Ă, alexandrini, -e, adj. Care
ţine de civilizaţia elenistică din Alexandria; p.
ext. care ţine de epoca elenistică. ♦ Vers
alexandrin (şi substantivat, m.) = vers iambic de
12 silabe (cu cezura după silaba şasea). Poezie
alexandrină = poezie de tip rafinat, erudit,
adesea ezoteric, caracteristică epocii elenistice.
Din fr. alexandrin, lat. alexandrinus.
ALEXANDRIT, alexandrite, s.n. (Min.)
Crisoberil. Din germ. Aleksandrit, fr.
alexandrite.
ALFABET, alfabete, s.n. Totalitatea literelor,
aşezate într-o ordine convenţională,
reprezentând sunetele de bază ale unei limbi. ◊
Alfabet fonetic = alfabet care asociază fiecărei
litere un cuvânt de circulaţie a cărui iniţială o
constituie litera respectivă, în scopul evitării
erorilor la transmisiile telefonice şi
radiotelefonice. ◊ Alfabetul Morse = alfabet
folosit în telegrafie, în care literele sunt
reprezentate prin linii şi puncte. Din fr.
alphabet, lat. alphabetum.
ALFABETAR, alfabetare, s.n. Set de litere
şi silabe folosit ca material didactic pentru
formarea cuvintelor. - Alfabet + suf. -ar.
ALGĂ, alge, s.f. (La pl.) Plante inferioare
caracterizate prin prezenţa clorofilei şi
răspândite în ape dulci, sărate şi pe uscat; (şi la
sg.) plantă din acest grup. Din fr. algue, lat.
alga.
ALGEBRĂ s.f. 1. Teorie a operaţiilor privind
numerele reale (pozitive ori negative) sau
complexe şi rezolvarea ecuaţiilor prin
substituirea prin litere a valorilor numerice şi a
formulei generale de calcul numeric particular. ♦
Manual şcolar care se ocupă cu studierea acestor
operaţii. 2. (În sintagma) Algebra logicii = parte
a logicii matematice care cuprinde calculul
propoziţiilor, claselor şi relaţiilor. Din fr.
algèbre, lat. algebra.
ALGOL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit
în programarea automată orientat în probleme de
calcul ştiinţific. Din engl., fr. algol.
ALIDADĂ, alidade, s.f. Dispozitiv ataşat la
diferite aparate topografice, care serveşte la
măsurarea unghiurilor. Din fr. alidade, lat.
alidada.
ALIENA, alienez, vb. I. 1. Tranz. (Jur.) A
transmite cuiva un drept sau un lucru prin
vânzare, cesiune etc.; a înstrăina. 2. Refl. (Livr.)
A înnebuni. ♦ A deveni ostil societăţii, factorilor
de civilizaţie, a se simţi izolat în societatea
modernă. Din fr. aliéner, lat. alienare.
ALIENARE, alienări, s.f. 1. (Jur.) Acţiunea
de a aliena; înstrăinare a unui bun. 2. (Fil.)
Înstrăinare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare
mintală = nebunie. V. aliena.
ALIENAT, -Ă, alienaţi, -te, adj., s.m. şi f.
(Persoană) care suferă de o boală mintală;
nebun, dement. Din fr. aliéné, lat. alienatus.
ALIENAŢIE s.f. (Livr.) Termen generic pentru
orice boală mintală; nebunie, demenţă. Din fr.
aliénation, lat. alienatio [mentis].
ALIMENT, alimente, s.n. Produs în stare
naturală sau prelucrat care serveşte ca hrană. Din
fr. aliment, lat. alimentum.
ALIMENTAR, -Ă, alimentari, -e, adj. De
alimente, privitor la alimente. ◊ Industrie
alimentară = industrie care transformă materiile
prime de origine animală şi vegetală în produse
necesare hranei. ◊ Pensie alimentară = sumă de
bani necesară întreţinerii unei persoane pe care
cineva o plăteşte, lunar, în temeiul unei obligaţii
stabilite prin lege sau prin hotărâre
judecătorească; pensie de întreţinere. ♦
(Substantivat, f.) Băcănie. Din fr. alimentaire,
lat. alimentarius.
AGROALIMENTAR, -Ă, agroalimentari,
-e, adj. Referitor la produse alimentare
provenite din agricultură. - Agro- +
alimentar.
ALMANAH, almanahuri, s.n. 1. Calendar care
cuprinde date de popularizare din diferite
domenii. ♦ Publicaţie anuală, în formă de volum,
care cuprinde un calendar şi un bogat material
beletristic sau de altă natură, precum şi diverse
note informative cu caracter enciclopedic. 2.
Publicaţie periodică de literatură, pentru un
anumit domeniu de activitate. Din fr.
almanach, lat. almanachus.
ALOE s.f. Nume dat mai multor specii de plante
exotice decorative, din familia liliaceelor, cu
flori mari, galbene sau roşii, dispuse în spice, şi
cu frunze cărnoase care conţin un suc folosit în
farmacie (Aloe). ♦ Substanţă solidă cu miros
plăcut şi cu gust amar, extrasă din frunzele unor
specii de aloe şi întrebuinţată în farmacie; sabur.
Din fr. aloès, lat. aloe.
ALPACA s.f. Animal rumegător cu lână fină,
lungă şi subţire, care trăieşte în America de Sud
(Lama pacos). ♦ Stofă fină fabric ată din lâna
acestui animal. Din fr. alpaga, alpaca.
ALPENŞTOC, alpenştocuri, s.n. Baston lung,
cu vârf metalic ascuţit, folosit în alpinism;
baston de munte, piolet. Din germ. Alpenstock,
fr. alpenstock.
ALTERA, alterez, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A
suferi sau a face să sufere transformări sub
acţiunea mediului extern; a (se) descompune, a
(se) strica. ◊ Tranz. Căldura alterează
alimentele. 2. Tranz. A denatura, a falsifica, a
transforma. 3. Refl. (Fon.; despre sunete) A se
schimba, a se transforma. 4. Tranz. (Muz.) A
ridica sau a coborî un sunet, un acord etc. cu un
semiton sau două (cu ajutorul diezilor, bemolilor
etc.) Din fr. altérer, lat. alterare.
ALTERARE, alterări, s.f. Acţiunea de a
(se) altera şi rezultatul ei. V. altera.
NEALTERARE, nealterări, s.f. Acţiunea
de a nu (se) altera. - Ne + alterare.
ALTERAT, -Ă, alteraţi, -te, adj. 1. (Despre
materii organice) Descompus, stricat. 2.
Denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre sunete)
12
Schimbat, modificat. 4. (Muz.; despre sunete
sau acorduri) Ridicat sau coborât cu un
semiton sau două. V. altera.
NEALTERAT, -Ă, nealteraţi, -te, adj. 1.
(Despre materii organice) Care nu este
stricat, descompus. 2. (Despre produse
alimentare, chimice etc.) Care nu este
denaturat, falsificat. 3. (Fon.; despre
sunete) Care nu s-a modificat; neschimbat. -
Ne- + alterat.
ALTERCAŢIE, altercaţii, s.f. (Livr.) Schimb
violent de cuvinte între două sau mai multe
persoane. Din fr. altercation, lat. altercatio, -
onis.
ALTERN, -Ă, alterne, adj. (În sintagmele)
Unghiuri alterne (interne sau externe) = fiecare
dintre cele două perechi de unghiuri formate de
o parte şi de alta a două drepte tăiate de o
secantă. Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau
flori) aşezate de o parte şi de alta a tulpinii sau a
ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern =
sistem de agricultură bazat pe alternarea
culturilor. Din fr. alterne, lat. alternus.
ALTERNA, alternez, vb. I. Intranz. şi tranz. 1.
A reveni sau a face să revină succesiv, a lua pe
rând unul locul altuia, a se succeda sau a face să
se succeadă la intervale aproximativ egale. 2.
Intranz. (Despre sunete) A se schimba prin
alternanţe. Din fr. alterner, lat. alternare.
ALTERNARE, alternări, s.f. Acţiunea de a
alterna şi rezultatul ei. V. alterna.
ALTERNANT, -Ă, alternanţi, -te, adj. Care
alternează. Din fr. alternant, lat. alternare.
ALTEŢĂ, alteţe, s.f. (Adesea folosit ca formulă
de adresare) Titlu dat principilor şi principeselor
dintr-o casă domnitoare; persoană care poartă
acest titlu. Din it. altezza, fr. altesse.
ALTIST, -Ă, altişti, -ste, s.m. şi f. Persoană care
are voce de alto. ♦ Instrumentist care cântă la
violă. Din germ. Altist, fr. altiste.
ALTITUDINE, altitudini, s.f. Înălţime a unui
punct de pe suprafaţa pământului, considerată în
raport cu nivelul mării sau faţă de alt punct de pe
suprafaţa terestră. Din lat. altitudo, -inis, fr.
altitude.
ALTO s.m. 1. Voce (de femeie sau de copil) cu
timbru grav, situată ca registru între sopran şi
tenor. 2. Instrument de suflat a cărui scară
corespunde vocii de mai sus. 3. Violă1. Din it.,
fr. alto.
ALUMNAT, alumnate, s.n. Denumire dată în
Germania şi în Statele Unite ale Americii
internatului şcolar. Din germ. Alumnat, fr.
alumnat.
ALUVIUNE, aluviuni, s.f. Material format din
bolovani, mâl, nisip şi pietriş, adus de apele
curgătoare şi depus pe fundul albiei, pe luncă
sau la vărsare. Din fr. alluvion, lat. alluvio, -
onis.
ALUZIE, aluzii, s.f. Cuvânt, expresie, frază prin
care se face o referire la o persoană, la o situaţie,
la o idee, fără a o exprima direct. ◊ Expr. A face
aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe
departe despre cineva (sau ceva); a viza. [Var.:
(înv.) aluziune s.f.] Din fr. allusion, lat. allusio,
-onis.
AMABIL, amabilă, amabili, amabile. Care
manifestă bunăvoinţă şi serviabilitate; politicos.
Din lat. amabilis, fr. aimable
NEAMABIL, -Ă, neamabili, -e, adj. Care
nu este amabil, lipsit de bunăvoinţă;
nepoliticos. - Ne- + amabil.
AMABILITATE, (2) amabilităţi, s.f. 1.
Însuşirea de a fi amabil, atitudine amabilă;
politeţe, gentileţe. 2. Faptă, vorbă amabilă;
compliment. Din fr. amabilité, lat. amabilitas,
-atis.
AMALGAM, amalgame, s.n. 1. Aliaj de mercur
cu alt metal. 2. Fig. Amestec de elemente
disparate; talmeş-balmeş. Din fr. amalgame,
lat. amalgama.
AMANT, -Ă, amanţi, -te, s.m. şi f. Persoană
care întreţine relaţii de dragoste cu o persoană de
alt sex fără a fi căsătorit cu aceasta; (pop.) iubit,
ibovnic. Din fr. amant, lat. amans, -ntis.
AMATOR, -OARE, amatori, -oare, s.m. şi f.,
adj. 1. (Persoană) căreia îi place ceva, care are
predilecţie sau pasiune pentru ceva; (persoană)
care este dispusă să cumpere ceva. 2. (Persoană)
care se ocupă cu o meserie, cu o artă, cu o
disciplină, fără a o exercita ca profesionist;
diletant. Din fr. amateur, lat. amator.
AMATORISM s.n. Practicare, ca amator,
a unui sport, a unei arte etc. - Amator + suf.
-ism. Cf. fr. a m a t e u r i s m e .
FOTOAMATOR, fotoamatori, s.m.
Fotograf amator. - Foto + amator.
AMBIGUITATE, (2) ambiguităţi, s.f. (Livr.) 1.
Lipsă de precizie, de claritate. 2. (Concr.)
Expresie, afirmaţie lipsită de precizie, echivocă;
amfibolie. Din fr. ambiguïté, lat. ambiguitas, -
atis.
AMBIGUU, -UĂ adj. Cu mai multe înţelesuri;
echivoc. [pl. -ui, -ue.] Din lat. ambiguus, fr.
ambigu.
AMBIGUIZA, ambiguizez, vb. I. Tranz.
(Livr.) A face să devină ambiguu.-
Ambiguu + suf. -iza.
AMBIGUIZARE, ambiguizări, s.f. (Livr.)
Faptul de a ambiguiza. V. ambiguiza.
AMBIGUIZAT, -Ă, ambiguizaţi, -te, adj.
Care a devenit ambiguu. V. ambiguiza.
AMBIŢIE, ambiţii, s.f. Dorinţă arzătoare de a
realiza ceva; dorinţă de glorie, de onoruri, de
parvenire. ◊ Expr. A pune pe cineva (sau a se
pune) la ambiţie = a (se) ambiţiona. [Var.: (înv.)
ambiţiune s.f.] Din fr. ambition, lat. ambitio, -
onis.
AMBIŢIONA, ambiţionez, vb. I. Refl. A avea
ambiţie. ♦ Tranz. A stimula ambiţia cuiva. ♦
Refl. A se încăpăţâna. ♦ (Înv.) A râvni. Din fr.
ambitionner.
AMBIŢIOS, -OASĂ, ambiţioşi, -oase, adj.,
s.m. şi f. (Om) plin de ambiţie; pornit din
ambiţie. Din fr. ambitieux, lat. ambitiosus.
13
AMBROZIE s.f. (În mitologia greacă) Hrană
aromată a zeilor, despre care se credea că dă
nemurire şi tinereţe veşnică; p. ext. băutură
minunată. Din fr. ambroisie, lat. ambrosia.
AMBULANT, -Ă, ambulanţi, -te, adj. Care se
deplasează dintr-un loc în altul, care nu are un
loc fix. Din fr. ambulant, lat. ambulans, -ntis.
AMBULATORIU, -IE, ambulatorii, adj., s.n.
1. Adj. (Despre tratamente medicale) Care nu
necesită spitalizare. 2. S.n. Instituţie medico-
sanitară în care se acordă bolnavilor asistenţă
medicală, fără ca aceştia să fie internaţi în spital.
Din fr. ambulatoire, lat. ambulatorius.
AMENITATE s.f. (Franţuzism) Atitudine
binevoitoare, amabilitate, politeţe. - După fr.
aménité, lat. amoenitas, -atis.
AMERICAN, -Ă, americani, -e, s.m. şi f., adj.
1. S.m. şi f. Persoană care face parte din
populaţia de bază a Statelor Unite ale Americii
sau (mai rar) din populaţia de bază a unui alt stat
al Americii. 2. Adj. Care aparţine (populaţiei)
Statelor Unite ale Americii sau (mai rar) altui
stat al Americii, privitor la (populaţia din)
Statele Unite ale Americii sau (mai rar) la alt stat
din America. - America (n. pr.) + suf. -an. Cf. it.
a m e r i c a n o , fr. a m é r i c a i n .
AMERICĂNESC, -EASCĂ, americăneşti,
adj. (Fam.) Ca în America, din America. -
American + suf. -esc.
AMERICĂNEŞTE adv. (Fam.) În felul
americanilor. - American + suf. -eşte.
PROAMERICAN, -Ă, proamericani, -e,
adj. Care este de partea americanilor,
favorabil americanilor. - Pro- +
american.
AMETIST, ametiste, s.n. Varietate violetă de
cuarţ, folosită ca piatră semipreţioasă. Din fr.
améthyste, lat. amethystus.
AMFIBOLOGIE, amfibologii, s.f. Construcţie
defectuoasă de stil, de limbă etc. care poate da
naştere la echivoc; ambiguitate, amfibolie. Din
fr. amphibologie, lat. amphibologia.
AMFIBRAH, amfibrahi, s.m. Unitate ritmică
formată, în metrică antică, dintr-o silabă lungă
precedată şi urmată de două silabe scurte. ♦
Unitate ritmică alcătuită, în metrică modernă,
dintr-o silabă accentuată precedată şi urmată de
două silabe neaccentuate. Din fr. amphibraque,
lat. amphibrachus.
AMFITEATRU, amfiteatre, s.n. 1. (În
arhitectura greco-romană) Edificiu destinat
jocurilor publice, de formă circulară sau ovală,
de obicei neacoperit, având la mijloc o arenă
înconjurată de trepte (gradene) şi tribune pentru
public. ◊ Loc. adj. şi adv. În amfiteatru = (în
plan) înclinat, în trepte. 2. Sală de cursuri, de
spectacole etc. cu locurile aşezate în trepte sau
pe un plan înclinat. 3. Configuraţie a unor
terenuri muntoase sau deluroase în etaje
circulare. Din fr. amphithéâtre, lat.
amphitheatrum.
AMFORĂ, amfore, s.f. Vas mare de formă
ovoidală sau sferică, cu două toarte, în care, în
antichitate, se păstra şi se transporta vinul,
untdelemnul, grânele etc. Din fr. amphore, lat.
amphora.
AMICAL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos;
prietenesc. ♦ (Adverbial) Prieteneşte. Din fr.
amical, lat. amicalis.
AMORTIZA, amortizez, vb. I. Tranz. 1. A
împiedica propagarea unui zgomot, a unui şoc. ♦
A scădea progresiv, în timp, amplitudinea unei
mărimi caracteristice pentru un fenomen de
ondulaţie. 2. A stinge treptat creditele pe termen
lung prin plăţi succesive sau prin răscumpărarea
creanţelor. ♦ A recupera o investiţie. - Cf. fr.
amortir
AMORTIZARE, amortizări, s.f. Acţiunea
de a amortiza şi rezultatul ei. V. amortiza.
AMPLIFICA, amplific, vb. I. Tranz. şi refl. A
da sau a căpăta amploare, a (se) mări, a (se)
lărgi, a (se) dezvolta (din punct de vedere
cantitativ, intensiv etc.) Din lat. amplificare, fr.
amplifier.
AMPLIFICARE, amplificări, s.f. Acţiunea
de a (se) amplifica; mărire, dezvoltare. V.
amplifica.
RADIOAMPLIFICARE, radioamplificări,
s.f. Recepţia, amplificarea şi distribuirea
prin fire a programelor de radiodifuziune
sonoră cu ajutorul unei instalaţii de
amplificare. - Radio + amplificare. Cf. fr.
radioamplification.
AMPLITUDINE, amplitudini, s.f. Lungimea
drumului între poziţiile extreme ale unui corp
care oscilează. ♦ (Mat.) Mărimea unui arc. ♦ Fig.
Întindere, amploare. Din lat. amplitudo, -inis,
fr. amplitude.
AMPLU, -Ă, ampli, -e, adj. Mare, larg,
dezvoltat (din punct de vedere cantitativ,
intensiv etc.) Din fr. ample, lat. amplus.
AMPUTA, amputez, vb. I. Tranz. A tăia pe cale
chirurgicală (sau a pierde accidental) un membru
al corpului sau un segment de membru. ♦ Fig. A
elimina o parte dintr-o operă, dintr-un discurs
etc. Din fr. amputer, lat. amputare.
AMPUTARE, amputări, s.f. Acţiunea de a
amputa; amputaţie. V. amputa.
REAMPUTA, reamputez, vb. I. Tranz. A
amputa din nou un segment al aceluiaşi
organ. - Re- + amputa.
REAMPUTARE, reamputări, s.f. Acţiunea
de a reamputa şi rezultatul ei. V.
reamputa.
REAMPUTAT, -Ă, reamputaţi, -te, adj.
Care a fost amputat din nou. V. reamputa.
AMPUTAŢIE, amputaţii, s.f. Amputare. Din
fr. amputation, lat. amputatio, -onis.
ANACIDITATE s.f. (Fiziol.) Lipsă a acidităţii
gastrice. Din fr. anacidité, engl. anacidity.
ANACOLUT, anacolute, s.n. Discontinuitate
sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei
propoziţii sau al unei fraze. [Pl. şi: anacoluturi].
Din fr. anacoluthe, lat. anacoluthon.
14
ANAFORĂ, anafore, s.f. Procedeu stilistic care
constă în repetarea aceluiaşi cuvânt la începutul
mai multor fraze sau părţi de frază pentru
accentuarea unei idei sau pentru obţinerea unor
simetrii. Din fr. anaphore, lat. anaphora.
ANAHORET, -Ă, anahoreţi, -te, s.m. şi f. (Rar)
Pustnic. Din fr. anachorète, lat. anachoreta.
ANALE s.f. pl. 1. Scriere istorică în care sunt
înregistrate an cu an întâmplările importante din
viaţa unui popor. 2. Publicaţie ştiinţifică anuală.
Din fr., lat. annales.
ANALECTE s.f. pl. Fragmente alese şi reunite
din operele unuia sau mai multor scriitori;
crestomaţie. ♦ Titlul unor antologii savante. Din
fr. analectes, lat. analecta.
ANALITIC, -Ă, analitici, -ce, adj. Care se
bazează pe analiză, care procedează prin analiză.
◊ Chimie analitică = ramură a chimiei care se
ocupă cu cercetarea elementelor şi a
combinaţiilor lor. Spirit analitic = capacitate
mintală de a disocia părţile componente ale unui
întreg; persoană care are această capacitate.
Limbă analitică = limbă care exprimă raporturile
gramaticale prin cuvinte izolate. ♦ (Mat., Fiz.)
Care foloseşte calculul algebric şi infinitezimal.
Geometrie analitică. Din fr. analytique, lat.
analyticus.
ANALITISM, s.n. Faptul, însuşirea de a fi
analitic. - Analitic + suf. -ism.
ANALOG, -OAGĂ, analogi, -oage, adj.
Asemănător; corespondent. Din fr. analogue,
lat. analogus.
ANALOGIC, -Ă, analogici, -ce, adj. Întemeiat
pe analogie, produs prin analogie. ◊ Modificare
analogică = schimbare a unui element din limbă
sub influenţa unui alt element asemănător. 2.
(Electron.; despre semnale) A cărui valoare
poate fi reprezentată printr-o funcţie continuă în
timp, putând lua o infinitate de valori cuprinse în
domeniul său de variaţie. 3. (Electron.; despre
aparate, dispozitive, instrumente şi sisteme) Care
generează, măsoară, prelucrează şi stochează
semnale analogice (1). Din fr. analogique, lat.
analogicus.
ANALOGIE, analogii, s.f. Asemănare (parţială)
între două sau mai multe noţiuni, situaţii,
fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care constă în
modificarea formei sau uneori a sensului unui
cuvânt sub influenţa alteia dintre formele sale
sau sub influenţa altui cuvânt. Din fr. analogie,
lat. analogia.
ANAPEST, anapeşti, s.m. (În versificaţia greco-
latină) Unitate metrică formată din două silabe
scurte urmate de una lungă; (în metrica
modernă) unitate metrică alcătuită din două
silabe neaccentuate urmate de una accentuată.
Din fr. anapeste, lat. anapaestus.
ANAPESTIC, -Ă, anapestici, -ce, adj. Care
foloseşte anapestul. Din anapestique, lat.
anapaesticus.
ANARHISM s.n. 1. Stare de anarhie. 2. Curent
politic şi social care neagă în genere orice putere
de stat. ♦ Atitudine a anarhistului. Din fr.
anarchisme, rus. anarhizm, germ.
Anarchismus.
ANARHIST, -Ă, anarhişti, -ste, s.m. şi f.
Partizan al anarhismului (1). ♦ (Adjectival)
Caracteristic anarhismului. Din fr. anarchiste,
rus. anarhist, germ. Anarchist.
SEMIANARHIST, -Ă, semianarhişti, -ste,
adj. Care are, în parte, caracteristicile
anarhismului. - Semi- + anarhist.
ANARHOSINDICALISM s.n. Curent din
mişcarea sindicală internaţională influenţat de
ideile anarhismului. Din fr. anarcho-
syndicalisme, rus. anarhosindikalizm.
ANASARCĂ s.f. Inflamaţie generalizată de
lichid seros în ţesutul conjunctiv subcutanat,
care apare în unele boli de inimă, de rinichi, de
ficat etc.; anasarhie. Din fr. anasarque, germ.
Anasarka.
ANASTROFĂ, anastrofe, s.f. Schimbare a
ordinii obişnuite a cuvintelor într-o propoziţie,
cu scopul de a atrage atenţia asupra unui
amănunt. Din fr. anastrophe, germ.
Anastrophe.
ANATOMIC, -Ă, anatomici, -ce, adj. De
anatomie, privitor la anatomie. Din fr.
anatomique, lat. anatomicus.
ANATOMIE s.f. Ştiinţă care studiază structura
fiinţelor (animale sau vegetale) şi a raporturilor
dintre diferite organe constitutive. ♦ Structură a
unui organ sau a unei fiinţe. ♦ Conformaţie a
unui corp. Din fr. anatomie, lat. anatomia.
ANDABAT, andabaţi, s.m. Gladiator a cărui
cască nu avea deschizături pentru ochi, fiind
astfel obligat să lupte orbeşte, spre hazul
spectatorilor. Din fr. andabate, lat. andabata.
ANEMONĂ, anemone, s.f. 1. (La pl.) Gen de
plante erbacee cu flori mari de diferite culori,
care înfloresc de obicei primăvara (Anemone);
(şi la sg.) plantă care aparţine acestui gen. 2.
(Zool.; în sintagma) Anemonă-de-mare = actinie.
Din fr. anémone, lat. anemona.
ANEUPLOID, -Ă, aneuploizi, -de, adj. (Biol.;
despre organisme) Care are un număr de
cromozomi diferit faţă de cel normal. Din fr.
aneuploïde, engl. aneuploid.
ANEXIUNE, anexiuni, s.f. Încorporare prin
violenţă de către un stat a unui teritoriu
aparţinând altui stat. Din fr. annexion, lat.
annexio, -onis.
ANGELIC, -Ă, angelici, -ce, adj. (Ca) de înger;
îngeresc. Din fr. angélique, lat. angelicus.
ANGHINĂ, anghine, s.f. 1. Inflamaţie a
faringelui şi a amigdalelor care împiedică
înghiţirea şi respiraţia. 2. (În sintagma) Anghină
pectorală = boală care se caracterizează prin
dureri în regiunea inimii şi prin accese de asfixie
şi care se datorează unor alterări funcţionale sau
anatomice ale arterelor coronare. [Var.: angină
s.f.] Din fr. angine, lat. angina.
ANGULAR, -Ă, angulari, -e, adj. (Livr.)
Unghiular. Din fr. angulaire, lat. angularis.
15
ANIHILA, anihilez, vb. I. Tranz. A înlătura
efectul unui lucru, acţiunea cuiva sau a ceva. Din
fr. annihiler, lat. annihilare.
ANIHILARE, anihilări, s.f. Acţiunea de a
anihila. V. anihila.
ANIHILATOR, -OARĂ, anihilatori, -oare,
adj. (Rar) Care anihilează. - Anihila + suf. -
tor.
ANILINĂ s.f. Substanţă chimică ce se prezintă
ca un lichid uleios, obţinută prin distilarea
indigoului sau, industrial, prin reducerea
nitrobenzenului, şi care este utilizată în industria
coloranţilor, medicamentelor etc.; aminobenzen,
fenilamină. Din fr. aniline, germ. Anilin.
ANIMA, anim, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) face
mai activ sau mai expresiv, a da sau a căpăta
(mai multă viaţă; a (se) însufleţi. [Prez. ind. şi:
animez] Din fr. animer, lat. animare.
ANIMARE s.f. Acţiunea de a (se) anima şi
rezultatul ei. V. anima.
ANIMAT, -Ă, animaţi, -te, adj. Însufleţit,
plin de animaţie; viu. ◊ Desen animat = film
constituit dintr-o suită de desene, a căror
proiecţie succesivă dă impresia mişcării. V.
anima.
NEANIMAT, -Ă, neanimaţi, -te, adj. Care
este fără viaţă prin structura sau esenţa
lui; neînsufleţit, inanimat. - Ne- + animat.
REANIMA, reaním, vb. I. Tranz. (Adesea
fig.) A readuce la viaţă, a restabili (prin
diverse mijloace terapeutice) funcţiile vitale
ale organismului; a reînsufleţi, a da
vigoare. - Re- + anima (după fr. réanimer).
REANIMARE, reanimări, s.f. Acţiunea
de a reanima şi rezultatul ei. ♦ Procedeu
terapeutic folosit în vederea restabilirii
funcţiunilor vitale ale organismului
(circulaţia, respiraţia etc.) V. reanima.
ANIMAL, -Ă, animali, -e, s.n., adj. 1. S.n.
Fiinţă organizată, uni- sau pluricelulară,
înzestrată cu facultatea de a simţi şi de a se
mişca; p. restr. vietate, jivină, dobitoc. 2. S.n.
Om brutal, grosolan, josnic, care se poartă ca un
animal. 3. Adj. De animal, propriu animalelor.
Căldură animală. ♦ De natură organică.
Cărbune animal. Din fr. animal, lat. animalis.
ANIMALIZARE s.f. Tratament aplicat
fibrelor textile celulozice pentru a le conferi
afinitate faţă de coloranţii specifici fibrelor
animale cu care se amestecă. Din animal.
ANIMAŢIE s.f. Mişcare continuă şi
zgomotoasă (de fiinţe, vehicule etc.); însufleţire.
Din fr. animation, lat. animatio, -onis.
ANIMOZITATE, animozităţi, s.f. Atitudine
ostilă faţă de cineva; neînţelegere între două
persoane. Din fr. animosité, lat. animositas, -
atis.
ANIVERSAR, -Ă, aniversari, -e, adj. Care
aminteşte de un eveniment petrecut la aceeaşi
dată cu unul sau mai mulţi ani în urmă. Din fr.
anniversaire, lat. anniversarius.
ANIVERSA, aniversez, vb. I. Tranz. A
sărbători împlinirea unui număr de ani de la
 data la care s-a petrecut un eveniment. Din
aniversar (derivat regresiv).
ANIVERSARE, aniversări, s.f. Faptul de a
aniversa; zi în care se aniversează un
eveniment. [Var.: aniversară s.f.] -Din [zi]
aniversară (prin confuzie cu infinitivele
lungi în -are).
ANONIM, -Ă, anonimi, -e, adj., subst. 1. Adj.,
s.m. şi f. (Persoană) cu nume necunoscut,
(persoană) care-şi tăinuieşte numele. 2. Adj.
(despre un text, o operă) Al cărui autor nu este
cunoscut. 3. S.f. Scrisoare nesemnată. 4. Adj.
Fig. Care rămâne neştiut, necunoscut; fără
personalitate. ♦ Societate (anonimă) pe acţiuni =
întreprindere industrială, comercială sau
financiară capitalistă, formată prin asocierea
capitalului mai multor acţionari. Din fr.
anonyme, lat. anonymus.
ANORMAL, -Ă, anormali, -e, adj. Care se
abate de la normal; contrar regulilor, normelor
obişnuite. ♦ (Despre fiinţe) Cu infirmităţi fizice
sau psihice. Din fr. anormal, lat. anormalis.
ANORMALITATE s.f. (Rar) Faptul sau
însuşirea de a fi anormal; situaţie anormală. -
Anormal + suf. -itate.
ANTAGONISM, antagonisme, s.n. Formă a
contradicţiei dintre grupuri şi clase cu interese
fundamentale opuse; p. gener. contradicţie de
neîmpăcat. Din fr. antagonisme, rus.
antagonizm.
ANTAGONIST, -Ă I. adj. antagonic. II. adj., s.
n. (substanţă, agent, muşchi) care împiedică
efectele agonistului2 (II). Din fr. antagoniste,
lat. antagonista, gr. antagonistes
NEANTAGONIST, -Ă, neantagonişti, -ste,
adj. Care nu se află în antagonism, lipsit de
caracter antagonist; neantagonic. - Ne- +
antagonist.
ANTARCTIC, -Ă, antarctici, -ce, adj. Situat la
Polul Sud sau în regiunea Polului Sud; care are
caractere proprii acestei regiuni. Din fr.
antarctique, lat. antarcticus.
ANTECEDENT, antecedente, s.n., adj. 1. S.n.
Fapt, întâmplare anterioară unei anumite date
sau stări. ◊ Antecedent penal = fapt penal
existent în trecutul inculpatului şi de care
instanţa judecătorească ţine seama la stabilirea
pedepsei. ♦ (La pl.) Simptome (personale sau
ereditare) care preced o boală şi care trebuie să
fie cunoscute de medic în vederea stabilirii
diagnosticului şi a tratamentului. 2. Adj. Care se
află înainte, care s-a întâmplat înainte. 3. (Log.)
Primul termen al unei judecăţi ipotetice, introdus
prin conjuncţia "dacă"; p. gener. tot ceea ce
poate constitui punctul de plecare al unui
demonstraţii. Din fr. antécédent, lat.
antecedens, -ntis.
ANTENĂ, antene, s.f. 1. (Adesea fig.) Fiecare
dintre cele două firişoare mobile care se află la
capul unor insecte, al crustaceelor şi al
miriapodelor şi care serveşte ca organ de simţ. 2.
Conductă sau ansamblu de conducte electrice
aeriene care formează un circuit electric (folosit
16
în radiocomunicaţii). ◊ Antenă colectivă sau de
bloc = antenă (combinată) cu echipament
electronic adecvat pentru asigurarea recepţiei
radio sau de televiziune la mai mulţi abonaţi
asociaţi. Antenă de cameră = antenă de recepţie
situată în interiorul încăperii în care se află
radioul sau televizorul. Antenă încorporată =
antenă inclusă în caseta radioului. 3. Bară lungă
şi mobilă prinsă transversal de catarg, spre a ţine
o parte din pânzele unei corăbii. 4. (Fam.; adesea
la pl.) Sursă de informaţii. Din fr. antenne, lat.
antenna.
ANTEPENULTIM, -Ă, antepenultimi, -e, adj.
Care ocupă locul al treilea, socotind de la
ultimul; înainte de penultimul. Din fr.
antépénultième, lat. antepaenultimus.
ANTERIOR, -OARĂ, anteriori, -oare, adj.
(Adesea adverbial) 1. Care precedă o anumită
dată; precedent. 2. Care este aşezat în partea de
dinainte. 3. (Despre sunete) Articulat în partea
dinainte a cavităţii bucale. Din fr. antérieur, lat.
anterior.
ANTIC, -Ă, antici, -ce, adj., s.m. şi f. I. Adj. 1.
Care a existat în trecutul îndepărtat sau datează
de atunci. ♦ Care aparţine popoarelor din
antichitate sau este caracteristic diferitelor
aspecte ale culturii sau ale civilizaţiei lor. 2. În
genul creaţiilor din antichitate. Stil antic. II.
S.m. şi f. Persoană aparţinând popoarelor din
antichitate. III. S.f. (Înv.) Obiect de artă din
antichitate. Din fr. antique, lat. antiquus.
ANTICAMERĂ, anticamere, s.f. Cameră de
aşteptare situată la intrarea într-un birou, într-un
cabinet al unei persoane cu funcţie importantă
etc. ◊ Expr. A face anticameră = a aştepta (mult)
până a fi primit în audienţă sau la o consultaţie
(medicală, juridică etc.). Din it. anticamera. Cf.
fr. a n t i c h a m b r e .
ANTICAR, anticari, s.m. Persoană care se
ocupă cu achiziţionarea şi cu vânzarea de cărţi
vechi. ♦ (Înv.) Colecţionar de obiecte antice; p.
ext. arheolog. Din fr. antiquaire, lat.
antiquarius.
ANTICĂRESC, -EASCĂ, anticăreşti, adj.
De anticar. - Anticar + suf. -esc.
ANTICĂRIE, anticării s.f. Anticariat. -
Anticar + suf. -ie.
ANTICHITATE, antichităţi, s.f. 1. Epocă a
civilizaţiei vechi, în special a celei greco-
romane; vechime. 2. (Mai ales la pl.) Obiect
antic, monument vechi, rămăşiţă istorică. [Var.:
(înv.) anticitate s.f.] Din fr. antiquité, lat.
antiquitas, -atis.
ANTICIPA, anticipez, vb. I. Intranz. şi tranz. A
face sau a spune ceva înainte de o anumită dată
(fixată) sau înaintea timpului cuvenit. Din fr.
anticiper, lat. anticipare.
ANTICIPARE, anticipări, s.f. Acţiunea
de a anticipa; anticipaţie. ♦ (Fon.)
Pronunţare anticipată a unui sunet
dintr-o silabă următoare. V. anticipa.
ANTICIPAT, -Ă, anticipaţi, -te, adj.
(Adesea adverbial) Realizat înainte de
 termenul sau de momentul convenit. V.
anticipa.
ANTICIPAŢIE, anticipaţii, s.f. Anticipare. ◊
Literatură de anticipaţie = literatură având ca
temă imaginarea ştiinţifico-fantastică
viitorului. V. l i t e r a t u r ă ş t i i n ţ i f i c o -
f a n t a s t i c ă . ◊ Loc. adv. Cu anticipaţie =
înainte de termenul cuvenit. [Var.: (înv.)
anticipaţiune s.f.] Din fr. anticipation, lat.
anticipatio, -onis.
ANTIDOT, antidoturi, s.n. Substanţă care
neutralizează acţiunea unei otrăvi, a unui virus
etc. din organism; contraotravă. ♦ Fig. Remediu,
leac. Din fr. antidote, lat. antidotum.
ANTIMONIU s.n. Metaloid de culoare albă-
cenuşie, cu numeroase folosiri în industrie;
stibiu. Din fr. antimoine, lat. antimonium.
ANTINOMIE, antinomii, s.f. Contradicţie
aparent insolubilă între două teze, două legi sau
două principii (filozofice), care se exclud
reciproc şi care totuşi pot fi demonstrate, fiecare
în parte, la fel de concludent. Din fr. antinomie,
lat. antinomia.
ANTINUCLEAR, -Ă, antinucleari, -e, adj.
Care este împotriva armelor nucleare. Din fr.
antinucléaire, engl. antinuclear.
ANTIPATIE, antipatii, s.f. Sentiment de
neplăcere, de aversiune, de silă faţă de cineva;
resentiment. Din fr. antipathie, lat. antipathia.
ANTIPATIZA, antipatizez, vb. I. Tranz. A
manifesta antipatie faţă de cineva. -
Antipati[e] + suf. -iza.
ANTIREZONANT, -Ă, antirezonanţi, -te, adj.
(Fiz.) Care se află în stare de antirezonanţă. Din
fr. antirésonnant, engl. antiresonant.
ANTIREZONANŢĂ, antirezonţe, s.f. (Fiz.)
Stare de vibraţie opusă rezonanţei. Din fr.
antirésonance, engl. antiresonance.
ANTISPAST s.n. Picior de vers (antic) alcătuit
din patru silabe: două silabe lungi între două
silabe scurte. Din fr. antispaste, lat.
antispastus.
ANTIVIRAL, -Ă, antivirali, -e, adj. (Med.)
Care distruge viruşii. Din fr., engl. antiviral.
ANTROPOFAG, -Ă, antropofagi, -ge, adj.,
s.m. şi f. (Persoană) care se hrăneşte cu carne de
om; canibal. Din fr. anthropophage, lat.
anthropophagus.
ANUAL, -Ă, anuali, -e, adj. Care are loc o dată
pe an; care durează un an; care corespunde unui
an. Raport anual. Plantă anuală. Plan anual.
Din fr. annuel, lat. annualis.
BIANUAL, -Ă, bianuali, -e, adj. Care se
produce, care apare de două ori pe an. ♦
(Despre plante) Care poate da două recolte
pe an. - Bi- + anual. Cf. fr. b i s a n n u e l .
MULTIANUAL, -Ă, multianuali, -e, adj.
Din mai mulţi ani. - Multi- + anual.
ANULA, anulez, vb. I. Tranz. 1. A declara nul, a
desfiinţa, a suprima sau a abroga un act, o
dispoziţie etc.; p. gener. a desfiinţa, a suprima, a
declara nul; a şterge, a bara. 2. A egala cu zero o
expresie matematică. Din fr. annuler, lat.
annullare.
ANULARE, anulări, s.f. Acţiunea de a
anula; anulaţie. V. anula.
a ANULAT, -Ă, anulaţi, -te, adj. 1. (Despre
acte, dispoziţii etc.) Care a fost declarat nul;
abrogat. 2. (Despre un text, o literă, o cifră
etc.) Barat. V. anula.
ANUNŢA, anunţ, vb. I. Tranz. A aduce la
cunoştinţă; a vesti, a încunoştinţa. ♦ A vesti
sosirea cuiva (rostindu-i numele cu voce tare).
Din fr. annoncer, lat. annuntiare.
ANUNŢ, anunţuri, s.n. Înştiinţare scrisă.
Din anunţa (derivat regresiv).
ANUNŢARE, anunţări, s.f. Acţiunea de a
anunţa. V. anunţa.
ANUNŢĂTOR, -OARE, anunţători, -oare,
adj. (Rar) Care anunţă, vesteşte sau
prevesteşte ceva. - Anunţa + suf. -ător.
ANUS, anusuri, s.n. Orificiu terminal al
intestinului gros, care comunică cu exteriorul.
Din fr., lat. anus.
AORIST, aoriste, s.n. Timp verbal, în unele
limbi, care exprimă o acţiune trecută
nedeterminată. Din fr. aoriste, lat. aoristus.
APARAT, aparate, s.n. 1. Sistem de piese care
serveşte pentru o operaţie mecanică, tehnică,
ştiinţifică etc. Aparat de radio. Aparat
telegrafic. 2. Sistem tehnic care transformă o
formă de energie în alta. 3. Ansamblu de organe
anatomice care servesc la îndeplinirea unei
funcţiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4.
Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului)
care asigură bunul mers al unei instituţii sau al
unui domeniu de activitate. Aparat
administrativ. ◊ Aparat de stat = totalitatea
organelor de stat care îndeplinesc funcţiile
acestuia; totalitatea angajaţilor acestor organe. 5.
Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un
anumit scop. ◊ Aparat ştiinţific = totalitatea
documentelor, izvoarelor, surselor de
investigaţie ştiinţifică folosite de un cercetător.
Aparat critic = totalitatea notelor şi
comentariilor care însoţesc o ediţie critică. Din
lat. apparatus, fr. apparat, germ Apparat (cu
unele sensuri după fr. appareil).
APARATAJ, aparataje, s.n. Totalitate a
aparatelor folosite într-un anumit domeniu
de activitate. - Aparat + suf. -aj (după fr.
appareillage).
APARENT, -Ă, aparenţi, -te, adj. 1. Care este
altfel decât pare la prima vedere, care este doar
în aparenţă aşa cum se arată. Linişte aparentă. ♦
(Adverbial) în aparenţă. 2. (Franţuzism) Care
apare cu claritate (privirii, minţii). ◊ Cărămidă
aparentă = cărămidă specială destinată zidirii
unor faţade care nu se acoperă cu tencuială. Din
fr. apparent, lat. apparens, -ntis.
APARENŢĂ, aparenţe, s.f. Înfăţişare exterioară
(şi adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau
a ceva. ◊ Loc. adv. În aparenţă = după exterior,
la prima vedere. ◊ Expr. A salva aparenţele = a
reuşi să dea unui lucru, unei situaţii etc. o
17
înfăţişare care să ascundă o realitate neplăcută.
Din fr. apparence, lat. apparentia.
APATIE s.f. Stare de indiferenţă, lipsă de
interes faţă de orice activitate şi faţă de lumea
înconjurătoare. ♦ (În concepţia filozofilor stoici
antici) Ideal moral care constă în înăbuşirea
oricărei pasiuni. Din fr. apathie, lat. apathia.
APELATIV, -Ă, apelativi, -e, adj., s.n.
(Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ.
Din fr. appellatif, lat. appelativus.
APENDICE, apendice, s.n. 1. Mică prelungire a
tubului intestinal, în partea de jos a cecului. 2.
Parte secundară a unui obiect, care se prezintă ca
o prelungire sau ca o completare a acestuia. 3.
Adaos, anexă, supliment la o publicaţie. 4.
(Fon.) Element fonic suplimentar care însoţeşte
articulaţia unui sunet. Din fr. appendice, lat.
appendix, -icis.
APERITIV, aperitive, s.n. 1. Gustare care se ia
înainte de masă (pentru a stimula pofta de
mâncare) 2. Băutură alcoolică consumată înainte
de masă (pentru a stimula pofta de mâncare).
Din fr. apéritif, lat. aperitivus.
APERTOMETRU, apertometre, s.n. (Fot.)
Instrument pentru măsurarea unghiulaţiei. Din
fr. apertomètre, engl. apertometer.
APERTURĂ, aperturi, s.f. 1. (Fon.) Grad de
deschidere a canalului fonator în timpul emiterii
sunetelor. 2. (Anat.) Grad de deschidere a unei
cavităţi. 3. (Fot.) Unghiulaţie. Din fr. aperture,
it. apertura.
APEX, apexuri, s.n. 1. (Astron.) Punct de pe
bolta cerească spre care se deplasează în
aparenţă sistemul nostru solar. 2. Capăt,
extremitate (ascuţită) a unui lucru. Din fr., lat.
apex.
APLAUDA, aplaud, vb. I. Intranz. A bate din
palme în semn de mulţumire, de aprobare, de
admiraţie. ♦ Tranz. A-şi exprima mulţumirea,
aprobarea, admiraţia faţă de cineva sau ceva prin
aplauze. Din fr. applaudir, lat. applaudere.
APLAUDARE, aplaudări s.f. Acţiunea de a
aplauda; (rar, la pl.) aplauze. V. aplauda.
APLICA, aplic, vb. I. Tranz. 1. A pune un lucru
pe (sau peste) altul pentru a le fixa, a le uni, a
face din ele un corp comun. 2. A pune ceva în
practică; a întrebuinţa, a folosi; a face, a
administra. A aplica un procedeu. A aplica un
tratament. ◊ Loc. vb. A aplica (cuiva) o corecţie
= a pedepsi cu bătaia (pe cineva). 3. A raporta un
principiu general la un caz concret, particular.
Din fr. appliquer, lat. applicare.
APLICARE, aplicări, s.f. Acţiunea de a
aplica şi rezultatul ei. V. aplica.
APLIT s.n. Rocă eruptivă de culoare deschisă,
cu aspect grăunţos fin. Din fr. aplite, germ.
Aplit.
APOCALIPS s.n. Parte din Noul Testament în
care este înfăţişat în chip alegoric sfârşitul lumii;
sfârşitul lumii în religia creştină. [Var.:
apocalipsă s.f.] Din fr. apocalypse, lat.
apocalypsis.
18
APOCOPĂ, apocope, s.f. (Fenomen fonetic
care constă în) dispariţia unui sunet sau a unui
grup de sunete de la sfârşitul unui cuvânt. Din
fr. apocope, lat. apocopa.
APODICTIC, -Ă , apodictici, -ce, adj. (Despre
judecăţi, demonstraţii etc.) Care exprimă
raporturi şi legături necesare între lucruri sau
fenomene; care exclude posibilitatea unei
opoziţii. Din fr. apodictique, lat. apodicticus.
APOFIZĂ, apofize, s.f. 1. Proeminenţă pe
suprafaţa unui os. Apofiza vertebrelor. 2.
Ramificaţie de formă tubulară sau cilindrică a
filoanelor, zăcămintelor, corpurilor eruptive etc.,
care pătrunde în rocile înconjurătoare. 3. (Arhit.)
Mulură concavă care marchează legătura dintre
fusul unei coloane şi baza ei. Din fr. apophyse,
lat. apophysis.
APOLITIC, -Ă, apolitici, -ce, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care este în afara politicii, care nu se ocupă
cu politica. 2. Adj. s.m. şi f. (Persoană) care
susţine sau practică apolitismul. Din fr.
apolitique, (2) şi după rus. apoliticĩnâi.
APOLITISM s.n. Indiferenţă faţă de viaţa şi
activitatea politică. Din fr. apolitisme, rus.
apolitizm.
APOLOG, apologuri, s.n. Scurtă povestire (în
versuri sau în proză) care cuprinde o învăţătură
morală practică, prezentată în formă alegorică.
V. fabulă. Din fr. apologue, lat. apologus.
APOLOGIE, apologii, s.f. 1. Elogiu, laudă
ferventă (şi adesea exagerată) adusă unei
persoane, unei idei etc.; apărare (servilă şi
interesată) a cuiva sau a ceva. 2. Discurs, scriere
care face apologia cuiva sau a ceva. Din fr.
apologie, lat. apologia.
APOLOGIZA, apologizez, vb. I. Tranz.
(Rar) A face o apologie. - Apologie + suf. -
iza.
APOPLEXIE, apoplexii, s.f. 1. Pierdere bruscă
a cunoştinţei şi a sensibilităţii, cauzată de obicei
de o hemoragie cerebrală; atac, dambla, ictus
apoplectic. 2. Concentrare bruscă de sânge într-
un organ. Din fr. apoplexie, lat. apoplexia.
APORIE, aporii, s.f. Dificultate de ordin
raţional greu sau imposibil de rezolvat. Din ngr.
aporia, fr. aporie.
APOSTAT, -Ă, apostaţi, -te, s.m. şi f., adj.
(Persoană) care a săvârşit o apostazie (1); p. ext.
răzvrătit, rebel. Din fr. apostat, lat. apostata.
APOSTAZIE, apostazii, s.f. 1. Renunţare
publică la o anumită credinţă religioasă;
renegare a unei doctrine sau concepţii. 2.
Revoltă, răzvrătire împotriva stăpânirii [Var:
apostasie s.f.] Din ngr. apostasia, fr. apostasie.
APOSTOLAT s.n. Misiunea de apostol (I),
activitatea desfăşurată de un apostol. Din fr.
apostolat, lat. apostolatus.
APOSTOLIC, -Ă, apostolici, -ce, adj. 1. Care
aparţine apostolilor, de apostoli; apostolesc. 2.
Care aparţine papei, privitor la papă; pontifical.
Din fr. apostolique, lat. apostolicus.
APOSTOLICEŞTE adv. (Înv.; în expr.) A
merge (sau a o lua, a pleca etc.)
 apostoliceşte = a merge apostoleşte, v.
apostoleşte. - Apostolic + suf. -eşte.
APOSTROF, apostrofuri, s.n. Semn ortografic
în formă de virgulă, care marchează absenţa
accidentală în rostire a unor sunete. [Var.:
apostrofă s.f.] Din fr. apostrophe, lat.
apostrophus.
APOSTROFĂ, apostrofe, s.f. 1. Imputare,
mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2.
Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau
scriitorul, întrerupându-şi brusc cursul expunerii,
se adresează direct unei persoane sau unui lucru
personificat. Din fr. apostrophe, lat.
apostropha.
APOTEOZĂ, apoteoze, s.f. (În antichitatea
greco-romană) Solemnitate, festivitate prin care
un erou sau un împărat era zeificat. ♦ Fig.
Onoruri extraordinare aduse cuiva; preamărire,
slăvire, glorificare. Din fr. apothéose, lat.
apotheosis.
APOZIŢIE, apoziţii, s.f. 1. (Gram.) Atribut care
se află pe acelaşi plan cu cuvântul determinat (de
obicei în cazul nominativ). 2. (Med.) Depunere
de celuloză în membrana celulei. Din fr.
apposition, lat. appositio, -onis.
APREHENSIUNE, aprehensiuni, s.f. (Livr.)
Teamă vagă, frică nedesluşită (cauzată de
eventualitatea apariţiei unui pericol). Din fr.
appréhension, lat. apprehensio, -onis.
APRETURĂ, apreturi, s.f. 1. Apretare; p.ext.
totalitatea operaţiilor (fierbere, înălbire, călcat,
apretare etc.) la care este supus un material textil
în vederea finisării lui. 2. (Concr.) Întreprindere,
local, instalaţie în care se efectuează apretura.
Din germ. Appretur, fr. apprêture.
APREŢUI, apreţuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A
aprecia, a preţui (pentru calităţile sale). Din lat.
appretiare, fr. apprécier (după preţui).
APREŢUIRE s.f. (Înv.) Acţiunea de a
apreţui. V. apreţui.
APRIORISM s.n. Concepţie filozofică potrivit
căreia ar exista cunoştinţe apriorice. Din germ.
Apriorismus, fr. apriorisme.
APROBATIV, -Ă, aprobativi, -e, adj. Care
exprimă o aprobare, care aprobă; aprobator. Din
fr. approbatif, lat. approbativus.
APROBATOR, -OARE, aprobatori, -oare, adj.
Aprobativ. Din fr. approbateur, lat.
approbator.
APROPRIA, apropriez, vb. I. Tranz. 1. A-şi
însuşi un lucru (străin). 2. A face ca un lucru să
fie potrivit pentru un anumit scop. Din fr.
approprier, lat. appropriare.
APROXIMAŢIE, aproximaţii, s.f. Evaluare
aproximativă a unei mărimi, a unei situaţii. ◊
Loc. adv. Cu aproximaţie = aproximativ. Din fr.
approximation, lat. approximatio.
APSIDĂ apside, s.f. Fiecare din cele două
puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un
corp ceresc o descrie în jurul altuia Din fr.
apside, lat. apsida.
APTITUDINE, aptitudini, s.f. Însuşire psihică
individuală care condiţionează îndeplinirea în
19
bune condiţii a unei munci, a unei acţiuni;
aplicaţie, înclinaţie, dar. Din lat. aptitudo, -inis,
fr. aptitude.
ARAB, -Ă, arabi, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.
Persoană care face parte din populaţia de bază a
unor ţări din Orientul Apropiat şi din nordul
Africii. 2. Adj. Care aparţine arabilor sau ţărilor
arabe, privitor la arabi sau la ţările arabe; arabic,
arăbesc. ◊ Cifră arabă = fiecare dintre cifrele
care aparţin celui mai răspândit dintre sistemele
zecimale de numeraţie. Cal arab = cal de rasă
pentru călărie şi tracţiune uşoară, originar din
Arabia. ♦ (Substantivat, f.) Limba arabă. Din fr.
arabe, lat. arabus.
ARĂBESC, -EASCĂ, arăbeşti, adj. Arab. -
Arab + suf. -esc.
ARĂBEŞTE adv. Ca arabii, în felul sau în
limba arabilor. - Arab + suf. -eşte.
ARĂBOAICĂ, arăboaice, s.f. Femeie care
face parte din populaţia de bază a ţărilor
arabe. - Arab + suf. -oaică.
ARABIL, -Ă, arabili, -e, adj. (Despre pământ)
Bun pentru arat şi cultivat; arător. Din fr.
arable, lat. arabilis.
ARBITRAR, -Ă, arbitrari, -e, adj., s.n. 1. Adj.
Care porneşte dintr-o hotărâre luată după propria
apreciere, fără a ţine seamă de părerea altuia, de
adevăr etc.; abuziv; samavolnic. 2. Adj. Care
este făcut, ales etc. la întâmplare. 3. S.n. Faptă,
acţiune, situaţie arbitrară. Din fr. arbitraire, lat.
arbitrarius.
ARBORESCENT, -Ă, arborescenţi, -te, adj.
Care are înfăţişarea unui arbore; care este
ramificat asemenea crengilor unui arbore. Din
fr. arborescent, lat. arborescens, -ntis.
ARBUST, arbuşti, s.m. Plantă lemnoasă mai
mică decât arborele, care se ramifică de la
rădăcină în formă de tufă şi nu formează o
coroană distinctă. Din fr. arbuste, lat.
arbustum.
SEMIARBUST, semiarbuşti, s.m. Plantă cu
partea de jos lemnoasă, iar cu cea superioară
ierboasă. - Semi- + arbust.
ARCTIC, -Ă, arctici, -ce, adj. Care este situat
în regiunea Polului Nord; care are caractere
proprii acestei regiuni. Din fr. arctique, lat.
arcticus.
ARDOARE s.f. Înflăcărare, pasiune, avânt;
râvnă, zel; ardenţă. Din fr. ardeur, lat. ardor.
ARENĂ, arene, s.f. 1. Spaţiu aşternut cu nisip,
rumeguş etc. din mijlocul unui amfiteatru antic,
unde se desfăşurau reprezentaţiile. 2. Teren de
sport, împrejmuit cu tribune pentru spectatori. 3.
Fig. Sferă, domeniu, loc de desfăşurare a unei
activităţi. Din fr. arène, lat. arena.
AREOPAG, areopaguri, s.n. Consiliu şi
tribunal suprem din Atena antică. ♦ Fig. (Livr.)
Adunare de savanţi, de artişti de mare valoare,
de mare competenţă. Din fr. aréopage, lat.
areopagus.
ARGILĂ, argile, s.f. Rocă sedimentară alcătuită
dintr-un amestec de silicaţi şi din fragmente de
cuarţ, mică etc., întrebuinţată în olărie, la lucrări
de construcţie, în sculptură etc.; lut. Din fr.
argile, lat. argilla.
ARGILOS, -OASĂ, argiloşi, -oase, adj. Care
conţine (multă) argilă; lutos. Din fr. argileux,
lat. argillosus.
ARGUMENT, argumente, s.n. 1. Raţionament,
dovadă adusă în sprijinul unei afirmaţii. 2.
(Mat.) Variabila independentă a unei funcţii. Din
fr. argument, lat. argumentum.
ARGUMENTA, argumentez, vb. I. Tranz. A
susţine, a întări, a dovedi, a demonstra ceva cu
argumente. Din fr. argumenter, lat.
argumentari.
ARGUMENTARE, argumentări, s.f.
Acţiunea de a argumenta şi rezultatul ei;
totalitatea argumentelor aduse în
sprijinul unei afirmaţii; argumentaţie. V.
argumenta.
ARGUMENTAŢIE, argumentaţii, s.f.
Argumentare. [Var.: (înv.) argumentaţiune s.f.]
Din fr. argumentation, lat. argumentatio, -
onis.
ARGUŢIE s.f., (Livr.) Argumentare sofistică
bazată pe fapte nesmnificative sau nesigure;
subtilitate exagerată în argumentare. Din fr.
argutie, lat. argutia.
ARHETIP, arhetipuri, s.n. Model, tip iniţial
după care se călăuzeşte cineva; (în special)
manuscris original al unei opere. Din fr.
archétype, lat. archetypum.
ARHETIPAL, -Ă, arhetipali, -e, adj. (Rar)
Arhetipic. Din arhetip.
ARHETIPIC, -Ă, arhetipici, -ce, adj. Care
constituie un arhetip; (rar) arhetipal. -
Arhetip +suf. -ic.
ARHI- Element de compunere care serveşte la
formarea unor substantive, cărora le dă sens de
superioritate, şi la formarea unor adjective,
cărora le dă sens superlativ. Din fr., lat. archi-.
ARHIDUCAT, arhiducate, s.n. Teritoriu aflat
sub conducerea unui arhiduce. Din fr.
archiduché, lat. archiducatus.
ARHIDUCE, arhiduci, s.m. Titlu dat prinţilor
din fosta casă imperială a Austriei; bărbat care
purta acest titlu. Din fr. archiduc, lat. archidux
(după duce).
ARHIDUCESĂ, arhiducese, s.f. 1. Titlu dat
prinţeselor din fosta casă imperială a Austriei;
femeie care purta acest titlu. 2. Soţie de
arhiduce. Din fr. archiduchesse, it.
archiduchessa.
ARHIEPISCOPAL, -Ă, arhiepiscopali, -e, adj.
Care ţine de un arhiepiscop sau de o
arhiepiscopie, privitor la un arhiepiscop sau la o
arhiepiscopie, dat de un arhiepiscop. Din lat.
archiepiscopalis, fr.archiépiscopal.
ARHIEPISCOPAT, arhiepiscopate, s.n.
Arhiepiscopie. Din lat. archiepiscopatus, fr.
archiépiscopat.
ARHITECT, -Ă, arhitecţi, -te, s.m. şi f.
Specialist în arhitectură. Din fr. architecte, lat.
architectus.
20
ARHITECTONIC, -Ă, arhitectonici, -ce, adj.,
s.f. 1. Adj. Care aparţine arhitecturii, din
domeniul arhitecturii; folosit în arhitectură;
arhitectural. 2. S.f. (Adesea fig.) Îmbinare
artistică a elementelor constitutive ale unei
construcţii. Din fr. architectonique, lat.
architectonicus.
ARHITECTONICEŞTE adv. (Rar) După
regulile arhitecturii. - Arhitectonic + suf. -
eşte.
ARHITECTURĂ, s.f. Ştiinţa şi arta de a
proiecta şi construi clădiri. ♦ Stilul, caracterul,
planul unei (sau unor) clădiri. ♦ Felul în care este
construit sau alcătuit ceva. Din fr. architecture,
lat. architectura.
ARHONTE, arhonţi, s.m. Titlu dat
magistraţilor care conduceau republica ateniană
antică; persoană care avea acest titlu. Din fr.
archonte, lat. archon, -ntis.
ARID, -Ă, arizi, -de, adj. (Despre soluri, teritorii
etc.) Uscat; neroditor, sterp. ◊ Fig. Text arid. Din
fr. aride, lat. aridus.
SEMIARID, -Ă, semiarizi, -de, adj. (Despre
ţinuturi) Aproape deşert. - Semi- + arid.
ARIDITATE s.f. Faptul de a fi arid. Din fr.
aridité, lat. ariditas, -atis.
ARIETĂ, ariete, s.f. Arie scurtă (şi uşor de
executat). Din it. arietta, fr. ariette.
ARITMETIC, -Ă, aritmetici, -ce, s.f., adj. 1.
S.f. Parte a matematicii care se ocupă cu
proprietăţile elementare ale numerelor raţionale
♦ Manual de aritmetică. 2. Adj. Care aparţine
aritmeticii, privitor la aritmetică. Din fr.
arithmetique, lat. arithmeticus.
ARLECHIN, (1) arlechini, s.m., (2, 3)
arlechine, s.n. 1. S.m. Personaj comic din
vechile farse (populare) italiene. 2. S.n. Culisă
aşezată în spatele fiecăruia dintre pereţii laterali
ai unui scene, pentru a permite micşorarea
lăţimii acesteia; fiecare dintre extremităţile
laterale, din faţă, ale unei scene. 3. S.n. Fiecare
dintre reflectoarele din faţa scenei. Din fr.
arlequin, it. arlecchino.
ARMA, armez, vb. I. Tranz. 1. A pune
mecanismul unei arme (de foc) în poziţia
imediat precedentă descărcării ei. ♦ Tranz. şi
refl. (Pop.) A (se) înarma. 2. A dota cu armătură
o piesă sau un element de construcţie din beton
pentru a le mări rezistenţa. ♦ A consolida o
galerie de mină etc. prin montarea unei armături.
3. A lansa în serviciu o navă cu întreg utilajul
necesar. Din fr. armer, it. armare, lat. armare.
ARMAT, -Ă, armaţi, -te, adj. 1. (Despre
conflicte) Însoţit de acţiuni militare, de
ciocniri războinice. Insurecţie armată. ◊
Forţă (sau putere) armată = armată. 2.
Prevăzut cu o armătură. Beton armat. V.
arma.
ARMADĂ, armade, s.f. (La spanioli) Flotă de
mari proporţii. Din sp., fr. armada.
ARMAMENT, armamente, s.n. Totalitatea
mijloacelor tehnice de luptă; arme. Din fr.
armement, lat. armamentum.
ARMATOR, armatori, s.m. Persoană care
armează o navă; proprietar al unei nave. Din fr.
armateur, it. armatore.
ARMATURĂ, armaturi, s.f. (Muz.) Armură.
Din fr. armature, lat. armatura.
ARMĂTURĂ, armături, s.f. 1. Totalitatea
barelor metalice prinse între ele care întăresc o
construcţie (de beton armat). ♦ Construcţie care
susţine o galerie subterană. 2. Totalitatea
pieselor metalice ale unei instalaţii alcătuite din
ţevi sau conducte. 3. Totalitatea aparatelor şi
dispozitivelor de comandă, de control, de
siguranţă etc., montate la o instalaţie, la o
maşină etc. ♦ Ansamblul conductoarelor unui
condensator electric. ♦ Înveliş protector al unui
cablu electric. 4. (Biol.; în sintagma) Armătură
bucală = totalitatea pieselor anatomice care
alcătuiesc aparatul bucal al insectelor şi
crustaceelor. Din fr. armature, lat. armatura
(după armă).
ARMONIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
Bazat pe principiile armoniei1. 2. S.f. (Fiz.)
Vibraţie care însoţeşte vibraţia fundamentală de
acelaşi tip şi care se produce cu o frecvenţă
egală cu un multiplu întreg al frecvenţei vibraţiei
fundamentale. Din fr. harmonique, lat.
harmonicus.
ARMONIE, armonii, s.f. Potrivire desăvârşită a
elementelor unui întreg. ♦ Bună înţelegere în
relaţiile dintre două persoane, două colectivităţi
etc. ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete
(în muzică sau în poezie); spec. (Muz.)
concordanţă fonică între sunete. ◊ Armonie
imitativă = efect stilistic obţinut prin alăturarea
unor cuvinte ale căror sunete imită sau sugerează
un sunet din natură. Armonie vocalică =
fenomen fonetic care constă în potrivirea de
timbru a vocalelor din elementele alcătuitoare
ale unui cuvânt. ♦ Parte a teoriei muzicale care
studiază acordurile în compoziţie. Din fr.
harmonie, lat. harmonia.
ARMONIU, armonii, s.n. Instrument muzical
cu claviatură asemănător cu orga, la care
sunetele sunt produse de vibrarea unor lamele
metalice la presiunea aerului ieşit dintr-un
burduf acţionat cu pedale. Din fr. harmonium,
germ. Harmonium.
AROGA, arog, vb. I. Tranz. A-şi atribui în mod
abuziv o calitate, un drept. Din fr. s'arroger,
lat. arrogare.
AROGANT, -Ă, aroganţi, -te, adj. (Adesea
substantivat) Care se poartă cu aroganţă; care
arată, trădează aroganţă. Din fr. arrogant, lat.
arrogans, -ntis.
AROGANŢĂ s.f. Purtare obraznică şi
sfidătoare; atitudine de mândrie dispreţuitoare.
Din fr. arrogance, lat. arrogantia.
AROMAT1, aromate, s.n. (Rar) Mirodenie. Din
sl. aromatŭ, ngr. Aroma, aromatos, (modern
şi) fr. aromate.
AROMATIC, -Ă, aromatici, -ce, adj. Care are
sau răspândeşte aromă; care conţine aromate1;
aromat2. Oţet aromatic. ♦ (Despre substanţe
21
chimice) Care are în moleculă un ciclu de 5 - 6
atomi cu o structură specifică. Din fr.
aromatique, lat. aromaticus.
AROMATIZA, aromatizez, vb. I. Tranz. 1. A
da un miros sau un gust plăcut unei substanţe cu
ajutorul aromatelor1. 2. A obţine (prin diverse
procedee chimice) o hidrocarbură aromatică. Din
fr. aromatiser, lat. aromatizare.
AROMATIZARE, aromatizări, s.f. Faptul
de a aromatiza. V. aromatiza.
AROMĂ, arome, s.f. Emanaţie a unor substanţe
plăcut mirositoare (şi cu gust plăcut); miros tare
şi plăcut; mireasmă, parfum. ♦ Substanţă care dă
unui produs miros sau gust plăcut. Din fr.
arôme, lat. aroma.
AROMAT2, -Ă, aromaţi, -te, adj. Care are
aromă, cu aromă; aromatic, binemirositor,
parfumat. - Aromă + suf. -at.
NEAROMAT, -Ă, nearomaţi, -te, adj. Care
nu are aromă; fără aromă. - Ne- + aromat2.
ARTĂ, arte, s.f. 1. Activitate a omului care are
drept scop producerea unor valori estetice şi care
foloseşte mijloace de exprimare cu caracter
specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă,
dintr-o ţară etc.) care aparţin acestei activităţi. ◊
Loc. adj. De artă = artistic. ◊ Expr. (Fam.) De
amorul (sau de dragul) artei = în mod
dezinteresat. 2. Îndemânare deosebită într-o
activitate; pricepere, măiestrie. ♦ Îndeletnicire
care cere multă îndemânare şi anumite
cunoştinţe. Din fr. art, lat. ars, -tis.
ARTICOL, articole, s.n. 1. Expunere scrisă (de
proporţii mai reduse) cu caracter publicistic, pe o
temă politică, economică, ştiinţifică etc. ◊
Articol de fond = articol care exprimă punctul de
vedere al redacţiei unei publicaţii periodice în
cele mai importante probleme ale actualităţii.
Articol-program = articol care cuprinde
concepţia generală şi programul de activitate al
unei publicaţii periodice la începutul apariţiei
sale. 2. Diviziune într-un document oficial,
marcată de obicei printr-un număr de ordine sau
printr-o literă. ♦ Diviziune într-un buget, într-un
plan financiar etc., care conţine denumirea sursei
de venit sau a motivului de cheltuieli. 3. Obiect
care se vinde în comerţ. 4. Parte de vorbire
flexibilă care individualizează substantivul,
adjectivul sau (mai rar) alte părţi de vorbire şi
care marchează diverse funcţii gramaticale ale
cuvintelor pe care le însoţeşte. Din fr. article,
lat. articulus.
ARTICOLAŞ, articolaşe, s.n. Diminutiv
(depreciativ) al lui articol. - Articol + suf. -
aş.
ARTICULA, articulez, vb. I. 1. Tranz. A
pronunţa, a rosti un sunet, un cuvânt cu ajutorul
organelor de vorbire. 2. Tranz. A pune, a adăuga
articol unui substantiv sau unui echivalent al lui.
3. Refl. A se lega prin articulaţii. Din fr.
articuler, lat. articulare
ARTICULARE, articulări, s.f. Acţiunea de
a (se) articula; articulaţie. V. articula.
 ARTICULAT, -Ă, articulaţi, -te, adj. 1.
(Despre sunete, cuvinte etc.) Pronunţat,
rostit desluşit cu ajutorul organelor vorbirii.
2. (Despre substantive sau despre un
echivalent al lor) Care are articol. 3. Cu
articulaţii, format din articulaţii. V. articula.
NEARTICULAT, -Ă, nearticulaţi, -te, adj.
1. (Fon.; despre sunete) Care nu este
articulat; (despre cuvinte) pronunţat
neclar, îngăimat. 2. (Gram.) Care nu este
însoţit de articol (hotărât); în care cuvintele
nu sunt însoţite de articol (hotărât). 3.
(Fiziol.) Care nu este format din articulaţii,
care nu are articulaţii. - Ne- + articulat.
ARTICULAR, -Ă, articulari, -e, adj. Privitor la
articulaţiile corpului, care se produce la
articulaţiile corpului. Din fr. articulaire, lat.
articularis.
ARTICULAŢIE, articulaţii, s.f. 1. Legătură
între două sau mai multe oase (prin intermediul
ligamentelor); locul acestei legături; încheietură.
♦ Legătură mobilă a segmentelor unui animal
artropod. ♦ Legătură între două sau mai multe
corpuri solide, care permite rotaţia lor relativă în
jurul uneia sau a două axe sau în jurul unui
punct. 2. (Rar) Articulare. Din fr. articulation,
lat. articulatio, -onis.
SEMIARTICULAŢIE, scmiarticulaţii, s.f.
Articulaţie între două piese care permite
o deplasare relativă a acestora în lungul unei
axe. - Semi- + articulaţie.
ARTIFICIAL, -Ă, artificiali, -e, adj. 1. Care
imită un produs al naturii, care nu este natural;
artificios, contrafăcut. 2. Nesincer, prefăcut,
factice. 3. (Adesea adverbial) Care este făcut
după criterii subiective, arbitrare. Clasificare
artificială. Din fr. artificiel, lat. artificialis.
ARTIFICIALISM s.n. Caracter artificial
al unui lucru, al unei manifestări etc. -
Artificial + suf. -ism.
ARTIFICIALITATE s.f. Caracterul a ceea
ce este artificial; lipsă de naturaleţe;
artificiozitate. - Artificial + suf. -itate.
ARTIFICIALIZA, artificializez, vb. I.
Tranz. şi refl. (Rar) A face să fie sau a
deveni artificial. - Artificial + suf. -iza.
NEARTIFICIAL, -Ă, neartificiali, -e, adj.
Care nu este artificial; natural, firesc. - Ne- +
artificial.
ARTIFICIU, artificii, s.n. 1. Procedeu
(ingenios) folosit spre a împodobi sau a modifica
realitatea; podoabă (inutilă). ◊ Artificiu de calcul
= procedeu prin care se ajunge la rezolvarea unui
calcul pe o cale mai scurtă şi mai ingenioasă
decât calea obişnuită. 2. (Mai ales la pl.)
Amestec de substanţe chimice (colorate) şi de
carburanţi, folosit la semnalizări luminoase, în
scop decorativ etc. ♦ Sârmă scurtă în vârful
căreia se află amestecul de mai sus şi care,
aprins, arde cu o flacără decorativă vie, aruncând
mici scântei. Din fr. artifice, lat. artificium.
ARTILERIE, artilerii, s.f. Ansamblu de arme
de foc (cu accesorii) care servesc la aruncarea de
22
proiectile grele la distanţă; parte a armatei care
mânuieşte acest material. Din fr. artillerie, rus.
artilleriia.
ARTIST, -Ă, artişti, -ste, s.m. şi f. Persoană de
talent care lucrează în mod creator într-un
domeniu al artei; p. restr. actor; p. ext. persoană
care dă dovadă de talent în profesiunea pe care o
exercită. ◊ Artist al poporului = titlu de supremă
distincţie acordat unui artist. Artist emerit v.
emerit. Din fr. artiste, lat. artista.
PSEUDOARTIST, -Ă, pseudoartişti, -ste,
s.m. şi f. Fals, pretins artist.- Pseudo- +
artist.
ARTRITĂ, artrite, s.f. Boală care se manifestă
prin inflamarea articulaţiilor în urma unei
infecţii microbiene. Din fr. arthrite, lat.
arthritis.
ARTRITIC, -Ă, artritici, -ce, adj., s.m. si f. 1.
Adj. Care este cauzat de artrită sau de artritism,
care este caracteristic artritei sau artritismului. 2.
S.m. şi f. Persoană care suferă de artrită sau de
artritism. Din fr. arthritique, lat. arthriticus.
AS, aşi, s.m. 1. Monedă romană de aramă sau de
bronz, folosită ca unitate monetară. 2. Carte de
joc marcată cu un singur punct sau semn şi care
de obicei este considerată ca având cea mai mare
valoare faţă de cărţile de aceeaşi culoare; birlic.
3. Fig. Persoană care se distinge în mod cu totul
deosebit într-un domeniu oarecare prin pricepere
sau îndemânare. Din fr. as, it. asso.
ASANA, asanez, vb. I. Tranz. A înlătura
surplusul de ape dintr-o regiune (cu scopuri
economice, de salubritate sau estetice) prin
lucrări hidrotehnice executate pe spaţii întinse. ♦
P. ext. A seca (o apă stătătoare). ♦ (Fig.) A
îmbunătăţi, a redresa. Din fr. assainir, germ.
assanieren.
ASANARE, asanări, s.f. Acţiunea de a
asana. V. asana.
ASANATOR, -OARE, asanatori, -oare,
adj. (Rar) Care asanează. - Asana + suf. -tor.
ASCARID, ascarizi, s.m. (Zool.) Limbric.
[Var.: ascaridă s.f.] Din fr. ascaride, lat.
ascarida.
ASCENSIUNE, ascensiuni, s.f. 1. Mişcare de
jos în sus a unui mobil. 2. Suire, urcare (pe un
munte); înălţare în atmosferă (cu balonul etc.) 3.
Fig. Dezvoltare, creştere, evoluţie a cuiva (pe
scară profesională, socială). Din lat. ascensio, -
onis, fr. ascension.
ASCLEPIAD, asclepiade, adj. (În sintagma)
Vers asclepiad (şi substantivat, m.) = vers din
metrica antică, alcătuit dintr-un spondeu (sau
troheu), doi (sau trei) coriambi şi un iamb. Din
fr. asclépiade, lat. asclepiadeus.
ASESOR, -OARE, asesori, -oare, s.m. şi f. (În
trecut) Reprezentat al poporului în unele
complete de judecată. Din lat. assesor, fr.
assesseur.
ASFALTA, asfaltez, vb. I. Tranz. A acoperi un
drum, un teren etc. cu un strat de asfalt. Din fr.
asphalter, germ. asphaltieren.
 ASFALTARE, asfaltări, s.f. Acţiunea de a
asfalta. V. asfalta.
ASIATIC, -Ă, asiatici, -ce, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care face parte din una dintre
populaţiile de bază ale Asiei sau care este
originară din Asia. 2. Adj. Care aparţine Asiei
sau populaţiei ei, privitor la Asia sau la populaţia
ei. Din fr. asiatique, lat. asiaticus.
ASIDUITATE s.f. Stăruinţă, silinţă, sârguinţă,
perseverenţă, tenacitate manifestate în realizarea
unui scop. Din fr. assiduité, lat. assiduitas, -
atis.
ASIDUU, -Ă, asidui, -ue, adj. Care manifestă,
arată asiduitate; stăruitor, perseverent, tenace.
Din fr. assidu, lat. assiduus.
ASIMILA, asimilez, vb. I. 1. Tranz. A
transforma în propria substanţă materiile
nutritive introduse în organism. 2. Refl. şi tranz.
A se integra sau a face să se integreze în alt grup
social sau naţional prin pierderea trăsăturilor
caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.) 3.
Tranz. a considera egal, asemănător cu altă
fiinţă, cu alt obiect, cu alt fenomen. 4. Tranz. A-
şi însuşi cunoştinţe, idei etc. 5. Tranz. şi refl.
(Fon.) A (se) transforma sub influenţa altui
sunet, aflat în apropiere. 6. Tranz. A introduce în
procesul de fabricaţie produse noi, o tehnologie
nouă etc. Din fr. assimiler, lat. assimilare.
ASIMILARE, asimilări, s.f. Acţiunea de a
(se) asimila şi rezultatul ei. V. asimila.
ASIMILATOR, -OARE, asimilatori, -oare,
adj. Care asimilează. - Asimila + suf. -tor.
NEASIMILAT, -Ă, neasimilaţi, -te, adj. 1.
Care nu este asimilat prin metabolism. ♦
(Despre cunoştinţe, idei) Care nu a fost
însuşit (corespunzător). 2. (Despre produse
noi) Care nu a fost introdus în fabricaţie. -
Ne- + asimilat.
ASIMILAŢIE, asimilaţii, s.f. 1. (Fiziol.) Fază a
metabolismului în care materiile nutritive
introduse în organism sunt transformate În
substanţe proprii acestuia. 2. (În sintagma)
Asimilaţie clorofiliană = proces fiziologic prin
care plantele verzi sintetizează (cu ajutorul
luminii absorbite de clorofilă) substanţele
organice din bioxidul de carbon şi din apă şi
eliberează oxigen. 3. (Fon.) Modificare a unui
sunet sub influenţa altuia, aflat în apropiere. Din
fr. assimilation, lat. assimilatio, -onis.
ASINDET s.n. Figură de stil constând în
suprimarea conjuncţiilor (copulative). [Var.:
asindeton s.n.] Din lat. asyndetus, asyndeton,
fr. asyndéte.
ASISTENT, -Ă, asistenţi, -te, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care asistă, care este de faţă la ceva. 2. S.m.
şi f. Persoană care asistă pe cineva, care e de faţă
pentru a da ajutor. ♦ Grad didactic în
învăţământul superior, inferior lectorului;
persoană care are acest grad. Din fr. assistant,
lat. assistens, -ntis, germ Assistent.
ASOCIA, asociez, vb. I. Refl. A se uni, a se
grupa cu cineva pentru atingerea unui scop
comun. ♦ Refl. şi tranz. A lua parte sau a face să
23
ia parte, împreună cu alţii, la o acţiune, la o
iniţiativă etc. Din fr. associer, lat. associare.
ASOCIAT, -Ă, asociaţi, -te s.m., s.f., adj.
(Persoană) care s-a unit cu alta (sau cu
altele) pentru atingerea unui scop comun;
(persoană) care face parte dintr- o
asociaţie. V. asocia.
ASOCIERE, asocieri, s.f. Acţiunea de a
(se) asocia şi rezultatul ei. V. asocia.
REASOCIA, reasociez, vb. I. Tranz. şi refl.
A (se) asocia cu aceiaşi parteneri la o acţiune
nouă sau repetată. - Re - + asocia.
REASOCIERE, reasocieri, s.f. Acţiunea
de a (se) reasocia şi rezultatul ei. V.
reasocia.
REASOCIAT, -Ă, reasociaţi, -te, adj. Care
este asociat cu aceiaşi parteneri la o acţiune
nouă sau repetată. V. reasocia.
ASOCIAL, -Ă, asociali, -e, adj. (Despre
oameni) Care nu este adaptat vieţii sociale;
refractar la integrarea socială. Din fr. associer,
lat. associare.
ASPECT, aspecte, s.n. 1. Fel de a se prezenta al
unei fiinţe sau al unui lucru; înfăţişare. ◊ Loc.
prep. Sub aspectul... = din punctul de vedere...,
sub raportul... 2. Categorie gramaticală
caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul
de realizare a acţiunii exprimate de verb. Din fr.
aspect, lat. aspectus.
ASPECTUOS, -OASĂ, aspectuoşi, -oase,
adj. Care are aspect (1) plăcut, prezentabil
etc. - Aspect + suf. - os.
ASPERITATE, asperităţi, s.f. (Adesea fig.)
Proprietatea de a fi aspru; (concr.) parte aspră a
unei suprafeţe. Din fr. aspérité, lat. asperitas, -
tatis.
ASPERSIUNE s.f. Stropire a unei culturi
agricole cu aspersorul. Din fr. aspersion, lat.
aspersio, -onis.
ASPIRA, aspir, vb. I. 1. Tranz. A trage aerul în
plămâni, a inspira; p.ext. a inspira o dată cu aerul
şi alte corpuri sub formă de pulbere. ♦ (Despre o
pompă) A trage în sus un lichid, un gaz, praful
etc. 2. Intranz. Fig. A năzui, a tinde către ceva.
Din fr. aspirer, lat. aspirare.
ASPIRARE, aspirări, s.f. Acţiunea de a
aspira şi rezultatul ei; aspiraţie. V. aspira.
ASPIRAT, -Ă, aspiraţi, -te, adj., s.f. (Sunet)
pronunţat cu aspiraţie (2). V. aspira.
ASPIRANT, -Ă, aspiranţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care aspiră la ceva, care doreşte să
obţină ceva. ♦ Spec. (În trecut) Elev al unei şcoli
de ofiţeri de marină. ♦ Spec. (în trecut) Diplomat
al unei facultăţi care se pregătea, sub conducerea
unui profesor, pentru a obţine titlul de candidat
în ştiinţe. Din fr., rus. aspirant.
ASPIRINĂ, aspirine, s.f. Nume comercial dat
acidului acetilsalicilic, întrebuinţat ca
medicament febrifug şi calmant. Din fr.
aspirine, germ. Aspirin.
ASTATINIU s.n. Element chimic radioactiv din
grupul halogenilor. - După fr. astatine, germ.
Astatine.
ASTERISC, asteriscuri, s.n. Semn grafic în
formă de steluţă care se pune după un cuvânt
pentru a indica trimiterea la o notă ori înaintea
elementelor (lexicale) neatestate şi reconstituite
etc. Din fr. astérisque, lat. asteriscus.
ASTEROID, asteroizi, s.m. Fiecare dintre
micile planete ale sistemului solar, puţin
strălucitoare, ale căror orbite sunt, în general,
cuprinse între orbitele lui Marte şi Jupiter. Din
fr. astéroïde.
ASTMĂ, astme, s.f. Boală care se manifestă
prin greutate în evacuarea aerului din plămâni şi
prin nevoia imperioasă de aer. [Var.: astm s.n.]
Din fr asthme, lat asthma.
ASTMATIC, -Ă, astmatici, -ce, adj., s.m., s.f.
1. Adj., s.m., s.f. (Persoană) care suferă de
astmă. 2. Adj. Cauzat de astmă. Tuse astmatică.
Din fr. asthmatique, lat. asthmaticus.
ASTRAGAL, astragale, s.n. 1. Unul din cele
două oase mai mari ale tarsului. 2. Element
decorativ de secţiune semicirculară, care separă
fusul coloanei de capitel. Din fr. atragale, lat.
astragalus.
ASTRAL, -Ă, astrali, -e, adj. Al aştrilor, care
vine de la aştri. Din fr. astral, lat. astralis.
ASTRINGENT, -Ă, astringenţi, -te, adj., s.n. 1.
Adj. (Despre substanţe) Care contractează
ţesuturile organismului. 2. S.n. Substanţă sau
medicament folosit pentru combaterea secreţiilor
organice exagerate. Din fr. astringent, lat.
astringens, -ntis.
ASTROLOG, -Ă, astrologi, -ge, s.m. şi f.
Persoană care practică astrologia; p.ext.
astronom. Din fr. astrologue, lat. astrologus.
ASTROLOGIC, -Ă, astrologici, -ce, adj. Care
aparţine astrologiei, privitor la astrologie, de
astrologie. Din fr. astrologique, lat.
astrologicus.
ASTROLOGIE s.f. (În antichitate şi în evul
mediu) Prezicere a viitorului pe baza studierii
poziţiei şi mişcării aştrilor, a constelaţiilor sau a
unor fenomene cereşti. Din fr. astrologie, lat.
astrologia.
ASTROMETRIC, -Ă, astrometrici, -ce, adj.
Referitor la astrometrie, de astrometrie. Din fr.
astrométrique, engl. astrometric.
ASTRONOM, -Ă, astronomi, -e, s.m. şi f.
Specialist în astronomie. Din fr. astronome, lat.
astronomus.
ASTRONOMIC, -Ă, astronomici, -ce, adj. Care
aparţine astronomiei, care se referă la
astronomie. ♦ Fig. De proporţii foarte mari. Din
fr. astronomique, lat. astronomicus.
ASTRONOMIE s.f. Ştiinţă care se ocupă cu
studiul aştrilor, al sistemelor de aştri, al
galaxiilor şi al universului. Din fr. astronomie,
lat. astronomia.
ASTRU, aştri, s.m. Corp situat pe bolta cerească
(stea, planetă etc.). [Pl. şi: (n.) astre] Din fr.
astre, lat. astrum.
ASUMA, asum, vb. I. Tranz. A lua ceva asupra
sau pe seama sa; a se angaja să îndeplinească
24
ceva. A-şi asuma o răspundere. Din fr.
assumer, lat. assumare.
ASUMARE, asumări, s.f. Acţiunea de a
asuma şi rezultatul ei. V. asuma.
ATENEU, atenee, s.n. Numele unei clădiri
publice în care au loc manifestaţii cultural-
artistice. Din fr. athénée, lat. Athenaeum.
ATENTA, atentez, vb. I. Intanz. 1. A face o
tentativă criminală, a comite un atentat. 2. Fig.
(Urmat de determinări introduse prin prep. "la")
A încălca, a nesocoti (un drept, un principiu
etc.). Din fr. attenter, lat. attentare.
ATENTATOR, -OARE, atentatori, -oare
s.m. şi f. Persoană care comite un atentat. -
Atenta + suf. -tor.
ATENŢIE, (3) atenţii, s.f. 1. Însuşire care
constă în orientarea şi în concentrarea activităţii
psihice într-o anumită direcţie. 2. Interes, grijă,
preocupare specială a cuiva pentru ceva. ◊ Expr.
În atenţia cuiva = reclamând luarea-aminte
specială a cuiva. A da (sau a acorda) atenţie
(unei probleme) = a considera ca important. ♦
(Cu valoare de interjecţie) Ascultă! bagă de
seamă! ia seama! 3. Atitudine de bunăvoinţă, de
amabilitate; gest, faptă amabilă. ◊ Loc. vb. A da
(sau a acorda) atenţie (unei persoane) = a fi
amabil, curtenitor (cu cineva). ♦ (Concr.) Dar,
cadou.[Var.: atenţiune s.f.] Din fr. attention,
lat. attentio, -onis.
NEATENŢIE s.f. Lipsă de atenţie;
atitudine, gest, vorbă etc. care vădeşte lipsa
de atenţie (faţă de cineva). - Ne- + atenţie.
ATENUA, atenuez, vb. I. Tranz. A micşora
intensitatea unui fenomen, importanţa sau
gravitatea unui fapt. ◊ Refl. Durerea i s-a
atenuat. Din fr. atténuer, lat. attenuare.
ATENUARE, atenuări, s.f. Acţiunea de a
(se) atenua şi rezultatul ei. V. atenua.
ATENUAT, -Ă, atenuaţi, -te, adj. Care este
micşorat (în intensitate, importanţă etc.). V.
atenua.
ATESTA, atest, vb. I. Tranz. A face dovada; a
confirma un adevăr. ♦ A exista în scris. ♦ A
confirma în grad pe un cercetător, pe un membru
al corpului didactic universitar etc. Din fr.
attester, lat. attestari.
ATESTARE, atestări, s.f. Acţiunea de a
atesta şi rezultatul ei. V. atesta.
ATESTAT, -Ă, atestaţi, -te, adj. (Despre
fapte, situaţii etc.) Care este dovedit,
confirmat. ♦ Care există în scris. ♦
(Despre cercetători, cadre didactice etc.)
Care este confirmat în grad. V. atesta.
NEATESTAT, -Ă, neatestaţi, -te, adj. Care
nu este atestat, confirmat. ♦ (Despre
cercetători, cadre didactice) Care nu este
confirmat în grad. - Ne- + atestat.
ATEU, -EE, atei, -ee, s.m. şi f. Adept al
ateismului; persoană care neagă existenţa lui
Dumnezeu şi a oricărei divinităţi. Din fr. athée,
lat. atheus.
ATICISM s.n. Ceea ce caracterizează stilistic
scrierile vechilor atenieni ♦ Stil caracterizat prin
măsură, eleganţă şi rafinament. Din fr.
atticisme, lat. atticismus.
ATITUDINE, atitudini, s.f. 1. Ţinută sau
poziţie a corpului. 2. Fel de a fi sau de a se
comporta (reprezentând adesea o anumită
concepţie); comportare. ◊ Expr. A lua atitudine
= a-şi manifesta poziţia, a-şi afirma (cu hotărâre)
punctul de vedere. Din it. attitudine, fr.
attitude.
ATLET, -Ă, atleţi, -te, s.m. şi f. Sportiv care
practică atletismul. ♦ Persoană cu o constituţie
fizică robustă (şi armonioasă). Din fr. athlète,
lat. athleta.
ATLETIC, -Ă, atletici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. De
atlet, de atletism; ca de atlet. 2. S.f. (În
sintagmele) Atletică uşoară = atletism. Atletică
grea = sportul cu halterele. Din fr. athlétique,
lat. athleticus.
ATOM, atomi, s.m. 1. Cea mai mică parte dintr-
un element chimic care mai păstrează însuşirile
chimice ale elementului respectiv. ◊ (Fiz.; în
compusul) Atom-gram = greutatea exprimată în
grame a masei unui atom. 2. Corpuscul infinit de
mic, indivizibil, considerat în trecut a fi ultimul
element constitutiv al corpurilor. Din fr. atome,
lat. atomus.
ANTIATOM, antiatom, s.m. Atom
constituit dintr-un antinucleu, în jurul căruia
se află pozitromi. - Anti- + atom.
ATRACTIV, -Ă, atractivi, -e, adj. Atrăgător.
Din fr. attractif, lat. attractivus.
ATRACŢIE, atracţii, s.f. 1. Forţă
(gravitaţională, electrică, magnetică etc.) care
tinde să apropie corpurile între care se exercită.
2. Înclinare puternică pe care o fiinţă o simte
pentru alta sau pentru ceva, imbold de a te
apropia de cineva sau de ceva. ♦ Farmec sau
ispită pe care cineva sau ceva le exercită asupra
cuiva. ♦ Ceea ce atrage, farmecă, ademeneşte,
distrează. Din fr. attraction, lat. attractio, -
onis.
ATRIBUI, atrIbui, vb. IV. Tranz. 1. A da, a
acorda, a conferi. 2. A pune ceva pe seama, în
socoteala cuiva. Din fr. attribuer, lat.
attribuere.
ATRIBUIRE, atribuiri, s.f. Acţiunea de a
atribui. V. atribui.
REATRIBUI, reatríbui, vb. IV. Tranz. A
atribui din nou sau a atribui altcuiva decât
înainte. - Re- + atribui.
REATRIBUIRE, reatribuiri, s.f. Acţiunea
de a reatribui şi rezultatul ei. V. reatribui.
ATRIBUT, atribute, s.n. 1. Însuşire (esenţială) a
unui obiect. ♦ (Concr.) Semn distinctiv, simbol.
2. Parte secundară a propoziţiei, care determină
un substantiv sau un echivalent al acestuia. Din
fr. attribut, lat. attributum.
ATRIBUŢIE, atribuţii, s.f. Sferă de autoritate,
de competenţă, de activitate a cuiva; însărcinare,
muncă dată cuiva spre îndeplinire. [Var.:
atribuţiune s.f.] Din fr. attribution, lat.
attributio, -onis.
25
ATRIU s.n. (Anat.) Auricul. Din fr. atrium, lat.
atrium.
ATROFIE, atrofii, s.f. Degenerare morfologică
şi funcţională a unui ţesut sau a unui organ. Din
fr. atrophie, lat. atrophia.
AUDIA, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Jur.) A asculta
un martor în vederea rezolvării unui proces. 2. A
asculta un şir de lecţii, de prelegeri, de
înregistrări muzicale etc. Din audienţă,
auditor, audiţie etc.
AUDIERE, audieri, s.f. Acţiunea de a
audia. V. audia.
REAUDIA, reaudiez, vb. I. Tranz. (Jur.) A
audia din nou, a supune unui nou
interogatoriu. - Re- + audia.
REAUDIERE, reaudieri, s.f. (Jur.) Faptul
de a reaudia. V. reaudia.
AUDIBIL, -Ă, audibili, -e, adj. Care poate fi
auzit. Din fr. audible, lat. audibilis.
AUDIENŢĂ, audienţe, s.f. 1. Întrevedere
acordată unui solicitator de către o persoană care
deţine o funcţie de răspundere. 2. Acceptare
(entuziastă) a ceva. ◊ Expr. A avea audienţă la...
= a trezi interesul sau a avea influenţă asupra
unui public numeros. Din fr. audience, lat.
audientia.
AUDIO- Element de compunere care înseamnă
"(eu) aud", "servind la auz", "solicitând auzul".
Din lat., fr. audio-.
AUDITIV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care aparţine
auzului, privitor la auz. Din fr. auditif, it.
auditive.
AUDITOR, -OARE, auditori, -oare, s.m. şi f.,
adj. (Persoană) care ascultă un curs, o conferinţă,
un concert; ascultător, auzitor. Din fr. auditeur,
lat. auditor, -oris.
AUDITORIU, auditorii, s.n. 1. Totalitatea
auditorilor; asistenţă. 2. Sală de cursuri într-o
şcoală (de grad superior). Din fr. auditoire, lat.
auditorium.
AUDIŢIE, audiţii, s.f. 1. Faptul de a audia
muzică; manifestare muzicală de amploare mai
redusă decât concertul. ◊ Loc. adj. şi adv. În
primă audiţie = (care se execută) pentru prima
dată în faţa publicului. 2. Identificare a sunetelor
prin simţul auditiv. 3. (Rad.) Recepţionare de
semnale audio. Din fr. audition, lat. auditio, -
onis.
AUGMENT, augmente, s.n. Vocală adăugată
(în unele limbi indo-europene) la începutul unei
forme verbale pentru a marca trecutul
indicativului. Din fr. augment, lat.
augmentum.
AUGMENTA, augmentez, vb. I. Tranz. A mări,
a spori ceva (prin adăugarea unor elemente de
aceeaşi natură). Din fr. augmenter, lat.
augmentare.
AUGUST, -Ă, auguşti, -ste, adj. (Ca epitet dat
monarhilor şi persoanelor din familiile
domnitoare) Preamărit, slăvit. ♦ Fig. Maiestuos,
măreţ, impunător. Imagine augustă. Din lat.
augustus, fr. auguste.
AULIC, -Ă, aulici, -ce, adj. Care aparţine curţii
unui suveran, privitor la curtea unui suveran.
Din lat. aulicus, fr. aulique.
AURAMINĂ, auramine, s.f. Colorant de
culoare galbenă pe bază de cetonă, de clorură de
amoniu şi de zinc, folosit pentru vopsirea
materialelor textile. Din fr. auramine, germ.
Auramin.
AUREOLĂ, aureole, s.f. 1. Cerc luminos cu
care pictorii înconjoară capetele unor personaje,
mai ales ale sfinţelor; nimb, aură. ♦ Zonă pe
suprafaţa unui obiect, variat colorată, în care
există o tranziţie continuă de la o culoare la alta.
♦ Zonă mai puţin luminoasă din jurul unei
flăcări, unui arc electric etc. 2. Fig. Strălucire,
glorie, faimă. Din fr. auréole, lat. [corona]
aureola.
AUREOLAT, -Ă, aureolaţi, -te, adj. 1.
Înconjurat cu o aureolă. 2. Plin de glorie, de
faimă. V. aureolă. Cf. fr. a u r é o l é .
AURICUL, auricule, s.n. Fiecare dintre cele
două despărţituri de sus ale inimii; atriu. Din fr.
auricule, lat. auricula.
AURICULĂ, auricule, s.f. (Anat.) Pavilionul
urechii. Din fr. auricule, lat. auricula.
AURIFER, -Ă, auriferi, -e, adj. (Despre
terenuri, roci, râuri etc.) Care conţine aur. Din
fr. aurifère, lat. aurifer.
AURORĂ, aurore, s.f. 1. Interval de timp,
înainte de răsăritul soarelui, când există o lumină
difuză în atmosferă; lumină roşie-portocalie a
soarelui din acest interval de timp. ◊ Auroră
boreală (sau polară, australă) = lumină difuză,
verde sau roşiatică, care apare ca un arc în
timpul nopţii pe bolta cerească, în regiunile
polare. 2. Început al unei epoci, al unei acţiuni
etc. Din fr. aurore, lat. aurora.
AUSCULTA, auscult, vb. I. Tranz. (Med.) A
asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele
inimii şi ale plămânilor în vederea stabilirii unui
diagnostic; a asculta. Din fr. ausculter, lat.
auscultare.
AUSCULTARE, auscultări, s.f.
Auscultaţie. V. ausculta.
AUSPICIU, auspicii, s.n. 1. (În antichitatea
romană) Prevestire făcută de auguri (1); augur
(2). ◊ Expr. Sub cele mai bune auspicii = în
împrejurări extrem de favorabile. 2. (În expr.)
Sub auspiciile cuiva = sub patronajul, sub
protecţia cuiva. Din lat. auspicium, fr. auspice.
AUSTER, -Ă, austeri, -e, adj. Sobru, cumpătat,
sever. Om auster. Viaţă austeră. ♦ Lipsit de
ornamente, de podoabe. Arhitectură austeră. Din
fr. austère, lat. austerus.
AUSTERITATE s.f. Însuşirea de a fi auster.
Din fr. austérité, lat. austeritas, -atis.
AUSTRAL, -Ă, australi, -e, adj. Care este spre
(sau de la, dinspre) polul sud; sudic. Din fr.
austral, lat. australis.
AUTENTIC, -Ă, autentici, -ce, adj. Care este
conform cu adevărul, a cărui realitate nu poate fi
pusă la îndoială; recunoscut ca propriu unui
autor sau unei epoci. ♦ (Despre acte) Întocmit cu
26
toate formele legale. Din fr. authentique, lat.
authenticus.
NEAUTENTIC, -Ă, neautentici, -ce, adj.
Care nu este autentic; inautentic. - Ne- +
autentic.
AUTONOM, -Ă, autonomi, -e, adj. Care se
bucură de autonomie. ♦ Care este liber, care nu
depinde de nimeni. Din fr. autonome, lat.
autonomus.
AUTONOMIE s.f. 1. Drept (al unui stat, al unei
regiuni, a unei naţionalităţi sau a unei minorităţi
naţionale etc.) de a se administra singur, în
cadrul unui stat condus de o putere centrală. ♦
Situaţie a celui care nu depinde de nimeni, care
are deplină libertate în acţiunile sale. 2. Distanţa
maximă până la care se poate deplasa un avion,
o navă, un vehicul, fără a avea nevoie să se
aprovizioneze cu combustibil. Din fr.
autonomie, lat. autonomia.
AUTOPILOT, autopiloţi, s.m. Pilot automat.
Din fr. autopilote, germ. Autopilot.
AUTOR, -OARE, autori, -oare, s.m. şi f. 1.
Persoană care crează o operă literară, artistică,
ştiinţifică sau publicistică. 2. Persoană care face,
care produce sau comite ceva. ♦ Spec. Persoană
care comite o infracţiune. Din fr. auteur, lat.
au[c]tor.
AUTORAŞ, autoraşi, s.m. (Depr.)
Diminutiv a lui autor. - Autor + suf. -aş.
AUTORITATE, autorităţi, s.f. 1. Drept, putere,
împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii
sau de a impune cuiva ascultare. 2. Organ al
puterii de stat competent să ia măsuri şi să emită
dispoziţii cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant
al unui asemenea organ al puterii de stat. 3.
Prestigiu de care se bucură cineva sau ceva. ♦
Persoană care se impune prin cunoştinţelor sale,
prin prestigiul său. Din fr. autorité, lat.
au[c]toritas, -atis.
AUTOSTRADĂ, autostrăzi, s.f. Şosea modernă
de mare capacitate, rezervată exclusiv circulaţiei
autovehiculelor şi având de obicei cele două
sensuri de circulaţie separate între ele. Din fr.
autostrade, it. autostrada.
AUTUMNAL, -Ă, autumnali, -e, adj. (Livr.) De
toamnă, tomnatic. Din lat. autumnalis, fr.
automnal.
AUXILIAR, -Ă, auxiliari, -e, adj., s.n. 1. Adj.,
s.n. (Element) care ajută la ceva, care se află pe
plan secundar faţă de ceva principal; (element)
ajutător. ♦ (Parte de vorbire) care exprimă
raporturi între cuvinte; (verb) care ajută la
formarea timpurilor şi a modurilor compuse. 2.
Adj. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva
mai uşor o problemă. Din fr. auxiliaire, lat.
auxiliaris.
AVAR1, -Ă, avari, -e adj., s.m. şi f. (Om)
zgârcit. Din fr. avare, lat. avarus.
AVAR2, -Ă, avari, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.
Persoană făcând parte dintr-o populaţie turcică
aşezată în Câmpia Panoniei în timpul marilor
migraţiuni ale popoarelor de la începutul evului
mediu. 2. Adj. Care aparţine avarilor, privitor la
avari. Din fr. Avares, lat. Avarus.
AVARIŢIE s.f. Zgârcenie Din lat. avaritia, fr.
avarice.
AVERSIUNE, aversiuni, s.f. Sentiment de
dezgust sau de antipatie profundă faţă de cineva
sau ceva. Din fr. aversion, lat. aversio, -onis.
AVID, -Ă, avizi, -de, adj. Stăpânit de dorinţe
puternice, cuprins de interes, de pasiune (pentru
lucruri folositoare). ♦ (Peior.) Cuprins de poftă
necumpătată, de lăcomie; lacom. Din fr. avide,
lat. avidus.
AVIDITATE s.f. Însuşirea de a fi avid. ♦
(Peior.) Lăcomie. Din fr. avidité, lat. aviditas, -
atis.
AVOCAT, -Ă, avocaţi, -te, s.m. şi f. Persoană
care are profesiunea de a acorda asistenţă
juridică celor interesaţi. ◊ Expr. A se face (sau a
fi) avocatul cuiva = a lua apărarea insistentă a
cuiva. [Var.: advocat, -ă s.m. şi f.] Din fr.
avocat, lat. advocatus.
AVOCĂŢEL, avocăţei, s.m. (Depr.)
Diminutiv al lui avocat. - Avocat + suf. -el.
AVOCĂŢESC, -EASCĂ, avocăţeşti, adj.
De avocat, specific avocatului. - Avocat +
suf. - esc.
AX, axe, s.n. 1. Organ cilindric (din oţel) care
susţine elementele cu mişcare de rotaţie, ale unei
maşini; osie. 2. (În sintagma) Ax cerebrospinal =
ansamblu anatomic şi funcţional format din
creier şi măduva spinării. [Var.: Axă s.f.] Din fr.
axe, lat. axis.
AXIS s.n. A doua vertebră cervicală, care se
articulează cu atlasul. Din lat. axis, fr. axis.
AZIL, aziluri, s.n. 1. Loc unde cineva găseşţe
ocrotire, adăpost, refugiu. ◊ Drept de azil = drept
de a se stabili pe teritoriul altei ţări, de care se
bucură în virtutea legii un refugiat politic. 2.
Instituţie de asistenţă socială pentru întreţinerea
bătrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. Din fr.
asile, lat. asylum.
AZUR s.n. (Livr.) Culoare albastră deschisă; p.
ext. albastrul cerului. Din fr. azur, lat.
azzurum.
AZURIU, -IE, azurii, adj. (Adesea
substantivat) Albastru deschis; bleu. - Azur
+ suf. -iu.

27
 B BALNEAR, -Ă, balneari, -e, adj. De băi;
BACANALĂ, bacanale, s.f. (La pl.) Sărbătoare
la romani, cu dansuri, jocuri şi petreceri
licenţioase închinate lui Bachus, zeul vinului. ◊
Fig. (şi la sg.) Petrecere zgomotoasă şi
destrăbălată. Din fr. bacchanale, lat.
Bacchanalia.
BACIL, bacili, s.m. Bacterie patogenă în formă
de bastonaş. Din fr. bacille, lat. bacillus.
BADMINTON s.n. Joc sportiv asemănător cu
tenisul, practicat cu o minge de plută prevăzută
cu pene, care se aruncă cu racheta. Din engl., fr.
badminton.
BAGATELĂ, bagatele, s.f. 1. Lucru de mică
importanţă; obiect de mică valoare, neînsemnat;
fleac. 2. Piesă muzicală instrumentală scurtă, de
obicei cu conţinut liric. [Var.: bagatel s.n.] Din
it. bagattella, fr. bagatelle.
BAGATELIZA, bagatelizez, vb. I. Tranz. A
diminua importanţa unui lucru, a unui fapt, a
unei idei etc. - Bagatel(ă) + suf. -iza.
BAGATELIZARE s.f. Acţiunea de a
bagateliza şi rezultatul ei. V. bagateliza.
BAHIC, -Ă, bahici, -ce, adj. Referitor la zeul
Bachus, închinat lui Bachus. ◊ De băutură, de
chef. ◊ Cântec bahic = cântec de petrecere,
cântec de pahar. Din fr. bachique, lat.
bacchicus.
BALENĂ, balene, s.f. 1. Gen de mamifere
acvatice lungi de 10-20 m, cu lame cornoase
lungi în loc de dinţi (Balaena); (înv.) chit. ♦
(Fam.) Epitet pentru o persoană foarte grasă. 2.
Lamelă flexibilă fabricată din lamele cornoase
de balenă (1) (sau din materiale plastice), care se
întrebuinţează pentru a ţine întinsă pânza
corsetelor, gulerelor, umbrelelor etc. Din fr.
baleine, lat. balaena.
BALERIN, -Ă, balerini, -e, s.m. şi f. Bărbat sau
femeie care are ca profesiune baletul; baletist.
Din fr. ballerin, ballerine, it. ballerino,
ballerina.
BALET, balete, s.n. 1. Dans artistic figurativ
executat după o compoziţie muzicală. ◊ Corp de
balet v. corp. ♦ Spectacol format din asemenea
dansuri. 2. Ansamblu de balerini şi balerine. Din
fr. ballet, it. balletto.
BALETIST, -Ă, baletişti, -ste, s.m. şi f.
Balerin(ă). - Balet + suf.-ist.
BALISTĂ, baliste, s.f. Maşină de război folosită
în antichitate la aruncarea de bolovani, de butuci
etc. asupra (obiectivelor) duşmanului. Din lat.
ballista, it. balista, fr. baliste.
BALISTIC, -Ă, balistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
Privitor la mişcarea proiectilelor în spaţiu. ◊
Curbă balistică = traiectorie de proiectil. Pendul
balistic = pendul de măsurare a vitezei
proiectilelor. 2. S. f. Ramură a mecanicii
teoretice care studiază legile mişcării unui corp
greu sau ale unui proiectil aruncat sub un anumit
unghi faţă de orizont. Din fr. balistique, it.
balistica.
28
privitor la băile de mare. Cură balneară. Din fr.
balnéaire, lat. balnearius.
BALNEO- Element de compunere însemnând
"balnear", care serveşte la formarea de adjective.
Din fr. balneo-, lat. balneum.
BAMBUS, bambuşi, s.m. Nume generic pentru
plantele exotice arborescente cu tulpină
lemnoasă, prevăzută cu noduri şi goală pe
dinăuntru (Bambusa). ♦ P. restr. Tulpina acestor
plante utilizată ca lemn de construcţie, vargă de
pescuit etc. Din germ. Bambus, fr. bambou.
BANCĂ, bănci, s.f. 1. Intreprindere financiară
care efectuează operaţii de plată şi de credit (şi
organizează circulaţia bănească). ♦ Bancă de
organe = serviciu medical care dispune de sânge
pentru transfuzii, de cornee pentru transplantări
etc. 2. (La unele jocuri de cărţi) Sumă pe care
bancherul (2) o ţine în faţa lui spre a plăti
câştigurile celorlalţi jucători. ◊ Expr. A sări (sau
a face să sară) banca (în aer) = a câştiga un pot
egal cu întreaga sumă pusă de bancher în joc.
Din it. banca, fr. banque.
BANCAR, -Ă, bancari, -e, adj. Care aparţine
băncii (1), privitor la bancă. Din it. bancario, fr.
bancaire.
BANCHER, bancheri, s.m. 1. Capitalist care,
prin intermediul băncii (1), dă bani cu împrumut
sau finanţează în schimbul unei dobânzi sau al
unei părţi din profit pe capitaliştii sau instituţiile
lor din industrie, comerţ, agricultură etc.;
proprietar sau mare acţionar al unei bănci. 2. (La
unele jocuri de cărţi) Persoană care conduce
jocul şi dispune de o sumă suficientă de bani
spre a acoperi mizele celorlalţi jucători. Din fr.
banquier, it. banchiere.
BANCNOTĂ, bancnote, s.f. Hârtie-monedă
emisă de o bancă (1) şi folosită ca mijloc de
plată. Din germ. Banknote, fr. bank-note.
BANCO s.n. invar. (La jocul de bacara; în expr.)
A face banco = a susţine singur miza jocului
împotriva băncii (2). Din fr., it. banco.
BANDĂ, bande, s.f. 1. Ceată, grup de
răufăcători care acţionează sub conducerea unui
şef. ♦ (Glumeţ) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceată
de soldaţi aflaţi sub aceeaşi bandieră. 3. Trupă
de muzicanţi, fanfară, taraf de lăutari. Din fr.
bande, germ. Bande.
BANDIT, bandiţi, s.m. Persoană care face parte
dintr-o bandă de răufăcători; tâlhar, răufăcător,
gangster. Din fr. bandit, it. bandito.
BANDITESC, -EASCĂ, banditeşti, adj.
Tâlhăresc. - Bandit + suf. -esc.
BANDITEŞTE adv. Ca bandiţii; tâlhăreşte.
- Bandit + suf. -eşte.
BARACAMENT, baracamente, s.n. Ansamblu
de barăci. Din fr. baraquement, it.
baraccamento.
BARBARIE, barbarii, s.f. 1. Stare primitivă de
dezvoltare social-culturală. 2. Concepţie,
atitudine, comportare care dovedesc lipsă de
respect, dispreţ sau ură faţă de cultură şi de
civilizaţie; (concr.) faptă care rezultă dintr-o
asemenea concepţie; cruzime, sălbăticie. Din fr.
babarie, lat. barbaria.
BARBARISM, barbarisme, s.n. Cuvânt
împrumutat dintr-o limbă străină fără a fi
necesar (şi fără a se asimila în aceasta); cuvânt
de jargon. Din fr. barbarisme, lat.
barbarismus.
BARCAROLĂ, barcarole, s.f. Cântec al
gondolierilor veneţieni; compoziţie muzicală cu
caracter liric şi mişcare ritmică, imitând
unduirea valurilor sau cadenţa vâslelor. Din it.
barcarola, fr. barcarolle.
BARD, barzi, s.m. (La vechii celţi) Poet care
compunea şi recita cântece războinice şi
religioase. ♦ P. gener. Poet. Din fr. barde, lat.
bardus.
BARITON, (1) s.n., (2) baritoni, s.m., (3)
baritoane, s.n. 1. S.n. sg. Registru al vocii
bărbăteşti, intermediar între tenor şi bas. 2. S.m.
Cântăreţ a cărui voce se plasează în acest
registru. 3. S.n. Instrument de alamă care are,
într-o orchestră, un rol analog cu acela al
baritonului (2) într-un cor. Din it. baritono, fr.
baryton.
BARMAN, barmani, s.m. Persoană care
serveşte la un bar (public). ♦ Proprietar al unui
bar. – Din fr., engl. barman.
BARMANIŢĂ, barmaniţe, s.f. Femeie care
serveşte la un bar. - Barman + suf. -iţă.
BAS, (1) s.n., (2) başi, s.m., (3) basuri, s.n. 1. S.
n. sg. Registrul cel mai jos al vocii bărbăteşti;
sunetul cel mai grav al unui acord muzical. 2. S.
m. Cântăreţ a cărui voce se plasează în acest
registru; basist. 3. S. n. Instrument care deţine în
orchestră un rol analog cu acela al basului (2)
într-un cor. Din it. basso, fr. basse.
BASCHETBAL s.n. Joc sportiv disputat între
două echipe de câte cinci jucători, care
marchează punctele făcând să treacă mingea prin
coşul de sfoară împletită fixat de un panou înalt
pe terenul echipei adverse; baschet. Din engl.,
fr. basket-ball.
BASCHETBALIST, -Ă, baschetbalişti, -
ste, s.m. şi f. Sportiv care practică
baschetbalul. - Baschetbal + suf. -ist.
MINIBASCHETBALIST, -Ă,
minibaschetbalişti, -ste, s.m. şi f. Jucător de
minibaschet. - Mini- + baschetbalist.
BASORELIEF, basoreliefuri, s.n. Lucrare de
sculptură cu figuri scoase în relief pe un fond cu
care fac corp comun. Var.: (înv.) basoreliev,
(neobişnuit) basrelief s.n.1 Din it. bassorilievo,
fr. bas-relief.
BAZALT, bazalturi, s.n. Rocă vulcanică de
culoare închisă, întrebuinţată la construcţii şi la
pavaje. Din fr. basalte, lat. basaltes.
BAZILICĂ, bazilici, s.f. 1. Biserică romano-
catolică medievală, în formă de dreptunghi,
împărţită în interior în trei părţi prin şiruri de
coloane; (azi) nume dat unei biserici sau unei
catedrale impunătoare. 2. (La romani) Edificiu
public cu interiorul împărţit, prin şiruri de
29
coloane, în trei sau în cinci părţi. Din fr.
basilique, lat. basilica.
BEHAVIORISM s.n. Teorie care pune la baza
psihologiei comportarea nediferenţială a omului
şi animalului faţă de un stimulent exterior
organismului; comportamentism. Din engl.
behaviorism, fr. béhaviorisme.
BELIGERANT, -Ă, beligeranţi, -te, adj.
(Adesea substantivat) Care se află în stare de
război. Armate beligerante. Din fr. belligérant,
lat. belligerans, -ntis.
NEBELIGERANT, -Ă, nebeligeranţi, -te,
adj. (Despre state, ţări) Care manifestă o
stare de nebeligeranţă. - Ne- + beligerant.
Cf. fr. n o n - b e l l i g e r a n t .
BEMOL, bemoli, s.m. Semn grafic muzical
(asemănător cu literatura "b"), care arată că nota
sau şirul de note de după el coboară cu un
semiton. Din fr. bémol, it. bemolle.
BENEDICŢIUNE, benedicţiuni, s.f. (Bis.)
Binecuvântare. Din lat. benedictio, -onis, fr.
bénédiction.
BENEFICIAR, -Ă, beneficiari, -e, s.m. şi f.
Persoană, colectivitate sau instituţie care are
folos din ceva; destinatar al unor bunuri
materiale sau al unor servicii. Din fr.
bénéficiaire, lat. beneficiarius.
BENEFICIU, beneficii, s.n. Câştig, profit sau
folos pe care-l are cineva din ceva; profit
financiar al unei întreprinderi, reprezentând
diferenţa dintre veniturile realizate şi cheltuielile
ocazionate de acestea. ◊ Expr. Sub beneficiu de
inventar = în mod provizoriu, sub rezerva
controlului ulterior. Din fr. bénéfice, lat.
beneficium.
BENEVOL, -Ă, benevoli, -e, adj. Făcut de
bunăvoie; facultativ. Din fr. bénévole, lat.
benevolus.
BENIGN, -Ă, benigni, -e, adj. (Despre boli)
Lipsit de gravitate; uşor. Din lat. benignus, fr.
bénin, -igne.
BERIL, beriluri, s.n. Piatră preţioasă de diverse
culori, reprezentând un silicat natural de beriliu
şi aluminiu. Din fr. béryl, lat. beryllus.
BERLINĂ, berline, s.f. (Înv.) 1. Trăsură mare
închisă, asemănătoare cu cupeul, cu două
banchete aşezate faţă în faţă. 2. Autoturism cu
două sau patru portiere şi cu patru geamuri
laterale. Din fr. berline, it. berlina.
BESTIAL, -Ă, bestiali, -e, adj. De bestie, ca de
bestie; de o cruzime feroce; animalic, sălbatic,
fioros. Din fr. bestial, lat. bestialis.
BIBLIOTECĂ, biblioteci, s.f. 1. Dulap sau
mobilă specială cu rafturi de ţinut cărţi. 2.
Încăpere, sală în care se păstrează şi se citesc
cărţile. 3. Colecţie de cărţi, periodice, foi
volante, imprimate etc. ♦ Instituţie care
colecţionează cărţi, periodice etc. spre a le pune
în mod organizat la dispoziţia cititorilor. 4.
Nume dat unei serii de cărţi care prezintă
caractere comune şi sunt publicate de aceeaşi
editură. Din fr. bibliothèque, lat. bibliotheca.
BICEPS, bicepşi, s.m. Muşchi cu extremitatea
superioară despărţită în două ligamente; (în
special) muşchiul dintre umăr şi cot, care face să
se îndoaie antebraţul. Din fr., lat. biceps.
BIENAL, -Ă, bienali, -e, adj. 1. Care durează
doi ani. ♦ (Despre plante) Care dă recolte la doi
ani după semănare. 2. Adj., s.f. (Întrunire,
consfătuire etc.) Care are loc o dată la doi ani.
Din fr. biennal, lat. biennalis.
BIFID, -Ă, bifizi, -de, adj. (Anat.; despre vase
de sânge, canale etc.) Care este despărţit în două.
Din fr. bifide, lat. bifidus.
BIFILAR, -Ă, bifilari, -e, adj. 1. (Despre
circuite) Format din două fire. 2. (Tehn.; despre
cabluri electrice) Format din doi conductori
separaţi. Din fr. bifilaire, engl. biphilar.
BIGAM, -Ă, bigami, -e, adj., s.m. şi f.
(Persoană care are două soţii, respectiv doi soţi;
(persoană) culpabilă de a fi contractat două
căsătorii paralele. Din fr. bigame, lat. bigamus.
BIKINI s.n. Costum feminin de baie, format
dintr-un slip şi dintr-un sutien de dimensiuni
reduse. Din engl. Bikini, fr. bikini.
BILĂ, bile, s.f. (Anat.) Fiere. Din fr. bile, lat.
bilis.
BILINGV, -Ă, bilingvi, -e, adj. 1.Care utilizează
în mod curent şi la fel de bine două limbi. 2.
Scris în două limbi. Din fr. billingue, lat.
bilinguis.
BILIOS, -OASĂ, bilioşi, -oase, adj. (Rar) Care
suferă de un exces de secreţie biliară; care are la
bază o secreţie biliară excesivă. ◊ Temperament
bilios = temperament irascibil. Din fr. bilieux,
lat. biliosus.
BINAR, -Ă, binari, -e, adj. 1. Compus din două
unităţi, din două elemente; care se divide în câte
două elemente. 2. (Despre plante) Cu organele
dispuse perechi. 3. (Mat.) A cărui bază este
numărul doi. ◊ Relaţie binară = relaţie care are
loc între doi termeni. Din fr. binaire, lat.
binarius.
BINARITATE s.f. (Mat.) Însuşirea de a se
diviza în două unităţi sau elemente. - Binar
+ suf. -itate.
BIOASTRONAUTIC, -Ă, bioastronautici, -ce,
s.f., adj. 1. S. f. Ramură a biologiei care studiază
condiţiile vieţii în cosmos. 2. Adj. De
bioastronautică. Din germ. Bioastronautik, fr.
bioastronautique.
BIODEGRADABIL, -Ă, biodegradabili, -e,
adj. (Despre animale, produse chimice etc.).
Care poate fi degradat de factori biologici. Din
fr. biodégradable, engl. biodegradable.
BIOENERGETIC, -Ă, bioenergetici, -ce, s.f.,
adj. 1. S. f. Ramură a biofizicii care studiază
sursele energetice şi transformările de energie la
nivelul materiei vii. 2. Adj. De bioenergetică.
Din fr. bioénergétique, engl. bioenergetics.
BIOFIZICĂ s.f. Ştiinţă care se ocupă cu
aplicările fizicii în biologie. Din fr.
biophysique, rus. biofizika.
BIOLUMINESCENT, -Ă, bioluminescenţi, -te,
adj. (Despre organisme) Care produce lumină
30
prin oxidări interne. Din fr., engl.
bioluminescent.
BIOLUMINESCENŢĂ s.f. Proprietate a unor
fiinţe vii de a fi bioluminescente; lumină
produsă de organisme vii. [Var.:
bioluminiscenţă s.f.] Din fr., engl.
bioluminescence.
BIOMASĂ, biomase, s.f. Masă de substanţă
organică raportată la o anumită unitate de
suprafaţă şi de timp. Din engl. biomass, fr.
biomasse.
BIOMEDICAL, -Ă, biomedicali, -e, adj. De
biomedicină. Din fr. biomédical, engl.
biomedical.
BIOMETEOROLOGIE s.f. Studiu al
influenţei factorilor meteorologici asupra
organismelor vii. Din fr. biométéorologie, engl.
biometeorology.
BIOSATELIT, biosateliţi, s.m. Satelit cu
vieţuitoare la bord. Din engl., fr. biosatellite.
BIOSINTEZĂ, biosinteze, s.f. (Biol.) Sinteză a
unui compus chimic care se produce în organism
sau în contact cu celulele vii. Din fr.
biosynthèse. engl.biosynthesis.
BIOTELEMETRIE s.f. Ramură a biologiei
moderne care studiază organismele vii de la
distanţă cu ajutorul unor instrumente adecvate.
Din fr. biotélémétrie, engl. biotelemetry.
BIOTIP, biotipuri, s.n. (Biol.) Grup de plante
sau animale cu structură genetică. Din fr., engl.
biotype.
BIOTIPOLOGIE s.f. Ramură a biologiei care
studiază biotipurile. Din fr. biotypologie, engl.
biotypology.
BIPARTIT, -Ă, bipartiţi, -te, adj. Care este
constituit din două părţi. ◊ convenţie (sau
înţelegere etc.) bipartită = convenţie (sau
înţelegere etc.) între două state, două partide etc.
Din fr. biparti, lat. bipartitus.
BIPARTIŢIE, bipartiţii, s.f. (Bot.) Diviziune în
două părţi. Bipartiţie a celulelor. Din fr.
bipartition, lat. bipartitio.
BIPED, -Ă, bipezi, -de, adj. (Adesea
substantivat) Care stă sau umblă în două
picioare. Din fr. bipède, lat. bipes, -edis.
BIREMĂ, bireme, s.f. Navă antică de război cu
două rânduri de vâsle suprapuse. Din fr.
birème, lat. biremis.
BIROU, birouri, s.n. 1. Masă de scris (cu sertare
şi compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2.
Local, parte dintr-un local sau încăpere în care
lucrează o persoană sau un serviciu. ◊ Expr. (A
lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a
rezolva etc.) fără a cunoaşte realităţile,
birocratic. 3. Organul executiv şi conducătorul
activităţii curente a unei organizaţii de partid
comunist sau muncitoresc sau a unei organizaţii
de mase. ◊ Birou politic = organ al Comitetului
Central al unui partid comunist sau muncitoresc,
care conduce munca politică şi organizatorică a
partidului între două adunări plenare ale
Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese
de o adunare constituită ca să-i organizeze
lucrările şi să asigure buna lor desfăşurare. Din
fr. bureau, rus. biuro.
BIS, (1) adj. invar., (2) bisuri, s.n. 1. Adj. invar.
(Precedat de un număr) A doua oară; repetat.
Numărul 3 bis. ♦ (Cu valoare de interjecţie)
Strigăt prin care spectatorii solicită repetarea
unei părţi dintr-un program artistic. 2. S.n.
Număr (II 2) prezentat la cererea publicului a
doua oară sau ca supliment de program. Din fr.,
lat. bis.
BISECT, bisecţi, adj. (În sintagma) An bisect =
an de 366 de zile; an bisextil. Din fr. bissexte,
lat. bissextus.
BISEXTIL, bisextili, adj. (Rar, în sintagma) An
bisextil = an bisect. Din fr. bissextil, lat.
bissextilis.
BISULC, -Ă, bisulci, -ce, adj. (Despre animale)
Care are copite despicate. Din fr. bisulque, lat.
bisulcus.
BIT, biţi, s.m. (Inform.) Unitate de măsură
pentru cantitatea de informaţie (3) dintr-un
semnal, corespunzător logaritmului în baza 2.
Din engl., fr. bit.
BITUMINOS, -OASĂ, bituminoşi, -oase, adj.
Care este de natura bitumenului; care conţine
bitum sau bitumen. - După fr. bitumineux, lat.
bituminosus.
BIZANTIN, -Ă, bizantini, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S. m. şi f. Locuitor din oraşul Bizanţ sau din
Imperiul Bizantin. 2. Adj. Care se referă la
Bizanţ, care este propriu Bizanţului, din vremea
împărăţiei bizantine. Din fr. byzantin, lat.
byzantinus.
BIZON, bizoni, s.m. 1. Animal rumegător
sălbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea
mare, bombată, cu coarne scurte, cu umerii mai
ridicaţi decât crupa, cu o coamă deasă (Bison
bison). 2. Pielea tăbăcită a acestui animal; piele
de viţel tăbăcită care imită pielea bizonului (1).
Din fr., lat. bison.
BLAZER, blazere, s.n. Jachetă bărbătească din
stofă, catifea etc. (cu buzunare aplicate). Din
engl., fr. blazer.
BLENDĂ s.f. 1. Rocă lucioasă, de culoare
gălbuie, brună sau neagră, reprezentând sulfura
naturală de zinc. 2. (Cin.) Suprafaţă metalizată
folosită pentru reflectarea şi difuziunea luminii.
Din germ. Blende, fr. blende.
BLOC, blocuri, s.n. 1. Bucată mare dintr-o
materie solidă şi grea, masă solidă dintr-o
singură bucată. 2. Grămadă de lucruri
considerate ca alcătuind o masă unică. ◊ Bloc de
desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite
între ele la una din margini şi păstrate între două
cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc =
împreună, laolaltă. 3. Clădire mare cu multe
etaje; blochaus. 4. Alianţă, înţelegere (între state,
partide grupări etc.) pentru realizarea unor
scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor =
organ de motor în care se află cilindrii şi
pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac
= tulburare a ritmului inimii, datorită blocării
influxului nervos care străbate muşchiul cardiac.
31
Bloc operator = parte componentă a serviciilor
chirurgicale, cuprinzând sălile de operaţie şi
dependinţele acestora. Din fr. bloc, (3) germ.
Block[haus]
BOA s.m. invar. 1. Şarpe tropical, carnivor şi
neveninos, lung de câţiva metri, care-şi ucide
prada înainte de a o înghiţi încolăcindu-se în
jurul ei şi sufocând-o (Boa constrictor). 2. Fâşie
lungă de blană sau de pene, purtată altădată de
femei în jurul gâtului. Din fr., lat. boa.
BOB, boburi, s.n. Sanie cu un rând suplimentar
de tălpici în faţă, care, dirijate (cu ajutorul unui
volan sau în alt mod), servesc la cotit. ♦ Sportul
practicat cu acest fel de sanie; bobslei. Din
engl., fr. bob[sleigh].
BOBER, boberi, s.m. Sportiv care practică
bobsleiul. – Bob + suf. -er.
BOBSLEI s.n. Sport practicat cu bobul2; bob2.
Din engl., fr. bobsleigh.
BOLERO, bolerouri, s.n. 1. Haină femeiască
scurtă până deasupra taliei, ca un ilic. 2. Numele
unui dans naţional spaniol, care se dansează cu
acompaniament de chitară şi castaniete; melodie
după care se execută acest dans. Din fr. boléro,
sp. bolero.
BOLŞEVIC, -Ă, bolşevici, -ce, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Adept al bolşevismului. 2. Adj. Care
aparţine bolşevismului sau bolşevicilor (1),
privitor la bolşevism sau la bolşevici; propriu,
caracteristic bolşevicilor sau bolşevismului. Din
rus. bol''ševizm, fr. bolchevik.
BOLŞEVISM s.n. Curent de gândire politică
comunistă, apărut în Rusia la începutul sec. XX.
Din rus. bol''ševizm, fr. bolchevisme.
BOMBARDAMENT, bombardamente, s.n.
Bombardare. Din fr. bombardement, it.
bombardamento.
BONĂ, bone, s.f. Îngrijitoare angajată într-o
familie pentru a creşte copiii şi a-i învăţa o limbă
străină. Din fr. bonne, germ. Bonne.
BORA s.m. invar. Vânt puternic, uscat şi rece,
care bate iarna dinspre munte spre mare, mai
ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice
şi ale Mării Negre. Din it., fr. bora.
BORDEL, bordeluri, s.n. Casă în care se
practică prostituţia; lupanar. Din fr. bordel, it.
bordello.
BOREAL, -Ă, boreali, -e, adj. Din emisfera
nordică; septentrional. Din fr. boréal, lat.
borealis.
BOVIN, -Ă, bovini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De bou;
din familia sau din speţa boului. 2. S.f. (la pl.)
Subfamilie din familia rumegătoarelor, având ca
tip boul; (şi la sg.) animal care face parte din
această subfamilie. Din fr. bovin, lat. bovinus.
BRACTEE, bractee, s.f. Frunzişoară erbacee
sau membranoasă, verde sau divers colorată,
care se află la baza florilor. Din fr. bractée, lat.
bractea.
BRAHIAL, -Ă. brahiali, -e, adj. Care aparţine
braţelor, privitor la braţe. Muşchi brahiali. Din
fr. brachial, lat. brachialis.
BRANHIE, branhii, s.f. Organ de respiraţie,
extern sau intern, prezent la majoritatea
animalelor acvatice (peşti, raci etc.). Din fr.
branchie, lat. branchia.
BRAV, -Ă, bravi, -e, adj., s.m. 1. Adj. Viteaz,
curajos, îndrăzneţ. 2. S.m. (Rar) Asasin, tâlhar
(aflat de obicei în slujba unui potentat) care
teroriza şi omora pentru bani; spadasin plătit.
Din fr. brave, it. bravo.
BRAVO interj. Exclamaţie de aprobare (totală),
de laudă sau de apreciere (însoţită de aplauze);
foarte bine, excelent, minunat. [Var.: (pop.)
brava. (înv.) bravos interj.] Din fr., it. bravo.
BREC, brecuri, s.n. Trăsură uşoară cu patru roţi,
de obicei neacoperită, cu capra înaltă, având
două bănci aşezate faţă în faţă în lungul sau în
latul trăsurii. Din fr., engl. break.
BREVIAR, breviare, s.n. 1. Lucrare în care sunt
expuse sumar noţiuni, date etc. dintr-un anumit
domeniu. 2. Carte care cuprinde slujbele şi
rugăciunile pe care preoţii şi călugării catolici
trebuie să le facă sau să le rostească la anumite
ore din zi. Din fr. bréviaire, lat. breviarium.
BRICOLĂ, bricole, s.f. Maşină de război
asemănătoare cu balista, folosită mai ales în evul
mediu. Din fr. bricole, it. briccola.
BRIDGE s.n. Numele unui joc de cărţi. Din fr.,
engl. bridge.
BRIDGIST, -Ă, bridgişti, -ste, s.m. şi f.
Jucător de bridge. - Bridge + suf. -ist.
BRIGADĂ, brigăzi, s.f. 1. Mare unitate
militară, formată dintr-un număr variabil de
regimente, batalioane şi divizioane. 2. Formaţie
(stabilă) de lucru, compusă din muncitori
organizaţi adesea pe echipe şi pe schimburi sau
pe faze de operaţie, în vederea îndeplinirii unei
sarcini de producţie. 3. (În sintagma) Brigadă
silvică = subunitate silvică formată din unul sau
din mai multe cantoane, şi condusă de un
brigadier silvic. 4. (Ieşit din uz; în sintagma)
Brigadă artistică = colectiv în cadrul mişcării
artistice de amatori, care prezenta programe
artistice (scurte) inspirate din viaţa colectivului
din care făcea parte. Din fr. brigade, rus.
brigada.
BRILIANT, briliante, s.n. 1. Diamant şlefuit în
dublă piramidă cu numeroase faţete pentru
accentuarea reflexului luminii, folosit ca piatră
preţioasă, montat în bijuterii. 2. Numele celui
mai mic corp de literă tipografică. Din fr.
brillant, rus. brilánt.
BRILĂNŢEL, brilănţele, s.n. Diminutiv al
lui briliant. - Briliant + suf. -el.
BRIO s.n. (În loc. adv.) Cu brio = a) cu multă
însufleţire, vioi; b) în mod remarcabil, strălucit,
excepţional. Din it., fr. brio.
BRONHIE, bronhii, s.f. Fiecare dintre cele
două ramificaţii ale traheii prin care aerul ajunge
în plămâni. Din fr. bronche, lat. bronchia.
BRONTOZAUR, brontozauri, s.m. Gen de
reptile uriaşe din ordinul dinozaurienilor, cu
capul mic, cu gâtul foarte lung, cu picioarele
scurte, cilindrice, terminate cu câte cinci degete,
32
care a trăit în era secundară. Din germ.
Brontosaurus, fr. brontosaure.
BRUMOS, -OASĂ, brumoşi, -oase, adj. (Livr.)
Ceţos, neguros. Din fr. brumeux, lat.
brumosus.
BRUT, -Ă, bruţi, -te, adj. 1. Care se găseşte în
stare naturală, încă neprelucrat; care nu a fost
încă transformat în produs finit. 2. (Despre
greutatea mărfurilor) Care este socotit împreună
cu ambalajul, vasul etc. în care se află, din care
nu s-a scăzut daraua; (despre un venit) care a
fost socotit împreună cu cheltuielile, impozitele
etc. aferente. Din lat. brutus, fr. brut.
BUCOLIC, -Ă, bucolici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
De păstor, păstoresc, pastoral; p. ext. de la ţară,
câmpenesc, rustic, idilic. 2. S.f. Mic poem
pastoral; eglogă, idilă. Din fr. bucolique, lat.
bucolica.
BUCOLISM s.n. Caracter bucolic. -
Bucol[ic] + suf. -ism.
BUDINCĂ, budinci, s.f. 1. Preparat culinar
făcut din făină (sau paste făinoase), orez, ouă,
lapte etc., adesea îndulcit, şi copt în cuptor. 2.
Mâncare făcută din legume (tăiate mărunt),
brânză etc. coapte în cuptor. Din fr. pudding,
pouding, engl. pudding.
BUGLĂ bugle, s.f. Trompetă din piele care
emite un sunet mai moale şi mai plăcut decât cel
emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat
instrumentelor de suflat din alamă. Din fr., engl.
bugle.
BULĂ, bule, s.f. 1. Băşică de aer sau de gaz
aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2.
Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. 3. (În
antichitate şi în evul mediu) Pecete de aur, de
argint sau de plumb, care se ataşa unui act pentru
a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de
pecete. ◊ Bulă papală = act oficial emis de papi.
Din fr. bulle, lat. bulla.
BULB, bulbi, s.m. 1. Tulpină (subterană) a unor
plante, alcătuită din frunze în formă de tunici sau
solzi suprapuşi (în care se depun substanţe de
rezervă), cu un înveliş membranos uscat. 2. (În
sintagmele) Bulb pilos = partea terminală,
umflată, a rădăcinii firului de păr. Bulb rahidian
= segment interior al creierului, în forma unei
umflături, situat între măduva spinării şi
protuberanţa creierului. Bulbii ochilor = globii
ochilor. Bulb aortic = dilataţie a arterei aorte
situată la ieşirea din inimă, existentă la peşti şi la
batracieni. 3. Obiect, umflătură etc. care are
forma unui bulb (1). Din fr. bulbe, lat. bulbus.
BULBOS, -OASĂ, bulboşi, -oase, adj. 1.
Care are bulb (1). 2. De forma unui bulb (1).
- Bulb + suf. -os.
BULDOZER, buldozere, s.n. 1. Maşină
alcătuită dintr-un tractor pe şenile, prevăzut în
faţă cu o lamă puternică, folosită pentru săparea
şi nivelarea terenurilor, pentru transportarea pe
distanţe mici a pământului, deszăpezirea
şoselelor, etc. 2. Presă orizontală de matriţat şi
de îndoit la cald. Din engl., fr. bulldozer, rus.
bul''dozer.
 BULDOZERIST, -Ă, buldozerişti, -ste,
adj., s.m. (Muncitor calificat) care conduce
un buldozer (1). - Buldozer + suf. -ist.
BULION, (1, 2) bulionuri, (3) bulioane, s.n. 1.
Pastă conservată de pătlăgele roşii. 2. (Rar) Supă
de carne fără zarzavat sau paste făinoase. 3.
Mediu lichid obţinut din carne sau din vegetale
şi folosit pentru culturile de microorganisme.
Din fr. bouillon, rus. bulón.
BULL-FINCH, bull-finch-uri, s.n. Obstacol la
alergările de cai, care constă dintr-un zid cu
nuiele deasupra sau dintr-un zid de o anumită
înălţime. Din fr., engl. bull-finch.
BURLESC, -Ă, burleşti, adj., s.f. 1. Adj. De un
comic excesiv, grotesc, extravagant şi adesea
vulgar. ◊ Teatru burlesc = tip de teatru comic,
caracterizat prin caricaturizare şi parodiere. 2.
S.f. Compoziţie muzicală de mici proporţii, cu
un pronunţat caracter umoristic. Din fr.
burlesque, it. burlesco.

33
 C CADUC, -Ă, caduci, -ce, adj. Lipsit de trăinicie;
CABALĂ, (2) cabale, s.f. 1. Interpretare ebraică
ezoterică şi simbolică a Vechiului testament;
doctrină bazată pe această interpretare. 2. Fig.
Uneltire, intrigă. Din fr. cabale, germ. Kabale.
CABALIST, -Ă, cabalişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană iniţiată în cabală (1). Din fr. cabaliste,
germ. Kabalist.
CADENŢĂ, cadenţe, s.f. 1. Mişcare ritmică şi
uniformă; ritm. ◊ Loc. adv. În cadenţă = cu
mişcări repetate la intervale egale. ♦ Numărul de
lovituri pe care o armă de foc le trage pe minut.
♦ (Fiz.) Frecvenţă; viteză de repetare a unui
fenomen. 2. Succesiune ritmică a unor unităţi
poetice (picioare, silabe) accentuate, care produc
un efect auditiv armonios. ♦ Succesiune de
armonii care produc impresia unei încheieri într-
o compoziţie muzicală. 3. Pasaj mai mare de
virtuozitate solistică dintr-un concert
instrumental, interpretat fără acompaniament.
Din fr. cadence, it. cadenza.
CADET, cadeţi, s.m. (Înv.) 1. Tânăr (fiu de
nobil sau de ofiţer) care se pregătea pentru
cariera armelor. 2. Elev al unei şcoli militare. 3.
Membru al unui partid din Rusia ţaristă. Din fr.
cadet, (3) rus. kadet.
CADRU, cadre, s.n. I. 1. Ramă în care se
fixează un tablou, o fotografie etc. ♦ Tablou,
fotografie etc. înrămate ♦ Fig. Persoană foarte
frumoasă. 2. Pervaz al unei uşi sau al unei
ferestre. ♦ Deschizătură a zidului ocupată de o
uşă sau de o fereastră. ♦ Desen care înconjură,
mărgineşte un text, o hartă, o fotografie etc. ♦
Porţiune a unei mărci poştale pe care este
executat desenul. 3. Fig. Mediu, ambianţă. ♦
Spaţiu în limitele căruia este cuprinsă o imagine
pe o peliculă cinematografică. 4. Fig. Limitele
unei probleme, ale unui subiect, ale unei acţiuni
etc.; p. ext. cuprinsul dintre aceste limite. 5.
Schelet alcătuit din bare de lemn, de metal sau
din grinzi de beton armat, care se întrebuinţează
la construcţii; suport pentru diferite aparate. ♦
Schelet pe care sunt înfăşurate conducte
(electrice, radiofonice etc.) izolate. II. 1. (La pl.)
Efectiv de bază al salariaţilor dintr-o
întreprindere sau dintr-o instituţie, dintr-un
sindicat etc.; elementele de conducere şi de
comandă ale subunităţilor şi unităţilor militare;
p. gener. întregul efectiv al unei întreprinderi sau
al unei instituţii. ♦ (Rar.; la sg.) Persoană din
efectivul unei întrprinderi sau instituţii, dintr-o
organizaţie etc. 2. (Ieşit din uz; la pl.)
Subdiviziune în administraţia internă a unei
instituţii, întreprinderi etc. care se ocupă cu
angajarea personalului. (II 1.), cu evidenţa lui
etc.; serviciul personal. ♦ (Astăzi rar; la pl.)
Serviciu care se ocupă cu angajarea şi evidenţa
personalului unei întreprinderi, instituţii etc.
[Var.: (I 1.) cadră s.f.] Din fr. cadre, (II) rus.
kadrî.
34
şubred, pieritor. ♦ (Despre frunze, flori etc.)
Care cade înainte de vreme; care cade în fiecare
an. ♦ (Despre acte cu valoare juridică) Care nu
(mai) are putere legală. Din fr. caduc, lat.
caducus.
CADUCEU, caducee, s.n. Sceptrul lui Hermes,
reprezentat printr-un baston cu două aripioare în
vârf, înconjurat de doi şerpi, care, în antichitatea
greco-romană, simboliza pacea şi comerţul. Din
lat. caduceum, fr. caducée.
CAFEA, (2) cafele, s.f. 1. (Cu sens colectiv)
Sămânţa arborelui de cafea. 2. Băutură preparată
din cafea (1) prăjită şi râşnită sau dintr-un
surogat. Din tc. kahve, ngr. kafés, fr. café.
CAFELUŢĂ, cafeluţe, s.f. 1. (Fam.)
Diminutiv al lui cafea (2). 2. (La pl.)
Numele a două varietăţi de plante erbacee
din familia leguminoaselor: a) plantă cu
tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau
albăstrii, cultivată pentru nutreţ (Lupinus
albus); b) plantă ornamentală cu flori mari,
albe, cu pete albastre, dispuse în formă de
spic (Lupinus varius). - Cafea + suf. -eluţă.
CAFENIU, -IE, cafenii, adj. De culoarea
cafelei prăjite. - Cafea + suf. -iu (după
castaniu, gălbeniu etc.).
CALABREZ, -Ă, calabrezi, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia
de bază a Calabriei sau este originară de acolo.
2. Care aparţine Calabriei sau calabrezilor,
privitor la Calabria sau la populaţia ei. Din it.
calabrese, fr. calabrais.
CALAMITATE, calamităţi, s.f. Nenorocire
mare, dezastru care loveşte o colectivitate. ◊
Flagel. Din fr. calamité, lat. calamitas, -atis.
CALAMITAT, -Ă, calamitaţi, -te, adj. Care
a suferit o calamitate. Din calamitate
(derivat regresiv).
CALCANEU, calcanee, s.n. Unul dintre cele
două oase ce formează călcâiul. Din fr.
calcanéum, lat. calcaneum.
CALCAR, calcare, s.n. Rocă sedimentară sau
biogenă alcătuită din carbonat de calciu, de
culoare albă, cenuşie, roşie, neagră etc.; piatră-
de-var. Din lat. calcarius, fr. calcaire.
CALCEDONIE, s.f. Varietate (colorată sau
translucidă) de bioxid de siliciu natural, folosită
ca piatră semipreţioasă, la confecţionarea unor
obiecte de artă, ca abraziv etc. Din fr.
calcédoine, lat. chalcedonius.
CALCUL, (I) calcule, s.n., (II) calculi, s.m. I
S.n. 1. Ansamblu de operaţii matematice făcute
cu scopul de a găsi valoarea uneia sau a mai
multor mărimi; socoteală. ◊ (În sintagmele)
Calcul grafic = (Mat.) rezolvare a unor probleme
cu ajutorul unor construcţii geometrice. ◊ Calcul
logic = ansamblu de operaţii prin care anumite
expresii logice sunt derivate din alte expresii
logice. 2. Plan, combinaţie, proiect, apreciere,
socoteală. II. S.m. (Med.) Concreţiune de forma
unei pietricele, rezultată din precipitarea
sărurilor organice sau anorganice, care se
formează în anumite organe interne; piatră. Din
fr. calcul, lat. calculus.
ANTECALCUL, antecalcule, s.n. (Rar)
Antecalculaţie. - Ante- + calcul.
ANTECALCULA, antecalculez, vb. I.
Tranz. A calcula dinainte. Din antecalcul.
ANTECALCULARE, antecalculări, s.f.
Acţiunea de a antecalcula. V. antecalcula.
ANTECALCULAT, -Ă, antecalculaţi, -te,
adj. Care a fost calculat dinainte. - V.
antecalcula.
POSTCALCUL, postcalcule, s.n. 1.
Calculare a preţului de cost al unei lucrări pe
baza cheltuielilor făcute; postcalculaţie. 2.
Serviciu contabil dintr-o întreprindere care
se ocupă cu postcalculul. - Post- + calcul.
CALCULA, calculez, vb. I. Tranz. A face un
calcul (I), a socoti; a aprecia. ♦ A elabora
planuri, proiecte etc. Din fr. calculer, lat.
calculare.
CALCULARE, calculări, s.f. Acţiunea de a
calcula; calculaţie, socotire. V. calcula.
CALCULAT, -Ă, calculaţi, -te, adj.
(Despre persoane) Chibzuit, socotit;
preocupat de interesul personal. V. calcula.
PRECALCULA, precalculez, vb. I. Tranz.
A calcula dinainte venituri, cheltuieli etc. -
Pre- + calcula.
PRECALCULARE, precalculări, s.f.
Acţiunea de a precalcula. V. precalcula.
PRECALCULAT, -Ă, precalculaţi, -te, adj.
Care a fost calculat în prealabil. - Pre- +
calculat.
TRANSCALCULARE s.f. Complex de
operaţii necesare pentru calculul
coordonatelor unui punct geodezic sau
topografic într-un sistem de proiecţie
cartografică sau de axe de coordonate dat,
luând ca bază aceste date dintr-un alt sistem
şi folosind relaţiile matematice de legătură. -
Trans- + calculare.
CALCULATOR, -OARE, calculatori, -oare,
subst. 1. S.n. Tabel care cuprinde rezultatele
unor calcule, folosit pentru simplificarea
operaţiilor; carte, broşură care cuprinde
asemenea tabele. 2. S.n. (Şi în sintagma
calculator electronic) Ordinator, computer. ◊
Calculator de buzunar = calculator de
dimensiuni foarte mici, destinat publicului larg
pentru efectuarea unei game de probleme
matematice limitate; (impr.) minicalculator. 3.
S.m. şi f. Persoană specializată în calcule, mai
ales economice. Din fr. calculateur, lat.
calculator.
MICROCALCULATOR,microcalculatoar
e, s.n. Calculator sau minicalculator simplu,
ieftin, de mici dimensiuni, care foloseşte un
singur limbaj şi are lungimea cuvântului de
8-12 biţi; microordinator, microcomputer. -
Micro + calculator.
CALDEIRĂ, caldeire, s.f. (Geol.) 1.
Depresiune în formă de căldare (de origine
vulcanică). 2. Circ (3). Din fr., port. caldeira.
35
CALENDE s.f. pl. Numele primei zile a fiecărei
luni la romani; zi întâi. ◊ Expr. La calendele
greceşti = niciodată (grecii neavând "calende").
Din lat. calendae, fr. calendes.
CALICIU, calicii, s.n. 1. (Bot.) Învelişul extern
al florilor, alcătuit din sepale libere sau unite. 2.
Vas liturgic de forma unei cupe; potir. 3. (Anat.)
Zonă a rinichiului, prin care urina se scurge în
bazinet. Din fr. calice, lat. calyx, -cis.
CALICO s.n. Pânză care imită pielea, folosită în
legătoria de cărţi. Din engl. calico, fr. calicot.
CALIFICA, calífic, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A
dobândi sau a ajuta să dobândească un nivel
adecvat de pregătire prin însuşirea unor
cunoştinţe şi deprinderi de specialitate
(împreună cu recunoaşterea oficială a acestei
pregătiri). 2. Refl. A obţine (în urma rezultatelor
favorabile) dreptul de a participa la o etapă
superioară într-o competiţie sau într-o probă
sportivă, culturală etc. 3. Tranz. A atribui unei
fiinţe sau unui lucru o anumită calitate; a
caracteriza; a numi. Din fr. qualifier, lat.
qualificare.
CALIFICARE, calificări, s.f. Acţiunea de a
(se) califica şi rezultatul ei; pregătire într-un
anumit domeniu de activitate profesională;
calificaţie. ♦ Etapă eliminatorie într-un
concurs sau într-o competiţie sportivă,
pentru selectarea concurenţilor. V. califica.
CALIFICAT, -Ă, calificaţi, -te, adj. Care
are sau care cere pregătire specială într-un
anumit domeniu de activitate. ♦ (Despre
infracţiuni) Săvârşit în împrejurări speciale,
bine precizate. V. califica.
CALIFICABIL, -Ă, calificabili, -e, adj.
Care poate fi calificat. - Califica + suf. -bil.
Cf. fr. q u a l i f i a b l e .
INCALIFICABIL, -Ă, incalificabili, -e,
adj. Care nu poate fi calificat (atât e de rău);
care întrece orice măsură. - In-+calificabil.
Cf. fr. inqualifiable, it.
inqualificabile.
DESCALIFICA, descalífic, vb. I. Tranz. 1.
A declara pe cineva nedemn de stima, de
respectul altora (din cauza unei fapte
reprobabile pe care a săvârşit-o); a dezonora.
2. A elimina o persoană sau o echipă dintr-o
competiţie sportivă pentru abateri de la
regulament sau pentru comportare
nesportivă. 3. Refl. A-şi pierde calificarea
(profesională). - Des- + califica.
DESCALIFICARE, descalificări, s.f.
Acţiunea de a (se) descalifica şi rezultatul ei.
V. descalifica.
DESCALIFICAT, -Ă, descalificaţi, -te, adj.
Care a suferit o descalificare; dezonorat. V.
descalifica.
NECALIFICAT, -Ă, necalificaţi, -te, adj.
Care nu este calificat. - Ne- + calificat.
POLICALIFICA, policalífic, vb. I. Refl. A
se califica în mai multe specialităţi. - Poli- +
califica.
 POLICALIFICARE s.f. Calificare în mai
multe specialităţi. V. policalifica.
POLICALIFICAT, -Ă, policalificaţi, -te,
adj. Calificat în mai multe specialităţi. V.
policalifica.
RECALIFICA, recalífic, vb. I. Tranz. şi
refl. A (se) pregăti, a (se) instrui în vederea
unei noi calificări profesionale; a da sau a
obţine o nouă calificare. - Re- + califica.
RECALIFICARE, recalificări, s.f. 1.
Pregătire, instruire în vederea obţinerii unei
noi calificări profesionale, a unei noi
meserii; calificare nou dobândită. 2. Probă
suplimentară pe care o susţine o persoană
sau o echipă (care a ratat calificarea în prima
tentativă făcută) pentru a se putea califica
mai departe într-o competiţie sportivă. V.
recalifica.
CALIFICAŢIE, calilicaţii, s.f. (Înv.) Calificare.
Din fr. qualification, lat. qualificatio.
CALIFORNIU s.n. Element chimic radioactiv
obţinut pe cale sintetică. Din engl., fr.
californium.
CALIGRAFIE s.f. Arta şi deprinderea de a
scrie frumos. ♦ Scriere frumoasă. ♦ Fel de scriere
al cuiva. Din ngr. kalligráphia, fr. calligraphie.
CALITATE, calităţi, s.f. 1. Totalitatea
însuşirilor şi laturilor esenţiale în virtutea cărora
un lucru este ceea ce este, deosebindu-se de
celelalte lucruri. 2. Însuşire (bună sau rea), fel de
a fi (bun sau rău); p. restr. caracteristică
pozitivă, însuşire bună. ◊ Loc. adj. De calitate =
de calitate bună, de valoare. 3. Poziţie, situaţie,
titlu care conferă un drept. ◊ Loc. conj. În
calitate de... = cu dreptul de..., fiind... 4. (La
jocul de şah) Diferenţă de valoare între un turn şi
un nebun sau un cal. Din fr. qualité, lat.
qualitas, -atis.
CALITATIV, -Ă, calitativi, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care ţine de calitate (1), de natura
lucrurilor; privitor la calitate. ◊ Analiză
calitativă = determinarea naturii chimice a unei
substanţe; identificarea componenţilor unei
substanţe. Din fr. qualitatif, lat. qualitativus.
CALOMNIA, calomniez, vb. I. Tranz. A vorbi
pe cineva de rău, a spune lucruri neadevărate
despre cineva, a discredita pe cineva în onoarea
sau reputaţia sa; a defăima, a bârfi, a cleveti, a
huli, a ponegri. Din fr. calomnier, lat.
calumniari.
CALOMNIERE, calomnieri, s.f. Faptul de
a calomnia; defăimare, hulire, ponegrire. V.
calomnia.
CALOMNIATOR, -OARE, calomniatori, -
oare, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care
calomniază; defăimător, hulitor, detractor. 2.
Adj. Calomnios. Din fr. calomniateur, lat.
calumniator.
CALOMNIE, calomnii, s.f. Afirmaţie
mincinoasă şi tendenţioasă făcută cu scopul de a
discredita onoarea sau reputaţia cuiva;
defăimare, clevetire. Din fr. calomnie, lat.
calumnia.
36
CALOMNIOS, -OASĂ, calomnioşi, -oase, adj.
Care cuprinde o calomnie; defăimător,
clevetitor, calomniator (2). Din fr. calomnieux,
lat. calumniosus.
CALORIFIC, -Ă, calorifici, -ce, adj. Care
produce căldură. ◊ Putere calorifică = cantitate
de căldură dezvoltată de un kilogram de
combustibil când arde complet. Din fr.
calorifique, lat. calorificus.
CALOS, -OASĂ, caloşi, -oase, adj. (Anat.)
Care are îngroşări, întărituri. ◊ Corp calos =
fascicul de fibre nervoase care uneşte cele două
emisfere ale creierului mare. Din fr. calleux, lat.
callosus.
CALVAR, calvaruri, s.n. Chin, suferinţă, durere
îndelungată; încercare grea. Din fr. calvaire, lat.
calvarium.
CALVIŢIE s.f. (Livr.) Chelie, pleşuvie Din fr.
calvitie, lat. calvities.
CAMBIAL, -Ă, cambiali, -e, adj. Privitor la
cambie, de cambie. Din it. cambiale, fr.
cambial.
CAMBIU s.n. Ţesut vegetal din zona
generatoare, care asigură creşterea secundară în
grosime a tulpinii şi a rădăcinii. [Var.: cambium
s.n.] Din germ. Kambium, fr. cambium.
CAMERĂ, camere, s.f. I. 1. Încăpere într-o
clădire; odaie. ◊ Cameră mobilată = cameră care
se închiriază cu mobila proprietarului. Cameră
de lucru = birou într-o casă particulară. Muzică
de cameră = compoziţie muzicală pentru un
număr restrâns de instrumente. 2. Nume dat unor
încăperi cu destinaţie specială: cameră obscură
= a) încăpere neluminată în care se execută
developarea, fixarea şi alte operaţii fotografice;
b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obţine pe un
ecran (sau pe un clişeu) imaginea răsturnată a
unui obiect; cameră de comandă = încăpere
specială în care se efectuează în mod automat
controlul şi conducerea funcţionării unei centrale
sau staţiuni electrice; cameră frigorifică (sau
refrigerentă) = încăpere izolată termic, în care se
menţine o temperatură mai joasă decât a
mediului ambiant. 3. Spaţiu în care se produce
un proces tehnic; incintă care face parte
integrantă dintr-un aparat, dintr-un instrument
etc. sau care reprezintă instrumentul însuşi:
cameră de combustie = spaţiu în care arde un
combustibil într-un cazan cu aburi sau într-un
motor cu ardere internă în vederea folosirii
energiei gazelor rezultate; camera cartuşului =
partea dinapoi a ţevii armelor de foc, unde se
introduce cartuşul şi unde se produce explozia
pulberii; cameră de luat vederi = aparat cu
ajutorul căruia se obţin imaginile succesive ale
obiectelor în mişcare pe pelicula
cinematografică; cameră de sunet = aparat
folosit pentru înregistrarea sunetelor pe o
peliculă fotosensibilă în cinematografie; cameră
de transpunere = aparat pentru înregistrarea
optică a sunetelor pe film în cinematografie;
cameră de televiziune sau cameră videocaptoare
= aparat complex cu ajutorul căruia se realizează
captarea imaginii şi transpunerea ei în semnale
video. 4. Tub de cauciuc unit la capete, care se
umflă cu aer şi care se aşază înăuntrul anvelopei,
pe roata unor vehicule; (la mingi de sport) balon
de cauciuc situat înăuntrul anvelopei, care se
umflă cu aer; p. ext. recipient cu pereţi
extensibili în care se introduce aer sub presiune.
II. (Zool.; în sintagmele) Cameră paleală sau
camera mantalei = spaţiu cuprins între pereţii
mantalei şi corpul moluştei. III. (Urmat de
determinări) Parte componentă a organului
legislativ în unele ţări. Din it. camera, (pentru
unele sensuri şi) engl. camera, fr. caméra.
CAMERAL, -Ă, camerali, -e, adj. 1. Care
aparţine camerei reprezentative, privitor la
camera reprezentativă. 2. (Muz.) De cameră.
- Cameră + suf. -al.
CAMERAMAN, cameramani, s.m. Asistent al
operatorului de imagine; p. gener. operator
(secund) de imagine care mânuieşte aparatul de
filmat. [Var.: camerman s.m.] Din fr., engl.
cameraman.
CAMPANELĂ, campanele, s.f. (Rar) Clopoţel.
Din it. campanella, fr. campanelle.
CAMPANIE, campanii, s.f. 1. Totalitatea
operaţiilor executate de forţele armate ale unei
ţări sau de o parte a lor, pe un câmp de luptă,
într-o anumită perioadă de timp, cu scopuri
strategice parţiale. ◊ Loc. adj. De campanie =
destinat să fie folosit pe front. Pat de campanie
= pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc
în timpul zilei sau pentru a fi mai uşor
transportat. 2. Acţiune organizată după un
anumit plan, în vederea realizării unor sarcini
politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de
timp; p. ext. timpul cât durează această acţiune.
Campanie electorală. Campanie agricolă. ◊
Campanie de presă = mobilizare a opiniei
publice prin articole publicate în presă, în
favoarea sau împotriva unei situaţii, unei cauze,
unei persoane etc. Din fr. campagne, rus.
kampaniia.
CAMPING, campinguri, s.n. Suprafaţă de teren
(la şes, deal sau munte) pe care sunt instalate
corturi sau baracamente pentru turişti. ♦ Faptul
de a trăi în aer liber, sub cort. Din engl., fr.
camping.
CANABIS s.n. 1. (Livr.) Cânepă indiană
(Cannabis indica). 2. Stupefiant extras din
canabis (1). Din fr., engl. cannabis.
CANAL, (1) canaluri, (1, 2, 3) canale, s.n. 1.
Albie artificială sau amenajată care leagă între
ele două mări, două fluvii, un râu cu un lac etc.
şi care serveşte la navigaţie, la irigări sau la
construcţii hidrotehnice. ♦ Curs de apă îndiguit
şi drenat cu scopul de a-l face navigabil, de a
preveni inundaţiile etc. ♦ Cale de circulaţie pe
apă (ţinând loc de stradă) în oraşele aşezate la
mare sau pe fluvii. ♦ Porţiune de mare situată
între două ţărmuri apropiate. 2. Conductă
(construită din beton sau din tuburi îmbinate, din
şanţuri sau rigole) destinată să transporte lichide,
în diferite scopuri. 3. Formaţie organică în formă
37
de tub, vas sau cale de comunicaţie în
organismele animale sau vegetale (prin care
circulă substanţele nutritive, secreţii etc.). Din
fr. canal, lat. canalis.
CANALAGIU, canalagii, s.m. Muncitor
care lucrează la instalarea şi la întreţinerea
canalizării. - Canal + suf. -agiu.
CANCER, cancere, s.n. 1. Termen general care
denumeşte diverse forme de tumori maligne ce
se caracterizează printr-o înmulţire excesivă a
ţesuturilor unor organe; neoplasm, rac. 2. Boală
a plantelor provocată de unele ciuperci şi
bacterii parazite. 3. (În sintagmele) Tropicul
Cancerului = Tropicul Racului. Zodia
Cancerului = zodia Racului. 4. (Fig.) Flagel. Din
fr., lat. cancer.
CANCEROGENEZĂ, cancerogeneze, s.f.
(Med.) Carcinogeneză. - Cancer + geneză.
CANCEROS, -OASĂ, canceroşi, -oase, adj.
s.m. şi f. 1. Adj. De cancer, privitor la cancer. 2.
S.m. şi f. Persoană bolnavă de cancer. Din fr.
cancéreux, it. canceroso.
CANDELĂ, candele, s.f. 1. Lampă cu ulei, care
se pune la icoane sau la morminte sau care
servea, în trecut, la iluminat. 2. Unitate de
măsură pentru calcularea intensităţii unui izvor
de lumină. 3. Stâlp rotund de lemn, întrebuinţat
pentru susţinerea bolţilor unui tunel până la
turnarea betonului. Din sl. kanŭdilo sau ngr.
kandíla, (2) din fr. candela.
CANDELABRU, candelabre, s.n. Suport cu
mai multe braţe (bogat ornamentat), pentru
lumânări sau becuri electrice; policandru. Din
fr. candélabre, lat. candelabrum.
CANDID, -Ă, candizi, -de, adj. Plin de
candoare; curat, nevinovat, pur, neprihănit. Din
fr. candide, lat. candidus.
CANDIDAT, -Ă, candidaţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care candidează. Din fr. candidat, lat.
candidatus.
CANDOARE s.f. Curăţenie morală;
nevinovăţie. Din fr. candeur, lat. candor, -oris.
CANGRENA, pers. 3 cangrenează, vb. I. Refl.
(Despre ţesuturile unui organism animal) A face
o cangrenă, a se distruge, a putrezi. [Var.:
gangrena vb. I] Din fr gangrener, it.
cancrenare.
CANGRENĂ, cangrene, s.f. Distrugere sau
putrezire a unei părţi din ţesuturile unui
organism. [Var.: gangrenă s.f.] Din fr.
gangrène, lat. gangraena, it. cancrena.
CANICULĂ, canicule, s.f. 1. Perioadă în care
steaua Sirius răsare şi apune o dată cu soarele
(22 iulie - 23 august). 2. Căldură dogoritoare
specifică zilelor calde de vară; arşiţă, zăpuşeală,
năduf. Din fr. canicule, lat. canicula.
CANICULAR, -Ă, caniculari, -e, adj. Privitor
la caniculă, de caniculă; arzător, dogoritor, torid.
Din fr. caniculaire, lat. canicularis.
CANIN, -Ă, canini, -e, adj., s.m. 1. Adj. De
câine, privitor la câine; câinesc. Rasă canină. 2.
S.m. Fiecare dintre dinţii lungi şi ascuţiţi, aşezaţi
între dinţii incisivi şi premolari, foarte dezvoltaţi
la animalele carnasiere. Din fr. canin, canine,
lat. caninus.
CANION, canioane, s.n. Vale adâncă şi foarte
strâmtă, cu pereţi abrupţi şi cu fundul îngust,
prin care râurile curg vijelios, formând vârtejuri.
Din fr. cañon, germ. Cañon.
CANIŢIE s.f. Albire totală sau parţială a
părului. Din fr. canitie, lat. canities.
CANON, canoane, s.n. 1. Regulă, dogmă
bisericească; tipici. ♦ Normă, regulă de conduită.
♦ Listă de texte sacre care se bucură de autoritate
deplină în cadrul unei religii. 2. Pedeapsă dată de
biserică la călcarea unui canon (1). ♦ Fig.
Suferinţă, chin. 3. Nume dat cărţilor Vechiului şi
Noului Testament. 4. Regulă care face parte
dintr-un ansamblu de procedee artistice specifice
unei epoci; p. ext. regulă rigidă, formalistă. 5.
Compoziţie muzicală în care două sau mai multe
voci, intrând succesiv, execută împreună aceeaşi
melodie. ♦ Cântare bisericească; p. ext. cântec;
glas. 6. Literă de tipar, având corpul de 36 de
puncte tipografice, cu care se tipăreau în trecut
cărţile canonice. Din sl. kanonŭ, fr. canon,
germ. Kanon.
CANONI, canonesc, vb. IV. Refl. şi tranz.
(Pop.) A (se) chinui. Din canon.
CANONEALĂ, canoneli, s.f. (Pop.) Caznă,
trudă, chin - Canoni + suf. -eală.
CANONIC, -Ă, canonici, -ce, adj. În
conformitate cu canoanele, privitor la canoane;
canonial. ◊ Drept canonic = drept bisericesc. ♦
Recunoscut de biserică. Din fr. canonique, lat.
canonicus.
ANTICANONIC, -Ă, anticanonici, -ce, adj.
Împotriva canoanelor. - Anti- + canonic.
CANONICAT s.n. Demnitate de canonic. Din
fr. canonicat, germ. Kanonikat.
CANONIZA, canonizez, vb. I. Tranz. A aşeza, a
pune, a trece o persoană decedată în rândul
sfinţilor. Din fr. canoniser, lat. canonizare.
CANONIZARE, canonizări, s.f. Faptul de a
canoniza. V. canoniza.
CANTARIDĂ, cantaride, s.f. Insectă din
ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros
caracteristic, care atacă frasinul şi liliacul şi care
este folosită în industria farmaceutică: gândacul-
frasinului, gândac-de-frasin, căţel-de-frasin,
căţelul-frasinului (Lytta vesicatoria). Din fr.
cantharide, lat. cantharis, -idis.
CANTILENĂ, cantilene, s.f. 1. Cântec liric sau
epic. 2. Melodie gravă, sentimentală, care se
execută tărăgănat. Din it. cantilena, fr.
cantilène.
CANTITATE, cantităţi, s.f. 1. Câtime, număr,
mărime. ◊ Expr. (Fam.) Cantitate neglijabilă =
lucru (sau persoană) de mică importanţă, de care
nu trebuie să se ţină seamă. 2. Proprietate care
poate fi reprezentată printr-un număr obţinut
dintr-o măsurare sau dintr-o numărare. 3.
Ansamblul determinărilor care exprimă gradul
de dezvoltare al însuşirilor unui obiect
susceptibile de a fi măsurate şi traduse numeric.
♦ Însuşire a obiectelor a cărei schimbare nu
38
produce la început modificări radicale în
calitatea lor, ci numai pregăteşte aceste
modificări. 4. Durata rostirii unui sunet sau a
unei silabe. Din fr. quantité, lat. quantitas, -
atis.
CANULĂ, canule, s.f. Tub de sticlă sau de
ebonită, întrebuinţat în medicină în diferite
operaţii chirurgicale sau pentru spălături interne.
Din fr. canule, lat. cannula.
CAOLINIZARE, caoliniziări, s.f. Proces
chimic de transformare a unor roci în caolin. -
După fr., engl. kaolinisation.
CAPABIL, -Ă, capabili, -e, adj. (Urmat de
determinări introduse prin prep. "de") Care este
în stare, care are posibilitatea de a săvârşi ceva;
apt pentru ceva. ♦ înzestrat, valoros, destoinic.
Din fr. capable, lat. capabilis.
CAPACITATE, capacităţi, s.f. 1. Volum al
unui recipient. 2. Însuşirea de a fi încăpător;
mărime care reprezintă cantitatea maximă de
materii sau de energie pe care o poate acumula
un corp, un sistem etc. ◊ Măsuri de capacitate =
măsuri cu care se determină volumul lichidelor,
al cereale lor etc. 3. Posibilitatea pe care o are un
corp, un sistem etc. de a acumula o cantitate de
materii sau de energie. 4. Posibilitatea de a lucra
într-un domeniu, de a realiza ceva. ♦
Posibilitatea, însuşirea morală sau intelectuală a
cuiva; aptitudine. ♦ Persoană capabilă. 5.
Însuşirea de a face acte juridice valabile. Din fr.
capacité, lat. capacitas, -atis.
CAPILAR, -Ă, capilari, -e, adj. 1. Subţire, fin,
îngust. ◊ Vase capilare (şi substantivat, n. pl.) =
cele mai mici vase de sânge, care servesc la
hrănirea ţesuturilor şi stabilesc legătura între
vene şi artere. 2. Care aparţine capilarităţii,
privitor la capilaritate. ◊ Tub capilar = tub îngust
în care se manifestă fenomenele de capilaritate.
Din fr. capillaire, lat. capillaris.
CAPITAL, (1) capitaluri, s.n. 1. Avuţie sub
formă de bani, de mărfuri, de bunuri materiale în
genere. 2. Bani, sumă (mare) de bani (investiţi
într-o afacere). ♦ Capital de cunoştinţe = suma
cunoştinţelor pe care le posedă cineva;
experienţă. Din fr. capital, germ. Kapital.
CAPITOLIN, -Ă, capitolini, -e, adj. Care
aparţine Capitoliului, privitor la Capitoliu. Din
fr. capitolin, lat. capitolinus.
CAPITUL, capitule, s.n. Inflorescenţă al cărei
receptacul este întins ca un taler, purtând
numeroase flori apropiate unele de altele. Din
fr. capitule, lat. capitulum.
CAPITULA, capitulez, vb. I. Intranz. (Despre o
armată, p. ext. despre un stat) A înceta ostilităţile
şi a se preda învingătorului, în condiţiile dictate
de acesta. ♦ Fig. (Despre oameni) A da înapoi în
faţa piedicilor sau a greutăţilor; a nu mai
continua o acţiune, o discuţie; a ceda. Din fr.
capituler, lat. capitulare.
CAPITULARE, capitulări, s.f. Acţiunea de
a capitula şi rezultatul ei. V. capitula.
CAPOC s.n. Fibră vegetală asemănătoare cu
lâna, dar cu o rezistenţă redusă, obţinută din
fructul unui arbore exotic (Ceiba pentandra) şi
folosită ca umplutură la saltele, la plăpumi, la
centurile de salvare etc. Din fr. kapok, capoc,
engl. kapok.
CAPRICIOS, -OASĂ, capricioşi, -oase, adj.
Cu manifestări inegale şi neaşteptate, cu toane;
inconsecvent, schimbător. ♦ (Despre lucruri)
Neobişnuit, ciudat. Formele capricioase ale unui
turn. Var.: (înv.) capriţios, -oasă adj.] Din fr.
capricieux, it. capriccioso.
CAPRICIU, capricii, s.n. 1. Dorinţă trecătoare,
adesea extravagantă, manifestată cu
încăpăţânare; gust schimbător, neaşteptat; toană,
farafastâcuri (2), bâzdâc. 2. Compoziţie
muzicală instrumentală fără formă precisă, cu
caracter de improvizaţie, cu treceri neaşteptate
de la o stare emoţională la alta. [Var.: (înv.)
capriţ s.n.] Din fr. caprice, capriccio, it.
capriccio.
CAPRICORN s.n. Numele unei constelaţii
zodiacale din emisfera australă. ♦ (În sintagma)
Tropicul Capricornului = paralelă aflată la 23°
27'' 27'''' latitudine sudică. ♦ Unul dintre semnele
zodiacului (reprezentat printr-un ţap). Din fr.
capricorne, lat. capricornus.
CAPRIN, -Ă, caprini, -e, s.f., adj. 1. S.f. (La
pl.) Subdiviziune a familiei rumegătoarelor, care
are ca tip capra; (şi la sg.) animal care aparţine
acestei subdiviziuni. 2. Adj. Care aparţine
caprinelor (1), privitor la caprine. Din fr.
caprin, lat. caprinus.
CAPSULĂ, capsule, s.f. 1. Tip de fruct uscat,
uneori divizat în mai multe loji şi având
numeroase seminţe, care, la maturitate, se
deschide de la sine, punând seminţele în
libertate; măciucă (3), măciulie (2). 2. înveliş al
unor organe şi organisme inferioare. Capsulă
bacteriană. 3. Mic înveliş solubil, făcut din
amidon, gelatină sau cheratină, care conţine
diferite medicamente pulverulente cu gust
neplăcut, pentru a putea fi înghiţite mai uşor. 4.
Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură,
în care se încălzesc, în laborator, diverse
substanţe; capsă (3). 5. Mic cilindru metalic care
conţine bioxid de carbon sub presiune, servind la
prepararea unei băuturi gazoase în sifoane
speciale. 6. Cutie cu capac care se deformează
sub acţiunea variaţiilor presiunii atmosferice
(constituind partea sensibilă a unor barometre).
7. (În sintagma) Capsulă telefonică = cutiuţă
care conţine (într-un aparat telefonic) un
microfon sau un receptor. 8. Capac de tinichea
cu care se astupă sticlele de bere, de apă
minerală etc. 9. (În sintagma) Capsulă cosmică
= compartiment etanşeizat al navei spaţiale
capabil să se desprindă de restul vehiculului şi să
coboare pe un corp cosmic. Din fr. capsule, lat.
capsula.
CAPTA, captez, vb. I. Tranz. A aduna, a colecta
lichide sau gaze într-un tub, într-un rezervor,
într-un bazin etc. ♦ A intercepta, a izbuti să audă
ceva. ♦ Fig. A atrage, a ademeni pe cineva; a
39
încerca să obţină, să câştige ceva printr-un
anumit mijloc. Din fr. capter, lat. captare.
CAPTABIL, -Ă, captabili, -e, adj. Care
poate fi captat. - Capta + suf. -bil.
CAPTARE, captări, s.f. Acţiunea de a
capta; captaţie. ◊ Captare a sunetului =
ansamblu de operaţii care asigură
transformarea informaţiilor sonore în
semnale electrice. ♦ Ansamblul
amenajărilor, construcţiilor şi instalaţiilor
necesare pentru operaţia de captare a unui
fluid. V. capta.
CAPTAT, -Ă, captaţi, -te, adj. (Despre
lichide, gaze) Adunat, colectat într-un
rezervor, într-un bazin etc. V. capta.
CAPTATOR, captatoare, s.n. 1. Dispozitiv
care serveşte la captare. ◊ Captator solar =
instalaţie pentru captarea şi transformarea
energiei solare în energie termică sau
electrică. 2. Dispozitiv montat pe vehicule cu
tracţiune electrică pentru a realiza un contact
alunecător cu firul aerian de contact. - Capta
+ suf. -tor.
CAPTAŢIE, captaţii, s.f. (Rar) Captare. ♦
Uneltiri viclene întrebuinţate în scopul obţinerii,
printr-un act juridic, a anumitor foloase pentru
cineva în dauna altcuiva. Din fr. captation, lat.
captatio.
CAPTIV, -Ă, captivi, -e, adj. Prins şi lipsit de
libertate; prizonier; prins (1). ◊ Balon captiv =
balon legat prin cabluri de un punct de pe sol.
Din fr. captif, lat. captivus.
CAPTIVITATE s.f. Faptul de a fi captiv; starea
în care se află un om captiv; prizonierat. Din fr.
captivité, lat. captivitas, -atis.
CAPTURĂ, capturi, s.f. 1. Bunuri materiale
capturate de la inamic. 2. (Rar) Capturare. Din
fr. capture, lat. captura.
CARACTER, caractere, s.n. 1. Ansamblul
însuşirilor fundamentale psihice-morale ale unei
persoane, care se manifestă în modul de
comportare, în ideile şi în acţiunile sale. ♦
Personalitate morală fermă. ♦ Însuşire morală
care se manifestă prin perseverenţă, voinţă fermă
şi corectitudine. Om de caracter. 2.
Individualitate care prezintă trăsături psihice
complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦
Comedie de caracter = comedie în care intriga ia
naştere din conflictul dintre caracterele
contradictorii ale personajelor. Dans de caracter
= formă prelucrată pentru scenă a dansurilor
populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie
specificul unui lucru, al unui fenomen etc.
Însuşire, particularitate a unui organism.
Caractere moştenite (sau ereditare) şi caractere
dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a
unui ansamblu de litere, cifre, accente şi semne
de tipar din aceeaşi familie şi din acelaşi corp.
Din fr. caractère, lat. character.
CARACTRON, caractroane, s.n. (Electron.)
Tub catodic utilizat în afişarea rapidă a literelor
sau cifrelor pe ecranul său. Din fr., engl.
caractron.
CARAFĂ, carafe, s.f. Sticlă cu gâtul lung şi cu
partea de jos bombată. ♦ Conţinutul unei astfel
de sticle. [Var.: garafă s.f.] Din ngr. karáfa, fr.
carafe, it. caraffa.
CARAVELĂ, caravele, s.f. Corabie cu pânze,
rapidă, folosită în trecut (de spanioli şi de
portughezi) pentru călătorii lungi. Din it.
caravella, fr. caravelle.
CARBON s.n. Element chimic, metaloid foarte
răspândit în natură, component de bază al tuturor
substanţelor organice, care se găseşte în cărbuni,
în petrol, în gaze etc., iar în stare elementară în
diamant, în grafit şi în cărbunele negru. ◊
Carbon 14 = izotop radioactiv al carbonului,
care ia naştere în atmosferă şi care serveşte la
stabilirea vârstei vestigiilor materiale. (Hârtie-
)carbon = hârtie subţire acoperită pe una dintre
feţe cu o substanţă chimică de culoare închisă,
întrebuinţată în dactilografie, cartografie etc. la
scoaterea de copii; indigo, plombagină. Din fr.
carbone, lat. carbo, -onis.
CARCINOGENEZĂ, carcinogeneze, s.f.
(Med.) Proces de formare a tumorilor
canceroase; cancerogeneză. Din fr.
carcinogenèse, engl. carcinogenesis.
CARDIAC, -Ă, cardiaci, -ce, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine inimii, privitor la inimă. 2.
S.m. şi f., adj. (Persoană) care suferă de o boală
de inimă. Din fr. cardiaque, lat. cardiacus.
CARDIGAN, cardigane, s.n. (Rar) Jachetă
(bărbătească) tricotată, cu mâneci largi, încheiată
cu nasturi în faţă. Din fr., engl. cardigan.
CARDINAL, -Ă, cardinali, -e, adj., s.m. I. Adj.
Principal, esenţial, fundamental. ◊ Punct
cardinal = fiecare dintre cele patru direcţii
principale ale orizontului, care ajută la
determinarea poziţiei unui punct de pe glob.
Numeral cardinal = numeral care exprimă un
număr întreg abstract sau un număr determinat
de obiecte, fiinţe etc. II. S.m. Titlu din ierarhia
bisericii catolice, purtat de înalţii demnitari care
alcătuiesc consiliul papei şi dintre care se alege
noul papă; persoană care poartă acest titlu. ♦
(Adjectival; în sintagma) Roşu cardinal = roşu
purpuriu. Din fr. cardinal, lat. cardinalis.
CARDINALAT s.n. (Rar) Demnitatea de
cardinal (II). Din fr. cardinalat, lat.
cardinalatus.
CARENA, carenez, vb. I. Tranz. 1. A repara
carena unei nave. ♦ A aşeza o navă pe o coastă
pentru a o repara. 2. A acoperi cu tablă suprafaţa
exterioară a unui vehicul de mare viteză. Din fr.
caréner, lat. carenare.
CARENĂ, carene, s.f. 1. Partea exterioară a
corpului unei nave, care se găseşte sub linia de
plutire. 2. Proeminenţă prelungită a unor organe.
Carena sternului la păsări. 3. (Bot.) Structură în
corola leguminoaselor alcătuită din două petale
inferioare care cresc unite. Din fr. carène, it.
carena.
CARENŢĂ, carenţe, s.f. Lipsă, deficienţă;
neglijenţă. Din fr. carence, lat. carentia.
40
CARIATIDĂ, cariatide, s.f. Statuie
reprezentând o femeie care susţine, ca o coloană,
cornişa unui acoperiş, o intrare etc. Din fr.
cariatide, lat. caryatides.
CARIE, carii, s.f. 1. Leziune de natură
microbiană sau chimică a dinţilor, a oaselor şi
care, prin evoluţie, formează o cavitate. 2.
Defect superficial al pieselor turnate, sub forma
unor canale cu margini neregulate. Din fr. carie,
lat. caries.
CARIOLĂ, cariole, s.f. Trăsură uşoară cu două
roţi, cu suspensie pe arcuri, trasă de un cal. Din
fr. carriole, it. carriola.
CARITATE s.f. Atitudine miloasă, plină de
generozitate faţă de cineva; filantropie. ◊ Soră
de caritate = soră de ocrotire; infirmieră. Din fr.
charité, lat. caritas, -atis.
CARNIVOR, -Ă, carnivori, -e, adj., s.n. 1. Adj.
Care se hrăneşte mai ales cu carne. ◊ Plante
carnivore = grup restrâns de plante care, pe
lângă nutriţia normală (asimilaţia clorofiliană),
au însuşirea de a se hrăni cu animale (insecte,
viermi etc.) 2. S.n. (La pl.) Ordin din clasa
mamiferelor care se hrănesc mai ales cu carne,
având carnasiere şi canini lungi şi ascuţiţi; (şi la
sg.) animal din acest ordin. Din fr. carnivore,
lat. carnivorus.
CAROTEN s.n. Pigment roşu-portocaliu care se
găseşte în unele vegetale şi în unele produse
animale. [Var.: carotină s.f.] Din fr. carotène,
germ. Karotin.
CARP s.n. Grup de opt oase mici care alcătuiesc
scheletul încheieturii mâinii, articulându-se cu
oasele antebraţului şi metacarpului. Din fr.
carpe, lat. carpus.
CARPOFOR, carpofori, s.m. Peduncul care
susţine fructul. Din fr. carpophore, germ.
Karpophor.
CART, carturi, s.n. Automobil de curse mic, cu
caroseria şi partea mecanică simplificate şi
viteza redusă; automobil de acest tip folosit de
copii în unele jocuri sportive. [Scris şi: kart] Din
engl., fr. kart.
CARTĂ, carte, s.f. 1. Nume dat (în evul mediu)
actelor destinate a consemna unele privilegii şi
libertăţi fundamenale ale unor clase sau pături
sociale şi a servi drept constituţie unui stat. 2.
Manifest cuprinzând revendicările unei
organizaţii politice, sociale, profesionale etc. 3.
Act care stă la baza organizării şi funcţionării
unei organizaţii internaţionale. Carta
Organizaţiei Naţiunilor Unite. Din fr. charte,
lat. charta.
CARTE, cărţi, s.f. 1. (Urmat de determinări
introduse prin prep. "de") Carnet cu date
personale, care atestă sau conferă unei persoane
anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de
muncă = carnet de muncă. 2. Bucată de carton,
cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau
diferite întrebuinţări: pentru corespondenţă
(carte poştală), ca permis de intrare la un
concert, la o bibliotecă (carte de intrare),
indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei
persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare din cele
52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare,
diferenţiate după culorile, semnele şi figurile
imprimate pe ele şi întrebuinţate la anumite
jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărţile pe faţă = a-
şi arăta gândurile sau planurile, a spune
adevărul. A(-şi) juca ultima carte = a face o
ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii
unui scop. A juca cartea cea mare = a depune
toate eforturile şi a se avânta cu toate riscurile
într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii
unui ideal. A da în cărţi = A pretinde ca ghiceşte
viitorul cu ajutorul cărţilor de joc. Din fr. carte.
CARTEL, carteluri, s.n. 1. Uniune monopolistă
în care mai multe întreprinderi din aceeaşi
ramură de producţie încheie o convenţie,
stabilind preţurile, condiţiile de vânzare şi de
aprovizionare, termenele de plată, cantitatea de
mărfuri ce urmează să o producă fiecare şi îşi
împart pieţele de desfacere, în vederea limitării
sau eliminării concurenţei. 2. Coaliţie între două
sau mai multe partide, organizaţii etc. 3. (Înv.)
Convenţie scrisă între state, pentru schimbul sau
răscumpărarea prizonierilor. Din fr., engl.
cartel.
CARTELA, cartelez, vb. I. Refl. (Despre
întreprinderi, partide politice etc.) A se
reuni, a intra într-un cartel. Din cartel.
CARTELARE, cartelări, s.f. Acţiunea de a
se cartela. V. cartela.
CARTELAT, -Ă, cartelaţi, -te, adj. Reunit
într-un cartel. V. cartela.
CARTILAGINOS, -OASĂ, cartilaginoşi, -
oase, adj. Format din cartilaje, cu cartilaje. Din
fr. cartilagineux, lat cartilaginosus.
CARTING s.n. Cursă sportivă practicată cu
cartul. Din engl., fr. karting.
CARTISM s.n. Mişcare a muncitorilor englezi,
desfăşurată în deceniile 4 şi 5 ale sec. XIX, cu
scopul de a obţine satisfacerea unor revendicări
economice şi politice. Din engl. Chartism, fr.
chartisme
CASATĂ, casate, s.f. Specialitate de cofetărie
formată din diverse feluri de îngheţată, dispuse
în straturi. Din it. cassata, fr. cassate.
CASETĂ, casete, s.f. 1. Cutie în care se
păstrează bani sau mici obiecte (preţioase) sau
care protejează anumite elemente ale unui sistem
tehnic. ♦ Cutie de lemn sau de metal cu un
perete mobil, unde se introduce placa sau filmul
pe care se fotografiază. 2. Cutie anexă a
camerelor de luat vederi, în interiorul căreia se
află pelicula cinematografică. 3. Despărţitură a
unei case tipografice. 4. Anunţ cu chenar, folosit
la tipărirea numelor şi adreselor, în anuare, cărţi
de telefon etc. 5. Indicaţie pusă, de obicei, la
sfârşitul unei cărţi şi care cuprinde anumite date
privitoare la lucrare (data culegerii, a tipăririi
etc.). 6. Construcţie standardizată compactă din
material plastic, în care se află montată banda
magnetică (subţire şi îngustă). ◊ Casetă video =
videocasetă. 7. (Med.) Partea metalică a punţii
protetice dentare. Din it. cassetta, fr. cassette.
41
CASETOFON, casetofoane, s.n.
Magnetofon (portabil) cu benzi magnetice
introduse în casete. Din casetă (după
magnetofon, microfon, gramofon etc.).
MINICASETOFON, minicasetofoane, s.n.
Casetofon portabil de mici dimensiuni la
care se folosesc numai casete preînregistrate,
ascultate în căşti; walkman. - Mini- +
casetofon.
RADIOCASETOFON, radiocasetofoane,
s.n. Aparat care încorporează un
radioreceptor şi un casetofon. - Radio +
casetofon.
VIDEOCASETOFON, videocasetofoane,
s.n. Aparat pentru înregistrarea şi redarea
videocasetelor. Video- + casetofon.
CAŞEXIE s.f. Stare generală proastă a
organismului, comună mai multor boli, care se
manifestă prin tulburarea funcţiilor
organismului, prin slăbire şi anemie extremă,
prin scăderea temperaturii corpului etc. Din fr.
cachexie, lat. cachexia.
CASTOR, (1) castori, s.m., (2) s.n. 1. S.m.
Mamifer rozător semiacvatic, lung de circa 85
cm, cu labele din spate palmate şi cu coada
lăţită, care trăieşte în colonii, clădindu-şi cu
măiestrie cuibul pe malul apelor; biber (Castor
canadensis). 2. S.n. Blana castorului (1). ♦
Postav făcut din părul acestui animal. Din fr.,
lat. castor.
CASTRA, castrez, vb. I. Tranz. A extirpa,
terapeutic sau accidental, glandele sexuale,
provocând sterilitatea; a emascula, a jugăni. Din
lat. castrare, fr. castrer.
CASTRARE, castrări, s.f. Acţiunea de a
castra; castraţie; emasculaţie, eviraţie,
jugănire. ◊ Castrare radiologică = suprimare
funcţională a glandelor sexuale cu ajutorul
razelor X. ◊ Castrarea plantelor = înlăturare
a staminelor, a inflorescenţei mascule sau a
indivizilor masculi. V. castra.
CASTRAT, -Ă, castraţi, -te, adj. (Despre
masculi) Căruia i-au fost extirpate glandele
genitale; (pop.) jugănit. V. castra.
CATACLAZĂ, cataclaze, s.f. Zdrobire totală
sau parţială a minereurilor componente din roci
sub acţiunea proceselor dinamice din scoarţa
pământului. Din fr. cataclase, germ. Kataklase.
CATACLISM, cataclisme, s.n. Schimbare
bruscă în caracterul şi în condiţiile naturii şi ale
vieţii pe pământ, sub influenta unor procese
atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare.
♦ Fig. Răsturnare bruscă, distrugătoare, în viaţa
socială. Din fr. cataclysme, lat. cataclysmos.
CATACOMBĂ, catacombe, s.f. Galerie
subterană, naturală sau artificială, care servea
primilor creştini drept refugiu, loc de cult şi de
înmormântare; p. gener. orice subterană în formă
de coridor lung şi îngust. Din fr. catacombe, it.
catacomba.
CATAFALC, catafalcuri, s.n. Postament înalt
pe care se aşază sicriul unui mort sau, la
comemorări, efigia unei persoane defuncte. Din
fr. catafalque, germ. Katafalk.
CATAHREZĂ, catahreze, s.f. Figură de stil
care constă în transferarea înţelesului unui
cuvânt asupra altui cuvânt cu înţeles apropiat.
Din fr. catachrèse, lat. catachresis.
CATALEPSIE s.f. Stare patologică care apare
în unele boli psihice şi care se caracterizează
printr-o rigiditate bruscă a muşchilor şi printr-o
tulburare a funcţiilor cerebrale. Din fr.
catalepsie, lat. catalepsis.
CATALEPTIC, -Ă, cataleptici, -ce, adj.
Privitor la catalepsie, de catalepsie; atins de
catalepsie. Din fr. cataleptique, lat.
catalepticus.
CATALOG, cataloage, s.n. Listă, caiet,
registru, sistem de fişe etc. care conţine o
înşirare metodică, după anumite criterii şi cu
anumite scopuri, de nume de fiinţe sau de
obiecte, titluri de cărţi etc. Din fr. catalogue,
lat. catalogus.
CATAPULTĂ, catapulte, s.f. 1. Maşină de
război, folosită mai ales la atacul cetăţilor, care
servea, în antichitate şi la începutul evului
mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu
substanţe inflamabile asupra inamicului. 2.
Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la
decolare, trebuie să atingă o viteză mare pe un
spaţiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din
avion a pilotului împreună cu scaunul sau cu
cabina, în vederea paraşutării lui în caz de
pericol. Din fr. catapulte, lat. catapulta.
CATAR, cataruri, s.n. Inflamaţie acută sau
cronică a mucoasei unui organ, adesea însoţită
de secreţie abundentă. Din fr. catarrhe, lat.
catarrhus.
CATARACTĂ, cataracte, s.f. I. Cădere
naturală de apă produsă pe o succesiune de
terenuri abrupte mici; ansamblu de cascade mai
mici; cascadă. II. Boală de ochi, care constă în
opacifierea cristalinului şi care poate duce la
orbire totală sau parţială. Din fr. cataracte, lat.
cataracta.
CATASTROFĂ, catastrofe, s.f. Eveniment
tragic de mari proporţii, cu urmări dezastruoase;
dezastru, nenorocire, calamitate; tragedie. Din
fr. catastrophe, lat. catastropha.
CATASTROFAL, -Ă, catastrofali, -e, adj.
Care produce o catastrofă, care are proporţii
de catastrofă; dezastruos, catastrofic. -
Catastrofă + suf. -al.
CATEDRALĂ, catedrale, s.f. Biserică (mare)
în care serviciul religios este oficiat, de obicei,
de un (arhi)episcop. Din fr. [église] cathédrale,
lat. cathedralis.
CATEGORIC, -Ă, categorici, -ce, adj. (Adesea
adverbial) Fără condiţii sau alternative; precis,
hotărât; necondiţionat. ♦ Clar, limpede. ◊
Judecată categorică = judecată care afirmă sau
neagă o relaţie sigură, necondiţionată, între un
obiect şi o însuşire a sa. Din fr. catégorique, lat.
categoricus.
42
CATEGORIE, categorii, s.f. 1. Noţiune
fundamentală şi de maximă generalitate care
exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi
generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii.
2. Grup de fiinţe, de obiecte sau de fenomene de
acelaşi fel sau asemănătoare între ele. 3. (Biol.;
în sintagma) Categorie sistematică (sau
taxonomică) = fiecare dintre marile grupe de
plante sau de animale asemănătoare şi înrudite
(clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare
dintre grupele în care sunt împărţiţi sportivii sau
echipele după criterii de greutate, vârstă, sex,
clasificare sportivă sau grad de pregătire. ◊
Categorie de greutate = categorie de concurs
sportiv stabilită în raport cu greutatea corporală
a concurentului. Din fr. catégorie, lat.
categoria.
CATEGORIAL, -Ă, categoriali, -e, adj.
(Adesea adverbial) Referitor la categorii,
care aparţine unei categorii. - Categorie +
suf. -al.
CATEHEZĂ, cateheze, s.f. Lecţie de catehism
(1) sau, p. ext., de religie creştină. Din ngr.
katíhisis, fr. catéchèse.
CATEHIZA, catehizez, vb. I. Tranz. (Înv.) A
învăţa pe cineva catehismul (1) sau, p. ext.,
dogmele religiei creştine; a catihisi. Din ngr.
katihísa, (aor. lui katihó), fr. catéchiser.
CATEHIZARE s.f. (Înv.) Acţiunea
de a catehiza. V. catehiza.
CATETĂ, catete, s.f. Fiecare dintre cele două
laturi care alcătuiesc unghiul drept al unui
triunghi dreptunghic. Din fr. cathète, lat.
cathetus.
CATOLIC, -Ă, catolici, -ce, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine catolicismului, privitor la
catolicism; papistăşeşc. 2. S.m. şi f. Adept al
catolicismului; papistaş. ◊ Expr. A fi mai catolic
decât papa = a fi exagerat (în ceea ce spune,
crede sau face). Din lat. catholicus, fr.
catholique.
CATOLICIZA, catolicizez, vb. I. Tranz. şi
refl. A face să treacă sau a trece la
catolicism; a (se) papistăşi. - Catolic + suf. -
iza.
CATOLICIZARE, catolicizări, s.f.
Acţiunea de a (se) catoliciza. V. catoliciza.
CATOLICIZAT, -Ă, catolicizaţi, -te, adj.
Care a trecut sau a fost făcut să treacă la
catolicism. V. catoliciza.
ANTICATOLIC, -Ă, anticatolici, -e, adj.
Îndreptat împotriva catolicilor sau a
catolicismului. - Anti- + catolic
CAUCIUC, (2) cauciucuri, s.n. 1. Produs
industrial, elastic şi rezistent, fabricat din latexul
unor arbori tropicali sau obţinut pe cale sintetică,
utilizat la confecţionarea anvelopelor, a benzilor
elastice, a tuburilor, etc. 2. Anvelopă
(pneumatică) care îmbracă roţile automobilelor,
biciletelor etc. Din fr. caoutchouc, rus.
kauciuk.
CAUCIUCA, cauciuchez, vb. I. Tranz. A
acoperi cu un strat de cauciuc sau a
 impregna cu cauciuc un obiect (mai ales o
ţesătură textilă). - Din cauciuc.
CAUCIUCAT, -Ă, cauciucaţi, -te, adj.
Acoperit sau impregnat cu cauciuc. V.
cauciuca.
CAUDAL, -Ă, caudali, -e, adj. Din regiunea
cozii, de la coadă. Din fr. caudal, it. caudale.
CAUTER, cautere, s.n. Instrument chirurgical
de metal, în formă de bastonaş, cu care se
cauterizează. ♦ Agent chimic folosit pentru
cauterizare. Din fr. cautère, lat. cauterium.
CAUTERIZA, cauterizez, vb. I. Tranz. A arde
cu cauterul sau cu o substanţă caustică o rană, un
ţesut bolnav etc., pentru a dezinfecta sau pentru
a vindeca. Din fr. cautériser, lat. cauterizare.
CAUTERIZARE, cauterizări, s.f. Acţiunea
de a cauteriza. V. cauteriza.
CAUŢIUNE, cauţiuni, s.f. 1. Sumă de bani
depuşi pentru garantarea executării de către
debitor a unei obligaţii. 2. Sumă depusă pentru a
obţine eliberarea provizorie a unei persoane
arestate şi care garantează prezentarea acesteia la
ancheta penală, la judecată şi la executarea
pedepsei; p. ext. garanţie. Din fr. caution, lat.
cautio, -onis.
CAUZA, cauzez, vb. I. Tranz. A fi cauza unei
întâmplări; a pricinui, a produce, Din fr. causer,
it. causare.
CAUZAL, -Ă, cauzali, -e, adj. Privitor la cauză,
de cauză. ◊ Propoziţie cauzală = propoziţie
subordonată care exprimă cauza pentru care se
săvârşeşte acţiunea din propoziţia regentă şi care
corespunde complementului circumstanţial de
cauză. Conjuncţie cauzală = conjuncţie care
introduce o propoziţie cauzală. Din lat.
causalia, fr. causal.
CAUZĂ, cauze, s.f. 1. Fenomen sau complex de
fenomene care precedă şi, în condiţii
determinate, provoacă apariţia altui fenomen,
denumit efect, căruia îi serveşte ca punct de
plecare; motiv. 2. Problemă socială care
interesează o colectivitate largă de oameni şi
pentru a cărei apărare şi punere în valoare se
duce o luptă susţinută. Cauza păcii. ◊ Expr. În
cunoştinţă de cauză = cunoscând bine
chestiunile despre care este vorba. A face cauză
comună (cu cineva) = a-şi uni interesele (cu ale
altuia). ♦ Motiv, raţiune. 3. (Jur.) Proces, pricină.
♦ Expr. A avea câştig de cauză = a i se da cuiva
dreptate (într-o dispută etc.; a câştiga, a învinge.
A da (cuiva) câştig de cauză = (despre un organ
de jurisdicţie) a se pronunţa în favoarea uneia
dintre părţile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a
fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda
cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. Din lat.
causa, fr. cause.
CAVERNĂ, caverne, s.f. 1. Peşteră, grotă. 2.
Cavitate patologică cauzată de o boală într-un
ţesut organic (mai ales la plămâni). Din fr.
caverne, lat. caverna.
CAVERNOS, -OASĂ, cavernoşi, -oase, adj. 1.
Care se referă la caverne (2). 2. Care are caverne
(2). 3. Fig. (Despre voce, sunete) Care are
43
timbrul gros, înfundat; înăbuşit. Din fr.
caverneux, lat. cavernosus.
CAVITATE, cavităţi, s.f. Adâncitură, gaură
într-un corp solid. ◊ Cavitate rezonantă = circuit
oscilant pentru frecvenţe foarte înalte, constituit
dintr-o incintă cu pereţi metalici în care se pot
întreţine oscilaţii electromagnetice sub formă de
unde staţionare. ♦ Spaţiu în interiorul
organismului sau al unui organ din corpul
omului sau al animalelor, în care se află anumite
organe. Cavitate toracică. Din fr. cavité, lat.
cavitas, -atis.
CAZ, cazuri, s.n. 1. Împrejurare, circumstanţă,
situaţie. ◊ Caz de conştiinţă = Împrejurare în
care cineva ezită între sentimentul datoriei şi un
interes propriu. ◊ Expr. A admite cazul că... = a
presupune că... A face caz de ceva = a acorda
prea multă importanţă unui lucru. A face caz de
cineva = a scoate în evidenţă în mod exagerat
meritele cuiva. 2. Întâmplare, eveniment;
accident. Un caz banal. 3. (Urmat de
determinări) Îmbolnăvire, boală. Două cazuri de
scarlatină. 4. (Gram.) Categorie specifică
numelui, prin care se exprimă raporturile logice
dintre nume şi diverse părţi ale propoziţiei;
fiecare dintre formele flexionare prin care se
exprimă diferitele funcţiuni sintactice ale
substantivului, adjectivului, articolului,
pronumelui şi numeralului. Din lat. casus, fr.
cas.
CAZUAR, cazuari, s.m. Gen de păsări mari din
Oceania, asemănătoare cu struţul, cu o creastă
cornoasă pe frunte şi cu pene negre întrebuinţate
ca podoabă (Casuarius casuarius). Din fr.
casoar, it. casuario.
CEC1, cecuri, s.n. Document nominal sau la
purtător, prin care posesorul unui cont curent sau
de decontare ori o altă persoană împuternicită,
dispune plata unei sume de bani din disponibilul
aflat în contul titularului. Din engl. check, fr.
chèque.
CEC2, cecuri, s.n. Prima parte a intestinului
gros, de forma unei pungi, cuprinsă între
intestinul subţire şi colon. [Var.: cecum s.n.] Din
fr. caecum, lat. [intestinum] caecum.
CECITATE s.f. Absenţă a vederii datorită unor
leziuni ale mediilor transparente oculare, ale
retinei, ale căilor nervoase sau ale centrilor
vederii; ablepsie, orbire. ◊ Cecitate psihică =
pierdere a capacităţii de recunoaştere a
obiectelor cu ajutorul văzului. Cecitate verbală
= pierdere a capacităţii de a citi sau de a înţelege
sensul limbajului scris; alexie. Cecitate nocturnă
= hemeralopie. Din fr. cécité, lat. caecitas, -
atis.
CEDRU, cedri, s.m. Numele mai multor specii
de arbori din familia pinaceelor, cu lemnul tare,
cu ramurile orizontale (Cedrus). ♦ Lemnul
acestor arbori, de culoare brună-gălbuie,
rezistent, uleios, cu miros puternic, folosit în
construcţiile navale, la fabricarea mobilelor, în
sculptură. Din fr. cèdre, lat. cedrus.
CEFALIC, -Ă, cefalici, -ce, adj. Care aparţine
capului, care se referă la cap; al capului. ◊ Arteră
cefalică = carotidă. Din fr. céphalique, lat.
cephalicus.
CEFALOTORACE, cefalolorace, s.n. Segment
al corpului, la arahnide şi la crustacee, format
prin unirea capului cu toracele. Din fr.
céphalothorax, it. cefalotorace.
CELEBRITATE, (2) celebrităţi, s.f. 1.
Însuşirea de a fi celebru; reputaţie, faimă. 2.
Persoană care se bucură de mare renume şi
prestigiu. Din fr. célébrité, lat. celebritas, -atis.
CELEBRU, -Ă, celebri, -e, adj. Renumit, vestit,
ilustru. Din fr. célebre, lat. celebris.
CELERITATE s.f. (Livr.) Iuţeală (1),
repeziciune (1). Din fr. célérité, lat. celeritas, -
atis.
CELEST, -Ă, celeşti, -ste, adj. (Livr.; poetic)
Ceresc; fig. foarte frumos, minunat, divin. Din
fr. céleste, lat. caelestis.
CELIBAT s.n. Faptul de a fi celibatar, starea
unei persoane necăsătorite. Din fr. célibat, lat.
caelibatus.
CELULĂ, celule, s.f. 1. Element constitutiv
fundamental al organismelor vii, alcătuit din
membrană, citoplasmă şi nucleu, reprezentând
cea mai simplă unitate anatomică. 2. (În
sintagma) Celulă de partid = (în trecut)
denumirea organizaţiei de bază a partidului
comunist. 3. Fiecare dintre cavităţile hexagonale
ale fagurilor de ceară, în care albinele depun
mierea, cresc ouăle, puietul sau depozitează
hrana; alveolă. 4. Încăpere (strâmtă) în închisori,
unde sunt ţinuţi arestaţii sau condamnaţii. 5.
Ansamblu format din aripile (şi fuzelajul) unui
avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau
elementele identice, alăturate şi cu aceeaşi
funcţie, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem
tehnic. Celulă de siloz. 7. (În telecomunicaţii)
Suprafaţă geografică limitată acoperită de un
releu de emisie-recepţie, în cadrul sistemului de
telefonie celulară. Din fr. cellule, lat. cellula.
CELULAR, -Ă, celulari, -e, adj., s.n. I. Adj. 1.
Care aparţine celulei (1), de natura celulei;
alcătuit din celule. ◊ Teorie celulară = teorie
după care celula (1) constituie elementul
fundamental al organizării interne a plantelor şi
animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular
= regim special la care sunt supuşi, pe anumite
perioade, deţinuţii în închisori, prin izolare
severă în celule (4) individuale. 3. (În
telecomunicaţii; în sintagma) Telefonie celulară
= sistem de telefonie fără cablu care pentru
transmiterea semnalelor digitale utilizează
aparate de emisie-recepţie de mică putere,
emiţătoare-receptoare de tip releu, fiecare
acoperind o celulă (7), şi echipamente
computerizate pentru prelucrarea şi comutarea
semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-
recepţie, folosit în telefonia celulară; telefon
mobil. II. S.n. Telefon celular, telefon mobil. Nu
uita să-ţi iei celularul. Din fr. cellulaire (I 1, 2),
engl. cellular [telephone] (I 3, II).
44
MONOCELULAR, -Ă, monocelulari, -e,
adj. (Despre organisme) Care este format
dintr-o singură celulă; unicelular. - Mono- +
celular.
CENACLU, cenacluri, s.n. Grup de literaţi, de
artişti etc. legaţi prin afinităţi estetice,
temperamentale, care au aspiraţii, program
estetic comun, uneori o publicaţie proprie. ♦
Reunire periodică a unui asemenea grup. [Pl. şi:
cenacle] Din fr. cénacle, lat. cenaculum.
CENACLIST, -Ă, cenaclişti, -ste, s.m. şi f.
Membru al unui cenaclu. - Cenaclu + suf. -
ist.
CENOBIT, cenobiţi, s.m. Călugăr care trăieşte
într-o mănăstire. Din fr. cénobite, lat.
coenobita.
CENOTAF, cenotafe, s.n. (Livr.) Monument
funerar ridicat în amintirea unei persoane
decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc
sau au dispărut. Din fr. cénotaphe, lat.
cenotaphium.
CENS s.n. 1. (În Roma antică) Recensământ al
cetăţenilor şi al averii lor. Efectuat din cinci în
cinci ani, pentru a servi ca bază în recrutare, la
fixarea impozitelor, la exercitarea drepturilor
politice etc. ♦ Grupare a unor cetăţeni sau a
tuturor locuitorilor unei ţări după diverse criterii.
2. (În societatea feudală) Rentă în bani sau în
natură datorată seniorului de către posesorul
pământului. 3. (În unele ţări) Câtimea de impozit
prevăzută de legile electorale necesară pentru
acordarea dreptului de alegător. Din lat. census,
fr. cens.
CENT, cenţi, s.m. 1. Monedă divizionară în
Statele Unite ale Americii şi în Canada. egală cu
o sutime de dolar. ♦ Monedă în Ţările de Jos,
valorând o sutime de florin. 2. (Muz.)
Subdiviziune pentru măsurarea intervalelor
muzicale, egală cu o sutime dintr-un semiton.
Din engl., fr. cent.
CENTENAR, centenare, s.n. Împlinire a o sută
de ani de la un eveniment însemnat; celebrarea
acestui eveniment. ♦ (Adjectival) Care datează
de o sută (sau de mai multe sute) de ani. Din lat.
centenarius, fr. centenaire.
SEMICENTENAR, semicentenare, s.n.
Jumătatea unui centenar, împlinirea a
cincizeci de ani de la producerea unui
eveniment; celebrarea acestui eveniment. -
Semi- + centenar.
CENTI- Element de compunere care intră în
denumirea submultiplilor unităţilor de măsură
pentru a exprima a suta parte din întreg. Din fr..
it. centi-. Cf. lat. c e n t u m .
CENTIGRAD, -Ă, centigrade, adj., s.n. 1. Adj.
Care este împărţit într-o sută de grade. ♦ Care
rezultă dintr-o asemenea împărţire, care se
raportează la o scară de o sută de grade. 2. S.n.
Unitate subdivizionară egală cu a suta parte
dintr-un grad. Din fr. centi-, it. centigrado.
CENTRAL, -Ă, centrali, -e, adj., s.f. I. Adj. 1.
Care se află (aproximativ) în centru, în mijloc;
care provine dintr-un centru. 2. Fig. Care ocupă
o poziţie principală, care constituie un nucleu în
jurul căruia se grupează elementele secundare. ♦
Care se conduce sau se dirijează de la un centru.
II. S.f. 1. Instituţie, unitate economică care
coordonează şi controlează activitatea şi buna
desfăşurare a muncii într-o anumită ramură de
activitate. ♦ (Şi în sintagma centrală industrială)
= (ieşit din uz) unitate industrială caracteristică
sistemului economic centralizat, care reunea
întreprinderi cu profil similar, institute de
cercetare şi proiectare şi care coordona întreaga
lor activitate. 2. Instalaţie sau ansamblu de
instalaţii tehnice în care se produce, în mod
centralizat, energie, se efectuează o anumită
operaţie tehnologică centralizată etc. 3. Staţie
unde se efectuează punerea în legătură a
posturilor unei reţele de electrocomunicaţii. Din
fr. central, lat. centralis.
CENTRALIST, -Ă, centralişti, -ste, s.m. şi
f. Persoană care lucrează într-o centrală
(telefonică). - Centrală + suf. -ist.
SEMICENTRAL, -Ă, semicentrali, -e, adj.
Care este situat în apropierea centrului unei
localităţi. - Semi- + central.
TERMOCENTRALĂ, termocentrale, s.f.
Centrală electrică în care se foloseşte energia
termică a cărbunilor, a păcurii sau a altor
carburanţi şi combustibili. - Termo- +
centrală.
CENTRIST, -Ă, centrişti, -te, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Adept, partizan al centrismului. 2. Adj.
Care aparţine centrismului, privitor la centrism.
Din fr. centriste, rus. ţentrist (refăcut după
centru).
CENTRU, (I 1, 2, 3, 4, II 1, 3) centre, s.n., (I 5,
II 2) centri, s.m. I. 1. S.n. (Mat.) Punct în raport
cu care punctele unei figuri se asociază în
perechi simetrice. Centrul unui dreptunghi. ♦
Punct în raport cu care toate punctele unei figuri
sunt la aceeaşi distanţă. Centrul unui cerc. ♦ Fig.
(În loc.) În centrul (atenţiei, preocupărilor etc.)
= pe primul plan; la loc de frunte. 2. S.n. (În
sintagma) Centru de rotaţie = punct în jurul
căruia alt punct sau un corp pot efectua o
mişcare de rotaţie. 3. S.n. Punctul de aplicaţie al
rezultantei unui sistem de forţe. Centru de
greutate. 4. S.n. Punct central al unei întinderi,
al unui spaţiu. ♦ Spec. Punct marcat la mijlocul
unui teren de joc (fotbal, handbal etc.), de unde
începe partida sau de unde se repune mingea în
acţiune, după înscrierea unui gol. 5. S.m. Jucător
aflat în centrul liniei de atac sau de apărare la
anumite jocuri sportive. II. 1. S.n. Punct în care
sunt localizate anumite funcţii sau acte. Centrul
reflexelor. 2. S.m. (În sintagma) Centru nervos =
grup de celule nervoase aflate în encefal, în bulb
sau în măduvă, la care vin excitaţiile periferice şi
de la care pornesc excitaţiile centrale. 3. S.n. Loc
(localitate sau parte dintr-o localitate) unde este
concentrată o activitate (industrială, comercială,
administrativă, culturală). ◊ Centru universitar =
localitate în care există instituţii de învăţământ
superior. Centru de documentare = bibliotecă,
45
secţie într-o bibliotecă sau într-o instituţie, care
are ca sarcină principală furnizarea de material
documentar. ♦ Instituţie conducătoare; putere
administrativă centrală. 4. S.n. sg. Poziţie
politică de mijloc între dreapta şi stânga. ◊
Centru-dreapta = poziţie politică de mijloc cu
tendinţe de dreapta. Centru-stânga = poziţie
politică de mijloc cu tendinţe de stânga. ◊ Loc.
adj. De centru = care se situează pe o poziţie
intermediară, între două opinii extreme. Partid
politic de centru. Din fr. centre, lat. centrum.
ANTICENTRU, anticentre, s.n. Loc de pe
suprafaţa pământului diametral opus
epicentrului unui cutremur. - Anti- + centru.
TOPOCENTRU, topocentre, s.n. (Astron.)
Locul de observaţie considerat ca punct de
origine. - Topo- + centru.
CENTRUIRE s.f. Operaţie de prelucrare a
găurilor de centrare la o piesă, în vederea
prelucrării ei ulterioare la o maşină-unealtă. Din
centru.
CENTUMVIR, centumviri, s.m. Membru al
unui colegiu de judecători format dintr-o sută de
magistraţi care judecau afacerile civile în vechea
Romă. ♦ Magistrat dintr-un municipiu sau dintr-
o colonie romană. Din lat., fr. centumvir.
CENTUMVIRAL, -Ă, centumvirali, -e, adj.
Care se referă, care emană de la centumviri. Din
lat. centumviralis, fr. centumviral.
CENTUPLU, -Ă, centupli, -e, adj. (Rar) Însutit.
Din fr. centuple, lat. centuplex.
CENZOR, cenzori, s.m. 1. (În Roma antică)
Magistrat care avea misiunea de a face
recensământul persoanelor şi al averilor şi de a
supraveghea moravurile publice. 2. (În unele
state) Persoană aleasă de adunarea generală a
unei societăţi comerciale pentru a face
verificarea conturilor prezentate de
administrator. 3. Persoană care verifică
gestiunea unei întreprinderi, a unei bănci etc. 4.
Persoană însărcinată să asigure secretele de stat;
persoană însărcinată cu cenzura (1). Din fr.
censeur, lat. censor.
CENZURĂ, cenzuri, s.f. 1. Control prealabil
exercitat, în unele state, asupra conţinutului
publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de
radioteleviziune şi, în anumite condiţii, asupra
corespondenţei şi convorbirilor telefonice; organ
care exercită acest control. 2. Demnitatea,
funcţia de cenzor în vechea Romă. Din lat.
censura, fr. censure.
CENZURAT, -Ă, cenzuraţi, -te, adj. Care a
fost supus cenzurii. V. cenzură.
CEREMONIAL, ceremoniale, s.n. Totalitatea
regulilor sau a formulelor de etichetă
întrebuinţate la o anumită ceremonie. ♦
(Adjectival; rar) Ceremonios. - Pl. şi:
ceremonialuri]. Din fr. cérémonial, lat.
caerimonialis.
CEREMONIE, ceremonii, s.f. Ansamblu de
reguli, de forme exterioare, protocolare,
obişnuite la solemnităţi; paradă, solemnitate,
fast. ♦ Maestru de ceremonie (sau de ceremonii)
= persoană însărcinată să dirijeze, după protocol,
desfăşurarea unei solemnităţi. ♦ Totalitatea
formelor de politeţe folosite în relaţiile dintre
membrii societăţii. ♦ Formă exterioară a unui
cult (religios); slujbă. [Var.: (Înv.) ţeremonie
s.f.] Din pol. ceremonia, fr. cérémonie, lat.
caerimonia.
CERTIFICA, certífic, vb. I. Tranz. A dovedi, a
confirma, a întări (printr-un act, printr-o
semnătură) autenticitatea, exactitatea,
valabilitatea unui fapt, înscris etc. Din fr.
certifier, lat. certificare.
CERTIFICARE, certificări, s.f. Acţiunea
de a certifica. V. certifica.
CERTIFICAT, certificate, s.n. Act oficial prin
care se confirmă exactitatea unui fapt,
autenticitatea unui înscris sau în care se atestă o
anumită calitate, în vederea valorificării unor
drepturi; atestat. ◊ Certificat de alegător = (în
unele state) act prin care se constată înscrierea
unui cetăţean, în listele electorale şi pe baza
căruia acesta îşi exercită dreptul la vot. Certificat
prenupţial = certificat medical eliberat celor ce
vor să se căsătorească, prin care se atestă că
starea sănătăţii acestora este corespunzătoare
pentru întemeierea unei familii. Din fr.
certificat, lat. certificatum.
CERUMEN s.n. Substanţă ceroasă secretată de
glandele canalului auditiv extern al urechii;
ceară. Din fr. cérumen, lat. cerumen.
CERUZĂ s.f. Carbonat natural de plumb, alb
sau cenuşiu, cu luciu diamantin, folosit mai ales
la prepararea vopselelor; alb de plumb. Din fr.
ceruse, lat. cerussa.
CESIUNE, cesiuni, s.f. Transmitere de către o
persoană altei persoane a unui drept de creanţă
cu titlu oneros în temeiul unui contract. ♦
(Concr.) Obiect, bun cesionat. Din fr. cession,
lat. cessio, -onis.
CEST, cesturi, s.n. Mănuşă de piele, armată cu
plumb şi cu fier, de care se serveau atleţii din
antichitate în luptele pugilistice. ♦ (Rar) Pugilat.
Din fr. ceste, lat. caestus.
CEZURĂ, cezuri, s.f. Pauză ritmică înăuntrul
unui vers, care împarte versul în părţi de obicei
egale (emistihuri), pentru a uşura recitarea şi a
susţine cadenţa. Din lat caesura, fr. césure.
CHEI, cheiuri, s.n. 1. Construcţie amenajată
într-un port pentru acostarea, încărcarea şi
descărcarea vapoarelor, servind, totodată, la
consolidarea malului şi la apărarea acestuia de
acţiunea apelor; p. ext. stradă de-a lungul şi la
marginea unei asemenea construcţii. 2.
Platformă construită în lungul unei linii de cale
ferată, la înălţimea pardoselii vagoanelor, pentru
a uşura încărcarea şi descărcarea lor. [Var.: cheu
s.n.] Din bg. kei, fr. quai.
CHEIAJ s.n. Staţionare la chei (1) a unei
nave. - Chei + suf. -aj.
CHESTIUNE, chestiuni, s.f. 1. Problemă, temă
etc. de care se preocupă cineva. ◊ Expr. (Lucrul,
problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul,
problema etc.) despre care este vorba în discuţia
46
respectivă. ♦ Întrebare pusă unui elev, unui
candidat etc. 2. (Fam.) Întâmplare, fapt divers.
Var.: chestie s.f.] Din fr. question, lat.
quaestio, -onis.
CHESTOR, chestori, s.m. (În trecut) Şeful unei
chesturi. Din lat. quaestor, fr. questeur.
CHESTURĂ, chesturi, s.f. Organ poliţienesc în
trecut, imediat superior unui comisariat. ♦ Local
în care era instalat acest serviciu. Din lat.
quaestura, fr. questure.
CHIL s.n. (Fiziol.) Lichid lăptos care constituie
conţinutul vaselor limfatice intestinale. Din fr.
chyle, lat. chylus.
CHIMIE s.f. Ştiinţă care studiază compoziţia,
structura şi proprietăţile substanţelor,
transformărilor lor prin regruparea atomilor
componenţi, precum şi combinaţiile noi ale
substanţelor rezultate în urma acestor
transformări. Din fr. chimie, lat. chimia.
ARHEOCHIMIE s.f. Chimie specializată
pentru arheologie. - Arheo[logie] + chimie.
CHINOLINĂ, chinoline, s.f. Substanţă extrasă
din gudronul de huilă, care stă la baza fabricării
unor coloranţi sintetici şi a unor medicamente.
Din fr. quinoline, germ. Chinolin.
CHIROMANŢIE s.f. Procedeu prin care se
poate ghici caracterul sau destinul cuiva pe baza
interpretării liniilor din palmă. Din it.
chiromanzia, fr. chiromancie.
CHIRURGICAL, -Ă, chirurgicali, -e, adj. Care
aparţine chirurgiei, care se referă la chirurgie,
care se realizează cu ajutorul chirurgiei. [Var.:
(înv.) hirurgical, -ă adj.] Din fr. chirurgical,
lat. chirurgicalis.
CHIRURGIE s.f. Ramură a medicinii care
tratează bolile cu ajutorul operaţiilor. ◊ Mică
chirurgie = parte a chirurgiei consacrată
intervenţiilor chirurgicale mai uşoare, care nu
impun spitalizare. Chirurgie genetică =
transplant de gene. [Var.: (înv.) hirurgíe s.f.]
Din fr. chirurgie, lat. chirurgia.
CICATRICE, cicatrice, s.f. Urmă (formată din
ţesut conjunctiv) lăsată de o rană, de o tăietură
etc. după vindecare. Din lat. cicatrix, -icis, fr.
cicatrice.
CICERONE, ciceroni, s.m. Persoană special
pregătită care conduce vizitatorii într-un muzeu,
într-un oraş etc. Din it. cicerone, fr. cicérone.
CICLOP, ciclopi, s.m. 1. Figură mitică de uriaş
antropofag, cu un singur ochi mare în mijlocul
frunţii. 2. Gen de animal crustaceu inferior de
apă dulce, cu un singur ochi, situat pe
cefalotorace (Cyclops). Din fr. cyclope, lat.
cyclops, -opis.
CICLOPIC, -Ă, ciclopici, -ce, adj. De
ciclop (1), care se referă la ciclop; p. ext.
uriaş, gigantic. - Ciclop + suf. -ic.
CICLU, cicluri, s.n. 1. Succesiune de fenomene,
stări, operaţii, manifestări etc. care se realizează
într-un anumit interval de timp şi care epuizează,
în ansamblul lor, evoluţia unui anumit proces
(repetabil): totalitatea fenomenelor, faptelor,
acţiunilor etc. legate între ele. ◊ Ciclu anual =
perioadă de un an în care pământul face o rotaţie
completă în jurul soarelui. Ciclu solar =
perioadă de 28 de ani după expirarea căreia
datele diferitelor zile ale anului cad în aceleaşi
zile din săptămână. Ciclu de conferinţe (sau de
lecţii etc.) = serie de conferinţe (sau de lecţii
etc.) care tratează diverse aspecte ale unui
subiect unitar. ♦ (Şi în sintagma ciclu menstrual)
Menstruaţie, ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagramă
care reprezintă un ciclu (1). ♦Grup de producţii
(literare, muzicale) care au o temă comună. 2.
Lanţ închis de atomi din molecula unei
substanţe. 3. Valorile succesive pe care le capătă
o mărime periodică în cursul unei perioade date.
4. (Fiz.; ieşit din uz la noi; în construcţia) Cicli
pe secundă = hertzi. Din fr. cycle, lat. cyclus.
CILINDRU, (1, 2, 3, 4) cilindri, s.m. (5)
cilindre, s.n. 1. S.m. Suprafaţă obţinută prin
deplasarea unei drepte paralele cu ea însăşi,
astfel încât să se sprijine mereu pe o curbă
închisă şi fixă. 2. S.m. Corp geometric mărginit
de un cilindru (1) şi de două plane paralele. 3.
S.m. Piesă cilindrică componentă a unor maşini,
care se poate roti în jurul propriei sale axe; organ
de maşină tubular în interiorul caruia se
deplasează un piston (la motoare cu ardere
internă, la maşini cu abur, la compresoare etc.).
4. S.m. (În sintagma) Cilindru central = partea
centrală a rădăcinilor şi tulpinilor plantelor
vasculare. 5. (Înv.) Joben. Din fr. cylindre, lat.
cylindrus.
PSEUDOCILINDRU, pseudocilindri, s.m.
Formaţie cu aspect cilindric, alcătuită din
aglutinări de celule, din conglomerate de
cristale sau de săruri amorfe etc. prezente în
urină. - Pseudo- + cilindru.
SEMICILINDRU, semicilindri, s.m.
Cilindru secţionat pe jumătate. - Semi- +
cilindru.
CIMBAL, cimbale, s.n. Chimval. Din lat.
cymbalus, fr. cymbale.
CIMENT, (rar) cimenturi, s.n. Material de
construcţie în formă de pulbere fină, obţinut prin
măcinarea clincherului şi care, în contact cu apa,
face priză şi se întăreşte. Din it. cimento, fr.
ciment.
CIMENTA, cimentez, vb. I. Tranz. A lega, a
consolida cu ciment. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A
face să fie sau a deveni solid; a (se)
consolida. Din ciment. Cf. fr. c i m e n t e r.
CIMENTARE, cimentări, s.f. Acţiunea de a
(se) cimenta. V. cimenta.
CIMENTIST, -Ă, cimentişti, -ste, s.m. şi f.
Muncitor într-o fabrică de ciment. - Ciment
+ suf. -ist.
CIMENTOMETRU, cimentometre, s.n.
Aparat pentru determinarea modului de
distribuire a cimentului în spaţiul dintre
coloana unei sonde şi teren. - Ciment +
metru (după apometru, gazometru etc.).
CINCINAL, -Ă, cincinali, -e, adj. Care se
întinde pe o perioadă de cinci ani. ♦
(Substantivat, n.) Plan (economic) întocmit pe o
47
perioadă de cinci ani. Din fr. quinquennal, lat.
quinquennalis (după cinci).
CINERARĂ, cinerare, adj. (În sintagma) Urnă
cinerară = urnă în care se păstrează cenuşa
morţilor; cenuşar. Din fr. cinéraire, lat.
cinerarius.
CINIC, -Ă, cinici, -ce, adj. 1. (Despre oameni;
adesea substantivat) Care dă pe faţă, cu sânge
rece, fapte sau gânduri condamnabile, care calcă,
fără sfială, regulile moralei, de convieţuire
socială şi de bună-cuviinţă; (despre manifestări
ale oamenilor) care trădează, exprimă asemenea
atitudini. 2. (În sintagmele) Filozofie cinică =
doctrină filozofică din Grecia antică, care nu
recunoaşte normele sociale existente şi
propovăduia o viaţă simplă şi reîntoarcerea la
natură. Filozof cinic (şi substantivat) = adept al
filozofiei cinice. Din fr. cynique, lat. cynicus.
CINISM, (rar) cinisme, s.n. Atitudinea omului
cinic (1), faptă de om cinic. Din fr. cynisme, lat.
cynismus.
CINOCEFAL, cinocefali, s.m. Specie de
maimuţă care trăieşte în Africa şi care se
caracterizează prin botul prelung, ca al unui
câine, şi prin coada lungă. Din fr. cynocéphale,
lat. cynocephalus.
CIRC, circuri, s.n. 1. Gen de spectacol care
cuprinde numere de gimnastică de acrobaţie,
prezentare de animale dresate, momente comice
bufe etc.; ansamblu artistic care organizează
astfel de spectacole. 2. Construcţie de formă
rotundă, cu locurile pentru spectatori aşezate în
amfiteatru şi având la mijloc o arenă circulară,
unde au loc spectacole de circ (1). ♦ Incintă
neacoperită, în formă de amfiteatru, unde se
celebrau jocurile publice la romani. 3.
Depresiune circulară (cu aspect de amfiteatru)
formată prin acţiunea de eroziune a unui gheţar,
de obicei în regiunile muntoase înalte; căldare.
Circ lunar = crater lunar. Din fr. cirque, lat.
circus.
CIRCUIT, circuite, s.n. 1. Ansamblu de fire şi
dispozitive bune conducătoare de electricitate
care, împreună cu sursa curentului, formează un
traseu închis pentru trecerea unui curent. ◊
(Electron.; în sintagma) Circuit imprimat =
circuit prefabricat în care conductoarele de
legătură şi unele componente sunt realizate sub
formă de benzi înguste sau suprafeţe
conductoare pe un suport izolant; (impr.) cablaj
imprimat. ♦ Sistem de conducte sau de medii
prin care pot circula particule materiale. 2.
Mişcare a capitalului industrial sau a fondurilor
unei întreprinderi în sfera producţiei şi a
circulaţiei (de la forma bănească la forma
productivă, apoi la forma marfă şi din nou la
forma bănească). ♦ Mişcare a mărfurilor. ♦
Proces de transformare şi de prelucrare a
materiei prime în produse finite. 3. Distanţă de
străbătut pe un traseu mai mult sau mai puţin
circular, stabilit dinainte, pentru o probă
sportivă; drum, distanţă parcursă de cineva sau
de ceva (pe un itinerar prestabilit şi cu
întoarcerea la punctul de plecare). ◊ Circuitul
apei în natură = proces complex prin care apa
trece succesiv prin stadiile de evaporaţie, de
nori, de precipitaţii, de formare a apelor de
suprafaţă şi subterane. Din fr. circuit, lat.
circuitus.
MICROCIRCUIT, microcircuite, s.n.
Dispozitiv microelectronic cu o densitate
mare de elemente de circuit echivalente care
constituie o singură unitate. – Micro +
circuit.
SCURTCIRCUIT, scurtcircuite, s.n. 1.
Legătură electrică între două puncte ale unei
reţele sau instalaţii, având o rezistenţă foarte
mică. 2. Fenomen fizic care constă în
întreruperea accidentală a curentului electric
într-o reţea sau o instalaţie prin stabilirea
unui scurtcircuit (1). - Scurt + circuit (după
fr. court-circuit).
SCURTCIRCUITA, scurtcircuitez, vb. I.
Tranz. şi refl. A (se) produce un scurtcircuit
(2). Din scurtcircuit (după fr. court-
circuiter).
SCURTCIRCUITARE, scurtcircuitări, s.f.
Acţiunea de a (se) scurtcircuita. V.
scurtcircuita.
CIRCULA, círcul, vb. I. Intranz. 1. A fi în
mişcare, a se deplasa; a umbla. ♦ (Despre
vehicule) A se deplasa regulat, organizat (pe un
traseu anumit şi la anumite ore). 2. (Despre
lichide, gaze) A fi în mişcare neîntreruptă
(revenind mereu la punctul de plecare). 3.
(Despre idei, ştiri, zvonuri etc.) A se transmite
de la unul la altul, a se răspândi. 4. A întrebuinţa
în mod curent; a avea valoare. Moneda aceasta
nu mai circulă. Din fr. circuler, lat. circulari.
RECIRCULA, recircul, vb. I. Tranz. A face
să intre într-un proces de recirculare. - Re- +
circula (după fr. récirculer).
RECIRCULARE, recirculări, s.f. (Tehn.)
1. Reintroducere a unui material sau a unei
substanţe în ciclul de fabricaţie, în scopul
îmbunătăţirii unor parametri ai producţiei. 2.
Recirculaţie. V. recircula.
CIRCULAŢIE, circulaţii, s.f. Faptul de a
circula. 1. Mişcare, deplasare, de obicei pe o cale
de comunicaţie. ♦ Spec. Deplasare a sevei în
plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor. 2.
Mişcare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui
curent etc. în interiorul unui circuit sau al unei
conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri, de
mărfuri (prin intermediul banilor), transformare
a mărfurilor în bani şi a banilor în mărfuri. ◊
Loc. adj. De mare circulaţie = foarte răspândit. ◊
Expr. A fi în circulaţie = a fi întrebuinţat, a avea
valoare. A pune (sau a introduce, a da) în
circulaţie = a face să intre în uz, să se
răspândească, să funcţioneze. (Fam.) A scoate
(pe cineva) din circulaţie = a obosi peste măsură
(pe cineva), a extenua. Din fr. circulation, lat.
circulatio, -onis.
CIRCULATOR, -OARE, circulatori, -oare,
adj. Care aparţine circulaţiei sângelui, privitor la
48
circulaţia sângelui. ◊ Aparat (sau sistem)
circulator = ansamblu anatomic format din
inimă, vene, artere şi capilare, care asigură
circulaţia sângelui în organism. [Var.:
circulatoriu, -ie adj.] Din fr. circulatoire, lat.
circulatorius.
CIRCUMFERINŢĂ, circumferinţe, s.f. 1.
Curbă plană închisă, ale cărei puncte sunt egal
depărtate de un punct fix, numit centru; cerc;
lungimea unui cerc. 2. Linie împrejmuitoare a
unui corp, a unui loc în formă (relativ) rotundă;
lungime a conturului unui corp. [Var.:
circomferinţă s.f.] Din lat. circumferentia, fr.
circonférence.
CIRCUMFLEX, circumflexe, adj. 1. (În
sintagma) Accent circumflex = semn ortografic
în formă de unghi cu vârful în sus sau de tildă,
care se pune deasupra unei vocale spre a arăta că
aceasta trebuie rostită lung sau, în ortografia
română, spre a nota sunetul î(â). 2. (Anat.;
despre artere, vene, nervi) Care are un traiect
răsucit. 3. (Bot.; despre plante) Cu ramurile
curbate în jos. [Var.: circonflex adj.] Din lat.
circumflexus, fr. circonflexe.
CIRCUMLOCUŢIE, circumlocuţii, s.f. (Livr.)
Perifrază. Din lat. circumlocutio, fr.
circonlocution.
CIRCUMLUNAR, -Ă, circumlunari, -e, adj.
Care se află sau se petrece în jurul lunii;
circumselenar. Din fr. circumlunaire, engl.
circumlunar.
CIRCUMSCRIPŢIE, circumscripţii, s.f.
Subdiviziune a unei unităţi teritorial-
administrative, organizată în vederea
desfăşurării în bune condiţii a unei activităţi
(financiare, sanitare, de alegeri etc.) în cadrul
statului; instituţie, serviciu etc. care asigură
desfăşurarea acestei activităţi; circă. Din lat.
circumscriptio, fr. circonscription.
CIRCUMSPECT, -Ă, circumspecţi, -te, adj.
(Livr.) Care vorbeşte şi acţionează cu prudenţă,
cu rezervă; care trădează, exprimă prudenţă;
precaut, prudent, rezervat. Din lat.
circumspectus, fr. circonspect.
CIRCUMSPECŢIE s.f. (Livr.) Prudenţă,
precauţie, rezervă. Din lat. circumspectio, fr.
circonspection.
CIRCUMSTANŢĂ, circumstanţe, s.f.
Împrejurare (particulară) care însoţeşte o
întâmplare, un fapt, o acţiune sau un fenomen;
(la pl.) totalitatea unor condiţii date. ◊ Loc. adj.
şi adv. De (sau pentru) circumstanţă = (care se
face, are loc) într-o anumită împrejurare, fără a fi
valabil în mod obiectiv şi general. Din lat.
circumstantia, fr. circonstance.
CISALPIN, -Ă, cisalpini, -ce, adj. Care, din
punctul de vedere al Romei, se află în nordul
Italiei şi dincoace de Alpi. Galia cisalpină. Din
lat. cisalpinus, it. cisalpino, fr. cisalpin.
CITA, citez, vb. I. Tranz. 1. A menţiona, a
indica, a numi pe cineva sau ceva (pentru a face
cunoscut, pentru a confirma etc. ceva); a
reaminti o faptă, o întâmplare care trebuie să
servească de exemplu. 2. A reproduce întocmai
ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 3.
A chema pe cineva înaintea unei instanţe
judecătoreşti în calitate de parte într-un proces,
de martor sau de informator. Din fr. citer, lat.
citare.
CITADELĂ, citadele, s.f. (Adesea fig.) 1. Mică
fortăreaţă situată în incinta unei cetăţi, a unui
oraş, care servea ca rezistenţă şi ca ultim refugiu
al celor asediaţi. ♦ P. gener. Oraş (întărit). 2.
Fortăreaţă, castel, cetate ridicată în afara
zidurilor unui oraş, care servea ca post avansat
pentru apărarea acestuia. Din fr. citadelle, it.
cittadella.
CITADIN, -Ă, citadini, -e, adj., s.m. şi f. (Livr.)
1. Adj. Orăşenesc. 2. S.m. şi f. Orăşean. Din fr.
citadin, it. cittadino.
CITADINIZA, citadinizez, vb. I. Tranz. şi
refl. (Rar) A (se) urbaniza. - Citadin + suf. -
iza.
CITADINIZARE, citadinizări, s.f. (Rar)
Acţiunea de a (se) citadiniza şi rezultatul ei,
urbanizare. V. citadiniza.
CITADINIZAT, -Ă, citadinizaţi, -te, adj.
(Rar) Urbanizat. V. citadiniza.
CITAŢIE, citaţii, s.f. 1. Invitaţie oficială scrisă,
prin care o persoană este chemată să se
înfăţişeze la o anumită dată înaintea unei
instanţe judecătoreşti sau a unei autorităţi; citare;
p. ext. (concr.) hârtie oficială care cuprinde
această invitaţie. 2. (Înv.) Citat. [Var.: (înv.)
citaţiune s.f.] Din fr. citation, lat. citatio, -onis.
CITOPLASMATIC, -Ă, citoplasmatici, -ce,
adj. Citoplasmic. Din fr. cytoplasmatique,
engl. cytoplasmatic.
CITOPLASMIC, -Ă, citoplasmici, -ce, adj. De
natura citoplasmei, al citoplasmei; citoplasmatic.
Din fr. cytoplasmique, engl. cytoplasmic.
CIVIC, -Ă, civici, -ce, adj. Care aparţine
cetăţenilor, privitor la cetăţeni; cetăţenesc. Din
fr. civique, lat. civicus.
CIVIL, -Ă, civili, -e, adj. Care priveşte pe
cetăţenii unui stat (cu excepţia militarilor şi a
reprezentanţilor bisericii) sau care aparţine, este
specific acestor cetăţeni; care se referă la
raporturile juridice ale cetăţenilor între ei (cu
excepţia militarilor şi a reprezentanţilor
bisericii), precum şi la raporturile economice ale
acestora cu organele şi organizaţiile statului. ◊
Drepturi civile = drepturi de care se bucură o
persoană (fizică sau juridică), reglementate şi
recunoscute ca atare. Drept civil = ramură a
dreptului care studiază şi reglementează relaţiile
sociale (convenite în raporturi juridice) existente
între persoanele fizice sau juridice dintr-un stat.
Cod civil = culegere unitară de norme juridice
care reglementează raporturile de drept civil.
Stare civilă = situaţia unei persoane aşa cum
rezultă din actele sale privitoare la naştere,
căsătorie, deces. Ofiţer al stării civile = salariat
al unei primării însărcinat cu încheierea actelor
de stare civilă. Căsătorie civilă = căsătorie
oficiată de ofiţerul stării civile în conformitate
49
cu prevederile legale. Parte civilă = persoană
care, într-un proces penal, formulează pretenţii
de despăgubiri pentru daunele suferite prin
săvârşirea infracţiunii. Război civil = conflict
armat între două grupuri adverse din aceeaşi
ţară, cu scopul de a prelua puterea. ♦
(Substantivat) Persoană îmbrăcată în haine
obişnuite (şi nu în haine militare sau preoţeşti);
cetăţean al unui stat, cu excepţia militarilor şi a
preoţilor. [Var.: (înv. şi pop.) ţivil, -ă adj.] Din
fr. civil, lat. civilis.
CIVILIE s.f. (Înv. şi pop.) Viaţă, stare,
condiţie de om civil, de cetăţean care nu este
nici militar, nici preot. [Var.: ţivilie s.f.] -
Civil + suf. -ie.
CLAMOARE s.f. (Livr.) Strigăt de protest, de
nemulţumire, de ajutor. Din lat. clamor, -is, fr.
clameur.
CLANDESTIN, -Ă, clandestini, -e, adj. Care
are un caracter secret, care este făcut în ascuns
(fiind oprit de lege). Din fr. clandestin, lat.
clandestinus.
SEMICLANDESTIN, -Ă, semiclandestini,
-e, adj. (Rar) În parte clandestin. - Semi- +
clandestin.
CLAR, -Ă, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini
vizuale) Care se distinge bine, desluşit; vizibil;
(despre ape) limpede; (despre surse de lumină)
care împrăştie o lumină limpede, strălucitoare. ◊
(Substantivat, n.) Clar de lună = lumină
strălucitoare de lună. ♦ Care este lipsit de
impurităţi. 2. (Despre sunete sau voce) Care
răsună distinct, precis. 3. (Despre gânduri, idei,
cuvinte etc.) Uşor de înţeles; evident, lămurit. ♦
(Despre facultăţi intelectuale) Care pătrunde
uşor, înţelege bine lucrurile; (despre oameni)
care se exprimă limpede. Din lat. clarus, fr.
clair.
NECLAR, -Ă, neclari, -e, adj. Care nu se
vede, nu se distinge sau nu se înţelege bine. -
Ne- + clar.
CLARIFICA, clarífic, vb. I. Tranz. şi refl. A
face să devină sau a deveni (mai) clar, (mai) uşor
de înţeles; a (se) lămuri, a (se) desluşi. Din lat.
clarificare, fr. clarifier.
CLARIFICARE, clarificări, s.f. Acţiunea
de a (se) clarifica. V. clarifica.
CLARIFICATOR, -OARE, clarificatori, -
oare, adj. (Rar) Care clarifică, limpezeşte,
lămureşte. - Clarifica + suf. -tor.
CLARINET, clarinete, s.n. Instrument muzical
de suflat, făcut din lemn, în formă de tub lărgit la
un capăt şi prevăzut cu găuri laterale care se pot
închide şi deschide cu ajutorul unor clape. [Var.:
(reg.) clanaret s.n., clarinetă s.f.] Din fr.
clarinette, germ. Klarinette.
CLARINETIST, -Ă, clarinetişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană care cântă din clarinet. Din fr.
clarinettiste, germ. Klarinettist.
CLARITATE s.f. 1. Însuşirea unor obiecte de a
fi clare (1); limpezime, puritate. 2. Calitate a
sunetelor sau a vocii de a răsuna distinct, precis.
3. Calitate a gândirii, a exprimării, a stilului de a
fi clare, desluşite, lămurite. ◊ Loc. adv. Cu
claritate = cu precizie; clar, limpede, lămurit.
Din lat. claritas, -atis, fr. clarté.
NECLARITATE, neclarităţi, s.f. Lipsă de
claritate. ♦ Idee sau exprimare lipsită de
claritate, confuză, echivocă. - Ne- +
claritate.
CLASĂ, clase, s.f. 1. Grup (mare) de obiecte, de
elemente, de fiinţe, de fenomene care au însuşiri
comune. 2. (De obicei cu determinarea
"socială") Ansamblu de persoane grupate după
criterii economice, istorice şi sociologice. ◊ Loc.
adj. De clasă = care se referă la o clasă socială
sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu,
caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre
diviziunile fundamentale ale regnului animal sau
vegetal, mai mică decât încrengătura şi mai mare
decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază
în sistemul învăţământului, compusă dintr-un
număr de elevi care au aceeaşi vârstă, o pregătire
şcolară egală şi învaţa împreună în cursul unui
an pe baza aceleiaşi programe de învăţământ. ♦
Unitate organizatorică într-un institut de artă,
cuprinzând pe toţi elevii unui profesor,
indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care
se ţin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi.
♦ (Franţuzism) Timpul în care se ţine o lecţie;
oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei
cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa
miilor. 6. Categorie (după confort şi tarif) a
vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc.
pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu
vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă
unui salariat potrivit funcţiei avute. 8. (În expr.)
De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate
superioară, de prima calitate, de (mare) valoare.
[Var.: (înv) clas s.n.] Din fr. classe, germ.
Klasse.
CLASIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1. (Despre opere
literare, ştiinţifice, artistice) Care serveşte ca
model de perfecţiune, care poate fi luat drept
model; p. ext. care este scris după canoanele
obişnuite, tradiţionale. ♦ (Despre scriitori, artişti,
oameni de ştiinţă etc.; adesea substantivat) De
mare valoare, a cărui operă îşi păstrează
importanţa de-a lungul veacurilor, rămâne în
patrimoniul cultural-ştiinţific al unui popor sau
al lumii. 2. Care concentrează caracteristicile
(bune sau rele ale) unui lucru, ale unei acţiuni,
ale unei situaţii etc.; tipic, caracteristic; care este
folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic 3.
Care aparţine clasicismului, privitor la clasicism.
Din fr. classique, lat. classicus.
CLASICIST, -Ă, clasicişti, -te, s.m. şi f.
Persoană care se ocupă cu studiul limbilor şi
culturii clasice antice. - Clasic + suf. -ist.
CLASICIZA, clasicizez, vb. I. Tranz. şi
refl. A da sau a dobândi caracter clasic. -
Clasic + suf. -iza.
CLASICIZANT, -Ă, clasicizanţi, -te, adj.
Care imită formele clasice, care urmează
modelele clasice. Din clasic.
50
CLASICIZARE, clasicizări, s.f. Acţiunea
de a (se) clasiciza. V. clasiciza.
CLASICIZAT, -Ă, clasicizaţi, te, adj. Care
a devenit clasic. V. clasiciza.
CLAUDICAŢIE, claudicaţii, s.f. (Med.; rar)
Şchiopătare. ♦ (Med.) Tulburare trecătoare a
funcţiei unor organe. Din lat. claudicatio, fr.
claudication.
CLAUSTRAL, -Ă, claustrali, -e, adj. (Livr)
Mănăstiresc, monahal; ca de mănăstire. Din fr.
claustral, lat. claustralis.
CLAVICORD, clavicorduri, s.n. Instrument
muzical cu claviatură şi coarde, strămoş al
pianului. Din fr. clavicorde, lat. clavicordium.
CLAVICULĂ, clavicule, s.f. Fiecare dintre cele
două oase anterioare ale centurii scapulare care
(la mamifere) se articulează cu sternul si cu
omoplatul. Din lat. clavicula, fr. clavicule.
CLAVICULAR, -Ă, claviculari, -e, adj. Care
aparţine claviculei, privitor la claviculă. Din lat.
clavicularius, fr. claviculaire.
CLAVUS, clavusuri, s.n. (Med.) Bătătură. Din
fr., lat. clavus.
CLEMENT, -Ă, clemenţi, -te, (Livr.) Indulgent,
iertător, îndurător; blând, bun. Din fr. clément,
lat. clemens, -ntis.
CLEMENŢĂ, clemenţe, s.f. (Livr.) Indulgenţă,
iertare, îndurare; bunătate (a unui superior faţă
de inferiorii săi). Din lat. clementia, fr.
clémence.
CLEPSIDRĂ, clepsidre s.f. Instrument cu
ajutorul căruia se măsura în trecut timpul după
cantitatea de apă sau de nisip scursă dintr-un
recipient in altul. [Var.: (înv.) clepsidru s.n.]
Din fr. clepsydre, lat. clepsydra.
CLERICAL, -Ă, clericali, -e, adj. Care aparţine
clericilor sau clericalismului, privitor la clerici
sau la clericalism. Din fr. clérical, lat.
clericalis.
CLIENT, -Ă, clienţi, -e, s.m. şi f. 1. Persoană
care cumpără (regulat) de la un magazin,
consumă ceva într-un local public etc.,
considerată în raport cu persoana sau
întreprinderea de la care cumpără, consumă etc.;
muşteriu. 2. Persoană care se adresează unui
avocat pentru a-şi apăra interesele, unui medic
pentru a-şi îngrijii sănătatea etc., considerată în
raport cu aceştia. 3. (În antichitatea romană)
Plebeu fără drepturi depline, dependent de un
patrician şi protejat de acesta. Din fr. client, lat.
cliens, -ntis.
CLIENTELAR, -Ă, clientelari, -e, adj.
Care aparţine clienţilor (3), privitor la clienţi.
◊ Relaţii (sau raporturi etc.) clientelare =
relaţii existente între statul roman şi unele
populaţii străine, prin care acestea din urmă,
fără a fi incluse în imperiu recunoşteau
autoritatea Romei în schimbul protecţiei de
care se bucurau din partea ei. Din client.
CLIENTELĂ, clientele, s.f. Totalitatea
clienţilor, mulţime de clienţi. Din fr. clientèle,
lat. clientela.
CLIRING s.n. Sistem de plată (folosit mai ales
în comerţul exterior) prin compensarea reciprocă
a datoriilor şi a creanţelor. [Scris şi: clearing]
Din engl. clearing[-house], fr. clearing.
CLOACĂ, cloace, s.f. 1. Canal subteran în care
se adună murdăriile dintr-un oraş. 2. (Adesea
fig.) Băltoacă murdară şi rău mirositoare; loc
infect, plin de murdării. 3. Cavitate a corpului
batracienilor, reptilelor şi păsărilor, în care se
deschid tubul digestiv, conductele genitale şi
urinare. Din lat. cloaca, fr. cloaque.
CLOACAL, -Ă, cloacali, -e, adj. (Zool.) De
cloacă. Orificiu cloacal. - Cloacă + suf. -al.
CLONAJ, clonaje, s.n. Clonare. Din fr., engl.
clonage.
CLORAT, cloraţi, s.m. Sare a acidului cloric,
cu proprietăţi oxidante şi explozive. Din fr.
chlorate, germ. Chlorat.
CLORETONĂ s.f. Alcool folosit ca hipnotic şi
anestezic. Din fr. chlorétone, germ. Chloreton.
CLOROPREN s.n. (Chim.) Derivat al
butadienei folosit ca materie primă pentru
cauciucul sintetic. Din fr. chloroprène, germ.
Chloropren.
CLOVN, clovni, s.m. Artist comic de circ.
[Scris şi: clown] Din fr., engl. clown.
CLOVNESC, -EASCĂ, clovneşti, adj. De
clovn. - Clovn + suf. -esc.
CLUB, cluburi, s.n. Asociaţie menită să creeze
membrilor săi condiţii favorabile pentru
desfăşurarea unei anumite activităţi (cultural-
educative, sportive etc.) în timpul liber; local
care serveşte acestei asociaţii. Din fr., engl.
club.
FOTOCLUB, fotocluburi, s.n. Club de
fotoamatori. - Foto- + club.
RADIOCLUB, radiocluburi, s.n. Club al
radioamatorilor. - Radio + club.
CLUBMAN, clubmeni, s.m. Membru al unui
club. Din fr., engl. clubman.
CNOCAUT, cnocauturi, s, n. Scoaterea din
luptă a boxerului care, în urma unei lovituri
primite din partea adversarului, nu poate relua
lupta în decurs de zece secunde. [Prescurtat:
k.o.] Din fr., engl. knock-out.
CNOCAUTA, cnocautez, vb. I. Tranz. A-şi
învinge adversarul prin cnocaut. Din
cnocaut.
CNOCDAUN, cnocdaunuri, s.n. Situaţie a unui
boxer care, în urma unei lovituri primite din
partea adversarului, este capabil să reia lupta în
mai puţin de zece secunde. [Prescurtat: c.d.] Din
fr., engl. knock-down.
COABITA, coabitez, vb. I. Intranz. (Jur.) A
locui, a trăi împreună (în aceeaşi casă) cu
cineva; a convieţui. Din fr. cohabiter, lat.
cohabitare.
COABITARE, coabitări, s.f. (Jur.) Faptul
de a coabita. V. coabita.
COAGUL, coaguli, s.m. Masă de substanţă
coloidală închegată; cheag. Din lat., fr.
coagulum.
51
COAGULA, coagulez, vb. I. Refl. (Despre
lichide şi substanţe coloidale) A se închega. ♦
Tranz. A face să se închege. Din fr. coaguler,
lat. coagulare.
COAGULARE, coagulări, s.f. Acţiunea de
a (se) coagula; închegare. V. coagula.
COAGULAT, -Ă, coagulaţi, -te, adj.
(Despre lichide şi substanţe coloidale
închegat. V. coagula.
TERMOCOAGULARE, termocoagulări,
s.f. Metodă de tratament chirurgical prin
care, cu ajutorul termocauterului, este oprită
o hemoragie. - Termo- + coagulare.
COBALT s.n. Element chimic metalic foarte
dur, alb-argintiu, întrebuinţat la fabricarea unor
oţeluri speciale, în radioterapie etc., iar sărurile
sale la colorarea în albastru a obiectelor de
sticlă, de porţelan etc. ♦ Vas, obiect de sticlă, de
porţelan etc. colorat cu săruri de cobalt. Din fr.
cobalt, germ. Kobalt.
COBALTA, cobaltez, vb. I. Tranz. A
acoperi cu un strat de cobalt suprafaţa unui
obiect metalic. Din cobalt.
COBALTARE s.f. Acţiunea de a cobalta şi
rezultatul ei. V. cobalta.
COBALTAT, -Ă, cobaltaţi, -te, adj. Care a
fost acoperit cu un strat de cobalt V.
cobalta.
COBOL s.n. (Inform.) Limbaj simbolic folosit
în programarea automată, orientat pe probleme
de gestiune economică. Din engl., fr. cobol.
COCHER, cocheri, s.m. Rasă de câini de
vânătoare cu părul lung şi cu urechile mari,
lăsate în jos; câine care face parte din această
rasă. [Scris şi: cocker] Din engl. [wood]cocker,
fr. cocker.
COCTEIL, cocteiluri, s.n. 1. Băutură preparată
dintr-un amestec de băuturi alcoolice (cu
ingrediente). 2. Recepţie de proporţii mai
modeste. [Scris şi: cocktail] Din engl., fr.
cocktail.
CODICIL, codicile, s.n. Act întocmit în formă
testamentară prin care se modifică sau se
completează conţinutul iniţial al unui testament.
Din fr. codicille, lat. codicillus.
COERENT, -Ă, coerenţi, -te, adj. 1 Care se
compune din elemente strâns legate (şi
armonizate) între ele; închegat. 2. (Fiz.; despre
unde) Care are aceeaşi lungime şi diferenţe de
fază constante în timp. [Var. : coherent, -ă adj.]
Din fr. coherent, lat. cohaerens, -ntis.
COERENŢĂ, coerenţe, s.f. 1. Legătură strânsă
(şi armonioasă) între părţile sau elementele unui
întreg. 2. (Fiz.) Proprietatea mai multor unde de
a avea aceeaşi lungime şi diferenţe de fază
constante în timp.[Var. : coherenţă s.f.] Din lat.
cohaerentia, fr. cohérence.
COINCIDE, pers. 3 coincide, vb. III. Intranz. 1.
(Despre evenimente, fenomene etc.) A se petrece
simultan, a se produce în acelaşi loc. 2. A fi
identic, a se potrivi întocmai. ♦ (Despre linii,
figuri, suprafeţe) A se suprapune perfect. Din fr.
coïncider, it. coincidere.
COLA s.f. invar. Arbore tropical cu fructe albe
sau roşii de forma unei nuci, care conţin
alcaloizi stimulanţi (Cola nitida). Din fr. cola,
kola.
COLAPS, colapsuri, s.n. Insuficienţă
circulatorie periferică, manifestată prin pierderea
oricărei forţe, scăderea bruscă a tensiunii
arteriale, puls rapid şi foarte slab etc. Din lat.,
fr. collapsus.
COLATERAL, -Ă, colaterali, -e, adj.
Lăturalnic; subordonat, secundar. ♦ (Despre
rude, grade de rudenie) Care uneşte între ei pe
fraţi şi surori (şi pe descendenţii acestora). Din
fr. collatéral, lat. collateralis.
COLECŢIE, colecţii, s.f. 1. Serie de obiecte de
acelaşi fel sau de aceeaşi categorie, care, adunate
şi dispuse sistematic, reprezintă o valoare
artistică, stiinţifică, documentară etc. ♦ Culegere
de opere literare sau ştiinţifice grupate după
anumite criterii şi apărute în cadrul unei edituri.
2. Puroi adunat în interiorul unui ţesut bolnav,
într-un organ sau într-o cavitate a organismului.
[Var.: (înv.) colecţiune s.f.] Din fr. collection,
lat. collectio, -onis.
COLECTIV, -Ă, colectivi, -e, adj., subst. I.
Adj. 1. Care rezultă din participarea, din
activitatea mai multor persoane (sau lucruri). 2.
Care aparţine tuturor; comun, obştesc, social. 3.
Care se referă la ideea de colectivitate. ◊
Substantiv colectiv = substantiv care denumeşte
prin forma de singular o pluralitate de obiecte
identice, considerate ca un întreg, ca o totalitate.
Sufix colectiv = sufix care dă unui substantiv
valoarea de substantiv colectiv. II. S.n. Echipă.
Colectiv de redacţie. Colectiv de catedră. ♦ P.
gener. Grup. (organizat) de persoane. III. S.f.
(Ieşit din uz) Cooperativă Agricolă de Producţie.
Din fr. collectif, lat. collectivus.
COLECTIVISM s.n. Doctrină şi tip de
organizare socială în care drepturile şi interesele
individului sunt subordonate celor ale unor
colectivităţi sociale. Din rus. kollektivizm, fr.
collectivisme.
COLEDOC adj. (Anat.; în sintagma) Canal
coledoc (şi substantivat n.) = canal prin care se
varsă fierea în duoden. Din fr. cholédoque, lat.
choledochus.
COLEGIU, colegii, s.n. 1. Organ de conducere
colectivă a ministerelor şi a altor organe centrale
ale administraţiei de stat sau a anumitor
întreprinderi ori instituţii, care examinează şi
hotărăşte asupra problemelor de competenţa
acestora. ◊ Colegiu editorial = organ consultativ
pe lângă conducerea unei edituri, format din
specialişti. Colegiu de redacţie (sau redacţional)
= organ consultativ de pe lângă redactorul-şef al
unei publicaţii; comitet de redacţie. 2. Colectiv
de judecători cu atribuţii speciale pe lângă unele
organe de jurisdicţie. Colegiu penal. Colegiu
civil. Colegiu disciplinar. 3. Organizaţie de
liber-profesionişti alcătuită cu scopul de a apăra
interesele profesionale ale membrilor ei. 4.
Reuniune de persoane egale în funcţie. Colegiu
52
de cardinali. Colegiu preoţesc. ◊ Colegiu de
avocaţi = colectiv al avocaţilor dintr-o unitate
administrativ-teritorială. ♦ (În Roma antică)
Corp sau asociaţie de persoane care aveau
aceeaşi profesiune sau demnitate. 5. Categorie
electorală (în unele state) stabilită după avere
sau ocupaţie. 6. Instituţie de învăţământ mediu
sau superior, cu internat, în unele state. Din lat.
collegium, fr. collège.
COLICĂ, colici, s.f. Durere abdominală intensă
care survine în criză. Colică nefritică. Colică
biliară. Din fr. colique, lat. colica.
COLIMAŢIE s.f. (Fiz.) Reglare a
instrumentelor optice în scopul realizării unei
coincidenţe între axa lor optică şi cea de vizare.
Din fr. collimation, germ. Kollimation.
COLIZIUNE, coliziuni, s.f. 1. Ciocnire violentă
între două corpuri care se mişcă unul spre altul;
izbire, lovire. 2. Ciocnire de forţe, tendinţe,
interese contrare în domeniul relaţiilor omeneşti;
conflict, ceartă, dispută. ♦ (Rar) Încăierare,
bătaie, luptă. 3. (În sintagma) Coliziune
omonimică = fenomen lingvistic prin care două
sau mai multe cuvinte diferite ajung omonime.
[Var.: (înv.) colizie s.f.] Din fr. collision, lat.
collisio, -onis.
COLON1, coloni, s.m. 1. (În Imperiul Roman şi
în evul mediu în Europa) Muncitor agricol care,
iniţial liber, muncea un pământ luat în arendă de
la marii proprietari, mai târziu începe să fie legat
de pământ, să plătească dijmă şi să presteze
corvezi. 2. (Înv.) Colonist. Din fr. colon, lat.
colonus.
COLON2, colonuri, s.n. Porţiune a intestinului
gros care se găseşte între cec şi rect. Din fr.
côlon, lat. colon.
COLONAT s.n. (În Imperiul Roman şi în evul
mediu în Europa) Formă de relaţii sociale
caracterizată prin legarea din ce în ce mai strânsă
a colonilor1 de pământul pe care îl lucrau şi
pentru care plăteau proprietarilor dijmă. Din lat.
colonatus, fr. colonat.
COLONIALE s.f. pl. Articole alimentare de
băcănie (ceai, cafea etc.) provenite din ţări
exotice (în trecut, adesea, din ţări coloniale) sau
p. ext. produse în interiorul ţării. Din fr.
[denrées] coloniales, germ. Kolonial[waren].
COLONIE, colonii, s.f. 1. (În antichitate)
Cetate sau oraş întemeiat, în scopuri comerciale
sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte
popoare pe teritorii străine. ♦ Oraş întemeiat de
romani în ţinuturile cucerite, având rol
economic, administrativ şi militar. 2. Teritoriu
ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care
este dependent de aceasta pe plan politic,
economic, cultural etc. 3. Grup compact de
persoane (de aceeaşi origine) aşezat într-o ţară
sau într-o regiune a unei ţări şi care provine din
imigrare sau din strămutare. 4. Grup de copii
trimişi la odihnă în staţiuni climaterice sau
balneare; loc unde este găzduit acest grup de
copii. 5. Grup de animale din aceeaşi specie,
care duce viaţa în comun. Colonie de corali. ◊
Colonie microbiană = grup de bacterii aflat în
cultură pe medii sociale, vizibil cu ochiul liber,
derivat dintr-un germen unic sau dintr-un număr
redus de germeni care s-au înmulţit pe loc. Din
fr. colonie, lat. colonia.
SEMICOLONIE, semicolonii, s.f. Stat
formal independent, dar care, din punct de
vedere economic şi politic, depinde de un
stat străin. - Semi- + colonie.
COLORA, colorez, vb. I. Tranz. 1. A da unui
obiect o anumită culoare cu ajutorul unei
vopsele; a vopsi. 2. Fig. A da o nuanţă expresivă
stilului, exprimării etc., a nuanţa, a reliefa. Din
fr. colorer, lat. colorare.
COLORABIL, -Ă, colorabili, -e, adj. Care
poate fi colorat. - Colora + suf. -bil.
COLORARE, colorări, s.f. Acţiunea de a
colora; vopsire. V. colora.
COLORAT, -Ă, coloraţi, -te, adj. 1. Care
are o anumită culoare (alta decât cea albă sau
neagră); care are mai multe culori. 2. Fig.
(Despre stilul, felul de exprimare al cuiva
etc.) Bogat în nuanţări sau în imagini; viu,
expresiv. V. colora.
RECOLORA, recolorez, vb. I. Tranz. A
colora din nou un obiect pentru a spori
intensitatea culorii iniţiale sau pentru a o
schimba. - Re- + colora.
RECOLORARE, recolorări, s.f. Acţiunea
de a recolora. V. recolora.
RECOLORAT, -Ă, recoloraţi, -te, adj.
Care a fost colorat din nou (pentru a-i întări
sau schimba culoarea). V. recolora.
COLORIMETRIE s.f. 1. Determinare a
concentraţiei unei soluţii colorate. 2. Metodă de
determinare a caracteristicilor unei culori. Din
fr. colorimétrie, germ. Kolorimetrie.
COLORIT, colorituri, s.n. 1. Totalitatea
culorilor unui obiect; bogăţie de culori. ♦ Efect
care rezultă din îmbinarea culorilor unui tablou;
coloraţie. ♦ Culoare. 2. Fig. (Despre abstracte,
despre stilul operelor literare etc.) Nuanţă
expresivă, strălucire deosebită. Din fr. coloris,
it. colorito.
COLOS, coloşi, s.m. 1. Statuie de o mărime
extraordinară; p. ext. obiect de proporţii foarte
mari. 2. Om, animal de mărime şi cu putere
neobişnuite. [Pl. şi: (n.) colosuri] Din fr.
colosse, lat. colossus.
COLT, colturi, s.n. Tip de revolver sau de
pistolet. Din engl. Colt, fr. colt.
COLUMBAR, columbare, s.n. Construcţie
funerară prevăzută cu firide în care se păstrează
urnele cu cenuşa morţilor incineraţi. Din lat., fr.
columbarium.
COLUZIUNE, coluziuni, s.f. (Rar) Înţelegere
secretă între două părţi, două persoane etc. în
prejudiciul unei a treia. Din fr. collusion, lat.
collusio, -onis.
COMĂ, come, s.f. 1. Cel mai mic interval
muzical, greu perceptibil pentru auz; semn
folosit pentru a indica în muzica instrumentală
frazarea, iar în muzica vocală locurile unde se
53
respira. 2. (Germanism, reg.) Virgulă. Din
germ. Komma, fr. comma.
COMBINA, combín, vb. I. 1. Tranz. A îmbina,
a împreuna, a potrivi lucruri diferite. ♦ (Fam.) A
plănui, a chibzui. 2. Tranz. şi refl. A (se) uni
(atomi, molecule sau radicali ai unor substanţe)
printr-o reacţie chimică, dând naştere unei
substanţe compuse. Din fr. combiner, lat.
combinare.
COMBINAT, combinate, s.n. Mare complex
productiv care reuneşte mai multe întreprinderi
industriale şi în care uneori produsele uneia din
întreprinderi servesc celorlalte ca materie primă,
semifabricată sau auxiliară. ♦ Combinat sportiv
= reunire a mai multor terenuri şi săli de
gimnastică, unde se practică diferite sporturi.
Din rus. kombinat, fr. combinat.
COMBINATOR, -OARE, combinatori, -oare,
adj., s.n. 1. Adj. Care combină, care determină o
combinaţie. 2. S.n. Aparat care poate realiza
combinaţii de asociaţie între maşini, aparate şi
instrumente electrice. Din rus. kombinator, fr.
combinateur.
COMBUSTIE, combustii, s.f. Ardere. Din fr.
combustion, lat. combustio.
COMEDIE, comedii, s.f. Operă dramatică al
cărei subiect şi deznodământ provoacă râsul şi
care ridiculizează relaţii sociale şi etice, tipuri
umane, năravuri etc. ♦ Fig. Prefăcătorie,
ipocrizie, falsitate. Din fr. comédie, lat.
comoedia.
COMEMORA, comemorez, vb. I. Tranz. A
celebra solemn amintirea unei personalităţi sau a
unui eveniment important. Din fr.
commémorer, lat. commemorare.
COMEMORABIL, -Ă, comemorabili, -e, adj.
Care trebuie (sau poate) să fie comemorat; de
comemorat. Din fr. commémorable, lat.
Commemorabilis
COMEMORAŢIE, comemoraţii, s.f. (Rar)
Comemorare. Din fr. commémoration, lat.
commemoratio.
COMENSUALISM s.n. (Biol.) Formă de relaţii
între două plante sau două animale, în care unul
foloseşte resturile de hrană ale celuilalt. [ Var.:
comensalism s.n.] - După germ.
Kommensalismus, fr. commensalisme.
COMENSURABIL, -Ă, comensurabili, -e, adj.
(Mat.; despre două sau mai multe mărimi) Care
pot fi măsurate cu aceeaşi unitate de măsură,
valorile amândurora fiind multipli întregi ai
unităţii folosite. Din fr. commensurable, lat.
commensurabilis.
COMENTA, comentez, vb. I. Tranz. 1. A face
observaţii asupra unei întâmplări, a unui
eveniment etc.; a interpreta, a lămuri. 2. A
analiza, a interpreta critic textul unei opere
literare, istorice, un articol de lege etc. Din fr.
commenter, lat. commentari.
COMENTARE, comentări, s.f. Acţiunea de
a comenta. V. comenta.
 RECOMENTA, recomentez, vb. I. Tranz. A
comenta încă o dată aducând argumente noi,
făcând observaţii inedite. - Re- + comentá.
RECOMENTARE, recomentări, s.f.
Acţiunea de a recomenta. V. recomenta.
COMENTARIU, comentarii, s.n. 1. Apreciere,
comentare (în spirit critic) a unei probleme, a
unui eveniment etc.; material publicistic
prezentând o asemenea apreciere. 2. Explicare a
unei opere literare, istorice etc., făcută adesea
prin note marginale; interpretare. Din fr.
commentaire, lat. commentarium.
COMENTATOR, -OARE, comentatori, -oare
s.m. şi f. Persoană care interpretează o operă
literară, istorică etc., autor de comentarii. ♦
Persoană care comentează desfăşurarea unui
eveniment, a unei întreceri sportive etc. (la radio,
televiziune). Din fr. commentateur, lat.
commentator, -oris.
COMERCIAL, -Ă, comerciali, -e, adj. Care
aparţine comerţului, privitor la comerţ; din
comerţ; negustoresc. Din fr. commercial, lat.
commercialis.
ANTICOMERCIAL, -Ă, anticomerciali, -
e, adj. Care contrazice cerinţele comerţului. -
Anti- + comercial.
COMERCIANT, -Ă, comercianţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care se ocupă cu comerţul; negustor.
Din it. commerciante, fr. commerçant.
COMERŢ, (rar) comerţuri, s.n. Schimb de
produse prin cumpărarea şi vânzarea lor; ramură
a economiei în cadrul căreia se desfăşoară
circulaţia mărfurilor. Din fr. commerce, lat.
commercium.
COMESTIBIL, -Ă, comestibili, -e, adj. Care
poate servi ca hrană; bun de mâncat. Din fr.
comestible, lat. comestibilis.
NECOMESTIBIL, -Ă, necomestibili, -e,
adj. Care nu este bun de mâncat. ♦ Otrăvitor,
toxic. - Ne- + comestibil.
COMETĂ, comete, s.f. Corp ceresc alcătuit
dintr-un nucleu luminos înconjurat de gaze şi de
pulberi, care, uneori, se prelungeşte sub forma
unei cozi îndreptate în sens opus Soarelui din
cauza presiunii luminii acestuia; stea cu coadă.
[Var.: (înv.) comet s.n.] Din fr. comète, lat.
cometa.
COMIC, -Ă, comici, -ce, adj., subst. 1. Adj.
Care aparţine comediei, de comedie, relativ la
comedie. ♦ Care provoacă râsul; hazliu, ridicol.
2. S.m. Actor care interpretează roluri de
comedie. 3. S .n. Categorie estetică în a cărei
sferă intră actele, situaţiile sau personajele din
viaţă sau din artă care provoacă râsul; ceea ce
constituie temeiul ridicolului; parte hazlie,
element sau efect comic, notă ridicolă pe care o
reprezintă ceva sau cineva. Din fr. comique, lat.
comicus.
COMISAR, comisari, s.m. 1. (În vechea
organizare administrativă a ţării) Ofiţer de
poliţie, şef al unui comisariat de poliţie. 2. (În
sintagma) Comisar militar = comandant al unui
comisariat militar. 3. (În U.R.S.S., până în anul
54
1946; în sintagma) Comisar al poporului =
membru al guvernului sovietic. 4. Persoană
însărcinată de o autoritate superioară cu mandate
speciale; mandatar. Din fr. commissaire, (3)
rus. komissar.
COMISARIAT, comisariate, s.n. 1. (În vechea
organizare administrativă a ţării) Secţie a poliţiei
orăşeneşti condusă de un comisar (1). ♦ Localul
acestei secţii. 2. (În sintagma) Comisariat militar
= organ de conducere militară locală de pe lângă
fiecare unitate administrativă, ale cărei funcţii de
bază sunt recrutarea şi încorporarea celor supuşi
serviciului militar, precum şi evidenţa situaţiei
militare a cetăţenilor. ♦ Localul acestui organ. 3.
(În U.R.S.S., până în anul 1946; în sintagma)
Comisariat al poporului = minister. Din fr.
commissariat, (3) rus. komissariat.
COMISIE, comisii, s.f. 1. Colectiv organizat
care funcţionează pe lângă o instituţie, o adunare
etc. şi care are sarcina de a face propuneri, de a
lua hotărâri sau de a executa mandate în cazuri
speciale. 2. Organism internaţional sau organ al
unei organizaţii internaţionale. 3. (Înv.) Secţie de
poliţie. [Var.: comisiune s.f.] Din rus.
komissiia, fr. commission.
COMISORIU, -IE, comisorii, adj. (Jur.) Care
duce la rezilierea, anularea, desfiinţarea unui
contract. Din fr. commissoire, lat.
commissorius.
COMISURĂ, comisuri, s.f. 1. Punct de unire a
două părţi anatomice. Comisura buzelor.
Comisura pleoapelor. 2. Fascicul de fibre
nervoase care uneşte două regiuni simetrice ale
emisferelor cerebrale sau ale altor segmente din
sistemul nervos central. Din fr. commissure,
lat. commissura.
COMITET, comitete, s.n. Organ de conducere
colectivă a anumitor organizaţii. Din rus.
komitet, fr. comité.
COMOD, -Ă, comozi, -de, adj. 1. De care te
poţi folosi uşor şi cu plăcere; lesnicios, plăcut,
confortabil. ♦ Tihnit, liniştit. 2. (Peior.; despre
oameni) Care nu vrea să facă eforturi; care nu
înţelege să iasă din obiceiurile lui, din ritmul lui
tihnit, obişnuit de viaţă; p. ext. leneş, indolent.
Din fr. commode, lat. commodus.
COMODAT s.n. (Rar) Împrumut făcut pentru o
folosinţă curentă. Din fr. commodé, lat.
commodatus.
COMODITATE, comodităţi, s.f. 1. Starea sau
însuşirea de a fi comod (1); confort. 2. (Peior.)
Atitudinea unei persoane comode (2). Din fr.
commodité, lat. commoditas, -atis.
COMODOR, comodori, s.m. Grad de ofiţer
superior căpitanului de vas şi inferior
contraamiralului, în marina engleză şi
americană; persoana care are acest grad. Din fr.,
engl. commodore.
COMPACT, -Ă, compacţi, -te, adj. 1. Care se
compune din particule strâns legate între ele;
îndesat, dens. ◊ Caractere compacte = litere de
tipar groase şi negre; aldine. ♦ (Despre o
mulţime, un grup de oameni etc.) Numeros şi
des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) În
care nu străbate nici o rază de lumină; întunecos.
Din fr. compact, lat. compactus.
COMPACTOR, (1) compactori, s.m., (2)
compactoare, s.n. 1. S.m. (Reg.) Legător de
cărţi. 2. S.n. Utilaj folosit la îndesarea
umpluturilor de pământ, a stratului de la
suprafaţa unui teren ori a unei şosele etc. Din fr.
compacteur, lat. compactor.
COMPANIE, companii, s.f. Subunitate militară
mai mare decât plutonul şi mai mică decât
batalionul. ◊ Companie de onoare = denumire a
unei companii care îndeplineşte rolul de gardă
de onoare. Din fr. compagnie, it. compagnia.
COMPARA, compár, vb. I. Tranz. A examina
pentru a stabili asemănările şi deosebirile; a
confrunta. Din fr. comparer, lat. comparare.
COMPARARE, comparări, s.f. Acţiunea
de a compara. V. compara.
COMPARAT, -Ă, comparaţi, -te, adj.
(Despre discipline ştiinţifice) Care are ca
obiect studiul fenomenelor sau al instituţiilor
puse în comparaţie. Gramatică comparată.
V. compara.
COMPARABIL, -Ă, comparabili, -e, adj. Care
poate fi comparat. Din fr. comparable, lat.
comparabilis.
NECOMPARABIL, -Ă, necomparabili, -e,
adj. Care nu se poate compara cu nimic (prin
însuşiri); fără pereche, neasemănat,
extraordinar, incomparabil. - Ne- +
comparabil.
COMPARATIV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care
este bazat pe comparaţie, pe stabilirea de
raporturi între diferite fenomene; care stabileşte
sau serveşte pentru comparaţie. ◊ Grad
comparativ (şi substantivat, n.) = unul dintre
gradele de comparaţie ale adjectivelor şi ale
adverbelor, care exprimă superioritatea,
inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte
(sau acţiuni) cu aceeaşi însuşire sau
caracteristică ori a aceluiaşi obiect (sau a
aceleiaşi acţiuni) în momente diferite. Metodă
comparativă = metodă de cercetare în lingvistica
istorică, care constă în reconstituirea faptelor de
limbă din trecut, nefixate în scris, prin
compararea unor fapte corespunzătoare de mai
târziu, din două sau mai multe limbi existente.
Din fr. comparatif, lat. comparativus.
COMPARS s.m. (Livr.) Personaj mut sau cu rol
minor într-un spectacol; figurant. Din fr.
comparse, it. comparsa.
COMPATRIOT, -OATĂ, compatrioţi, -oate,
s.m. şi f. Persoană considerată în raport cu altă
persoană originară din aceeaşi ţară. Din fr.
compatriote, lat. compatriota.
COMPENDIU, compendii, s.n. 1. Expunere
sintetică a unei lucrări, a unei discipline sau a
unei concepţii; conspect; publicaţie în care se
face o asemenea expunere. 2. (Tehn.; în forma
compendium) Dispozitiv care se adaptează în
faţa obiectivului cinematografic, pentru a
permite operatorului să execute diferite trucaje
55
tehnice pe film. [Var.: compendium s.n.] Din
lat., fr. compendium.
COMPENSA, compensez, vb. I. 1. Tranz. A
înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva
(egal în valoare); a completa, a înlocui ceva
insuficient cu altceva; a echilibra. ♦ A îndrepta
un rău printr-un bine; a răsplăti în mod
corespunzător; a despăgubi. 2. Tranz. (Fiz.) A
micşora sau a anula efectul unei anumite acţiuni.
3. Tranz. şi refl. (Med.) A face să-şi revină sau
a-şi reveni la o stare de funcţionare normală, de
echilibru. Din fr. compenser, lat. compensare.
COMPENSARE, compensări, s.f. Acţiunea
de a (se) compensa şi rezultatul ei. V.
compensa.
COMPENSAT, -Ă, compensaţi, -te, adj. În
stare de compensare; echilibrat. ♦ (Med.)
Care a revenit la o stare de funcţionare
normală. V. compensa.
COMPENSAŢIE, compensaţii, s.f. Faptul de a
compensa; p. ext. ceea ce serveşte pentru a
compensa ceva. [Var.: compensaţiune s.f.] Din
fr. compensation, lat. compensatio, -onis.
COMPETITOR, -OARE, competitori, -oare,
s.m. şi f. Concurent. [Var.: (înv.) compeţitor, -
oare s.m. şi f.] Din fr. compétiteur, lat.
competitor.
COMPILA, compilez, vb. I. Tranz. A aduna
fapte sau păreri din operele diverşilor autori
pentru a alcătui o lucrare nouă, fără o contribuţie
personală. Din fr. compiler, lat. compilare.
COMPILARE, compilări, s.f. Acţiunea de
a compila şi rezultatul ei. V. compila.
COMPILAŢIE, compilaţii, s.f. Lucrare, operă
care cuprinde idei şi fragmente din diverşi
autori, neprelucrate în mod personal. Din fr.
compilation, lat. compilatio.
COMPILATOR, -OARE, compilatori, -oare
s.m. şi f., s.n. 1. S.m. şi f. Persoană care
compilează, autor de compilaţii. 2. S.n. (Cib.)
Program utilitar de transformare a unui limbaj
algoritmic în codul maşinii. Din fr.
compilateur, lat. compilator.
COMPLEMENT, complemente, s.n. 1. Ceea ce
se adaugă la ceva spre a-l întregi; complinire. 2.
Parte secundară a propoziţiei care determină un
verb, un adjectiv sau un adverb. 3. Substanţă de
natură proteică prezentă în serul normal şi care
participă la procesul imunităţii. Din fr.
complément, lat. complementum.
COMPLET, -Ă, (1) compleţi, -te, adj., (2, 3)
completuri, s.n., (4) adv. 1. Adj. Care conţine tot
ceea ce trebuie; căruia nu-i lipseşte nici una
dintre părţile constitutive; întreg, desăvârşit,
deplin, împlinit. ◊ Opere complete = ediţie
cuprinzând toate operele unui scriitor. ♦ (Despre
un vehicul de transport în comun) care are toate
locurile ocupate; plin. 2. S.n. (În sintagma)
Complet de judecată = colectiv alcătuit din
numărul legal de judecători şi asesori care iau
parte la soluţionarea unui litigiu. 3. S.n. Costum
de haine; obiect de îmbrăcăminte compus din
două (sau mai multe) piese asortate. 4. Adv. În
întregime, cu desăvârşire. [Var.: complect, -ă
adj.] Din fr. complet, lat. completus.
NECOMPLET, -Ă, necompleţi, -te, adj.
Care nu este complet, întreg, căruia îi lipsesc
una sau mai multe dintre părţile sale
componente; cu lipsuri, incomplet. [Var.:
necomplect, -ă adj.] - Ne- + complet.
COMPLETAMENTE adv. (Livr.) În mod
complet, cu desăvârşire. [Var.: complectamente
adv.] Din it. completamente, fr.
complètement.
COMPLETIVĂ, completive, adj. (În sintagma)
Propoziţie completivă (şi substantivat, f.) =
propoziţie subordonată care are rol de
complement pe lângă verbul din altă propoziţie.
Din fr. complétive, lat. completivus.
COMPLEX, -Ă, complecşi, -xe, adj., s.n. 1.
Adj. Format din mai multe părţi; care
îmbrăţişează, care întruneşte în sine mai multe
laturi sau elemente diferite. ♦ (Mat.) Număr
complex = număr alcătuit prin însumarea unui
număr real cu un număr imaginar. 2. S.n. Întreg,
unitate formată din mai multe părţi, din mai
multe elemente; sistem care întruneşte în sine
mai multe laturi, care îmbrăţişează mai multe
domenii; combinare, asociere într-un tot a mai
multor fenomene, stări de lucruri etc. ♦
Ansamblu de construcţii, de unităţi industriale
sau comerciale etc. cu funcţii deosebite, grupate
teritorial, care alcătuiesc un tot unitar servind
aceluiaşi scop. ♦ Complex sportiv = bază
sportivă special amenajată pentru practicarea
mai multor ramuri de sport. 3. S.n. Ansamblu de
tendinţe inconştiente formate în copilărie pe
baza anumitor relaţii familiale şi sociale, care
determină comportarea ulterioară a persoanei. ♦
Complex de inferioritate = sentiment de
neîncredere în forţele proprii, care se formează
de obicei în copilărie, uneori în legătură cu o
deficienţă fizică sau psihică. (Psih.) Complexul
lui Oedip = ataşament erotic al copilului faţă de
părintele de sex opus. Din fr. complexe, lat.
complexus.
COMPLEXIFICA, complexific, vb. I.
Tranz. şi refl. (Rar) A face să devină sau a
deveni (mai) complex. - Complex + suf. -
ifica.
COMPLEXIFICARE, complexificări, s.f.
Acţiunea de a (se) complexifica. V.
complexifica.
COMPLEXIFICAT, -Ă, complexificaţi, -
te, adj. Care a devenit (mai) complex. V.
complexifica.
BIOCOMPLEX, biocomplexe, s.n.
Ansamblu de specii de organisme vegetale şi
animale instalate într-o navă spaţială pentru
cercetări în cosmos sau pentru asigurarea
unui sistem ecologic la bordul acesteia. -
Bio- + complex.
COMPOZIT, -Ă, compoziţi, -te, adj., s.f., s.n. 1.
Adj. Alcătuit din elemente disparate, felurite. ◊
Ordinul compozit (şi substantivat, n.) = ordin
arhitectonic antic, caracterizat în special prin
56
capitelul cu volute şi cu foi de acantă, rezultat
din combinarea capitelului ionic cu cel corintic.
2. S.f. (La pl.) Familie de plante superioare,
dicotiledonate, erbacee, rar lemnoase, cu frunze
de obicei alterne, cu flori mici, simple şi
numeroase, dispuse în inflorescenţe în formă de
capitule şi adesea cu latex în organele
vegetative; compozee; (şi la sg.) plantă din
această familie. ◊ (Adjectival) Plantă compozită.
3. S.n. pl. (Tehn.) Materiale care reunesc într-un
singur produs unele elemente care, de obicei, nu
se asociază în mod natural. Din fr. composite,
lat. compositus.
COMPOZIŢIE, compoziţii, s.f. 1. Totalitatea
elementelor care alcătuiesc o unitate; structură,
compunere, alcătuire. 2. Operă, bucată,
compunere artistică, în special muzicală. ♦
Studiul regulilor de compunere a unei bucăţi
muzicale; totalitatea cunoştinţelor muzicale care
permite compozitorului să se exprime într-o
formă artistică. 3. Felul în care sunt dispuse
elementele imaginii într-un tablou, astfel încât se
se echilibreze între ele. ♦ Gen de pictură, de
sculptură, de desen reprezentând personaje în
acţiune. 4. Joc al unui actor care interpretează un
rol bazându-se în primul rând pe trăsăturile
distinctive ale personajului respectiv. 5.
Exerciţiu şcolar constând în dezvoltarea în scris
a unei teme cu caracter literar date de profesor;
compunere. 6. Aliaj de cositor cu care se
căptuşeşte suprafaţa unei piese metalice care
freacă altă suprafaţă metalică, cu scopul de a
micşora frecarea. Din fr. composition, lat.
compositio.
FOTOCOMPOZIŢIE, fotocompoziţii, s.f.
Compoziţie (8) în fotografie. - Foto- +
compoziţie.
COMPREHENSIBIL, -Ă, comprehensibili, -e,
adj. (Livr.) Care se poate înţelege uşor; clar,
inteligibil, limpede. Din fr. compréhensible,
lat. comprehensibilis.
COMPREHENSIUNE s.f. (Livr.) 1. Capacitate
de a pătrunde, de a înţelege ceva; înţelegere,
pătrundere. 2. Conţinut. Din fr.
compréhension, lat. comprehensio, -onis.
COMPREHENSIV, -Ă, comprehensivi, -e, adj.
(Livr.) Care înţelege repede şi just; inteligent,
pătrunzător. Din fr. compréhensif, lat.
comprehensivus.
COMPRESIUNE, compresiuni, s.f. (Fiz.) 1.
Micşorare a volumului unui corp; comprimare.
2. Fază de funcţionare a unei maşini în timpul
căreia fluidul din cilindrul unui motor este
comprimat prin deplasarea unui piston în
cilindru. 3. Stare de solicitare a unei piese sub
acţiunea a două forţe egale şi de sens contrar.
[Var.: compresie s.f.] Din fr. compression, lat.
compressio, -onis.
COMPRESIV, -Ă, compresivi, -e, adj. (Livr.)
Care serveşte pentru a lega strâns. ♦ Fig. Care
restrânge, comprimă. Din fr. compressif, engl.
compressive.
COMPROMITE, compromit, vb. III. 1. Tranz.
şi refl. A face să-şi piardă sau a-şi pierde buna
reputaţie; a (se) discredita. 2. Tranz. A pricinui
un rău, a primejdui; a strica, a distruge. Din fr.
compromettre, lat. compromittere.
COMPROMIS, -Ă, compromişi, -se, adj. 1.
(Despre oameni) Cu reputaţia pătată;
discreditat. 2. Primejduit, stricat. V.
compromite.
COMPROMITERE, compromiteri, s.f.
Acţiunea de a (se) compromite. V.
compromite.
COMPROMIŢĂTOR, -OARE,
compromiţători, -oare, adj. Care (poate)
compromite pe cineva. - Compromite + suf.
-ător.
COMPULSA, compulsez, vb. I. Tranz. (Înv.) A
cerceta acte, documente; a aduna date, a strânge
informaţii. Din fr. compulser, lat. compulsare.
COMPULSARE, compulsări, s.f. (Înv.)
Acţiunea de a compulsa. V. compulsa.
COMUN, -Ă, comuni, -e, adj. 1. Care aparţine
mai multora sau tuturor; care priveşte sau
interesează pe mai mulţi sau pe toţi; de care se
folosesc mai mulţi sau toţi; obştesc. ◊ Drept
comun = parte a dreptului care are aplicare
generală (spre deosebire de dreptul care se aplică
în domenii speciale). Criminal de drept comun =
criminal care a comis o crimă obişnuită.
Substantiv comun = substantiv care serveşte la
indicarea obiectelor de acelaşi fel. Factor comun
= număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei
sume. Divizor comun = număr întreg care
împarte exact mai multe numere întregi date.
Multiplu comun = număr care e divizibil cu mai
multe numere întregi date. Cel mai mic multiplu
comun = cel mai mic număr întreg care se poate
împărţi exact prin mai multe numere întregi.
Numitor comun = numitor care aparţine mai
multor fracţii. An comun = an calendaristic. ◊
Expr. A face cauză comună cu cineva = a lua
partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie.
A nu avea nimic comun cu cineva (sau ceva) = a
nu avea nici o legătură cu cineva, a fi străin de...
A duce viaţă comună cu cineva = a trăi sub
acelaşi acoperiş; a convieţui. ♦ (Substantivat, n.)
Ceea ce aparţine unei colectivităţi; ceea ce este
alcătuit pe baze obşteşti. ◊ Loc. adv. În comun =
laolaltă, împreună. 2. Obişnuit, normal, firesc;
frecvent. ◊ Loc comun = idee cunoscută de toată
lumea, lucru ştiut; banalitate. ◊ Expr.
(Substantivat) A ieşi din comun = a se prezenta
ca ceva aparte, neobişnuit, deosebit de ceilalţi. 3.
Banal, de rând; de proastă calitate. Din fr.
commun, lat. communis.
COMUNAL, -Ă, comunali, -e, adj. Al comunei,
privitor la comună. Din fr. communal, lat.
communalis.
COMUNICABIL, -Ă, comunicabili, -e, adj.
Care poate fi comunicat. Din fr.
communicable, lat. communicabilis.
COMUNICAŢIE, comunicaţii, s.f. 1. Mijloc de
comunicare între puncte diferite; legătură,
57
contact. 2. Sistem tehnic folosit pentru realizarea
comunicaţiei. 3. (În sintagma) Comunicaţii de
masă = totalitatea mijloacelor tehnice de
comunicare a informaţiilor (poştă, telegraf,
telefon, radio, televiziune, cinema, publicaţii
etc.). [Var.: (înv.) comunicaţiune s.f.] Din fr.
communication, lat. communicatio, -onis.
COMUNICATIV, -Ă, comunicativi, -e, adj. 1.
(Despre oameni) Care intră uşor în legătură cu
ceilalţi; sociabil. 2. (Despre unele manifestări ale
oamenilor) Care se transmite uşor de la o
persoană la alta. Din fr. communicatif, lat.
communicativus
NECOMUNICATIV, -Ă, necomunicativi, -
e, adj. (Despre oameni) Care nu intră uşor în
legătură cu ceilalţi; nesociabil. - Ne- +
comunicativ.
COMUNICATIVITATE s.f. Însuşirea de a
fi comunicativ. - Comunicativ + suf. -itate.
COMUNIUNE, comuniuni, s.f. 1. Legătură
puternică, unire strânsă. 2. (Bis.) Împărtăşanie,
euharistie. Din fr. communion, lat. communio,
-onis.
CONCAV, -Ă, concavi, -e, adj. Care prezintă o
scobitură; în formă de adâncitură. ♦ (Înv.; despre
formaţii militare) Dispus în semicerc. Din fr.
concave, lat. concavus.
CONCEPTACUL, conceptacule, s.n. Cavitate
mică unde se formează gameţii la unele
criptogame. Din fr. conceptacle, lat.
conceptaculum.
CONCERT, concerte, s.n. 1. Executare în
public a unor opere muzicale. ♦ Piesă muzicală
amplă scrisă pentru unul sau mai multe
instrumente solistice, cu acompaniament de
orchestră, care se distinge prin complexitatea
facturii şi prin caracterul ei virtuos-tehnic. ◊
Concert pentru orchestră = lucrare orchestrală
de virtuozitate. 2. (Rar) Înţelegere, unire, acord
între mai multe state sau persoane în vederea
unui scop comun. Din fr. concert, it. concerto.
CONCERTISTIC, -Ă, concertistici, -ce,
adj. De concert, al concertului. - Concert +
suf. -istic.
CONCESIE, concesii, s.f. Îngăduinţă, cedare
faţă de cineva, renunţare (la ceva) în folosul sau
în interesul altuia. Din fr. concession, lat.
concessio.
CONCESIUNE, concesiuni, s.f. Convenţie prin
care o persoană (fizică sau juridică) dobândeşte
dreptul de a exploata anumite servicii publice
sau anumite bunuri ale statului, în schimbul unor
beneficii care revin acestuia din urmă. ♦
Bunurile care formează obiectul acestei
convenţii. Din fr. concession, lat. concessio, -
onis.
CONCESIONA, concesionez, vb. I. Tranz.
A da în concesiune. Din concesiune.
CONCESIONARE, concesionări, s.f.
Faptul de a concesiona. V. concesiona.
CONCESIV, -Ă, concesivi, -e adj. Care face
concesii; îngăduitor. ◊ Propoziţie concesivă =
propoziţie subordonată care arată că, deşi există
o piedică, acţiunea din propoziţia regentă se
realizează sau se poate realiza. Conjuncţie
concesivă = conjuncţie care introduce o
propoziţie concesivă. Din fr. concessif, lat.
concessivus.
CONCILIA, conciliez. vb. I. Tranz. A pune de
acord, a împăca, a înlătura divergenţele,
contradicţiile dintre două sau mai multe păreri,
idei, doctrine etc. ♦ (Jur.) A încerca aplanarea
sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părţilor.
Din fr. concilier, lat. conciliare.
CONCILIERE, concilieri, s.f. Împăcare,
conciliaţie, unire, acord. ◊ Conciliere
internaţională = mijloc de rezolvare paşnică
a diferendelor dintre state, conform
propunerilor făcute de o comisie a cărei
organizare, componenţă şi al cărei mod de
lucru sunt stabilite prin acordul părţilor. V.
concilia.
CONCILIABUL, conciliabule, s.n. Consfătuire
(secretă) între oameni care plănuiesc ceva. Din
fr. conciliabule, lat. conciliabulum.
CONCILIAŢIE, conciliaţii, s.f. Conciliere,
împăcare. ♦ Procedură de împăcare, în dreptul
internaţional, având ca scop înlăturarea
conflictelor. Din fr. conciliation, lat.
conciliatio.
CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare,
adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a
unor divergenţe; care duce spre înţelegere între
părţi opuse. ♦ (În politică) Care, în faţa unor
divergenţe de ordin principial, caută o soluţie de
compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat)
Împăciuitorist. Din fr. conciliateur, lat.
conciliator.
CONCILIATORISM s.n. Atitudine,
acţiune conciliatoare. ♦ Împăciuitorism. -
Conciliator + suf. -ism.
CONCIS, -Ă, concişi, -se, adj. (Despre stil,
opere literare etc.) Expus pe scurt, în puţine
cuvinte, concentrat. Din fr. concis, lat.
concisus.
CONCIZIE s.f. Calitatea de a fi concis;
exprimare, formulare scurtă; laconism. [Var.:
conciziune s.f.] Din fr. concision, lat. concisio,
-onis.
CONCLUZIE, concluzii, s.f. 1. Încheiere a unui
şir de judecăţi; gândire dedusă dintr-o serie de
argumente sau constatări. ♦ Judecată nouă care
rezultă din alte judecăţi date şi al cărei adevăr
depinde de adevărul judecăţilor date. 2. Ultima
parte a unei expuneri sau a unei opere, care
cuprinde rezultatele finale. ◊ Expr. A trage
concluziile = a rezuma ideile emise de
participanţi în cadrul unei dezbateri şi a arăta
consecinţele care se impun în legătură cu
problemele dezbătute. 3. (Mat.) Judecată care
confirmă datele unei teoreme pe baza
demonstraţiei. 4. (Jur.; la pl.) Expunerile părţilor
şi ale procurorului într-un proces. ◊ Expr. A pune
concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau
apărarea) într-un proces. [Var.: concluziune s.f.]
Din fr. conclusion, lat conclusio, -onis.
58
CONCLUZIONA, concluzionez, vb. I.
Intranz. 1. A trage concluzii. 2. (Fam.) A
încheia discuţia. Din concluzie.
CONCLUZIONARE, concluzionări, s.f.
Faptul de a concluziona V. concluziona.
CONCORDA, pers. 3. concordă, vb. I. Intranz.
A fi în acord, a corespunde, a se potrivi. Din fr.
concorder, lat. concordare.
CONCRESCENŢĂ, concrescenţe, s.f. Creştere
împreună, unire patologică a două ţesuturi, a
două formaţii anatomice etc. Din fr.
concrescence, lat. concrescentia.
CONCREŢIUNE, concreţiuni, s.f. Agregat
mineral de formă sferică sau neregulată, format
prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui
corp străin şi prin concentrarea substanţelor
minerale din soluţii apoase. Din fr. concrétion,
lat. concretio, -onis.
CONCUBIN, -Ă, concubini, -e, s.m. şi f.
Persoană care trăieşte în concubinaj. Din fr.
concubin, lat. concubinus.
CONCUPISCENT, -Ă, concupiscenţi, -te, adj.
Care are înclinări către plăceri senzuale, trupeşti;
luxurios. Din fr concupiscent, it.
concupiscente.
CONCUPISCENŢĂ s.f. Înclinare către plăceri
senzuale, trupeşti; luxură. Din fr.
concupiscence, it. concupiscenza.
CONCURA, concurez, vb. I. 1. Intranz. A
participa la un concurs. 2. Intranz. A tinde spre
acelaşi rezultat, a duce spre acelaşi scop. 3.
Intranz., refl. şi tranz. A (se) lupta pentru
întâietate în comerţ; a(-şi) face concurenţă. Din
fr. concourir, lat. concurrere.
CONCURS, concursuri, s.n. 1. Întrecere
(sportivă) care se termină întotdeauna cu un
clasament şi cu acordarea unor premii celor mai
buni dintre participanţi. 2. Examen pentru
dobândirea, în ordinea clasificării, a unui post, a
unei catedre, a unei burse etc. sau pentru
admiterea într-o instituţie de învăţământ. 3.
Ajutor, sprijin, colaborare. ◊ Concurs de
împrejurări = totalitatea împrejurărilor care se
întâlnesc într-un anumit moment; conjunctură. ◊
Loc. vb. A da (cuiva) concursul = a ajuta (pe
cineva). A-şi da concursul (la ceva) = a contribui
(la ceva), a colabora (la ceva). Din fr. concours,
lat. concursus.
TELECONCURS, teleconcursuri, s.n.
Concurs transmis prin televiziune. - Tele- +
concurs.
CONCUSIUNE, concusiuni, s.f. (Rar)
Extorcare făcută de un agent al fiscului;
oprimare fiscală. Din fr. concussion, lat.
concussio, -onis.
CONDENSA, condenséz, vb. I. 1. Refl. (Despre
vapori) A se transforma în lichid, prin (răcire şi)
comprimare. ♦ A acumula electricitate. 2. Tranz.
şi refl. A (se) face mai dens. ♦ Tranz. Fig. A
scurta exprimarea; a comprima, a prescurta. Din
fr. condenser, lat. condensare.
CONDENSARE, condensări, s.f. 1. Faptul
de a (se) condensa. 2. (Chim.; în sintagma)
 Reacţie de condensare = reacţie între doi
compuşi chimici din care rezultă un produs
cu greutate moleculară mai mare. V.
condensa.
CONDENS, condensuri, s.n. 1. Rezultat al
condensării vaporilor. 2. Fenomen de
infiltrare a condensului de apă în combinaţie
cu unele specii de ciuperci în pereţii
locuinţelor. Din condensare (derivat
regresiv).
CONDENSAT, -Ă, condensaţi, -te, adj.
Dens, comprimat. ♦ Lapte condensat = lapte
conservat sub formă de pastă moale sau de
praf. V. condensa.
POLICONDENSARE s.f. Reacţie de
combinare a unor monomeri într-o
macromoleculă, cu eliminarea concomitentă
a unor produse secundare. - Poli- +
condensare (după fr., engl.
polycondensation, germ. Polykondensation).
CONDIMENT, condimente, s.n. Nume dat unor
substanţe (picante) de origine minerală, vegetală,
animală sau de sinteză care, adăugate unor
produse alimentare, le conferă un gust sau o
aromă specifică, plăcută; ingredient, mirodenie,
băcănie. Din fr. condiment, lat. condimentum.
CONDIMENTA, condimentez, vb. I. Tranz.
A da gust mâncării prin adăugare de
condimente, a pune condimente în mâncare.
Din condiment.
CONDIMENTARE, condimentări, s.f.
Acţiunea de a condimenta. V. condimenta.
CONDIMENTAT, -Ă, condimentaţi, -te,
adj. (Despre mâncări, alimente) care conţine
(multe) condimente. V. condimenta.
CONDISCIPOL, condiscipoli, s.m. (Rar) Coleg
de studiu, de învăţătură (la un anumit dascăl).
Din fr. condisciple, lat. condiscipulus.
CONDROBLAST, condroblaste, s.n. (Biol.)
Celulă care formează cartilaj. Din fr.
chondroblaste, engl. chondroblast.
CONDROSARCOM, condrosarcoame, s.n.
(Med.) Tumoare malignă a ţesutului cartilaginos.
Din fr. chondrosarcome, engl.
chondrosarcoma.
CONDUCTOR, -OARE, conductori, -oare,
adj., subst. 1. Adj., s.n. (Corp sau material) care
prezintă conductibilitate electrică sau
conductibilitate termică. ◊ Conductor electric =
piesă cu conductanţă mare, folosită pentru
realizarea circuitelor electrice prin legături
conductive. 2. S.m. şi f. Funcţionar la calea
ferată care controlează biletele călătorilor şi
supraveghează vagoanele. ♦ (Rar) Vatman;
şofer. ♦ Supraveghetor şi diriguitor al unei
echipe de lucrători; şef de echipă. 3. S.m. şi f.
(Înv.) Călăuză. Din fr. conducteur, lat.
conductor.
ELECTROCONDUCTOR, -OARE,
electroconductori, -oare, adj. (Despre
corpuri sau materiale) Care prezintă
conductibilitate electrică. - Electro- +
conductor.
59
CONECTIV, -Ă, conectivi, -e, adj., s.n. 1.
Adj.Care poate fi conectat. 2. S.n. (Bot.) Parte a
anterei care suportă şi reuneşte sacii polenici. 3.
S.n. (Mat.) Legătură prin intermediul căreia din
variabile separate iau naştere expresii; operator,
functor, conector. 4. S.n. (Gram.) Cuvânt de
relaţie în propoziţie sau în frază. Din fr.
connectif, lat. connectivus.
CONEX, -Ă, conecşi, -xe, adj. Care se găseşte
în legătură cu ceva, care însoţeşte ceva, care
merge împreună cu ceva. Din fr. connexe, lat.
connexus.
CONEXIUNE, conexiuni, s.f. 1. Legătură între
două sau mai multe obiecte sau fenomene;
relaţie, raport, conexitate. ◊ Conexiune inversă =
feedback. 2. Legătură prin conducte sau prin
organe de maşină între două maşini, aparate,
mecanisme etc. ♦ Legătură între două sau mai
multe elemente de circuit ori conducte electrice.
3. Conectare Din fr. connexion, lat. connexio, -
onis.
CONEXA, conexez, vb. I. Tranz. A lega
împreună, a alătura, a grupa lucruri sau
chestiuni de aceeaşi natură; a reuni. Din
conexiune.
CONEXARE, conexări, s.f. Acţiunea de a
conexa şi rezultatul ei. ♦ (Jur.) A uni pentru
a fi soluţionate împreună, în acelaşi dosar,
două sau mai multe pricini între care există
conexitate. V. conexa.
CONFAREAŢIE, confareaţii, s.f. (Rar)
Căsătorie religioasă rezervată patricienilor. Din
fr. confarréation, lat. confarreatio.
CONFECŢIE, confecţii, s.f. 1. Obiect de
îmbrăcăminte fabricat şi livrat în serie sau în
masă. 2. Confecţionare. [Var.: confecţiune s.f.]
Din fr. confection, lat. confectio, -onis.
CONFEDERAŢIE, confederaţii, s.f. 1. Uniune
de state independente sau de unităţi teritoriale
autonome, înfiinţată pe baza unui acord
internaţional, prin care se determină condiţiile de
asociere a statelor şi de funcţionare a acestora. 2.
Denumire dată unor asociaţii de organizaţii care
au ţeluri social-politice fundamentale comune
sau apropiate. [Var.: confederaţiune s.f.] Din
fr. confédération, lat. confederatio, -onis.
CONFERI, confér, vb. IV. 1. Tranz. A acorda
un titlu, un grad, o decoraţie etc. 2. Intranz. A
discuta cu cineva o chestiune importantă; a se
întreţine cu cineva. Din fr. conférer, it.
conferire.
CONFERIRE, conferiri, s.f. Faptul de a
conferi (1). V. conferi.
CONFERINŢĂ, conferinţe, s.f. 1. Expunere
făcută în public asupra unei teme din domeniul
ştiinţei, artei, politicii etc., cu intenţia de a
informa, de a instrui, de a omagia etc. 2.
Reuniune a reprezentanţilor unor state, ai unor
organizaţii politice, ştiinţifice etc., cu scopul de a
dezbate şi de a hotărî asupra unor probleme
curente şi de perspectivă ale activităţii lor. 3. For
superior al unei organizaţii de partid, care se
întruneşte pentru a dezbate probleme ale
activităţii organizaţiei, a alege organele sale de
conducere etc. 4. Consfătuire, convorbire. ◊
Conferinţă de presă = întâlnire în cadrul căreia o
personalitate a vieţii politice, sociale, culturale
etc. face o expunere sau declaraţii şi răspunde la
întrebările reprezentanţilor presei. [Var.: (înv.)
conferenţă s.f.] Din fr. conférence, lat.
conferentia.
CONFERENŢIA, conferenţiéz, vb. I.
Intranz. A ţine o conferinţă. Din conferinţă.
TELECONFERINŢĂ, teleconferinţe, s.f.
Conferinţă organizată şi transmisă prin
diverse sisteme de telecomunicaţie. - Tele- +
conferinţă.
CONFESIONAL, confesionale, s.n. Cabină
amenajată în biserica catolică, unde preotul
spovedeşte pe credincioşi. Din fr. confessional,
it. confessionale.
CONFESIUNE, confesiuni, s.f. 1. Mărturisire a
unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime;
p. restr. spovedanie. ♦ Scriere literară care
conţine mărturisirea unor gânduri şi sentimente
legate de viaţa intimă a autorului. ♦ Scriere care
cuprinde mărturisirea de credinţă a unei ramuri a
bisericii creştine. 2. Religie, cult. Din fr.
confession, lat. confessio, -onis.
CONFESOR, confesori, s.m. Preot care
spovedeşte; duhovnic. Din fr. confesseur, lat.
confessor.
CONFETI s.f. pl. Bucăţele rotunde de hârtie de
diferite culori, pe care participanţii la baluri şi la
petreceri şi le aruncă unii altora. [Scris şi:
confetti. Var. confete s.f. pl.] Din it., fr.
confetti.
CONFIDENT, -Ă, confidenţi, -te, s.m. şi f.
Persoană căreia i se fac confidenţe; p. ext.
prieten. Din fr. confident, lat. confidens, -ntis.
CONFIDENŢĂ, confidenţe, s.f. Încredinţare,
mărturisire a unor gânduri intime, a unei taine;
destăinuire. Din fr. confidence, lat. confidentia.
CONFIGURA, pers. 3 configurează, vb. I. Refl.
A se întocmi într-un anumit fel, a lua o anumită
formă. Din fr. configurer, lat. configurare.
CONFIGURARE, configurări, s.f.
Acţiunea de a se configura şi rezultatul ei.
V. configura.
CONFIGURAT, -Ă, configuraţi, -te, adj.
Care a fost întocmit într-un anumit fel; care a
luat o anumită formă. V. configura.
RECONFIGURA, pers. 3 reconfigurează,
vb. I. Refl. (Rar) A lua o nouă formă. - Re- +
configura.
RECONFIGURARE, reconfigurări, s.f.
Acţiunea de a reconfigura. V. reconfigura.
CONFIGURAŢIE, configuraţii, s.f. Formă
exterioară a unui lucru; înfăţişare. ♦ Totalitatea
relaţiilor dintre părţile unui sistem sau dintre mai
multe sisteme de aceeaşi categorie. Din fr.
configuration, lat. configuratio.
CONFIGURATIV, -Ă, configurativi, -e, adj.
De configuraţie; configuraţional. Din fr.
configuratif, engl. configurative.
60
CONFIRMA, confirm, vb. I. Tranz. 1. A
recunoaşte justeţea unei afirmaţii făcute de
altcineva mai înainte; a atesta, a mărturisi
autenticitatea, exactitatea unui lucru; a întări o
ipoteză, o afirmaţie etc. 2. (Jur.) A renunţa la
dreptul de a cere anularea unui act juridic, căruia
îi recunoaşte astfel efectele juridice. ♦ A întări
hotărârea, sentinţa unei instanţe inferioare prin
aprobare. 3. A definitiva pe cineva într-o
situaţie. 4. (În biserica catolică) A oficia ritualul
confirmaţiei. Din fr. confirmer, lat.
confirmare.
CONFIRMARE, confirmări, s.f. Acţiunea
de a confirma şi rezultatul ei; întărire,
adeverire. ♦ Declaraţie prin care o persoană,
îndreptăţită să ceară anularea unui act, îl
recunoaşte valabil. ♦ Aprobare a unui act sau
a unei măsuri procedurale de către organul
competent. V. confirma.
CONFISCA, confisc, vb. I. Tranz. A lua de la
cineva un bun, fără despăgubire, pe temeiul unei
hotărâri judecătoreşti sau în urma dispoziţiei
unei autorităţi. Din fr. confisquer, lat.
confiscare.
CONFISCABIL, -Ă, confiscabili, -e, adj.
Care poate fi confiscat. - Confisca + suf. -
bil.
CONFISCARE, confiscări, s.f. Acţiunea de
a confisca şi rezultatul ei. ♦ Trecere gratuită
(ca măsură de siguranţă sau ca sancţiune) în
patrimoniul statului, în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, a unui bun sau a tuturor
bunurilor aparţinând unei persoane. V.
confisca.
CONFLAGRAŢIE, conflagraţii, s.f. Conflict
armat în care sunt atrase numeroase state. [Var.:
(înv.) conflagraţiune s.f.] Din fr.
conflagration, lat. conflagratio, -onis.
CONFLICT, conflicte, s.n. 1. Neînţelegere,
ciocnire de interese, dezacord; antagonism;
ceartă, diferend, discuţie (violentă). ◊ Loc. vb. A
intra în conflict (cu cineva) = a se certa (cu
cineva). ◊ Conflict de frontieră = ciocnire între
unităţi militare însărcinate cu paza frontierei
între două state. ♦ Război. 2. Contradicţie între
ideile, interesele sau sentimentele diferitelor
personaje, care determină desfăşurarea acţiunii
dintr-o operă epică sau dramatică. Din lat.
conflictus, fr. conflit.
CONFLUENT, -Ă, confluenţi, -te, adj., s.m.
(Curs de apă) care se uneşte cu un alt curs de
apă, formând un râu mai mare. Din fr.
confluent, lat. confluens, -ntis.
CONFORMA, conformez, vb. I. Refl. A se
pune de acord cu..., a se potrivi, a se adapta la...
♦ A se supune unui ordin, unei legi etc. Din fr.
conformer, lat. conformare.
CONFORMARE, conformări, s.f. Acţiunea
de a se conforma şi rezultatul ei. V.
conforma.
CONFORMAT, -Ă, conformaţi, -te, adj.
(Rar; despre corp sau părţi ale corpului)
 Alcătuit, format, făcut într-un anumit fel. V.
conforma.
CONFORMAŢIE, conformaţii, s.f. Structură
fizică generală a corpului sau a părţilor lui, a
unei suprafeţe de teren etc.; constituţie. Din fr.
conformation, lat. conformatio.
CONFUNDA, confúnd, vb. I. 1. Tranz. A lua o
persoană drept alta sau un lucru drept altul; a
asemăna, a asemui. 2. Refl. A forma un singur
tot; a se contopi. Din fr. confondre, lat.
confundere.
CONFUNDARE, confundări, s.f. Acţiunea
de a (se) confunda şi rezultatul ei; confuzie;
contopire. V. confunda.
CONFUZ, -Ă confuzi, -e, adj. 1. Neclar,
neprecis, nelămurit, nedesluşit. 2. (Despre
oameni şi manifestările lor) Încurcat, tulburat,
zăpăcit. Din fr. confus, lat. confusus.
CONFUZIE, confuzii, s.f. 1. Faptul de a
confunda; încurcătură; lipsă de orientare (în
diverse probleme). ◊ Confuzie mintală = stare
patologică ce se caracterizează prin tulburări de
percepţie, orientare, raţionament, memorie etc.,
însoţite uneori de agitaţie. 2. (Jur.; în forma
confuziune) Stingere a unei obligaţii prin
întrunirea, în aceeaşi persoană, a calităţilor de
creditor şi debitor. [Var.: confuziune s.f.] Din
fr. confusion, lat confusio, -onis.
CONFUZIONANT, -Ă, confuzionanţi, -te,
adj. (Rar) Care provoacă confuzie, derutant.
- De la confuzie.
CONGELA, congelez, vb. I. Tranz. A face ca
un lichid să se solidifice; a face să îngheţe.♦ A
supune un aliment acţiunii frigului pentru a-l
conserva. Din fr. congeler, lat. congelare.
CONGELARE, congelări, s.f. Acţiunea de
a congela şi rezultatul ei. ♦ Îngheţare a
soluţiilor apoase şi a soluţiilor albuminoase
dintr-un corp prin coborîrea artificială a
temperaturii în vederea conservării mai
îndelungate a unor produse alimentare. V.
congela.
CONGELAT, -Ă, congelaţi, -te, adj.
(Despre unele alimente) Conservat prin
congelare. ♦ Îngheţat. V. congela.
CONGEMINAŢIE s.f. (Rar) Formaţie dublă
simultană. Din lat. congeminatio, fr.
congémination.
CONGENER, -Ă, congeneri, -e, adj. De acelaşi
gen sau de aceeaşi speţă cu altă fiinţă. Din fr.
congénère, lat. congener.
CONGESTIE, congestii, s.f. Aflux excesiv de
sânge într-o anumită parte a corpului; boală
provocată de acest aflux. ◊ Congestie cerebrală
= acumulare foarte mare de sânge în vasele
cerebrale. Din fr. congestion, lat. congestio.
CONGLOMERA, conglomerez, vb. I. Tranz. şi
reflexiv. A (se) uni, a (se) îngrămădi într-o masă
unică. Din fr. conglomérer, lat. conglomerare.
CONGLOMERARE, conglomerări, s.f.
Acţiunea de a se conglomera şi rezultatul ei.
V. conglomera.
61
CONGLOMERAŢIE, conglomeraţii, s.f.
Conglomerat. [Var.: conglomeraţiune s.f.] Din
lat. conglomeratio, -onis, fr. conglomération.
CONGLUTINA, conglutinez, vb. I. Tranz.
(Rar) A face dens, vâscos; a coagula. Din fr.
conglutiner, lat. conglutinare.
CONGLUTINARE s.f. (Rar) Acţiunea de a
conglutina şi rezultatul ei; conglutinaţie,
coagulare. V. conglutina.
CONGLUTINAŢIE, conglutinaţii, s.f.
Conglutinare. [Var.: conglutinaţiune s.f.] Din
fr. conglutination, lat. conglutinatio, -onis.
CONGREGAŢIE, congregaţii, s.f. (În biserica
catolică) 1. Ordin monahal. ♦ Ramură a unui
ordin monahal; mănăstire filială. 2. Organizaţie
religioasă catolică, alcătuită din clerici şi din
laici în scopul intensificării propagandei
religioase. 3. Departament în organizaţia
centrală a Vaticanului, condus de un cardinal. 4.
Şedinţă de studiu a sinoadelor generale; p. ext.
adunare religioasă. Din fr. congrégation, lat.
congregatio.
CONGRES, congrese, s.n. 1. Reuniune
naţională sau internaţională în care delegaţi sau
invitaţi dezbat probleme majore de ordin politic,
economic, organizatoric, ştiinţific, cultural etc.
2. Organ suprem de conducere al unor partide
politice, organizaţii de masă şi obşteşti. 3.
Denumire a parlamentului în unele ţări, format
din Camera reprezentanţilor şi Senat. 4. (Urmat
de determinări) Denumire a unor partide
politice. Congresul Naţional Indian. 5.
Denumire dată unor conferinţe internaţionale ale
statelor, convocate, de obicei, pentru încheierea
de tratate de pace. Din fr. congrès, lat.
congressus.
CONGRUENT, -Ă, congruenţi, -te, adj. 1. Care
concordă, care coincide; corespunzător,
coincident, echivalent. 2. (Despre numere
întregi) Care dau acelaşi rest la împărţirea cu un
număr întreg. 3. (Despre figuri geometrice) Care
sunt egale sau care pot fi făcute să coincidă una
cu alta printr-o deplasare. Din fr. congruent,
lat. congruens, -ntis.
CONGRUENŢĂ, congruenţe, s.f. 1. Acord,
concordanţă, coincidenţă. ♦ (Mat.) Relaţie care
există între două numere întregi când diferenţa
lor este multiplul unui număr întreg. 2. Însuşirea
de a fi congruent. Din fr. congruence, lat.
congruentia.
CONIFER, conifere, s.n. (La pl.) Ordin de
arbori cu canale secretoare de răşină, cu frunze
(aproape totdeauna) persistente, în formă de ace
sau de solzi, cu flori unisexuate, conice şi cu
seminţe aripate; (şi la sg.) arbore sau arbust care
face parte din acest ordin. Din fr. conifère, lat.
conifer.
CONIVENŢĂ, conivenţe, s.f. (În expr.) De
conivenţă (cu)... = în complicitate (cu...), de
acord (cu...). Din fr. connivence, lat.
conniventia.
CONJECTURĂ, conjecturi, s.f. Părere bazată
pe ipoteze sau pe presupuneri; prezumţie,
supoziţie. Din fr. conjecture, lat. conjectura.
CONJUGA, conjúg, vb. I. 1. Tranz. A modifica
formele unui verb după persoană, timp, mod şi
diateză. ♦ Refl. (Despre verbe) A fi flexibil. 2.
Refl. Fig. A se îmbina, a se împleti, a se uni. Din
fr. conjuguer, lat. conjugare.
CONJUGARE, conjugări, s.f. 1. Acţiunea
de a (se) conjuga şi rezultatul ei. 2.
Flexiunea verbului. ♦ Categorie de verbe cu
aceeaşi terminaţie la infinitiv, care se
conjugă în mod asemănător. 3. Fig.
Îmbinare, împletire. 4. (Biol.) Forma cea mai
simplă de fecundaţie, care constă în unirea
temporară a doi indivizi (la infuzori) sau a
două celule (la unele alge), urmată de un
schimb reciproc de substanţe nucleare. V.
conjuga.
CONJUGAL, -Ă, conjugali, -e, adj. Care ţine
de soţi, privitor la căsătorie. Din fr. conjugal,
lat. conjugalis.
CONJUNCŢIE, conjuncţii, s.f. 1. Parte de
vorbire neflexibilă care leagă două propoziţii
într-o frază sau două cuvinte cu acelaşi rol
sintactic într-o propoziţie. 2. Poziţie a doi aştri
care, la un moment dat, au aceeaşi longitudine
cerească. [Var. conjuncţiune s.f.] Din fr.
conjunction, lat. conjunctio, -onis.
CONJUNCTIV, -Ă, conjunctivi, -e, adj. 1. Care
leagă, care uneşte. ◊ Ţesut conjunctiv = ţesut de
susţinere al corpului omului şi al animalelor,
care leagă celelalte ţesuturi între ele şi care este
format din fibre şi din substanţă intercelulară. 2.
(Gram.; în sintagma) Modul conjunctiv {şi
substantivat, n.) = mod personal care exprimă o
acţiune posibilă sau realizabilă. 3. (Înv.)
Conjunct. Din fr. conjonctif, lat. conjunctivus.
CONJURA, conjúr, vb. I. 1. Tranz. A ruga cu
stăruinţă; a implora. 2. Intranz. (Rar) A conspira,
a unelti; a complota. Din fr. conjurer, lat.
conjurare.
CONJURAŢIE, conjuraţii, s.f. Conspiraţie,
complot. [Var.: conjuraţiune s.f.] Din fr.
conjuration, lat. conjuratio, -onis.
CONSACRA, consácru, vb. I. Tranz. 1. A pune
la dispoziţie, a dărui cu totul; a închina, a
destina. ♦ Tranz. şi refl. A (se) dedica, a (se)
devota. 2. A stabili; a consfinţi. Din fr.
consacrer, lat. consecrare
CONSACRARE, consacrări, s.f. Acţiunea
de a (se) consacra; dedicare; consfinţire;
spec. stabilire a capacităţii, a meritelor
deosebite ale cuiva într-un anumit domeniu.
V. consacra.
CONSACRAT, -Ă, consacraţi, -te, adj. 1.
Stabilit, consfinţit prin uz sau prin tradiţie;
destinat. 2. (Despre oameni) Care este
considerat ca o autoritate într-un anumit
domeniu, care se bucură de recunoaştere
unanimă. V. consacra.
CONSANGVIN, -Ă, consangvini, -ne, adj.
Înrudit (din partea tatălui); (despre fraţi şi surori)
62
care au acelaşi tată; p. ext. rudă, rubedenie.
[Var.: consanguin, -ă adj.] Din fr. consanguin,
lat. consanguineus.
CONSANGVINIZARE s.f. (Biol.) Metodă
aplicată în lucrările de selecţie şi de
ameliorare, care constă în fecundarea
efectuată între organisme înrudite. Din
consangvin.
CONSÂNGEAN, -Ă, consângeni, -e, adj.
Consangvin. Din fr. consanguin, lat.
consanguineus (după sânge).
CONSCRIPŢIE, conscripţii, s.f. (Înv.)
Înscriere anuală în rândurile militare; recrutare,
înrolare. Din fr. conscription, lat. conscriptio.
CONSECINŢĂ, consecinţe, s.f. Rezultat al unei
fapte, al unei acţiuni, al unui principiu; urmare. ◊
În consecinţă = a) (loc. conj.) prin urmare, deci;
b) (loc. adv.) conform dispoziţiilor, situaţiei etc.
Din fr. conséquence, lat. consequentia.
CONSECVENT, -Ă, consecvenţi, -te, adj., adv..
s.n. 1. Adj., adv. (Care acţionează) conform cu
principiile sale, credincios ideilor sale. 2. Adj.
(Despre o vale) Orientat în direcţia înclinării
straturilor. 3. Adj. (Fil.; despre fenomene) Care
urmează unui alt fenomen. 4. (Log.) S.n.
Propoziţie care decurge dintr-o altă propoziţie.
Din fr. conséquent, lat. consequens, -ntis.
NECONSECVENT, -Ă, neconsecvenţi, -te,
adj. Lipsit de consecvenţă, care îşi schimbă
ideile, concepţiile etc.; schimbător, instabil,
inconstant, nestatornic, inconsecvent. - Ne-
+ consecvent.
CONSECVENŢĂ, consecvenţe, s.f. Faptul de a
fi consecvent. ◊ Loc. adv. Cu consecvenţă = în
mod consecvent. Din fr. conséquence, lat.
consequentia.
NECONSECVENŢĂ, neconsecvenţe, s.f.
(Rar) Inconsecvenţă. - Ne- + consecvenţă
(după fr. inconséquence).
CONSERVA, consérv, vb. I. Tranz. 1. A
menţine un aliment în stare nealterată, efectuând
operaţia de conservare (2). 2. A păstra, a păzi. ♦
Refl. A se menaja. Din fr. conserver, lat.
conservare.
CONSERVANT, -Ă, conservanţi, -te, adj.,
s.n. 1. Adj. Care conservă, care păstrează. 2.
S.n. Substanţă folosită în scopul împiedicării
fermentaţiei unor produse alimentare sau de
altă natură. - Conserva + suf. -ant.
CONSERVARE, conservări, s.f. 1.
Acţiunea de a (se) conserva şi rezultatul ei. ◊
Instinct de conservare = instinct de apărare
pe care îl manifestă omul şi animalele în
scopul menţinerii fiinţei proprii. 2.
Tratament la care sunt supuse unele produse
perisabile pentru a le feri de alterare (uscare,
sterilizare, congelare, refrigerare etc.). V.
conserva.
AUTOCONSERVA, autoconsérv, vb. I.
Refl. A-şi menţine, a-si apăra propria viaţă. -
Auto- + conserva.
AUTOCONSERVARE s.f. Faptul de a se
autoconserva. V. autoconserva.
CONSERVAŢIUNE, conservaţiuni, s.f. (Rar)
Conservare. Din fr. conservation, lat.
conservatio, -onis.
1
CONSERVATOR , conservatoare, s.n.
Instituţie de învăţământ de grad superior, unde
se studiază muzica, (în trecut) şi arta dramatică,
şi unde se formează compozitori, interpreţi
vocali şi instrumentali, dirijori, muzicologi. Din
fr. conservatoire, germ. Konservatorium.
CONSERVATOR2, -OARE, conservatori, -
oare, adj., subst. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană)
care păstrează, conservă. 2. Adj., s.m. şi f.
(Persoană) care este ataşată de tradiţie, în viaţa
politică, economică şi culturală. ◊ Partid
conservator (şi substantivat, m. pl.) = partid
politic cu concepţii conservatoare. 3. S.m. şi f.
Persoană însărcinată cu conducerea unui muzeu,
unei biblioteci, unei colecţii etc. 4. S.n. (Tehn.;
în sintagma) Conservator de ulei = rezervor
metalic montat deasupra capacului unor
transformatoare electrice şi legat printr-o ţeavă
cu cuva, având rolul de a menţine cuva plină cu
ulei, independent de oscilaţiile temperaturii. Din
fr. conservateur, lat. conservator.
CONSERVATORISM s.n. Conservatism. -
Conservator + suf. -ism.
CONSIDERA, consíder, vb. I. 1. Tranz. şi refl.
A (se) privi, a (se) socoti (ca...) ◊ Expr. (Tranz.)
considerând că...= având în vedere că... ♦ Tranz.
A cinsti, a stima. 2. Tranz. A analiza, a studia, a
cerceta. Din fr. considérer, lat. considerare.
DESCONSIDERA, desconsíder, vb. I.
Tranz. A nu da cuiva consideraţia, stima,
atenţia cuvenită; a dispreţui. - Des- +
considera (după fr. déconsidérer).
DESCONSIDERARE, desconsiderări, s.f.
Faptul de a desconsidera; lipsă de
consideraţie, de stimă faţă de cineva; dispreţ,
discreditare. V. desconsidera.
DESCONSIDERAT, -Ă, desconsideraţi, -
te, adj. Dispreţuit, discreditat. V.
desconsidera.
CONSIDERAŢIE, consideraţii, s.f. 1. Stimă,
respect. 2. Motiv, considerent, raţiune. ◊ Expr. A
avea (sau a lua) în consideraţie = a ţine seama
de..., a avea în vedere. 3. Părere, idee, reflecţie.
[Var.: consideraţiune s.f.] Din fr.
considération, lat. consideratio, -onis.
CONSILIA, consiliez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
sfătui. Din fr. conseiller, lat. consiliari.
CONSILIERE, consilieri, s.f. (Livr.)
Acţiunea de a consilia şi rezultatul ei;
sfătuire. V. consilia.
CONSILIU, consilii, s.n. 1. Colectiv organizat,
cu sarcini de conducere, de administrare sau de
avizare etc. a activităţii unei organizaţii, firme,
societăţi comerciale, instituţii etc. ◊ Consiliu de
stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii
de stat cu activitate permanentă; b) denumire
dată organului consultativ al şefului statului;
organul suprem al jurisdicţiei administrative;
organul administrativ central. Consiliu de
miniştri = totalitatea miniştrilor îndeplinind
63
funcţia de organ al puterii executive; guvern.
Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit din
membrii familiei, care se pronunţă asupra actelor
unui membru al familiei lipsit de capacitatea de
administrare a bunurilor sale. Consiliu ştiinţific
= colectiv însărcinat cu îndrumarea muncii
ştiinţifice într-o instituţie de învăţământ superior
sau într-un institut de cercetare. Consiliu
redacţional = organ consultativ de pe lângă
redacţia unei edituri, format din specialişti
aparţinând domeniilor de activitate ale redacţiei
respective. 2. (Înv.) Sfat. Din lat. consilium, fr.
conseil.
CONSISTA, pers. 3 consistă, vb. I. Intranz. A fi
compus, a se alcătui din...; a consta. Din fr.
consister, lat. consistere.
CONSISTORIU, consistorii, s.n. 1. Adunare de
cardinali convocată de papă. 2. Adunare de
pastori sau de rabini. 3. Organ administrativ şi
disciplinar în conducerea unor biserici. Din lat.
consistorium, fr. consistoire.
CONSOANĂ, consoane, s.f. Sunet al vorbirii
format din zgomote produse în diferite puncte
ale canalului fonator prin închiderea (urmată de
deschidere bruscă) sau prin strâmtoarea acestuia;
semn grafic, literă care reprezintă un asemenea
sunet. Din fr. consonne, lat. consona.
CONSOLA, consolez, vb. I. Tranz. şi refl. A(-
şi) alina, a(-şi) uşura durerea, necazul,
întristarea; a (se) mângâia (sufleteşte). Din fr.
consoler, lat. consolare.
CONSOLARE, consolări, s.f. Acţiunea de
a (se) consola şi rezultatul ei; mângâiere,
împăcare, alinare (sufletească), consolaţie.
V. consola.
NECONSOLAT, -Ă, neconsolaţi, -te, adj.
Care nu este sau nu poate fi consolat;
nemângâiat. - Ne- + consolat (după fr.
inconsolé).
CONSOLAŢIE, consolaţii, s.f. (Înv.)
Consolare. [Var.: consolaţiune s.f.] Din fr.
consolation, lat. consolatio, -onis.
CONSOLIDA, consolidez, vb. I. 1. Tranz. şi
refl. A (se) face sau a deveni tare, solid, durabil;
a (se) întări, a se închega. 2. Tranz. A mări (prin
diferite operaţii, lucrări etc.) capacitatea de
rezistenţă a unui sistem tehnic; a (se) întări. Din
fr. consolider, lat. consolidare.
CONSOLIDARE, consolidări, s.f. Acţiunea
de a (se) consolida şi rezultatul ei; întărire,
închegare. V. consolida.
CONSOLIDATOR, -OARE, consolidatori,
-oare, adj. Care consolidează, întăreşte;
întăritor, de sprijin; consolidant. - Consolida
+ suf. -tor.
PRECONSOLIDARE, preconsolidări, s.f.
(Geol.) Consolidare naturală a unui strat
de pământ argilos supus, în trecut, unei
sarcini geologice mai mari decât cea actuală.
- Pre- + consolidare.
CONSONANT, -Ă, consonanţi, -te, adj. (Muz.:
despre acorduri) Care este format din consonanţe
(1); armonios. ♦ (Despre cuvinte) Care are o
terminaţie asemănătoare cu a altui cuvânt. Din
lat. consonans, -tis, fr. consonant.
CONSORT, consorţi, s.m. (În sintagma) Prinţ-
consort = soţul unei regine încoronate ca
suverană. Din fr. consort, lat. consors, -tis.
CONSORŢIU, consorţii, s.n. Formă a
monopolurilor capitaliste constând
înţelegerea încheiată între mai multe bănci sau
societăţi comerciale mari pentru efectuarea în
comun a unor operaţii avantajoase de mare
amploare. Din lat., fr. consortium, germ.
Konsortium.
CONSPIRA, conspír, vb. I. Intranz. A organiza,
a urzi o conspiraţie; a complota; a unelti. ♦ Fig.
A tinde, a lucra pentru un scop unic. Din fr.
conspirer, lat. conspirare.
CONSPIRATIV, -Ă, conspirativi, -e, adj.
Care aparţine unei conspiraţii, privitor la o
conspiraţie; ilegal, clandestin. - Conspira +
suf. -ativ. Cf. germ. k o n s p i r a t i v , rus.
konspirativnâi.
CONSPIRATIVITATE s.f. Păstrare de
către o persoană sau de către o organizaţie a
secretului unei acţiuni politice, considerată
ilegală de către autorităţi. ♦ Sistem de
metode de muncă ilegală, subordonat
promovării unui ideal politic, ideologic de
către un grup social, o organizaţie, un partid
puse în afara legii. - Conspirativ + suf. -
itate.
DECONSPIRA, deconspír, vb. I. Tranz. A
demasca o conspiraţie; a divulga un secret. ♦
Refl. A se trăda. - Des- + conspira.
DECONSPIRARE, deconspirări,
Faptul de a (se) deconspira. V. deconspira.
DECONSPIRAT, -Ă, deconspiraţi, -te, adj.
(Despre secrete, conspiraţii etc.) Care a
devenit cunoscut. V. deconspira.
CONSPIRAŢIE, conspiraţii, s.f. Uneltire
secretă şi ilegală îndreptată împotriva
(conducătorilor) statului sau a ordinii publice;
complot; conjuraţie. [Var.: (înv.) conspiraţiune
s.f.] Din fr. conspiration, lat. conspiratio, -
onis.
CONSTANT, -Ă, constanţi, -te, adj., s.f. 1. Adj.
Care rămâne neschimbat; invariabil, statornic. ◊
Capital constant = parte a capitalului investită în
mijloacele de producţie care nu-şi schimbă
mărimea valorii în procesul de producţie. 2. S.f.
(Mat.) Mărime a cărei valoare rămâne
neschimbată. 3. S.f. Mărime care caracterizează
un fenomen, un aparat, o substanţă etc. Din fr.
constant, lat. constans, -ntis.
CONSTANŢĂ s.f. Însuşirea de a fi constant;
statornicie; perseverenţă. Din fr. constance, lat.
constantia.
CONSTELAT, -Ă, constelaţi, -te, adj. (Rar)
Înstelat. Din fr. constellé, lat. constellatus.
CONSTELAŢIE, constelaţii, s.f. Grupare
aparentă de stele în aceeaşi regiune a cerului,
având o configuraţie specifică, stabilă pe o
perioadă lungă de timp. Din fr. constellation,
lat. constellatio.
CONSTERNA, consternez, vb. I. Tranz. A
provoca cuiva uimire, nedumerire amestecată cu
mâhnire şi cu indignare. Din fr. consterner, lat.
consternare.
CONSTERNARE, consternări, s.f. Faptul
de a consterna; uimire, nedumerire
din amestecată cu mâhnire şi cu indignare;
surpriză neplăcută, stupoare, consternaţie. V.
consterna.
CONSTERNAT, -Ă, consternaţi, -te, adj.
Cuprins de consternare, stupefiat. V.
consterna.
CONSTERNAŢIE, consternaţii, s.f.
Consternare. [Var.: consternaţiune s.f.] Din fr.
consternation, lat. consternatio, -onis.
CONŞTIINŢĂ, (rar) conştiinţe, s.f. 1. (Fil.)
Sentiment, intuiţie pe care fiinţa umană o are
despre propria existenţă; p. ext. cunoaştere
intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare
despre propria existenţă şi despre lucrurile din
jurul său. 2. Faptul de a-şi da seama; înţelegere.
◊ Conştiinţă socială = ansamblu de reprezentări,
idei, concepţii, cunoştinţe, mentalităţi ale unei
colectivităţi umane, care reflectă condiţiile de
existenţă ale acesteia, precum şi psihologia
socială a oamenilor. Conştiinţă de clasă = parte
a conştiinţei sociale care reflectă existenţa
socială a unei clase determinate. 3. (În opoziţie
cu existenţa, materia) Gândire, spirit. 4.
Sentiment al responsabilităţii morale faţă de
propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de
conştiinţă = dificultatea de a hotărî într-o
problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de
s.f. conştiinţă = remuşcare, regret. ◊ Expr. A fi cu
conştiinţa împăcată sau a nu avea nimic pe
conştiinţă = a fi convins că nu a săvârşit nimic
împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A
fi fără conştiinţă = a fi lipsit de scrupule. Cu
mâna pe conştiinţă = cu toată sinceritatea. 5. (În
sintagma) Libertate de conştiinţă = dreptul
recunoscut cetăţenilor de a avea orice concepţie
religioasă, filozofică etc. Din fr. conscience, lat.
conscientia (după şti).
BIOCONŞTIINŢĂ, bioconştiinţe, s.f.
Formă de conştiinţă atribuită animalelor, mai
ales celor superioare. - Bio- + conştiinţă.
CONSTITUI, constítui, vb. IV. 1. Tranz. şi refl.
A (se) alcătui, a (se) forma, a (se) înfiinţa, a (se)
organiza. 2. Tranz. A avea valoare de..., a fi
considerat ca...; a reprezenta. 3. Refl. (Jur.; în
expr.) A se constitui parte civilă = a formula
pretenţii de despăgubire faţă de acuzat într-un
proces penal. Din fr. constituer, lat.
constituere.
CONSTITUIRE, constituiri, s.f. Acţiunea
de a (se) constitui; alcătuire, formare;
întemeiere, înfiinţare, organizare. V.
constitui.
CONSTITUIT, -Ă, constituiţi, -te, adj.
Alcătuit, compus, format din... ♦ Corp
constituit sau (mai rar) autoritate constituită
= organizaţie sau instituţie cu caracter
64
 oficial, alcătuită pe baza unui statut. V.
constitui.
CONSTITUŢIE, constituţii, s.f. 1. Totalitatea
particularităţilor morfologice, funcţionale şi
psihologice ale unui individ; structură fizică
generală a corpului omenesc. 2. Lege
fundamentală a unui stat, investită cu o forţă
juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde
principiile esenţiale ale organizării lui, stabileşte
drepturile şi datoriile principale ale cetaţenilor,
sistemul electoral, organizarea organelor
supreme şi locale etc., reflectând astfel stadiul de
dezvoltare socială, economică şi politică la un
moment dat a statului respectiv. [Var.:
constituţiune s.f.] Din fr. constitution, lat.
constitutio, -onis.
CONSTRICŢIE, constricţii, s.f. Reducere a
dimensiunilor unui organ cavitar, a unui vas
sanguin, a unui sfincter ca urmare a contracţiei
muşchilor constrictori. [Var.: constricţiune s.f.]
Din fr. constriction, lat. constrictio, -onis.
CONSTRICTIV, -Ă, constrictivi, -e, adj., s.f.
(Consoană) care se pronunţă prin strâmtarea
canalului vocal, în aşa fel încât se produce un
zgomot de fricţiune (1); (sunet) continuu,
fricativ, spirant. Din fr. constrictif, lat.
constrictivus.
CONSTRUCŢIE, construcţii, s.f. 1. Clădire
executată din zidărie, lemn, metal, beton etc., pe
baza unui proiect, care serveşte la adăpostirea
oamenilor, animalelor, obiectelor etc.; spec.
casă, edificiu, clădire. 2. Faptul de a construi. ◊
Loc. adj. şi adv. În construcţie = (aflat) în cursul
procesului de construire. ♦ Alcătuire,
compunere, structură. 3. (La pl.) Ramură a
economiei naţionale care are ca obiect efectuarea
de construcţii (1); ramură a tehnicii care se
ocupă cu studiul, proiectarea şi executarea
construcţiilor. ◊ Construcţii de maşini = ramură
de bază a industriei care produce maşini-unelte,
utilaje, mijloace de transport etc.; ramură a
ştiinţelor care se ocupă cu studiul, proiectarea şi
construirea instalaţiilor, maşinilor etc. 4.
(Lingv.) Grup de cuvinte între care există
anumite raporturi sintactice; grup stabil de
cuvinte; mod de a grupa cuvintele în propoziţii şi
propoziţiile în fraze. Din fr. construction, lat.
constructio.
CONSTRUCTIVIST, -Ă, constructivişti, -ste,
adj., s.m. şi f. (Adept) al constructivismului. Din
fr. constructiviste, germ. Konstruktivist.
CONSTRUCTOR, -OARE, constructori, -
oare, s.m. şi f. (Adesea adjectival) Persoană cu
pregătirea tehnică necesară care participă la
proiectarea sau la executarea unei lucrări de
construcţie. Din fr. constructeur, lat.
constructor.
CONSTRUI, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A
forma un întreg (o clădire, o maşină etc.) legând
în mod trainic şi în ordinea cerută părţile lui
componente după un plan prestabilit; a realiza o
construcţie de proporţii vaste, care necesită
lucrări numeroase, variate şi complexe. 2. A
65
desena o figură geometrică. 3. (Lingv.) A aşeza
cuvintele în frază ţinând seama de regulile
gramaticale sau de efectul stilistic urmărit. ♦
Refl. (despre părţile de vorbire) A se folosi în
anumite construcţii gramaticale. Din fr.
construire, lat. construere.
CONSTRUIBIL, -Ă, construibili, -e, adj.
(Despre terenuri) Pe care se poate construi. -
Construi + suf. -bil.
CONSTRUIRE, construiri, s.f. Acţiunea de
a construi şi rezultatul ei; clădire. V.
construi.
CONSULAR, -Ă, consulari, -e, adj. Care ţine
de consul sau de consulat, privitor la consul sau
la consulat. ◊ Corp consular = totalitatea
consulilor (2) dintr-o ţară. Din fr. consulaire,
lat. consularis.
CONSULAT, consulate, s.n. 1. (În republica
romană) Perioada de guvernare a unui consul. 2.
Reprezentanţă a unui stat în alt stat, condusă de
un consul (2); (concr.) clădirea în care sunt
instalate birourile acestui serviciu. Din fr.
consulat, lat. consulatus.
CONSULTA, consult, vb. I. 1. Tranz. A întreba,
a cere o părere, un sfat; a lua avizul unei
persoane autorizate. ♦ Refl. a se sfătui cu cineva.
2. A cerceta, a examina un text, un izvor etc.
pentru a se informa sau a se documenta. Din fr.
consulter, lat. consultare.
CONSULTAŢIE, consultaţii, s.f. 1. Aviz,
indicaţie, lămurire dată asupra unor chestiuni de
specialitate în discuţie. 2. Examinare a unui
pacient de către un medic pentru punerea
diagnosticului bolii şi indicarea tratamentului. 3.
Îndrumare individuală sau colectivă dată
elevilor, studenţilor sau doctoranzilor de către un
profesor în legatură cu problemele teoretice şi
practice pe care le învaţă sau le cercetează. Din
fr. consultation, lat. consultatio.
CONSUMA, consum, vb. I. 1. Tranz. A nimici,
a mistui, a distruge un lucru. 2. Tranz. şi refl.
Fig. A (se) istovi, a (se) epuiza, a(se) slei (de
puteri), a (se) uza. Din fr. consumer, lat.
consumere.
CONSUMARE, consumări, s.f. Acţiunea de
a (se) consuma şi rezultatul ei; sleire,
epuizare; nimicire, distrugere. V. consuma.
CONSUMAT, -Ă, consumaţi, -te, adj.
(Despre oameni) Care este epuizat, sleit de
puteri în urma unei vieţi dezorganizate,
desfrânate etc. ♦ (Despre fapte) Care s-au
petrecut (de mult). V. consuma.
CONSUMAŢIE, consumaţii, s.f. 1. Faptul de a
consuma1. ◊ Expr. A da (un produs) în
consumaţie = a pune (un produs) la dispoziţia
publicului. 2. Totalitatea alimentelor pe care le
consumă cineva într-un local public. [Var.: (înv.)
consumaţiune s.f.] Din fr. consommation, lat.
consummatio, -onis.
CONSUMPŢIE, consumpţii, s.f. Slăbire,
epuizare progresivă datorată unei boli
îndelungate. [Var.: consumpţiune s.f.] Din fr.
consomption, lat. consumptio, -onis.
CONT, conturi, s.n. 1. Socoteală scrisă alcătuită
din două părţi (debit şi credit), care exprimă
valoric, în ordine cronologică şi sistematică,
existenţa şi mişcările unui anumit proces
economic pe o perioadă de timp determinată. ◊
Evidenţa acestor operaţii. 2. (În expr.) A trece la
(sau în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor o
notă. A cere (cuiva) cont = a da (cuiva) lămuriri
asupra faptelor sau intenţiilor sale; a se justifica.
A ţine cont (de ceva) = a avea în vedere, a lua în
considerare. Pe cont propriu = pe propria
răspundere, în mod independent. În contul (cuiva
sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama
(cuiva sau a ceva). Din fr. compte, it. conto. Cf.
germ. K o n t o .
CONTA, contez, vb. I. Intranz. 1. A se încrede
în cineva, a se bizui pe cineva sau pe ceva, a
spera în ajutorul cuiva sau a ceva. 2. A
reprezenta o valoare, a avea însemnătate. 3.
(Înv.; cu determinări introduse prin prep. "cu") A
ţine seama de cineva. Din fr. compter, it.
contare.
CONTABIL, -Ă, contabili, -e, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care ţine de contabilitate, privitor la
contabilitate; contabilicesc. 2. S.m. şi f. Persoană
calificată care ţine contabilitatea unei instituţii
sau a unei întreprinderi. Din fr. comptable, it.
contabile.
EXTRACONTABIL, -Ă, extracontabili, -e,
adj. (Despre calcule, situaţii, lucrări etc.)
Care se efectuează pe baza unor date
procurate pe alte căi decât cea contabilă. -
Extra- + contabil.
CONTABILICESC, -EASCĂ,
contabiliceşti, adj. Contabil (1). - Contabil +
suf. -icesc.
CONTACT, contacte, s.n. 1. Atingere directă,
nemijlocită între două corpuri, două forţe, două
energii etc. ◊ Expr. În contact cu... = în
nemijlocită apropiere de..., în legătură strânsă
cu... ♦ (Concr.) Piesă care serveşte la stabilirea
unui contact (1). ◊ Contact electric = legătură
electrică între două piese sau elemente
conductoare, realizată prin atingere. 2. Apropiere
între oameni; relaţie, legătură. ◊ Expr. A lua
contact (cu cineva) = a) a stabili o legătură cu
(cineva); b) (Mil.) a ajunge în imediata apropiere
a inamicului şi a începe primele lupte. Din fr.
contact, lat. contactus.
CONTAGIOS, -OASĂ, contagioşi,-oase adj.,
s.m şi f. 1. Adj. (Despre boli) Care se transmite
de la om la om; molipsitor. 2. S.m. şi f., adj.
(Persoană) care suferă de o boală molipsitoare.
Din fr. contagieux, lat. contagiosus.
CONTAGIUNE, contagiuni, s.f. Transmitere a
unei boli de la un om la altul; molipsire,
contaminare. ♦ (Înv.) Epidemie, molimă. Din fr.
contagion, lat. contagio, -onis.
CONTAMINA, contaminez, vb. I. 1. Tranz. A
transmite o boală molipsitoare; a infecta, a
molipsi. 2. Refl. (Lingv.; despre două limbi) A
se încrucişa; (despre două cuvinte) a se influenţa
reciproc (schimbându-şi forma). 3. Fig. A
66
influenţa , a înrâuri. Din fr. contaminer, lat.
contaminare.
CONTAMINANT, -Ă, contaminanţi, -te
adj. (Rar) Care contaminează; contagios. -
Contamina + suf. -ant.
CONTAMINARE, contaminări, s.f.
Acţiunea de a (se) contamina şi rezultatul ei.
V. contamina.
CONTAMINAT, -Ă, contaminaţi, -te, adj.
Care a suferit acţiunea de contaminare;
molipsit. V. contamina.
DECONTAMINA, decontaminez, vb. I.
Tranz. A elimina radioactivitatea nocivă prin
îndepărtarea (spălarea, filtrarea etc.)
materialelor radioactive (pulberi, picături
etc.) aflate în încăperi, pe obiecte etc. - Des-
+ contamina.
DECONTAMINARE, decontaminări, s.f.
Acţiunea de a decontamina şi rezultatul ei.
V. decontamina.
CONTAMINAŢIE, contaminaţii, s.f.
Modificare a unui cuvânt sau a unei construcţii
gramaticale prin încrucişarea lor cu alte cuvinte
sau cu construcţii asemănătoare ca sens. Din fr.
contamination, lat. contaminatio.
CONTEMPERAŢIE, contemperaţii, s.f.
Impuls presupus a-şi avea originea în graţia
divină şi care constă în înclinarea voinţei către
săvârşirea unui fapt, fără a-l determina însă. Din
fr. contempération, lat. contemperatio.
CONTEMPLA, contémplu, vb. I. Tranz. şi refl.
A (se) privi îndelung, meditativ, cu admiraţie şi
cu emoţie. Din fr. contempler, lat.
contemplari.
CONTEMPLARE, contemplări, s.f.
Acţiunea de a (se) contempla. ♦ Atitudine de
meditaţie sau de privire, de observare pasivă
a fenomenelor, opusă atitudinii active. ◊
Contemplare vie = percepere nemijlocită,
concretă a lucrurilor şi a fenomenelor
naturii, care apare în procesul interacţiunii
dintre om şi lumea înconjurătoare şi care dă
oamenilor, pe baza practicii, o justă
reflectare a însuşirilor obiectelor; intuire vie.
V. contempla.
CONTEMPLAŢIE, contemplaţii, s.f.
Atitudine, stare a celui care contemplă, faptul de
a contempla; meditaţie. Din fr. contemplation,
lat. contemplatio.
CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi,-e, adj.
Care contemplă, care este înclinat spre
contemplare; visător. ♦ Care se limitează la
contemplare, neurmărind vreun scop practic sau,
în genere, transformarea realităţii. ◊ Viaţă
contemplativă = viaţă consacrată meditaţiei şi nu
acţiunii. Din fr. contemplatif, lat.
contemplativus.
CONTEMPLATIVITATE s.f. 1.
Trăsătură caracteristică a filozofiei
materialiste nemarxiste constând, în esenţă,
în neînţelegerea rolului practicii atât sub
raport antropologic, cât şi gnoseologic. 2.
 Caracter contemplativ. - Contemplativ +
suf. -itate.
CONTEMPLATOR, -OARE, contemplatori, -
oare, s.m.şi f. Persoană care contemplă, care este
cufundată în meditare, în visare. Din fr.
contemplateur, lat. contemplator.
CONTEMPORAN, -Ă, contemporani, -e, adj.
1. Care există, trăieşte, se petrece în zilele
noastre, care se raportează la prezent, la epoca
de faţă; actual. 2. (Despre oameni; adesea
substantivizat) Care trăieşte sau a trăit în acelaşi
timp cu..., pe vremea... [Var.: contimporan, -ă
adj.] Din fr. contemporain, lat.
contemporaneus.
CONTENŢIUNE, contenţiuni, s.f. 1. (Rar)
Dezbatere, discuţie (aprinsă); ceartă, dispută. 2.
(Med.) Menţinere a corpului sau a unui organ
într-o anumită poziţie. Din fr. contention, lat.
contentio, -onis.
CONTESĂ, contese, s.f. Soţie sau fiică de
conte. Din fr. comtesse, it. contessa.
CONTESTA, contést, vb. I. Tranz. A nu
recunoaşte dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva,
existenţa sau necesitatea unui lucru; a tăgădui. ♦
A face o contestaţie. Din fr. contester, lat.
contestari.
CONTESTARE, contestări, s.f. Acţiunea
de a contesta şi rezultatul ei; tăgăduire,
nerecunoaştere. V. contesta.
NECONTESTAT, -Ă, necontestaţi, -te, adj.
Care nu este (sau nu poate fi) contestat;
incontestabil, recunoscut (ca valabil);
evident. - Ne- + contestat (după fr.
incontesté).
CONTESTAŢIE, contestaţii, s.f. Cale de atac
prin care se face opunere la executarea unei
hotărâri (judecătoreşti) sau prin care se cere
anularea ei; (concr.) act întocmit în acest scop. ♦
Plângere îndreptată către un organ ierarhic
superior împotriva actelor ilegale (sau
considerate nedrepte) comise de organul ierarhic
inferior, fapt pentru care se solicită revizuirea
sau anularea hotărârii respective. Din fr.
contestation, lat. contestatio.
CONTIGUU, -UĂ, contigui, -ue, adj. (Livr.)
Care se leagă, se înrudeşte, se uneşte cu ceva,
care are elemente apropiate, comune cu altceva.
Din fr. contigu, lat. contiguus.
CONŢINE, pers. 3 conţine, vb. III. Tranz. 1.
(Despre un recipient) A fi umplut (total sau
parţial) cu...; a cuprinde, a avea în interior... 2.
(Despre cărţi, texte) A fi alcătuit din..., a avea în
sine... Din fr. contenir, lat. continere (după
ţine).
CONTINENT, continente, s.n. Diviziune
geografică alcătuită dintr-o întindere mare de
uscat, mărginită, total sau parţial, de mări şi de
oceane, cuprinzând şi unele insule sau
arhipelaguri vecine. Din fr. continent, lat.
continens, -ntis.
CONTINENŢĂ, continenţe, s.f. Reţinere,
abstinenţă, înfrânare; cumpătare. Din fr.
continence, lat. continentia.
67
CONTINGENT, contingente, s.n., adj. I. 1. S.n.
Totalitatea cetăţenilor născuţi în acelaşi an şi
luaţi în evidenţa comisariatelor militare; p. ext.
anul recrutării; leat. 2. Grup de oameni având o
compoziţie omogenă. 3. (Înv.) Contribuţie. 4.
Plafon cantitativ până la nivelul căruia se limita
de către unele guverne importul sau exportul
unor mărfuri din sau în alte ţări. II. Adj. Care
poate să fie sau să nu fie, să se întâmple sau să
nu se întâmple; întâmplător, accidental. [Var.:
contigent s.n.] Din fr. contingent, lat.
contingens, -ntis.
CONTINGENŢĂ, contingenţe, s.f. Însuşirea de
a fi contingent (II); relaţie între fenomene,
evenimente contingente; atingere, legătură
exterioară, raport; întâmplare. Din fr.
contingence, lat. contingentia.
CONTINUA, contínuu, vb. I. A urma, a nu
înceta; a merge înainte, a (se) prelungi. ♦ Tranz.
A duce mai departe un lucru început. Din fr.
continuer, lat. continuare.
CONTINUARE, continuări, s.f. Acţiunea
de a continua şi rezultatul ei; urmare,
prelungire. ◊ Loc. adv. În continuare = fără
întrerupere, continuu; mai departe, mai
încolo. V. continua.
CONTINUITATE, continuităţi, s.f. Faptul de a
fi continuu, starea a ceea ce este continuu. Din
fr. continuité, lat. continuitas, -atis.
CONTINUU, -UĂ, continui, -ue, adj. Care are
loc fără întrerupere, care se prelungeşte fără
pauză; neîntrerupt, neîncetat, necurmat. ◊ Curent
continuu = curent electric care are un singur
sens. ♦ (Lingv.; despre consoane; şi substantivat,
f.) Constrictiv. Din fr. continu, lat continuus.
CONTOR, contoare, s.n. Aparat de măsurat
cantitatea consumată de apă, de energie
electrică, de gaze etc. într-un anumit timp; ceas.
Din fr. comptoir, germ. Kontor.
CONTORIZA, contorizez, vb. I. Tranz. A
număra prin intermediul unor aparate
specializate; a înregistra prin contor. -
Contor + suf. -iza.
CONTORIZARE, contorizări, s.f. Acţiunea
de a contoriza şi rezultatul ei. V. contoriza.
CONTORIZAT, -Ă, contorizaţi, -te, adj.
Numărat, înregistrat prin contor. V.
contoriza.
CONTORSIUNE, contorsiuni, s.f. Răsucire a
trupului sau a unei părţi a lui datorită contracţiei
musculare; contracţie violentă şi involuntară a
muşchilor; crispaţie. Din fr. contorsion, lat.
contorsio, -onis.
CONTRA, prep., adv. I. Prep. 1. Împotriva
(cuiva sau a ceva). ◊ Loc. adv. Din contra (sau
contră) = dimpotrivă. 2. În schimbul altei valori.
II. Adv. Împotrivă; cu totul altfel. Din fr.
contre, lat., it. contra.
CONTRACT, contracte, s.n. Acord încheiat, ca
urmare a înţelegerii intervenite între două sau
mai multe persoane (fizice sau juridice), pentru
crearea, modificarea sau stingerea unor drepturi
şi obligaţii în relaţiile dintre ele; act, înscris ce
consemnează acest acord; convenţie. ◊ Contract
de muncă = contract încheiat de un salariat cu o
întreprindere sau cu o instituţie, prin care cel
dintâi se obligă să presteze în favoarea celei din
urmă o anumită muncă în schimbul unui salariu.
Din fr. contrat, lat. contractus.
CONTRACTA, contractez, vb. I. I. Tranz. 1. A
încheia un contract. 2. A lua asupra sa o
obligaţie, a se îndatora la... ◊ Expr. A contracta o
datorie = a face o datorie, a se împrumuta. 3. A
se molipsi de..., a se îmbolnăvi de ..., a lua o
boală... II.1. Tranz. şi refl. A(se) strânge, a (se)
zgârci. 2. Refl. (Despre corpuri) A-şi micşora
dimensiunile în urma unui proces fizic sau
tehnologic. Din fr. contracter, lat. contractare.
CONTRACTARE, contractări, s.f.
Acţiunea de a (se) contracta şi rezultatul ei.
V. contracta.
CONTRACTAT, -Ă, contractaţi, -te, adj.
Strâns, zgârcit. V. contracta.
PRECONTRACT, precontracte, s.n.
Contract provizoriu. - Pre- + contract (după
fr. avant-contracte).
CONTRACŢIE, contracţii, s.f. 1. Încordare,
zgârcire a muşchilor, a corpului etc.; contractare.
2. Micşorare a volumului unui corp în urma unui
proces fizic sau tehnologic (uscare, răcire,
ardere, solidificare). Din fr. contraction, lat.
contractio.
CONTRADICŢIE, contradicţii, s.f. 1. (Fil.)
Categorie care exprimă starea lăuntrică a tuturor
obiectelor şi proceselor (corelaţia de unitate,
legatură, coexistenţă şi luptă a laturilor,
proprietăţilor şi tendinţelor contrare, proprii
fiecărui obiect sau proces), constituind
conţinutul, motorul dezvoltării, cauza tuturor
schimbărilor din univers, a evoluţiei de la
inferior la superior. ◊ Loc. adv. În contradicţie
cu... = în opoziţie sau în dezacord cu... 2. Raport
logic între două noţiuni, judecăţi, concluzii care
epuizează complet domeniul lor de referinţă şi
care se exclud reciproc. 3. Nepotrivire între idei
sau fapte; contrazicere. ◊ Spirit de contradicţie =
tendinţă a unor oameni de a contrazice totdeauna
pe ceilalţi. Din fr. contradiction, lat.
contradictio.
CONTRAPUNCT s.n. 1. Tehnică în compoziţia
muzicală, constând în suprapunerea a două sau
mai multe linii melodice de sine stătătoare,
având fiecare un înţeles propriu, dar formând
laolaltă un tot organic; polifonie, contratemă. 2.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul regulilor
contrapunctului (1). Din it. contrappunto, fr.
contrepoint.
CONTRAPUNCTA, contrapunctez, vb. I.
1. Intranz. (Muz.; rar) A folosi tehnica
contrapunctului. 2. Tranz. Fig. A construi pe
mai multe planuri paralele individualizate
situaţii, imagini corespondente etc. Din
contrapunct.
CONTRAPUNCTIC, -Ă, contrapunctici, -
ce, adj. Care este scris după regulile
contrapunctului. - Contrapunct + suf. -ic.
68
CONTRAR, -Ă, contrari, -e, adj., adv., s.n.,
prep. 1. Adj. Opus, potrivnic. ◊ Noţiuni contrare
= noţiuni care se află într-un raport în care
acceptarea uneia presupune înlăturarea celeilalte
fără ca înlăturarea uneia să presupună admiterea
celeilalte. 2. Adv. Împotrivă, în contra,
neconform cu ... 3.S.n. (La pl.; în forma
contrarii) Denumire dată noţiunii care
desemnează laturi, însuşiri sau tendinţe ale
obiectelor şi proceselor opuse unele altora, astfel
încât se exclud reciproc, această opoziţie
constituind forţa motrice şi conţinutul principal
al dezvoltării acelui obiect sau proces; (şi la sg.)
fiecare din termenii unei contradicţii (1). 4. Prep.
Contra, împotriva cuiva sau a ceva. [Var.:
contrariu, -ie adj., s.n.] Din fr. contraire, lat.
contrarius.
CONTRAREVOLUŢIE, contrarevolutii, s.f.
Acţiune organizată de forţele înlăturate de la
putere, cu scopul restaurării vechii puteri. Din
fr. contre-révolution, rus. kontrrevoliuţiia.
CONTRAREVOLUŢIONAR, -Ă,
contrarevoluţionari, -e, adj., s.m şi f.1.Adj.
Referitor la contrarevoluţie, care aparţine
contrarevoluţiei. 2. S.m. şi f. Adept al
contrarevoluţiei, participant la contrarevoluţie.
Din fr. contre-révolutionnaire, rus.
kontrerevolutioner.
CONTRIBUI, contríbui, vb. IV. Intranz. A-şi
aduce contribuţia (morală sau materială), a
participa la o acţiune comună; a înlesni apariţia
sau dezvoltarea unui lucru. Din fr. contribuer,
lat. contribuere.
CONTRIBUŢIE, contribuţii, s.f. 1. Parte cu
care cineva participă la o acţiune sau la o
cheltuială comună; aport. ♦ Expr. A pune la
contribuţie = a folosi, a solicita capacitatea cuiva
sau a ceva la o acţiune. 2. Impozit; bir. [Var.:
(înv.) contribuţiune s.f.] Din fr. contribution,
lat. contributio, -onis.
CONTROVERSA, controversez, vb. I. Tranz.
(Rar) A discuta în contradictoriu asupra unei
probleme de principiu. Din fr. controverser,
lat. controversare.
CONTROVERSAT, -Ă, controversaţi, -te,
adj. Care formează obiectul unei
controverse; în controversă, în privinţa
căruia există o controversă. V. controversa.
CONTUMACIE s.f. Absenţă nejustificată de la
judecată a inculpatului ◊ Loc. adv. În
contumacie = în lipsă, fără a fi fost prezent la
proces. Din fr. contumace, lat. contumacia.
CONTUZIE, contuzii, s.f. Traumatism provocat
prin lovire cu un obiect dur, care constă în
strivirea ţesuturilor profunde, fără ruperea
tegumentului. [Var.: contuziune s.f.] Din fr.
contusion, lat. contusio, -onis.
CONVALESCENT, -Ă, convalescenţi, -te, adj.,
s.m. şi f. (Persoană) care se află în
convalescenţă, pe cale de însănătoşire. Din fr.
convalescent, lat. convalescens, -ntis.
CONVALESCENŢĂ s.f. Perioadă de tranziţie
prin care trece un bolnav după vindecare pînă la
însănătoşirea deplină; întremare. Din fr.
convalescence, lat. convalescentia.
CONVENI, convín, vb. IV. Intranz. 1. A
corespunde cu dorinţele cuiva, a fi pe placul
cuiva. 2. A cădea de acord cu cineva; a se învoi,
a se înţelege. ♦ Tranz. A accepta, a admite. ♦ A
încheia o convenţie. Din fr. convenir, lat.
convenire.
CONVENT, conventuri, s.n. 1. Consiliul unei
mănăstiri sau al unui ordin călugăresc la catolici.
2. For suprem alcătuit din clerici şi laici la
protestanţi. 3. Adunare generală a unei valori de natură economică în alta. 3. (Log.,
francmasonilor. Din lat. conventus, fr., engl.
convent.
CONVENTICUL, conventicule, s.n. (Rar)
Adunare secretă (adesea ilegală). Din fr.
conventicule, lat. conventiculum.
CONVENŢIE, convenţii, s.f. 1. Înţelegere,
acord între două sau mai multe state, instituţii
sau persoane cu privire la anumite probleme sau
la anumite obiective. ♦ (Jur.) Contract; denumire
dată unor tratate internaţionale. ♦ (În artă)
Înţelegere tacită de a admite unele procedee sau
ficţiuni. 2. (La pl.) Deprinderi stabilite prin
tradiţie. [Var.: convenţiune s.f.] Din fr.
convention, lat. conventio, -onis.
CONVENŢIONAL, -Ă, convenţionali, -e, adj.
1. Stabilit, prin convenţie, acceptat prin tradiţie.
2. Provenit dintr-o convenţie învechită sau
practicată mecanic (şi rupt de realitate);
artificial. ♦ (Despre caracter, fire etc.) Lipsit de
naturaleţe, factice, prefăcut. Din fr.
conventionnel, lat. conventionalis.
CONVENŢIONALIST, -Ă,
convenţionalişti, -ste, adj. Referitor la
convenţionalism. - Convenţional + suf. -ist.
CONVENŢIONALITATE s.f.
Convenţionalism. - Convenţional + suf. -
itate.
CONVENŢIONALIZAT, -Ă,
convenţionalizaţi, -te, adj. (Rar.) Care a
devenit convenţional. - De la convenţional.
NECONVENŢIONAL, -Ă,
neconvenţionali, -e, adj. 1. Care nu este
convenţional (1). 2. (Despre artă) Care nu se
supune convenţiilor, canoanelor; original. ♦
(Despre caracter, fire etc.) Plin de naturaleţe,
spontan. 3. (Despre surse de energie) Care
nu a fost impus prin folosire îndelungată, -
Ne- + convenţional.
CONVERGE, pers. 3 converge, vb. III. Intranz.
A se îndrepta spre acelaşi punct, fig. spre acelaşi
scop. Din fr. converger, lat. convergere.
CONVERGENT, -Ă, convergenţi, -te, adj. Care
converge. ◊ Lentilă convergentă = lentilă
convexă care adună într-un singur focar razele
care o străbat. ♦ (Mat.; despre un şir infinit de
numere) care tinde către un anumit număr finit,
numit limită. Din fr. convergent, lat.
convergens, -ntis.
CONVERS, -Ă, converşi, -se, adj. (Despre
judecăţi, raţionamente) Al cărui subiect poate fi
transformat în atribut sau invers, fără a schimba
69
sensul judecăţii sau a altera adevărul ei. Din fr.
converse, lat. conversus.
CONVERSA, conversez, vb. I. Intranz. A sta de
vorbă cu cineva, a întreţine o convorbire; a
discuta. Din fr. converser, lat. conversari.
CONVERSAŢIE, conversaţii, s.f. Discuţie,
convorbire. ♦ (Rar) Fel de a vorbi, de a discuta.
[Var.: (înv.) conversaţiune s.f.] Din fr.
conversation, lat. conversatio, -onis.
CONVERSIUNE, conversiuni, s.f. 1.Schimbare
a condiţiilor unui împrumut. 2.Preschimbare a
în sintagma) Conversiunea judecăţilor =
operaţie de inversare a funcţiunii subiectului şi
predicatului în judecată, păstrându-se calitatea
judecăţii. 4. (Chim.) Mărime care exprimă
transformarea substanţelor iniţiale dintr-o reacţie
chimică în unitatea de timp, exprimată de obicei
în procente pe unitate de timp. Din fr.
conversion, lat. conversio, -onis.
CONVERTI, convertesc, vb. IV. 1. Tranz. şi
refl. A adera sau a determina pe cineva să adere
la o anumită convingere (religioasă) 2. Tranz. A
schimba bancnota în aur sau devize. Din fr.
convertir, lat. convertere.
CONVERTIRE, convertiri, s.f. Faptul de a
(se) converti. V. converti.
CONVERTIBIL, -Ă, convertibili, -e, adj. Care
poate fi convertit. Din fr. convertible, lat.
convertibilis.
NECONVERTIBIL, -Ă, neconvertibili, -e,
adj. Care nu este convertibil; inconvertibil. -
Ne- + convertibil.
CONVEX, -Ă, convecşi, -xe, adj. Care are
suprafaţa rotunjită şi bombată, care prezintă o
proeminenţă. Din fr. convexe, lat. convexus.
CONVEXITATE, convexităţi, s.f. Însuşirea de
a fi convex; suprafaţă, formă, parte convexă (a
unui lucru); proeminenţă, umflătură. Din fr.
convexité, lat. convexitas, -atis.
CONVICŢIUNE, convicţiuni, s.f. (Livr.)
Convingere. [Var.: convicţie s.f.] Din fr.
conviction, lat. convictio, -onis.
CONVIV, -Ă, convivi, -e, s.m.şi f. (Livr.)
Comesean. Din fr. convive, lat. conviva.
CONVOCA, convoc, vb. I. Tranz. a chema, a
face să vină într-un anumit loc o persoană, un
grup de persoane sau un corp constituit, cu un
anumit scop (oficial). Din fr. convoquer, lat.
convocare.
CONVOCARE, convocări, s.f. Acţiunea de
a convoca şi rezultatul ei. ♦ (Concr.)
Înştiinţare scrisă prin care este convocată o
persoană, o adunare etc.; convocaţiune. V.
convoca.
CONVOCATOR, -OARE, convocatori, -
oare, adj., s.n. 1. Adj. Care convoacă. 2.
(Ieşit din uz) S.n. Listă cu cei convocaţi la o
acţiune şi semnăturile lor. - Convoca + suf. -
tor.
RECONVOCA, reconvóc, vb. I. Tranz. A
convoca pentru altă dată. - Re- + convoca
(după fr. reconvoquer).
 RECONVOCARE, reconvocări, s.f.
Acţiunea de a reconvoca. V. reconvoca.
RECONVOCAT, -Ă, reconvocaţi, -te, adj.
Care a fost convocat din nou, pentru
altădată. V. reconvoca.
CONVOCAŢIUNE, convocaţiuni, s.f. (Rar)
Convocare. Din fr. convocation, lat.
convocatio, -onis.
CONVOLUT, -Ă, convoluţi, -te, adj. (Despre
organe) Răsucit în formă de cornet. ♦ Răsucit,
întors asupra lui însuşi. Din fr. convoluté, lat.
convolutus.
CONVULSIE, convulsii, s.f. 1. Contracţie
bruscă, involuntară, prelungită a musculaturii
unui segment corporal sau a întregului corp;
spasm. 2. Fig. Framântare, zvârcolire, încordare.
[Var.: convulsiune s.f.] Din fr. convulsion, lat.
convulsio, -onis.
COOPERA, cooperez, vb. I. Intranz. A lucra
împreună cu cineva, a colabora, a-şi da
concursul, a conlucra. Din fr. coopérer, lat.
cooperari.
COOPERARE, cooperări, s.f. Faptul de a
coopera; muncă în comun, cooperaţie (1);
conlucrare. V. coopera.
COOPERAŢIE, s.f. 1. Cooperare. 2. Asociere,
uniune de persoane în întreprinderi cooperatiste
(de producţie, de consum, de desfacere, de
credit, prestări de servicii etc.). Din fr.
coopération, rus. kooperaţiia.
COOPERATIST, -Ă, cooperatişti, -ste, adj.
Care ţine de cooperaţie, privitor la
cooperaţie; care activează în cooperaţie; care
are caracterele cooperaţiei. Din cooperaţie.
COOPTA, cooptez, vb. I. Tranz. A primi pe
cineva într-un colectiv cu consimţământul
acestuia. Din fr. coopter, lat. cooptare.
COOPTARE, cooptări, s.f. Acţiunea de a
coopta şi rezultatul ei; spec. mod de alegere
a unei persoane într-un colectiv, într-un
comitet etc. cu consimţământul membrilor
lor. V. coopta.
COPIE, copii, s.f. 1. Reproducere exactă a unui
text, a unei opere de artă, a unei imagini
fotografice etc. 2. (Peior.) Imitaţie servilă şi fără
valoare, făcută uneori prin mijloace nepermise.
3. Înscris care reproduce întocmai cuprinsul unui
alt înscris constatator al unui act juridic. ◊ Copie
legalizată = copie despre care un organ de stat
competent atestă că este conformă cu originalul.
Din fr. copie, lat. copia.
COPIOS, -OASĂ, copioşi, -oase, adj.
Imbelşugat, bogat, abundent; îndestulat. Din fr.
copieux, lat. copiosus.
COPULĂ, copule, s.f. 1. Cuvânt de legătură. 2.
Verb copulativ. 3. Cuvânt care leagă subiectul
de predicat. Din fr. copule, lat. copula.
COPULAŢIE, copulaţii, s.f. 1. Unire a două
celule de sex opus. 2. Actul împerecherii a doi
indivizi de sex opus, prin care elementele
sexuale masculine sunt depuse în organele
genitale feminine; coit. Din lat. copulatio, fr.
copulation.
70
COPULATIV, -Ă, -copulativi, -e, adj. 1.
(Despre conjuncţii) Care leagă părţi de
propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel. ◊ Verb
copulativ = verb care intră în alcătuirea
predicatului nominal, făcând legătura dintre
subiect şi numele predicativ. Propoziţie
copulativă = propoziţie coordonată, legată de
coordonata ei printr-un raport de asociere în
interiorul unei fraze. 2. (Log.; despre judecăţi
afirmative) Care are mai multe subiecte legate
de acelaşi predicat. Din fr. copulatif, lat.
copulativus.
CORAN s.n. Carte sacră a religiei musulmane
care conţine prezentarea dogmelor şi a tezelor
acesteia, precum şi diferite precepte religioase,
etice şi juridice, legende şi mituri. Din fr.
coran, germ. Koran.
CORECT, -Ă, corecţi, -te, adj. 1. Care respectă
regulile, normele dintr-un domeniu dat; aşa cum
trebuie. 2. (Despre oameni) Care are o ţinută, o
purtare, o atitudine ireproşabilă; cinstit, leal. Din
fr. correct, lat. correctus.
CORECTA, corectez, vb. I. Tranz. şi refl.
A(-şi) îndrepta greşelile, defectele etc; a (se)
corija. Din corect.
CORECTARE, corectări, s.f. Acţiunea de a
(se) corecta şi rezultatul ei; îndreptare,
corijare. V. corecta.
CORECTITUDINE s.f. 1. Calitatea de a fi
corect; lipsă de greşeli. 2. Ţinută sau purtare
corectă; cinste. 3. (Log.) Însuşire a gândirii
care respectă legile logice. - Corect + suf. -
itudine (după promptitudine etc.).
NECORECTITUDINE, necorectitudini,
s.f. Lipsă de corectitudine; purtare sau faptă
necorectă; necinste, şarlatanie, înşelătorie,
incorectitudine. - Ne- + corectitudine.
CORECŢIE, corecţii, s.f. 1. (În trecut)
Pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie.
◊ Drept de corecţie = (în unele state) dreptul
părintelui de a cere emiterea unui mandat de
arestare, fără îndeplinirea unei alte formalităţi,
împotriva copilului său minor. Casă de corecţie
= loc unde îşi execută pedeapsa infractorii
minori. 2. Cantitate care trebuie adăugată sau
scăzută la indicaţiile date de un instrument de
măsurare pentru a compensa erorile sistematice
care afectează măsuratoarea. Corecţie
barometrică. Din fr. correction, lat. correctio.
CORECTOR, -OARE, corectori, -oare, subst.
1.S.m. şi f. Persoană însărcinată cu citirea şi cu
marcarea pe o corectură a greşelilor faţă de
textul original, în vederea înlăturării lor în
tipografie. 2. S.n. Aparat, de obicei automat,
folosit în diverse sisteme tehnice pentru
corectarea funcţionării acestora. Din fr.
correcteur, lat. corrector.
PRECORECTOR, -OARE, precorectori, -
oare, s.m. şi f. Persoana care face operaţia de
precorectură. - Pre- + corector.
CORIACEU, -EE, coriacei, -ee, adj. Care are
constituţia, aspectul pielii; tare ca o piele. ♦ Fig.
Tenace, dur, zgârcit. Din fr. coriacé, lat.
coriaceus.
CORIDOR, coridoare, s.n. Loc de trecere
îngust (şi lung), care leagă încăperile unei clădiri
şi din care se intră în camerele aceluiaşi
apartament sau ale aceluiaşi etaj; culoar. ♦
Porţiune îngustă de spaţiu de-a lungul
compartimentelor unui vagon de cale ferată. ♦
Porţiune îngustă de teren care leagă două puncte.
Din fr. corridor, germ. Korridor.
CORIDORAŞ, coridoraşe, s.n. Diminutiv
al lui coridor. - Coridor + suf. -aş.
CORIMB, corimbe, s.n. Inflorescenţă în formă
de umbrelă Din fr. corymbe, lat. corimbus.
CORNALINĂ s.f. Varietate de agat
semitransparentă, de culoare de la roşu-închis la
roşu-trandafiriu, folosită ca piatră semipreţioasă
la bijuterii. Din fr. cornaline, lat. cornalina.
CORNER, cornere, s.n. Lovitură din colţul
terenului, la fotbal, care se acordă echipei în
atac, dacă un jucător din apărare trimite mingea
în spatele liniei propriei porţi. Din engl., fr.
corner.
COROBORA, coroborez, vb. I. Tranz. A întări,
a sprijini, a da putere, a consolida; a confirma.
Din fr. corroborer, lat. corroborare.
COROBORARE, coroborări, s.f. Acţiunea
de a corobora şi rezultatul ei. V. corobora.
COROLAR, corolare, s.n. (Mat.) Concluzie
care derivă nemijlocit dintr-o teoremă. ♦ Idee
care decurge dintr-o teorie, dintr-o afirmaţie etc.
Din fr. corollaire, lat. corollarium.
CORONA s.f. Tip de descărcare electrică de
forma unei aureole (coroane), care apare în jurul
părţilor mai ascuţite ale conductelor aflate la
înaltă tensiune. Din fr. coronne, germ. Krone.
CORONAL, -Ă, coronali, -e, adj. (Anat.; în
sintagma) Os coronal = os care formează partea
anterioară a craniului; osul frunţii. Din fr.
coronal, lat. coronalis.
COROSIV, -Ă, corosivi, -e, adj. 1. (Despre
substanţe chimice) Care provoacă o coroziune. ◊
Agent corosiv = substanţă care exercită o acţiune
chimică sau electrochimică pe suprafaţa unui
material cu care vine în contact, provocând
coroziunea. Sublimat corosiv = clorură de
mercur, întrebuinţată în soluţie ca dezinfectant.
2. Fig. Muşcător, usturător, pătrunzător. Din fr.
corrosif, lat. corrosivus.
ANTICOROSIV, -Ă, anticorosivi, -e, adj.,
s.n. (Substanţă) care împiedică coroziunea. -
Anti- + corosiv.
CORP, corpuri, s.n., (I 3) şi corpi, s.m. I. 1.
Totalitatea organelor unei fiinţe vii; organismul
considerat ca un întreg anatomic şi funcţional;
trup. ◊ Loc. adj. şi adv. Corp la corp = (despre
modul de desfăşurare a luptelor) faţă în faţă,
pieptiş, deschis, în luptă dreaptă; p. ext.
înverşunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva
= a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap;
trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la
trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦
Denumire a unor structuri anatomice. Corp
71
galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei
construcţii, a unei maşini etc. ◊ Corp de casă
(sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe
apartamente sau aripi). ♦ Conţinutul unei scrisori
(fără formula de introducere şi de încheiere şi
fără adresă); cuprinsul unei cărţi. 3. (Fiz.)
Agregat de molecule, porţiune de materie cu
masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă
care se găseşte într-un tot de altă natură. ♦
(Chim.) Substanţà definită (organică sau
anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei
molecule sunt formate din atomi de acelaşi fel;
element.Corp compus = substanţa chimică ale
cărei molecule sunt formate din atomi ai mai
multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp
geometric = corp mărginit de feţe (plane sau
sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma)
Corp delict = obiect care a servit sau era destinat
să servească la săvărşirea unei infracţiuni, obiect
care poartă urmele unei infracţiuni sau asupra
căruia s-a săvârşit infracţiunea, adus în justitie ca
probă materială contra acuzatului. 5. (In
sintagma) Corp de literă = lungimea
paralelipipedului care formează piciorul literei,
exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea
persoanelor care, prin funcţie sau prin
profesiune, formează o unitate deosebită, legal
constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de
persoane organizată, de obicei pe baza unei legi.
Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea
deputaţilor dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu
determinări introduse de prepozitia "de") Mare
unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de
obicei de aceeaşi categorie. Corp de aviaţie. ◊
Corp de gardă = clădire sau încapere pe care o
ocupă o gardă militară în timpul serviciului de
pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de
trupă = unitate militară independentă. 3. (În
sintagma) Corp de legi = culegere de legi;
corpus. Din fr. corps, lat. corpus.
CORPOLENT, -Ă, corpolenţi, -e, adj. (Despre
oameni) Care are corpul mare şi gras; voinic,
trupeş. Din fr. corpulent, lat. corpulentus.
CORPORAL, -Ă, corporali, -e, adj. Care ţine
de corp (I 1), privitor la corp; aplicat corpului;
trupesc. ◊ Percheziţie corporală = percheziţie
făcută unei persoane pentru a vedea dacă nu
ascunde sub haine, în buzunarele hainelor etc.
arme sau alte obiecte cu care ar putea ataca pe
cineva sau distruge ceva. Pedeapsă corporală =
sancţiune care constă în lovituri sau în torturi
aplicate unui delincvent. Din fr. corporel, lat.
corporalis.
EXTRACORPORAL, -Ă, extracorporali, -
e, adj. Care se află în afara corpului. - Extra-
+ corporal.
CORPUSCUL, corpusculi, s.m. Părticică de
materie; corp de dimensiuni foarte mici. ◊
Corpuscul tactil = formaţie nervoasă
microscopică, localizată în dermă, specializată în
recepţia excitaţiilor tactile. Corpuscul elementar
= unitate virotică, alcătuită dintr-un centru de
acid nucleic înconjurat de o capsulă proteică.
[Pl. şi: (n.) corpuscule] Din fr. corpuscule, lat.
corpusculum.
CORSAR, corsari, s.m. (În trecut) Corabie
înarmată aflată în proprietatea particulară a unei
persoane, care, cu învoirea guvernului, ataca şi
jefuia vasele inamice. ♦ Comandant al unei astfel
de corăbii; p. ext. pirat, hoţ de mare. Din it.
corsaro, fr. corsaire.
CORTEGIU, cortegii, s.n. Şir de persoane care
însoţesc o ceremonie; convoi. ♦ Fig. Şir, înşirare.
Din it. corteggio, fr. cortège.
CORTEX, cortexuri, s.n. 1. Scoarţă a unui
copac. ♦ Coajă a unui fruct. 2. Înveliş al părului,
cuprins între măduva centrală şi cuticula
exterioară. 3. (În sintagmele) Cortex cerebral =
scoarţa cerebrală. Cortex suprarenal = partea
periferică a glandei suprarenale; glandă
corticosuprarenală. Din fr., lat. cortex.
CORUPTIBIL, - Ă, coruptibili, -e, adj. (Despre
oameni) Care poate fi corupt; venal. Din fr.
corruptible, lat. corruptibilis.
CORUPŢIE, corupţii, s.f. 1. Stare de abatere de
la moralitate, de la cinste, de la datorie. 2.
Desfrânare, depravare. [Var.: (înv.) corupţiune
s.f.] Din fr. coruption, lat. coruptio, -onis.
COSMODROM, cosmodromuri, s.n. Teren
special amenajat cu platforme, rampe şi instalaţii
pentru lansarea sateliţilor artificiali ai
pământului şi a cosmonavelor. Din fr.
cosmodrome, rus. kosmodrom.
COTIDIAN, -Ă, cotidiani, -e, adj., (2)
cotidiene, s.n. 1. Adj. De fiecare zi; zilnic. 2.
S.n. Gazetă care apare zilnic. Din fr. quotidien,
lat. quotidianus.
COTURN, coturni, s.m. Încălţăminte cu talpă
groasă de lemn, pe care o purtau în antichitate
actorii de tragedie ca să pară mai înalţi. ♦ Fig.
Simbol al tragedianului. Din fr. cothurne, lat.
cothurnus.
COVALENŢĂ, covalenţe, s.f. Legătură chimică
realizată prin punerea în comun a unuia sau a
mai multor electroni de către fiecare dintre
atomii participanţi. Din germ. Kovalenz, fr.
covalence.
CRAH, crahuri, s.n. Criză acută a vieţii
economice, manifestată îndeosebi prin scăderea
foarte mare a cursului acţiunilor la bursă. Din
germ. Krach, fr. krach.
CRAUL s.n. Stil de înot în care înotătorul stă cu
faţa în jos, în poziţie orizontală, mişcând
alternativ braţele, concomitent cu o forfecare în
plan vertical a picioarelor, iar capul iese din apă
în mod ritmic, pentru respiraţie, la dreapta sau la
stânga. Din engl., fr. crawl.
CRAULIST, -Ă, craulişti, -ste, s.m. şi f.
Sportiv care înoată în stil craul. - Craul +
suf. -ist.
CREA, creez, vb. I. Tranz. 1. A face ceva ce nu
exista înainte; a întemeia, a produce, a înfiinţa; a
organiza. ♦ A inventa, a născoci; a concepe, a
compune o operă literară, o bucată muzicală etc.
2. A pregăti, a instrui pe cineva, a forma pentru
o carieră sau pentru o misiune. 3. (Teatru, în
72
expr.) A crea un rol = a da viaţă unui personaj, a
interpreta cu pricepere şi originalitate un rol
dintr-o piesă de teatru, un film etc. [Prez. ind.
pers. 1 pl. creăm, ger.creând] Din fr. créer, lat.
creare.
CREAŢIE, creaţii, s.f. Acţiunea de a crea opere
artistice, ştiinţifice etc.; (concr.) produs (valoros)
al muncii creatoare, operă creată. ♦ Interpretare
(cu măiestrie) a unui rol într-o piesă de teatru,
într-un film. [Var.: (înv.) creaţiune s.f.] Din fr.
création, lat. creatio, -onis.
PSEUDOCREAŢIE, pseudocreaţii, s.f.
Creaţie falsă, fără valoare. - Pseudo- +
creaţie.
CREATOR, -OARE, creatori, -oare, adj., s.m.
şi f. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care creează,
care fundează ceva. 2. S.m. (În concepţiile
religioase) Dumnezeu. Din fr. créateur, lat.
creator.
CREATURĂ, creaturi, s.f. (Adesea peior.)
Fiinţă vie, făptură; om, individ. Din fr.
créature, lat. creatura.
CREDUL, -Ă, creduli, -e, adj. Care crede prea
uşor, fără a cerceta mai de aproape, care se
încrede lesne în cineva sau în ceva. Din fr.
crédule, lat. credulus.
CREDULITATE s.f. Însuşirea de a fi credul,
tendinţa de a crede orice cu uşurinţă, fără a
cerceta mai de aproape. Din fr. crédulité, lat.
credulitas, -atis.
CREMAŢIUNE, cremaţiuni, s.f. Ardere,
prefacere în cenuşă; incinerare. Din fr.
crémation, lat. crematio, -onis.
CREPIDĂ, crepide, s.f. Încălţăminte în formă
de sandale, purtată în antichitate de greci şi de
romani. Din fr. crépide, lat. crepida.
CREPUSCUL, crepuscule, s.n. 1. Sfârşit de zi;
înserare, amurg. ♦ Fig. Declin, sfârşit. 2.
Perioadă de timp înainte de răsăritul soarelui;
auroră. 3. Lumină slabă, semiîntuneric. Din fr.
crépuscule, lat. crepusculum.
CRICHET s.n. Joc sportiv între două echipe a
câte 11 oameni care lovesc cu nişte bastoane
speciale mingea, încercând s-o introducă în
poarta adversarului. Din engl., fr. cricket.
CRIMINAL, -Ă, criminali, -e, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care conţine o intenţie nelegiuită, care
constituie o crimă, referitor la crimă; rău,
dăunător. 2. S.m. şi f. Persoană care a săvârşit o
crimă. ♦ Criminal de război = persoană care, în
timpul unui război, se face vinovată de crime
împotriva legilor şi uzanţelor războiului, precum
şi împotriva păcii internaţionale şi a umanităţii.
Din fr. criminel, lat. criminalis.
CRIMINALIST, -Ă, criminalişti, -ste, s.m.
şi f. (Înv.) Criminal (2). - Criminal + suf. -
ist.
CRIPTĂ, cripte, s.f. 1. Construcţie subterană
într-un templu antic în care se păstrau obiectele
de cult, arhiva, tezaurul etc. 2. Cavou subteran,
construit sub o biserică sau sub un monument. 3.
Capelă subterană folosită ca loc de
înmormântare sau de păstrare a relicvelor. 4.
(Med.) Adâncitură mică în formă de tub, situată
pe suprafaţa unei mucoase. Din fr. crypte, lat.
crypta.
CRISALIDĂ, crisalide, s.f. Nimfa
lepidopterelor, al cărei tegument are reflexe
metalice. Din fr. chrysalide, lat. chrysallis, -
idis.
CRISPA, crispéz, vb. I. Refl. (Despre faţă,
degete etc.) A se contracta în mod involuntar, a
se încleşta (din cauza unei tensiuni nervoase).
Din fr. crisper, lat. crispare.
CRISPARE, crispări, s.f. Acţiunea de a se
crispa; încleştare, contractare, crispaţie. V.
crispa.
CRISPAT, -Ă, crispaţi, -te, adj. (Despre
faţă, degete etc.) Contractat, încleştat;
(despre oameni) cu faţa, degetele etc.
contractate, încleştate (din cauza unei
tensiuni nervoase). V. crispa.
CRISTAL, (2) cristale şi (1) cristaluri, s.n. 1.
Sticlă de o fabricaţie specială, transparentă şi
perfect incoloră, cu însuşirea de a refracta
puternic lumina, întrebuinţată pentru fabricarea
lentilelor optice şi a unor obiecte de lux. ♦
Obiect fabricat din cristal. 2. Substanţă minerală
solidă, omogenă, cu o structură internă regulată,
care se prezintă sub forma unor poliedre. ◊
Cristal de stâncă = varietate transparentă,
incoloră, de cuarţ, care se prezintă în cristale
mari şi care este folosită în industria optică, în
radiotehnică, ca piatră semipreţioasă etc. 3. (În
sintagma) Cristale lichide = substanţe
mezomorfe folosite la realizarea unor dispozitive
optoelectronice de afişare. Din fr. cristal, lat.
crystallus.
SEMICRISTAL, semicristale, s.n. Cristal
de calitate inferioară. Din fr. semi-cristal.
CRITIC, -Ă, critici, -ce, adj., subst. I. Adj. 1.
Care apreciază calităţile şi defectele (unor
oameni, stări, fapte, opere etc.). Aparat critic =
totalitatea notelor lămuritoare, a comentariilor
etc., introduse la editarea unui text, cu scopul de
a permite controlul felului în care a fost alcătuită
ediţia respectivă. Ediţie critică = ediţie a unui
text sau a unei lucrări însoţită de un aparat critic.
2. Care se referă la un punct sau la un moment
de criză, care premerge o schimbare bruscă (în
rău); care poate determina o schimbare decisivă
(în rău). Temperatură critică = temperatura
maximă la care un gaz mai poate fi lichefiat.
Stare critică = stare a unui fluid aflat la
temperatura critică, în care lichidul şi vaporii
acelui fluid au aceeaşi densitate, astfel încât nu
se poate spune dacă este lichid sau gaz. II. S.m.
Specialist în problemele de artă, care analizează,
interpretează şi apreciază operele artistice. III.
S.f. Analiză, apreciere a unor opere artistice,
literare, a activităţii unor persoane sau a unor
colective. ♦ Critică literară (şi artistică) =
ramură a ştiinţei literaturii care analizează,
interpretează, apreciază şi orientează fenomenul
literar, artistic contemporan în lumina unei
concepţii estetice. Critică de texte = comentarii
73
şi discuţii asupra formei şi conţinutului unui text.
◊ Expr. (A fi) sub orice critică = (a fi) de o
calitate extrem de scăzută. (A fi) mai presus de
orice critică = (a fi) la un nivel extrem de
ridicat. ♦ Articol, studiu, ansamblu de studii în
care se face critică (III). Din fr. critique, lat.
criticus.
AUTOCRITIC, -Ă, autocritici, -ce, s.f.,
adj. 1. S.f. Analiză critică a activităţii şi
comportării proprii, care constituie o metodă
de bază în acţiunea de îmbunătăţire a muncii
şi de educare comunistă a oamenilor muncii.
2. Adj. Făcut pe bază de autocritică, pătruns
de spiritul autocriticii; de autocritică. - Auto-
+ critic(ă) (sensul 1 după rus. samokritika).
CROAT, -Ă, croaţi, -te, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi
f. Persoană care face parte din populaţia de bază
a Croaţiei. 2. Adj. Care aparţine Croaţiei sau
populaţiei ei, privitor la Croaţia sau la populaţia
ei. ♦ (Substantivat, f.) idiomul vorbit în Croaţia.
Din fr. Croate, germ. Kroate.
CROCODIL, crocodili, s.m. 1. Reptilă uriaşă
din ordinul crocodilienilor, care trăieşte în
fluviile din ţările tropicale, cu corpul acoperit de
plăci osoase, cu coadă lungă şi cap alungit, cu
fălci lungi şi dinţi puternici (Crocodilus
niloticus). ◊ Expr. (Fam.) Lacrimi de crocodil =
plâns prefăcut, ipocrit. 2. Dispozitiv metalic
fixat pe şinele de cale ferată şi folosit pentru a
transmite comenzile de semnalizare, acţionând
fluierul locomotivei în mers. 3. Cleşte cu care, în
laborator, se dă dopurilor de plută elasticitatea
necesară folosirii lor. 4. Clemă de forma unui
cleştişor cu fălci dinţate, folosit pentru realizarea
unor legături electrice temporare şi demontabile.
Din fr. crocodile, lat. crocodilus.
CROMOGEN, cromogeni, s.m. Combinaţie
care conţine în moleculă cromofori. Din fr.
chromogène, germ. Chromogen.
CRONIC, -Ă, cronici, -ce, adj. (Despre boli)
Care are o evoluţie lentă, care are un caracter de
durată. ♦ Fig. Care se prelungeşte multă vreme şi
nu mai poate fi uşor înlăturat. Din fr.
chronique, lat. chronicus.
CRONICAR, cronicari, s.m. 1. Autor de
cronici sau de letopiseţe. 2. Colaborator al
unui ziar sau al unei reviste, însărcinat cu
redactarea de cronici (2). - Cronică + suf. -
ar; (2) din fr. chroniqueur.
TELECRONICAR, -Ă, telecronicari, -e,
s.m. şi f. Cronicar al emisiunilor de
televiziune. - Tele- + cronicar.
CRONICIZA, pers. 3 cronicizează, vb. I.
Refl. (Despre boli) A deveni cronic. -
Cronic + suf. -iza,
CRONICIZARE, cronicizări, s.f. Acţiunea
de a se croniciza. V. croniciza.
CRONICIZAT, -Ă, cronicizaţi, -te, adj.
(Despre boli) Care a devenit cronic. V.
croniciza.
PANCRONIC, -Ă, pancronici, -ce, adj.
Valabil pentru orice epocă. - Pan- + cronic.
CRONICĂ, cronici, s.f. 1. Lucrare cu caracter
istoric, obişnuită mai ales în evul mediu, care
cuprinde o înregistrare cronologică a
evenimentelor sociale, politice şi familiale;
letopiseţ, hronic. 2. Articol de ziar sau de revistă
care comentează evenimente politice, sociale şi
culturale de actualitate. ♦ Scurtă comunicare
oficială privind schimbări în componenţa
guvernului, mişcări în corpul diplomatic etc. Din
lat. chronica, fr. chronique.
FOTOCRONICĂ, fotocronici, s.f. Cronică
fotografică. - Foto- + cronică.
MINICRONICĂ, minicronici, s.f. Cronică
scurtă; (franţuzism) cronichetă. - Mini- +
cronică.
TELECRONICĂ, telecronici s.f. Cronică
de televiziune (3). - Tele- + cronică.
CRUCIADĂ, cruciade, s.f. Fiecare dintre cele
opt expediţii cu caracter militar, întreprinse la
îndemnul Bisericii catolice de către seniorii din
Europa occidentală în perioada dintre 1096 şi
1270 şi care, sub pretextul eliberării
mormântului lui Cristos de la Ierusalim de sub
ocupaţia musulmanilor, urmăreau, de fapt, o
expansiune teritorială, economică şi politică; p.
gener. orice expediţie militară împotriva unor
eretici sau adepţilor altor religii în evul mediu. [
Var.: cruciată s.f.] Din fr. croisade, it. crociata
(refăcut după cruce).
CRUCIFIX, crucifixe, s.n. Obiect de cult (la
catolici) reprezentând pe Cristos răstignit. [Pl. şi:
crucifixuri] Din fr. crucifix, lat. crucifixus.
CRUŞON, cruşoane, s.n. Băutură alcoolică
preparată din vin şi alte băuturi, sirop de zahăr şi
fructe. Din fr. cruchon, rus. kriuson.
CUANTUM, cuantumuri, s.n. Cantitate, sumă
(neprecizată) la care se urcă o cheltuială, un
credit etc. [Var.: cvantum s.n.]. Din fr., lat.
quantum.
CUARŢ, cuarţuri, s.n. Bioxid natural de siliciu,
care se găseşte în roci în stare neconsolidată (ca
nisip) sau în formă de cristale hexagonale,
transparente şi incolore (în stare pură) sau diferit
colorate (când conţin şi substanţe străine),
utilizat în tehnică, în industria optică, în
industria materialelor refractare, la bijuterii etc.
[Var.: cvarţ s.n.] Din germ Quarz, fr. quartz.
CUARŢIT, cuarţite, s.n. Rocă metamorfică
alcătuită prin recristalizarea rocilor cu cuarţ
(nisipuri, gresii etc.), utilizată în construcţii,
ceramică, industria metalurgică etc. Din fr.
quartzite, germ. Quartzit.
CUATERNAR, -Ă, cuaternari, -e, s.n., adj. 1.
S.n. Ultima perioadă a neozoicului, care durează
de la sfârşitul pliocenului până în zilele noastre.
2. Adj. Care se referă la perioada cuaternarului.
Din fr. quaternaire, it. quaternario, lat.
quaternarius.
CUB, cuburi, s.n. 1. Corp geometric cu şase feţe
pătrate, egale între ele. 2. Produs al înmulţirii
unui număr cu sine însuşi de două ori. ♦
(Adjectival; în sintagma) Metru (sau decimetru,
centimetru etc.) cub = unitate de măsură pentru
74
volume, egală cu volumul unui corp de formă
cubică, având latura egală cu un metru (sau cu
un decimetru etc.) Din fr. cube, lat. cubus.
CUBIC, -Ă, cubici, -ce, adj. De forma unui cub,
privitor la cub. ◊ Zahăr cubic = zahăr în formă
de mici paralelipipede regulate, cu baza
pătratică. ♦ Care conţine puterea a treia a unei
mărimi. Din fr. cubique, lat. cubicus.
CUBICULAR, cubiculari, s.m. Sclav care avea
grijă de camera de culcare a stăpânului. ♦
Demnitar roman care se ocupa de camera de
culcare a împăraţilor. Din lat. cubicularius, fr.
cubiculaire.
CUBITUS s.n. Os lung care, împreună cu
radiusul, formează scheletul antebraţului. Din
fr., lat. cubitus.
CUCULĂ, cucule, s.f. Veşmânt cu glugă purtat
de călugării catolici, confecţionat din stofă
groasă şi aspră. Din fr. cuculle, lat. cucullus.
CULI, culi, s.m. (Rar) Muncitor asiatic sau
african necalificat, care lucrează (cu ziua) pentru
o remuneraţie mică. Din fr., engl. coolie.
CULINAR, -Ă, culinari, -e, adj. Care ţine de
bucătărie, privitor la prepararea mâncării. ◊ Arta
culinară = pricepere deosebită, meşteşug în
pregătirea şi aranjarea mâncărurilor. Din fr.
culinaire, lat. culinarius.
CULM, -Ă, culmi, -e, s.n., adj. (Geol.) 1. S.n.
Carboniferul inferior din vestul Europei,
caracterizat prin depozite de argilă şi de gresie.
2. Adj. Care se referă la culm. Din fr. Culm,
germ. Kulm.
CULOARE, culori, s.f. 1. Totalitatea radiaţiilor
de lumină de diferite frecvenţe pe care le reflectă
corpurile şi care creează asupra retinei o
impresie specifică; aspectul colorat al corpurilor.
◊ Culoare caldă = culoare aflată în prima
jumătate a domeniului radiaţiilor luminoase
(spre infraroşu). Culoare rece = culoare aflată în
cea de a doua jumătate a domeniului radiaţiilor
luminoase (spre ultraviolet). Culoare
fundamentală = fiecare dintre culorile (roşu,
galben şi albastru) care nu pot fi obţinute prin
amestecul altor culori. ◊ Loc. adj. (Despre
oameni) De culoare = care are pigmentaţie
neagră, galbenă etc. ◊ Expr. A avea culoare = a
avea obrajii rumeni, arăta bine. A-şi pierde
culoarea = a) (despre faţa omului) a deveni
palid; b) (despre ţesuturi) a se decolora. 2. Fig.
Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau
ceva. ◊ Culoare locală = trăsăturile
caracteristice ale unei ţări, ale unei epoci etc.,
redate într-o operă literară, artistică. Culoare
istorică = evocare a unei epoci istorice prin ceea
ce are ea mai caracteristic. Culoare politică =
apartenenţă la un partid politic. 3. Substanţă
întrebuinţată pentru a vopsi, a picta etc., materie
colorantă. 4. Fiecare dintre cele patru categorii
în care se împart cărţile de joc după culoare (1)
şi forma punctelor. [Var.: coloare s.f.] Din lat.
color, -oris, fr. couleur.
CULPABIL, -Ă, culpabili, -e, adj. (Despre o
persoană) Care a săvârşit un delict, care se află
în culpă; vinovat. Din fr. coupable, lat.
culpabilis.
CULT, culte, s.n. 1. Omagiu care se aduce
divinităţii prin acte religioase; manifestare a
sentimentului religios prin rugăciuni şi prin acte
rituale; totalitatea ritualurilor unei religii. 2.
Sentiment exagerat de admiraţie, de respect, de
veneraţie, de adoraţie faţă de cineva sau de ceva.
3. Religie, confesiune. Din fr. culte, lat. cultus.
CULTIVA, cultív, vb. I. 1. Tranz. A lucra
pământul spre a-l face să dea roade. ♦ A semăna
plante; a îngriji şi a recolta plante agricole. 2.
Tranz. Fig. A se ocupa cu râvnă de ceva; a face
să crească, să se dezvolte. ♦ A căuta să câştige
sau să menţină prietenia, bunăvoinţa, încrederea
cuiva. 3. Refl. şi tranz. A (se) instrui. Din fr.
cultiver, lat. cultivare.
CULTIVARE, cultivări, s.f. Acţiunea de a
(se) cultiva; lucrarea pământului; educare,
instruire, dezvoltare. V. cultiva.
CULTIVAT, -Ă, cultivaţi, -te, adj. 1.
(Despre plante) Care se cultivă. 2. Educat,
instruit, cult. V. cultiva. Cf. fr. c u l t i v é .
NECULTIVAT, -Ă, necultivaţi, -te, adj. 1.
(Despre plante) Care nu se cultivă. 2.
(Despre oameni) Care nu este cultivat,
educat, instruit. - Ne- + cultivat.
CULTURĂ, culturi, s.f. 1. Totalitatea valorilor
materiale şi spirituale create de omenire şi a
instituţiilor necesare pentru comunicarea acestor
valori. ♦ Faptul de a poseda cunoştinţe variate în
diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe;
nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care
ajunge cineva. ◊ Om de cultură = persoană cu un
nivel intelectual ridicat, care posedă cunoştinţe
universale multe şi temeinice. 2. Totalitatea
lucrărilor agrotehnice necesare plantelor agricole
pentru a se realiza producţii mari şi constante;
ştiinţa, priceperea de a lucra pământul, de a
îngriji plantele. ◊ Cultura plantelor = ramură a
agriculturii care are ca obiect cultivarea plantelor
în vederea obţinerii de alimente, furaje sau
materii prime. Plante de cultură = plante
cultivate de om pentru folosul pe care îl aduc. ♦
Teren cultivat cu un anumit fel de plante. ♦
Creştere, prăsire a unor animale. Cultura
viermilor de mătase. 3. Creştere, în laborator, a
bacteriilor; colonie de bacterii obţinută pe
această cale. 4. (În sintagma) Cultură fizică =
dezvoltare armonioasă a corpului prin sport şi
gimnastică, atât pentru întărirea şi menţinerea
sănătăţii, cât şi pentru formarea calităţilor fizice
necesare în muncă, sport etc., la care se adaugă
baza materială, cercetarea ştiinţifică, procesul de
formare a specialiştilor; disciplină care se ocupă
cu această dezvoltare; educaţie fizică. Din fr.
culture, lat. cultura.
CULTURISM s.n. Disciplină sportivă
bazată pe exerciţii complexe, care urmăreşte
dezvoltarea armonioasă şi viguroasă a
corpului. - Cultură + suf. -ism.
PSEUDOCULTURĂ, pseudoculturi, s.f.
Cultură aparentă, falsă. - Pseudo- + cultură.
75
CULTURIST, -Ă, culturişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană care practică culturismul. Din fr.
culturiste, engl. culturist.
CUMULAŢIE, cumulaţii, s.f. (Rar) Cumulare.
Din lat. cumulatio, fr. cumulation.
CUMULUS s.m. Formaţie de nori groşi,
albicioşi, cu aspect de grămezi izolate, al căror
contur se modifică neîncetat şi care apar la
înălţimi de peste 1000 m, semnalând timp
frumos. Din fr., lat. cumulus.
CUPID, -Ă, cupizi, -de, adj. (Livr.) Apucător,
avid de câştig; lacom, hrăpăreţ. Din fr. cupide,
lat. cupidus.
CUPIDITATE s.f. (Livr.) Lăcomie mare de
bani, sete de câştig. Din fr. cupidité, lat.
cupiditas, -atis.
CUPRONICHEL s.n. Denumire dată aliajelor
de cupru şi nichel. Din germ. Kupronickel, fr.
cupro-nickel.
CUPULĂ, cupule, s.f. Organ în formă de cupă1
mică, aflat la baza ghindei şi a altor fructe. Din
fr. cupule, lat. cupula.
CURABIL, -Ă, curabili, -e, adj. Care se poate
vindeca. Din fr. curable, lat. curabilis.
CURATELĂ, curatele, s.f. Instituţie legală
pentru ocrotirea unei persoane care are
capacitatea civilă, dar care, din cauza bătrâneţii,
a unei boli ori infirmităţi fizice sau a lipsei
îndelungate de la domiciliu, nu-şi poate
administra singură bunurile şi apăra interesele.
Din fr. curatelle, lat. curatela.
CURATOR, curatori, s.m. Persoană care
exercită drepturile şi execută obligaţiile
decurgând din curatelă. Din fr. curateur, lat.
curator.
CURĂ, cure, s.f. Tratament medical constând
din aplicarea metodică a unor mijloace
terapeutice (băi, regim etc.). ◊ Cură
balneoclimatică = folosire în scop terapeutic a
apelor minerale, a nămolurilor, a factorilor
climatici etc. Din fr. cure, lat. cura.
CURIAL, -Ă, curiali, -e, adj. Care aparţine
aceleiaşi curii; referitor la o curie; de curie. Din
lat. curialis, fr. curial.
CURION, curioni, s.m. Şeful unei curii romane.
♦ Preot care oficia sacrificiile unei curii romane.
Din fr. curion, lat. curio.
CURIOS, -OASĂ, curioşi, -oase, adj. 1. Care
manifestă curiozitate. ♦ Indiscret. 2. Care
stârneşte curiozitate; ciudat, straniu;
surprinzător, neobişnuit; original. Din fr.
curieux, lat. curiosus, it. curioso.
CURIOZITATE, (2) curiozităţi, s.f. 1. Dorinţă
de a cunoaşte (amănunţit) ceva nou sau
neobişnuit; manifestare a interesului pentru un
lucru deosebit. ♦ Indiscreţie. 2. Caracterul ciudat
al unui lucru sau al unei fiinţe; (concr.) lucru
interesant care se întâlneşte rar; ciudăţenie,
raritate. Din fr. curiosité, lat. curiositas, -atis.
CURSIV, -Ă, cursivi, -e, adj. 1. (Despre scriere
sau vorbire; adesea adverbial) Curgător, uşor,
fluent. 2. (Despre caractere de tipar) Care imită
scrisul de mână, aplecat spre dreapta; italic. ♦
(Substantivat, f.) Text tipărit cu caractere de
tipar cursive. Din fr. cursif, lat. cursivus.
CURSIVITATE s.f. Caracterul curgător,
fluent al vorbirii, al scrierii, al formării
ideilor. - Cursiv + suf. -itate.
CURSOR, cursoare, s.n. Dispozitiv mic (de
metal) care alunecă de-a lungul unei rigle sau al
unei tije gradate sau care se învârteşte în jurul
unei piese circulare gradate, permiţând citirea
gradaţiilor. Din fr. curseur, lat. cursor.
CURUL, -Ă, curuli, -e, adj. (În sintagmele)
Scaun curul = scaun de onoare, incrustat cu
fildeş, pe care stăteau consulul şi înalţii
magistraţi romani. Magistratură curulă =
magistratură care dădea dreptul la un scaun
curul. Edil curul = magistrat din vechea Romă,
care se ocupa cu construcţiile. Din lat. curulus,
fr. curule.
CUSTODE, custozi, s.m. 1. Persoană
însărcinată cu paza şi cu păstrarea unor bunuri
(mobile). Custode de bibliotecă. ♦ (Jur.)
Persoană însărcinată cu paza unui obiect pus sub
sechestru. 2. Cuvânt sau silabă însemnată pe
ultima pagină a fiecărei coli sau pe fiecare
pagină, în partea dreaptă sub ultimul rând, şi
repetată la începutul paginii următoare, pentru a
arăta ordinea colilor şi a paginilor manuscriselor.
Din fr. custode, lat. custos, -odis.
CUTER, cutere, s.n. 1. Ambarcaţie mică,
construită din lemn, acţionată mecanic sau cu
pânze, cu un singur catarg şi cu bompres, având
formă alungită pentru a se deplasa rapid (folosită
la sport sau pentru pescuit). 2. Maşină de tocat
utilizată la fabricarea mezelurilor. Din engl., fr.
cutter.
CUTICULĂ, cuticule, s.f. 1. Strat subţire şi
rezistent care acoperă şi protejează suprafaţa
unei celule epiteliale. Cuticulă dentară. 2. Partea
superficială, chitinoasă a tegumentului la
artropode, servind drept schelet extern. 3. Strat
ceros la suprafaţa fructelor, a frunzelor şi a
tulpinilor tinere. Din fr. cuticule, lat. cuticula.
CVADRAGENAR, -Ă, cvadragenari, -e, adj.,
s.m. şi f. (Persoană) care a împlinit patruzeci de
ani, care are între patruzeci şi cincizeci de ani.
Din fr. quadragénaire, lat. quadragenarius.
CVADRANT, cvadrante, s.n. 1. Instrument
alcătuit dintr-un sfert de cerc gradat şi o lunetă,
folosit în trecut pentru determinarea înălţimii
aştrilor. ♦ Instrument de precizie format dintr-un
sfert de cerc gradat, întrebuinţat pentru
măsurarea unghiurilor. 2. Organ metalic al unui
aparat, instrument de măsură etc. în formă de
sector de cerc apropiat de un sfert de cerc. [Var.:
cuadrant s.n.] Din fr. quadrant, lat. quadrans,
-ntis.
CVADRAT, cvadraţi, s.m. Unitate de măsură
pentru lungime, egală cu 18,04 milimetri,
folosită în tipografie. ♦ Albitură tipografică
având această lungime. Din germ. Quadrat, fr.
quadrat.
CVADRIREMĂ, cvadrireme, s.f. Navă folosită
în antichitate, care avea patru rânduri de vâsle
76
sau patru vâslaşi la o vâslă. Din lat.
quadriremis, fr. quadrirème.
CVADRUMAN, -Ă, cvadrumani, -e, adj.
(Despre maimuţe) Care se serveşte de cele patru
membre ca de mâini. ♦ (Substantivat, f. pl.)
Maimuţe. Din fr. quadrumane, lat.
quadrumanus.
CVADRUPLA, cvadruplez, vb. I. Tranz. A
împătri. Din fr. quadrupler, lat. quadruplare.
CVADRUPLEX s.n. Sistem de transmisie
telegrafică care asigură transmiterea simultană a
patru mesaje diferite. [Var.: cuadruplex s.n.]
Din fr., lat. quadruplex.
CVADRUPLU, -Ă, cvadrupli, -e, adj. Împătrit.
♦ (Substantivat, pl.) Grup de patru gemeni. Din
fr. quadruple, lat. quadruplus.
CVARTĂ, cvarte, s.f. 1. (Muz.) Intervalul
dintre patru note consecutive. 2. Grup de patru
conducte electrice, izolate între ele şi răsucite,
utilizat la cablurile electrice de telecomunicaţii.
3. (La scrimă) A patra dintre cele opt poziţii
principale de apărare [Var.: cuartă s.f.] Din it.
quarto, fr. quarte.
CVARTET, cvartete, s.n. Formaţie muzicală
alcătuită din patru voci sau din patru instrumente
care execută împreună o compoziţie muzicală;
compoziţie scrisă pentru o asemenea formaţie. ◊
Cvartet de coarde = formaţie fundamentală a
muzicii de cameră (două viori, violă şi
violoncel). [Var.: cuartet s.n.] Din it.
quartetto, fr. quartette.
CVASI adj. invar., adv. (Livr.; precedă adjective
şi substantive) Pe jumătate; aproximativ, cam;
aproape. Din lat., fr. quasi.
CVINTĂ, cvinte, s.f. 1. (Muz.) Intervalul dintre
cinci note consecutive. 2. (La scrimă) A cincea
dintre cele opt poziţii principale de apărare. 3.
Formaţie de cinci cărţi consecutive, de aceeaşi
culoare, la jocul de cărţi. 4. (În forma chintă)
Acces prelungit de tuse violentă. [Var.: chintă
s.f.] Din it. quinta, fr. quinte.
CVINTET, cvintete, s.n. 1. Formaţie muzicală
alcătuită din cinci voci sau din cinci
intrumentişti care execută împreună o
compoziţie muzicală; compoziţie scrisă pentru o
asemenea formaţie. ◊ Cvintet cu pian = cvintet
de coarde şi pian. Cvintet de suflători =
ansamblu alcătuit din flaut, oboi, clarinet, corn şi
fagot. 2. Stofă alcătuită din cinci versuri. 3. Linie
de înaintare, formată din cinci jucători, a unei
echipe sportive (mai ales la fotbal). Din it.
quintetto, fr. quintette.

D DEBILITARE, debilitări, s.f. Faptul de a
DACTIL, dactili, s.m. (În metrică modernă)
Picior de vers format dintr-o silabă accentuată
urmată de două silabe neaccentuate; (în metrica
greco-latină) picior compus din trei silabe, prima
lungă şi celelalte două scurte. Din fr. dactyle,
lat. dactylys.
DAMĂ, dame, s.f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană.
◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. Femeie cu
moravuri uşoare; prostituată. II. 1. (La jocul de
cărţi) Fiecare dintre cele patru cărţi pe care este
înfăţişată figura unei femei. 2. (La jocul de şah)
Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe şi
negre, care se mută după anumite reguli pe o
tablă asemănătoare cu cea de şah. III. Scobitură
în bordura unei ambarcaţii, în care se sprijină
manşonul vâslei. Din fr. dame, it. dama.
DAMNA, damnez, vb. I. Tranz. (Livr.; în
mitologia greco-romană şi în religia creştină) A
condamna la chinurile infernului. ♦ A blestema.
Din fr. damner, lat. damnare.
DAMNARE, damnări, s.f. Acţiunea de a
damna. V. damna.
DAMNABIL, -Ă, damnabili, -e, adj. Demn de
condamnat, demn de blestemat. Din fr.
damnable, lat. damnabilis.
DAMNAT, -Ă, damnaţi, -te, adj. (Livr.; adesea
substantivat) Osândit la chinurile infernului. ♦
Blestemat, reprobat, care şi-a atras oprobriul
opiniei publice, al societăţii. Din fr. damné, lat.
damnatus.
DAMNAŢIUNE, damnaţiuni, s.f. (Livr.; în
mitologia greco-romană şi în religia creştină)
Osândire la muncile infernului. Din fr.
damnation, lat. damnatio, -onis.
DANCING, dancinguri, s.n. (Rar) Local de
petrecere unde se dansează. Din fr., engl.
dancing.
DANDI s.m. Tânăr elegant, îmbrăcat după
ultimul jurnal de modă; om de o eleganţă prea
rafinată, uneori exagerată şi uşor ridicolă. Din
fr., engl. dandy.
DANTESC, -Ă, danteşti, adj. Care aparţine lui
Dante, caracteristic operei sau concepţiei lui
Dante, în genul operei lui Dante. Din it.
dantesco, fr. dantesque.
DANTOLOGIE s.f. Studiu al vieţii şi operei lui
Dante. Din fr. dantologie, it. dantologia.
DATIV s.n. Caz al declinării care exprimă, de
obicei, destinaţia acţiunii unui verb, având mai
ales valoare de complement indirect şi
răspunzând la întrebarea "cui?" ◊ Dativ etic =
dativul unui pronume care indică pe cel interesat
în acţiune. Din fr. datif, lat. dativus.
DEBIL, -Ă, debili, -e, adj. (Despre fiinţe) Lipsit
de rezistenţă la eforturi fizice şi la boli; firav,
plăpând, slăbuţ. ◊ (Substantivat) Debil mintal =
persoană care suferă de debilitate mintală. Din
fr. débile, lat. debilis.
77
DEBILITA, debilitez, vb. I. Refl. şi tranz. A
deveni sau a face să devină debil. Din fr.
débiliter, lat. debilitare.
(se) debilita; debilitate. V. debilita.
DEBILITAT, -Ă, debilitaţi, -te, adj. Slăbit,
anemiat, firav. V. debilita.
DEBILITATE, debilităţi, s.f. Faptul de fi debil;
stare de slăbiciune a organismului, însoţită de
scăderea rezistenţei la eforturi şi la boli, datorită
subnutriţiei, unor boli cronice etc. ◊ Debilitate
mintală = formă de înapoiere mintală, mai puţin
gravă decât idioţia sau imbecilitatea, în care
individul nu poate depăşi însuşirea cunoştinţelor
corespunzătoare primelor patru clase elementare.
Din fr. débilité, lat. debilitas, -atis.
DEBIT, debite, s.n. 1. Datorie pe care o are o
persoană creditată. 2. Coloană într-un registru de
contabilitate sau într-un extras dintr-un
asemenea registru, în care se înscriu sporurile de
activ sau, respectiv, reducerile de pasiv; (concr.)
sumă înscrisă în această coloană. Din fr. débit,
lat. debitum.
DEBITOR, -OARE, debitori, -oare, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. (Despre sume de bani) Care se
găseşte la debitul unui cont; datorat. 2. Adj., s.m.
şi f. (Persoană fizică sau juridică) care datorează
creditorului mărfuri sau sume de bani; datornic.
Din fr. débiteur, lat. debitor.
DEBYE s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a
momentului electric. Din engl., fr. debye.
DECADENŢĂ, decadenţe, s.f. 1. Declin,
regres. 2. Decădere, degradare morală. Din fr.
décadence, lat. decadentia.
DECALVAŢIE, decalvaţii, s.f. 1. (Rar)
Calviţie. 2. Pedeapsă, în vechiul drept, care
consta în raderea părului de pe capul
condamnaţilor. Din fr. décalvation, lat.
decalvatio.
DECAMERON, decameroane, s.n. Operă
literară epică conţinând povestiri narate pe
parcursul a zece zile. "Decameronul" lui
Boccaccio. Din fr. décaméron, it. decameron.
DECANAT, decanate, s.n. 1. Demnitatea de
decan; birourile unde lucrează decanul (şi
personalul ajutător). 2. Organul de conducere al
unei facultăţi. Din fr. décanat, lat. decanatus.
Cf. germ. D e k a n a t .
DECAPITA, decapitez, vb. I. Tranz. A ucide
sau a executa pe cineva prin tăierea capului; a
tăia capul cuiva. ◊ A separa capul bovinelor de
corpul lor la abator. Din fr. décapiter, lat.
decapitare.
DECAPITARE, decapitări, s.f. Acţiunea de
a decapita şi rezultatul ei; decapitaţie. V.
decapita.
DECAPITAT, -Ă, decapitaţi, -te, adj. Ucis,
executat prin tăierea capului; căruia i s-a
tăiat capul. V. decapita.
DECEDA, decedez, vb. I. Intranz. (Despre
oameni) A înceta din viaţă; a muri, a răposa. Din
fr. décéder, lat. decedere.
 DECEDAT, -Ă, decedaţi, -te, adj. (Despre
oameni; adesea substantivat) Mort, răposat.
V. deceda.
PREDECEDAT, -Ă, predecedaţi, -te, adj.
(Jur.) Decedat înainte de... - Pre- + decedat.
DECEMBRIE s.m. A douăsprezecea lună a
anului; îndrea. [Var.: decemvrie, (înv.)
dechembrie, dechemvrie s.m.] Din lat.
december, -bris, fr. décembre.
DECEMBRIST, -Ă, decembrişti, -ste, s.m.
şi f. Nume dat revoluţionarilor ruşi de
origine nobiliară care au organizat, la Sankt
Petersburg, răscoala armată din decembrie
1825 împotriva absolutismului ţarist;
decabrist. - Decembrie + suf. -st. (după rus.
dekabrist).
DECEMVIR, decemviri, s.m. Fiecare dintre cei
zece magistraţi romani ce au alcătuit comisia
care a dat Romei (în anii 451 şi 450 a. Cr.) un
cod de legi ("cele 12 table"). Din lat. decemvir,
fr. décemvir.
DECEMVIRAL, -Ă, decemvirali, -e, adj. În
legătură cu decemvirii, care emană de la
decemviri. Din lat. decemviralis, fr.
décemviral.
DECENAL, -Ă, decenali, -e, adj. Care durează
zece ani. ♦ Care are loc din zece în zece ani. Din
fr. décennal, lat. decenalis.
DECENT, -Ă, decenţi, -te, adj. Cuviincios,
pudic. Din fr. décent, lat. decens, -ntis.
DECENŢĂ s.f. Respect al bunelor moravuri,
bună-cuviinţă; pudoare. Din fr. décence, lat.
decens.
DECEPŢIE, decepţii, s.f. Înşelare a speranţelor
cuiva, dezamăgire, deziluzie; amărăciune. [Var.:
(înv.) decepţiune s.f.] Din fr. déception, lat.
deceptio, -onis.
DECEPŢIONA, decepţionez, vb. I. Tranz.
A înşela speranţele sau încrederea cuiva, a
cauza cuiva o decepţie; a dezamăgi, a
deziluziona. Din decepţie.
DECEPŢIONANT, -Ă, decepţionanţi, -te,
adj. Care decepţionează; dezamăgitor. -
Decepţiona + suf. -ant.
DECEPŢIONAT, -Ă, decepţionaţi, -te, adj.
Care a suferit o decepţie; dezamăgire,
deziluzionatV. decepţiona.
DECEPŢIONISM s.n. Atitudine pesimistă
manifestată (în sec. XIX), în artă şi în
literatură, prin expresia unei dezamăgiri
permanente şi a unui sentiment de
neîncredere faţă de progres. - Decepţiune +
suf. -ism.
DECEPŢIONIST, -Ă, decepţionişti, -ste,
adj. (Despre literatură) Care are caracterele
decepţionismului; (despre oameni, în special
despre scriitori; adesea substantivat) care se
lasă stăpânit de decepţionism, care a adoptat
decepţionismul ca atitudine în viaţă, în
literatură. - Decepţiune + suf. -ist.
DECERNA, decern, vb. I. Tranz. A acorda, a
da, a conferi (un premiu, o decoraţie, o răsplată).
78
[Var.: (înv.) decerne vb. III.] Din fr. décerner,
lat. decernere.
DECERNARE, decernări, s.f. Acţiunea de
a decerna şi rezultatul ei. V. decerna.
DECIDE, decid, vb. III. 1. Intranz. şi refl. A lua
o hotărâre; a alege (între mai multe alternative),
a se fixa (între mai multe posibilităţi). ♦ Tranz.
A hotărî, a soluţiona în mod definitiv. 2. Tranz.
A determina, a convinge, a îndupleca pe cineva
să facă ceva. Din fr. décider, lat. decidere.
DECIS, -Ă, decişi, -se, adj. Ferm în
principiile sau în convingerile sale; hotărât.
V. decide.
DECIMA, decimez, vb. I. Tranz. 1. (În Roma
antică şi evul mediu) A pedepsi o unitate
militară, executând pe fiecare al zecelea soldat.
2. (Despre războaie, epidemii etc.) A omorî
oameni în număr mare. Din fr. décimer, lat.
decimare.
DECIMARE, decimări, s.f. Acţiunea de a
decima şi rezultatul ei; ucidere în masă;
decimaţie. V. decima.
DECIMAŢIE, decimaţii, s.f. Decimare. Din
lat. decimatio, fr. décimation.
DECISIV, -Ă, decisivi, -e, adj. Care hotărăşte,
care este de natură a determina o concluzie
definitivă, care face să înceteze orice îndoială;
hotărâtor. Din fr. décisif, lat. decisivus.
DECIZIE, decizii, s.f. 1. Hotărâre luată în urma
examinării unei probleme, a unei situaţii etc.,
soluţie adoptată (dintre mai multe posibile);
rezoluţie. ♦ Hotărâre luată de un organ al
administraţiei de stat sau de un organ de
jurisdicţie. 2. (Rar) Calitatea de a fi ferm,
hotărât; fermitate. [Var.: deciziune s.f.] Din fr.
décision, lat. decisio, -onis.
DECLAMA, declAm, vb. I. Tranz. A rosti cu
voce tare, cu ton şi cu gesturi adecvate, un text
literar (în versuri). ♦ (Peior.) A vorbi cu ton
declamator, emfatic, retoric. Din fr. déclamer,
lat. declamare.
DECLAMARE, declamări, s.f. Faptul de a
declama; declamaţie. V. declama.
DECLAMAŢIE, declamaţii, s.f. 1. Artă de a
declama. 2. Vorbire cu ton şi cu gesturi
exagerate, teatrale, emfatice. [Var.:
declamaţiune s.f.] Din fr. déclamation, lat.
declamatio, -onis.
DECLARA, declar, vb. I. 1. Tranz. A anunţa
ceva prin grai sau în scris; a spune, a afirma
deschis, a face cunoscut. ♦ A face o comunicare
cu caracter oficial în faţa unei autorităţi, ♦ A da
pe faţă, a mărturisi cuiva un sentiment intim. 2.
Tranz. A considera, a califica drept...; spec. a
pronunţa asupra cuiva o sentinţă judecătorească.
A declara pe cineva repetent. ♦ Refl. A mărturisi
despre sine că..., a se recunoaşte ca... Mă declar
învins. 3. Tranz. (În expr.) A declara război =
(despre state) a anunţa în mod oficial începerea
stării de război; fig. a lua o atitudine ostilă,
combativă faţă de cineva sau de ceva. A declara
grevă = a anunţa în mod oficial începerea unei
greve. (Jur.) A declara apel = a face apel. 4.
Refl. (Despre procese, fenomene) A lua naştere,
a apărea, a se ivi, a începe. 5. Refl. A lua
atitudine, a se pronunţa pentru sau contra cuiva
sau a ceva. Din fr. déclarer, lat. declarare.
DECLARARE, declarări, s.f. Faptul de a
(se) declara; declaraţie. V. declara.
DECLARAT, -Ă, declaraţi, -te, adj.
Mărturisit, vădit. Un duşman declarat. V.
declara.
DECLARAŢIE, declaraţii, s.f. 1. Mărturisire,
afirmare deschisă a unor convingeri, opinii sau
sentimente; ceea ce afirmă cineva cu un anumit
prilej. ◊ Verb de declaraţie = verb care
denumeşte acţiunea de a vorbi sau de a gândi. ♦
Act oficial prin care se aduce la cunoştinţă, se
întăreşte o măsură luată; notificare. ♦ Mărturie,
depoziţie a unui martor. ♦ Relatare făcută în
scris de către o persoană către un organ al
administraţiei de stat, prin completarea unui
formular; (concr.) formularul pe care se face
această relatare. ♦ Formă de tratat internaţional.
2. (În sintagma) Declaraţie de război =
încunoştinţare prealabilă şi oficială făcută de un
stat către alt stat cu privire la începerea
războiului împotriva acestuia. [Var.:
declaraţiune s.f.] Din fr. déclaration, lat.
declaratio, -onis.
DECLINA, declin, vb. I. 1. Tranz. A trece un
substantiv, un adjectiv, un pronume, un numeral
sau un articol prin toate cazurile gramaticale. 2.
Tranz. (Rar; în expr.) A-şi declina numele,
calitatea etc. = a-şi spune numele, calitatea etc.;
a se prezenta. 3. Tranz A refuza să-şi asume o
sarcină, o răspundere, o funcţie, a nu vrea să
soluţioneze un litigiu etc. 4. Tranz. A pune la
îndoială, a nu admite, a nu recunoaşte
competenţa cuiva sau a ceva. 5. Intranz. (Rar;
despre aştri) A coborî spre asfinţit; a apune, a
scăpăta. Din fr. décliner, lat. declinare.
DECLINARE, declinări, s.f. Acţiunea de a
declina şi rezultatul ei. 1. Totalitatea
modificărilor suferite de forma unui
substantiv, adjectiv, pronume, numeral sau
articol pentru exprimarea cazurilor la
singular şi la plural. ♦ Clasă sau categorie de
substantive sau de adjective care folosesc
aceleaşi mijloace în realizarea flexiunii. 2.
(În sintagma) Declinare de competenţă =
trimitere a unei pricini spre soluţionare la
organul de jurisdicţie competent de către
organul sesizat cu soluţionarea ei, care
constată incompetenţa sa. V. declina.
DECLINAT, -Ă, declinaţi, -te, adj. (Gram.;
despre părţi de vorbire flexibile) Trecut prin
toate cazurile. V. declina.
DECLINABIL, -Ă, declinabili, -e. adj. Care se
poate declina (1). Din fr. déclinable, lat.
declinabilis.
NEDECLINABIL, -Ă, nedeclinabili, -e,
adj. (Gram.) Care nu se declină (1);
indeclinabil. - Ne- + declinabil.
DECLINAŢIE, declinaţii, s.f. 1. (Gram.; înv.)
Declinare. 2. Unghiul format de ecuatorul ceresc
79
cu rază vizuală care duce spre un astru sau spre
un punct de pe cer. ◊ Declinaţie magnetică =
unghiul format de direcţia acului magnetic al
busolei cu direcţia geografică nord-sud, datorită
faptului că polii magnetici nu corespund cu cei
geografici. [Var.: declinaţiune s.f.] Din fr.
déclinaison, lat. declinatio, -onis.
DECLIVITATE, declivităţi, s.f. 1. Unghi
format de o dreaptă înclinată cu planul orizontal.
2. Înclinare a unui teren, a unei şosele sau a unei
căi ferate pe o porţiune uniformă. Din fr.
déclivité, lat. declivitas, -atis.
DECOCŢIE, decocţii. s.f. Fierbere a unor
plante alimentare sau medicinale în apă,
procedeu prin care se obţine un decoct; (concr.)
decoct. Din fr. décoction, lat. decoctio.
DECOLORA, decolorez, vb. I. 1. Refl. (Despre
ţesături) A-şi pierde culoarea, a ieşi (de soare, la
spălat etc.) ♦ A căpăta o culoare ştearsă, mai
deschisă; fig. (despre abstracte) a se şterge, a
păli. 2. Tranz. A înlătura total sau parţial
culoarea de pe o ţesătură, un tablou etc. Din fr.
décolorer, lat. decolorare.
DECOLORARE, decolorări, s.f. 1. Faptul
de a (se) decolora; pierderea culorii (vii). 2.
Operaţie care are ca scop îndepărtarea unei
substanţe colorante sau colorate cu ajutorul
decoloranţilor, în vederea purificării, albirii,
vopsirii şi imprimării a diferite produse. V.
decolora.
DECOLORAT, -Ă, decoloraţi, -te, adj.
Care şi-a pierdut total sau parţial culoarea;
care are o culoare ştearsă, deschisă; fig.
(despre abstracte) palid, şters. V. decolora.
NEDECOLORAT, -Ă, nedecoloraţi, -te,
adj. 1. Care nu şi-a pierdut total sau parţial
culoarea. 2. Care şi-a păstrat culoarea
iniţială. - Ne- + decolorat.
DECORA, decorez, vb. I. Tranz. 1. A împodobi
o clădire, o cameră etc. cu diverse obiecte,
ornamente, zugrăveli etc., destinate să le
înfrumuseţeze. 2. A acorda, a conferi cuiva o
decoraţie. Din fr. décorere, lat. decorare.
DECORARE, decorări, s.f. Acţiunea de a
decora şi rezultatul ei. V. decora.
DECORAT, -Ă, decoraţi, -te, adj. 1.
Împodobit, ornat. 2. Care a fost distins cu o
decoraţie. V. decora.
DECORAŢIE, decoraţii, s.f. 1. Distincţie
(ordin, medalie) ce se acordă cuiva pentru merite
deosebite într-un anumit domeniu de activitate,
pentru o faptă eroică sau pentru servicii
excepţionale aduse statului. 2. (Rar) Acţiunea,
arta de a decora, de a orna; (concr.) totalitatea
obiectelor care servesc la împodobire, la
ornamentaţie. [Var.: (înv.) decoraţiune s.f.] Din
fr. décoration, lat. decoratio, -onis.
DECORTICA, decortichez, vb. I. Tranz. 1. A
desprinde şi a înlătura cojile de pe unele seminţe
în vederea consumului. ♦ A curăţa de coajă
arborii, cu scopul de a stârpi insectele
dăunătoare şi ouăle lor. 2. (Med.) A îndepărta
chirurgical, total sau parţial, o membrană
îngroşată care înveleşte un organ (creier, rinichi
etc.). Din fr. décortiquer, lat. decorticare.
DECORTICARE, decorticări, s.f. Acţiunea
de a decortica şi rezultatul ei; decorticaţie. 1.
Operaţie de desprindere şi de înlăturare a
cojilor de pe unele seminţe în vederea
consumului sau prelucrării ulterioare a
acestora. 2. Îndepărtare chirurgicală, totală
sau parţială, a părţii corticale a unui organ
(creier, rinichi etc.) V. decortica.
DECORTICAT, -Ă, decorticaţi, -te, adj.
(Despre seminţe, fructe) Decojit. V.
decortica.
DECORTICATOR, decorticatoare, s.n.
Maşină cu ajutorul căreia se realizează
decorticarea (1). - Decortica + suf. -tor.
DECORTICAŢIE, decorticaţii, s.f.
Decorticare. Din fr. décortication, lat.
decorticatio.
DECREPIT, -Ă, decrepiţi, -te, adj. Atins de
decrepitudine; ramolit. Din fr. décrépit, lat.
decrepitus.
DECRET, decrete, s.n. Act prin care se
stabilesc dispoziţii obligatorii sau prin care se
reglementează anumite situaţii individuale,
emanat de la organul suprem al puterii de stat.
Din fr. décret, lat. decretum.
DECUBIT s.n. Poziţie a corpului când este
întins la orizontală. ♦ Rană cangrenată care apare
uneori la bolnavii siliţi să stea mult timp culcaţi.
Din fr. décubitus, lat. decubitus.
DEDICA, dedic, vb. I. 1. Tranz. A închina
(cuiva) o operă proprie, în semn de omagiu sau
de afecţiune; a hărăzi. 2. Tranz. şi refl. A (se)
consacra unei idei, unei activităţi sau unei
îndeletniciri. Din lat. dedicare, fr. dédier.
DEDICARE, dedicări, s.f. Acţiunea de a
(se) dedica. V. dedica.
DEDICAT, -Ă, dedicaţi, -te, adj. (Despre
oameni) Care se consacră unei îndeletniciri.
V. dedica.
DEDICATORIU, -IE, dedicatorii, adj. Care
conţine o dedicaţie. Din fr. dédicatoire, lat.
dedicatorius.
DEDICAŢIE, dedicaţii, s.f. Text scris pentru
cineva pe o carte, pe un album etc. în semn de
omagiu sau de afecţiune. [Var.: (înv.)
dedicaţiune s.f.] Din lat. dedicatio, -onis, it.
dedicazione.
DEDUCTIV, -Ă, deductivi, -e, adj. Care
procedează prin deducţie, care foloseşte
deducţia. ♦ Formă fundamentală de raţionament
în care gândirea se mişcă exclusiv în planul
conceptelor, concluzia decurgând cu necesitate
din premise. Din fr. déductif, lat. deductivus.
DEDUCŢIE, deducţii, s.f. Consecinţă,
concluzie a unui raţionament. ◊ Prin deducţie =
procedeu prin care se ajunge la o concluzie.
[Var.: deducţiune s.f.] Din fr. déduction, lat.
deductio, -onis.
DEFALCA, defalchez, vb. I. Tranz. 1. A
desprinde sau a scoate una sau mai multe părţi; a
împărţi un teren în loturi. 2. A repartiza o
80
lucrare, un proiect etc. pe etape, pe oameni etc.
[Prez. ind. şi.: defalc] Din fr. défalquer, lat.
defalcare.
DEFALCARE, defalcări, s.f. Acţiunea de a
defalca şi rezultatul ei. V. defalca.
DEFECA, defechez, vb. I. Tranz. 1. A limpezi
un lichid, provocând depunerea substanţelor care
se află în suspensie. ♦ A precipita albuminele
dintr-o soluţie cu ajutorul unui reactiv chimic
pentru a purifica soluţia. ♦ A purifica zemurile
din industria zahărului prin tratare cu lapte de
var. 2. A evacua materiile fecale din intestin.
Din fr. déféquer, lat. defaecare.
DEFECARE, defecări, s.f. Acţiunea de a
defeca şi rezultatul ei. V. defeca.
DEFECAŢIE, defecaţii, s.f. Evacuare a
materiilor fecale din intestin. Din fr. défécation,
lat. defaecatio.
DEFECTIV, -Ă, defectivi, -e, adj. (Despre
cuvintele flexibile) Care are flexiunea
incompletă, lipsit de unele forme gramaticale,
care nu se întrebuinţează la toate formele
gramaticale. Din fr. défectif, lat. defectivus.
DEFECTUOS, -OASĂ, defectuoşi, -oase, adj.
Cu defecte, cu lipsuri. Din fr. défectueux, lat.
defectuosus.
DEFECTUOZITATE, defectuozităţi, s.f. (Rar)
Stare a ceea ce este defectuos, stare de
defecţiune; defect. Din fr. défectuosité, lat.
defectuositas, -atis.
DEFENSOR, defensori, s.m. (Rar) Apărător.
Din fr. défenseur, lat. defensor.
DEFERENT, -Ă, deferenţi, -te, adj. Plin de
deferenţă; care arată deferenţă; respectuos;
condescendent. Din fr. déférent, lat. deferens, -
ntis.
DEFERI, defer, vb. IV. Tranz. 1. (Determinat
prin "justiţiei", "tribunalului" etc.) A trimite (pe
cineva) înaintea unui organ de judecată sau de
urmărire penală; a supune o cauză unui for
judecătoresc. 2. (Neobişnuit) A acorda, a conferi
(o cinste, o demnitate, o distincţie). Din fr.
déférer, lat. deferre.
DEFERIRE, deferiri, s.f. Acţiunea de a
deferi şi rezultatul ei. V. deferi.
DEFICIENŢĂ, deficienţe, s.f. Scădere, lipsă,
greşeală; rămânere în urmă. ♦ Lipsă în
integritatea anatomică şi funcţională a unui
organ; absenţă a anumitor facultăţi fizice sau
psihice. -Din fr. déficience, lat. deficientia.
DEFINI, definesc, vb. IV. Tranz. A da o
definiţie. ♦ A determina, a delimita, a stabili cu
precizie, a preciza; a contura, a caracteriza pe
cineva. ♦ Refl. A se autocaracteriza. Din fr.
définir, lat. definire.
AUTODEFINI, autodefinesc, vb. IV. Refl.
A se defini prin el însuşi. - Auto- + defini.
AUTODEFINIRE, autodefiniri, s.f. Faptul
de a se autodefini. V. autodefini.
DEFINIBIL, -Ă, definibili, -e, adj. Care
poate fi definit. - Defini + suf. -bil.
NEDEFINIBIL, -Ă, nedefinibili, -e, adj.
Care nu poate fi definit, care nu se poate
 explica; nedeterminat, neprecis, nelămurit,
indefinibil. - Ne- + definibil.
INDEFINIBIL, -Ă, indefinibili, -e, adj.
Care nu poate fi definit, care nu se poate
explica; nedeterminat, neprecis, nelămurit,
nedefinibil. - In-+definibil.
DEFINIRE, definiri, s.f. Acţiunea de a (se)
defini şi rezultatul ei; definiţie; determinare,
precizare; caracterizare (a cuiva). V. defini.
DEFINIT, -Ă, definiţi, -te, adj. 1. (Despre
cuvinte, noţiuni) Cuprins într-o definiţie;
explicat. 2. Hotărât, precizat; determinat. ◊
(Gram.) Articol definit = articol hotărât. V.
defini.
NEDEFINIT, -Ă, nedefiniţi, -te, adj. l. Care
nu este definit; lipsit de contur sau de
precizie; vag. 2. (Gram.; despre articole,
adjective, pronume, numerale) Nehotărât. 3.
◊ (Mat.; în sintagma) Integrală nedefinită (a
unei funcţii) = funcţie a cărei derivată este
funcţia dată. - Ne- + definit (după fr.
indéfini).
DEFINITIV, -Ă, definitivi, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care nu mai e supus modificărilor,
stabilit pentru totdeauna; irevocabil, absolut,
categoric. ◊ Hotărâre definitivă = hotărâre a
unui organ de jurisdicţie împotriva căreia nu mai
există nici o cale ordinară de atac (apel, recurs).
Profesor (sau învăţător) definitiv = profesor (sau
învăţător) care a obţinut definitivatul. ◊ Loc.
adv. În definitiv = în cele din urmă, la urma
urmelor. Din fr. définitif, lat. definitivus.
DEFINITIVA, definitivez, vb. I. Tranz. A
da o formă definitivă; a încheia ceva. ♦ A
face ca cineva să fie sau să rămână definitiv
într-un post. Din definitiv.
DEFINITIVARE, definitivări, s.f. Acţiunea
de a definitiva şi rezultatul ei; (rar)
definitivat. V. definitiva.
DEFINITIVAT s.n. (Rar) Definitivare. ♦
Examen dat în scopul obţinerii numirii
definitive în învăţământul elementar sau
mediu. V. definitiva.
DEFINIŢIE, definiţii, s.f. Operaţie de
determinare a însuşirilor proprii unui lucru, unei
noţiuni etc.; enunţul prin care se exprimă această
operaţie. ◊ Expr. Prin definiţie = prin însăşi
natura lucrului, decurgând în mod necesar din
totalitatea notelor sale caracteristice. Din fr.
définition, lat. definitio, -onis.
DEFLAGRAŢIE, deflagraţii, s.f. Ardere
explozivă a unui corp (cu flacără sau cu scântei),
care se propagă cu viteză relativ mică. ♦ Fig.
(Rar) Deflagraţie mondială = război (mondial).
Din fr. déflagration, lat. deflagratio.
DEFORMA, deformez, vb. I. 1. Tranz. şi refl.
A(-şi) modifica, a(-şi) strica forma; a (se) sluţi, a
(se) urâţi, a (se) poci. ♦ Tranz. Fig. A prezenta
altfel decât este de fapt, a reproduce inexact, a
denatura, a falsifica, a altera. 2. Tranz. A
modifica forma sau dimensiunile unui corp
solid, fără a desprinde material din el, ci numai
prin influenţa unor mişcări interioare sau
81
exterioare. [Var.: diforma vb. I] Din fr.
déformer, lat. deformare.
DEFORMARE, deformări, s.f. Acţiunea de
a (se) deforma şi rezultatul ei; deformaţie. ◊
Deformare plastică = procedeu de prelucrare
a unui material, bazat pe producerea unor
modificări plastice în scopul obţinerii de
forme şi dimensiuni dorite. Deformare
profesională = folosire mecanică în viaţa de
toate zilele a cunoştinţelor şi a deprinderilor
căpătate prin exercitarea profesiunii sale.
[Var.: diformare s.f.] V. deforma.
DEFORMAT, -Ă, deformaţi, -te, adj. Cu
forma originară, naturală schimbată; urîţit,
pocit. [Var.: diformat, -ă adj.] V. deforma.
DEFUNCT, -Ă, defuncţi, -te, adj., s.m. şi f.
(Om) mort, răposat, decedat. Din lat. defunctus,
fr. défunt.
DEGENERA, degenerez, vb. I. Intranz. 1. A
pierde total sau parţial unele însuşiri morfologice
sau funcţionale (caracteristice genului sau
speciei), în urma acţiunii unor factori de mediu
sau ereditari. 2. Fig. A se schimba, a se preface
în ceva (mai) rău, (mai) grav, pierzând aspectul
sau caracterul iniţial; a decădea. Din fr.
dégénérer, lat. degenerare.
DEGENERARE, degenerări, s.f. Faptul de
a degenera; decădere, stricare,
degenerescenţă, degeneraţie. V. degenera.
DEGENERAT, -Ă, degeneraţi, -te, adj.
Care şi-a pierdut însuşirile morfologice sau
funcţionale (caracteristice genului sau
speciei). V. degenera.
DEGRADA, degradez, vb. I. 1. Tranz. A înjosi.
2. Tranz. (Mil.) A pedepsi prin luarea gradului, a
lua gradele. 3. Refl. A ajunge într-o stare de
decădere. 4. Refl. (Despre sisteme tehnice,
obiecte, materiale) A se strica, a se deteriora, a
se ruina. 5. Tranz. şi refl. (Despre terenuri) A
deveni sau a face să devină neproductiv. Din fr.
dégrader, lat. degradare.
DEGRADARE, degradări, s.f. Acţiunea de
a (se) degrada şi rezultatul ei; degradaţie. 1.
Înjosire. 2. (Şi în sintagma degradare
militară) Pedeapsă militară care constă în
luarea gradului, excluderea din armată etc. ♦
(În sintagma) Degradare civică = pierdere
juridică a unor drepturi cetăţeneşti. 3. Proces
de schimbare în rău; stricare, deteriorare,
ruinare. ♦ Micşorare a valorii agricole a unui
sol, a unui teren, a unui zăcământ etc. ◊
Degradarea solului = totalitatea
schimbărilor produse în solurile spălate
intens prin apa de infiltraţie, care determină
schimbarea fertilităţii acestora. V. degrada.
DEGRADAT, -Ă, degradaţi, -te, adj.
(Despre persoane) Care a pierdut gradul pe
care l-a avut. ♦ Decăzut sub raport moral sau
social; înjosit; stricat, corupt, vicios. ♦
(Despre obiecte, materiale etc.) Care şi-a
pierdut calităţile; stricat, deteriorat, ruinat. ♦
(Despre terenuri) Care şi-a pierdut calităţile,
devenit neproductiv. V. degrada.
DEGRESIUNE, degresiuni, s.f. Micşorare
treptată, gradată. Din fr. dégression, lat.
degressio, -onis.
DEGUSTA, degust, vb. I. Tranz. A aprecia cu
ajutorul gustului, mirosului, văzului calităţile
unui produs alimentar (mai ales vin); p. ext. a
savura. Din fr. déguster, lat. degustare.
DEGUSTARE, degustări, s.f. Acţiunea de a
degusta şi rezultatul ei; degustaţie. V.
degusta.
DEGUSTĂTOR, -OARE, degustători, -
oare, s.m. şi f. Persoană care se ocupă cu
degustarea vinurilor, lichiorurilor, fructelor
şi a altor produse alimentare. - Degusta +
suf. -ător.
DEHISCENT, -Ă, dehiscenţi, -te, adj. (Despre
fructe, antere etc.) Care se deschide spontan
când ajunge la maturitate, punând în libertate
seminţele. Din fr. déhiscent, lat. dehiscens, -
ntis.
DEIFICA, deific, vb. I. Tranz. A atribui putere
divină unei fiinţe sau unui lucru; a zeifica. Din
lat. deificare, fr. déifier.
DEIFICARE, deificări, s.f. Faptul de a
deifica. V. deifica.
DEJECŢIE, dejecţii, s.f. 1. Evacuare a
excreţiilor din organism, în special a materiilor
fecale; (concr.) materia fecală evacuată. ♦ Apă
murdară provenită din fabrici sau din gospodării,
care degradează apele naturale în care se scurge.
2. (În sintagma) Con de dejecţie = formă de
relief cu aspect de evantai, alcătuită din
bolovănişuri, pietrişuri, nisip şi argilă depozitate
de torenţi şi râuri acolo unde se produce o
schimbare de pantă. [Var.: dejecţiune s.f.] Din
fr. déjection, lat. dejectio, -onis.
DEJECTA, dejectez, vb. I. Tranz. (Rar) A
evacua dejecţii. Din dejecţie.
DEJECTARE s.f. Acţiunea de a dejecta. V.
dejecta.
DELAPIDA, delapidez, vb. I. Tranz. A
sustrage, a fura, bani sau alte bunuri din avutul
statului. Din fr. dilapider, lat. dilapidare.
DELAPIDARE, delapidări, s.f. Acţiunea de
a delapida şi rezultatul ei; infracţiune care
constă în însuşirea, folosirea sau traficarea
de către un angajat, în interesul său sau al
altei persoane, a unor sume de bani sau a
altor bunuri aflate în gestiunea sau în
administrarea sa; sustragere de bani sau
bunuri din avutul statului. V. delapida.
DELATOR, -OARE, delatori, -oare, s.m. şi f.
Persoană care face o delaţiune; denunţător,
pârâtor. Din fr. délateur, lat. delator.
DELAŢIUNE, delaţiuni, s.f. Denunţare, denunţ;
pâră. Din fr. délation, lat. delatio, -onis.
DELECTA, delectez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se)
desfăta, a (se) încânta, a (se) bucura. Din fr.
délecter, lat. delectare.
DELECTARE, delectări, s.f. Faptul de a
(se) delecta; desfătare, încântare; distracţie.
V. delecta.
82
DELECTABIL, -Ă, delectabili, -e, adj. Plăcut,
agreabil, încântător. Din fr. délectable, lat.
delectabilis.
DELEGA, deleg, vb. I. Tranz. A transmite cuiva
dreptul de a acţiona ca reprezentant al unei
persoane sau al unei instituţii. ♦ A însărcina pe
cineva, pe timp limitat, cu executarea,
supravegherea sau organizarea unei lucrări. Din
fr. déléguer, lat. delegare.
DELEGAT, -Ă, delegaţi, -te, s.m. şi f. 1.
Persoană care a primit o delegaţie. 2.
Reprezentant sau trimis al unui stat ori al unui
guvern la o conferinţă, la un congres sau la o
organizaţie naţională sau internaţională. Din fr.
délégué, lat. delegatus.
DELEGAŢIE, delegaţii, s.f. 1. Misiune sau
însărcinare de-a se prezenta sau de a acţiona în
numele cuiva ♦ (Concr.) Act prin care cineva
este desemnat ca delegat. 2. Grup de persoane
împuternicit cu o misiune specială. Din fr.
délégation, lat. delegatio.
DELFIN1, delfini, s.m. 1. Mamifer marin cu
corpul în formă de fus, care atinge mărimea de
trei metri, cu botul alungit, prevăzut cu numeroşi
dinţi conici, şi care trăieşte în grupuri compacte
în toate mările; porc-de-mare (Delphinus
delphis). 2. (Art.) Constelaţie din emisfera
boreală, în vecinătatea Căii-Laptelui. 3.
Procedeu tehnic de înot în care sportivul, culcat
cu faţa în jos, înaintează la suprafaţa apei prin
mişcarea simultană şi simetrică a braţelor,
dinainte spre înapoi, coordonată cu bătaia
simultană în plan vertical a picioarelor. Din lat.
delphinus, it. delfino.
DELFIN2, delfini, s.m. 1. Titlu feudal purtat
de unii conţi din Franţa. 2. Titlu purtat de
fiul cel mai mare al regilor Franţei,
moştenitorul prezumtiv al tronului (şi
suzeran al provinciei Dauphiné). Din delfin1
(după fr. dauphin).
DELFINARIU, delfinarii, s.n. 1. Bazin
amenajat pentru delfini1 (1). 2. Sală sau
clădire care adăposteşte un delfinariu (1) în
care au loc reprezentaţii cu delfini1 (1). -
Delfin1 + suf. -ariu.
DELIBERA, deliberez, vb. I. 1. Intranz.
(Despre membrii unei instanţe judecătoreşti, ai
unei adunări legiuitoare) A chibzui în comun şi a
discuta (în secret) asupra luării unei hotărâri. 2.
Tranz. A decide, a rezolva. Din fr. délibérer,
lat. deliberare.
DELIBERARE, deliberări, s-f. Acţiunea de
a delibera şi rezultatul ei; consfătuire,
chibzuire; dezbatere, deliberaţie. V.
delibera.
DELIBERAT, -Ă, deliberaţi, -te, adj.
(Adesea adverbial) Care a fost făcut în mod
intenţionat, din proprie voinţă. V. delibera.
Cf. fr. d é l i b é r é .
DELIBERATIV, -Ă, deliberativi, -e, adj. Care
deliberează având dreptul de a lua o hotărâre. ◊
Vot deliberativ = vot al cărui rezultat este
obligatoriu. Din fr. délibératif, lat.
deliberativus.
DELIBERAŢIE, deliberaţii, s.f. (Înv.)
Deliberare. Din fr. délibération, lat.
deliberatio.
DELICAT, -Ă adj. 1. (despre aspectul unor
fiinţe sau lucruri) gingaş, fin, graţios. ◊ slăbuţ,
plăpând. ◊ (despre mâncăruri) de bună calitate,
bun la gust. ◊ (despre culori) discret, pal,
estompat. 2. ales, distins; (fig.) atent, prevenitor.
3. (despre situaţii) în care trebuie acţionat cu
prudenţă, cu rezervă; dificil, greu de rezolvat.
Din fr. délicat, lat. delicatus.
NEDELICAT, -Ă, nedelicaţi, -te, adj. Lipsit
de delicateţe; (rar) indelicat. - Ne- + delicat.
DELICIOS, -OASĂ, delicioşi, -oase, adj.
(Despre mâncăruri şi băuturi) Foarte gustos,
savuros. ♦ Fig. Extrem de plăcut, încântător,
fermecător. Din fr. délicieux, lat. deliciosus.
DELICIU, delicii, s.n. Plăcere deosebit de mare;
desfătare. ♦ Fig. (Fam.) Lucru, fiinţă
încântătoare. Din lat. delicium, fr. délice.
DELICVESCENT, -Ă, delicvescenţi, -te, adj.
(Despre substanţe chimice) Care absoarbe
vaporii de apă din atmosferă până la solubilizare.
Din fr. déliquescent, lat. deliquescens.
DELIMITA, delimitez, vb. I. Tranz. şi refl. A
(se) stabili, a (se) fixa limitele unui lucru; a (se)
mărgini, a (se) limita. ♦ A (se) contura.. Din fr.
délimiter, lat. delimito.
DELIMITARE, delimitări, s.f. Acţiunea de
a (se) delimita şi rezultatul ei; fixare a
limitelor unui lucru. V. delimita.
DELIMITATIV, -Ă, delimitativi, -e, adj.
(Rar) Care delimitează, care serveşte pentru
a delimita; delimitator. - Delimita + suf. -
ativ.
DELIMITATOR, -OARE, delimitatori, -
oare, adj. Delimitativ. - Delimita + suf. -tor.
DELIRA, delirez, vb. I. Intranz. A fi în stare de
delir; a aiura. Din fr. délirer, lat. delirare.
DELIRARE, delirări, s.f. Acţiunea de a
delira şi rezultatul ei. V. delira.
DELUZORIU, -IE, deluzorii, adj. (Livr.)
Înşelător, iluzoriu. Din fr. délusoire, lat.
delusorius.
DEMENT, -Ă, demenţi, -te, adj., s.m. şi f. 1.
Adj., s.m. şi f. Alienat mintal, nebun. 2. Adj. De
om nebun; nebunesc. Din fr. dément, lat.
demens, -ntis.
DEMENŢĂ, demenţe, s.f. Alienaţie mintală;
nebunie. Demenţă precoce = formă de
schizofrenie care apare la tineri. Demenţă senilă
= demenţă care progresează odată cu vârsta. ♦
Fig. Surescitare intensă. Din fr. démence, lat.
dementia.
DEMITE, demit, vb. III. Tranz. A scoate pe
cineva dintr-o demnitate, dintr-o funcţie etc.; a
destitui, a concedia. Din fr. démettre, lat.
demittere.
DEMITERE, demiteri, s.f. Acţiunea de a
demite şi rezultatul ei; destituire, concediere.
V. demite.
83
DEMIURG s.m. Nume dat în filosofia lui
Platon, creatorului divin care a făurit lumea;
creatorul universului; p. ext. principiu activ şi
creator. Din lat. demiurgus, fr. démiurge.
DEMODULATOR, demodulatoare, s.n. Parte a
unui aparat de radio în care are loc demodulaţia.
Din germ. Demodulator, fr. démodulateur.
DEMODULAŢIE, demodulaţii, s.f. Separare a
oscilaţiei de frecvenţă joasă de unda purtătoare
de înaltă frecvenţă. Din germ. Démodulation,
fr. démodulation.
DEMONSTRA, demonstrez, vb. I. 1. Tranz. A
arăta în mod convingător, prin argumente, prin
raţionamente logice sau prin exemple concrete,
adevărul sau neadevărul unei afirmaţii, al unui
fapt etc.; a proba, a dovedi. ♦ A face dovada,
prin calcule şi prin raţionamente, a adevărului
exprimat într-o teoremă, într-o formulă etc. 2.
Intranz. (Despre mulţimi de oameni) A
manifesta. Din fr. démontrer, lat.
demonstrare.
DEMONSTRARE, demonstrări, s.f.
Acţiunea de a demonstra şi rezultatul ei;
dovedire, argumentare. V. demonstra.
DEMONSTRABIL, -Ă, demonstrabili, -e, adj.
Care poate fi demonstrat. Din fr. démontrable,
lat. demonstrabilis.
NEDEMONSTRABIL, -Ă,
nedemonstrabili, -e, adj. Care nu poate fi
demonstrat, dovedit; (rar) indemonstrabil. -
Ne- + demonstrabil.
DEMONSTRAŢIE, demonstraţii, s.f. 1.
Dovedire, pe bază de argumente şi de exemple
concrete, a realităţii unui fapt; demonstrare,
argumentare. ♦ Şir de calcule, de raţionamente
etc. prin care se dovedeşte adevărul unei teoreme
sau conţinutul unei formule. 2. Procedeu de
adâncire deductivă a adevărului unui enunţ. 3.
Manifestaţie publică cu caracter politic-social. 4.
Exteriorizare a unui sentiment. ♦ Demonstraţie
de forţă = concentrare şi desfăşurare a unor forţe
militare cu scopul de a intimida. Din fr.
démonstration, lat. demonstratio, (3) după rus.
demonstraţiia.
DENAZIFICA, denazific, vb. I. Tranz. A
supune acţiunii de denazificare. - După fr.
dénazifier, engl. denazify.
DENIGRA, denigrez, vb. I. Tranz. A ponegri, a
defăima, a calomnia, a discredita. Din fr.
dénigrer, lat. denigrare.
DENIGRARE, denigrări, s.f. Acţiunea de a
denigra şi rezultatul ei; ponegrire,
defăimare, discreditare. V. denigra
DENIGRATOR, -OARE, denigratori, -oare,
adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care denigrează, prin care
se denigrează. 2. S.m. şi f. Persoană care
denigrează. Din lat. denigrator, -oris, it.
denigratore.
DENOMINATIV, -Ă, denominativi, -e, adj.,
s.n. 1. Adj. Care denumeşte. ◊ Verb denominativ
= verb derivat de la un substantiv sau de la un
adjectiv. 2. S.n. Cuvânt derivat de la un
substantiv sau de la un adjectiv. Din fr.
dénominatif, lat. denominativus.
DENOTA, pers. 3 denotă, vb. I. Tranz. 1. A
dovedi, a vădi, a indica. 2. A exprima un anumit
sens. Din fr. dénoter, lat. denotare.
DENS, -Ă, denşi, -se, adj. (Despre corpuri,
substanţe, soluţii) Cu densitate mare; cu părţile
componente strâns unite; compact, des. Din fr.
dense, lat. densus.
DENSITATE, densităţi, s.f. 1. Mărime fizică
definită prin raportul dintre masa şi volumul
unui corp; masă specifică. ◊ Densitate relativă =
raportul dintre densitatea unei substanţe şi
densitatea apei. ♦ Numărul de obiecte sau de
fiinţe de pe o unitate de arie sau de lungime. ◊
Densitate de curent electric = raportul dintre
intensitatea curentului electric care trece printr-
un conductor şi secţiunea transversală a acestuia.
Densitatea (medie) a populaţiei = numărul de
locuitori care revin (în medie) pe o unitate de
suprafaţă a unui anumit teritoriu. Densitatea
reţelei hidrografice = raportul dintre lungimea
reţelei de râuri şi canale şi suprafaţa dată. 2.
Faptul de a fi dens; desime. Din fr. densité, lat.
densitas, -atis.
DENTAR, -Ă, dentari, -e, adj. 1. De dinte, al
dinţilor, privitor la dinţi. 2. De dentist, care
aparţine dentistului, privitor la dentist. Din fr.
dentaire, lat. dentarius.
DENTIST, -Ă, dentişti, -ste, s.m. şi f., adj.
(Medic) specializat în dentistică; stomatolog.
Din fr. dentiste, germ. Dentist.
DENTISTICĂ s.f. Specialitate a medicinii
care se ocupă cu bolile şi cu îngrijirea
dinţilor; stomatologie. - Dentist + suf. -ică.
DENTIŢIE, dentiţii, s.f. Totalitatea dinţilor
mamiferelor, caracteristică, după structură şi
număr, unui tip de regim alimentar. Dentiţie de
carnivor. ♦ Proces de formare şi de apariţie a
dinţilor la copii şi la puii animalelor mamifere.
Dentiţie întârziată. ◊ Dentiţie de lapte = dentiţie
formata din 20 de dinţi, care apare, la copii, între
6 luni şi 3 am. Dentiţie definitivă = dentiţie
formată din 8 incisivi, 4 canini, 4 premolari şi 16
molari, care apare începând de la 6-7 ani. ♦
Modul în care sunt aşezaţi dinţii. [Var.:
dentiţiune s.f.] Din fr. dentition, lat. dentitio, -
onis.
DENUDAŢIE, denudaţii, s.f. 1. Proces complex
de nivelare a scoarţei terestre, sub acţiunea
agenţilor geografici externi, prin dezagregarea,
alterarea şi erodarea rocilor, îndepărtarea
materialelor rezultate şi acumularea lor
ulterioară în regiuni mai joase; denudare. 2.
Stare a unui dinte sau a unui os dezvelit,
descoperit. Din fr. dénudation, lat. denudatio.
DENUNŢA, denunţ, vb. I. Tranz. 1. A aduce la
cunoştinţa unei autorităţi săvârşirea unei
infracţiuni, a face un denunţ. ♦ A pârî. 2. A
comunica oficial că un contract, un act încetează
de a mai fi în vigoare; a rezilia unilateral un
contract. Din fr. dénoncer, lat. denuntiare.
84
AUTODENUNŢA, autodenunţ, vb. I. Refl.
A se denunţa singur. - Auto- + denunţa.
AUTODENUNTARE, autodenunţări, s.f.
Acţiunea de a se autodenunţa. V.
autodenunţa.
DENUNŢARE, denunţări, s.f. Acţiunea de
a denunţa şi rezultatul ei. 1. Desfacere a unui
contract sau a unui tratat prin manifestarea
de voinţă unilaterală a uneia dintre părţi. 2.
Denunţ . V. denunţa.
DENUNŢ, denunţuri, s.n. Informare
adresată unui organ de jurisdicţie sau de
urmărire penală cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni de către o persoană; denunţare.
Din denunţa (derivat regresiv).
DENUNŢĂTOR, -OARE, denunţători, -
oare, s.m. şi f. Persoană care denunţă. -
Denunţa + suf. -ător (după fr.
dénonciateur).
DEPILA, depilez, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta
părul de pe pielea pregătită pentru tăbăcit. 2. A
îndepărta părul de pe corp sau de pe faţă
(smulgându-l sau distrugându-l cu ajutorul
razelor Roentgen, al unor pensete speciale sau al
substanţelor depilatoare), în scop igienic sau
estetic; a epila. Din fr. dépiler, lat. depilare.
DEPILARE, depilări, s.f. Acţiunea de a
depila şi rezultatul ei; îndepărtare a părului
de pe piele. V. depila.
DEPILAT, -Ă, depilaţi, -te, adj. (Despre
suprafeţe ale corpului) De pe care a fost
îndepărtat părul. V. depila.
DEPINDE, depind, vb. III. Intranz. 1. (Despre
lucruri, fapte, atitudini) A fi legat cu necesitate
de..., a fi în funcţie de..., a atârna de... ◊ (Ca
răspuns neprecis la o întrebare) Când se termină
lucrarea? - Depinde! 2. (Despre persoane,
instituţii, ţinuturi etc.) A fi sub autoritatea sau
sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. Din
fr. dépendre, lat. dependere.
DEPLEŢIUNE, depleţiuni, s.f. (Med.) Golire. ♦
Suprimare sau micşorare a unei obstrucţii, a unei
piedici în circulaţia fluidelor. Din fr. déplétion,
lat. depletio.
DEPLORAŢIE, deploraţii, s.f. (Rar) Plângere,
lamentare, lamentaţie. ♦ Cântec popular
medieval cu subiect tragic sau religios. Din fr.
déploration, lat. deploratio.
DEPONENT, -Ă, deponenţi, -te, adj. (În
gramatica latină, despre verbe şi forme verbale)
Cu formă pasivă şi înţeles activ. Din fr.
déponent, lat. deponens, -ntis.
DEPORTA, deportez, vb. I. Tranz. A trimite
forţat pe cineva într-o regiune îndepărtată ca
măsură represivă, a condamna pe cineva la exil
politic. Din fr. déporter, lat. deportare.
DEPORTARE, deportări, s.f. Acţiunea de a
deporta şi rezultatul ei. V. deporta.
DEPORTAT, -Ă, deportaţi, -te, adj., s.m. şi
f. (Persoană) care se află în deportare. V.
deporta. Cf. fr. d é p o r t é .
DEPOZIŢIE, depoziţii, s.f. Declaraţie a unui
martor în faţa unui organ de jurisdicţie sau de
urmărire penală cu privire la fapte ce-i sunt
cunoscute prin propriile-i simţuri (văz, auz) şi de
natură să aducă lămuriri în pricina respectivă;
mărturie. [Var.: depoziţiune s.f.] Din fr.
déposition, lat. depositio, -onis.
DEPRAVA, depravez, vb. I. Refl. (Despre
oameni) A ajunge, a deveni depravat; a se
corupe. Din fr. dépraver, lat. depravare.
DEPRAVARE, depravări, s.f. Faptul de a
se deprava; desfrâu, depravaţiune. V.
deprava.
DEPRAVAT, -Ă, depravaţi, -te, adj.
Descompus din punct de vedere moral;
corupt, decăzut, desfrânat. V. deprava.
DEPRECATORIU, -IE, deprecatorii, adj.
(Despre formule, părţi dintr-un discurs) Care are
forma unei deprecaţii. Din fr. déprécatoire, lat.
deprecatorius.
DEPRESANT, depresante, s.n. Substanţă prin
care se împiedică flotaţia unui minereu. Din fr.
dépressant, engl. depressant.
DEPRESIUNE, depresiuni, s.f. I. 1. Formă de
relief situată la un nivel mai jos decât regiunile
înconjurătoare. 2. Vârtej de aer în care presiunea
aerului este mai mică decât în regiunile vecine şi
care aduce timp nefavorabil în locurile pe unde
trece. II. Fig. Stare sufletească (patologică) de
tristeţe (asociată cu nelinişte); descurajare,
deprimare. III. (Ec. pol.) Fază a ciclului
economic, posterioară crizei economice, în care
producţia se menţine la un nivel scăzut,
mărfurile se vând greu şi la preţuri scăzute, în
condiţiile în care rămâne redusă şi puterea de
cumpărare a populaţiei. Din fr. dépression, lat.
depressio, -onis.
DEPRESIONAR, -Ă, depresionari, -e, adj.
f. (În sintagma) Zonă depresionară = zonă
din atmosferă cu presiune atmosferică
scăzută, proprie formării ciclonilor. -
Depresiune + suf. -ar.
GEODEPRESIUNE, geodepresiuni, s.f.
(Geol.) Depresiune tectonică primară,
rezultată din mişcările scoarţei terestre. -
Geo[logic] + depresiune.
DEPUTAT, -Ă, deputaţi, -te, s.m. şi f. 1.
Persoană aleasă pentru a face parte, pe o anumită
perioadă, dintr-un organ reprezentativ al statului.
2. (Înv.) Persoană aleasă şi trimisă într-o misiune
importantă; delegat, sol. Din fr. député, it.
deputato.
DEPUTĂŢIE, deputăţii, s.f. 1. Demnitate,
sarcină, funcţie de deputat (1). 2. Delegaţie
de deputaţi (2); solie. - Deputat + suf. -ie.
DERBI, derbiuri, s.n. 1. Cursă specială de trap
sau de galop a celor mai buni cai de trei ani, care
are loc o dată pe an. 2. Întrecere sportivă de
mare importanţă şi prestigiu între două echipe,
pentru stabilirea clasamentului. Din engl., fr.
derby.
DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. (mai ales la
pers. 3) A se trage, a proveni, a rezulta din... ♦
(Lingv.) a) (Despre limbă, cuvinte şi sensul lor)
A-şi trage originea din...; (tranz.) a arăta
85
provenienţa unui cuvânt din altul, b) (Despre
cuvinte, de obicei cu determinări introduse prin
prep. "de la") A se forma cu ajutorul unui sufix
sau al unui prefix. 2. Tranz. A abate o apă
curgătoare din albia ei naturală în altă albie sau
într-un canal. ♦ A îndrepta vehiculele de pe o
cale de comunicaţie pe altă cale. ♦ A ramifica o
cale de comunicaţie sau un canal de la traseul
principal pentru a forma un traseu secundar. 3.
Tranz. (Mat.) A calcula derivata unei funcţii. 4.
Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se
depărta din drumul său normal sub acţiunea
vântului sau a unui curent; a devia. Din fr.
dériver, lat. derivare.
DERIVARE, derivări, s.f. Acţiunea de a
deriva şi rezultatul ei. 1. Provenire, rezultare
a unui lucru din... ♦ (Lingv.) a) Provenire a
unui cuvânt din altul, arătare a provenienţei
unui cuvânt din altul, b) Procedeu prin care
se formează un cuvânt din altul cu ajutorul
sufixelor sau al prefixelor; derivaţie (3). ♦
(Lingv.: în sintagmele) Derivare regresivă
(sau inversă) = derivare prin suprimarea
unor afixe de la cuvinte deja existente. 2.
Operaţie folosită în calculul diferenţial
pentru obţinerea unei derivate. V. deriva.
DERIVAT, -Ă, derivaţi, -te, adj., (II 1)
derivaţi, s.m., (II 2, 3, 4) derivate, s.n. I. 1.
Adj. Care derivă (1) din ceva. ♦ Format prin
derivare (1 b). 2. (Despre cursul unei ape)
Abătut din albia sa naturală. ♦ (Despre
vehicule) Abătut de pe o cale de comunicaţie
pe alta. ♦ (Despre căi de comunicaţie,
canale) Abătut, ramificat din traseul
principal. II. 1. S.m. (Chim.) Substanţă
preparată din alta şi care de obicei păstrează
structura de bază a substanţei din care
provine. 2. S.n. Produs industrial extras
dintr-o materie primă. 3. S.n. Cuvânt care
derivă din alt cuvânt. 4. S.n. Lucru care
rezultă, derivă (1) din altul. V. deriva.
DERIVATIV, -Ă, derivativi, -e, adj. Care trage
sau abate ceva în altă parte. ♦ (Med.; adesea
substantivat, n.) Care se referă la evacuarea
surplusului de sânge dintr-un organ bolnav, în
scopul favorizării unei funcţionări normale a
inimii, şi la evacuarea substanţelor toxice din
organism. Din fr. dérivatif, lat. derivativus.
DERIVAŢIE, derivaţii, s.f. 1. Ramificaţie
secundară, temporară sau permanentă, a unui
curs de apă, a unei canalizări, a unui circuit
electric, a unei conducte de fluid sau a unei căi
de comunicaţie. 2. Abatere a unui proiectil din
planul de tragere, cauzată de rotaţia în jurul axei
sale. 3. Derivare (1). 4. Operaţie în cadrul
analizei matematice, folosită pentru a găsi
derivata unei funcţii. [Var.: (înv.) derivaţiune
s.f.] Din fr. dérivation, lat. derivatio, -onis.
DERIZIUNE, deriziuni, s.f. (Franţuzism) Luare
în râs, derâdere. Din fr. dérision, lat. derisio, -
onis.
DERIZORIU, -IE, derizorii, adj. (Despre
valori) Neînsemnat, de nimic, ridicol. Din fr.
dérisoire, lat. derisorius.
DEROGA, derog, vb. I. Intranz. A se abate (în
mod excepţional) de la o lege, de la un
regulament etc. în temeiul unei aprobări
speciale. Din fr. déroger, lat. derogare.
DEROGARE, derogări, s.f. Acţiunea de a
deroga şi rezultatul ei; abatere
(excepţională) de la o lege, de la un
regulament etc. V. deroga.
DEROGABIL, -Ă adj. (despre legi,
regulamente etc.) care permite derogări. Din
deroga + -bil.
INDEROGABIL, -Ă, inderogabili, -e, adj.
(Jur.; despre legi, regulamente etc.) Care nu
permite derogări. - In-+derogabil.
DEROGATORIU, -IE, derogatorii, adj. Care
conţine o derogare, cu caracter de derogare. Din
fr. dérogatoire, lat. derogatorius.
DES- (Înaintea vocalelor şi consoanelor sonore,
în forma dez-) Element de compunere cu sens
privativ, care serveşte la formarea unor
substantive, a unor adjective şi a unor verbe.
[Var.: dez-, dis-] - Lat. dis-, fr. des-.
DESANT, desanturi, s.n. 1. Trupe paraşutate
sau debarcate în spatele frontului inamic în
vederea îndeplinirii unor misiuni de luptă. 2.
Trupe de infanterie transportate, în timpul luptei,
pe tancuri. Din fr. descente, rus. desant.
DESANTA, desantez, vb. I. Tranz. A lansa
un desant. Din desant.
DESANTARE, desantări, s.f. Acţiunea de a
desanta. V. desanta.
DESCENDENT, -Ă, descendenţi, -te, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. Care coboară; coborâtor. 2. S.m. şi f.
Persoană care coboară din..., care se trage din...;
urmaş. Din fr. descendant, lat. descendens, -
ntis.
DESCINDE, descInd, vb. III. Intranz. 1. A-şi
avea originea, a se trage din cineva. 2. A se da
jos, a coborî. 3. A ajunge (şi a se opri) într-un
loc; a trage (la un hotel, la o gazdă). 4, (Despre
organele forţei publice) A se deplasa, a sosi la
faţa locului în vederea unei investigaţii sau a
unei percheziţii. Din lat. descendere, fr.
descendre.
DESCINDERE, descinderi, s.f. Acţiunea de
a descinde şi rezultatul ei. ♦ Deplasare a
unui organ de urmărire penală la locul
săvârşirii infracţiunii, pentru a face
constatări şi a strânge probe de natură a duce
la lămurirea pricinii. V. descinde.
DESCRIPTIV, -Ă, descriptivi, -e, adj. 1. Care
descrie; care conţine o descriere. 2. (În
sintagma) Geometrie descriptivă = ramură a
geometriei care foloseşte metode de cercetare
bazate pe reprezentarea unui punct din spaţiu cu
ajutorul proiecţiilor pe două planuri. Din fr.
descriptif, lat. descriptivus.
DESCRIPTIVISM s.n. Curent lingvistic
care foloseşte metode mecaniciste de
descriere a limbilor din punct de vedere
86
formal şi fiziologic, fără cercetarea
dezvoltării lor istorice. - Descriptiv + suf. -
ism.
DESCRIPŢIE, descripţii, s.f. (Rar) Descriere.
[Var.: (înv.) descripţiune s.f.] Din fr.
description, lat. descriptio, -onis.
DESCUAMA, pers. 3 descuamează, vb. I. Refl.
(Despre epidermă) A se coji în urma unei boli
contagioase eruptive sau de piele. Din fr.
desquamer, lat. desquamare.
DESCUAMARE, descuamări, s.f. Faptul de
a se descuama; fenomen patologic de cojire
a epidermei. V. descuama.
DESCUAMAT, -Ă, dcscuamaţi, -ie, adj.
(Despre piele) Care s-a cojit în urma unei
boli contagioase eruptive sau de piele. V.
descuama.
DESEMNA, desemnez, vb. I. Tranz. A indica, a
numi o persoană considerând-o cea mai potrivită
pentru desfăşurarea unei activităţi, pentru
ocuparea unei demnităţi sau a unei funcţii. ♦
(Rar) A indica unei persoane un anumit lucru. ♦
A numi într-o funcţie. Din fr. désigner, lat.
designare (după semn).
DESEMNARE, desemnări, s.f. Faptul de a
desemna. V. desemna.
DESERVI, deservesc, vb. IV. Tranz. 1. A presta
un serviciu în folos public, a servi o
colectivitate. 2. A avea în grijă supravegherea şi
dirijarea funcţionării unei maşini. Din fr.
desservir, lat. deservire.
DESFIDE, desfid, vb. III. Tranz. 1. A chema, a
provoca pe cineva să dovedească un lucru, ştiut
fiind că nu va reuşi. ♦ A spune cuiva că nu este
crezut sau că este considerat incapabil. 2. A
înfrunta, a nesocoti o primejdie; a sfida, a brava.
Din fr. défier, lat. diffidere (după sfida).
DESFID s.n. (Înv.) Sfidare, înfruntare. Din
desfide (derivat regresiv).
DESFIDERE, desfideri, s.f. (Rar) Faptul de
a desfide; provocare, sfidare. V. desfide.
DESIGN s.n. Domeniu multidisciplinar interesat
de ansamblul factorilor (social-economici,
funcţionali, tehnici, ergonomici, estetici etc.)
care contribuie la aspectul şi calitatea produsului
de mare serie. 2. Aspect exterior, fel în care se
prezintă un lucru (din punct de vedere estetic).
Din engl., fr. design.
DESORBŢIE, desorbţii, s.f. Îndepărtare a unei
substanţe adsorbite de pe suprafaţa unui
adsorbant. Din germ. Desorption, fr.
désorption.
DESPOT, despoţi, s.m. 1. (În antichitate şi în
evul mediu) Conducător cu puteri discreţionare;
tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care,
în acţiunile sale, nu ţine seama de alţii, care vrea
să-şi impună cu orice preţ voinţa. 2. (În Imperiul
Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii,
al unui ţinut. Din ngr. despotis, fr. despote.
DESPOŢIE, despoţii, s.f. 1. Formă de
guvernământ autocratică; despotism. 2. Ţară
condusă de un despot. - Despot + suf. -ie.
DESTINA, destinez, vb. I. Tranz. 1. A stabili, a
hotărî (ceva) dinainte, în vederea unui scop; a
hărăzi. 2. A hotărî dinainte soarta unei fiinţe sau
a unui lucru; a ursi, a meni, a sorti, a predestina.
Din fr. destiner, lat. destinare.
DESTINARE, destinări, s.f. Acţiunea de a
destina şi rezultatul ei. V. destina.
DESTINAT, -Ă, destinaţi, -te, adj. 1.
Stabilit, hotărât dinainte; hărăzit. 2. Ursit,
menit, sortit, predestinat. V. destina.
DESTINAŢIE, destinaţii, s.f. 1. Întrebuinţare
(hotărâtă dinainte). 2. Loc, persoană către care se
îndreaptă cineva sau unde se trimite ceva. Din
fr. destination, lat. destinatio.
DESTITUI, destitui, vb. IV. Tranz. A scoate, a
îndepărta pe cineva, dintr-un post, dintr-o
funcţie; a revoca. Din fr. destituer, lat.
destituere.
DESTITUIRE, destituiri, s.f. Acţiunea de a
destitui şi rezultatul ei; scoatere din funcţie.
V. destitui.
DESUET, -Ă, desueţi, -te, adj. Ieşit din uz, din
modă, necorespunzător spiritului vremii;
perimat. Din fr. désuet, lat. desuetus.
DESUETUDINE s.f. (În expr.) A cădea în
desuetudine = a ieşi din uz, a nu se mai folosi, a
nu mai fi obişnuit; a se perima. Din fr.
désuétude, lat. desutudo, -inis.
DEŞERT, -ARTĂ, (1) deşerţi, -arte, adj., (II)
deşerturi, s.n. I. Adj. 1. Care nu conţine nimic în
interior; gol. 2. (Despre terenuri, ţări, regiuni)
Lipsit de vietăţi şi de vegetaţie; pustiu. ♦
Nelocuit, nepopulat. 3. Fig. Lipsit de temei;
amăgitor. 4. Fig. Fără rezultat; nefolositor,
zadarnic. II. S.n. 1. Spaţiu gol; pustietate. ◊ Loc.
adv. În deşert = a) (în legătură cu privirea) în
gol, fără ţintă; b) în van, zadarnic. 2. Regiune cu
climă aridă, cu ploi extrem de puţine, în care
viaţa vegetală şi animală este foarte redusă, iar
populaţia foarte rară; pustiu; 3. (În limbajul
bisericesc; în expr.) A lua în deşert = a batjocori;
a nesocoti. 4. (Pop.) Partea scobită a corpului la
animale cuprinsă între ultima coastă şi osul
şoldului. - Lat. (I) desertus, (II) din lat.
desertum, fr. désert.
DEŞERTA, deşért, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A
scoate întregul conţinut dintr-un recipient. ◊
Expr. A deşerta sacul (până la fund) = a
spune tot ce ştii (noutăţi, glume, necazuri
etc.). ♦ A bea până la fund băutura dintr-un
vas; a da pe gât o băutură. 2. Refl. (Despre
locuri populate de oameni) A deveni gol,
pustiu. Din deşert.
DEŞERTĂCIUNE, deşertăciuni, s.f. 1.
Lipsă de valoare, de folos, de importanţă;
zădărnicie; p. ext. lucru lipsit de valoare. 2.
Preocupare pentru lucruri nefolositoare;
uşurinţă, vanitate. - Deşert + suf. -ăciune.
DEŞERTARE, deşertări, s.f. (Pop.)
Acţiunea de a (se) deşerta; golire, deşertat1.
V. deşerta.
DEŞERTAT1 s.n. (Pop.) Deşertare. V.
deşerta.
87
DEŞERTAT2, -Ă, deşertaţi, -te, adj. (Pop.;
despre recipiente) Care este gol, care nu mai
conţine nimic în interior. V. deşerta.
DEŞERTIC, -Ă, deşertici, -ce, adj. De
deşert. - Deşert + suf. -ic (după fr.
désertique).
DEŞERTIFICARE, deşertificări, s.f.
Transformare a unei regiuni în deşert. - De la
deşert (după fr. désertification).
SEMIDEŞERT, semideşerturi, s.n. Regiune
de tranziţie între stepă şi deşert, cu vegetaţie
rară, formată din ierburi şi semiarbuşti,
adaptată la uscăciune. - Semi- + deşert.
DETALIA, detaliez, vb. I. Tranz. A arăta, a
expune, a analiza, a demonstra ceva în mod
amănunţit. ♦ Refl. (Rar) A ieşi în evidenţă, a se
contura în toate amănuntele. [Var.: detaila vb. I]
Din it. dettagliare, fr. détailler.
DETALIAT, -Ă, detaliaţi, -te, adv., adj. (În
mod) amănunţit. Var.: detailat, -ă adj. V.
detalia.
DETALIERE, detalieri, s.f. Acţiunea de a
(se) detalia şi rezultatul ei. V. detalia.
DETALIU, detalii, s.n. Amănunt. ◊ Loc. adv. În
detaliu = a) în fiecare amănunt luat aparte; b) cu
de-amănuntul, în mod detaliat. ◊ Expr. (A vinde)
în detaliu = (a vinde) în cantităţi mici, cu bucata,
cu amănuntul. ♦ Circumstanţă de amănunt în
care se petrece ceva. ♦ Lucru mărunt, lipsit de
importanţă, secundar (în ansamblul celorlalte).
Din it. dettaglio, fr. détail.
DETERIORA, deteriorez, vb. I. Tranz. şi refl.
A (se) uza, a (se) strica (prin întrebuinţare
îndelungată, în urma unui accident etc.). Din fr.
déteriorer, lat. deteriorare.
BIODETERIORARE, biodeteriorări, s.f.
Degradare sub acţiunea factorilor biologici. -
Bio- + deteriorare.
DETERIORARE, deteriorări, s.f. Acţiunea
de a (se) deteriora şi rezultatul ei; stricare,
uzare. V. deteriora.
DETERIORAT, -Ă, deterioraţi, -te,
adj.Uzat, stricat. V. deteriora.
DETERMINA, determin, vb. I. Tranz. 1. A
condiţiona în mod necesar, a servi drept cauză
pentru apariţia sau dezvoltarea unui fapt, a unui
fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu
precizie); a stabili, a hotărî (o dată, un termen
etc.). ♦ Spec. A preciza însuşirile unui corp, ale
unei plante, ale unui fenomen (în vederea
repartizării acestora în categorii). ♦ Spec. A
calcula, a deduce pe baza unor date. 3. A face ca
cineva să ia o anumită hotărâre. 4. (Despre
cuvinte sau propoziţii) A preciza sensul altui
cuvânt sau altei propoziţii. Adverbele determină
verbele pe care le însoţesc. Din fr. déterminer,
lat. determinare.
AUTODETERMINARE, autodeterminări,
s.f. Principiu potrivit căruia o naţiune are
dreptul să-şi aleagă singură statutul politic şi
calea de dezvoltare economică, socială şi
culturală; p.ext. ansamblu de măsuri care pun
în practică acest principiu. - Auto +
 determinare (după fr. autodétermination,
rus. samoopredelenie).
DETERMINARE, determinări, s.f. Faptul
de a determina. ♦ (Concr.) Cuvânt sau
propoziţie care precizează sensul altui
cuvânt sau al altei propoziţii cu care este în
legătură, fiind subordonate acestora. V.
determina.
DETERMINAT, -Ă, determinaţi, -te, adj. 1.
Care a fost precizat.care a fost stabilit. 2.
(Despre cuvinte sau propoziţii) Al cărui sens
este precizat de alt cuvânt sau de altă
propoziţie. V. determina. Cf. fr.
déterminé.
DETERMINATOR, determinatoare, s.n.
Lucrare pe baza căreia se identifică diverse
specii de plante şi de animale. - Determina
+ suf. -tor.
NEDETERMINAT, -Ă, nedeterminaţi, -ic,
adj. Care nu este precizat, stabilit; care nu
este definit sau cunoscut cu precizie. - Ne- +
determinat.
NEDETERMINARE, nedeterminări, s.f. 1.
(Mat.) Imposibilitate de a putea afla în mod
unic valorile necunoscutelor care intră într-o
problemă. 2. Lipsă de determinare;
indeterminare. ♦ Situaţie incertă, neclară. -
Ne- + determinare.
DETESTA, detest, vb. I. Tranz. şi refl. recipr. A
nu (se) putea suferi, a (se) dispreţui profund. Din
fr. détester, lat. detestari.
DETESTARE, detestări, s.f. (Rar) Acţiunea
de a (se) detesta. V. detesta.
DETESTABIL, -Ă, detestabili, -e, adj. Vrednic
de ură, de dispreţ. ♦ Care este foarte rău, care
este cu mult sub nivelul aşteptat sau cerut. Din
fr. détestable, lat. detestabilis.
DETRACTOR, -OARE, detractori, -oare, s.m.
şi f. (Livr.) Calomniator. Din fr. détracteur, lat.
detractor, -oris.
DETRIMENT s.n. (În loc. prep.) În detrimentul
(cuiva sau a ceva) = în dauna, în paguba (cuiva
sau a ceva). Din fr. détriment, lat.
detrimentum
DETRITUS s.n. 1. Material rezultat din
fărâmiţarea rocilor prin acţiunea agenţilor
externi. 2. Material granular mărunt rezultat în
urma uzurii unui drum pietruit din cauza
circulaţiei. 3. (Rar) Tartru dentar. Din fr.
détritus, lat. detritus.
DEUTERIU s.n. Izotop al hidrogenului, folosit
drept combustibil termonuclear în reactoarele
nucleare. Din fr. deutérium, germ. Deuterium,
engl. deuterium.
DEVASTA, devastez, vb. I. Tranz. A distruge, a
ruina, a pustii o ţară, o regiune, o casă. ♦ A jefui,
a prăda. Din fr. dévaster, lat. devastare
DEVASTARE, devastări, s.f. Acţiunea de a
devasta. V. devasta.
DEVASTATOR, -OARE, devastatori, -oare,
adj. (Adesea substantivat) Care devastează;
distrugător, pustiitor. Din fr. dévastateur, lat.
devastator, -oris.
88
DEVIA, deviez, vb. I. Intranz. 1. A se abate de
la o direcţie dată. 2. Fig. A se îndepărta de la
subiectul în discuţie; a se abate de la calea bună
(comiţând erori, fapte reprobabile). Din fr.
dévier, lat. deviare.
DEVIERE, devieri, s.f. Faptul de a devia.
V. devia.
DEVORA, devorez, vb. I. Tranz. (Despre
animale şi, ir., despre oameni) A mânca cu
lăcomie, a înghiţi pe nemestecate. ♦ Fig. A
consuma, a mistui, a înghiţi. Focul a devorat
casa. ◊ Expr. A devora o carte = a citi o carte de
la un capăt la altul cu mare interes şi fără a-şi
întrerupe o clipă lectura. Din fr. dévorer, lat.
devorare.
DEVOTA, devotez, vb. I. Refl. A se pune fără
rezerve în serviciul cuiva sau a ceva; a se dedica,
a se consacra în întregime. Din lat. devotare, fr.
dévouer.
DEVOTAT, -Ă, devotaţi, -te, adj. Plin de
devotament, de abnegaţie faţă de cineva sau
de ceva; credincios. V. devota.
DEXTERITATE, (2) dexterităţi, s.f. 1.
Abilitate, dibăcie, îndemânare (fizică). 2. (Ieşit
din uz) Obiect de învăţământ (desen, muzică,
caligrafie, gimnastică, gospodărie, lucru de
mână) având drept scop să dezvolte însuşirile
artistice şi îndemânarea practică a elevilor. Din
fr. dextérité, lat. dexteritas, -atis.
DIABOLIC, -Ă, diabolici, -ce, adj. 1. De
diavol; care vine de la diavol; drăcesc. 2. Care
denotă o mare cruzime, rău, crud; perfid,
viclean; primejdios, funest. Din fr. diabolique,
lat. diabolicus.
DIADEMĂ, diademe, s.f. Podoabă în formă de
cunună făcută din metal preţios şi împodobită cu
pietre scumpe, purtată pe cap de suverani, de
unii reprezentanţi ai bisericii şi, în reprezentările
plastice, de anumite divinităţi; podoabă făcută
din diverse materiale şi purtată de femei pe
frunte, la numite ocazii. [Var.: (înv.): diadem
s.n.] Din fr. diadème, lat. diadema.
DIADOH, diadohi, s.m. 1. Titlu purtat de
generalii lui Alexandru Macedon care şi-au
împărţit imperiul după moartea acestuia;
persoană care avea acest titlu. 2. Titlu purtat de
prinţul moştenitor al Greciei moderne; persoană
având acest titlu. Din fr. diadoque, germ.
Diadoche.
DIAFORĂ, diafore, s.f. Figură de stil care
constă în repetarea unui cuvânt, dar cu o altă
semnificaţie. Din germ. Diaphora, fr.
diaphore.
DIAFRAGMĂ, diafragme, s.f. 1. Organ
muscular-tendinos care separă toracele de
abdomen şi care participă la respiraţie. ♦ Cartilaj
care separă cele două nări. 2. Membrană elastică
(la microfon, telefon, gramofon etc.) care, prin
vibraţiile ei, reproduce sunetele. 3. Dispozitiv la
obiectivele aparatelor fotografice, format din
mai multe plăcuţe opace mobile, care limitează o
deschidere circulară reglabilă, lăsând să treacă
prin ea o anumită cantitate de lumină. 4.
Dispozitiv alcătuit dintr-o membrană cu un
orificiu, care, introdus într-o conductă, măsoară
debitul şi viteza fluidului. 5. (Constr.) Element
de construcţie alcătuit dintr-o placă plană sau
dintr-un planşeu. Din fr. diaphragme, lat.
diaphragma.
DIALECT, dialecte, s.n. 1. Ramificaţie
teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai
multe graiuri. 2. (Impr.) Grai. 3. (Impr.) Limbă.
Din fr. dialecte, lat. dialectus.
DIALECTIC, -Ă, dialectici, -ce, s.f., adj. I. S.f.
1. (În filozofia marxistă) Teorie generală şi
metodă filozofică constând în analiza şi
depăşirea argumentelor contradictorii în scopul
descoperirii adevărului. 2. (În filozofia antică)
Artă de a discuta în contradictoriu, în scopul
ajungerii la adevăr. 3. (În evul mediu) Logică
formală. II. Adj. Care este conform cu dialectica
(I) sau care o confirmă; care se bazează pe
dialectică; care priveşte fenomenele de pe
poziţiile dialecticii. Din fr. dialectique, lat.
dialecticus.
DIALOG, dialoguri, s.n. 1. Convorbire între
două persoane. ♦ (P. spec.) Convorbire (cu
caracter oficial) care are loc între reprezentanţii a
două părţi, a două ţări etc. ♦ (P. spec.) Formă de
convorbire între două personaje, în care sunt
scrise de obicei operele dramatice; pasaj dintr-o
operă literară în care se redă convorbirea dintre
două personaje. ◊ Linie de dialog = semn
ortografic de punctuaţie care indică începutul
vorbirii fiecărui participant la o convorbire. 2.
Operă literară scrisă sub formă de dialog. Din
fr. dialogue, lat. dialogus.
TELEDIALOG, teledialoguri, s.n. Dialog
realizat şi transmis prin diverse sisteme de
telecomunicaţie. - Tele- + dialog
DIAMETRU, diametre, s.n. 1. Segment de
dreaptă care uneşte două puncte ale unui cerc
sau ale unei sfere, trecând prin centrul lor;
lungimea acestui segment. ♦ Locul geometric al
mijlocului tuturor coardelor paralele cu o
direcţie dată. 2. (În sintagma) Diametru aparent
= unghi sub care un observator vede diametrul
(1) unui obiect depărtat, în special al unui astru.
Din fr. diamètre, lat. diametrus.
DIAREE s.f. Stare patologică manifestată prin
eliminarea frecventă de materii fecale moi sau
lichide. Din fr. diarrhée, lat. diarrhoea.
DIASISTEM, diasisteme, s.n. (Lingv.) Sistem
lingvistic desprins din analiza a două sisteme
(graiuri, dialecte) cu similitudini parţiale;
supersistem. Din engl. diasystem, fr.
diasystème.
DIATONICĂ, diatonice, adj., s.f. 1. Adj. (în
sintagma) Gamă diatonică = succesiune naturală
de mai multe sunete muzicale aflate la distanţă
de tonuri şi semitonuri. 2. S.f. Structură
melodică formata din tonuri şi semitonuri. Din
fr. diatonique, lat. diatonicus.
DIATRIBĂ, diatribe, s.f. Critică violentă (şi
răutăcioasă); lucrare care conţine o asemenea
critică; pamflet. Din fr. diatribe, lat. diatriba.
89
DICTA, dictez, vb. I. Tranz. 1. A pronunţa rar şi
desluşit cuvintele unei fraze, ale unui text,
pentru ca ascultătorul să le poată scrie întocmai.
2. A impune ceva în mod categoric, a obliga pe
cineva să accepte ceva fără condiţii; a ordona. ♦
(Despre abstracte) A îndemna, a determina
stringent la o acţiune. Din fr. dicter, lat.
dictare.
AUTODICTARE, autodictări, s.f.
Reproducere în scris a unui text memorat. -
Auto- + dictare.
DICTARE, dictări, s.f. Acţiunea de a dicta
(1) şi rezultatul ei. ♦ Lucrare şcolară de
control, care constă în reproducerea cât mai
corectă în scris a unui text dictat. V. dicta.
DICTATOR, dictatori, s.m. 1. (În Roma antică)
Conducător al armatei cu puteri politice
nelimitate, ales de senat, în vreme de război, de
răscoale etc., pe o perioadă de şase luni. 2.
Conducător de stat care dispune de puteri
politice nelimitate. ♦ Fig. Persoană care are o
conduită autoritară, care caută să-şi impună cu
orice preţ voinţa. Din fr. dictateur, lat.
dictator.
DICTATURĂ, dictaturi, s.f. 1. (În Roma
antică) Demnitatea, puterea, autoritatea
exercitată de un dictator. 2. Instituţie politică,
putere de stat în care o persoană (sau un grup de
persoane) este învestită cu autoritate nelimitată
prin legi şi adesea bazată pe violenţă. ♦
Dictatura proletariatului = concept din filozofia
marxistă care preconiza exercitarea puterii de
stat de către proletariat în perioada cuprinsă între
revoluţia socialistă şi instaurarea societăţii
socialiste. Din fr. dictature, lat. dictatura.
DICŢIONAR, dicţionare, s.n. Operă
lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi,
ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate,
ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită
ordine (de obicei alfabetică) şi explicate în
aceeaşi limbă sau traduse într-o limbă străină.
Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.
DICŢIONĂRAŞ, dicţionăraşe, s.n.
Diminutiv al lui dicţionar; (depr.) dicţionar
lipsit de valoare. - Dicţionar + suf. -aş.
MINIDICŢIONAR, minidicţionare, s.n.
Dicţionar cu inventar restrâns.- Mini- +
dicţionar.
DICŢIUNE, dicţiuni, s.f. Modul de a pronunţa
cuvintele, silabele şi sunetele. ♦ (În teatru,
cinematograf etc.) Artă de a pronunţa corect şi
clar un text. [Var.: dicţie s.f.] Din fr. diction,
lat. dictio, -onis.
DIECEZĂ, dieceze, s.f. (Bis.) Eparhie. [Var.:
dioceză s.f.] Din fr. diocèse, lat. dioecesis.
DIEREZĂ, diereze, s.f. Disocierea în
pronunţare a unui diftong în elementele lui
componente. Din fr. diérèse, lat. diaeresis.
DIESEL s.n. (În sintagma) Motor diesel (şi
eliptic) = motor cu ardere internă la care
combustibilul, pulverizat prin injectare în aerul
din cilindru, se aprinde datorită temperaturii
înalte a aerului comprimat. [Pr.: dizel] Din fr.
diesel, germ. Diesel.
DIETĂ, diete, s.f. (În evul mediu şi în unele
state contemporane) Adunare legislativă; p. ext.
adunare politică reprezentativă. Din fr. diète,
lat. dieta.
DIFERENŢĂ, diferenţe, s.f. 1. Ceea ce
deosebeşte o fiinţă de altă, un lucru de altul;
lipsă de asemănare; deosebire; nepotrivire. ◊
Diferenţă specifică = trăsătură caracteristică a
unei noţiuni, care o deosebeşte de celelalte
noţiuni cuprinse în genul ei proxim. 2.
Rezultatul unei scăderi matematice. 3. (Geogr.;
în sintagma) Diferenţă de nivel = deosebire de
altitudine între două puncte terestre. [Var.: (înv.)
diferinţă s.f.] Din fr. différence, lat.
differentia.
DIFERI, difer, vb. IV. Intranz. A fi deosebit (de
altcineva sau de altceva); a se deosebi. Din fr.
différer, lat. differre.
DIFERIT, -Ă, diferiţi, -te, adj. 1. (Urmează
după substantivul pe care îl determină) Care
diferă, care se deosebeşte (de cineva sau de
ceva), care nu este asemănător (cu cineva
sau cu ceva); deosebit. 2. (La pl.; precedă
substantivul pe care îl determină) Fel de fel
de..., tot felul de...; variaţi, diverşi, feluriţi.
V. diferi.
DIFICULTATE, dificultăţi, s.f. Greutate de a
face ceva; anevoinţă. ♦ Piedică, obstacol. ◊ Expr.
A face (sau a crea) dificultăţi = a pune (cuiva)
piedici; a opune rezistenţă, a se împotrivi (într-o
problemă). Din fr. difficulté, lat. difficultas, -
atis.
DIFORM, -Ă, diformi, -e, adj. (Despre fiinţe
sau despre părţi ale corpului lor) A cărui formă
prezintă anomalii sau neregularităţi izbitoare,
respingătoare; urât, pocit, slut. ♦ (Rar; despre
materii) Inform. Din fr. difforme, lat.
difformis.
DIFORMITATE, diformităţi, s.f. Faptul de a fi
diform, caracterul a ceea ce este diform; ceea ce
face ca cineva sau ceva să fie diform; urâţenie,
sluţenie. Din fr. difformité, lat. difformitas, -
atis.
DIFTONG, diftongi, s.m. Pronunţare în aceeaşi
silabă a unei vocale cu o semivocală; grup de
două sunete format dintr-o vocală şi o
semivocală care se pronunţă în aceeaşi silabă.
Din fr. diphtongue, lat. diphtongus.
DIFUZ, -Ă, difuzi, -e, adj. Răspândit în toate
părţile sau în diverse părţi; împrăştiat, risipit. ♦
Care este neclar, lipsit de organizare. Stil difuz.
Din fr. diffus, lat. diffusus.
DIFUZIUNE, difuziuni, s.f. 1. Împrăştierea în
toate direcţiile a razelor unui fascicul de lumină,
a undelor de radio etc. care trec printr-un mediu
translucid sau care se reflectă când întâlnesc o
suprafaţă cu asperităţi. 2. Pătrunderea
moleculelor unui corp în masa altui corp cu care
vin în contact. [Var.: difuzie s.f.] Din fr.
diffusion, lat. diffusio, -onis.
90
DIGERA, diger, vb. I. Tranz. (Adesea fig.) A
mistui alimentele. Din fr. digérer, lat. digerere.
DIGERARE s.f. Acţiunea de a digera;
digestie. V. digera.
DIGESTIE, digestii, s.f. Proces fiziologic
complex prin care alimentele introduse în
organism sunt transformate treptat în substanţe
asimilabile; mistuire, digerare. Din fr.
digestion, lat. digestio.
DIGRESIUNE, digresiuni, s.f. Abatere,
îndepărtare de la subiectul tratat; excurs; parte a
unei lucrări care conţine o asemenea abatere.
[Var.: (înv.) digresie s.f.] Din fr. digression,
lat. digressio, -onis.
DILATA, dilat, vb. I. Refl. 1. (Despre unele
corpuri) A-şi mări dimensiunile sub influenţa
căldurii. ◊ Tranz. Căldura dilată corpurile. 2.
(Despre deschizături, organe sau părţi ale unor
organe etc.) A se mări, a se lărgi. ◊ Tranz.
Atropina dilată pupila. Din fr. dilater, lat.
dilatare.
DILATARE, dilatări, s.f. Acţiunea de a (se)
dilata şi rezultatul ei. V. dilata.
DILATAT, -Ă, dilataţi, -te, adj. 1. (Despre
unele corpuri) Cu dimensiunile mărite sub
influenţa căldurii. 2. (Despre deschizături,
organe sau părţi ale unor organe) Mărit,
lărgit. V. dilata.
DILATATOR, -OARE, dilatatori, -oare, adj.
Care dilată; dilatant. ◊ (Anat.) Muşchi dilatatori
= muşchi care au funcţia de a dilata deschiderile
pe care se inserează. ♦ (Substantivat, n.)
Instrument chirurgical care serveşte la dilatarea
unei cavităţi, a unui orificiu etc. Din fr.
dilatateur, lat. dilatator, -oris.
DILATAŢIE, dilataţii, s.f. Creştere a
dimensiunilor unui corp sub acţiunea căldurii;
dilatare. ♦ Coeficient de dilataţie = creşterea
unităţii de lungime, de suprafaţă sau de volum a
unui corp, raportată la 1 C de creştere a
temperaturii. Din fr. dilatation, lat. dilatatio.
DILATORIU, -IE, dilatorii, adj. (Franţuzism)
Care provoacă sau tinde să provoace o întârziere,
o amânare, o tărăgănare (a unei acţiuni, a unui
proces etc.). Din fr. dilatoire, lat. dilatorius.
DILEMĂ, dileme, s.f. Raţionament care pune
două alternative dintre care trebuie aleasă una,
deşi ambele duc la aceeaşi concluzie. ♦
Încurcătură în care se află cineva când este
obligat să aleagă între două alternative cu
perspective (aproximativ) egale. Din fr.
dilemme, lat. dilemma.
DILIGENT, -Ă, diligenţi, -te, adj. (Livr.)
Harnic, sârguincios, zelos. Din lat. diligens, -
ntis, fr. diligent.
DILIGENŢĂ, diligenţe, s.f. (Livr.) Sârguinţă,
osteneală; zel. promptitudine. Din lat.
diligentia, fr. diligence.
DILUVIU, diluvii, s.n. 1. Potopul amintit în
Biblie; p. gener. potop. 2. (Geol.) Pleistocen.
Din fr., lat. diluvium.
DIMENSIONAL, -Ă, dimensionali, -e, adj.
Care arată dimensiunea, privitor la dimensiune.
Din germ. dimensional, fr. dimensionnel.
PLURIDIMENSIONAL, -Ă,
pluridimensionali, -e, adj. Cu multe
dimensiuni. - Pluri- + dimensional.
PLURIDIMENSIONALITATE s.f.
Însuşirea a ceea ce este pluridimensional. -
Pluridimensional + suf. -itate.
DIMENSIUNE, dimensiuni, s.f. 1. Mărime
(lungime, lăţime sau înălţime) necesară la
determinarea întinderii figurilor şi a corpurilor
(geometrice). ◊ Expr. (Fam.) A patra dimensiune
= ceva imposibil, ceva neconceput încă de
mintea omenească. ♦ Spec. Mărime fizică
considerată din punctul de vedere al legăturii
dintre unitatea sa de măsură şi unităţile
mărimilor fundamentale ale unui sistem de
unităţi de măsură. 2. Mărime, măsură, proporţie.
Din fr. dimension, lat. dimensio, -onis.
TIPODIMENSIUNE, tipodimensiuni, s.f.
Dimensiune standardizată. - Tip +
dimensiune.
DIMINUA, diminuez, vb. I. Tranz. şi refl. . A
face să devină sau a deveni mai mic (din punct
de vedere cantitativ, calitativ, intensiv etc.); a
(se) micşora, a scădea. Din fr. diminuer, lat.
diminuere.
DIMINUARE, diminuări, s.f. Acţiunea de a
diminua şi rezultatul ei; micşorare, scădere.
V. diminua.
DINAR, dinari, s.m. 1. Monedă de aur sau de
argint de origine arabă, care a circulat în trecut şi
în Europa. 2. Unitate monetară curentă în
Iugoslavia, Algeria, Iordania etc. Din ngr.
dinarion, fr. dinar.
DINATRON s.n. (Electron.) Efect care se
manifestă prin micşorarea curentului anodic ca
urmare a emisiei secundare la tetrode. Din engl.,
fr. dynatron.
DINOZAUR, dinozauri, s.m. Reptilă fosilă
urişă din ordinul dinozaurilor. Din fr.
dinosaure, it. dinosauro.
DIOXID, dioxizi, s.m. (Chim.) Bioxid. Din fr.
dioxyde, engl. dioxide.
DIPLODOC, diplodoci, s.m. Specie de reptilă
dinozauriană fosilă, amfibie, erbivoră. Din fr.,
lat. diplodocus.
DIPLOMĂ, diplome, s.f. 1. Act oficial care
certifică pregătirea profesională a unei persoane,
un anumit titlu etc. 2. Act eliberat unui
participant la o expoziţie sau la un concurs, prin
care se recunoaşte calitatea deosebită a lucrărilor
expuse sau a rezultatelor obţinute de acesta. 3.
(În evul mediu) Act prin care se acorda cuiva un
titlu de nobleţe, anumite privilegii etc. Din fr.
diplôme, lat. diploma.
DIPLOMATIC, -Ă, diplomatici, -ce, s.f., adj. 1.
S.f. Disciplină auxiliară a istoriei care cercetează
diplomele şi documentele oficiale vechi şi le
stabileşte autenticitatea. 2. Adj. (Rar) Care
aparţine diplomelor şi documentelor oficiale
91
vechi, privitor la aceste diplome şi documente.
Din fr. diplomatique, lat. diplomaticus.
DIPOL, dipoli, s.m. 1. Circuit electric sau reţea
electrică prevăzută cu două borne de acces
pentru conectarea la o reţea exterioară. 2. (În
sintagma) Dipol electric = a) sistem de două
sarcini electrice apropiate, egale şi de semn
contrar; b) antenă de telecomunicaţii formată din
două conductoare dispuse şi alimentate simetric.
Din germ. Dipol, fr. dipôle.
DIRECT, -Ă, direcţi, -te, adj., s.f., adv. 1. Adj.
Care duce la ţintă, de-a dreptul, fără ocol; drept.
◊ În linie directă = din tată în fiu, în linie dreaptă
de rudenie. 2. S.f. Lovitură dată de un boxer cu
mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul,
fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără
intermediar sau fără ascunzişuri, făţiş;
nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin
participarea la urnă a fiecărui cetăţean. Impozit
direct = impozit asupra venitului sau proprietăţii,
perceput pe baza unor roluri nominale.
Complement direct = complement care
determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau
stil direct = procedeu sintactic şi stilistic de
redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5.
Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără
ascunzişuri, făţiş. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct
răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face
să răspundă) personal şi integral (de faptele
sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct
proporţionale = mărimi al căror raport este de
asemenea natură încât creşterea sau scăderea
uneia de un număr de ori provoacă creşterea sau
scăderea celeilalte de acelaşi număr de ori. Din
fr. direct, lat. directus.
DIRECTOR1, -OARE, directori, -oare, adj.,
subst. 1. Adj. Care dirijează sau conduce ceva,
care indică direcţia. ◊ Roţi directoare = roţile din
faţă ale unui vehicul, cu ajutorul cărora se
stabileşte direcţia de mers. Plan director = hartă
sau plan al unei regiuni la scara de 1/20000.
Linie directoare = linie fixă pe care alunecă altă
linie care, prin mişcarea ei în spaţiu, descrie o
suprafaţă. ♦ Fig. Care indică linia de conduită,
care îndrumează (activitatea). 2. S.f. Curbă pe
care se sprijină generatoarele rectilinii ale unei
suprafeţe riglate. 3. S.n. (Elt.) Element
constructiv al unei antene, folosit pentru mărirea
directivităţii. Din fr. directeur, lat. director, -
oris.
DIRECTOR2, -OARE, directori, -oare, s.m. şi
f. Persoană care conduce o întreprindere, o
instituţie, o publicaţie etc. sau un sector al
acestora; funcţie deţinută de această persoană.
Din fr. directeur, lat. director, -oris.
DIRECTORAŞ, directoraşi, s.m. (Depr.)
Diminutiv al lui director2. - Director2 + suf.
-aş.
DIRECŢIE, direcţii, s.f. I. 1. Orientare în spaţiu
a unei fiinţe, a unui obiect, a unei acţiuni, a unui
fenomen, a unei mişcări; sens în care se
desfăşoară ceva. ◊ Loc. adv. În toate direcţiile =
peste tot, pretutindeni. 2. (Mat.) Proprietate
comună a tuturor dreptelor paralele cu o dreaptă
fixă dată. II. 1. Acţiunea de a conduce, de a
dirija (o instituţie, o întreprindere etc,);
conducere. 2. Post, funcţie de director2; p. ext.
durata acestei funcţii. 3. Organ de conducere a
unei întreprinderi, instituţii, organizaţii etc. ◊
Direcţie de scenă = regie. ♦ Subdiviziune în
sistemul de organizare a unui minister, a unui
organ central etc., care conduce o anumită
ramură de activitate a instituţiei respective. 4.
Biroul directorului2. III. Ansamblul organelor
folosite pentru conducerea unui vehicul
(automobil, tractor etc.). ♦ (Şi în sintagma bară
de direcţie) Bară de oţel articulată la ambele
capete de roţile unui vehicul şi care serveşte la
orientarea roţilor într-o anumită direcţie. [Var.:
direcţiune s.f.] Din fr. direction, lat. directio, -
onis.
DISC, discuri, s.n. 1. Placă circulară şi plată de
o anumită greutate, pe care o aruncă atleţii
discoboli la distanţă. ♦ Probă de atletism care se
practică cu acest obiect. 2. Orice obiect de formă
circulară şi plată. ◊ Plug cu disc = plug cu
tracţiune mecanică, având în loc de brăzdar şi de
cormană o parte tăietoare circulară şi plată, care
taie şi răstoarnă brazda. (Fiz.) Discul lui Newton
= placă circulară împărţită în şapte sectoare
colorate, reproducând culorile spectrului solar şi
care, prin rotire rapidă, apare albă sau gri,
demonstrând sinteza luminii albe. 3. Semnal
mobil de formă circulară care indică unui tren
reducerea vitezei. 4. Placă circulară care serveşte
la înregistrarea şi reproducerea vocii, a sunetelor
etc. cu ajutorul unui aparat special. Disc de
frecvenţă = disc1 (4) cu înregistrări speciale,
folosit la verificarea şi măsurarea
caracteristicilor de redare ale pick-up-urilor. ♦
Muzică înregistrată pe un disc1 (4). 5. (În
sintagmele) Disc intervertebral = cartilaj fibros
şi elastic aşezat între două vertebre alăturate şi
servind la solidarizarea lor. Hernie de disc =
hernie a unui disc intervertebral. Din fr. disque,
lat. discus.
DISCUI, discuiesc, vb. IV. Tranz. A lucra
pământul (pentru mărunţirea bulgărilor,
afânare, distrugerea buruienilor etc.) cu
ajutorul discuitorului, al plugului cu disc etc.
- Disc + suf. -ui.
DISCUIRE, discuiri, s.f. Acţiunea de a
discui. V. discui.
DISCUITOR, discuitoare, s.n. Unealtă
agricolă formată dintr-o grapă cu discuri1,
folosită la discuire. - Discui + suf. -tor.
POLIDISC, polidiscuri, s.n. Maşină
agricolă prevăzută cu mai multe discuri
metalice ascuţite, folosită în lucrările de
dezmiriştire. - Poli- + disc.
DISCERNE vb. tr. a judeca limpede, deosebind
lucrurile, situaţiile etc.; a raţiona cu pătrundere şi
precizie. Din fr. discerner, lat. discernere.
DISCERNERE s.f. Acţiunea de a discerne.
V. discerne.
92
DISCIPLINĂ, (2) discipline, s.f. 1. Totalitatea
regulilor de comportare şi de ordine obligatorii
pentru membrii unei colectivităţi. ♦ Ordine;
spirit de ordine, deprindere cu o ordine strictă. 2.
Ramură a unei ştiinţe; p. gener. Ştiinţă. Din fr.
discipline, lat. disciplina.
AUTODISCIPLINĂ, s.f. Disciplină liber
consimţită. - Auto- + disciplină.
DISCO adj. invar. (Despre muzică) De factură
modernă; după care se dansează în discoteci. Din
engl., fr. disco.
DISCOBOL, -Ă, discoboli, -e, s.m. şi f. Atlet
aruncător de disc1. Din fr. discobole, lat.
discobolus.
DISCOGRAFIE, discografii, s.f. 1. Totalitatea
discurilor1 (4) înregistrate de un cântăreţ, de o
formaţie etc. 2. (Med.) Radiografie a unui disc
intervertebral. Din fr. discographie, engl.
discography.
DISCONTINUU, -UĂ, discontinui, -ue, adj.
Care este lipsit de continuitate; intermitent. Din
fr. discontinu, lat. disconnuus.
DISCORDA, pers. 3 discordează, vb. I. 1.
Intranz. A fi în discordanţă, a nu concorda, a nu
se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale
cu coarde) A se dezacorda. Din fr. discorder,
lat. discordare.
DISCORDARE, discordări, s.f. Acţiunea
de a (se) discorda şi rezultatul ei. V.
discorda.
DISCORDAT, -Ă, discordaţi, -te, adj. 1.
(Despre instrumente muzicale cu coarde)
Dezacordat. ♦ (Despre arcuri) Care nu este
întins sau încordat suficient. 2. Fig. (Rar;
despre oameni) Indispus, posomorât. V.
discorda.
DISCREŢIE s.f. 1. Calitatea de a păstra o taină
încredinţată. ◊ Expr. A păstra discreţia = a nu
răspândi o ştire, a nu divulga un secret
încredinţat. ♦ Rezervă în atitudine, reţinere în
vorbe şi în fapte. 2. Fig. Calitatea de a nu atrage
atenţia, de a nu şoca (prin aspect). 3. (Fam.; în
loc. adv. şi expr.) La discreţie = cât pofteşti, cât
vrei, fără nici o restricţie, din belşug. A fi (sau a
ajunge, a rămâne, a pune, a lăsa) la discreţia
cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) la bunul plac, la
dispoziţia cuiva, supus puterii abuzive,
capriciilor cuiva. [Var.: (înv.) discreţiune s.f.]
Din fr. discrétion, lat. discretio, -onis.
DISCRIMINA, discriminez, vb. I. Tranz. (Rar)
A separa, a face deosebire, a face distincţie, a
distinge. Din lat., it. discriminare, fr.
discriminer.
DISCRIMINARE, discriminări, s.f. Acţiunea
de a discrimina şi rezultatul ei. 1. Deosebire,
distingere efectuată între mai multe elemente. 2.
Politică prin care un stat sau o categorie de
cetăţeni ai unui stat sunt lipsiţi de anumite
drepturi pe baza unor considerente neîntemeiate.
♦ Discriminare rasială = segregaţie. - După fr.
discrimination, lat. discriminatio, -onis.
DISCRIMINATORIU, -IE, discriminatorii,
adj. Care face sau creează o discriminare;
discriminant. Din lat. discriminator, -oris, fr.
discriminatoire.
DISCURS, discursuri, s.n. Expunere făcută în
faţa unei adunări; cuvântare. ♦ (Franţuzism înv.)
Tratare în scris a unui subiect de natură
ştiinţifică sau literară. Din fr. discours, lat.
discursus.
DISCURSIV, -Ă, discursivi, -e, adj. 1. Care
deduce prin raţionament o idee din alta, care
ajunge la o concluzie trecând prin mai multe
etape sau operaţii preliminare. 2. (Despre
memorie) Care se dispersează, se împrăştie. 3.
Care nu se supune unei continuităţi riguroase.
Din fr. discursif, lat. discursivus.
DISCURSIVITATE s.f. Caracterul
discursiv (1) al unei idei, fraze, expuneri
etc.: însuşirea unei expuneri de a fi clară,
explicită, de a se întemeia pe raţionament. -
Discursiv + suf. -itate.
DISECA, diséc, vb. I. Tranz. A efectua o
disecţie. ♦ Fig. A analiza ceva în mod minuţios
pentru a scoate în evidenţă caracteristici sau
aspecte ascunse, necunoscute. Din fr.
disséquer, lat. dissecare.
DISECARE, disecări, s.f. Acţiunea de a
diseca şi rezultatul ei; disecţie. V. diseca.
DISECŢIE, disecţii, s.f. Deschidere a unui
organism, urmată de separarea şi analizarea
metodică a componentelor lui, prin mijloace
chirurgicale; disecare. Din fr. dissection, lat.
dissectio.
DISENSIUNE, disensiuni, s.f. Neînţelegere sau
ceartă cauzată de nepotrivirea de interese, de
păreri etc. Din fr. dissension, lat. dissensio, -
onis.
DISERTAŢIE, disertaţii, s.f. Expunere în care
se tratează o problemă în mod ştiinţific şi
amănunţit. ♦ Spec. (Ieşit din uz) Lucrare
ştiinţifică susţinută în public de autor, pentru
dobândirea unui grad ştiinţific. [Var.: dizertaţie
s.f.] Din fr. dissertation, lat. dissertatio. Cf.
rus. d i s e r t a ţ i i a .
DISIDENT, -Ă, disidenţi, -te, s.m. şi f. Persoană
care are păreri sau opinii deosebite faţă de
colectivitatea, organizaţia etc. din care face
parte. ◊ (Adjectival) Grup disident. [Var.:
dizident, -ă s.m. şi f.] Din fr. dissident, lat.
dissidens, -ntis.
DISIDENŢĂ, disidenţe, s.f. Atitudine,
manifestare de disident. ♦ (Concr.) Grup de
persoane cu opinii diferite de acelea ale
majorităţii; sciziune formată prin acţiunea unui
astfel de grup. [Var.: dizidenţă s.f.] Din fr.
dissidence, lat. dissidentia.
DISIMILITUDINE s.f. (Rar) Lipsă de
asemănare; deosebire. Din fr. dissimilitude, lat.
dissimilitudo.
DISIMULA, disimulez, vb. I. Tranz. A ascunde
adevărata faţă a unui lucru, a unei situaţii etc.
(dându-i o aparenţă înşelătoare); a camufla, a
masca. Din fr. dissimuler, lat. dissimulare.
93
DISIMULARE, disimulări, s.f. Acţiunea de
a disimula şi rezultatul ei; camuflare.
mascare. V. disimula.
DISIMULAT, -Ă, disimulaţi, -te, adj. Care
ascunde (sub un aspect înşelător) adevărata
înfăţişare a lucrurilor, a situaţiei etc. ♦
(Despre oameni şi firea lor) Închis, ascuns;
fals, ipocrit. V. disimula.
NEDISIMULAT, -Ă, nedisimulaţi, -te, adj.
Care nu este disimulat; lipsit de ipocrizie. -
Ne- + disimulat.
DISJUNCTIV, -Ă, disjunctivi, -e, adj. Care
separă, care deosebeşte, care exclude; disjunct. ◊
Propoziţie disjunctivă = propoziţie coordonată
care se află într-un raport de excludere cu
coordonata ei. Conjuncţie disjunctivă =
conjuncţie care leagă propoziţii sau părţi de
propoziţie disjunctive. Judecată disjunctivă =
judecată care enunţă incompatibilitatea între
diverse predicate ce pot fi atribuite unuia şi
aceluiaşi subiect. Din fr. disjonctif, lat.
disjunctivus.
DISLOCA, disloc, vb. I. Tranz. şi refl. A (se)
mişca din locul unde se afla, a (se) deplasa, a
(se) desprinde (din întregul din care face parte).
♦ Refl. (Despre straturi geologice) A-şi modifica
poziţia iniţială (orizontală). ♦ Tranz. şi refl.
(Med.) A (se) deplasa (un os sau un membru)
din articulaţii. ♦ Tranz. A deplasa trupele dintr-
un loc în altul, a le schimba dintr-o garnizoană în
alta. ♦ Tranz. A separa doi termeni ai unui grup
sintactic prin introducerea între ei a unui cuvânt
sau a mai multor cuvinte. Din fr. disloquer, lat.
dislocare.
DISLOCARE, dislocări, s.f. Acţiunea de a
(se) disloca şi rezultatul ei; dislocaţie. V.
disloca.
DISLOCAT, -Ă, dislocaţi, -te, adj. Care a
fost mişcat, deplasat, desprins din locul în
care se afla. V. disloca.
DISOCIA, disociez, vb. I. Tranz. 1. (Chim.) A
scinda în mod reversibil o moleculă în molecule
mai simple sau în ioni; a descompune temporar
şi reversibil o combinaţie. ◊ Refl. Atomii se
disociază. 2. A despărţi, a separa, a delimita
între ele noţiuni, probleme, idei care formează
de obicei un ansamblu unic. Din fr. dissocier,
lat. dissociare.
DISOCIATIV, -Ă, disociativi, -e, adj. Care
disociază. - Disocia(t) + suf. -iv.
DISOCIERE, disocieri, s.f. Acţiunea de a
(se) disocia şi rezultatul ei; disociaţie. V.
disocia.
DISOCIAŢIE, disociaţii, s.f. Disociere. ♦
Rezultatul unei disocieri. Din fr. dissociation,
lat. dissociatio.
DISOLUT, -Ă, disoluţi, -te, adj. (Livr.) Corupt,
decăzut. Din fr. dissolu, lat. dissolutus.
DISONANŢĂ, disonanţe, s.f. (Muz.) Lipsă de
consonanţă, de armonie între sunete; asociere de
sunete de înălţimi diferite. ♦ Asociere
nearmonioasă de silabe sau de cuvinte;
cacofonie. ♦ P. gener. Lipsă de armonie. Din fr.
dissonance, lat. dissonantia.
DISPARAT, -Ă, disparaţi, -te, adj. Lipsit de
legătură, de armonie, de simetrie. Din fr.
disparate, lat. disparatus.
DISPECER, dispeceri, s.m. Tehnician sau
sistem automat care urmăreşte, coordonează şi
reglementează operativ mersul producţiei dintr-o
întreprindere, care supraveghează mişcarea
trenurilor pe o anumită porţiune a liniei etc. Din
engl., fr. dispatcher.
DISPECERAT, dispecerate, s.n. Serviciu în
care îşi desfăşoară activitatea dispecerul. Din
dispecer.
DISPENSA, dispenséz, vb. I. 1. Refl. A se lipsi
de cineva sau de ceva; a renunţa la... 2. Tranz. A
scuti pe cineva de o obligaţie, de o îndatorire etc.
Din fr. dispenser, lat. dispensare.
DISPENSARE, dispensări, s.f. Acţiunea de
a (se) dispensa. V. dispensa.
DISPENSATOR, -OARE, dispensatori, -oare,
adj. (Rar) Care distribuie, care dă fiecăruia
partea sa. Din fr. dispensateur, lat.
dispensator, -oris.
DISPEPSIE, dispepsii, s.f. Tulburare a
procesului de digestie (manifestată prin dureri,
balonări etc.). Din fr. dyspepsie, lat. dyspepsia.
DISPERSIE, dispersii, s.f. 1. Împrăştiere,
răspândire, risipire. ♦ Spec. (Chim.) Stare de
împrăştiere, într-un mediu oarecare, a unei
substanţe aflate în particule foarte mici. ♦ Spec.
(Fiz.) Separare a unei radiaţii sau a unei unde
sonore în urma refracţiei, difracţiei etc. 2. (Mat.)
Repartizare a unei mulţimi de valori în jurul unei
anumite valori tipice. [Var. dispersiune s.f.] Din
fr. dispersion, lat. dispersio, -onis.
TERMODISPERSIE s.f. (Biol.) Termoliză.
- Termo- + dispersie.
DISPNEE s.f. Greutate în respiraţie datorită mai
ales unor boli cardiace sau respiratorii; năduf.
Din fr. dyspnée, lat. dyspnoea.
DISPONIBIL, -Ă, disponibili, -e, adj., s.n. 1.
Adj. De care se poate dispune, care nu are
(momentan) o destinaţie precisă, care stă la
dispoziţie pentru a fi utilizat. ♦ (Despre oameni)
Care nu este ocupat; liber; care a fost scos
(temporar) dintr-o slujbă (putând fi rechemat la
nevoie). 2. S.n. Bani sau alte bunuri de care o
instituţie, o întreprindere, o persoană etc. poate
dispune, la un moment dat, fără a afecta restul
cheltuielilor sau nevoilor. Din fr. disponible,
lat. disponibilis.
DISPOZIŢIE, dispoziţii, s.f. 1. Prevedere
obligatorie cuprinsă într-o lege sau într-un
regulament; măsură sau hotărâre luată de un
organ ierarhic superior şi obligatorie pentru
organul în subordine. ◊ Loc. adv. La dispoziţie =
la îndemână. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se afla
etc.) la dispoziţia cuiva = a fi gata să satisfacă
dorinţele, ordinele cuiva. 2. Aşezare a unor
elemente într-un anumit loc, într-un anumit fel,
într-o anumită ordine; alcătuire, construcţie după
un anumit plan. 3. Stare sufletească (bună sau
94
rea); p. ext. dorinţă (momentană) de a face un
anumit lucru. [Var.: dispoziţiune s.f.] Din fr.
disposition, lat. dispositio, -onis.
DISPUNE, dispun, vb. III. 1. Tranz. A hotărî, a
decide; a ordona. 2. Intranz. A avea la dispoziţie,
a avea posibilitatea de a utiliza ceva sau pe
cineva după propria dorinţă. 3. Intranz. A ieşi
învingător într-o competiţie sportivă, într-un
meci; a învinge. 4. Tranz. A aşeza într-o anumită
ordine; a aranja. 5. Refl. A căpăta o bună
dispoziţie, a deveni vesel; a se înveseli. Din fr.
disposer, lat. disponere (după pune).
DISPUNERE, dispuneri, s.f. (Rar) Acţiunea
de a (se) dispune şi rezultatul ei. V. dispune.
DISPUS, -Ă, dispuşi, -se, adj. Aflat într-o
situaţie sau într-o stare sufletească potrivită
pentru a face un lucru; înclinat să... gata să...
Expr. A fi (bine) dispus = a) a avea bună
dispoziţie, a fi vesel, mulţumit; b) a fi uşor
ameţit de băutură. A fi rău (sau prost) dispus
= a fi într-o stare sufletească rea. V.
dispune.
NEDISPUS, -Ă, nedispuşi, -se, adj. Care nu
este bine dispus, care este supărat, mâhnit. -
Ne- + dispus.
DISPUTA, disput, vb. I. 1. Tranz. (Despre
persoane, grupări sau colectivităţi; construit cu
dativul pronumelui) A lupta pentru dobândirea
unui lucru, pentru întâietate, a fi în concurenţă,
în rivalitate pentru...; a rivaliza. 2. Refl. (Despre
întreceri, competiţii sportive) A avea loc; a se
desfăşura. Din fr. disputer, lat. disputare.
DISPUTARE, disputări, s.f. Faptul de a
(se) disputa (2). V. disputa.
DISPUTAT, -Ă, disputaţi, -te, adj. Care dă
naştere la discuţii vii, controversate.
Problemă disputată. ♦ (Despre întreceri,
competiţii) Care dă naştere la o luptă vie
pentru obţinerea victoriei. V. disputa.
DISTANŢĂ, distanţe, s.f. 1. Interval care
desparte două puncte în spaţiu; depărtare. ◊ Loc.
adv. La distanţă = la o oarecare depărtare. De la
distanţă = de la un punct depărtat. Din distanţă
în distanţă = din loc în loc, la anumite intervale
(egale). ♦ Interval de timp care desparte două
momente, două evenimente. 2. Fig. (Rar)
Deosebire, diferenţă. Distanţa de la roşu la roz.
Din fr. distance, lat. distantia.
DISTANŢIER, distanţiere, s.n. 1. Piesă
care are funcţiunea de a menţine distanţa
reglementară dintre două piese, două
elemente etc. 2. Instrument care serveşte la
măsurarea distanţelor mici dintre nave. -
Distanţă + suf. -ier.
DISTIH, distihuri, s.n. Grup de două versuri cu
structură metrică de obicei deosebită şi care
împreună alcătuiesc o strofă cu sens de sine
stătător. Din fr. distique, lat. distichon.
DISTILA, distilez, vb. I. Tranz. A trece un
lichid în stare de vapori prin fierbere şi a
condensa vaporii astfel obţinuţi (pentru a separa
un component lichid). Din fr. distiller, lat.
distillare.
 DISTILARE, distilări, s.f. Acţiunea de a
distila. V. distila.
DISTILAT, -Ă, distilaţi, -te, adj. Care a fost
supus distilării; obţinut prin distilare. ♦
(Substantivat, n.) Produs obţinut prin
distilare. V. distila.
DISTINCT, -Ă, distincţi, -te, adj. 1. Care se
deosebeşte prin anumite trăsături proprii de alte
lucruri de acelaşi fel sau asemănătoare; deosebit,
diferit. 2. (Adesea adverbial) Clar, evident,
lămurit, desluşit. Din fr. distinct, lat. distinctus.
DISTINCŢIE, distincţii, s.f. 1. Deosebire,
diferenţă. A face distincţie. Fără distincţie. 2.
Fineţe, eleganţă în înfăţişare şi comportări. 3.
Decoraţie sau titlu care se acordă unei persoane
pentru merite deosebite. [Var.: distincţiune s.f.]
Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.
DISTINGE, disting, vb. III. 1. Tranz. şi refl. A
(se) deosebi de altcineva sau de altceva prin
trăsături specifice. 2. Refl. A se remarca, a ieşi
în evidenţă prin meritele, rezultatele, realizările
sale. ♦ Tranz. A acorda cuiva o distincţie, un
premiu pentru meritele sale. 3. Tranz. A vedea
limpede, lămurit; a observa. Din fr. distinguer,
lat. distinguere.
DISTINGERE, distingeri, s.f. (Rar) Faptul
de a (se) distinge. V. distinge.
DISTINS, -Ă, distinşi, -se, adj. 1. Care se
remarcă prin însuşirile sale, care iese din
comun; deosebit, remarcabil; (despre
oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni
şi manifestările lor) Plin de distincţie (2). ◊
(În formule de adresare) Distinsă doamnă! ◊
(În formule de încheiere sau, rar, de
introducere a scrisorilor) Primiţi, vă rog,
distinse salutări. V. distinge.
DISTORSIUNE, distorsiuni, s.f. 1. Abatere
(supărătoare) a unei oscilaţii, a unei imagini etc.
de la forma iniţială. 2. Răsucire, torsiune
convulsivă a unor părţi ale corpului. Din fr.
distorsion, lat. distorsio, -onis.
DISTORSIONA, distorsionez, vb. I.
Intranz. (Despre aparate) A produce
distorsiune (1). De la distorsiune.
DISTORSIONARE, distorsionări, s.f.
Acţiunea de a distorsiona. V. distorsiona.
DISTORSIONAT, -Ă, distorsionaţi, -te,
adj. Care prezintă distorsiuni. Din
distorsiune.
DISTRACŢIE, distracţii, s.f. 1. Ceea ce
distrează, ceea ce produce destindere
sufletească; amuzament, petrecere; agrement. 2.
Lipsă de atenţie, de concentrare. Din fr.
distraction, lat. distractio.
DISTRACTIV, -Ă, distractivi, -e, adj. Care
distrează (1); plăcut, amuzant. Din
distracţie (după atracţie - atractiv).
DISTRIBUI, distribui, vb. IV. Tranz. A împărţi
ceva în mai multe locuri sau la mai multe
persoane, dând fiecăreia una sau mai multe părţi;
a repartiza. Din fr. distribuer, lat. distribuere.
DISTRIBUIRE, distribuiri, s.f. Faptul de a
distribui; împărţire, repartizare. V. distribui.
95
DISTRIBUIT, -Ă, distribuiţi, -te, adj.
Împărţit, repartizat. V. distribui.
DISTRIBUITOR, -OARE, distribuitori, -
oare, subst. 1. S.m. şi f. Persoană care
distribuie ceva, calificată să distribuie ceva.
2. S.n. Aparat, piesă, dispozitiv sau maşină
care asigură distribuirea raţională a unui
material, a combustibilului etc. - Distribui +
suf. -tor. Cf. fr. d i s t r i b u t e u r .
NEDISTRIBUIT, -Ă, nedistribuiţi, -te, adj.
Care nu este distribuit. - Ne- + distribuit.
REDISTRIBUI, redistrIbui, vb. IV. Tranz.
A împărţi, a repartiza din nou. - Re- +
distribui. Cf. fr. r e d i s t r i b u e r .
REDISTRIBUIRE, redistribuiri, s.f.
Acţiunea de a redistribui şi rezultatul ei. V.
redistribui.
DISTRIBUTIV, -Ă, distributivi, -e, adj. 1. (În
sintagmele) Numeral distributiv = numeral care
arată repartizarea obiectelor în grupuri exprimate
numeric. Atenţie distributivă = atenţie care poate
fi îndreptată în mai multe direcţii în acelaşi timp;
atenţie dispersată. 2. Caracterizat prin
distributivitate. Din fr. distributif, lat.
distributivus.
DISTRIBUŢIE, distribuţii, s.f. 1. Distribuire,
repartizare; mod de distribuire, de repartizare. ♦
Spec. Repartizarea rolurilor dintr-o piesă, dintr-o
operă etc. la actori, la cântăreţi; p. ext. ansamblul
actorilor, cântăreţilor care joacă într-o piesă,
într-o operă etc. ♦ (Lingv.) Proprietate a unui
element de a apărea sau nu în diferite contexte;
totalitate a vecinătăţilor unui element. 2.
Ansamblul organelor unei maşini care comandă
automat efectuarea diferitelor faze de
funcţionare a maşinii. Din fr. distribution, lat.
distributio.
DISTRICT, districte, s.n. Unitate administrativ-
teritorială din unele ţări, care cuprinde fie
capitala ţării şi împrejurimile ei, fie un teritoriu
care are o populaţie cu compoziţie naţională
omogenă. Din fr. district, lat. districtus.
DISTRICTUAL, -Ă, districtuali, -e, adj.
Care aparţine districtului, privitor la district.
- District + suf. -ual (după an - anual, spirit
- spiritual etc.).
DITIRAMB, ditirambi, s.m. 1. (La vechii greci
şi la romani) Poem liric în onoarea lui Bachus; p.
ext. poem liric caracterizat prin inspiraţie
entuziastă. 2. Fig. Elogiu exagerat, în termeni
bombastici, adus cuiva. Din fr. dithyrambe, lat.
dithyrambus.
DITIRAMBIC, -Ă, ditirambici, -ce, adj. 1. Care
aparţine ditirambilor (1), privitor la ditirambi. 2.
Fig. (Despre stil, vorbire, cuvinte etc.) Plin de
elogii exagerate; emfatic, retoric. Din fr.
dithyrambique, lat. dithyrambicus.
DIURETIC, -Ă, diuretici, -ce, adj., s.n.
(Medicament, ceai etc.) care produce sau
măreşte diureza. Din fr. diurétique, lat.
diureticus.
DIUREZĂ, diureze, s.f. Producere şi eliminare
a urinei; creşterea cantităţii de urină. Din fr.
diurèse, lat. diuresis.
DIURN, -Ă, diurni, -e, adj. De zi, din timpul
zilei; care are loc în timpul zilei; care durează o
zi. ◊ Mişcare (sau rotaţie) diurnă = mişcare
aparentă de rotaţie a sferei cereşti (împreună cu
aştrii care par fixaţi pe ea) în jurul axei polilor,
care durează o zi siderală. Din fr. diurne, lat.
diurnus.
SEMIDIURN, -Ă, semidiurni, -e, adj.
(Despre fenomene) Care durează
(aproximativ) 12 ore. - Semi- + diurn (după
engl. semi-diurnal).
DIVAGA, divaghez, vb. I. Intranz. A se abate de
la subiectul în discuţie; p. ext. a vorbi aiurea, a
bate câmpii. Din fr. divaguer, lat. divagari.
DIVAGARE, divagări, s.f. Faptul de a
divaga; divagaţie; digresiune. V. divaga.
DIVĂ, dive, s.f. (Adesea glumeţ sau ir.) Artistă
foarte admirată de public. Din it., fr. diva.
DIVERGE, pers. 3 diverge, vb. III. Intranz.
(Despre linii geometrice, razele unui fascicul
etc.) A se îndepărta, a se răsfira dintr-un punct
comun în direcţii diferite. Din fr. diverger, lat.
divergere.
DIVERGENT, -Ă, divergenţi, -te, adj. 1.
(Despre linii geometrice, raze luminoase dintr-
un fascicul etc.) Care se depărtează dintr-un
punct comun în direcţii diferite; (despre
fascicule de raze luminoase) a cărui secţiune
creşte pe măsura depărtării de un punct de
referinţă; (despre sisteme optice) care produce
un fascicul de raze de lumină ce se depărtează
unele de altele. ♦ (Mat.; despre şiruri de numere)
Care nu are o limită finită, care tinde spre infinit.
2. Fig. (Despre păreri, concepţii, atitudini) Care
se deosebesc, se contrazic între ele; care
urmăresc scopuri diferite. Din fr. divergent, lat.
divergens, -ntis.
DIVERGENŢĂ, divergenţe, s.f. 1. Deosebire,
dezacord de păreri, de concepţii, de atitudini; p.
ext. neînţelegere. ◊ Expr. A face (sau a fi în)
divergenţă = (despre o parte a unui complet de
judecată) a-şi exprima sau a avea păreri
deosebite de ale majorităţii asupra unei pricini
judecate. 2. Proprietatea unor linii geometrice,
unor raze şi fascicule luminoase, unor sisteme
optice etc. de a fi divergente. ♦ (Mat.) Mărime a
unui câmp vectorial egală cu suma derivatelor
parţiale ale componentelor vectorului într-un
punct dat. Din fr. divergence, lat. divergentia.
DIVERS, -Ă, diverşi, -se, adj. 1. Care prezintă
aspecte, trăsături variate, diferite; diferit, variat,
felurit. ◊ Fapt divers = a) întâmplare banală, de
toate zilele; b) rubrică de ziar care prezintă
succint întâmplările şi evenimentele petrecute în
cursul zilei. ♦ (Substantivat, f. pl.) Probleme
mărunte şi auxiliare care se discută într-o
adunare. 2. (La pl., precedând substantivul) Tot
felul de..., diferiţi. Din fr. divers, lat. diversus.
DIVERSIFICA, diversific, vb. I. Tranz. A face
ca un lucru, un proces, o acţiune etc. să prezinte
96
aspecte (mai) numeroase şi (mai) variate. Din fr.
diversifier, lat. diversificare.
DIVERSIFICARE, diversificări, s.f. Faptul
de a diversifica. V. diversifica.
DIVERSITATE s.f. Caracterul sau însuşirea a
ceea ce este divers; varietate, felurime. Din fr.
diversité, lat. diversitas, -atis.
DIVERSIUNE, diversiuni, s.f. 1. Încercare de a
schimba cursul unei acţiuni, de a abate (prin
crearea unor false probleme) intenţiile,
gândurile, acţiunile sau planurile cuiva. ♦ Spec.
Acţiune de luptă astfel dusă încât să-l inducă în
eroare pe inamic asupra intenţiilor reale de luptă.
2. Acţiune politică întreprinsă cu scopul de a
distrage atenţia de la problemele reale ale vieţii
publice. Din fr. diversion, lat. diversio, -onis.
DIVIDEND, dividende, s.n. Parte din profitul
unei societăţi pe acţiuni care revine fiecărui
acţionar în raport cu acţiunile pe care le posedă.
Din fr. dividende, lat. dividendus.
DIVIN, -Ă, divini, -e adj. 1. Considerat că
provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui
Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦
Făcut de oameni în slujba sau pentru
preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios.
2. Fig. Înzestrat cu însuşiri cu totul excepţionale;
minunat. Voce divină. Din fr. divin, lat.divinus.
DIVINAŢIE, divinaţii, s.f. (Livr.) Dar, putere a
unor persoane de a desluşi şi lucruri ascunse,
neştiute şi mai ales viitorul. [Var.: (înv.)
devinaţie s.f.] Din fr. divination, lat. divinatio,
-onis.
DIVIZIBIL, -Ă, divizibili, -e, adj. Care se poate
diviza. ♦ Spec. (Despre numere întregi,
polinoame etc.) Care se împarte exact (fără rest)
cu alt număr, polinom etc. Din fr. divisible, lat.
divisibilis.
NEDIVIZIBIL, -Ă, nedivizibili, -e, adj.
Care nu este divizibil, care nu poate fi
divizat, împărţit; indivizibil. - Ne- +
divizibil.
DIVIZION, divizioane, s.n. Subunitate de
artilerie sau de cavalerie care corespunde unui
batalion. Din rus. divizion, fr. division.
DIVIZIUNE, diviziuni, s.f. 1. Împărţire,
fragmentare, separare; (concr.) fragment sau
unitate care se obţine printr-o împărţire. ◊
Diviziunea muncii = împărţire, în cadrul unei
întreprinderi, a procesului de creare a unui
produs în mai multe operaţii parţiale, fiecare
operaţie fiind efectuată de un muncitor sau de un
grup de muncitori anume specializaţi. Diviziunea
socială a muncii = împărţire a producţiei sociale
pe ramuri de producţie de sine stătătoare
(industrie, agricultură etc.), având drept rezultat
specializarea unor grupuri de producători în
anumite ramuri. ♦ Spec. Operaţie logică de
împărţire a genului în specii. 2. Linioară care
indică o anumită valoare pe scara sau pe
cadranul unui instrument de măsură; valoare
care corespunde acestei linioare. Din fr.
division, lat. divisio, -onis.
DIVIZOR, divizori, s.m. Număr întreg prin care
se împarte exact alt număr întreg. ◊ Divizor
comun v. comun. ♦ Împărţitor. Din fr. diviseur,
lat. divisor.
DIVORŢ, divorţuri, s.n. 1. Desfacere pe cale
legală a unei căsătorii. ◊ Loc. vb. A da divorţ = a
intenta acţiune de divorţ; a divorţa. 2. Fig.
Nepotrivire, dezacord între două lucruri, acţiuni,
idei etc. Din fr. divorce, lat. divortium.
DIVULGA, divulg, vb. I. Tranz. A face ca o
taină să fie cunoscută de cineva sau de multă
lume; a da în vileag, a da pe faţă. ♦ Spec. A
transmite secrete de stat unei persoane
neîndreptăţite să le cunoască. Din fr. divulguer,
lat. divulgare.
DIVULGARE, divulgări, s.f. Faptul de a
divulga. V. divulga.
DIVULGATOR, -OARE, divulgatori, -oare,
s.m. şi f. (Rar) Persoană care divulgă. Din fr.
divulgateur, lat. divulgator, -oris.
DIXIE s.n. (Muz.) Dixieland. Din fr. dixie,
engl. dixie.
DIZENTERIC, -Ă, dizenterici, -ce, adj., s.m. şi
f. 1. Adj. De dizenterie, privitor la dizenterie. 2.
Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este bolnavă de
dizenterie. Din fr. dysentérique, lat.
dysentericus.
DIZENTERIE, dizenterii, s.f. Boală infecţioasă
contagioasă care se manifestă prin ulceraţii
intestinale, dureri abdominale violente şi diaree
cu sânge. Din fr. dysenterie, lat. dysenteria.
DOC, docuri, s.n. Bazin portuar (împreună cu
construcţiile şi instalaţiile aferente), în care
vapoarele sunt încărcate, descărcate sau reparate;
ansamblu de construcţii, de instalaţii, de servicii
tehnice şi administrative care servesc un port;
magazie într-un port, în care se depozitează
cerealele şi alte mărfuri. ◊ Doc plutitor =
instalaţie plutitoare servind la repararea navelor.
Din fr., engl. dock.
DOCAR, docare, s.n. Trăsurică uşoară cu două
sau cu patru roţi. Din engl., fr. dog-cart.
DOCHER, docheri, s.m. Muncitor care lucrează
în docuri, la încărcatul şi descărcatul vapoarelor.
Din fr., engl. docker.
DOCILITATE s.f. Însuşirea de a fi docil;
supunere. Din fr. docilité, lat. docilitas, -atis.
DOCT, -Ă, docţi, -te, adj. (Adesea ir.) Învăţat,
erudit, savant. Din fr. docte, lat. doctus.
SEMIDOCT, -Ă, semidocţi, -te, adj., s.m. şi
f. (Om) care are cunoştinţe puţine şi
superficiale (dar se crede cult); (om) puţin
instruit. - Semi- + doct.
SEMIDOCTISM s.n. Stare de semidoct; p.
ext. cultură superficială. - Semidoct + suf. -
ism.
DOCTOR, doctori, s.m. 1. Persoană cu studii
superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea
sau prevenirea bolilor umane şi animale; medic.
2. Titlu ştiinţific înalt acordat de o instituţie
academică sau de învăţământ superior; persoană
care are acest titlu. 3. (Fam.) Persoană foarte
pricepută într-un domeniu. 4. (Bot., reg.; în
97
forma doftor) Arbust mediteraneean şi tropical
din care se extrage saburul (Aloë vera). [Var.: (1,
pop.) doftor s.m.] Din lat. doctor, fr. docteur.
Cf. germ. D o k t o r .
DOCTORAŞ, doctoraşi, s.m. Diminutiv al
lui doctor (1); medic tânăr; (peior.) medic
lipsit de valoare. [Var.: (pop.) doftoraş s.m.]
- Doctor + suf. -aş.
DOCTOREASĂ, doctorese, s.f. (Pop. şi
fam.) Soţie de doctor (1); femeie care
practică medicina; doctoriţă. ♦ Femeie care
vindecă bolile cu mijloace empirice. [Var.:
doftoreasă s.f.] - Doctor + suf. -easă. Cf. fr.
doctoresse.
DOCTORIE, doctorii, s.f. Preparat,
substanţă care se foloseşte pentru
vindecarea, ameliorarea sau prevenirea unei
boli; medicament, leac. [Var.: (pop.)
doftorie s.f.] - Doctor + suf. -ie.
DOCTORIŢĂ, doctoriţe, s.f. Femeie
medic. [Var.: (pop.) doftoriţă s.f.] - Doctor
+ suf. -iţă.
DOFTORI, doftoresc, vb. IV. (Pop.) 1.
Tranz. A îngriji un bolnav (cu mijloace
empirice); a doftorici. 2. Refl. (Despre
bolnavi) A se trata; a se vindeca (în urma
unui tratament). Din doftor.
DOFTORICESC, -EASCĂ, doftoriceşti,
adj. (Pop.) De doctor; medical. [Var.: (fam.)
doctoricesc, -ească adj.] - Doftor + suf. -
icesc.
DOFTORICI, doftoricesc, vb. IV. (Pop.) 1.
Tranz. A îngriji un bolnav (folosind mijloace
empirice); a doftori. 2. Refl. (Despre
bolnavi) A se trata; a se vindeca (în urma
unui tratament). [Var.: (fam.) doctorici vb.
IV] Din doftor.
DOFTOROAIE, doftoroaie, s.f. (Pop.) 1.
Femeie (bătrână) care vindecă bolile cu
mijloace empirice. 2. Soţie de doctor (1);
femeie care practică medicina. - Doftor +
suf. -oaie.
DOCTRINĂ, doctrine, s.f. Totalitatea
principiilor unui sistem politic, ştiinţific, religios
etc. Din fr. doctrine, lat. doctrina.
DOCUMENT, documente, s.n. 1. Act prin care
se adevereşte, se constată sau se preconizează un
fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o
obligaţie. 2. Text scris sau tipărit, inscripţie sau
altă mărturie servind la cunoaşterea unui fapt
real actual sau din trecut. Din fr. document, lat.
documentum.
DODECASILAB, dodecasilabe, s.n., adj.
(Vers) care are douăsprezece silabe. Din fr.
dodécasyllabe, lat. duodecasyllabus.
DOG, dogi, s.m. Câine de talie mare, masiv, cu
botul lat şi turtit. Din fr. dogue, engl. dog.
DOGMATIC, -Ă, dogmatici, -ce, adj., subst. 1.
Adj. Care ţine de dogme, privitor la dogme; care
se sprijină pe dogme. 2. S.f. Parte a teologiei
care cuprinde expunerea sistematică a dogmelor
unei religii; tratat asupra dogmelor religioase. 3.
S.m. şi f. Persoană care susţine şi aplică
dogmatismul; dogmatist. Din fr. dogmatique,
lat. dogmaticus.
DOGMATICIAN, dogmaticieni, s.m.
Specialist în dogmatică. - De la dogmatică,
cf. engl. d o g m a t i c i a n .
ANTIDOGMATIC, -Ă, antidogmatici, -ce,
adj. Care respinge dogmatismul. - Anti- +
dogmatic (după fr. antidogmatique).
DOGMĂ, dogme, s.f. 1. Învăţătură, teză etc.
fundamentală a unei religii, obligatorie pentru
adepţii ei, care nu poate fi supusă criticii şi nu
admite obiecţii. 2. Teză, doctrină politică,
ştiinţifică etc. considerată imuabilă şi impusă ca
adevăr incontestabil. Din fr. dogme, lat. dogma.
DOL, doluri, s.n. (Jur.) Acţiune făcută cu rea-
credinţă, cu viclenie, pentru a determina pe
cineva să încheie un contract nefavorabil sau să
admită o clauză defavorabilă într-un contract.
Din fr. dol, lat. dolus.
DOLMAN, dolmane, s.n. Haină ofiţerească
scurtă, îmblănită şi împodobită cu
brandenburguri. ♦ Haină bărbătească groasă,
căptuşită cu blană. Din fr. dolman, germ.
Dolman.
DOMESTIC, -Ă, domestici, -ce, adj. 1. (Despre
animale) Care trăieşte pe lângă casă, fiind folosit
în anumite scopuri. 2. Care este legat de casă, de
gospodărie, de familie, specific vieţii
gospodăreşti; p. ext. intim, privat. Din fr.
domestique, lat. domesticus.
DOMESTICI, domesticesc, vb. IV. Tranz.
A obişnui un animal sălbatic să trăiască
alături de oameni (spre a le aduce anumite
foloase); a îmblânzi. ◊ Refl. Cerbul s-a
domesticit. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A face să
devină sau a deveni mai potolit, mai sociabil.
Din domestic.
DOMESTICIRE, domesticiri, s.f. Acţiunea
de a (se) domestici şi rezultatul ei;
îmblânzire. V. domestici.
DOMESTICIT, -Ă, domesticiţi, -te, adj.
Îmblânzit. V. domestici.
DOMICILIU, domicilii, s.n. Casa sau locul
unde locuieşte cineva în mod statornic; locuinţă.
Din lat. domicilium, fr. domicile.
DOMINA, domin, vb. I. 1. Tranz. (Despre
oameni, idei, concepţii etc.) A ţine pe cineva sau
ceva sub influenţa sau stăpânirea sa; a stăpâni. ♦
Refl. A reuşi să nu-şi dea pe faţă sentimentele,
gândurile etc. a se reţine, a se stăpâni. 2. Tranz.
şi intranz. A întrece (cu mult) prin înălţime
lucrurile sau fiinţele înconjurătoare, a se înălţa
deasupra tuturor. 3. Intranz. şi tranz. A se
impune prin număr sau prin intensitate; a
predomina, a prevala. ♦ Tranz. A se dovedi net
superior adversarului (într-o competiţie
sportivă). Din fr. dominer, lat. dominari.
DOMINARE, dominări, s.f. Acţiunea de a
(se) domina. V. domina.
DOMINATOR, -OARE, dominatori, -oare,
adj. (Rar) Dominant; căruia îi place să domine,
să se impună. Din fr. dominateur, lat.
dominator.
98
DOMINAŢIE, dominaţii, s.f. Faptul de a
domina, de a-şi exercita influenţa sau stăpânirea;
putere, stăpânire, influenţă exercitată asupra
cuiva sau a ceva. Din fr. domination, lat.
dominatio.
DONATAR, -Ă, donatari, -e, s.m. şi f. Persoană
căreia i se face o donaţie. Din fr. donataire, lat.
donatarius.
DONATOR, -OARE, donatori, -oare, s.m. şi f.
Persoană care face o donaţie. ◊ Donator de
sânge = persoană care oferă o cantitate din
sângele propriu pentru transfuzii şi perfuzii. Din
fr. donateur, lat. donator, -oris.
DONAŢIE, donaţii, s.f. Contract prin care una
dintre părţi transmite celeilalte proprietatea unui
bun material fără să primească ceva în schimb;
donare. ♦ (Concr.) Bun material transmis printr-
un astfel de contract. [Var.: (înv.) donaţiune
s.f.] Din fr. donation, lat. donatio, -onis.
DONOR, donori, s.m. 1. (Fiz.) Atom
pentavalent care, introdus într-un semiconductor,
cedează electroni acceptorului. 2. (Biol.) Individ
care cedează celule, cromozomi etc. Din fr.
donneur, engl. donor.
DOPING s.n. Substanţă chimică stimulatoare
folosită la dopare. ♦ Dopaj, dopare. Din fr.,
engl. doping.
DORIC, -Ă, dorici, -ce, adj. Dorian (2). ◊ Stil
(sau ordin) doric = una dintre cele trei forme
arhitectonice vechi greceşti, caracterizată prin
coloane fără bază şi prin capiteluri fără
ornamente. (Despre clădiri sau elemente
arhitectonice) Construit în stil doric. Din fr.
dorique, it. doricus.
DOTA, dotez, vb. I. Tranz. 1. A utila o instituţie,
o întreprindere etc. cu cele necesare desfăşurării
activităţii; a înzestra. 2. A pune la dispoziţia unei
instituţii sau unei întreprinderi fondurile băneşti
necesare desfăşurării activităţii. 3. A da dotă
unei fete. 4. Fig. A înzestra cu calităţi
intelectuale, sufleteşti. Din fr. doter, lat.
dotare.
AUTODOTA, autodotez, vb. I. Refl. A-şi
procura prin mijloace proprii cele necesare
activităţii. - Auto- + dota.
AUTODOTARE, autodotări, s.f. Acţiunea
de a se autodota şi rezultatul ei. V.
autodota.
DOTARE s.f. Acţiunea de a dota, dotaţie.
V. dota.
DOTAT, -Ă, dotaţi, -te, adj. Înzestrat cu
calităţi (intelectuale sau artistice) deosebite.
V. dota.
PLURIDOTAT, -Ă, pluridotaţi, -te, adj.
Care este înzestrat cu multe calităţi. - Pluri-
+ dotat.
DOTAL, -Ă, dotali, -e, adj. Care ţine de dotă,
privitor la dotă. Din fr. dotal, lat. dotalis.
DOTAŢIE, dotaţii, s.f. Dotare. ♦ (Concr.)
Mijloace materiale puse la dispoziţia cuiva pe
calea dotării. [Var.: (înv.) dotaţiune s.f.] Din fr.
dotation, lat. dotatio, -onis.
DOTĂ, dote, s.f. Bun material dat (cu forme
legale) unei fete când se mărită; zestre. Din fr.
dot, lat. dos, -dotis.
DRAHMĂ, drahme, s.f. 1. Unitate monetară în
Grecia modernă; monedă de argint în Grecia
antică. 2. Veche unitate de măsură pentru
greutăţi (cu valori variabile). Din ngr. drahmi,
fr. drachme.
DRAMATIC, -Ă, dramatici, -ce, adj. 1. Care
ţine de dramă sau de teatru, privitor la dramă sau
la teatru. ◊ Artă dramatică = ansamblu de
principii privitoare la interpretarea şi la punerea
în scenă a unui spectacol, a unei piese. Artist
dramatic = actor. Genul dramatic = gen literar
care cuprinde opere scrise pentru a fi
reprezentate pe scenă. ♦ (Despre vocea
cântăreţilor) Care are o sonoritate amplă,
intensă, capabilă să exprime situaţii zbuciumate,
de tensiune. 2. Fig. (Despre întâmplări,
împrejurări, situaţii, momente etc.) Bogat în
contraste şi în conflicte; zguduitor, impresionant.
◊ (Substantivat, n.) Dramaticul unei situaţii. Din
fr. dramatique, lat. dramaticus.
DRAMĂ, drame, s.f. 1. Piesă de teatru cu
caracter grav, în care se redă imaginea vieţii
reale în datele ei contradictorii, în conflicte
puternice şi complexe, adesea într-un amestec de
elemente tragice şi comice. ◊ Dramă lirică (sau
muzicală) = (spectacol) de operă; (sens curent)
creaţie de operă cu un puternic caracter
dramatic. 2. Artă dramatică. 3. Fig. Întâmplare,
situaţie nefericită, zguduitoare; nenorocire. ◊
Dramă pasională = crimă sau sinucidere
determinate de gelozie sau de o dragoste
nefericită. ◊ Expr. A face dramă din ceva = a
exagera gravitatea unei situaţii. ♦ Conflict
sufletesc puternic, care produce cuiva mari
suferinţe morale. Din fr. drame, lat. drama.
DRIADĂ, driade, s.f. Nimfă a pădurilor în
mitologia greacă. Din fr. dryade, lat. dryas, -
adis.
DRIVER, driveri, s.m. Conducător de atelaj
într-o cursă de trap. [Pr.: draivăr] Din engl., fr.
driver.
DROPGOL, dropgoluri, s.n. (La rugbi)
Lovitură de picior dată în minge în momentul
când aceasta atinge pământul şi care face ca
mingea să treacă peste bara de sus a porţii
adverse, consemnând înscrierea a trei puncte.
Din engl., fr. dropgoal.
DRUID, druizi, s.m. Preot al vechilor celţi din
Galia şi din insulele britanice. Din fr. druide,
lat. druidae.
DRUPĂ, drupe, s.f. Tip de fruct cu mezocarpul
cărnos (şi zemos) şi cu endocarpul format dintr-
un singur sâmbure. Din fr. drupe, lat. drupa.
POLIDRUPĂ, polidrupe, s.f. Tip de fruct
format din mai multe drupe. - Poli- + drupă.
DUAL, duale, s.n. Număr gramatical care indică
în unele limbi două obiecte ori fiinţe alcătuind
de obicei o pereche. Din fr. duel, lat. dualis.
DUALITATE, dualităţi, s.f. Calitatea,
caracterul a ceea ce este dublu sau prezintă o
99
natură dublă; coexistenţă a două principii sau a
două elemente diferite, opuse. ♦ Ansamblu
format din două elemente diferite, opuse. Din fr.
dualité, lat dualitas.
DUBITATIV, -Ă, dubitativi, -e, adj. (Despre
propoziţii) Care exprimă o îndoială, o
nehotărâre, o nesiguranţă, o posibilitate sau o
bănuială. Din fr. dubitatif, lat. dubitativus.
DUCE, duci, s.m. 1. Titlu purtat de conducătorul
unui ducat; persoană având acest titlu. 2. Titlu
nobiliar superior marchizului şi inferior
prinţului; persoană având acest titlu. ♦ Mare
senior feudal. 3. Conducător militar la triburile
germanice. Din fr. duc, lat. dux, -cis.
DUCESĂ, ducese, s.f. Soţia unui duce2;
femeie care stăpâneşte un ducat. - Duce +
suf. -esă (după fr. duchesse). Cf. it.
duchessa.
DUCTIL, -Ă, ductili, -e, adj. (Despre metale)
Care se poate prelucra în fire sau în foi foarte
subţiri. Din fr. ductile, lat. ductilis.
DUEL, dueluri, s.n. Luptă care se desfăşoară
(după un anumit cod) între două persoane
înarmate, în prezenţa unor martori şi care are
drept scop tranşarea unui diferend personal. ♦
Luptă în care artileriile celor două armate
inamice trag simultan una asupra celeilalte. ♦
Fig. Polemică vie care are loc între două
persoane, două publicaţii etc. Din fr. duel, lat.
duellum.
DUELA, duelez, vb. I. Intranz. şi refl.
recipr. A se lupta în duel.Din duel. Cf. it.
duellare.
DUELGIU, duelgii, s.m. (Înv.) Persoană
care are mania de a se duela, care se
duelează cu orice prilej. - Duel + suf. -giu.
DUELGI, duelgesc, vb. IV. Refl. (recipr.)
(Înv.) A avea mania de a se duela. Din
duelgiu (derivat regresiv).
DUMPING, dumpinguri, s.n. Vânzare a
mărfurilor pe piaţa externă la preţuri mai scăzute
decât acelea de pe piaţa internă şi mondială,
practicată de unele ţări în scopul înlăturării
concurenţilor şi al acaparării pieţelor externe.
Din fr., engl. dumping.
DUODEN, duodenuri s.n. Segmentul iniţial al
intestinului subţire. Din fr. duodénum, lat.
duodenum [digitorum].
DUPLICITATE s.f. Făţărnicie, ipocrizie,
falsitate. Din fr. duplicité, lat. duplicitas, -atis.
DUR, -Ă, duri, -e, adj. 1. (Despre corpuri solide)
Greu de zgâriat sau de străpuns; tare. 2. (Despre
ape) Care conţine săruri (de calciu şi magneziu)
peste limita admisă pentru apele potabile
industriale. 3. (În sintagma) Consoană dură =
consoană a cărei articulaţie nu conţine nici un
element palatal. 4. Fig. Aspru; sever; violent,
brutal, crud. Din fr. dur, lat. duras.
DURIFICA, durific, vb. I. Tranz. şi refl. A
(se) face (mai) dur (1), mai tare. Din dur.
DURIFICARE, durificări, s.f. Acţiunea de
a (se) durifica V. durifica.
 DEDURIZA, dedurizez, vb. I. Tranz. A
efectua dedurizarea apei. - De(s) + dur +
suf. -iza.
DEDURIZARE, dedurizări, s.f. (În
sintagma) Dedurizarea apei = eliminarea din
apă a sărurilor de calciu şi de magneziu, care
dau apei duritate. V. deduriza.
EXTRADUR, Ă, extraduri, -e, adj. Foarte
dur. - Extra- + dur.
MICRODUR s.n. Material sintetic
înlocuitor pentru talpă şi tocuri la
încălţăminte. - Micro[poros] + dur[abil].
DURA, pers. 3 durează, vb. I. Intranz. 1.
(Despre acţiuni în desfăşurare) A ţine un anumit
timp, a se desfăşura într-o anumită perioadă de
timp. ♦ A persista, a dăinui, a se menţine. 2.
(Despre lucruri) A se menţine (multă vreme) în
stare bună; a fi trainic. Din fr. durer, lat.
durare.
DURABIL, -Ă, durabili, -e, adj. Care durează
(de) mult timp; trainic, rezistent; viabil. Din fr.
durable, lat. durabilis.
DURABILITATE s.f. 1. Calitatea a ceea ce este
durabil; trăinicie, rezistenţă; viabilitate. 2.
Perioadă cât un bun poate fi utilizat. Din fr.
durabilite, lat. durabilitas, -atis.
DURITATE, durităţi, s.f. 1. Calitatea, însuşirea
de a fi dur (1), proprietate a unui material prin
care se exprimă gradul de rezistenţă la zgâriere,
străpungere, deformare. 2. Proprietatea unei ape
de a conţine săruri (de calciu şi magneziu) peste
limita admisă pentru o apă potabilă sau
industrială. 3. (Atitudine, gest, vorbă plină de)
asprime, severitate, violenţă, cruzime. Din fr.
dureté, lat. duritas, -atis.

100
 E ECHITATE s.f. Dreptate, nepărtinire. ♦ Cinste;
EBEN s.n. Varietate de lemn tare, greu şi de
culoare închisă, obţinută din arbori exotici, în
special din abanos, şi intrebuinţată la
confecţionarea mobilei de lux şi a unor obiecte
decorative. Din fr. ébène, lat. ebenus.
EBRAIC, Ă, ebraici, -ce, adj. Care aparţine
vechilor evrei, privitor la vechii evrei. ♦
(Substantivat, f.) Limbă semitică vorbită de
vechii evrei. Din fr. hébraïque, lat. hebraicus.
EBRIETATE s.f. Stare de beţie în urma
consumului (excesiv) de băuturi alcoolice;
alcoolism acut. Din fr. ébrieté, lat. ebrietas, -
atis.
ECHI- Element de compunere însemnând
"egal", cu ajutorul căruia se formează
substantive sau adjective. Din fr. équi-, lat.
aequi-.
ECHIDISTANT, -Ă, echidistanţi, -te, adj. 1.
(Despre puncte, drepte, planuri etc.) Care se află
la distanţe egale faţă de un punct, de o dreaptă,
de un plan sau care sunt egal distanţate între ele.
2. Egal plasat faţă de părţi aflate în conflict, faţă
de tendinţe, forţe, orientări politice, persoane etc.
Din fr. équidistant, lat. aequidistans, -ntis.
ECHILATERAL, -Ă, echilaterali, -e, adj.
(Despre unele figuri geometrice) care are toate
laturile egale. Din fr. équilatéral, lat.
aequilateralis.
ECHILIBRU, echilibre, s.n. 1. Situaţie a unui
corp asupra căruia se exercită forţe care nu-i
schimbă starea de mişcare sau de repaus; stare
staţionară a unui fenomen. ◊ Echilibru dinamic =
echilibru determinat de două procese opuse care
se desfăşoară cu aceeaşi intensitate. ◊ Expr. A-şi
pierde echilibrul = a fi pe punctul de a cădea, de
a se prăbuşi. 2. Proprietate a anumitor sisteme de
forţe de a nu schimba starea de mişcare sau de
repaus a unui corp rigid asupra căruia se
exercită. ♦ Fig. Stare de linişte, armonie, de
stabilitate lăuntică. 3. Stare a unei balanţe
economice în care părţile comparate sau
raportate sunt egale. ◊ Echilibru bugetar = stare
a unui buget în care veniturile acoperă
cheltuielile. Echilibru economic = stare de
concordanţă între elementele interdependente şi
toate variabilele activităţii economice şi sociale.
4. Fig. Proporţie justă, raport just între două
lucruri opuse; stare de armonie care rezultă din
aceasta. Din fr. équilibre, lat aequilibrium.
ECHINĂ, echine, s.f. 1. Urnă de pământ ars sau
de metal în care grecii păstrau actele. 2. Mulură
convexă, specifică ordinului doric, situată
imediat sub abacă. Din fr. échine, it. echino.
ECHINOCŢIU, echinocţii, s.n. Fiecare dintre
cele două momente ale anului (în jurul lui 21
martie şi 23 septembrie), când ziua este egală cu
noaptea. [Var.: echinox, echinoxuri s.n.] Din
lat. aequinoctium, fr. équinoxe.
101
omenie. Din fr. équité, lat. aequitas, -atis.
NEECHITATE, neechităţi, s.f. Nedreptate,
injusteţe, inechitate. - Ne- + echitate.
ECHITAŢIE s.f. (Sport) Călărie. Din fr.
équitation, lat. equitatio, -onis.
ECHIVALA, echivalez, vb. I. Intranz. şi tranz.
A avea sau a face să aibă aceeaşi valoare cu
altceva sau cu altcineva; a fi sau a face să fie
egal. ♦ A face echivalarea (2). Din fr.
équivaloir, lat. aequivalere.
ECHIVALARE, echivalări, s.f. 1. Acţiunea
de a echivala. 2. Recunoaştere a valabilităţii
unor studii, examene sau diplome obţinute în
cadrul unei şcoli de alt tip sau în străinătate.
V. echivala.
ECHIVALENT, -Ă, echivalenţi, -te, adj., s.n. I.
Adj. (Adesea substantivat) Care are aceeaşi
valoare, acelaşi efect, aceeaşi semnificaţie sau
acelaşi sens cu altceva. ♦ (Despre figuri
geometrice) Care are aceeaşi suprafaţă sau
acelaşi volum cu altă figură, fără a fi identică cu
aceasta. II. S.n. 1. Mărime, număr etc. care
caracterizează egalitatea sau echivalenţa, dintr-
un anumit punct de vedere, a două efecte sau a
două acţiuni. 2. Marfă care, având înglobată în
ea aceeaşi cantitate de muncă socială cu o altă
marfă, serveşte la exprimarea valorii acesteia din
urmă. ◊ Echivalent general = marfă care serveşte
la exprimarea valorii tuturor celorlalte mărfuri,
îndeplinind rolul de bani. Din fr. équivalent,
lat. aequivalens, -ntis.
ECHIVOC, -Ă, echivoci, -ce, adj., s.n. 1. Adj.
Care se poate interpreta în mai multe feluri, cu
două înţelesuri; neclar, confuz, ambiguu. ♦
Suspect, îndoielnic. ♦ (Substantivat, n.)
Expresie, atitudine, situaţie ambiguă. 2. S.n.
Măsură a efectului perturbaţiilor asupra
comunicaţiilor prin canale, exprimând cantitatea
de informaţie care rămâne netransmisă din cauza
perturbaţiilor. Din fr. équivoque, lat.
aequivocus.
ECLEZIASTIC, -Ă, ecleziastici, -ce, adj.
Privitor la biserică sau la cler; bisericesc. Din fr.
ecclésiastique, lat. ecclesiasticus.
ECLIPSĂ, eclipse, s.f. 1. Dispariţie totală sau
parţială a imaginii unui astru, datorită faptului că
între Pământ şi acest astru se interpune un alt
astru sau din cauză că astrul eclipsat se află
temporar în conul de umbră al altui astru. 2.
Intermitenţă a luminii unui far sau a unei
geamanduri. ♦ Instalaţie de semnalizare prin
semnale Morse, constituită din becuri electrice
aşezate pe catargul unei nave. 3. Fig. Dispariţie,
absenţă (temporară) a cuiva sau a ceva. ♦
Întunecare temporară a cunoştintei; absenţă. ♦
Scădere a forţei creatoare a unei persoane. Din .
fr. éclipse, lat. eclipsis.
ECOGRAMĂ, ecograme, s.f. (Med.) Diagramă
obţinută la ecograf. Din fr. échogramme, engl.
echogram.
ECONOMIST, -Ă, economişti, -ste, s.m. şi f. 1.
Persoană care se ocupă cu studierea şi analiza
proceselor şi fenomenelor economice; specialist
în ştiinţele economice. 2. Adept al
economismului. Din fr. économiste, (2) din rus.
ekonomist.
ECOU, ecouri, s.n. 1. Repetare a unui sunet
datorită reflectării undelor sonore pe un
obstacol. ♦ Unde reflectate care pot fi percepute
distinct în raport cu undele directe. 2. Fig.
Răsunet, vâlvă produsă de un eveniment, de o
problemă etc. ◊ Expr. A se face ecoul cuiva = a
repeta, a răspândi cuvintele sau ideile cuiva. Din
fr. écho, lat. echo.
RADIOECOU, radioecouri, s.n. Radioundă
recepţionată după emisie, în urma reflexiei ei
pe suprafaţa unui corp (ceresc). - Radio +
ecou.
ECUATOR s.n. 1. (Geogr.) Cerc imaginar pe
suprafaţa pământului, rezultat din intersecţia cu
planul care trece prin centrul lui, perpendicular
pe axa polilor, împărţindu-l în două emisfere şi
reprezentând cercul de referinţă al latitudinii
terestre; p. ext. zona care se întinde până la
câteva grade latitudine nordică şi sudică de acest
cerc; zonă ecuatorială. 2. Cercul mare al unei
sfere, obţinut prin intersecţia acesteia cu un plan
perpendicular pe o axă a sferei. ◊ Ecuator ceresc
= cercul mare al sferei cereşti, situat într-un plan
perpendicular pe linia polilor Pământului. Din
fr. équateur, lat. aequator.
ECUAŢIE, ecuaţii, s.f. Relaţie matematică între
mai multe mărimi cunoscute şi necunoscute,
valabilă numai pentru anumite valori ale
mărimilor necunoscute. ◊ Ecuaţie chimică =
scriere prescurtată a reacţiilor chimice cu
ajutorul formulelor şi simbolurilor chimice. ♦
Fig. Problemă, chestiune greu de rezolvat. ♦
Ecuaţia timpului = diferenţa dintre timpul solar
mediu şi timpul solar adevărat, care apare
datorită faptului că mişcarea soarelui pe bolta
cerească nu este uniformă. Din fr. équation, lat.
aequatio, -onis.
ECVESTRU, -Ă, ecveştri, -stre, adj. De călăreţ,
călare; (despre opere plastice) care reprezintă o
persoană călare. Din fr. équestre, lat. equestris.
EDICTAL, -Ă, edictali, -e, (Rar) Privitor la un
edict. Din fr. édictal, lat. edictalis.
EDICUL, edicule, s.n. 1. Construcţie mică şi
uşoară ridicată într-un loc public. ♦ Construcţie
sau învelitoare de protecţie care fereşte de
intemperii o lucrare de artă. 2. Tabernacul într-
un templu roman. ♦ Nişă într-o încăpere
funerară, pentru portretele morţilor sau pentru
urne. Din fr. édicule, lat. aediculum.
EDIFICA, edIfic, vb. I. 1. Tranz. (Adesea fig.)
A zidi, a ridica (III, 5), a clădi (construcţii
monumentale). 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se)
lămuri, a (se) clarifica. Din fr. édifier, lat.
aedificare.
EDIFICARE, edificări, s.f. Acţiunea de a
(se) edifica şi rezultatul ei. V. edifica.
EDIFICATOR, -OARE, edificatori, -oare, adj.
Care edifică, care lămureşte în mod convingător.
Din fr. édificateur, lat. aedificator, -oris.
102
NEEDIFICATOR, -OARE, needificatori,-
oare, adj. Care nu edifică; neclar. - Ne- +
edificator.
EDIFICIU, edificii, s.n. Clădire mare,
construcţie impunătoare (adăpostind o instituţie).
Din fr. édifice, lat. aedificium.
EDIL, edili, s.m. 1. (În antichitatea romană)
Magistrat care supraveghea edificiile şi
instalaţiile publice, care se ocupa de
aprovizionare, de organizarea jocurilor etc. 2.
(Adesea fig.) Persoană care face parte din
conducerea administrativă a unui oraş; consilier
municipal. Din fr. édile, lat. aedilis.
EDILITATE s.f. 1. Îngrijire a edificiilor şi a
lucrărilor de interes public ale unui oraş;
înzestrare a unui oraş cu astfel de edificii şi de
lucrări. 2. Disciplină care se ocupă cu studiul,
executarea şi exploatarea lucrărilor de interes
public, destinate să asigure un mediu salubru şi
un anumit grad de confort într-o localitate. Din
fr. édilité, lat. aedilitas, -atis.
EDITOR, -OARE, editori, -oare, s.m. şi f.
Persoană care editează o operă. Din fr. éditeur,
lat. editor, -oris.
EDIŢIE, ediţii, s.f. 1. Totalitatea exemplarelor
unei opere tipărite prin folosirea aceluiaşi zaţ
tipografic. ◊ Ediţie specială = tiraj suplimentar
al unui ziar publicat în afara periodicităţii lui
obişnuite, cu prilejul unui eveniment important,
al unei sărbători etc. Ediţie critică = ediţie a unui
text (vechi, clasic etc.) stabilit prin compararea
variantelor şi însoţit de comentarii şi de aparatul
critic necesar. Ediţie definitivă = ediţie al cărei
text a fost văzut de autor şi considerat ca
definitiv. 2. Versiune. 3.Competiţie sportivă care
face parte dintr-o serie periodică, stabilă. [Var.:
ediţiune s.f.] Din fr. édition, lat. editio, -onis.
EDUCA, educ, vb. I. Tranz. A forma pe cineva
prin educaţie; a influenţa în mod intenţionat,
sistematic şi organizat dezvoltarea intelectuală,
morală şi fizică a copiilor şi tineretului sau, p.
ext., a oamenilor, a societăţii etc. Din fr.
éduquer, lat. educare.
EDUCARE s.f. Acţiunea de a educa şi
rezultatul ei; cultivare, instruire. V. educa.
EDUCAT, -Ă, educaţi, -te, adj. Care a
primit educaţie; manierat, politicos, civilizat.
V. educa.
AUTOEDUCA, autoeduc, vb. I. Refl. A se
educa pe sine. - Auto- + educa
AUTOEDUCARE, autoeducări, s.f.
Acţiunea de a se autoeduca şi rezultatul ei.
V. autoeduca.
EDUCATOR, -OARE, educatori, -oare, adj., s.
1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care educă copiii,
tineretul (în şcoli); profesor, învăţător. 2. S.f.
Persoană cu o pregătire specială care se ocupă de
educaţia copiilor preşcolari (în cămine şi în
grădiniţe). Din fr. éducateur, lat. educator, -
oris.
EDUCAŢIE, educaţii, s.f. Ansamblu de măsuri
aplicate în mod sistematic în vederea formării şi
dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau
fizice ale copiilor şi ale tineretului sau, p. ext.,
ale oamenilor, ale societăţii etc.; rezultatul
acestei activităţi pedagogice; bună creştere,
comportare civilizată în societate. ◊ Loc. vb. A
face educaţie cuiva = a educa pe cineva. ◊
Educaţie fizică = ansamblu de măsuri care au ca
scop asigurarea dezvoltării fizice armonioase a
oamenilor, întărirea sănătăţii, formarea şi
perfecţionarea cunoştinţelor, priceperii şi
deprinderilor de mişcare necesare atât pentru
muncă, cât şi pentru activitatea sportivă. [Var.:
(înv.) educaţiune s.f.] Din fr. éducation, lat.
educatio, -onis.
AUTOEDUCAŢIE, autoeducatii, s.f.
Educaţie făcută de sine însuşi. - Auto- +
educaţie.
TELEEDUCAŢIE s.f. Educaţie prin
televizune. - Tele- + educaţie.
EDUCAŢIONAL, -Ă, educaţionali, -e, adj.
Care aparţine educaţiei, învăţământului, care
contribuie la educaţia cuiva; educativ. Din engl.
educational, fr. éducationnel.
EFEB, efebi, s.m. (în Grecia antică) Adolescent
care făcea parte dintr-un colegiu (cu caracter
militar). ♦ Tânăr ajuns la pubertate; adolescent. ♦
(Azi) Tânăr de o deosebită frumuseţe. Din fr.
éphèbe, lat. ephebus.
EFECTIV, -Ă, efectivi, -e, adj., s.n. 1. Adj.
(Adesea adverbial) Real2, adevărat. 2. S.n.
Numărul indivizilor care fac parte dintr-o
colectivitate, mai ales dintr-o unitate sau
formaţie militară. Din fr. effectif, lat. effectivus.
EFECTOR, efectori, s.m. (Biol; adesea
adjectival) 1. Organ care acţionează sub
comanda sistemului nervos central la stimuli
externi sau interni primiţi de organele
receptoare. 2. Substanţă care modifică activitatea
unor enzime. Din fr. effecteur, lat. effector.
EFECTUA, efectuez, vb. I. Tranz. A face, a
realiza, a înfăptui; a îndeplini, a executa. Din fr.
effectuer, lat. effectuare.
EFECTUARE, efectuări, s.f. Acţiunea de a
efectua şi rezultatul ei. V. efectua.
EFECTUAT, -Ă, efectuaţi, -te, adj. Care
este realizat, înfăptuit, îndeplinit, executat.
V. efectua.
NEEFECTUAT, -Ă, neefectuaţi, -te, adj.
Care nu este realizat, înfăptuit; care nu este
îndeplinit, executat. - Ne- + efectuat.
EFEMERIDĂ, efemeride, s.f. 1. Efemeră. 2.
(La pl.) Notiţe (de ziar sau de calendar) care
arată evenimentele petrecute în aceeaşi dată în
ani diferiţi. 3. (La pl.) Lucrare, sub formă de
tabele, alcătuită cu anticipaţie de un observator
astronomic şi în care se indică poziţiile aştrilor şi
unele fenomene cereşti din anul respectiv. 4. Fig.
(La pl.) Lucruri, gânduri etc. trecătoare; ştiri
cotidiene de mică importanţă. Din fr.
éphéméride, lat. ephemeris, -idis.
EFEMINAT, -Ă, efeminaţi, -te, adj. (Rar) Cu
aspect sau caracter feminin, delicat; p. ext.
molatic, moleşit. ♦ Iubitor de plăceri. Din fr.
efféminé, lat. effeminatus.
103
EFEMINAŢIE s.f. (Rar) Caracterul celui
efeminat; moliciune, slăbiciune. Din fr.
effémination, lat. effeminatio.
EFERVESCENT, -Ă, efervescenţi, -te, adj.
(Despre lichide) Care dezvoltă cu putere gaze în
cursul unei reacţii chimice. ♦ Fig. Agitat,
frământat; clocotitor. Din fr. effervescent, lat.
effervescens, -ntis.
EFICACE adj. invar. Care produce efectul
scontat, care dă un rezultat pozitiv; eficient. Din
fr. efficace, lat. efficax, -acis.
EFICIENT, -Ă, eficienţi, -te, adj. Eficace. Din
fr. efficient, lat. efficiens, -ntis.
INEFICIENT, -Ă, ineficienţi, -te, adj.
Neeficient. - In-+eficient.
NEEFICIENT, -Ă, neeficienţi, -te, adj.
Care nu este eficient; ineficace; ineficient. -
Ne- + eficient.
ULTRAEFICIENT, -Ă, ultraeficienţi, -te,
adj. Foarte eficient. - Ultra- + eficient.
EFIGIE, efigii, s.f. Reprezentare în relief pe
monede, medalii etc. a chipului unei persoane.
Din fr. effigie, lat. effigies.
EFLORESCENT, -Ă, eflorescenţi, -te, adj. 1.
Care înfloreşte, care se află în eflorescentă (1);
fig. înfloritor, bogat în aspecte sau detalii. 2.
(Chim.; despre săruri) care îşi pierde o parte din
apa de cristalizare şi capătă un aspect de pulbere.
Din fr. efflorescent, lat. efflorescens, -ntis.
EFLUVIU, efluvii, s.n. 1. Emanaţie gazoasă
produsă de diferite corpuri, perceptibilă cu
ajutorul mirosului. ♦ Fig. Curent, flux, fluid. 2.
Descărcare electrică de slabă luminozitate,
neînsoţită de zgomot sau căldură, între electrozii
aflaţi la o tensiune înaltă. 3. Defect sub forma
unor linii subţiri în evantai care apar pe o
peliculă cinematografică. Din fr. effluve, lat.
effluvium.
EFUZIUNE, efuziuni, s.f. 1. Manifestare,
exteriorizare puternică a unor sentimente
pozitive. 2. Difuziune a unui gaz printr-un
înveliş poros. 3. Proces vulcanic de revărsare a
magmei sub formă de lavă la suprafaţa
pământului şi de formare a unor produse
vulcanice. Din fr. effusion, lat. effusio, -onis.
EFUZOR, efuzoare, s.n. Tub cu secţiune
crescătoare, utilizat pentru accelerarea
scurgerii unui gaz. Din efuziune.
EGALITARISM s.n. Concepţie socială care
preconizează nivelarea, egalizarea consumului
individual şi a modului de trai al membrilor
societăţii. Din fr. égalitarisme, rus.
egalitarizm.
EGALIZOR, egalizoare, s.n. (Tehn.) Corector
al caracteristicii de frecvenţă a unui sistem
electroacustic. Din fr. égaliseur, engl.
equalizer.
EGIDĂ, egide, s.f. Ocrotire, sprijin, protecţie;
îndrumare, îngrijire. ◊ (În loc prep.) Sub egida...
= sub auspiciile... Din fr. égide, lat. aegis, -idis.
EGIPŢIANĂ, egipţiene, s.f. (Mai ales la pl.)
Caracter de literă tipografică caracterizată prin
grosimea uniformă a tuturor trăsăturilor, prin
construcţie aproape geometrică şi tălpile
picioarelor dreptunghiulare. Din fr. égyptienne,
germ. Egyptienne.
EGLOGĂ, egloge, s.f. Mic poem pastoral
asemănător idilei; bucolică. Din fr. églogue, lat.
ecloga.
EIDOFOR, eidofoare, s.n. Instalaţie pentru
proiecţia imaginilor de televiziune pe ecran
cinematografic. Din fr. eidophore, engl.
eidofor.
ELABORA, elaborez, vb. I. Tranz. 1. A realiza,
a da o formă definitivă unei idei, unei doctrine,
unui text de lege etc.; a alcătui1, a întocmi; p.
ext. a redacta. 2. A efectua operaţiile necesare
pentru extragerea de metale din minereuri sau
pentru obţinerea unor aliaje în stare topită în
vederea turnării lor. Din fr. élaborer, lat.
elaborare.
ELABORARE, elaborări, s.f. Acţiunea de
a elabora şi rezultatul ei; lucrare. V.
elabora.
ELECTIV, -Ă, electivi, -e, adj. Bazat pe alegeri;
care are scopul sau dreptul de a alege. Din fr.
électif, lat. electivus.
ELECTOR, -OARE, electori, -oare, subst. 1.
S.m. şi f. Persoană care are mandat din partea
unui grup de oameni să aleagă prin vot pe
cineva. ♦ (Înv.) Persoană care reuşea să obţină
un mare număr de voturi pentru partidul său. 2.
S.m. (În Imperiul Romano-German) Principe sau
arhiepiscop făcând parte din colegiul care alegea
pe împărat. Din fr. électeur, lat. elector.
ELECTORAT, electorate, s.n. 1. Demnitate de
elector (2). 2. Teritoriu supus autorităţii unui
elector (2). 3. Totalitatea alegătorilor în cadrul
unor alegeri. Din fr. électorat, germ. Elektorat.
ELECŢIUNE, elecţiuni, s.f. (Rar) Alegere. Din
fr. élection, lat. electio, -onis.
ELECTRO- Element de compunere însemnând
"electric", "bazat pe electricitate" şi servind la
formarea unor substantive sau adjective. Din fr.
électr(o)-, germ. elektr(o)- etc.
ELECTROACUSTIC, -Ă, electroacustici, -ce,
s.f., adj. 1. S.f. Ramură a acusticii care studiază
transformarea oscilaţiilor acustice în oscilaţii
electromagnetice şi invers, precum şi metodele
de măsurare corespunzătoare şi aplicaţiile
tehnice ale acestei transformări. 2. Referitor la
electroacustică, de electroacustică. Din fr.
électro-acoustique, germ. Elektroakustik.
ELECTROANALIZĂ, electroanalize, s.f.
Totalitatea metodelor electrochimice folosite în
analiza chimică cantitativă; analiză
electrochimică. Din germ. Elektroanalyse, fr.
électro-analyse.
ELECTROBUZ, electrobuze, s.n. Autovehicul
de transport în comun, acţionat de un motor
electric alimentat de la un acumulator propriu
(mecanic sau electric) de energie. Din germ.
Elektrobus, fr. électrobus.
ELECTROCARDIOGRAF,
electrocardiografe, s.n. Aparat cu ajutorul căruia
104
se execută electrocardiogramele, înregistrându-le
pe hârtie fotografică sau pe film.
Din fr. électrocardiographe,
germ. Elektrokardiograph.
ELECTROCARDIOGRAFIC, -Ă,
electrocardiografici, -ce, adj. De electrocardio-
grafie, referitor la electrocardiografie. Din fr.
électrocardiographique, engl.
electrocardiographic.
ELECTROCARDIOGRAFIE s.f. Metodă de
investigaţie a funcţiunilor inimii prin
înregistrarea grafică a tensiunii şi a curenţilor
electrici care însoţesc activitatea muşchiului
cardiac. Din fr. électrocardiographie, germ.
Electrokardiographie.
ELECTROCARDIOGRAMĂ,
electrocardiograme, s.f. Înregistrare grafică a
tensiunii şi a curenţilor electrici care însoţesc
activitatea musculară a inimii.
Din fr. électrocardiogramme, germ.
Elektrokardiogramm.
ELECTROCAUSTICĂ s.f. Metodă de
tratament prin cauterizare electrică. Din germ.
Elektrokaustik, fr. électrocaustique.
ELECTROMAGNETISM s.n. Ramură a
electricităţii care studiază câmpul magnetic
produs de sarcinile electrice în mişcare, acţiunea
câmpului magnetic asupra curentului electric,
undele electrice şi cele magnetice, fenomenul
inducţiei electromagnetice etc.
Din fr. électromagnétisme, germ.
Elektromagnetismus.
ELECTROMOBIL, electromobile, s.n.
Automobil cu motor electric. Din germ.
Elektromobil, fr. électromobile.
ELECTRONEGATIVITATE s.f. Proprietate a
elementelor chimice de a fi electronegative. Din
fr. électronégativité, engl. electronegativity.
ELEFANT, elefanţi, s.m. Numele a două
animale mamifere din ordinul proboscidienilor,
cele mai mari animale terestre de azi, cu pielea
groasă şi aspră, cu nasul modificat într-o trompă
mobilă şi cu colţi foarte lungi de fildeş (Elephas
maximus şi Loxodonta africana). Din fr.
éléphant, lat. elephantus.
ELEGANT, -Ă, eleganţi, -te, adj. 1. (Despre
îmbrăcăminte) Făcut cu gust, frumos; (despre
oameni) care se distinge prin armonia şi bunul
gust al îmbrăcămintei. 2. (Adesea adverbial)
Care se deosebeşte prin armonia formei, prin
îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o
sobrietate plină de gust. ♦ Fig. Plin de tact, lipsit
de brutalitate. Din fr. élégant, lat. elegans, -
ntis.
NEELEGANT, -Ă, neeleganţi, -te, adj.
Care nu este elegant în vorbire, în purtare
etc.; inelegant. - Ne- + elegant.
ELEGANŢĂ s.f. Calitatea de a fi elegant, de a
avea sau de a fi făcut cu gust, cu rafinament, cu
graţie. ♦ Distincţie în limbaj, în stil etc. Din fr.
élégance, lat. elegantia.
NEELEGANŢĂ s.f. Lipsă de eleganţă, de
fineţe, de tact în vorbire, în purtare; vorbă
 sau comportare lipsită de fineţe, de tact; (rar)
ineleganţă. - Ne- + eleganţă.
ELEGIAC, -Ă, elegiaci, -ce, adj. Care are
caracterele elegiei; p. ext. melancolic, nostalgic,
trist, jalnic. ♦ (Despre poeţi) Care scrie elegii sau
lucrări cu caracter de elegie. Din fr. élégiaque,
lat. elegiacus.
ELEGIE, elegii, s.f. 1. Specie a poeziei lirice în
care sunt exprimate sentimente de melancolie,
de tristeţe, de jale; p. ext. plângere, jeluire. 2.
Compoziţie muzicală cu caracter melancolic,
trist. Din fr. élégie, lat. elegia.
ELEMENT, elemente, s.n. şi (rar) elemenţi,
s.m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte
care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă
sau ansamblu de piese care formează o
construcţie. ♦ S.m. Spec. Fiecare dintre piesele
componente ale unui radiator de calorifer. 2.
Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3.
(În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru
aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer,
pământ) despre care se credea că stau la baza
tuturor corpurilor şi fenomenelor naturii. ♦
Fenomen al naturii care se manifestă ca o forţă
puternică. 4. Mediu în care trăieşte o fiinţă. ♦
Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.)
Substanţă care nu poate fi descompusă în alte
substanţe mai simple prin mijloace fizice sau
chimice obişnuite şi care poate forma, prin
combinare chimică, diverse substanţe compuse.
6. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile
electrice. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare)
Principiu de bază, noţiune fundamentală. Din fr.
élément, lat. elementum.
SERVOELEMENT, servoelemente, s.n.
Element al unui mecanism regulator dintr-un
sistem tehnic cu ajutorul căruia se variază
direct sau indirect o anumită mărime sau un
anumit parametru al sistemului. - Servo- +
element.
ELEMENTAR, -Ă, elementari, -e, adj. 1. De
bază, esenţial, fundamental. ♦ (Despre cărţi,
manuale etc.) Care cuprinde elementele de bază
ale unei ştiinţe. ◊ Învăţământ elementar = prima
treaptă a învăţământului public, cu caracter
obligatoriu, unde se predau elementele de bază
ale principalelor discipline. 2. Puţin complicat;
simplu, uşor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care ţine
de natură şi de fenomenele ei. Din fr.
élémentaire, lat. elementarius.
ELEMENTARITATE s.f. (Livr.) Caracter
elementar. - Elementar + suf. -itate.
ELENISM s.n. 1. Perioadă din istoria
popoarelor din bazinul Mării Mediterane,
cuprinsă între moartea lui Alexandru Macedon şi
sfârşitul sec. I a. Cr. 2. Termen care denumeşte
cultura Greciei antice şi influenţele exercitate de
ea. Din fr. hellénisme, . germ. Hellenismus.
ELENIST, -Ă, elenişti, -ste, s.m. şi f. Specialist
în studiul limbii şi culturii Greciei antice şi
epocii elenistice; p. gener. specialist în studiul
limbii şi culturii greceşti. Din fr. helléniste,
germ. Hellenist.
105
ELEVATOR, elevatoare, s.n. 1. Instalaţie care
serveşte la transportarea materialelor (grele) pe
direcţie verticală sau aproape verticală şi pe
distanţe relativ mici. 2. Unealtă cu care se prind
şi se manevrează prăjinile de foraj, burlanele etc.
în exploatările petroliere sau în lucrările de
explorare. 3. (Med.) Instrument folosit pentru
îndepărtarea unor elemente dure din ţesuturi.
Din fr. élévateur, germ. Elevator.
ELEVATORIST, elevatorişti, s.m.
Muncitor care lucrează la elevator1 (1). -
Elevator + suf. -ist.
ELEVAŢIE, elevaţii, s.f. 1. Reprezentare
grafică, la o scară dată, a feţelor exterioare ale
unei construcţii, maşini etc. 2. Parte a unui zid, a
unei pile sau a unei culee de pod situată
deasupra terenului. 3. Fig. Însuşirea de a fi
elevat. Din fr. élévation, lat. elevatio.
ELF, elfi, s.m. (În mitologia popoarelor
germanice) Fiinţă supranaturală imaginată ca un
pitic, binevoitor sau răuvoitor, care simbolizează
forţele naturii (apa, focul, pământul etc.). Din fr.
elfe, germ. Elf.
ELICE, elice, s.f. 1. Organ de maşină (având
forma unor aripi sau a unor lopeţi fixate pe un ax
rotativ) care serveşte la punerea în mişcare a
unui avion, a unei nave etc. 2. Linie curbă care
taie sub un unghi constant generatoarele unui
cilindru sau ale unui con. [Var.: helice s.f.] Din
fr. hélice, lat. helix, -icis.
ELIDA, elidez, vb. I. Tranz. A înlătura, în scris
sau în vorbire, vocala finală a unui cuvânt
înaintea vocalei iniţiale a cuvântului următor.
Din fr. élider, lat. elidere.
ELIDARE, elidări, s.f. Acţiunea de a elida
şi rezultatul ei. V. elida.
ELIDATĂ, elidate, adj. (Lingv.; despre
vocala finală a unui cuvânt) Care a dispărut
înaintea vocalei iniţiale a cuvântului
următor. V. elida.
ELIGIBIL, -Ă, eligibili, -e , adj. Care întruneşte
condiţiile spre a fi ales într-o funcţie sau într-un
organ reprezentativ. Din fr. éligible, lat.
eligibilis.
NEELIGIBIL, -Ă, neeligibili, -e, adj. Care
nu este eligibil, care nu are calităţile cerute
de lege pentru a putea fi ales; ineligibil. -
Ne- + eligibil.
ELIMINA, elImin, vb. I. Tranz. A îndepărta, a
înlătura, a exclude (dintr-o colectivitate, dintr-un
ansamblu); spec. a da pe un elev afară din
şcoală. ♦ A îndepărta din plămâni aerul (în
procesul respiraţiei); a expira (1). Din fr.
éliminer, lat. eliminare.
ELIMINARE, eliminări, s.f. Acţiunea de a
elimina şi rezultatul ei; înlăturare,
îndepărtare. ◊ Expr. A proceda prin
eliminare = a căuta să descopere ceva
înlăturând, pe rând, elementele nerelevante
în scopul obţinerii esenţialului. V. elimina.
ELIPSĂ, elipse, s.f. 1. Locul geometric al
punctelor dintr-un plan pentru care suma
distanţelor la două puncte fixe, numite focare,
este constantă. 2. (Figură de stil care constă în)
omiterea din vorbire sau din scris a unor
elemente care se subînţeleg sau care nu sunt
absolut necesare pentru înţelesul comunicării.
Din fr. ellipse, lat. ellipsis.
ELITISM, s.n. Concepţie, doctrină care susţine
rolul determinant al elitei în societate. Din fr.
elitisme, engl. elitism.
ELITIST, -Ă, elitişti, -ste, adj. De elită; care
favorizează elita. Din fr. élitiste, engl. elitist.
ELIZEU, elizee, s.n. Loc unde cei vechi credeau
că se duc sufletele oamenilor virtuoşi. ◊
(Adjectival) Câmpiile elizee. Din fr. Élysée, lat.
Elysium.
ELIZIUNE, eliziuni, s.f. Suprimare a vocalei
finale a unui cuvânt când cuvântul următor
începe tot cu o vocală. Din fr. élision, lat. elisio,
-onis.
ELOCUŢIUNE, elocuţiuni, s.f. 1. Mod de a se
exprima gândirea prin cuvinte. ♦ Alegerea şi
aşezarea cuvintelor într-un discurs. 2. Parte a
retoricii care tratează despre stilul unui discurs.
Din fr. élocution, lat. elocutio, -onis.
ELOCVENT, -Ă, elocvenţi, -te, adj. Care are
darul de a expune frumos şi convingător. ♦
(Adesea adverbial) Plin de înţeles; grăitor,
demonstrativ, expresiv, semnificativ. Din fr.
éloquent, lat. eloquens, -ntis.
ELOCVENŢĂ s.f. Însuşirea de a fi elocvent;
arta de a vorbi frumos, emoţionant, convingător.
♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocinţă s.f.] Din
fr. éloquence, lat. eloquentia.
ELOGIU, elogii, s.n. Discurs prin care este
preamărit cineva; laudă deosebită adusă cuiva,
apreciere foarte favorabilă. Din fr. éloge, it.
elogio.
ELONGAT, -Ă, elongaţi, -te, adj. (Bot.; despre
unele organe) Care creşte în lungime, care se
alungeşte faţă de forma primară. Din fr. élongé,
lat. elongatus.
ELONGAŢIE, elongaţii, s.f. 1. Valoarea, într-
un moment dat, a unei mărimi care variază
periodic în timp. 2. Distanţa unghiulară dintre
doi aştri în raport cu pământul. 3. Extensiune
accidentală sau terapeutică a unui ligament sau
nerv. Din fr. élongation, lat. elongatio.
ELUCIDA, elucidez, vb. I. Tranz. A clarifica, a
desluşi, a limpezi, a lămuri o problemă până
atunci confuză. Din fr. élucider, lat. elucidare.
ELUCIDARE, elucidări, s.f. Acţiunea de a
elucida şi rezultatul ei; lămurire, desluşire,
explicare. V. elucida.
ELUDA, eludez, vb. I. Tranz. A ocoli, a evita, a
ignora intenţionat. Din fr. éluder, lat. eludere.
ELUDARE, eludări, s.f. Acţiunea de a
eluda şi rezultatul ei. V. eluda.
EMANA, eman, vb. I. 1. Tranz. A emite, a
degaja, a împrăştia un gaz, vapori, un miros etc.;
a exala. 2. Intranz. A proveni, a veni de la...; a
izvorî, a-şi avea originea. Din fr. émaner, lat.
emanare.
EMANARE, emanări, s.f. Acţiunea de a
emana şi rezultatul ei. V. emana.
106
EMANATISM s.n. Doctrină religioasă-
filozofică de tendinţă panteistă, potrivit căreia
lumea nu este rezultatul unui act de creaţie, ci s-
a născut din substanţa divinităţii printr-un proces
continuu de emanaţie; emanaţionism. Din germ.
Emanatism, fr. émanatisme.
EMANAŢIE, emanaţii, s.f. 1. Emitere, degajare
(de gaze, de vapori, de mirosuri etc.); (concr.),
ceea ce se degajează, ceea ce se emană. ◊ (Geol.)
Emanaţie vulcanică = a) emitere de produse
gazoase legate de activitatea vulcanică; b)
produs al acestei activităţi, reprezentat prin
bioxid de carbon, hidrogen, amoniac, hidrogen
sulfurat, clor, azot, oxigen etc. 2. Gaz radioactiv
obţinut prin dezintegrarea radiului, toriului sau
actiniului. [Var.: (înv.) emanaţiune s.f.] Din fr.
émanation, lat. emanatio, -onis.
EMANAŢIONISM s.n. Emanatism. Din
emanaţie.
EMANCIPA, emancipez, vb. I. 1. Refl. şi tranz.
A(-şi) câştiga sau a face să-şi câştige
independenţa; a (se) elibera (1). ♦ Refl. (Despre
copii şi adolescenţi) A-şi lua unele libertăţi
nepotrivite cu vârsta lui, a avea purtări libertine.
2. Tranz. (În trecut) A scoate un minor de sub
tutela părintească sau a tutorelui şi a-i acorda,
înainte de a ajunge la majorat, o parte din
drepturile unui major. Din fr. émanciper, lat.
emancipare.
EMANCIPARE, emancipări, s.f. Acţiunea
de a (se) emancipa şi rezultatul ei,
emancipaţie. V. emancipa.
EMANCIPAT, -Ă, emancipaţi, -te, adj. 1.
Care nu mai depinde de cineva sau de ceva,
care a devenit liber, independent. ♦ (Despre
copii şi adolescenţi) Care şi-a luat unele
libertăţi nepotrivite cu vârsta lui; cu purtări
libertine. 2. (În unele state) Scos înainte de
majorat de sub autoritatea părintească sau a
tutorelui. V. emancipa.
EMANCIPAŢIE, emancipaţii, s.f. (Înv.)
Emancipare. Din fr. émancipation, lat.
emancipatio.
EMBLEMĂ, embleme, s.f. Obiect, imagine care
poartă în mod convenţional un anumit înţeles,
care simbolizează o anumită idee. ♦ Simbol;
figură alegorică. Din fr. emblème, lat.
emblema.
EMENDA, emendez, vb. I. Tranz. A corecta, a
îndrepta, a îmbunătăţi (un text); a amenda. Din
lat. emendare, fr. émender.
EMENDAŢIE, emendaţii, s.f. Faptul de a
emenda. Din lat. emendatio, fr. émendation.
EMERGENT, -Ă, emergenţi, -te, adj. (Despre
un corp, o radiaţie etc.) Care iese dintr-un mediu
după ce l-a traversat. Din fr. émergent, lat.
emergens, -ntis.
EMERIT, -Ă, emeriţi, -te, adj. 1. (Ieşit din uz)
Calificativ cuprins în titlul de onoare acordat
unui artist, unui profesor, unui medic etc. care s-
a distins în mod deosebit în activitatea sa. 2.
Experimentat, versat, priceput. Din fr. emerite,
lat. emeritus.
EMERSIUNE, emersiuni, s.f. 1. Stare în care se
găseşte un corp plutitor cufundat parţial într-un
lichid. 2. Ieşire parţială a unui corp ceresc din
conul de umbră al altui corp ceresc sau din
spaţiul aflat în dreptul altui corp ceresc. Din fr.
émersion, lat. emersio, -onis.
EMETIC s.n. Tartrat de antimoniu şi potasiu,
întrebuinţat în industria textilă ca mordant, la
prepararea lacurilor şi în medicină (ca vomitiv);
p. ext. orice substanţă care provoacă vărsături;
vomitiv. Din fr. émétique, lat. emeticus.
EMFAZĂ, s.f. Atitudine nenaturală,
pretenţioasă; afectare în scris, în vorbire, în
comportare. Din fr. emphase, lat. emphasis.
EMIGRA, emigrez, vb. I. Intranz. A pleca din
patrie şi a se stabili (definitiv sau temporar) în
altă ţară; a se expatria. Din fr. émigrer, lat.
emigrare.
EMIGRARE, emigrări, s.f. Acţiunea de a
emigra şi rezultatul ei; expatriere, emigraţie.
V. emigra.
EMIGRAŢIE, emigraţii, s.f. 1. Situaţia în care
se găseşte o persoană emigrată. 2. Timpul cât
cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor
emigrate din aceeaşi ţară, în acelaşi loc, într-o
anumită epocă. 4. (Rar) Emigrare. [Var.:
emigraţiune s.f.] Din fr. émigration, lat.
emigratio, -onis.
EMINENT, -Ă, eminenţi, -te, adj. Care se
distinge prin calităţi (intelectuale) deosebite;
excepţional, superior, remarcabil, excelent. Din
fr. éminent, lat. eminens, -ntis.
EMINENŢĂ, eminenţe, s.f. (Urmat de un
pronume posesiv) Titlu dat cardinalilor şi (în
trecut) episcopilor catolici. ◊ Eminenţă cenuşie =
persoană influentă care, din umbră, manevrează
un personaj oficial, un partid etc. Din fr.
éminence, lat. eminentia.
EMISFERĂ, emisfere, s.f. 1. (Geom.) Jumătate
dintr-o sferă. 2. Fiecare dintre cele două jumătăţi
ale sferei cereşti sau terestre, mărginite de
ecuatorul ceresc, respectiv de ecuatorul terestru,
şi de meridianul de referinţă. 3. (Anat.; în
sintagma) Emisfere cerebrale = cele două
jumătăţi simetrice ale creierului mare. Din fr.
hémisphère, lat. hemisphaerium.
EMISIUNE, emisiuni, s.f. 1. Punere în
circulaţie de către stat sau de către o instituţie, o
societate autorizată etc. a hârtiilor de valoare, a
bancnotelor, a acţiunilor etc.; emitere. ♦ Punere
în circulaţie a unei noi serii de mărci poştale sau
retipărirea la o anumită dată a unei serii mai
vechi. 2. Producere, de către un corp sau un
dispozitiv, a unor gaze, a unor unde etc. care se
pot propaga în mediul înconjurător. 3. Program
transmis prin radio sau prin televiziune într-o
ordine dinainte stabilită. Var.: emisie s.f.] Din
fr. émission, lat. emissio, -onis.
TELEEMISIUNE, teleemisiuni, s.f.
Emisiune de televiziune. - Tele- + emisiune
EMISTIH, emistihuri, s.n. Fiecare dintre cele
două jumătăţi ale unui vers (despărţite prin
107
cezură). [Var.: hemistih s.n.] Din fr.
hémistiche, lat. hemistichium.
EMOLIENT, -Ă, emolienţi, -te, adj., s.n. 1.
Adj. Care are proprietatea de a muia ţesuturile
congestionate sau înăsprite. 2. S.n. Medicament
care moaie pielea şi mucoasele. Lanolina este un
emolient. ♦ Substanţă grasă folosită la finisarea
produselor textile pentru a le da moliciune,
supleţe şi luciu. Din fr. émollient, lat.
emolliens, -ntis.
EMOLUMENT, emolumente, s.n. (Livr.) Profit,
avantaj. Din lat. emolumentum, fr.
émolument.
EMOŢIE, emoţii, s.f. Reacţie afectivă de
intensitate mijlocie şi de durată relativ scurtă,
însoţită adesea de modificări în activităţile
organismului, oglindind atitudinea individului
faţă de realitate; p. gener. orice reacţie afectivă.
[Var.: (înv.) emoţiune s.f.] Din fr. émotion, it.
emozione.
EMPATIE s.f. 1. (Fil.) Formă de intuire a
realităţii prin identificare afectivă. 2. Tendinţă a
receptorului de a trăi afectiv, prin transpunere
simpatetică, viaţa eroilor din opere literare, filme
etc. Din fr. empathie, engl. empathy.
EMPIREU s.n. (În mitologia greco-romană)
Partea cea mai de sus a bolţii cereşti, unde se
credea că se află locaşul zeilor; reşedinţa zeilor.
Din fr. empyrée, it. empireo.
EMU s.m. invar. Pasăre terestră de talie mare,
originară din Australia şi din Tanzania,
asemănătoare cu struţul, dar lipsită de creastă
(Dromiceius novaehollandiae). Din fr. émou,
germ. Emu.
EMUL, emuli, s.m. Persoană care se străduieşte
să egaleze sau să întreacă pe cineva într-un
domeniu de activitate. Din fr. émule, lat.
aemulus.
EMULAŢIE, emulaţii, s.f. Sentiment, dorinţă,
strădanie de a egala sau de a întrece pe cineva
într-un domeniu de activitate; întrecere. [Var.:
emulaţiune s.f.] Din fr. émulation, lat.
aemulatio, -onis.
ENANTIOMORFISM s.n. (Fiz.)
Enantiomorfie. Din fr. énantiomorphisme,
engl. enantiomorphism.
ENANTIOTROPIE s.f. (Chim.) Proprietate a
unor substanţe de a trece în două sisteme de
cristalizare diferite, păstrând aceeaşi stare de
agregare, în condiţii fizice ce variază adecvat.
Din fr. énantiotropie, engl. enantiotropy.
ENCLITIC, -Ă, enclitici, -ce, adj. (Despre
cuvinte) Care este legat de un cuvânt precedent,
făcând corp cu el şi fiind lipsit de accent propriu.
◊ Articol enclitic = articol hotărât care se aşează
la sfârşitul unui cuvânt. Din fr. enclitique, lat.
encliticus.
ENCLIZĂ, enclize, s.f. Ataşare a unui cuvânt, a
unei silabe sau a altui element neaccentuat la
cuvântul precedent; postpunere. Din fr. enclise,
germ. Enklise.
ENDECASILAB, endecasilabi, s.m. Vers care
are unsprezece silabe. Din fr. (h)endécasyllabe,
lat. hendecasillabus.
ENDEMICITATE s.f. (Biol.) Caracter
endemic; endemism. Din fr. endémicité, engl.
endemicity.
ENDEMISM s.n. (Biol.) Particularitate a unor
specii biologice de a trăi pe o anumită arie
geografică. ♦ Caracter endemic; endemicitate.
Din fr. endémisme, engl. endemism.
ENDOBLAST s.n. (Biol.) Endoderm. Din fr.
endoblaste, engl. endoblast.
ENDOMETRU s.n. (Anat.) Mucoasă uterină.
Din fr. endomètre, engl. endometrium.
ENDOSCOPIC, -Ă, endoscopici, -ce, adj.
(Med.) Referitor la endoscopie. Din fr.
endoscopique, engl. endoscopic.
ENDOSPERM, endosperme, s.n. Ţesut vegetal
situat în vecinătatea embrionului, în care se
înmagazinează substanţele de rezervă necesare
creşterii embrionului. Din fr. endosperme,
germ. Endeosperm.
ENERGETISM s.n. Curent filozofic idealist
iniţiat la sfârşitul sec. XIX, care a încercat să
înlăture noţiunea de materie, înlocuind-o cu
aceea de energie, considerată ca substanţă unică
a lumii, rupând astfel mişcarea de materie. Din
fr. énergétisme, rus. energhetizm.
ENERGIE, energii, s.f. 1. Capacitate a unui
sistem (fizic) de a efectua lucru mecanic în
trecerea dintr-o stare în altă stare dată. 2. Forţă,
putere, tărie, vigoare, capacitate de a acţiona. ♦
Fermitate, hotărâre în atitudini, în acţiuni. Din
fr. énergie, lat. energia.
ENERGOINTENSIV, -Ă, energointensivi,
-e, adj. (Despre procese tehnologice) Mare
consumator de energie. - Energ[ie] +
intensiv.
ENGOBĂ, engobe, s.f. Pastă servind la
acoperirea pieselor de ceramică cu un strat care
ascunde culoarea naturală a lutului. [Var.:
angobă s.f.] Din fr. engobe, germ. Engobe.
ENGRAMĂ, engrame, s.f. (Psih.) Urmă lăsată
de un excitant asupra sistemului nervos. Din fr.
engramme, germ. Engramme.
ENIGMATIC, -Ă, enigmatici, -ce, adj. Care
constituie sau ascunde o enigmă; greu de înţeles;
tainic, misterios. Din fr. énigmatique, lat.
aenigmaticus.
ENIGMĂ, enigme, s.f. Lucru greu de înţeles,
nelămurit, ascuns; taină, mister1. ♦ Ghicitoare,
şaradă. Din fr. énigme, lat. aenigma.
ENIGMISTIC, -Ă, enigmistici, -ce, s.f., adj.
1. S.f. Ştiinţă a jocurilor distractive (rebus,
monoverbe, criptograme etc.) 2. Adj. Cu
caracter de enigmă; de enigmistică. Din
enigmă.
ENORM, -Ă, enormi, -e, adj. Foarte mare,
imens, uriaş, colosal. ♦ (Adverbial) a) Foarte
mult; b) (urmat de determinări adjectivale
introduse prin prep. "de", formează superlativul
acestora) extrem de.., extraordinar de... Din fr.
énorme, lat. enormis.
108
ENORMITATE, enormităţi, s.f. Caracterul a
ceea ce este enorm. ♦ Lucru de necrezut,
exagerare. ♦ Absurditate, prostie; extravaganţă.
Din fr. énormité, lat. enormitas, -atis.
ENTALPIE s.f. (Fiz.) Potenţial termodinamic.
Din fr. enthalpie, engl. enthalpy.
ENTIMEMĂ, entimeme, s.f. Formă prescurtată
de silogism, în care una dintre premise sau
concluzia nu este exprimată, ci subînţeleasă. Din
fr. enthymème, lat. enthymema.
ENTITATE, entităţi, s.f. Conţinut de sine
stătător, existenţă determinată (ca întindere,
importanţă, valoare etc.). Din fr. entité, lat.
entitas, -atis.
ENTOMOLOGIE s.f. Ramură a zoologiei care
se ocupă cu studiul insectelor. Din fr.
entomologie, germ. Entomologie.
ENTOMOLOG, -Ă, entomologi, -ge, s.m.
şi f. Specialist în entomologie; entomologist.
Din entomologie (derivat regresiv). Cf.
germ. E n t o m o l o g , it. e n t o m o l o g o .
ENUMERA, enumer, vb. I. Tranz. A număra
succesiv, unul câte unul, a numi rând pe rând
elementele unui tot; a înşira. Din fr. énumérer,
lat. enumerare.
ENUMERARE, enumerări, s.f. Acţiunea de
a enumera şi rezultatul ei; înşirare,
enumeraţie. V. enumera.
ENUMERAŢIE, enumeraţii, s.f. 1. Enumerare.
2. Figură de stil care constă în înşirarea unor
argumente, fapte etc. privitoare la aceeaşi
împrejurare sau temă. ♦ (Înv.) Parte a unui
discurs care precedă peroraţia şi în care autorul
recapitulează argumentele expuse anterior. Din
fr. émimération, lat. enumeratio.
ENUNŢIATIV, -Ă, enunţiativi, -e, adj. Care
conţine o enunţare. ◊ Propoziţie enunţiativă =
propoziţie care exprimă o constatare, prezentând
o acţiune sau o stare ca reală. Din fr. énonciatif,
lat. enuntiativus.
ENZIMATIC, -Ă, enzimatici, -ce, adj. (Chim.)
Referitor la enzime; care se face cu ajutorul unei
enzime. Din fr. enzymatique, engl. enzymatic.
ENZIMOLOGIE s.f. Studiul enzimelor şi al
modului lor de acţiune. Din germ.
Enzymologie, fr. enzymologie.
ENZOOTIC, -Ă, enzootici, -ce, adj. (Med. vet.)
Care are caracter de enzootie. Din fr.
enzootique, engl. enzootic.
EPENTEZĂ, epenteze, s.f. Fenomen fonetic
constând din apariţia în interiorul unui cuvânt a
unui sunet nou. Din fr. épenthèse, lat.
epenthesis.
EPIBAT, epibaţi, s.m. Soldat care făcea parte
din marina grecească. Din fr. épibate, ngr.
epibátis.
EPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care
exprimă, în formă de naraţiune, idei, sentimente,
acţiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau
imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele
genuri literare, care cuprinde diverse specii de
naraţiuni în versuri şi în proză, dezvăluind cu o
relativă obiectivitate portretul fizic şi moral al
personajelor, faptele lor, relaţiile lor cu mediul
înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de
proporţii vaste; grandios. 2. S.f. Totalitatea
operelor literare aparţinând genului epic. Din fr.
épique, lat. epicus.
EPICEN, epicene, adj.n. (Despre substantive
nume de fiinţe) Care are aceeaşi formă pentru
indicarea ambelor sexe. Din fr. épicène, lat.
epicoenus.
EPICHEREMĂ, epichereme, s.f. Silogism în
care premisele apar amplificate prin adaosuri de
motivări suplimentare. Din fr. épichérème, lat.
epicherema.
EPIDEMIE, epidemii, s.f. Extinderea unei boli
contagioase într-un timp scurt, prin contaminare,
la un număr mare de persoane dintr-o localitate,
regiune etc.; molimă. Din fr. épidémie, lat.
epidemia.
EPIDERMĂ, epiderme, s.f. 1. Epiteliu care
acoperă corpul omului şi al animalelor
superioare, având la animalele nevertebrate un
singur strat de celule, iar la cele vertebrate mai
multe straturi. 2. Ţesut vegetal exterior de
protecţie al plantelor, format de obicei dintr-un
singur strat de celule. Din fr. épiderme, lat.
epidermis.
EPIDERMIZARE, epidermizări, s.f.
Acoperire a unei plăgi cicatrizate cu
epidermă (1). Din epidermă.
EPIGON, epigoni, s.m. Scriitor (de valoare
minoră) care imită mijloacele de expresie
specifice unui mare scriitor, unui curent sau unei
şcoli literare de prestigiu. ♦ Urmaş, succesor
(lipsit de valoare). Din germ. Epigone, fr.
épigone.
EPIGONIC, -Ă, epigonici, -ce, adj. Al
epigonilor, caracteristic epigonismului. -
Epigon + suf. -ic.
EPIGRAMATIC, -Ă, epigramatici, -ce, adj.
Care are caracter de epigramă; satiric, caustic,
înţepător. Din fr. épigrammatique, lat.
epigrammaticus.
EPIGRAMĂ, epigrame, s.f. Specie a poeziei
lirice, de proporţii reduse, care satirizează
elementele negative ale unui caracter omenesc,
ale unei situaţii etc. şi se termină printr-o poantă
ironică. Din fr. épigramme, lat. epigramma.
EPIGRAMIST, -Ă, epigramişti, -ste, s.m. şi
f. Autor de epigrame. - Epigramă + suf. -ist.
EPILEPSIE, epilepsii, s.f. Boală a sistemului
nervos, caracterizată prin crize convulsive
intermitente, însoţite de pierderea cunoştinţei, de
halucinaţii şi de alte tulburări psihice; pedepsie,
boala copiilor, ducă-se-pe-pustii. Din fr.
épilepsie, lat. epilepsia.
EPILEPTIC, -Ă, epileptici, -ce, adj., s.m şi f. 1.
Adj. Cu caracter de epilepsie; asemănător cu
manifestările epilepsiei; năbădăios. 2. S.m şi f.,
adj. (Persoană) bolnavă de epilepsie. Din fr.
épileptique, lat. epilepticus.
EPILOG, epiloguri, s.n. Partea finală a unor
lucrări literare în care autorul rezumă
concluziile, subliniază anumite idei din operă şi
109
face cunoscută pe scurt evoluţia viitoare a
personajelor sale; încheiere. ♦ Fig. Sfârşit al unei
situaţii, al unei acţiuni, al unei întâmplări etc.
Din fr. épilogue, lat. epilogus.
EPILOGAL, -Ă, epilogali, -e, adj. (Rar) Cu
caracter de epilog. - Epilog + suf. -al.
EPISCOPAL, -Ă, episcopali, -e, adj. Care
aparţine episcopului sau episcopiei, privitor la
episcop sau la episcopie. Din fr. épiscopal, lat.
episcopalis.
EPISCOPAT, episcopate, s.n. Rangul,
demnitatea, funcţia de episcop; timpul cât este în
funcţie un episcop; episcopie. Din fr. épiscopat,
lat. episcopatus.
EPISTOLAR, -Ă, epistolari, -e, adj., s.n. 1.
Adj. Privitor la modul, la arta de a scrie scrisori;
scris, compus în formă de scrisoare. 2. S.n.
Colecţie de scrisori (publicate). Din fr.
épistolaire, lat. epistolaris.
EPITAF, epitafuri, s.n. 1. Inscripţie funerară, în
versuri sau în proză, cuprinzând elogiul
defunctului sau o sentinţă morală; p.ext. placă cu
o inscripţie funerară. ♦ Poezie epigramatică
având ca pretext moartea (imaginară) a unei
persoane. 2. Obiect de cult care constă dintr-o
bucată de stofă pe care este brodată o scenă
reprezentând punerea în mormânt a lui Isus
Cristos. Din ngr. epitáfion, fr. épitaphe.
EPITALAM, epitalamuri, s.n. (Livr.) Cântec de
nuntă sau mic poem compus în cinstea mirilor cu
prilejul oficierii căsătoriei. Din fr. épithalame,
lat. epithalamium.
EPITET, epitete, s.n. Determinant expresiv pus
pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb
pentru a scoate în evidenţă mai nuanţat o
trăsătură a obiectului sau a acţiunii şi pentru a da
mai multă expresivitate artistică creaţiei
respective. ♦ Calificativ elogios sau injurios dat
cuiva. Din fr. épithète, lat. epitheton.
EPODĂ, epode, s.f. 1. (În teatrul antic) Partea a
treia şi ultima a cântecului unui cor, după strofă
şi antistrofă. 2. Poezie lirică compusă din
distihuri. Din fr. épode, lat. epodos.
ERĂ, ere, s.f. 1. Perioadă istorică ce începe cu
data unui anumit eveniment sau fapt, real sau
legendar, de la care se porneşte numărătoarea
anilor. 2. Epocă. 3. Cea mai mare subdiviziune a
timpului geologic. Din fr. ère, lat. aera.
ERATĂ, erate, s.f. Listă la sfârşitul unei cărţi în
care sunt semnalate şi îndreptate greşelile de
tipar sau de fond. Din fr., lat. errata.
ERATIC, -Ă, eratici, -ce, adj. Care nu este fix.
◊ Bloc eratic sau stâncă eratică = bloc de piatră
adus mai ales de gheţari şi aşezat în regiuni cu
care nu are nimic comun din punct de vedere
geologic. Din fr. erratique, lat. erraticus.
ERBACEE, erbacee, adj., s.f. (Plantă) care are
tulpina subţire, fragedă, moale şi apoasă, de
obicei verde. Din fr. herbacé, lat. herbaceus.
ERBIU s.n. Element chimic din familia
pământurilor rare, metal alb-argintiu. Din fr.
erbium, germ. Erbium.
EREDITAR, -Ă, ereditari, -e, adj. 1. (Despre
particularităţi fizice sau psihice) Care se
transmite prin ereditate (1). 2. (Despre un bun,
un privilegiu etc.) Care se transmite prin
moştenire, care se moşteneşte; moştenit. Din fr.
héréditaire, lat. hereditarius.
EREDITATE, eredităţi, s.f. 1. Proprietate a
vieţuitoarelor de a transmite urmaşilor
caracterele genetice specifice fiecărei specii. 2.
(Jur.) Moştenire, succesiune. 3. Proprietate a
unui lucru sau a unui fenomen de a depinde de
acţiunile momentane, precum şi de stările
succesive anterioare. Din fr. hérédite, lat.
hereditas, -atis.
EREZIE, erezii, s.f. 1. Doctrină sau credinţă
religioasă care ia naştere în sânul unei biserici,
abătându-se de la dogmele consacrate şi care
este condamnată de biserica respectivă. 2. Fig.
greşeală, eroare, rătăcire. Din fr. hérésie, lat.
haeresis.
ERGONOMIST, -Ă, ergonomişti, -ste, s.m. şi
f. Specialist în ergonomie. Din fr. ergonomiste,
engl. ergonomist.
ERGOTAMINĂ s.f. (Fam.) Alcaloid extras din
secara-cornută. Din fr., engl. ergotamine.
ERIZIPEL, erizipele, s.n. Boală infecţioasă şi
contagioasă datorită unui streptococ, care se
manifestă prin inflamarea şi înroşirea unei
porţiuni delimitate a pielii, localizată cel mai
adesea la faţă şi la membre; brâncă, orbalţ. Din
fr. érysipèle, lat. erysipelas.
EROARE, erori, s.f. 1. Cunoştinţă, idee, părere,
opinie greşită; ceea ce e greşit; greşeală. ◊ Expr.
A induce (pe cineva) în eroare = a înşela, a
amăgi. 2. Falsă reprezentare asupra unei situaţii
de fapt ori asupra existenţei unui act normativ. ◊
Eroare juridică = greşită stabilire a faptelor
dintr-un proces penal, care duce la pronunţarea
unei condamnări nedrepte. 3. Diferenţa dintre
valoarea reală a unei mărimi şi valoarea
calculată a acestei mărimi. Din fr. erreur, lat.
error, -oris.
EROIC, -Ă, eroici, -ce, adj. Care ţine de erou,
caracteristic eroilor, cu calităţi de erou; p. ext.
măreţ, grandios. ♦ (Despre opere literare,
artistice) Care are drept subiect faptele unor eroi.
Din fr. héroïque, lat. heroicus.
EROICEŞTE adv. (Înv.) Ca un erou. -
Eroic + suf. -eşte.
EROINĂ, eroine, s.f.1. Femeie care se distinge
prin curaj, vitejie şi abnegaţie în diverse
împrejurări. 2. Femeie care reprezintă personajul
principal dintr-o operă literară. ♦ Femeie care
este personajul principal al unei întâmplări, care
atrage, într-o anumită împrejurare, atenţia asupra
ei. Din fr. héroïne, lat. heroine.
EROU, eroi, s.m. 1. Persoană care se distinge
prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie,
prin abnegaţie deosebită în alte împrejurări grele
ori în muncă. ◊ Erou al Muncii (Socialiste) = cea
mai înaltă distincţie în Republica Socialistă
România; persoană care a primit această
distincţie. ♦ Ostaş căzut pe câmpul de luptă. 2.
110
Personaj principal al unei opere literare. ♦
Personaj principal al unei întâmplări; persoană
care, într-o anumită împrejurare, atrage atenţia
asupra sa. 3. (În mitologia greco-romană)
Semizeu, persoană născută dintr-o zeitate şi o
fiinţă pământeană, înzestrată cu puteri
supraomeneşti sau care a devenit celebră prin
faptele sale deosebite. Din fr. héros, lat. heros.
DEZEROIZA, dezeroizéz, vb. I. Tranz. A
înlătura idealizarea unor fapte, personaje etc.
- Dez- + erou + suf. -iza.
DEZEROIZARE, dezeroizări, s.f. Acţiunea
de a dezeroiza. V. dezeroiza.
DEZEROIZAT, -Ă, dezeroizaţi, -te, adj.
Care a pierdut calitatea de erou. V.
dezeroiza.
EROZIUNE, eroziuni, s.f. 1. Proces complex de
roadere şi de săpare a scoarţei terestre prin
acţiunea unor agenţi externi; rezultatul acestui
proces, erodare. ♦ Proces de roadere a corpurilor
pe (sau prin) care curge un fluid. 2. Ulceraţie
uşoară, superficială a pielii sau a mucoaselor,
cauzată de agenţi fizici, chimici, mecanici sau
apărută în urma unei inflamaţii; excoriaţie. Din
fr. érosion, lat. erosio, -onis.
ERUDIT, -Ă, erudiţi, -te, adj. (Adesea
substantivat) Care posedă cunoştinţe temeinice
şi vaste în urma unor studii îndelungate; savant,
învăţat. ♦ (Despre opere ştiinţifice) Care
dovedeşte cunoştinţe vaste şi aprofundate. Din
fr. érudit, lat. eruditus.
ERUDIŢIE, erudiţii, s.f. Cunoaştere temeinică
a uneia sau mai multor ştiinţe; cultură vastă.
[Var.: (înv.) erudiţiune s.f.] Din fr. erudition,
lat. eruditio, -onis.
ERUPŢIE, erupţii, s.f. 1. Ieşire bruscă şi
violentă din pământ a unui gaz, a ţiţeiului, a
lavei etc; p. gener. ţâşnire, izbucnire. 2. Apariţia
unor pete, a unor băşicuţe, plăci, pustule etc. pe
piele sau pe mucoase, constituind simptomul
unor boli (contagioase); (concr.) totalitatea
acestor pete, plăci, pustule etc. apărute [Var.:
erupţiune s.f.] Din fr. éruption, lat. eruptio, -
onis.
ESCADRON, escadroane, s.n. Subunitate a
unui regiment de cavalerie, corespunzând unei
companii de infanterie sau unei baterii de
artilerie. [Var.: scadron s.n.] Din rus.
eskadron, fr. escadron.
ESCALATOR, escalatoare, s.n. Scară rulantă
utilizata pentru circulaţia oamenilor (în metrouri,
în magazine etc.). Din fr., engl. escalator.
ESENŢĂ, esenţe, s.f. 1. Ceea ce exprimă
principalul şi stabilul din obiecte şi din
fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor
care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit;
ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de
forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în
adâncul lor cu ajutorul gândirii. ◊ Loc. adv. În
esenţă = în ceea ce este fundamental; în ultimă
analiză. 2. Lichid volatil cu miros aromatic
puternic, extras din plante sau preparat sintetic şi
întrebuinţat în farmacie, în parfumerie sau
pentru uzul casnic, mai ales în alimentaţie. ♦
Substanţă concentrată care, diluată (cu apă), dă
un produs alimentar. 3. Varietate de arbori care
alcătuiesc o pădure. ♦ Varietate de lemn. Din fr.
essence, lat. essentia.
ESENŢIAL, -Ă, esenţiali, -e, adj. Care
constituie partea cea mai importantă a unei
probleme sau a unui lucru; care ţine de esenţă
(1), privitor la esenţă; de prim ordin,
fundamental, principal. Din fr. essentiel, lat.
essentialis.
ESTIMA, estimez, vb. I. Tranz. A evalua (cu
aproximaţie), a aprecia mărimea, valoarea etc. pe
baza unor date incomplete. Din fr. estimer, lat.
aestimare.
ESTIMARE, estimări, s.f. Acţiunea de a
estima şi rezultatul ei; evaluare
(aproximativă), estimaţie. V. estima.
ESTIMAT, estimate, s.n. Valoare
aproximativă cu care se înlocuieşte valoarea
exactă a unei mărimi atunci când măsurarea
experimentală a acesteia este afectată de
erori. V. estima.
ESTIMAŢIE, estimaţii, s.f. Estimare. [Var.:
estimaţiune s.f.] Din fr. estimation, lat.
aestimatio, -onis.
ESTUAR, estuare, s.n. Gură largă, în formă de
pâlnie, în zona de vărsare a unor fluvii mari, pe
ţărmurile afectate de maree puternice. Din fr.
estuaire, lat. aestuarium.
ETER, (1, 2, 4) eteri, s.m. (3) eteruri, s.n. 1.
S.m. Combinaţie organică lichidă, incoloră,
foarte volatilă şi inflamabilă, cu miros aromatic
specific, obţinută din alcooli sau din fenoli, cu
numeroase folosiri în industrie. 2. S.m.
Substanţă ipotetică (a cărei existenţă nu este
admisă de fizica modernă) având proprietăţi
fizice contradictorii, care ar umple întregul
spaţiu şi ale cărei oscilaţii ar constitui undele
electromagnetice. 3. S.n. Fig. Aer, atmosferă,
cer, văzduh. 4. S.m. (În concepţia unor filozofi
greci antici) Al cincilea element al universului
(alături de foc, apă, pământ şi aer) din care ar fi
alcătuite corpurile cereşti. Din fr. éther, lat.
aether.
ETERNIT s.n. (Constr.) Azbociment. Din
germ. Eternit, fr. éternit.
ETERNITATE s.f. Faptul de a fi etern (1);
existenţă infinită în timp; durată nelimitată,
veşnicie. ♦ (Prin exagerare) Perioadă foarte
lungă. Din fr. éternité, lat aeternitas, -atis.
ETIC, -Ă, etici, -ce, s.f., adj. 1. S.f. Ştiinţă care
se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi
condiţiei umane din perspectiva principiilor
morale şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea
normelor de conduită morală corespunzătoare;
morală. 2. Adj. Privitor la etică (1), de etică,
bazat pe etică, conform cu etica; moral. Din fr.
éthique, lat. ethicus.
ETICIAN, -Ă, eticieni, -e, s.m. şi f.
Persoană care se ocupă cu etica, specialist în
etică. - Etică + suf. -ian.
111
ETIMOLOGIC, -Ă, etimologici, -ce, adj. Care
aparţine etimologiei, privitor la etimologie; bazat
pe etimologie. ◊ Ortografie etimologică =
ortografie în care principiile scrierii cuvintelor se
bazează pe etimologia lor. Din fr.
étymologique, lat. etymologicus.
ETIMOLOGIE, etimologii, s.f. 1. Stabilire a
originii unui cuvânt prin explicarea evoluţiei lui
fonetice şi semantice. 2. Ramură a lingvisticii
care studiază originea cuvintelor unei limbi. ♦
(Gram.; înv.) Morfologie. 3. Etimon. ◊
Etimologie multiplă = provenienţă a unui cuvânt
din două sau mai multe surse diferite. Etimologie
populară= modificarea formei unui cuvânt
(recent intrat în limbă) sub influenţa unui cuvânt
mai cunoscut cu care prezintă asemănări de
formă sau uneori de sens. Din fr. étymologie,
lat. etymologia.
ETIMOLOG, -Ă, etimologi, -ge, s.m. şi f.
Specialist în etimologie; etimologist. Din
etimologie (derivat regresiv).
ETNIC, -Ă, etnici, -ce, adj. Referitor la
apartenenţa la un popor; privitor la formele de
cultură şi de civilizaţie specifice unui popor. ◊
Nume etnic= nume de popor. Din fr. ethnique,
lat. ethnicus.
ETNICISM s.n. Tendinţă a unor grupări
literare româneşti de la începutul secolului al
XX-lea de a subordona aspectele etice şi
estetice celor etnice. - Etnic + suf. -ism.
ETNOCENTRISM s.n. Tendinţă de a judeca
valorile altor culturi în raport cu propria cultură,
considerată unic criteriu de apreciere a
adevăratelor valori. Din fr. ethnocentrisme,
engl. ethnocentrism.
ETNOMUZICOLOGIE s.f. Ramură a
muzicologiei care cercetează culturile muzicale
ale popoarelor sau culturile muzicale de tip
arhaic. Din engl. ethnomusicology, fr.
ethnomusicologie.
EUCALIPT, eucalipţi, s.m. Gen de arbori
giganţi, tropicali şi subtropicali, cu flori mici
verzi şi frunze persistente, din frunzele şi scoarţa
cărora se extrag uleiuri eterice folosite în
farmacie şi în parfumerie, iar lemnul, rezistent şi
dur, se foloseşte în construcţii (Eucalyptus);
arbore din acest gen. Din fr., lat. eucalyptus.
EUFONIE, eufonii, s.f. Succesiune armonioasă
de vocale şi de consoane, care are drept efect o
impresie acustică plăcută. Din fr. euphonie, lat.
euphonia.
EUHARISTIE, euharistii, s.f. Cuminecătură,
împărtăşanie, grijanie. Din fr. eucharistie, lat.
eucharistia.
EUNUC, eunuci, s.m. (La turci) Bărbat castrat
care făcea serviciul de paznic (al haremului) la
curtea sultanului; hadâmb, famen. Din fr.
eunuque, lat. eunuchus.
EUPLOID, euploide, s.n. (Biol.) Organism ale
cărui celule somatice conţin un număr de
cromozomi egal cu numărul de bază al celulei
sau cu un multiplu al acestuia. Din fr. éuploide,
engl. euploid.
EURIP, euripe, s.n. Canal artificial care separa,
la romani, arena şi animalele sălbatice de
spectatori, în circuri. Din fr. euripe, lat.
euripus.
EURITMIE, euritmii, s.f. 1. Armonie de sunete,
de linii, de mişcări etc. (în muzică, în dans, în
vorbire etc.). 2. Funcţionare regulată a unei
activităţi organice ritmice. 3. (Med.) Ritm
regulat al pulsului. Din fr. eurythmie, it.
euritmia.
EURODOLAR, eurodolari, s.m. Dolar
american depozitat în bănci comerciale
europene. Din engl., fr. eurodollar.
EVACUA, evacuez, vb. I. Tranz. 1. A lăsa liber,
a goli, a părăsi în masă un imobil, o localitate, o
regiune etc.; a elibera (4). 2. A lua măsuri de
îndepărtare, a scoate în chip organizat, dintr-un
loc şi a duce în altul oameni, bunuri etc. ♦ A
scoate dintr-o zonă periculoasă populaţia,
animalele, bunurile spre a preveni distrugerea
lor. 3. A elimina gazele nefolositoare din
cilindrul unui motor cu ardere internă. ♦ A
elimina reziduurile rezultate dintr-un proces
tehnologic. 4. A elimina fecalele din intestine.
Din fr. évacuer, lat. evacuare.
EVACUABIL, -Ă, evacuabili, -e, adj. Care
poate fi evacuat. - Evacua + suf. -bil.
EVACUARE, evacuări, s.f. Acţiunea de a
evacua şi rezultatul ei. ♦ Fază din ciclul
motoarelor cu ardere internă sau al turbinelor
cu gaze, în care gazele de ardere sunt
evacuate din maşină după ce au efectuat
lucrul mecanic. V. evacua.
EVADA, evadez, vb. I. Intranz. (Despre
deţinuţi) A fugi din închisoare sau de sub pază;
p. ext. (fam.) a fugi, a scăpa. Din fr. évader, lat.
evadere.
EVADARE, evadări, s.f. Acţiunea de a
evada şi rezultatul ei. V. evada.
EVADAT, -Ă, evadaţi, -te, adj. (Adesea
substantivat) Care a fugit din închisoare sau
de sub pază. V. evada.
EVANGHELIAR, evangheliare, s.n. Carte care
cuprinde cele patru evanghelii; tetravanghel. Din
fr. évangéliaire, lat. evangeliarium.
EVANGHELIC, -Ă, evanghelici, -ce, adj. 1.
Privitor la evanghelie, caracteristic pentru
evanghelie; din evanghelie. 2. (Adesea
substantivat) Care ţine de cultul protestant. Din
fr. évangélique, lat. evangelicus.
EVANGHELIZA, evanghelizez, vb. I. Tranz.
(Rar) A converti la creştinism. Din fr.
évangéliser, lat. evangelizare.
EVAPORA, evApor, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
(se) transforma (un lichid) în vapori; a (se)
vaporiza. ♦ A (se) transforma în vapori numai la
suprafaţă, la temperaturi inferioare temperaturii
sale de fierbere. 2. Refl. Fig. (Fam.) A se face
nevăzut; a dispărea. [Prez. ind. şi: evaporez] Din
fr. évaporer, lat. evaporare.
EVAPORARE, evaporări, s.f. Acţiunea de
a (se) evapora şi rezultatul ei. V. evapora.
112
EVAPORATOR1, -OARE, evaporatori, -
oare, s.m. şi f. Muncitor care lucrează la
evaporator2 (1). - Evapora + suf. -tor.
EVAPORATOR2, evaporatoare, s.n. 1. Aparat
care serveşte la concentrarea soluţiilor prin
evaporare. 2. Parte componentă a unei instalaţii
frigorifice în care se evaporă lichidul de răcire,
producând frigul. Din fr. évaporateur, germ.
Evaporator.
EVAZIUNE, evaziuni, s.f. 1. (În sintagma)
Evaziune fiscală = sustragere de la obligaţiile
fiscale. 2. (Rar) Evadare. Din fr. évasion, lat.
evasio, -onis.
EVAZIONIST, -Ă, evazionişti, -ste, s.m. şi
f. (Rar) Persoană care se sustrage de la
obligaţiile fiscale. - Evaziune + suf. -ist.
EVECŢIUNE, evecţiuni, s.f. Inegalitate
periodică în mişcarea Lunii, produsă de acţiunea
Soarelui. Din fr. évection, lat. evectio, -onis.
EVERSIUNE, eversiuni, s.f. 1. (Livr.)
Răsturnare; ruinare. 2. (Med.) Ieşire a unei
membrane din cavitatea ei naturală. Din fr.
éversion, lat. eversio, -onis.
EVICŢIUNE, evicţiuni, s.f. (Jur.) Pierdere a
posesiunii unui bun (imobil) ca urmare a
exercitării de către o altă persoană a dreptului
său asupra aceluiaşi bun. Din fr. éviction, lat.
evictio, -onis.
EVIDENT, -Ă, evidenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care este atât de clar încât nu mai
trebuie dovedit; vădit, neîndoielnic. Din fr.
évident, lat. evidens, -ntis.
EVIDENŢĂ, (2) evidenţe, s.f. 1. Faptul de a fi
evident, caracterul a ceea ce este evident;
certitudine. ◊ Expr. A scoate (sau a pune) în
evidenţă = a scoate la iveală, a sublinia. 2.
Activitate care asigură informarea permanentă şi
precisă despre situaţia dintr-un anumit domeniu
prin înregistrarea şi controlul proceselor,
fenomenelor, lucrurilor, bunurilor, persoanelor
etc. din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Din fr. évidence, lat. evidentia, it. evidenza.
EVIDENŢIA, evidenţiez, vb. I. 1. Refl. şi
tranz. A ieşi sau a scoate în evidenţă; a (se)
deosebi, a (se) distinge, a (se) remarca. 2.
Tranz. A recunoaşte oficial meritele sau
succesele obţinute în muncă de cineva. Din
evidenţă.
EVIDENŢIAT, -Ă, evidenţiaţi, -te, adj.
(Adesea substantivat) Care s-a distins, s-a
remarcat; căruia i s-au recunoscut oficial
meritele sau succesele în muncă. V.
evidenţia.
EVIDENŢIERE, evidenţieri, s.f. Acţiunea
de a (se) evidenţia şi rezultatul ei. V.
evidenţia.
EVITA, evIt, vb. I. Tranz. A căuta să scape
de...; a se feri de...; a ocoli. ♦ A împiedica; a
îndepărta, a înlătura. O reparaţie mică poate
evita pagube mari. Din fr. éviter, lat. evitare.
EVITARE, evitări, s.f. 1. Acţiunea de a
evita. 2. Poziţie (determinată de direcţia
prorei) pe care o ia nava sub acţiunea
 vântului şi a curenţilor. 3. Manevră efectuată
de o navă pentru întoarcere sau pentru a
ocoli o altă navă. V. evita.
EVITABIL, -Ă, evitabili, -e, adj. Care poate fi
evitat. Din fr. évitable, lat. evitabilis.
EVITABILITATE s.f. Caracterul a ceea ce
este evitabil. - Evitabil + suf. -itate.
EVOCA, evoc, vb. I. Tranz. A aduce în
conştiinţă fapte, evenimente, împrejurări etc.
trecute; a zugrăvi prin cuvinte imaginea unui
lucru cunoscut, dar petrecut demult. Din fr.
évoquer, lat. evocare.
EVOCARE, evocări, s.f. Faptul de a evoca;
amintire, aducere-aminte, evocaţie. ♦
(Concr.) Compoziţie literară în care se evocă
ceva. V. evoca.
EVOCATOR, -OARE, evocatori, -oare, adj.
Care are darul de a evoca, de a da viaţă, de a
rechema în amintire; evocativ. Din fr.
évocateur, lat. evocatorius.
EVOCAŢIE, evocaţii, s.f. (Rar) Evocare. ♦
Trimitere a unei cauze spre judecare la altă
instanţă. Din lat. evocatio, fr. évocation.
EVOLUŢIE, evoluţii, s.f. 1. Dezvoltare. 2.
Desfăşurare, curs. 3. Deplasare prin mişcări largi
(circulare). Din fr. évolution, lat. evolutio, -
onis.
EVULSIUNE, evulsiuni, s.f. (Rar) Smulgere;
scoatere, extragere. [Var.: evulsie s.f.] Din fr.
évulsion, lat. evulsio, -onis.
EXACERBA, exacerbez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
intensifica, a accentua, a exagera sentimente,
dureri etc. Din fr. exacerber, lat. exacerbare.
EXACERBARE, exacerbări, s.f. (Livr.)
Acţiunea de a exacerba şi rezultatul ei;
exacerbaţie. V. exacerba.
EXACERBAT, -Ă, exacerbaţi, -te, adj.
(Livr.) Intensificat, accentuat, exagerat. V.
exacerba.
EXACT, -Ă, exacţi, -te, adj., adv. I. Adj. 1.
Care este conform cu realitatea, care este în
deplină concordanţă cu adevărul. ◊ Ştiinţe exacte
= ştiinţe în care formulările se pot prezenta în
formă matematică. ♦ Care reproduce întocmai un
model, care redă întocmai originalul. 2 Punctual.
II. Adv. 1. În concordanţă cu realitatea. Spune
exact ce s-a întâmplat. ♦ Tocmai, chiar. Avem
exact nouă sute. 2. În conformitate cu un
program, fără abatere, cu punctualitate. Din fr.
exact, lat. exactus.
EXACTITATE, exactităţi, s.f. Calitatea de
a fi exact; exactitudine. ◊ Loc. adv. Cu
exactitate = precis. - Exact + suf. -itate.
NEEXACT, -Ă, neexacţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care nu este exact; inexact,
neadevărat. ♦ (Rar; despre oameni)
Nepunctual. - Ne- + exact.
NEEXACTITATE, neexactităţi s.f. Lipsă
de exactitate, inexactitate; (concr.) afirmaţie
inexactă, greşeală, eroare, neadevăr. ♦ Lipsă
de punctualitate. - Ne- + exactitate.
EXAGERA, exagerez, vb. I. Tranz. A prezenta
un fapt în dimensiuni mărite faţă de realitate, a
113
da proporţii, a amplifica peste măsură; a deforma
realitatea prin mărirea proporţiilor unui fapt. Din
fr. exagérer, lat. exagerare.
EXAGERARE, exagerări, s.f. Acţiunea de
a exagera şi rezultatul ei; exageraţie; exces.
V. exagera.
EXAGERAT, -Ă, exageraţi, -te, adj. Care
nu se potriveşte cu realitatea, depăşind
proporţiile ei. ♦ (Despre oameni) Care
exagerează importanţa reală a unor fapte. ♦
Care depăşeşte limita normală; excesiv,
abuziv. ♦ (Adverbial; legat de un adjectiv
sau de un adverb prin prep. "de", formează
superlativul) Prea, din cale afară de... V.
exagera.
EXAGERAŢIE, exageraţii, s.f. (Rar)
Exagerare. Din fr. exagération, lat.
exaggeratio.
EXALA, exal, vb. I. Tranz. A emite, a
împrăştia, a degaja vapori, mirosuri etc.; a
emana. Din fr. exhaler, lat. exhalare.
EXALARE, exalări, s.f. Acţiunea de a
exala; exalaţie. V. exala.
EXALAŢIE, exalaţii, s.f. Exalare; abureală. Din
fr. exhalation, lat. exhalatio.
EXALTA, exalt, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se)
înflăcăra peste măsură; a (se) entuziasma. 2.
Tranz. (Rar) A slăvi, a proslăvi, a glorifica. Din
fr. exalter, lat. exaltare.
EXALTARE, exaltări, s.f. 1. Entuziasm,
încântare, înflăcărare, duse la paroxism. 2.
(Rar) Slăvire, proslăvire, glorificare. V.
exalta.
EXALTAT, -Ă, exaltaţi, -te, adj. 1.
Entuziasmat, înflăcărat, aprins peste măsură,
până la paroxism; exagerat. 2. (Fam.) Ieşit
din minţi, surescitat. V. exalta.
EXAMINA, examinez, vb. I Tranz. 1. A cerceta,
a studia amănunţit ceva sau pe cineva. ♦ A
cerceta un bolnav pentru a pune diagnosticul şi
pentru a stabili tratamentul. 2 A supune un elev,
un student, un candidat la un post etc., la o probă
de verificare şi de apreciere a cunoştinţelor; a
asculta; a chestiona, a întreba. Din fr. examiner,
lat. examinare.
EXAMINARE, examinări, s.f. Acţiunea de
a examina şi rezultatul ei. V. examina.
REEXAMINA, reexaminez, vb. I. Tranz. A
examina din nou pe cineva (când primul
examen n-a fost concludent sau a fost
negativ). ♦ A cerceta, a studia, a lua din nou
în discuţie o lucrare, o problemă etc. - Re- +
examina.
REEXAMINARE, reexaminări, s.f.
Acţiunea de a reexamina şi rezultatul ei. V.
reexamina.
EXAMINATOR, -OARE, examinatori, -oare,
adj., s.m. şi f. (Persoană) care examinează. Din
fr. examinateur, lat. examinator, -oris.
EXASPERA, exasperez, vb. I. Tranz. A irita, a
enerva peste măsură; a scoate din sărite, a agasa.
Din fr. exaspérer, lat. exasperare.
 EXASPERARE, exasperări, s.f. Acţiunea
de a exaspera şi rezultatul ei. ◊ Loc. adv.
Până la exasperare = până la ultima limită.
V. exaspera.
EXASPERAT, -Ă, exasperaţi, -te, adj.
Iritat, enervat peste măsură. V. exaspera.
EXCEDA, excedez, vb.I. intranz.(Livr.) A
întrece măsura, nivelul obişnuit, a depăşi
valoarea; p.ext. a copleşi, a covârşi. Din fr.
excéder, lat. excedere.
EXCEDENT, excedente, s.n. Cantitate care
depăşeşte o anumită limită, care rămâne după
satisfacerea tuturor necesităţilor; surplus, prisos.
♦ Sumă, cantitate, valoare cu care încasările,
veniturile sau resursele depăşesc plăţile, nevoile,
cheltuielile sau consumul. Din fr. excédent, lat.
excedens, -ntis.
EXCELA, excelez, vb. I. Intranz. A se deosebi,
a se remarca, a se distinge în mod deosebit (într-
un domeniu). Din fr. exceller, lat. excellere.
EXCELENT, -Ă, excelenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care excelează; deosebit, admirabil,
minunat, excepţional de bun. Din fr. excelent,
lat. excellens, -ntis.
EXCELENŢĂ, excelenţe, s.f. 1. Titlu acordat
ambasadorilor sau (în unele ţări) marilor
demnitari de stat. 2. (În loc.) Prin excelenţă = în
cel mai înalt grad; mai ales, cu deosebire;
eminamente. Din fr. excellence, lat. excellentia.
EXCEPŢIE, excepţii, s.f. 1. Abatere de la
regula generală; ceea ce nu se supune normei
generale. ◊ Expr. Cu excepţia... = afară de...
Fără excepţie = fără deosebire. 2. Abatere
îngăduită de lege de la aplicarea anumitor norme
juridice. 3. Mijloc de apărare într-un litigiu,
tinzând fie la amânarea soluţionării acestuia, fie
la înlăturarea pretenţiilor reclamantului, fără a se
intra în examinarea litigiului. Din fr. exception,
lat. exceptio.
EXCES, excese, s.n. 1. Exagerare, abuz; p. ext.
lipsă de cumpătare, de măsură. ◊ Expr. Exces de
zel = zel exagerat. 2. (În unele state) Act de
violenţă, săvârşit de unul dintre soţi faţă de
celălalt, de natură a constitui motiv de divorţ.
Din fr. excès, lat. excessus.
EXCITA, excit, vb. I. Tranz. 1. A provoca (prin
mijloace fizice, chimice sau biologice) intrarea
în acţiune a unei celule, a unui ţesut sau a unui
organ. 2. A aţâţa, a întărâta. ♦ A provoca, a
stârni o senzaţie, un sentiment. 3. A produce un
câmp magnetic util într-o maşină electrică sau
într-un aparat electric; a produce un surplus de
energie. Din fr. exciter, lat. excitare.
EXCITARE, excitări, s.f. 1. Acţiunea de a
excita şi rezultatul ei; excitaţie. 2. Aplicare a
unei mărimi de comandă (tensiune electrică,
curent electric etc.) la intrarea unui aparat
sau a unui dispozitiv comandat. V. excita.
EXCITAT, -Ă, excitaţi, -te, adj. Asupra
căruia s-a exercitat o excitaţie. V. excita.
EXCITABIL, -Ă, excitabile, -e, adj. Care poate
fi (uşor) excitat. Din fr. excitable, lat.
excitabilis.
114
NEEXCITABIL, -Ă, neexcitabili, -e, adj.
Care nu poate fi (uşor) excitat; (rar)
inexcitabil. - Ne- + excitabil.
EXCITATOR, -OARE, excitatori, -oare, adj.,
s.f. 1. Adj. (Rar) Excitant. 2. S.f. Maşină
electrică pentru alimentarea înfăşurării de
excitaţie a altor maşini electrice. Din fr.
excitateur, lat. excitator, -oris.
EXCITAŢIE, excitaţii, s.f. 1. Excitare. 2.
Proces fiziologic care se manifestă prin
activitatea funcţională (contracţie, secreţie sau
generare de impulsuri) a unei celule, a unui ţesut
sau a unui organ, ca răspuns la un factor
stimulativ intern sau extern. 3. Producere a unui
câmp magnetic util în maşini, aparate sau
instrumente electrice. 4. Producere a câmpului
magnetic inductor util în maşinile electrice, în
unele aparate electrice şi instrumente electrice.
Din fr. excitation, lat. excitatio.
EXCITRON, excitroane, s.n. (Fiz.) Ignitron.
Din fr., engl. excitron.
EXCLAMA, exclam, vb. I. Tranz. A rosti ceva
cu ton ridicat (şi prelungit), ca urmare a unei
stări afective puternice; a striga. Din fr.
exclamer, lat. exclamare.
EXCLAMARE, exclamări, s.f. Acţiunea de
a exclama şi rezultatul ei; exclamaţie. ◊
Semnul exclamării = semn de punctuaţie,
întrebuinţat după o interjecţie, după un
vocativ sau după o propoziţie exclamativă
sau imperativă. V. exclama.
EXCLAMAŢIE, exclamaţii, s.f. Cuvânt,
propoziţie sau frază rostită cu un ton ridicat (şi
prelungit), pentru a exprima o stare afectivă
puternică; strigăt, exclamare. Din fr.
exclamation, lat. exclamatio.
EXCLUSIV, -Ă, exclusivi, -e, adj., adv. 1. Adj.
(Despre noţiuni abstracte) Care se exclude unul
pe altul, care este incompatibil cu altceva. ♦ Care
se referă, se limitează la un singur lucru. Pasiune
exclusivă pentru şah. 2. Adv. Cu excluderea
oricăror altor posibilităţi, exceptând. ♦ Numai (şi
numai). ♦ În afară de... Până la 1 aprilie
exclusiv. Din fr. exclusif, lat. exclusivus.
EXCOGITAŢIE, excogitaţii, s.f. (Livr.) Efort
de gândire. Din fr. excogitation, lat.
excogitatio.
EXCOMUNICA, excomUnic, vb. I. Tranz. A
exclude pe cineva dintr-o comunitate religioasă.
Din lat. excommunicare, fr. excommunier.
EXCOMUNICARE, excomunicări, s.f.
Acţiunea de a excomunica şi rezultatul ei;
excludere temporară sau definitivă dintr-o
comunitate religioasă creştină, mozaică etc.
pentru abateri de la canoane sau dogme. V.
excomunica.
EXCORIA, pers. 3 excoriază, vb. I. Tranz. şi
refl. (Despre piele) A (se) jupui uşor. Din fr.
excorier, lat. excoriare.
EXCORIERE, excorieri, s.f. Acţiunea de a
(se) excoria şi rezultatul ei; excoriaţie. V.
excoria.
EXCREMENT, excremente, s.n. Materie
rezultată din digestie, care se elimină din corpul
oamenilor sau al animalelor prin anus; (materii)
fecale; murdărie (1). Din fr. excrément, lat.
excrementum.
EXCREŢIE, excreţii, s.f. Faptul de a excreta;
proces de eliminare a produşilor rezultaţi din
procesele de dezasimilaţie ale organismului
animal. ♦ Substanţă eliminată de organism ca
rezultat al proceselor biochimice. Din fr.
excrétion, lat. excretio.
EXCURSIE, excursii, s.f. Plimbare sau
călătorie făcută, de obicei în grup, pe jos sau cu
un mijloc de transport, în scop educativ,
recreativ etc. [Var.: excursiune s.f.] Din fr.
excursion, lat. excursio, -onis.
EXECRA, execrez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A
detesta, a urî, a dispreţui; a avea oroare, repulsie,
scârbă de... Din fr. exécrer, lat. execrari.
EXECRABIL, -Ă, execrabili, -e, adj.
Respingător, detestabil, dezgustător, oribil. Din
fr. exécrable, lat. execrabilis.
EXECUTOR, -OARE, executori, -oare, adj.
Executant. ◊ (Substantivat) Executor
testamentar = persoană însărcinată să aducă la
îndeplinire dispoziţiile din testamentul cuiva.
Executor judecătoresc = funcţionar însărcinat cu
îndeplinirea unor acte de procedură şi cu
executarea unor hotărâri judecătoreşti. Din fr.
exécuteur, lat. executor, -oris.
EXECUTORIU, -IE, executorii, adj. (Jur.) Care
trebuie executat, care trebuie pus în aplicare. ◊
Hotărâre executorie = hotărâre care poate fi
executată de îndată. Din fr. exécutoire, lat.
executorius.
EXEDRĂ, exedre, s.f. 1. Sală de primire în
casele romane. 2. Anexă în formă de semicerc a
unei construcţii, care are în interior scaune, de-a
lungul zidului. ♦ Construcţie în semicerc într-un
parc. Din lat. exedra, fr. exedre.
EXEMPLAR1, exemplare, s.n. Fiecare obiect
dintr-o serie de obiecte identice reproduse după
un model comun. ♦ Reprezentant al unei
categorii de fiinţe sau de obiecte asemănătoare,
luat izolat. Din fr. exemplaire, lat.
exemplarium.
EXEMPLAR2, -Ă, exemplari, -e, adj. Care
poate servi drept exemplu prin calităţile sale
deosebite; pilduitor. ♦ Care are un caracter
drastic, servind ca avertisment. Pedeapsă
exemplară. Din fr. exemplaire, lat. exemplaris.
EXEMPLU, exemple, s.n. 1. Ceea ce serveşte
drept model, ceea ce serveşte pentru a ilustra
ceva; persoană care, prin calităţile sale, poate
servi drept model; pildă. ◊ Expr. A da (sau a fi)
exemplu = a se purta astfel încât să trezească şi
în alţii dorinţa de a-l imita, a constitui un model
demn de urmat. A da de (sau ca) exemplu = a
atrage atenţia asupra unor persoane, a unor
lucruri etc., pentru a îndemna pe alţii să le imite.
A urma exemplul (cuiva) sau a lua (pe cineva
sau ceva) de (sau drept) exemplu = a imita (pe
cineva sau ceva) 2. Caz sau fapt tipic care
115
întruneşte caracteristicile unei categorii întregi,
citat pentru a lămuri, a sprijini o idee, o
demonstraţie. ◊ Loc. adv. De exemplu = de pildă,
bunăoară. Din fr. éxemple, lat. exemplum.
EXERCIŢIU, exerciţii, s.n. 1. Acţiune fizică
sau intelectuală, făcută sistematic şi repetat, în
scopul dobândirii sau perfecţionării unor
deprinderi sau îndemânări. ♦ Instruire a
militarilor pentru mânuirea armelor şi executarea
acţiunilor de luptă. ♦ Temă servind ca mijloc
pentru dobândirea sau dezvoltarea îndemânării,
cunoştinţelor etc. într-un anumit domeniu. 2.
(Despre un funcţionar, o persoană oficială; în
sintagma) în exerciţiul funcţiunii = în timpul
îndeplinirii sarcinilor de serviciu. 3. (Ec.; în
sintagma) Exerciţiu bugetar = perioadă de timp,
de obicei de un an, pentru care se întocmeşte şi
se execută bugetul unui stat. Din fr. exercice,
lat. exercitium.
EXFOLIA, exfoliez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
(se) coji. ♦ A (se) scutura, a (se) desfrunzi. 2.
Tranz. A lamina în foi subţiri. Din lat.
exfoliare, fr. exfolier.
EXFOLIERE, exfolieri, s.f. 1. (Tehn.)
Fenomen de fisurare şi de desprindere a unor
straturi subţiri de la suprafaţa unui material,
a unei piese etc. 2. (În sintagma) Exfolierea
scoarţei ramurilor = boală a pomilor
fructiferi şi a arborilor de pădure, care se
manifestă prin înnegrirea scoarţei şi prin
apariţia crăpăturilor neregulate; cojire;
desfrunzire. V. exfolia.
EXHIBA, exhibez, vb. I. Tranz. (Rar) A arăta
ceva în public (în mod ostentativ), a etala, a se
făli cu ceva. Din fr. exhiber, lat. exhibere.
EXHIBIŢIE, exhibiţii, s.f. Faptul de a arăta
ceva în public (în mod ostentativ), etalare,
expunere ostentativă. ♦ (La pl.) Jonglerii,
scamatorii (la circ). [Var.: exhibiţiune s.f.] Din
fr. exhibition, lat. exhibitio, -onis.
EXHUMA, exhumez, vb. I.Tranz. (Rar) A
dezgropa osemintele unui mort, a deshuma un
cadavru. Din fr. exhumer, lat. exhumare.
EXHUMARE, exhumări, s.f. (Rar)
Acţiunea de a exhuma şi rezultatul ei;
dezgropare. V. exhuma.
EXIGE, exig, vb. III. Tranz. (Livr.) A cere
imperios, a necesita. Din lat. exigere, fr. exiger.
EXIGENT, -Ă, exigenţi, -te, adj. Care pretinde
multă grijă, stricteţe, corectitudine de la alţii (şi
de la sine însuşi) în privinţa îndeplinirii unei
datorii; pretenţios. Din . fr. exigeant, lat.
exigens, -ntis.
EXIGENŢĂ, exigenţe, s.f. Faptul de a fi
exigent; ceea ce pretinde cineva de la altul (şi de
la sine însuşi); pretenţie, cerinţă, exiguitate. ♦
Nevoie, trebuinţă, necesitate. Din fr. exigence,
lat. exigentia.
AUTOEXIGENŢĂ s.f. Exigenţă
manifestată de propria persoană. - Auto- +
exigenţiă.
EXIGUITATE, exiguităţi, s.f. (Rar) Exigenţă.
Din fr. exiguïté, lat. exiguitas, -atis.
EXIL, exiluri, s.n. 1. Pedeapsă aplicată în unele
ţări pentru delicte politice, constând în izgonirea
unui cetăţean din ţara sau din localitatea în care
trăieşte; surghiun. ♦ Părăsirea, plecarea
voluntară a cuiva din propria ţară sau localitate,
de obicei pentru a scăpa de o prigoană. 2.
Situaţie în care se găseşte o persoană exilată.
Din fr. exil, lat. exsilium.
EXISTA, exist, vb. I. Intranz. A fi, a se afla, a se
găsi în realitate; a trăi, a se manifesta. Din fr.
exister, lat. existere.
EXISTENŢĂ, existenţe, s.f. 1. Faptul de a
exista, de a fi real; categorie filozofică care se
referă la natură, materie, la tot ceea ce există
independent de conştiinţă, de gândire. ♦ Viaţă
considerată în durata şi conţinutul ei. ♦ Durată (a
unei situaţii, a unei instituţii). 2. Condiţiile,
mijloacele materiale necesare vieţii. ♦ Viaţă;
mod de viaţă, fel de trai. Din fr. existence, lat.
existentia.
NONEXISTENŢĂ s.f. Ceea ce nu este
existenţă; inexistenţă. - Non + existenţă. Cf.
fr. n o n - e x i s t e n c e .
EXISTENŢIALISM s.n. Doctrină filozofică
conform căreia reală este numai existenţa
umană, trăirea afectivă a existenţei de către
individ. Din fr. existentialisme, germ.
Existentialismus.
EX-LIBRIS, ex-librisuri, s.n. Vinietă aplicată
pe o carte, purtând numele unei biblioteci, a
bibliofilului sau o deviză. Din fr. ex-libris, lat.
ex libris.
EXOGAM, -Ă, exogami, -e, adj. (Despre
oameni) Care practică exogamia; (despre
organisme) care prezintă exogamie. Din fr.
exogame, engl. exogamy.
EXONERA, exonerez, vb. I. Tranz. (Rar) A
scuti pe cineva, total sau parţial, de o datorie, de
o obligaţie, de o sarcină. Din fr. exonérer, lat.
exonerare.
EXONERARE, exonerări, s.f. (Rar)
Acţiunea de a exonera şi rezultatul ei;
eliberare de răspundere a unei persoane care
nu-şi execută obligaţia din cauze străine de
voinţa sa. V. exonera.
EXORBITANT, -Ă, exorbitanţi, -te, adj. Care
întrece cu mult limita normală (în privinţa
preţului, a pretenţiilor cuiva etc.); excesiv. Din
fr. exorbitant, lat. exorbitans, -ntis.
EXORCIST, -Ă, exorcişti, -te, adj., s.m. şi f.
(Persoană) care practică exorcismul. Din lat.
exorcista, fr. exorciste.
EXORCIZA, exorcizez, vb. I. Tranz. A
pronunţa cuvinte magice, a oficia o slujbă pentru
a goni diavolul. Din fr. exorciser, lat.
exorcisare.
EXORCIZARE, exorcizări, s.f. Acţiunea
de a exorciza şi rezultatul ei; eliberare de
diavol prin rugăciuni, descântece etc. V.
exorciza.
EXORTA, exortez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
înflăcăra, a îndemna o persoană sau o
116
colectivitate (prin cuvinte). Din fr. exhorter,
lat. exhortari.
EXORTARE, exortări, s.f. (Livr.) Acţiunea
de a exorta şi rezultatul ei; înflăcărare. V.
exorta.
EXORTAŢIE, exortaţii, s.f. (Livr.) Cuvântare,
discurs prin care se urmăreşte stârnirea unor
sentimente, dezlănţuirea unor acţiuni etc.;
încurajare, îndemn, imbold, înflăcărare, exortare.
Din lat. exhortatio, fr. exhortation.
EXOSCHELET, exoschelete, s.n. (Biol.; la
nevertebrate) Schelet (osos) extern. Din fr.
exosquelette, engl. exoskeleton.
EXOTIC, -Ă, exotici, -ce, adj. Care se află într-
o regiune foarte îndepărtată şi care
impresionează prin aspecte neobişnuite, ciudate;
care provine dintr-o asemenea regiune, care
aparţine, care este propriu acestor ţări. Din fr.
exotique, lat. exoticus.
EXPANSIUNE, expansiuni, s.f. 1. Creştere a
volumului unui sistem fizico-chimic; creştere a
volumului unui gaz; extindere pe un spaţiu a
unui gaz; detentă (1). 2. Extindere a influenţei şi
dominaţiei economice şi politice a unui stat
asupra altuia; acaparare de teritorii străine. ♦
(Impr.) Dezvoltare economică impetuoasă. 3.
Fig. Expansivitate, comunicativitate, exuberanţă,
vioiciune. Din fr. expansion, lat. expansio, -
onis.
EXPECTAŢIE, expectaţii, s.f. (Livr.)
Aşteptare; expectativă. Din fr. expectation, lat.
exspectatio.
EXPECTORA, expectorez, vb. I. Tranz. A
elimina prin tuse, a da afară pe gură
mucozităţile, flegma care se formează pe căile
respiratorii. Din fr. expectorer, lat.
expectorare.
EXPECTORARE, expectorări, s.f.
Acţiunea de a expectora şi rezultatul ei;
expectoraţie. V. expectora.
EXPEDIŢIE, expediţii, s.f. 1. Călătorie lungă
(şi anevoioasă) făcută de un grup organizat în
regiuni îndepărtate, cu scopuri ştiinţifice,
comerciale etc. 2. Campanie militară agresivă
pentru cucerirea unui teritoriu străin, îndepărtat
de propria ţară. 3. Expediere. ◊ Condică de
expediţie = registru în care se înregistrează zilnic
lista corespondenţei expediate de o instituţie sau
de o întreprindere. Din fr. expédition, lat.
expeditio.
EXPERIENŢĂ, experienţe, s.f. 1. Totalitatea
cunoştinţelor pe care oamenii le dobândesc în
mod nemijlocit despre realitatea înconjurătoare
în procesul practicii social-istorice, al
interacţiunii materiale dintre om şi lumea
exterioară. 2. Verificare a cunoştinţelor pe cale
practică, prin cercetarea fenomenelor din
realitatea înconjurătoare. ♦ Experiment. ◊ Expr.
A face o experienţă = a face o încercare. Din fr.
expérience, lat. experientia.
EXPERIMENTA, experimentez, vb. I. Tranz. A
încerca, a verifica prin experienţă. Din fr.
expérimenter, lat. experimentare.
 EXPERIMENTARE, experimentări, s.f.
Acţiunea de a experimenta şi rezultatul ei.
V. experimenta.
EXPERIMENTAT, -Ă, experimentaţi, -te,
adj. Care posedă multă experienţă într-un
domeniu, priceput; p. ext. care a trecut prin
multe încercări; încercat. V. experimenta.
NEEXPERIMENTAT, -Ă,
neexperimentaţi, -te, adj. 1. (Despre
persoane) Căruia îi lipseşte experienţa,
nedeprins cu...; care are insuficientă
experienţă; inexperimentat. 2. (Despre
materiale, metode etc.) Care nu a fost încă
experimentat. - Ne- + experimentat.
EXPERIMENTAL, -Ă, experimentali, -e, adj.
(Adesea adverbial) De experienţă, bazat pe
experienţă, rezultat din experienţă; cu titlu de
încercare. Din fr. expérimental, lat.
experimentalis.
EXPERT, -Ă, experţi, -te, s.m. şi f., adj. 1. S.m.
şi f. (Adesea adjectival) Persoană care posedă
cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu;
specialist de mare clasă. ♦ Spec. Persoană
competentă într-un anumit domeniu, numită de
un organ de stat sau de părţile interesate pentru a
face o expertiză. 2. Adj. (Inform.; în sintagma)
Sistem expert = program de exploatare
inteligentă a unei baze de date caracteristice unui
domeniu particular de aplicaţie. Din fr. expert,
lat. expertus.
EXPIA, expiez, vb. I. Tranz. (Livr.) 1. A ispăşi o
greşeală, o vină etc. 2. A înceta de a mai trăi, de
a mai fi în viaţă; a sucomba, a deceda, a muri.
Din fr. expier, lat. expiare.
EXPIERE, expieri, s.f. (Livr.) Acţiunea de
a expia şi rezultatul ei; expiaţie, ispăşire. V.
expia.
EXPIAŢIE, expiaţii, s.f. (Livr.) Faptul de a
expia; ispăşire. [Var.: expiaţiune s.f.] Din fr.
expiation, lat. expiatio, -onis.
EXPIRA, expir, vb. I. 1. Tranz. A elimina din
plămâni aerul (în procesul respiraţiei). 2. Intranz.
(Despre un contract, o convenţie etc.; la pers. 3)
A înceta să mai fie valabil. 3. Intranz. (Despre
un termen, o perioadă de timp etc.; la pers. 3) A
se împlini, a se termina. 4. Intranz. Fig. A muri,
a pieri. Din fr. expirer, lat. expirare.
EXPIRARE, expirări, s.f. Faptul de a
expira; expiraţie, săvârşire; împlinire. ♦
Scadenţă a unui termen. V. expira.
EXPIRAŢIE, expiraţii, s.f. Act fiziologic prin
care se elimină din plămâni aerul inspirat;
expirare. Din fr. expiration, lat. expiratio.
EXPLETIV, -Ă, expletivi, -e, adj. (Despre
cuvinte) Care este de prisos din punctul de
vedere al înţelegerii conţinutului unui enunţ. Din
fr. explétif, lat. expletivus.
EXPLICA, explic, vb. I. Tranz. A face să fie
mai uşor de înţeles; a lămuri. ♦ A expune, a
preda o lecţie, o temă etc. 2. Intranz. şi tranz.
(Despre axiome, principii, legi ştiinţifice) A
servi drept lămurire, a constitui o justificare, a
reprezenta o motivare a unui fenomen, a unei
117
proprietăţi etc. 3. Refl. A-şi motiva acţiunile,
vorbele etc.; a se justifica. ♦ Refl. şi tranz. A
înţelege, a pricepe, a găsi sau a constitui o
explicaţie. ♦ Tranz. şi refl. recipr. (Despre două
sau mai multe persoane) A (se) lămuri asupra
unei chestiuni (în litigiu), a limpezi o situaţie cu
scopul de a înlătura un conflict. Din fr.
expliquer, lat. explicare.
EXPLICARE, explicări, s.f. Acţiunea de a
(se) explica şi rezultatul ei; lămurire. V.
explica.
EXPLICAT, -Ă, explicaţi, -te, adj. Care a
fost prezentat astfel încât să poată fi (uşor)
înţeles. V. explica.
EXPLICATOR, -OARE, adj. (Înv.) Explicativ.
Din fr. explicateur, lat. explicator, -oris.
EXPLICAŢIE, explicaţii, s.f. 1. Lămurire,
clarificare a unei probleme (dificile), a unui
fenomen etc. ◊ Expr. A cere cuiva explicaţii = a
cere cuiva socoteală. A avea o explicaţie cu
cineva = a discuta cu cineva cu scopul de a se
lămuri asupra unui lucru, pentru a înlătura un
conflict etc. ♦ Predare a unei lecţii, expunere a
unei teme. 2. Cauză. Din fr. explication, lat.
explicatio.
EXPLICIT, -Ă, expliciţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care este exprimat limpede; desluşit,
lămurit, clar. ♦ (Despre o funcţie matematică)
Care este egal cu o anumită expresie ce conţine
numai variabile independente. Din fr. explicite,
lat. explicitus.
EXPLORA, explorez, vb. I. Tranz. A cerceta o
ţară sau o regiune necunoscută sau puţin
cunoscută, cu scopul de a face descoperiri sau
studii ştiinţifice. ♦ A cerceta posibilităţile de
exploatare a unui zăcământ. ♦ (Fam.) A cerceta,
a căuta în... Din fr. explorer, lat. explorare.
EXPLORARE, explorări, s.f. 1. Acţiunea
de a explora şi rezultatul ei; exploraţie. 2.
Complex de cercetări geologice care, în
funcţie de obiectul studiat şi obiectivul
urmărit, are drept scop stabilirea limitelor, a
condiţiilor de zăcământ, precizarea structurii,
a calităţii unui corp de substanţă minerală
utilă etc. 3. Examen clinic sau de laborator
efectuat pentru stabilirea diagnosticului unei
boli. V. explora.
EXPLORAT, -Ă, exploraţi, -te, adj.
(Despre ţări sau regiuni necunoscute sau mai
puţin cunoscute) Care este cercetat cu scopul
de a cunoaşte. ♦ (Despre zăcăminte) Căruia i
se cercetează posibilităţile de exploatare. V.
explora.
NEEXPLORAT, -Ă, neexploraţi, -te, adj.
(Adesea fig.) Care nu a fost explorat,
cercetat, analizat; necercetat, inexplorat. -
Ne- + explorat.
EXPLORATOR, -OARE, exploratori, -oare,
s.m. şi f. Persoană care explorează. Din fr.
explorateur, lat. explorator, -oris.
EXPLORAŢIE, exploraţii, s.f. (Rar) Explorare.
Din fr. exploration, lat. exploratio.
EXPLOZIE, explozii, s.f. 1. Reacţie chimică
sau fizică foarte rapidă, violentă, însoţită de
efecte mecanice, sonore, termice, luminoase etc.,
provocate de descompunerea substanţelor
explozive pe care le conţine un dispozitiv de
distrugere; explodare, detonaţie, fulminaţie. ♦
Proces de descompunere a substanţelor
explozive şi de transformare a lor în alţi
compuşi, mai simpli, însoţit de dezvoltare mare
de căldură, lumină, zgomot şi de efectuare de
lucru mecanic într-un timp foarte scurt. ♦ (Impr.)
Ardere a amestecului de combustibil şi aer din
cilindrul unui motor cu ardere internă. ◊ Motor
cu explozie = motor la care arderea
combustibilului se face într-un timp foarte scurt
şi este provocată de o scânteie. 2. (În sintagma)
Explozie vulcanică = ieşire bruscă a lavei, a
bombelor vulcanice şi a gazelor unui vulcan. 3.
Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui
calitate la una nouă, prin distrugerea calităţii
vechi. 4. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire
neaşteptată şi puternică, dar de scurtă durată, a
unei acţiuni, a unui sentiment etc. 5. (Fon.) Ieşire
bruscă a aerului, în momentul rostirii unor
sunete, după ce acesta a fost oprit de un obstacol
(limbă, dinţi, buze etc.). Din fr. explosion, lat.
explosio.
EXPORTA, export, vb. I. Tranz. A vinde în
afara ţării mărfuri care au fost produse,
preparate, completate sau reparate în ţară; p. ext.
a vinde servicii cumpărătorilor din alte ţări. Din
fr. exporter, lat. exportare.
EXPORTARE, exportări, s.f. Acţiunea de a
exporta şi rezultatul ei; export. V. exporta.
EXPOZIŢIE, expoziţii, s.f. 1. Prezentare
organizată, publică a unor obiecte selecţionate,
pentru a pune în lumină specificul unei activităţi,
realizările unui artist etc. sau în scop instructiv.
2. Loc sau clădire special amenajate unde sunt
expuse aceste obiecte. 3. Parte a unei opere
literare, în special dramatice, situată la începutul
acesteia, în care se schiţează datele fundamentale
ale acţiunii, personajele etc. [Var.: expoziţiune
s.f.] Din fr. exposition, lat. expositio, -onis.
EXPRES, -Ă, expreşi, -se, adj. Care este
exprimat clar, care nu lasă nici un fel de
îndoială. ♦ (Adverbial) Special pentru...; precis,
anume. [Var.: expre adj.] Din fr. exprès, lat.
expressus.
EXPRESIE, expresii, s.f. 1. Exprimare. ♦
Construcţie concisă care exprimă, de obicei în
mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig.
Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc.
prin cuvinte, mimică etc. ♦ Înfăţişare care
reflectă starea sufletească a omului; reflectarea
stării interioare a cuiva (în privire, figură). 3.
Grup de numere, litere etc. legate între ele prin
simboluri de operaţii matematice (adunare,
înmulţire etc.). [Var.: expresiune s.f.] Din fr.
expression, lat. expressio, -onis.
EXPRIMA, exprim, vb. I.Tranz. A expune, a
formula, a manifesta, prin cuvinte sau prin
gesturi, păreri, idei, sentimente, impresii etc. ♦
118
Refl. A reda în cuvinte. Din fr. exprimer, lat.
exprimere.
EXPRIMARE, exprimări, s.f. Acţiunea de
a (se) exprima şi rezultatul ei; formulare a
unor idei sau sentimente; expresie. ♦
Comunicare prin cuvinte; vorbire;
pronunţare a unor cuvinte. V. exprima.
EXPULSIE, expulsii, s.f. 1. Împingere în afară a
unui gaz, a unui lichid etc. 2. Eliminare din
organism a unui produs fiziologic, patologic, a
unui corp străin etc. Din fr. expulsion, lat.
expulsio.
EXPULZA, expulzez, vb. I. Tranz. A obliga să
părăsească ţara, a trimite peste graniţă un străin
care a executat o pedeapsă sau a cărui prezenţă
pe teritoriul statului nu mai este dorită. ♦ A da, a
împinge afară, a sili să iasă. Din fr. expulser,
lat. expulsare.
EXPULZARE, expulzări, s.f. Acţiunea de a
expulza şi rezultatul ei. V. expulza.
EXPUNCŢIUNE, expuncţiuni, s.f. Terminare,
încheiere. ♦ Marcare a unei anulări printr-un
punct (pus deasupra sau dedesubtul unei litere,
unui cuvânt etc.); scoatere a unor cuvinte, litere
etc. dintr-un text. Din lat. expunctio, -onis, fr.
exponction.
EXPURGA, expurg, vb. I. Tranz. A elimina
dintr-o carte pasajele care sunt sau par a fi
incompatibile cu anumite principii morale. Din
fr. expurger, lat. expurgare.
EXPURGARE, expurgări, s.f. Acţiunea de
a expurga şi rezultatul ei; expurgaţie. V.
expurga.
EXSANGUU, -UĂ, exsangui, -ue, adj. (Livr.;
despre ţesuturi) Care este lipsit de sânge; (despre
obraji, faţă) palid, cadaveric. Din fr. exsangue,
lat. exsanguis.
EXTEMPORANEU, -EE, extemporanei, -ee,
adj. (Livr.) 1. Care se produce imediat, pe loc. 2.
(Med.; despre medicamente) Care este preparat
sau administrat fără întârziere. Din lat.
extemporaneus, fr. extemporané.
EXTENSIUNE, extensiuni, s.f. 1. Dezvoltare,
creştere; amplificare, extindere. ♦ Proces prin
care un cuvânt îşi lărgeşte înţelesul. ♦ (Log.)
Sferă. 2. Alungire sau întindere a unui membru
sau a trunchiului anatomic în caz de luxaţii sau
de fracturi. [Var.: extensie s.f.] Din fr.
extension, lat. extensio, -onis.
EXTENUA, extenuez, vb. I. Refl. şi tranz. A
(se) obosi peste măsură; a (se) istovi, a (se)
epuiza. Din fr. exténuer, lat. extenuare.
EXTENUARE, extenuări, s.f. Acţiunea de a
(se) extenua şi rezultatul ei; stare de
slăbiciune extremă a corpului; istovire,
epuizare. V. extenua.
EXTENUAT, -Ă, extenuaţi, -te, adj. Extrem
de obosit; istovit, epuizat, sleit, sfârşit. V.
extenua.
EXTERIOR, -OARĂ, exteriori, -oare, adj., s.n.
1. Adj. Care este în afară de..., care este pe din
afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerţ
exterior = totalitatea importurilor şi exporturilor
unei ţări. 2. S.n. Partea din afară a unui lucru;
faţadă. ♦ Mod de a se prezenta al unei persoane
ca fizionomie, îmbrăcăminte, comportare etc.;
ţinută, înfăţişare, aspect, alură. Din fr.
extérieur, lat. exterior.
EXTERMINA, extermin, vb. I. Tranz. A face să
piară în întregime, a distruge complet, a nimici;
a ucide, a masacra, a stârpi în masă. Din fr.
exterminer, lat. exterminare.
EXTERMINARE, exterminări, s.f.
Acţiunea de a extermina şi rezultatul ei;
stârpire, masacrare; exterminaţiune. V.
extermina.
EXTERMINAT, -Ă, exterminaţi, -te, adj.
Distrus, nimicit, stârpit în masă. V.
extermina.
EXTERMINATOR, -OARE, exterminatori, -
oare, adj., s.m. şi f. (Cel) care extermină;
nimicitor, distrugător. Din fr. exterminateur,
lat. exterminator, -oris.
EXTERMINAŢIUNE, exterminaţiuni, s.f.
(Rar) Exterminare. Din fr. extermination, lat.
exterminatio, -onis.
EXTERN, -Ă, externi, -e, adj., s.m. şi f. I. Adj.
1. Care se află aşezat în afară; din afară, exterior;
străin. ♦ Politică externă = politica unui stat faţă
de celelalte state. (Mat.) Unghi extern = unghi
format de o latură a unui triunghi cu prelungirea
altei laturi; unghi format de două drepte tăiate de
o secantă şi aflat în afara dreptelor. 2. (Despre
medicamente) Care se aplică numai pe suprafaţa
corpului. II. S.m. şi f. 1. Elev, ucenic care
locuieşte şi ia masa în afara şcolii sau a locului
unde învaţă meseria. 2. Student în medicină care,
în urma unui examen, este admis să facă practică
în spital. Din fr. externe, lat. externus.
EXTERNA, externez, vb. I. Tranz. A elibera
din spital un bolnav (însănătoşit). Din
extern.
EXTERNARE, externări, s.f. Acţiunea de a
externa. V. externa.
EXTERNAT, -Ă, externaţi, -te, adj. Care a
ieşit din spital. V. externa.
EXTINCTOR, -OARE, extinctori, -oare, adj.,
s.n. 1. Adj. Care are proprietatea de a stinge. 2.
S.n. Aparat care serveşte la stingerea incendiilor;
stingător. Din fr. extincteur, lat. extinctor, -
oris.
EXTINGIBIL, -Ă, extingibili, -e, adj. Care
poate fi stins; spec. (despre acţiuni judiciare)
care trebuie stins. Din fr. extinguible, lat.
exstinguibilis (după stinge).
EXTIRPA, extIrp, vb. I. Tranz. 1. A scoate, a
înlătura pe cale chirurgicală un organ sau o
porţiune dintr-un organ (bolnav); a exciza. 2.
Fig. A distruge complet; a nimici, a stârpi. Din
fr. extirper, lat. exstirpare.
EXTIRPARE, extirpări, s.f. Acţiunea de a
extirpa şi rezultatul ei; extirpaţie, excizie. V.
extirpa.
EXTIRPATOR, -OARE, extirpatori, -oare,
adj., s.n. 1. Adj. Care extirpă. 2. S.n. Maşină
agricolă care serveşte la distrugerea rădăcinilor
119
buruienilor şi la afânarea stratului superficial al
solului. Din fr. extirpateur, lat. extirpator, -
oris.
EXTORCA, extorchez, vb. I. Tranz. A obţine
un lucru de la cineva cu forţa, prin ameninţări,
violenţă, şantaj etc. [Var.: estorca vb. I.] Din fr.
extorquer, lat. extorquere.
EXTORCARE, extorcări, s.f. Acţiunea de a
extorca şi rezultatul ei; extorsiune. [Var.:
estorcare s.f.] V. extorca.
EXTORSIUNE, extorsiuni, s.f. (Rar) Extorcare.
Din fr. extorsion, lat. extorsio, -onis.
EXTRA- Element de compunere care înseamnă:
a) "afară (de)", "(în) afară", "deosebit (de)" şi
care serveşte la formarea unor adjective; b)
"superior", "ultra-", "foarte" şi care serveşte la
formarea unor adjective. ◊ (Folosit izolat) Vin
extra. Mazăre extra. Din fr. extra-, lat. extra.
EXTRACŢIE, extracţii, s.f. 1. Extragere. 2.
Operaţie de aducere la suprafaţă a minereului, a
materialelor şi a personalului, prin puţuri
verticale sau înclinate care fac legătura cu
diferite planuri ale minei. 3. Îndepărtare a unui
corp străin introdus în organism; spec.
extragerea unei măsele sau a unui dinte. 4.
(Livr.) Origine, provenienţă. Din fr. extraction,
lat. extractio.
EXTRAGALACTIC, -Ă, extragalactici, -ce,
adj. Care se află în afara galaxiei noastre. Din
fr. extragalactique, engl. extragalactic.
EXTRANUCLEAR, -Ă, extranucleari, -e, adj.
(Biol.) Care este localizat în afara nucleului, în
citoplasmă. Din fr. extranucléaire, engl.
extranuclear.
EXTRAORDINAR, -Ă, extraordinari, -e, adj.
1. (Adesea adverbial), Care este cu totul
deosebit, care iese din comun; neobişnuit,
nemaipomenit, formidabil, excepţional; (despre
oameni) dotat cu calităţi deosebite, excepţionale;
(despre lucruri etc.) foarte bun. 2. (Despre legi,
măsuri, funcţii etc.) Care depăşeşte cadrul unei
reguli, unei măsuri obişnuite. Din fr.
extraordinaire, lat. extraordinarius.
EXTRAPROFESIONAL, -Ă,
extraprofesionali, -e, adj. Care nu aparţine
domeniului profesiunii unei persoane. Din fr.
extraprofessionnel, engl. extraprofessional.
EXTREM, -Ă, extremi, -e, adj., subst. I. Adj. 1.
Foarte mare, exagerat. ◊ Loc. adv. La extrem =
până la ultima limită, peste măsură. ♦
(Adverbial; urmat de determinări introduse prin
prep. "de", formează superlativul) Foarte, prea,
extraordinar de... 2. Foarte grav. ♦ (Despre
mijloace terapeutice, soluţii, remedii etc.) Foarte
energic, întrebuinţat numai în împrejurări
deosebit de grave; radical, drastic. 3. Aşezat în
punctul cel mai îndepărtat, la capăt, la vârf, la
margine. 4. Care are cea mai mare sau cea mai
mică dintre valorile pe care le poate avea o
mărime. II. S.f. 1. Margine, limită, capăt (foarte
îndepărtat) ◊ Expr. A trece de la (sau a cădea
dintr-)o extremă la (sau într-)alta = a trece de la
o atitudine (exagerată) la alta opusă (dar tot
exagerată). ♦ Extremă dreaptă (sau stângă) =
partid sau fracţiune politică dintr-un partid,
dintr-o adunare etc., care se situează pe poziţii
extremiste de dreapta (sau de stânga); parte
ultraradicală, exagerată de dreapta (sau de
stânga) a spectrului politic. 2. Valoarea cea mai
mare sau cea mai mică a unei mărimi. 3. Jucător
care ocupă locul lateral cel mai înaintat din
stânga sau din dreapta într-o echipă de fotbal, de
handbal sau de hochei. III. (Mat.) 1. S.m. Primul
şi ultimul termen al unei proporţii. 2. S.n.
Maximul sau minimul unei funcţii. Din fr.
extrême, lat. extremus.
EXTROSPECŢIE, extrospecţii, s.f. (Psih.)
Observare a fenomenelor din afara eului, a
trăirilor psihice ale altuia. Din fr., engl.
extrospection.
EXUBERANT, -Ă, exuberanţi, -te, adj. 1. Care
îşi manifestă sentimentele prin numeroase
demonstraţii exterioare; de o mare vioiciune,
foarte vioi; expansiv. 2. (Rar) Abundent,
îmbelşugat. Din fr. exubérant, lat. exuberans, -
ntis.
EXULTA, exult, vb. I. Intranz. A simţi o mare
bucurie, a fi foarte fericit. Din fr. exulter, lat.
exsultare.
EXULTARE, exultări, s.f. Acţiunea de a
exulta şi rezultatul ei; exultaţie. V. exulta.
EZITA , ezit, vb. I. Intranz. şi tranz. A sta la
îndoială în luarea unei hotărâri; a şovăi, a se
codi, a pregeta. Din fr. hésiter, lat. haesitare.
EZITARE, ezitări, s.f. Faptul de a ezita;
şovăială, nehotărâre, codeală, codire. V.
ezita.

120
 F 2. Care aparţine lumii fabulelor, a legendelor, a
FABIANISM s.n. Doctrină care preconiza
trecerea lentă, pe calea reformelor de stat, de la
capitalism la socialism. Din engl. fabianism, fr.
fabianisme.
FABRICA, fabric, vb. I. Tranz. A produce o
marfă în serie şi în cantităţi mari, prelucrând
materia primă într-o fabrică, într-o uzină etc. ♦
P. gener. (Fam.) A face, a confecţiona, a realiza.
♦ Fig. A născoci, a plăsmui, a inventa. Din fr.
fabriquer, lat. fabricare.
FABRICARE s.f. Acţiunea de a fabrica. V.
fabrica.
PREFABRICA, prefabric, vb. I. Tranz. A
fabrica într-o întreprindere elementele
componente ale unei construcţii, care apoi
sunt montate şi asamblate pe şantier. - Pre-
+ fabrica.
PREFABRICARE, prefabricări,
Acţiunea de a prefabrica şi rezultatul ei. V.
prefabrica. Cf. fr. p r é f a b r i c a t i o n .
PREFABRICAT, -Ă, prefabricaţi, -te, adj.,
s.n. (Piesă) care se află într-o fază
intermediară de prelucrare; (piesă sau
element de construcţie) fabricat în prealabil
într-o întreprindere pentru a fi montat şi
asamblat pe şantier. V. prefabrica. Cf. fr.
préfabriqué.
FABRICAŢIE, fabricaţii, s.f. Proces tehnologic
de producere a mărfurilor într-o fabrică, într-o
uzină etc.; producţia unei asemenea unităţi
industriale. Din fr. fabrication, lat. fabricatio.
FABRICĂ, fabrici, s.f. Întreprindere industrială
care foloseşte un sistem de maşini şi de instalaţii
tehnice în vederea executării operaţiilor de
transformare a materiei prime în produse finite,
în serie şi în cantităţi mari. ◊ Expr. (Fam.) A lua
(pe cineva) în fabrică = a certa, a reproşa, a cere
socoteală (cuiva); a bate (pe cineva). A intra în
fabrica cuiva = a fi certat de cineva, a i se
reproşa, a i se cere socoteală; a fi bătut de
cineva. [Pl. şi: (pop.) făbrici] Din fr. fabrique,
rus. fabrika, germ. Fabrik.
FABULAŢIE, fabulaţii, s.f. 1. Poveste
alegorică; p. ext. povestire cuprinsă într-o operă
literară, afabulaţie. 2. Figură retorică prin care se
redă ca real ceva imaginar. 3. Prezentare a unei
fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună. Din
fr. fabulation, lat. fabulatio.
FABULĂ, fabule, s.f. Scurtă povestire
alegorică, de obicei în versuri, în care autorul,
folosind procedeul personificării animalelor,
plantelor şi lucrurilor, satirizează anumite
moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu
scopul de a le îndrepta. ♦ Istorisire, prezentare a
unei fapte imaginare ca reală; p. ext. minciună.
Din fr. fabulation, lat. fabulatio.
FABULOS, -OASĂ, fabuloşi, -oase, adj. 1.
(Despre sume de bani, preţuri, averi), Care
depăşeşte orice închipuire; enorm, extraordinar.
mitologiei; fantastic, minunat. 3. (Adesea
substantivat, n.) Imaginar, ireal. Din fr.
fabuleux, lat. fabulosus.
FACIES, faciesuri, s.n. 1. Aspect caracteristic al
feţei în cursul unei boli, al unei stări emotive
etc.; p. gener. fizionomie. 2. Aspect al unei
culturi arheologice în ce are ea mai caracteristic.
3. Totalitate a particularităţilor mineralogice şi
paleontologice ale unui depozit sedimentar, care
caracterizează condiţiile fizico-geografice de
depunere a acestuia. Din lat. facies, fr. faciès.
FACIL, -Ă, facili, -e, adj. Care se face, se
produce fără greutate, cu puţine eforturi. Muncă
facilă. ♦ Care pare făcut, realizat cu puţine
eforturi, cu uşurinţă; p. ext. superficial, uşor.
Versuri facile. ♦ Care se acomodează uşor, care
este uşor de mulţumit. Caracter facil. Din fr.
facile, lat. facilis.
FACILITATE, facilităţi, s.f. Însuşire a ceea ce
este facil; însuşirea de a realiza, de a face ceva
s.f. fără mari eforturi, cu uşurinţă. ♦ (La pl.) Înlesniri
făcute cuiva. Facilităţi de plată. Din fr. facilité,
lat. facilitas, -atis.
FACSIMIL, facsimile, s.n. Reproducere exactă
a unui text, a unei semnături, a unui desen sau a
unei picturi cu ajutorul fotografiei, al fototipiei,
prin copiere manuală etc. Din fr. fac-similé, lat.
fac simile.
FACTOR, factori, s.m. I. 1. Element, condiţie,
împrejurare care determină apariţia unui proces,
a unei acţiuni, a unui fenomen. 2. (Mat.) Fiecare
dintre termenii unei înmulţiri. ◊ Factor prim =
fiecare dintre numerele prime prin care se
împarte exact un număr dat. Factor comun =
număr care împarte exact oricare dintre termenii
unei sume neefectuate. 3. Mărime a cărei valoare
intră prin multiplicare într-o relaţie care
caracterizează un sistem fizico-chimic. 4.
Mărime caracteristică pentru un sistem tehnic,
un material etc., stabilită prin raportul altor două
mărimi diferite. II. Funcţionar al poştei care
duce corespondenţă la destinaţie; poştaş. Din fr.
facteur, lat. factor.
FACTORIŢĂ, factoriţe, s.f. Poştăriţă. -
Factor + suf. -iţă.
FACTOTUM s.m. invar. (Livr.) Persoană care
(într-o instituţie, într-o organizaţie etc.) iniţiază,
hotărăşte şi rezolvă (aproape) toate problemele
care se ivesc. Din fr. factotum, lat. fac totum.
FACTURĂ, facturi, s.f. Structură, constituţie
(intelectuală, psihică, morală etc.). ♦ Caracter,
aspect exterior, specific al unei opere de artă
plastică. ♦ Ansamblul mijloacelor de expresie
care determină specificul unei opere literare sau
muzicale. Din fr. facture, lat. factura.
FACŢIOS, -OASĂ, facţioşi, -oase, adj. (Livr.)
Care face parte dintr-o facţiune; p. ext. care
urmăreşte să provoace tulburări şi manifestări
împotriva puterii existente. Din fr. factieux, lat.
factiosus.
FACŢIUNE, facţiuni, s.f. Grup de persoane
unite pe baza unor interese politice comune (şi
121
care de obicei se manifestă prin violenţă);
partidă. Din fr. faction, lat. factio, -onis.
FACULTATE, facultăţi, s.f. 1. Capacitate,
posibilitate, însuşire morală sau intelectuală a
cuiva; aptitudine. ♦ Însuşire, capacitate pe care o
are un fenomen, un obiect, un sistem etc. de a
acţiona, a se dezvolta, a realiza ceva. 2. Unitate
didactică şi administrativă în cadrul unei
instituţii de învăţământ superior, condusă de un
decan şi cuprinzând un ansamblu de discipline
înrudite între ele, pentru pregătirea studenţilor şi
a doctoranzilor într-un anumit domeniu de
specialitate. Din fr. faculté, lat. facultas, -atis.
FADING, fadinguri, s.m. 1. Variaţie (slăbire sau
accentuare) în timp a sunetelor unui aparat de
radiorecepţie, provocată de schimbările
condiţiilor de propagare a undelor prin atmosferă
şi stratosferă. 2. Modificare a culorii unei
ţesături sub acţiunea apei, a luminii etc. [Pr.:
féding] Din engl., fr. fading.
FAIANŢĂ, faianţe, s.f. Produs ceramic (sub
formă de plăci) cu masa alba, poroasă, acoperită
cu smalţ, asemănător cu porţelanul, fabricat prin
ardere dintr-un amestec de caolin, feldspat, cuarţ
etc.; (la pl.) varietăţi din produsul descris mai
sus. ♦ Obiect de olărie făcut din acest produs
ceramic (adesea colorat). Din fr. faïence, it.
faenza.
FAIANŢA, faianţez, vb. I. Tranz. A acoperi
ceva cu plăci de faianţă. Din faianţă
FAIANŢAR, faianţar, s.m. Muncitor
specializat în faianţare; faianţator. - Faianţă
+ suf. -ar.
FAIANŢARE, faianţări, s.f. Acţiunea de a
faianţa. V. faianţa.
FAIANŢATOR, -OARE, faianţatori, -oare
s.m. şi f. Muncitor calificat în operaţia de
faianţare; faianţar. - Faianţa + suf. -tor.
FAIMOS, -OASĂ, faimoşi, -oase, adj. Care a
devenit extrem de cunoscut (prin însuşirile sau
defectele sale, prin faptele sale etc.); vestit,
celebru, renumit. Din fr. fameux, lat. famosus
(după faimă).
FALSIFICA, falsific, vb. I. Tranz. 1. A alcătui,
a confecţiona un lucru asemănător cu altul, cu
scopul de a înşela; a plăsmui; a contraface. ♦
Spec. (Jur.) A comite un fals (II). 2. A prezenta
ceva altfel decât este în realitate; a denatura, a
deforma, a altera. [Var.: (pop.) falşifica vb. I]
Din fr. falsifier, lat. falsificare.
FALSIFICARE, falsificări, s.f. Acţiunea de
a falsifica şi rezultatul ei; contrafacere.
[Var.: ( pop.) falşificare s.f.] V.
falsifica.
FALSIFICAT, -Ă, falsificaţi, -te, adj.
Imitat, schimbat, transformat etc. astfel încât
să pară autentic, cu scopul de a înşela. [Var.:
(pop.) falşificat, -ă adj.] V. falsifica.
NEFALSIFICAT, -Ă, nefalsificaţi, -te, adj.
Care nu este falsificat. - Ne- + falsificat.
FAMELIC, -Ă, famelici, -ce, adj. (Livr.)
Înfometat, flămând. Din fr. famélique, lat.
famelicus.
122
FAMILIAR, -Ă, familiari, -e, adj. 1. (Despre
exprimare, limbaj, stil) Care este folosit în (sau
apropiat de) vorbirea obişnuită; simplu, fără
pretenţii. ♦ (Despre atitudini, comportări etc.; p.
ext. despre oameni) Simplu, prietenos, apropiat;
p. ext. care este fără respectul cuvenit,
ireverenţios. 2. Care este binecunoscut, obişnuit
cuiva. Din fr. familier, lat. familiaris.
FAMILIARISM, familiarisme, s.n.
Atitudine de intimitate exagerată între
membrii unui colectiv; familiaritate (2). -
Familiar + suf. -ism.
FAMILIARITATE, familiarităţi, s.f. 1.
Purtare, atitudine simplă, prietenoasă, cordială.
2. Familiarism; (la pl.) gesturi, cuvinte etc. care
sunt îngăduite numai între prieteni foarte
apropiaţi. Din fr. familiarité, lat. familiaritas, -
atis.
FAN, fani s.m. (Livr.) Admirator entuziast,
pasionat, al unei vedete, al unei mişcări artistice;
simpatizant. Din engl., fr. fan.
FANATIC, -Ă, fanatici, -ce, adj., s.m. şi f. 1.
Adj., s.m. şi f. (Om) dominat de fanatism. 2.
Adj. (Despre manifestările oamenilor) Care
exprimă, trădează fanatism. Din fr. fanatique,
lat. fanaticus.
FANDANGO s.n. Vechi dans spaniol cu
acompaniament de chitară şi de castaniete;
melodie după care se execută acest dans. Din
fr., sp. fandango.
FANTASTIC, -Ă, fantastici, -ce, adj. 1. Care nu
există în realitate; creat, plăsmuit de imaginaţie;
ireal, fantasmagoric, fabulos. ♦ Literatură
fantastică = gen de literatură în care elementul
preponderent îl constituie imaginaţia, irealul. 2.
Care pare o plăsmuire a imaginaţiei; p. ext.
extraordinar, grozav, de necrezut. ◊ (Adverbial)
Produs fantastic de scump. 3. (Despre oameni)
Ale cărui idei sau fapte au un caracter fantezist,
bizar. Din fr. fantastique, lat. phantasticus.
FAR, faruri, s.n. 1. Construcţie înaltă prevăzută
cu o sursă de lumină puternică, pentru
semnalarea la distanţă a punctelor importante
situate de-a lungul liniilor de navigaţie maritimă.
2. Corp de iluminat (la automobile, locomotive
etc.) care proiectează lumina într-o anumită
direcţie sub forma unui fascicul divergent. Din
fr. phare, lat. pharus, it. faro.
FARADIC adj. (Ieşit din uz; în sintagma)
Curent faradic = curent electric alternativ produs
prin inducţie electromagnetică. Din fr.
faradique, germ. faradisch.
FARADMETRU, faradmetre, s.n. Instrument
pentru măsurarea capacităţii electrice a
condensatoarelor cu scara gradată în submultipli
ai faradului. Din fr. faradmètre, engl.
faradmeter.
FARINACEU, -EE, farinacei, -cee, adj. (Rar)
Ca făina. Din fr. farinacé, lat. farinaceus.
FARMACEUTIC, -Ă, farmaceutici, -ce, adj.
Care aparţine farmaciei, privitor la farmacie. Din
fr. pharmaceutique, lat. pharmaceuticus.
 MEDICO-FARMACEUTIC, -Ă, medico-
farmaceutici, -ce, adj. Care are un caracter
medical şi farmaceutic, privitor la medicină
şi la farmacie, de medicină şi de farmacie. -
Medico- + farmaceutic.
FARMACIE, farmacii, s.f. 1. Ştiinţă care se
ocupă cu problemele preparării, păstrării,
controlului şi distribuirii medicamentelor. 2. Loc
special amenajat în care se păstrează, se
distribuie, se vând şi uneori se prepară
medicamente; spiţerie. Din fr. pharmacie, lat.
pharmacia.
FARMACIST, -Ă, farmacişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană calificată care se ocupă cu
prepararea, controlul şi distribuirea sau
vinderea medicamentelor. - Farmacie + suf.
-ist. Cf. it. f a r m a c i s t a .
FASCICUL, fascicule, s.n. Grup format din mai
multe elemente de acelaşi fel, aşezate în formă
de mănunchi. ◊ (Mat.) Fascicul de drepte =
totalitatea dreptelor care trec prin acelaşi punct
fix. ♦ (Fiz.) Mănunchi de raze luminoase sau
vizuale cu secţiune bine delimitată; ansamblu de
particule aflate în mişcare ordonată. ♦ (Anat.)
Grup de fibre care au aceeaşi aşezare şi aceeaşi
distribuţie. ♦ (Bot.) Ţesut conducător format din
fibre care străbat în acelaşi sens părţile unei
plante. [Var.: fascicol s.n.] Din fr. fascicule, lat.
fasciculus.
FASCINA, fascinez, vb. I. Tranz. 1. A atrage pe
cineva în mod irezistibil cu privirea. 2. A
produce cuiva o impresie deosebită prin însuşiri
(atrăgătoare) ieşite din comun; a captiva. Din fr.
fasciner, lat. fascinare.
FASCINARE, fascinări, s.f. Acţiunea de a
fascina şi rezultatul ei. V. fascina.
FASCINAT, -Ă, fascinaţi, -te, adj. Încântat,
captivat, sedus. V. fascina.
FASCINAŢIE, fascinaţii, s.f.Atracţie
irezistibilă pe care o provoacă cineva sau ceva
prin însuşiri ieşite din comun. [Var.:
fascinaţiune s.f.] Din fr. fascination, lat.
fascinatio.
FASCINATOR, -OARE, fascinatori, -oare,
adj. (Rar) Fascinant. Din fr. fascinateur, lat.
fascinator, -oris.
FASCINĂ, fascine, s.f. Mănunchi de nuiele sau
de ramuri subţiri, legat din loc în loc cu sârmă,
uneori umplut cu piatră, moloz sau pământ,
folosit la întărirea terasamentelor, la construirea
digurilor sau a drumurilor în regiunile
mlăştinoase şi la alte lucrări făcute în terenurile
desfundate; fascie [Var.: faşină s.f.] Din it.
fascina, fr. fascine.
FASCISM s.n. Ideologie apărută în Europa
după primul război mondial, care a stat la baza
unor partide de extremă dreaptă, caracterizându-
se prin naţionalism extremist, misticism,
violenţă, demagogie socială etc.; regim politic
instaurat pe baza acestui curent. Din it.
fascismo, fr. fascisme.
FASCIZA, fascizez, vb. I. Tranz. A
introduce, a propaga fascismul; a educa în
123
spiritul ideologiei fasciste; a instaura un
regim politic de tip fascist. - Fascism + suf. -
iza.
FASCIZARE s.f. Acţiunea de a fasciza şi
rezultatul ei. V. fasciza.
FASCIST, -Ă, fascişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine fascismului, privitor la
fascism. 2. S.m. şi f. Partizan, adept al
fascismului. Din it. fascista, fr. fasciste.
FAST, -Ă, faşti, -ste, adj. (Livr.; despre zile,
împrejurări, evenimente) Favorabil, fericit
(pentru cineva). Din fr. faste, lat. fastus.
FASTIDIOS, -OASĂ, fastidioşi, -oase, adj.
(Livr.) Plicticos, plictisitor, anost, searbăd. Din
fr. fastidieux, lat. fastidiosus.
FASTUOS, -OASĂ, fastuoşi, -oase, adj. (Livr.)
Plin de fast; măreţ, splendid, bogat. Din fr.
fastueux, lat. fastuosus.
FATAL, -Ă, fatali, -e, adj. 1. Care are urmări
nenorocite pentru cineva sau ceva; care
pricinuieşte moartea; funest. Greşeală fatală.
Lovitură fatală. ♦ Nefericit, nenorocit, trist.
Deznodământ fatal. 2. Care se consideră că este
fixat de destin; care nu poate fi înlăturat;
inevitabil. 3. Care provoacă o atracţie irezistibilă
(şi nefericită). Femeie fatală. Din fr. fatal, lat.
fatalis.
FATALITATE, fatalităţi, s.f. 1. Forţă
supranaturală care ar determina în mod
prestabilit şi implacabil mersul lucrurilor şi viaţa
oamenilor; soartă, destin, fatum. ♦ Ceea ce este
de neînlăturat, inevitabil. 2. Concurs nefericit de
împrejurări (care nu poate fi evitat). Din fr.
fatalité, lat. fatalitas, -atis.
FATALMENTE adv. În mod fatal, inevitabil.
Din it. fatalmente, fr. fatalement.
FATIDIC, -Ă, fatidici, -ce, adj. (Livr.) Hotărât
de soartă; profetic; p. ext. aducător de
nenorocire. Din fr. fatidique, lat. fatidicus.
FATUITATE s.f. (Livr.) Îngâmfare, înfumurare
care ascunde prostia. Din fr. fatuité, lat.
fatuitas, -atis.
FAVORABIL, -Ă, favorabili, -e, adj. 1. (Despre
acţiuni, fenomene, împrejurări etc.) Care este în
favoarea cuiva sau a ceva, care avantajează pe
cineva sau ceva. 2. (Despre oameni) Binevoitor
faţă de cineva sau de ceva. Din fr. favorable,
lat. favorabilis.
FAVORIT, -Ă, favoriţi, -te, adj., subst. I. Adj.
Care este preferat de cineva, pe care cineva îl
place mai mult. Mâncare favorită. II. S.m. şi f.
1. Persoană iubită sau preţuită cu predilecţie de
cineva. ♦ Spec. Persoană care se bucură de
protecţia unui suveran sau a unui om influent (şi
care trage profituri de pe urma acestei situaţii). ♦
Spec. (La f.) Amantă a unui monarh. 2.
Participant la o competiţie, la un concurs,
considerat cu cele mai mari şanse de reuşită. III.
S.m. (Mai ales la pl.) Barbă care încadrează de o
parte şi de alta obrazul, lăsând bărbia liberă. [Pl.
şi: (III, n.) favorite] Din fr. favori, -ite, it.
favorito, (III) şi rus. favorit.
FEBRIFUG, -Ă, febrifugi, -ge, adj., s.n.
(Substanţă, medicament) care înlătură sau reduce
febra; antipiretic, antifebril. Din fr. fébrifuge,
lat. febrifugia.
FEBRIL, -Ă, febrili, -e, adj. 1. (Med.) Care se
manifestă prin febră, cu febră. Stare febrilă. 2.
Fig. (Adesea adverbial) încordat, înfrigurat,
agitat; intens, viu. Aşteptare febrilă. Muncă
febrilă. Din fr. fébrile, lat. febrilis.
FECULĂ s.f. Amidon extras din turberculii de
cartofi, din rădăcinile de manioc etc., folosit în
alimentaţie. Din fr. fécule, lat. faecula.
FECUND, -Ă, fecunzi, -de, adj. 1. (Biol.) Care
este apt să se reproducă; (sens curent) care se
înmulţeşte uşor şi repede; prolific. ♦ (Despre
pământ, terenuri) Care dă multe roade, care
produce mult; roditor, productiv, fertil, mănos.
2. Fig. (Despre idei, imaginaţie etc.) Bogat. 3.
Fig. (Despre oameni) Care scrie, compune,
produce, publică mult, care are capacitatea de a
da, uşor şi repede, opere de creaţie, producţii
artistice sau ştiinţifice. Din fr. fécond, lat.
fecundus.
FECUNDA, fecundez, vb. I. Tranz. A provoca o
fecundaţie, a face să procreeze. Din fr.
féconder, lat. fecundare.
AUTOFECUNDARE, autofecundări, s.f.
(La unele plante şi specii inferioare de
animale) Fecundare rezultată în urma unirii a
două elemente sexuale provenite de la unul
şi acelaşi individ. - Auto- + fecundare
(după fr. autofécondation).
FECUNDARE, fecundări, s.f. Acţiunea de
a fecunda şi rezultatul ei; fecundaţie,
fecundat1. V. fecunda.
FECUNDAT1 s.n. Faptul de a fecunda. V.
fecunda.
FECUNDAT2, -Ă, fecundaţi, -te, adj. În
care creşte o nouă fiinţă. V. fecunda.
FECUNDITATE s.f. Capacitate a animalelor şi
a plantelor de a se reproduce şi de a da
descendenţi normal dezvoltaţi. ♦ Capacitatea
unui teren de a produce (multe) roade; rodnicie,
fertilitate. ♦ Fig. Capacitatea cuiva de a scrie, de
a compune, de a publica mult, de a activa intens
şi pe planuri diverse. Din fr. fécondité, lat.
fecunditas, -atis.
FEDERAT, federaţi, s.m. (Mai ales la pl.). 1.
Persoană care făcea parte din populaţiile aşezate
la graniţele Imperiului Roman şi care se angaja
să apere aceste graniţe în schimbul unor
avantaje. 2. Membru al gărzii naţionale în timpul
Comunei din Paris. Din lat. foederatus, fr.
fédéré.
FELDMAREŞAL, feldmareşali, s.m. Cel mai
înalt grad militar în armatele (de uscat ale) unor
ţări (Germania, Rusia, Anglia etc.); persoană
care deţine acest grad. Din germ.
Feldmarschall, fr. feld-maréchal, rus.
fel'dmaršal.
FELDSPAT, feldspaţi, s.m. Nume generic dat
unor minerale cu compoziţie şi aspect divers
(silicaţi de potasiu, de sodiu şi de calciu),
124
alcătuind numeroase roci eruptive şi
metamorfice. Din germ. Feldspat, fr. feldspath.
FELIN, -Ă, felini, -e s.f., adj. 1. S.f. (La pl.),
Familie de animale mamifere carnivore, cu
corpul zvelt, mlădios, gâtul scurt, capul rotund,
coadă lungă, cu gheare, din care fac parte pisica,
leul etc.; (şi la sg.) animal care face parte din
această familie. 2. Adj. Care aparţine felinelor
(1), privitor la feline. 3. Adj. Fig. Suplu, graţios.
Mers felin. Din fr. félin, lat. felinus.
FELUCĂ, feluci, s.f. Corabie mică şi îngustă,
prevăzută cu pânze şi cu lopeţi, folosită în Marea
Mediterană. Din fr. félouque, it. feluca.
FEMELĂ, femele, s.f. Animal de sex feminin;
femeiuşcă (2). ♦ (Adjectival; despre organe ale
plantelor) Care produce fructul. Din fr. femelle,
lat. femella.
FEMININ, -Ă, feminini, -e, adj. De femeie (1),
care aparţine sau este specific femeilor, privitor
la femei; femeiesc, muieresc. ♦ (Despre genul
unor părţi de vorbire) Care are forma atribuită în
gramatică numelor care denumesc fiinţe de sex
femeiesc. Din fr. féminin, lat. femininus.
FEMINISM s.n. Mişcare socială care susţine
egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în
toate sferele de activitate. Din fr. féminisme,
rus. feminizm.
FENIX s.m. (Mitol.; în sintagma) Pasărea fenix
= pasăre fabuloasă despre care cei vechi credeau
că este unică pe lume şi care, când îşi simţea
sfârşitul aproape (o dată la 500 de ani), se arunca
în foc şi renăştea din propria ei cenuşă, ca
simbol al reînnoirii veşnice. [Scris şi: phoenix.
Var.: (înv.) fenice s.m.] Din fr. phénix, lat.
phoenix.
FENOMENALISM s.n. Concepţie filozofică
după care omul poate cunoaşte numai latura
exterioară a fenomenelor, nu esenţa lucrurilor, a
proceselor etc. Din rus. fenomenalizm, fr.
phénoménalisme.
FERIBOT, feriboturi, s.n. Navă special
amenajată pentru a transporta oameni, vehicule
etc. de pe un mal pe celălalt al unei ape. Din fr.,
engl. ferry-boat.
FERMENT, fermenţi, s.m. (Biol.) Substanţă
proteică produsă de celule vii sau de
microorganisme, care dirijează prin cataliză
reacţiile de sinteză şi de degradare din
organismele animalelor, plantelor şi
microorganismelor, având un rol fundamental în
reglarea proceselor metabolice; enzimă. Din fr.
ferment, lat. fermentum.
FERMENTA, pers. 3 fermentează, vb. I.
Intranz. A se afla în stare de fermentaţie,
transformându-se în alte substanţe sau
descompunându-se, alterându-se. Din fr.
fermenter, lat. fermentare.
FERMENTARE, fermentări, s.f. Acţiunea
de a fermenta şi rezultatul ei; fermentaţie. V.
fermenta.
FERMENTAT1 s.n. Faptul de a fermenta.
V. fermenta.
 FERMENTAT2, -Ă, fermentaţi, -te, adj.
Care a suferit un proces de fermentaţie. V.
fermenta.
FERMENTAŢIE, fermentaţii, s.f. Proces de
transformare, de descompunere, de alterare a
substanţelor organice sub acţiunea fermenţilor
produşi de microorganisme; fermentare. ♦
Substanţă fermentată. Din fr. fermentation, lat.
fermentatio.
FEROCE adj. invar. Crud, nemilos, sălbatic,
violent, sângeros. ♦ Care exprimă sau trădează
cruzime, sălbăticie, violenţă. Privire feroce. Din
fr. feroce, lat. ferox, -cis.
FEROCITATE s.f. Caracterul a ceea ce este
feroce; cruzime, sălbăticie, violenţă. ♦ Faptă
crudă, sălbatică, violentă. Din fr. férocité, lat.
ferocitas, -atis.
FERODO, ferodouri, s.n. (Tehn.) Metalazbest.
[Var.: ferodou s.n.] Din fr., engl. ferrodo.
FEROMON, feromoni, s.m. (Biol.) Hormon
eliminat mai ales de insecte, ca mijloc de
semnalizare. Din engl. pheromone, fr.
phéromone.
FEROVIAR, -Ă, feroviari, -e, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. (Despre întreprinderi, instalaţii,
transporturi) De cale ferată, în legătura cu calea
ferată, care se face pe calea ferată. 2. S.m. şi f.,
adj. (Muncitor, funcţionar, salariat) de la căile
ferate. Din fr. ferroviaire, it. ferroviario.
FERTIL, -Ă, fertili, -e, adj. (Despre terenuri,
pământ) Care dă (multe) roade, care produce
mult; roditor, productiv, fecund, mănos. Din fr.
fertile, lat. fertilis.
NEFERTIL, -Ă, nefertili, e-, adj. Lipsit de
fertilitate. - Ne- + fertil.
FERTILITATE s.f. 1. Însuşire a pământului de
a produce multe roade, de a asigura din belşug
plantelor cultivate apa şi substanţele nutritive de
care au nevoie; rodnicie, fecunditate. 2.
Capacitate de a procrea. Din fr. fertilité, lat.
fertilitas, -atis.
FERVENT, -Ă, fervenţi, -te, adj. (Despre
oameni) Care pune pasiune în ceea ce face, care
lucrează cu ardoare; înfocat, înflăcărat, pasionat,
zelos. ♦ Care exprimă, trădează înfocare,
pasiune, zel. Dragoste ferventă. Din fr. fervent,
lat. fervens, -ntis.
FERVOARE s.f. Ardoare, înfocare, pasiune.
Din fr. ferveur, lat. fervor, -oris.
FESTIVITATE, festivităţi, s.f. Serbare cu
caracter solemn, de obicei pentru celebrarea unui
eveniment important. Din fr. festivité, lat.
festivitas, -atis.
FETID, -Ă, fetizi, -de, adj. Care exală un miros
puternic şi respingător. Din fr. fétide, lat.
foetidus.
FETUS, fetuşi, s.m. (Anat.) Făt. Din lat., fr.
foetus.
FETOMATERN, -Ă, fetomaterni, -e, adj.
(Med.) Privitor la fetus şi la mamă. - Fet[us]
+ matern.
FEUDAL, -Ă, feudali, -e, s.m., adj. 1. S.m.
Stăpân de pământ; mare proprietar de pământ. 2.
125
Adj. Care aparţine feudalului (1) sau
feudalismului, privitor la feudal sau la
feudalism, specific feudalismului. ◊ Orânduire
feudală = feudalism. Din it. feudale, fr. féodal.
FEUDALIZA, feudalizez vb. I. Tranz. şi
refl. (Rar) A face să devină sau a deveni
feudal. - Feudal + suf. -iza.
FEUDALIZARE, feudalizări, s.f. Acţiunea
de a (se) feudaliza şi rezultatul ei. V.
feudaliza.
FEUDALIZAT, -Ă, feudalizaţi, -te adj.
Care a devenit feudal. V. feudaliza.
PREFEUDAL, -Ă, prefeudali, -e, adj. Care
precedă feudalismul, anterior feudalismului,
existent înainte de feudalism. - Pre- +
feudal.
SEMIFEUDAL, -Ă, semifeudali, -e, adj.
Care are o parte din caracteristicile
feudalismului, care are rămăşiţe ale
orânduirii feudale. - Semi- + feudal.
FEUDALISM s.n. 1. Ansamblul raporturilor,
întemeiate pe fidelitatea personală, dintre
suzeran şi vasal. 2. Organizare social-economică
care, în concepţia materialist-istorică, urmează
după sclavagism şi precedă capitalismul şi în
care baza relaţiilor o constituie stăpânirea
feudală asupra pământului şi dependenţa
personală a ţăranilor faţă de stăpânii feudali. Din
it. feudalismo, fr. féodalisme.
FEUDALITATE s.f. (Rar) Feudalism. Din it.
feudalità, fr. féodalité.
FIBRĂ, fibre, s.f. 1. Material în formă de fir
subţire, netors, de provenienţă vegetală, animală
sau minerală ori produs pe cale sintetică, folosit
de obicei ca materie primă la fabricarea
ţesăturilor. 2. Celulă vegetală alungită situată în
ţesutul diverselor părţi ale unei plante. 3.
Formaţie anatomică alungită, care reprezintă
celule modificate sau prelungiri celulare şi care
alcătuieşte ţesuturile animale. 4. (Tehn.; în
sintagma) Fibră optică = fibră de sticlă cu
compoziţie specială, folosită pentru transmiterea
informaţiilor. Din fr. fibre, lat. fibra.
FICŢIUNE, ficţiuni, s.f. Reprezentare produsă
de imaginaţia cuiva şi care nu corespunde
realităţii sau nu are corespondent în realitate:
plăsmuire a imaginaţiei; născocire. Din fr.
fiction, lat. fictio, -onis.
FIDEIUSIUNE s.f. Contract prin care o
persoană se angajează în faţa creditorului să
execute obligaţia debitorului în cazul când acesta
nu ar executa-o el însuşi în termen. Din fr.
fidéjussion, lat. fidejussio, -onis.
FIDEL, -Ă, fideli, -e, adj. 1. Statornic în
sentimente, în convingeri etc.; foarte devotat,
credincios. 2. Care reproduce, urmează cu
exactitate un model, o normă, un obicei; care
păstrează (ceva) întocmai. Traducere fidelă. ♦
(Adverbial) În mod exact, cu exactitate. Din fr.
fidèle, lat. fidelis.
FIDELITATE s.f. 1. Statornicie în convingeri,
în sentimente, în atitudine etc.; devotament,
credinţă. 2. Precizie, exactitate în prezentarea
sau în reproducerea realităţii, a unui text, a unui
model etc. 3. {Tehn.; în sintagma) Înaltă
fidelitate = calitate a unor aparate electroacustice
de a reda cât mai fidel semnale sonore
(înregistrate); hi-fi. Din fr. fidélité, lat. fidelitas,
-atis.
FIDER, fidere, s.n. Linie electrică fără derivaţie,
care leagă direct o centrală electrică cu posturile
de transformare sau posturile principale de
transformare cu cele secundare sau de
distribuţie. [Scris şi: feeder] Din engl., fr.
feeder.
FIDUCIAR, -Ă, fiduciari, -e, adj. Care are o
valoare fictivă, convenţională. ◊ Monedă
fiduciară = monedă de hârtie având o valoare
convenţională şi servind ca mijloc de schimb
doar în interiorul unei ţări. Circulaţie fiduciară =
circulaţie a monedei fiduciare. Din fr.
fiduciaire, lat. fiduciarius.
FIGURĂ, figuri, s.f. 1. Înfăţişare a feţei, a
obrazului cuiva; chip, faţă, obraz. ◊ Expr. A face
figură bună (sau rea) = a face o impresie bună
(sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva)
figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză
neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de...,
a fi considerat (sau a ţine să fie considerat)
drept... 2. Imagine plastică a unei fiinţe sau a
unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură
etc. ◊ Figură geometrică = ansamblu format din
puncte, linii şi suprafeţe. ♦ (La jocul de cărţi)
Carte care reprezintă diverse personaje (valet,
damă etc.). ♦ (La şah) Fiecare dintre piesele de
joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de
nisip, de pietriş etc., care a fost clădită în formă
de corp geometric regulat, pentru a i se putea
calcula mai uşor volumul. 3. Persoană; (în
special) persoană purtătoare a unor caractere
individuale sau sociale proprii; tip, personalitate.
4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) =
procedeu stilistic prin care se modifică înţelesul
propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele
în aşa fel ca sensurile vechi să se îmbogăţească,
pentru a da mai multă forţă imaginii sau
expunerii prezentate. Figură etimologică =
construcţie sintactică în care se alătură două
cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb şi
un substantiv) sau apropiate din punct de vedere
semantic. "Şi-a trăit traiul" reprezintă o figură
etimologică. (Log.) Figuri silogistice = forme de
silogism care se deosebesc între ele după locul
ocupat de termenul mediu în premise. 5. Poziţie
sau ansamblu de poziţii şi de mişcări la dans, la
balet, la scrimă, la patinaj etc. Din fr. figure, lat.
figura.
FIGURAT, -Ă, figuraţi, -te, adj. (Despre
cuvinte, expresii sau despre sensul lor)
Întrebuinţat cu alt înţeles decât cel obişnuit,
propriu, de obicei pentru obţinerea unor efecte
stilistice. ◊ (Substantivat, n.) La figurat = într-un
sens deosebit de cel propriu. ♦ (Despre stil,
limbă etc.) Care conţine (multe) figuri poetice;
figurativ. Din fr. figuré, lat. figuratus.
126
FIGURAŢIE, figuraţii, s.f. Ansamblul
figuranţilor (într-o reprezentaţie, într-un film
etc.) ◊ Expr. A face figuraţie = a avea rol de
figurant. Din fr. figuration, lat. figuratio.
FILA, filez, vb. I. 1. Tranz. A răsuci fibrele
dintr-un material textil (bumbac, cânepă etc.)
pentru a-l transforma în fire; a toarce. 2. Tranz.
A răsfira în mână, încet şi una câte una, cărţile
de joc (astfel încât să se vadă numai iniţialele
din colţul din stânga de sus). 3. Tranz. A tăia
într-un anumit fel şuviţe dintr-un păr prea des. 4.
Tranz. A desfăşura încetul cu încetul lanţul
ancorei, o parâmă etc. (în momentul acostării
sau plecării navei). 5. Intranz. (Despre lămpi cu
fitil) A arde rău, pâlpâind şi scoţând fum. 6.
Tranz. A urmări în mod discret pe cineva (fără
ca cel urmărit să observe). Din fr. filer, lat.
filare.
FILAMENT, filamente, s.n. 1. Formaţie în
formă de fir lung şi subţire a unor celule din
ţesuturile animale sau vegetale. ♦ Spec.
Picioruşul sau codiţa staminei. 2. Fir metalic
foarte subţire din interiorul becurilor electrice
sau al tuburilor electronice, care devine
incandescent la trecerea curentului electric. Din
fr. filament, lat. filamentum.
FILER s.n. Material pulverulent (praf de calcar,
de var stins, negru de fum etc.) folosit pentru a
mări consistenţa, adezivitatea şi stabilitatea
termică a unor materiale. Din fr., engl. filler.
FILMIC, -Ă, filmici, -ce, adj. De film;
cinematografic. Din fr. filmique, engl. filmic.
FILOZOF, -OAFĂ, filozofi, -oafe, s.m. şi f. 1.
Persoană care se ocupă cu filozofia, care
studiază şi prelucrează problemele fundamentale
ale filozofiei, care are o concepţie proprie în
domeniul filozofiei; gânditor. 2. (Pop.) Om
învăţat, priceput în toate; spec. astrolog. 3.
Persoană care are o atitudine înţeleaptă faţă de
viaţă. [Var.: filosof, -oafă s.m.şi f.] Din ngr.
philósophos, fr. philosophe.
FILOZOFA, filozofez, vb. I. Intranz. (Fam.) A
face reflecţii asupra problemelor vieţii. Din fr.
philosopher, lat. philosophari.
FILOZOFARE, filozofări, s.f. Faptul de a
filozofa. V. filozofa.
FILOZOFIE, filozofii, s.f. 1. Ştiinţă constituită
dintr-un ansamblu închegat de noţiuni şi idei,
care interpretează şi reflectă realitatea sub
aspectele ei cele mai generale; concepţie
generală despre lume şi viaţă. 2. Totalitatea
concepţiilor şi a principiilor metodologice care
stau la baza unei discipline sau a unei ştiinţe. 3.
(Rar) Atitudine (înţeleaptă) faţă de întâmplările
vieţii; mod specific de a privi problemele vieţii.
4. (Fam.) Lucru greu de făcut, problemă greu de
rezolvat. Din ngr. philosophia, fr. philosophie.
FINAL, -Ă, finali, -e, adj., subst. 1. Adj. Care
reprezintă sfârşitul, încheierea, care marchează
ultima fază (a unei lucrări, a unui proces, a unei
acţiuni, a unui eveniment etc.); care se află în
urmă, la sfârşit. ♦ (Substantivat, f.) Ornament
tipografic care se plasează la sfârşitul unei cărţi,
al unui capitol etc. ♦ (Substantivat, f.) Sunet de
la sfârşitul unui cuvânt, al unei propoziţii etc. 2.
S.n. Încheiere, sfârşit al unei acţiuni. al unei
întâmplări, al unei lucrări etc. 3. S.f. Ultima fază
a unei competiţii sportive, a unui concurs
artistic, ştiinţific etc. cu caracter eliminatoriu. 4.
Adj. (Lingv.; despre propoziţii, complemente,
conjuncţii) Care indică scopul, finalitatea. Din
fr. final, lat. finalis.
FINALIZA, finalizez, vb. I. Tranz. A duce,
a realiza ceva până la sfârşit. - Final + suf. -
iza.
FINALIZARE, finalizări, s.f. Acţiunea de a
finaliza şi rezultatul ei. V. finaliza.
FINALIZAT, -Ă, finalizaţi, -te, adj.
(Despre lucrări) Terminat, dus până la capăt.
V. finaliza.
NEFINALIZAT, -Ă, nefinalizaţi, -te, adj.
Care nu este realizat până la sfârşit;
neterminat. - Ne- + finalizat.
SEMIFINALĂ, semifinale, s.f. Fază a unui
concurs sportiv care precedă finala şi în care
se selecţionează echipele sau jucătorii
participanţi la finală. - Semi- + finală.
FINALMENTE adv. În cele din urmă. Din fr.
finalement, it. finalmente.
FINANŢE s.f. pl. 1. Totalitatea mijloacelor
băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi
care sunt necesare pentru îndeplinirea funcţiilor
şi sarcinilor sale. ◊ Om de finanţe = a) specialist
în probleme financiare; b) deţinător de
capitaluri. (La sg.) Marea finanţă = deţinătorii
marilor capitaluri financiare. ♦ Totalitatea
mijloacelor băneşti ale unei întreprinderi. ♦
(Fam.) Averea în bani a unei persoane
particulare. 2. Ştiinţă care studiază finanţele.
[Var.: finanţă s.f.] Din fr. finance, it. finanza.
FINE s.n. (Livr.) Sfârşit. ◊ Loc. adv. În fine = a)
în sfârşit; b) în concluzie. Din it. fine, fr. fin,
enfin.
FINI, finesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A sfârşi, a
isprăvi, a termina. Din fr. finir, lat. finire.
FINIT, -Ă, finiţi, -te, adj. 1. Care are o
existenţă limitată. ♦ (Substantivat, n.)
Categorie filozofică ce se referă la stările
relative ale materiei, care au o existenţă
limitată şi se pot transforma unele într-altele.
2. (Despre produse, mărfuri etc.) Care a
trecut prin toate fazele de transformare a
materiei prime şi poate fi întrebuinţat în
scopul pentru care a fost făcut. V. fini. Cf. fr.
f i n i , it. f i n i t o .
SEMIFINIT, -Ă, semifiniţi, -te, adj. Care
este în curs de prelucrare definitivă pentru a
fi comercializat. - Semi- + finit (după fr.
semi-fini).
FINIŞ, finişuri, s.n. Parte finală a unei curse
sportive, parcursă cu efort maxim în vederea
obţinerii unei performanţe cât mai bune. Din
engl., fr. finish.
FINLANDEZ, -Ă, finlandezi, -e, s.m. şi f., adj.
1. S.m. şi f. Persoană care face parte din
populaţia de bază a Finlandei sau este originară
127
de acolo. 2. Adj. Care aparţine Finlandei sau
populaţiei ei, privitor la Finlanda sau la
populaţia ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită
de finlandezi. Din fr. finlandais, it. finlandese.
FINO-UGRIC, -Ă, fino-ugrici, -ce, adj. 1. (În
sintagma) Limbă fino-ugrică = (la pl.) familie de
limbi din nordul şi din centrul Europei şi din
nordul Asiei, din care fac parte finlandeza,
maghiara etc.; (şi la sg.) limbă aparţinând acestei
familii. 2. Care aparţine limbilor fino-ugrice,
privitor la aceste limbi. Studii fino-ugrice. -
După fr. finno-ougrien, germ. finnisch-ugrisch.
FIRMAMENT s.n. (Livr.) Boltă cerească; cer.
Din fr. firmament, lat. firmamentum.
FISC s.n. Instituţie de stat care stabileşte şi
încasează contribuţiile către stat, urmăreşte pe
cei care nu şi-au plătit în termen aceste
contribuţii etc. Din fr. fisc, it. fisco.
FISURĂ, fisuri, s.f. Crăpătură îngustă,
plesnitură la suprafaţa sau în interiorul unui corp
solid (metal, beton, aliaj, piatră, os etc.). Din fr.
fissure, lat. fissura.
FITOTERAPIE s.f. 1. Ramură a fitopatologiei
care se ocupă cu mijloacele de prevenire şi de
combatere a bolilor, a paraziţilor şi a
dăunătorilor plantelor cultivate. 2. (Med.)
Tratament cu preparate din plante medicinale.
Din germ. Phytotherapie, fr. phytothérapie.
FIX, -Ă, ficşi, -xe, adj. l.(Adesea adverbial) Care
nu-şi schimbă locul sau poziţia; nemişcat,
neclintit. ♦ Care este solidar cu un element la
care se află ataşat. Şurub fix. ♦ Care rămâne oprit
asupra unui anumit punct. Privire fixă. ♦ Care nu
se schimbă, nu variază; stabil. Preţ fix. ◊ Idee
fîxă = idee care preocupă permanent pe cineva,
care îl împiedică să se gândească la altceva;
obsesie. 2. (Despre ore) Precis, exact. Din fr.
fixe, lat. fixus.
FLAGELA, flagelez, vb. I. Tranz. A bate tare
cu biciul, cu vergelele etc.; a biciui. ♦ A critica, a
satiriza cu asprime cu vorba sau în scris. Din fr.
flageller, lat. flagellare.
FLAGELARE, flagelări, s.f. Acţiunea de a
flagela şi rezultatul ei; biciuire. ♦ Pedeapsă
aplicată în antichitate şi în evul mediu;
practică rituală ascetică în diverse religii;
flagelaţie. V. flagela.
AUTOFLAGELA, autoflagelez, vb. I. Refl.
(Despre adepţii unor secte religioase; adesea
fig.) A se biciui singur, a se supune unor
torturi fizice din fanatism religios. - Auto- +
flagela.
AUTOFLAGELARE, autoflagelări, s.f.
(Adesea fig.) Acţiunea de a se autoflagela;
autoflagelaţie. V. autoflagela.
FLAGELAŢIE, flagelaţii, s.f. Flagelare. Din
lat. flagellatio, fr. flagellation.
AUTOFLAGELAŢIE, autoflagelaţii, s.f.
(Adesea fig.) Autoflagelare. - Auto- +
flagelaţie.
FLAMĂ, flame, s.f. (Rar) Flacără. Din fr.
flamme, lat. flamma.
FLAMIN, flamini, s.m. Preot cu atribuţii
speciale în vechea Romă, care slujea fie 3 zeităţi
principale, fie alte 12 divinităţi mai mici. Din fr.
flamine, lat. flamen, -inis.
FLEXIBIL, -Ă, flexibili, -e, 1. Adj. Care are
proprietatea de a se îndoi, de a se încovoia uşor;
elastic, mlădios. 2. Adj. (Gram.) Care are
flexiune; flexionar. 3. S.n. Grup de lamele
flexibile din cupru, folosit în legăturile electrice.
Din fr. flexible, lat. flexibilis
FLEXIBILIZA, flexibilizez, vb. I. Tranz. A
face flexibil. - Flexibil + suf. -iza.
FLEXIBILIZARE, flexibilizări, s.f.
Acţiunea de a flexibiliza. V. flexibiliza.
FLEXIBILIZAT, -Ă, flexibilizaţi, -te, adj.
Care a devenit flexibil. V. flexibiliza.
NEFLEXIBIL, -Ă, neflexibili, -e, adj. Care
nu este flexibil; inflexibil. ♦ (Gram.; despre
cuvinte sau forma lor) Care este lipsit de
flexiune. - Ne- + flexibil (după fr.
inflexible).
DUROFLEX s.n. Material flexibil şi dur
folosit în industria încălţămintei. - Dur +
flex[ibil].
FLEXIUNE, flexiuni, s.f. 1. Încovoiere, îndoire;
mlădiere. ♦ Mişcare de îndoire a unui segment al
corpului pe un alt segment situat deasupra sa. 2.
Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma
unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi
gramaticale. Din fr. flexion, lat. flexio, -onis.
FLEXIONA, flexionez, vb. I. (Rar) 1. Refl.
A se încovoia, a se îndoi. 2. Tranz. A
schimba terminaţiile cuvintelor după gen,
număr, caz şi persoană. Din flexiune.
FLORILEGIU, florilegii, s.n. Culegere
antologică de fragmente literare; crestomaţie.
Din it. florilegio, fr. florilège.
FLORIN, florini, s.m. 1. Denumire a unor
monede de aur şi de argint care au circulat şi în
ţările româneşti până în sec. XIX; fiorin. 2.
Unitate bănească în Olanda; gulden. Din germ.
Florin, fr. florin.
FLORISTIC, -Ă, floristici, -ce, adj. Referitor la
floră. Din germ. floristisch, fr. floristique.
MICROFLORISTIC, -Ă, microfloristici, -
ce, adj. Referitor la microfloră, de
microfloră. - Micro + floristic.
FLUCTUA, pers. 3 fluctuează, vb. I. Intranz. A
fi schimbător; a oscila, a varia. Din fr. fluctuer,
lat. fluctuare.
FLUCTUARE, fluctuări, s.f. Acţiunea de a
fluctua şi rezultatul ei; fluctuaţie. V. fluctua.
FLUCTUANT, -Ă, fluctuanţi, -te, adj. Care are
fluctuaţii; schimbător, nestatornic, nesigur;
nehotărât, ezitant. Din fr. fluctuant, lat.
fluctuans, -ntis.
FLUCTUAŢIE, fluctuaţii, s.f. Abatere foarte
mică, întâmplătoare şi temporară faţă de o
anumită stare; fluctuare. ♦ Schimbare
neîntreruptă, oscilaţie, mutare dintr-un loc în
altul. Din fr. fluctuation, lat. fluctuatio.
FLUID, -Ă, fluizi, -de, adj., s.n. 1. Adj. (Despre
corpuri) Cu coeziune slabă între molecule. 2.
128
S.n. Corp lichid sau gazos care îşi schimbă
forma sub acţiunea unei forţe foarte mici. 3. S.n.
Suflu, impuls, curent; emanaţie. Din fr. fluide,
lat. fluidus.
FLUVIAL, -Ă, fluviali, -e, adj. Care aparţine
unui fluviu, privitor la un fluviu; care se face pe
un fluviu. Din fr. fluvial, lat. fluvialis.
FLUVIATIL, -Ă, fluviatili, -e, adj. (Bot.: despre
plante) De apă curgătoare. Din fr. fluviatile, lat.
fluviatilis.
FOIOS, -OASĂ, foioşi, -oase adj., s.n. 1. Adj.
(Despre arbori) Care are frunze late şi căzătoare
şi face parte din încrengătura angiospermelor. ♦
(Substantivat, f. pl.) Denumire dată unor specii
de arbori şi de arbuşti care au astfel de frunze. 2.
S.n. Una dintre cele patru despărţituri ale
stomacului animalelor rumegătoare, în care trece
hrana după cea de-a doua rumegare. - Foaie +
suf. -os, (2) după fr. feuillette.
FOCĂ, foci, s.f. Nume dat mai multor genuri de
mamifere acvatice, carnivore, cu capul rotund,
cu corpul alungit şi cu picioarele în formă de
lopeţi care trăiesc mai ales în regiunile polare
(Phoca); animal care face parte din unul dintre
aceste genuri. Din fr. phoque, lat. phoca.
FOEHN, (2) foehnuri, s.n. 1. Vânt cald, uscat şi
puternic, care bate primăvara dinspre crestele
alpine ale munţilor din Elveţia şi Austria spre
văi, grăbind topirea zăpezilor. 2. Uscător electric
pentru păr. [Pr.: fön] Din fr. foehn, germ. Föhn.
FOLCLOR s.n. 1. Totalitatea creaţiilor artistice,
literare, muzicale, plastice, etc., a obiceiurilor şi
a tradiţiilor populare ale unei ţări sau ale unei
regiuni. 2. Ştiinţă care se ocupă cu creaţiile
artistice, obiceiurile şi tradiţiile populare. Din
fr., engl. folklore.
FOLCLORISM s.n. Tendinţă de a exagera
elementul folcloric în artă şi literatură sau în
lucrări teoretice. - Folclor + suf. -ism. Cf. fr.
folklorisme
FOLIACEU, -EE, foliacei, -cee, adj. Care
seamănă cu o frunză, de consistenţa şi de
culoarea unei frunze. Din fr. foliacé, lat.
foliaceus.
FOLIO s.n. 1. Format de hârtie sau de carte
obţinut prin îndoirea colii de hârtie o singură
dată. 2. Filă de registru, de carte sau de
manuscris numerotată o singură dată, pe o
singură faţă, pentru ambele pagini. Din lat.
[in]folio, fr. folio.
FOLIOLĂ, foliole, s.f. Fiecare dintre
frunzuliţele care intră în alcătuirea unei frunze
compuse. Din fr. foliole, lat. foliolum.
FONTANELĂ, fontanele, s.f. Spaţiu neosificat
dintre oasele craniului noului născut (1); moalele
capului. Din fr. fontanelle, lat. fontanella.
FOR, (2) foruri, s.n. 1. Piaţă publică în Roma
antică, unde era concentrată viaţa social-politică,
religioasă şi economică a oraşului şi unde se
judecau procesele. 2. Autoritate, instanţă, organ
de stat. 3. (În sintagma) For interior =
conştiinţă. Din lat. forum, (3) fr. for.
FORA, forez, vb. I. Intranz. A săpa găuri de
sondă în vederea cercetării structurilor
geologice, a explorării sau a exploatării unor
zăcăminte de substanţe minerale utile. Din fr.
forer, lat. forare.
FORARE, forări, Acţiunea de a fora şi
rezultatul ei; operaţie de săpare a găurilor de
sondă şi a celor de mină; foraj. V. fora.
FORAMEN, foramene, s.n. Gaură, orificiu
(anatomic) de dimensiuni foarte mici. Din lat.,
fr. foramen.
FORFET, forfete, s.n. Neprezentarea unui
concurent sau a unei echipe la o probă, fază sau
etapă a unei competiţii sportive, fapt care atrage
după sine penalizarea. Din fr., engl. forfait.
FORMA, formez, vb. I. Tranz. 1. A da fiinţă şi
formă unui lucru; a face. ♦ Refl. A lua fiinţă, a
lua naştere. 2. A educa, a creşte. 3. (Despre mai
multe elemente) A alcătui, a compune. ♦ A
constitui, a reprezenta. 4. A confecţiona forme
de turnătorie, a îndeplini operaţia de formare. (2)
Din fr. former, lat. formare.
FORMARE, formări, s.f. 1. Acţiunea de a
(se) forma şi rezultatul ei; formaţie (1). ♦
Pregătire, instruire, educare; creare. 2.
Operaţie de confecţionare şi de asamblare a
părţilor constitutive şi a miezurilor care
alcătuiesc o formă de turnătorie. V. forma.
FORMAT, -Ă, formaţi, -e, adj. Instruit,
educat, pregătit. ♦ Maturizat; matur. V.
forma.
FORMATOR, -OARE, formatori, -oare,
s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Muncitor calificat
care confecţionează forme de turnătorie;
formar. 2. Adj. Care are capacitatea,
posibilitatea de a forma. - Forma + suf. -tor.
PREFORMARE, preformări, s.f. Operaţie
prin care pâslele conice sunt transformate în
pălării bărbăteşti cu calotă şi bor. - Pre- +
formare (după fr. préformation).
FORMAL, -Ă, formali, -e, adj. 1. Privitor la
formă, care ţine de formă, de aparenţă. ♦
(Adverbial) în aparenţă. 2. Formulat precis;
categoric, expres. 3. Pătruns de formalism; făcut
de formă (7). 4. (Despre unele acte juridice)
Care necesită anumite forme pentru a fi socotit
legal şi valabil. Din fr. formel, lat. formalis.
FORMAŢIE, formaţii, s.f. 1. Alcătuire,
întocmire, organizare, constituire. 2. (Geol.)
Strat de roci caracterizate prin anumite
particularităţi ale constituţiei lor şi care s-au
format în anumite condiţii geologice dintr-o
anumită perioadă de timp. 3. Fel în care este
dispusă o unitate militară pentru adunare, marş
sau luptă. 4. Ansamblu, echipă artistică. 5.
Componenţa unei echipe sportive; echipă
sportivă. ♦ Modul de dispunere (în coloană sau
în linie) a unui grup de sportivi. 6. Combinaţie
de cifre, de figuri sau de poziţii la unele jocuri
sportive, distractive sau de noroc (şah, loto,
pronosport etc.). [Var.: formaţiune s.f.] Din fr.
formation, lat. formatio, -onis.
129
FORMĂ, forme, s.f. 1. (Fil.: În corelaţie cu
conţinut) Categorie care desemnează structura
internă şi externă a unui conţinut, modul de
organizare a elementelor din care se compune un
obiect sau un proces. ◊ Forme ale conştiinţei
sociale = forme distincte ale vieţii spirituale ale
societăţii, care se deosebesc prin obiectul lor
specific, prin funcţia lor socială specifică şi prin
modul specific de reflectare a existenţei sociale
(filozofia, morala, arta, ştiinţa etc.). ♦ (Geom.,
Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se
ţine seamă de mărimea ei. 2. Înfăţişare, aspect
(extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a
fi, a se găsi în ceele mai bune condiţii (fizice şi
intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă
capacitate de efort a organismului, obţinută prin
antrenament, disciplină, viaţă sportivă etc. 3.
(Geogr.: în sintagma) Formă de relief =
neregularitate a suprafeţei pământului, rezultat al
interacţiunii agenţilor geografici interni şi
externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a
conţinutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea
mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie
etc.) care contribuie la redarea conţinutului de
idei şi de sentimente al unei compoziţii
muzicale; structura unei compoziţii muzicale. 5.
Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de
conducere politică, socială etc. ◊ Formă de
guvernământ = mod de organizare şi de
funcţionare a conducerii statului. 7. Dispoziţie
de procedură (care poate atrage anularea unui act
sau a unei hotărâri judecătoreşti). ◊ Loc. adv. De
(sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru
a salva aparenţele; formal (1). 8. (Lingv.)
Complex de sunete prin care se exprimă un sens;
aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima
o valoare sau o funcţie gramaticală. 9. Vas, tipar,
model care serveşte pentru a da unor materiale o
anumită înfăţişare, un anumit aspect exterior. ♦
(Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o
anumită înfăţişare în care se toarnă un material şi
care reprezintă negativul obiectului obţinut prin
turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaţ completată de
jur împrejur cu material de albitură şi închisă
într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în
maşina de tipar. Din fr. forme, lat. forma.
FORMAR, formari, s.m. Lucrător calificat
care confecţionează forme de turnătorie;
formator. - Formă + suf. -ar.
FORMIDABIL, -Ă, formidabili, -e, adj. Care
uimeşte prin însuşiri neobişnuite, mai ales prin
dimensiuni; extraordinar, uluitor, colosal. Din
fr. formidable, lat. formidabilis.
FORMULĂ, formule, s.f. 1. Enunţ precis al
regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite
operaţii; expresie precisă, generala şi invariabilă
a unei idei, a unei relaţii, a unei legi etc. (care se
poate aplica mai multor cazuri particulare). ◊
Formulă de politeţe = formă convenţională de
exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi
unei autorităţi sau unei persoane. ♦ Frază-tip
folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă,
cuprinde termenii expreşi în care trebuie redactat
un act, o sentinţă etc. 2. Relaţie alcătuită din
litere, cifre şi semne matematice, constituind o
identitate în care unul dintre membri este
considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de
urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 3.
Expresie în simboluri chimice care reprezintă
compoziţia calitativă şi cantitativă a moleculei
unei substanţe. 4. Parolă. 5. Mijloc, soluţie. Din
fr. formule, lat. formula.
FORTIFICA, fortIfic, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
face ca organismul să fie mai puternic, mai
rezistent; a (se) întări, a (se) oţeli. 2. Tranz. A
întări un loc prin lucrări de fortificaţie. Din lat.
fortificare, fr. fortifier.
FORTIFICARE, fortificări, s.f. Acţiunea
de a (se) fortifica şi rezultatul ei. V.
fortifica.
FORTIFICAT, -Ă, fortificaţi, -te, adj. 1.
(Despre oameni) Cu organismul întărit. 2.
(Despre locuri, localităţi) Întărit printr-un
sistem de fortificaţie. V. fortifica.
FORTIFICAŢIE, fortificaţii, s.f. Construcţie
militară de pământ, de piatră, de beton armat,
făcută cu scopul de a apăra luptătorii împotriva
proiectilelor şi a bombelor de avion şi a înlesni
acţiunea de observare şi de folosire a mijloacelor
de luptă proprii. Din fr. fortification, lat.
fortificatio.
FORTRAN s.n. (Inform.) Limbaj simbolic
folosit în programarea automată, orientat spre
probleme tehnico-ştiinţifice. Din engl., fr.
fortran.
FORTUIT, -Ă, fortuiţi, -te, adj. (Livr.) Venit pe
neaşteptate; neprevăzut, inopinat; întâmplător.
Din fr. fortuit, lat. fortuitus.
FORŢA, forţez, vb. I. Tranz. 1. A determina cu
forţa pe cineva la ceva; a sili, a constrânge, a
obliga. ♦ Refl. A-şi da osteneala, a se strădui, a
face un efort. 2. A mânui cu violenţă un
mecanism, o închizătoare etc., deteriorându-le
din nepricepere, nerăbdare, intenţii frauduloase
etc.; a sfărâma, a sparge. ◊ Expr. A forţa uşa
cuiva = a intra cu sila în casa cuiva. A forţa
(cuiva) mâna = a constrânge (pe cineva) să facă
ceva. A forţa nota = a întrece măsura în
comportarea faţă de cineva; a exagera. ♦ A
supune la un efort prea mare o maşină, un
animal etc. ♦ (Mil.) A trece peste un obstacol în
ciuda rezistenţei opuse de inamic. Din fr.
forcer, it. forzare.
FORŢARE, forţări, s.f. Acţiunea de a (se)
forţa şi rezultatul ei; silire, spargere, stricare.
V. forţa.
FORŢAT, -Ă, forţaţi, -te, adj. 1. Făcut sau
impus cu forţa, prin constrângere. ◊
Aterizare forţată = aterizare impusă de forţa
împrejurărilor. 2. Realizat printr-o acţiune
violentă, printr-un efort, cu învingerea unor
dificultăţi. ♦ (Despre uşi, lacăte) Deschis cu
forţa. 3. (Despre zâmbete, gesturi etc.) Silit,
nenatural, nefiresc; artificial, fals. V. forţa.
FORŢĂ, forţe, s.f. I. 1. Capacitate pe care o au
fiinţele vii de a depune un efort, de a executa
130
acţiuni fizice prin încordarea muşchilor; putere
fizică, vigoare, tărie. ◊ Tur de forţă = acţiune
greu de realizat, care cere multă putere fizică,
multă abilitate şi multă energie morală. 2. Tărie,
putere. ♦ Energie (morală). ♦ Aptitudine,
capacitate, putinţă de a realiza ceva. ◊ Loc. adj.
De forţă = foarte capabil. 3. Persoană înzestrată
cu putere şi cu energie, care acţionează intens
într-un anumit domeniu de activitate. 4. (De
obicei la pl. şi urmat de determinarea "armată")
Totalitatea unităţilor militare ale unui stat;
armată. ◊ Forţe militare = subunităţile, unităţile,
marile unităţi şi formaţiile care intră în
compunerea forţelor armate. Forţă vie = termen
prin care se denumeşte în mod obişnuit pe
câmpul de luptă personalul militar. 5. (Ec.; în
sintagma) Forţă de muncă = capacitatea de
muncă a omului, totalitatea aptitudinilor fizice şi
intelectuale care există în organismul omului şi
pe care el le pune în funcţiune atunci când
îndeplineşte o activitate socială utilă; p. ext.
totalitatea persoanelor care dispun de capacitate
de muncă. II.1. Energie existentă în natură. ♦
(Fiz.) Acţiune care, exercitată de un sistem fizic
asupra altuia, îi schimbă starea de repaus sau de
mişcare sau îl deformează; spec. acţiune
mecanică care schimbă starea de mişcare a unui
corp; mărime dirijată care reprezintă această
acţiune. 2. (Fiz.; înv.) Energie. ◊ Forţă motoare
= energie folosită pentru punerea în mişcare a
corpurilor. Forţă de tracţiune = forţă exercitată
de un vehicul motor (locomotivă, navă, tractor
etc.) asupra unei maşini sau asupra unui vehicul
pe care îl remorchează. III. 1. Putere de
constrângere, violenţă. ◊ Loc. adv. Cu forţa = în
mod forţat, cu sila. Prin forţa împrejurărilor =
constrâns de motive obiective. 2. (În sintagma)
Caz de forţă majoră = situaţie în care cineva nu
poate acţiona sau proceda aşa cum ar dori, din
cauza unor împrejurări constrângătoare. Din fr.
force, it. forza.
FORUM, forumuri, s.n. Adunare, întrunire (de
mare amploare şi importanţă). Din lat., fr.
forum.
FOSĂ, fose, s.f. 1. Cavitate puţin adâncă, mai
largă la deschidere decât în adâncime, situată la
suprafaţa unei structuri anatomice. 2. (Geogr.; în
sintagma) Fosă abisală, v. abisal 3. (De obicei
urmat de determinările "orchestrei" sau "de
orchestră") Spaţiu aflat sub avanscena unui
teatru sau în faţa acesteia, destinat de obicei
orchestrei; loja orchestrei. Din fr. fosse, lat., it.
fossa.
FOSIL, -Ă, fosili, -e, s.f., adj. 1. S.f. Rest sau
urmă a unui animal sau a unei plante dintr-o
epocă geologică anterioară celei actuale,
conservată în straturile pământului. ♦ (Ir.) Bătrân
(cu idei şi atitudini învechite). 2. Adj. (Despre
organisme, formaţii geologice etc.) Care a
existat, care s-a format în trecutul geologic al
pământului. Din fr. fossile, lat. fissilis.
FOTBAL s.n. Joc sportiv cu mingea între două
echipe de câte 11 jucători, fiecare dintre jucători
căutând să introducă mingea în poarta celeilalte
echipe, lovind-o cu piciorul sau cu oricare altă
parte a corpului, în afară de mâini. Din engl., fr.
football.
FOTBALIST, -Ă, fotbalişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană care practică fotbalul. - Fotbal +
suf. -ist.
FOTBALISTIC, -Ă, fotbalistici, -ce, adj.
Care aparţine fotbalului, care se referă la
fotbal; de fotbal. - Fotbal + suf. -istic.
MINIFOTBAL s.n. Joc de fotbal cu durată
redusă, adaptat pentru copii şi tineret. -
Mini- + fotbal.
FOTOCONDUCTOR, -OARE,
fotoconductori, -oare, adj. (Fiz.) Care prezintă
conductibilitate suplimentară sub acţiunea
luminii. Din fr. photoconducteur, engl.
photoconductor.
FOTOEMISIE s.f. (Fiz.) Emisie de
fotoelectroni. [Var.: fotoemisiune s.f.] Din fr.
photo-émission, engl. photoemission.
FOTOFINIŞ, fotofinişuri, s.n. Aparat care
înregistrează automat ordinea sosirii
concurenţilor într-o probă sportivă. Din fr.,
engl. photo-finish.
FOTOGRAMMETRU, (1) fotogrammetre,
s.n., (2) fotogrammetri, s.m. 1. S.n. Aparat cu
care se iau fotograme. 2. S.m. Tehnician care se
ocupă cu operaţii de fotogrammetrie. Din germ.
Photogrammeter, fr. photogrammètre.
FOTOREPORTAJ, fotoreportaje, s.n. Reportaj
înfăţişat printr-o succesiune de fotografii, în
special instantanee, însoţite de un text explicativ,
care prezintă un eveniment, un fapt divers sau
unele aspecte (actuale) din viaţa economică,
politică, culturală, sportivă etc. Din fr.
photoreportage, rus. fotoreportaj.
FOTOTOPOGRAFIE s.f. Ramură a ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de francezi.
fotogrammetriei care se ocupă cu ridicări
topografice ale unor porţiuni restrânse din
suprafaţa terestră. Din germ.
Phototopographie, fr. phototopographie.
FOTOTROPISM s.n. 1. Însuşire a unor plante
de a-şi îndrepta florile, frunzele etc. într-o
direcţie anumită, determinată de orientarea
luminii; heliotropism. 2. Schimbare reversibilă a
culorii unui corp sub acţiunea luminii, revenirea
la culoarea iniţială făcându-se lent, la întuneric;
fototropie. Din fr. phototropisme, germ.
Phototropismus.
FOX, focşi, s.m. Foxterier. Din fr., engl. fox.
FRACTURĂ, fracturi, s.f. 1. (Med.) Ruptură a
unui os sau a unui cartilaj, p.ext. a unui membru
al corpului. 2. (Tehn.) Suprafaţă neregulată
rezultată la ruperea sau la spargerea unui obiect.
♦ (Geol.) Falie. Din fr. fracture, lat. fractura.
FRACŢIE, fracţii, s.f. (Uneori urmat de
determinarea "ordinară") Simbol sau număr care
reprezintă raportul a două numere întregi. ◊
Fracţie zecimală = fracţie al cărei numitor este o
putere a lui 10. ♦ Raport a două expresii
matematice. Din fr. fraction, lat. fractio.
131
FRACŢIUNE, fracţiuni, s.f. Parte distinctă
dintr-un întreg, dintr-un tot; frântură, fragment.
2. Grupare de membri în cadrul unui partid
politic, care luptă împotriva liniei politice a
majorităţii membrilor acelui partid. 3. Grup
format din reprezentanţii unui partid politic în
parlament. 4. Porţiune din lichidul obţinut prin
distilarea unui amestec de lichide ridicat la o
anumită temperatură sau porţiune solidă obţinută
prin cristalizare fracţionată dintr-o soluţie. Din
fr. fraction, lat. fractio, -onis.
FRACŢIONISM s.n. Acţiune dusă de o
fracţiune (2). - Fracţiune + suf. -ism. Cf. (pt.
sens) rus. f r a c t i o n n o s t ' ' .
FRACŢIONIST, -Ă, fracţionişi, -ste, adj.,
s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de fracţionism,
privitor la fracţionism. 2. S.m. şi f. Adept al
fracţionismului. - Fracţiune + suf. -ist. Cf.
(pt. sens) rus. f r a c ţ i o n n î i .
FRAGIL, -Ă, fragili, -e, adj. (Despre materiale)
Care se sparge, se sfărâmă, se frânge uşor sub
acţiunea unor solicitări exterioare, a unor
tensiuni interne etc. ♦ Gingaş, firav, delicat. Din
fr. fragile, lat. fragilis.
FRAGMENT, fragmente, s.n. Bucată, parte,
frântură, fracţiune dintr-un tot; parte izolată
dintr-o scriere sau rest dintr-o operă pierdută ori
neterminată. Din fr. fragment, lat.
fragmentum.
FRAGRANT, -Ă, fragranţi, -te, adj. (Rar)
Mirositor, parfumat. Din fr. fragrant, lat.
fragrans, -ntis.
FRANCEZ, -Ă, francezi, -e, s.m., adj. 1. S.m.
Persoană care face parte din populaţia de bază a
Franţei sau este originară de acolo; franţuz. 2.
Adj. Care aparţine Franţei sau populaţiei ei,
privitor la Franţa sau la populaţia ei; franţuzesc.
Din it. francese, fr. français.
FRANCO adv., adj. invar. În care toate
cheltuielile de transport al mărfurilor, de
asigurare etc. sunt cuprinse în preţul de vânzare.
♦ Francat. Din fr., it. franco.
FRATERNITATE, fraternităţi, s.f. Legătură
strânsă, frăţească între persoane, între
colectivităţi, între popoare etc.; frăţie, frăţietate.
Din fr. fraternité, lat. fraternitas, -atis.
FRATRICID, -Ă, fratricizi, -de, subst., adj. 1.
S.m. şi f., adj. (Persoană) care şi-a ucis fratele
sau sora. 2. S.n. Omor de frate sau de soră. 3.
Adj. Care constituie o crimă faţă de un frate, o
soră sau faţă de semenii săi. Din fr. fratricide,
lat. fratricida.
FRAUDA, fraudez, vb. I. Tranz. A săvârşi o
fraudă; a defrauda. Din fr. frauder, lat.
fraudare.
FRAUDARE, fraudări, s.f. Acţiunea de a
frauda. V. frauda.
FRAUDĂ, fraude, s.f. Înşelăciune, act de rea-
credinţă săvârşit de cineva, de obicei pentru a
realiza un profit material de pe urma drepturilor
altuia; hoţie. ♦ Sumă sustrasă prin înşelăciune,
prin defraudare. Din fr. fraude, lat. fraus,
fraudis.
FRAUDULOS, -OASĂ, frauduloşi, -oase, adj.
(Despre acţiuni) Făcut cu înşelăciune, bazat pe
fraudă, pe rea-credinţă. Din fr. frauduleux, lat.
fraudulosus.
FRAZĂ, fraze, s.f. 1. Îmbinare de propoziţii,
care se află în raport de coordonare sau de
subordonare, exprimând una sau mai multe
judecăţi. ♦ Fel de exprimare. 2. (În sintagma)
Frază muzicală = unitate muzicală alcătuită
dintr-o succesiune de sunete cu un sens expresiv
propriu. Din fr. phrase, lat. phrasis.
FRECVENTA, frecventez, vb. I. Tranz. A
merge des, sistematic, cu regularitate într-un
anumit loc. ♦ Spec. (Franţuzism) A vizita
deseori pe cineva. Din lat. frequentare, fr.
fréquenter.
FRECVENTARE, frecventări, s.f. Acţiunea
de a frecventa şi rezultatul ei. V. frecventa.
FRECVENTATOR, -OARE, frecventatori,
-oare, adj., s.m. şi f. (Persoană) care
frecventează ceva sau pe cineva. -
Frecventa + suf. -tor.
FRECVENTATIV, -Ă, frecventativi, -e, adj.
(Gram.; rar) Iterativ. Din lat. frequentativus, fr.
fréquentatif.
FRECVENŢĂ, frecvenţe, s.f. 1. Repetare deasă
şi regulată a unei acţiuni, a unui fapt. ♦ (În
învăţământ) Participare a studenţilor sau a
elevilor la cursuri. 2. (Fiz.) Mărime care arată de
câte ori se produce un fenomen într-o unitate de
timp. ◊ Curent de înaltă (sau de joasă) frecvenţă
= curent electric care îşi schimbă sensul de un
număr mare (sau mic) de ori într-o unitate de
timp. 3. (Fon.; în sintagma) Frecvenţă
fundamentală = prima armonică a unui semnal
complex; fundamentală. Din lat. frequentia, fr.
fréquence.
FREGATĂ, fregate, s.f. 1. Vas de război cu trei
catarge (obişnuit în secolele trecute), dotat cu
numeroase tunuri instalate pe ambele borduri şi
destinat serviciului de recunoaştere şi de pază. 2.
Gen de păsări palmipede marine, zvelte, cu
corpul mic şi cu coada şi aripile foarte mari, care
trăiesc în regiunea mărilor tropicale şi se hrănesc
cu peşti (Fregata); pasăre care face parte din
acest gen. Din fr. frégate, it. fregata.
FRIABIL, -Ă, friabili, -e, adj. (Despre
materiale) Care se fărâmiţează, se sparge uşor.
Din fr. friable, lat. friabilis.
FRIGID, -Ă, frigizi, -de, adj. Care suferă de
frigiditate. Din fr. frigide, lat. frigidus.
FRIGIDITATE s.f. Stare a unui om sau a unui
animal incapabil de dorinţă sexuală. Din fr.
frigidité, lat. frigiditas, -atis.
FRIGORIFIC, -Ă, frigorifici, -ce, adj. Care ţine
frig, privitor la frig, care serveşte la producerea
frigului. ◊ Agent frigorific = substanţă sau
amestec de substanţe care produce sau transportă
frig. Instalaţie frigorifică = sistem tehnic alcătuit
dintr-un agregat frigorigen, o încăpere răcită, o
instalaţie de comandă şi de control şi dispozitive
132
anexe, utilizat pentru răcire. Din fr.
frigorifique, lat. frigorificus.
FRIVOL, -Ă, frivoli, -e, adj. (Despre oameni)
Care este preocupat de lucruri neserioase, care
umblă după plăceri uşoare; uşuratic. ♦ (Despre
lucruri, fapte, atitudini) Lipsit de seriozitate, de
temeinicie, de importanţă. Din fr. frivole, it.
frivolo.
FRONTISPICIU, frontispicii, s.n. 1. Partea
superioară a faţadei principale a unui edificiu. 2.
Prima pagină a unei cărţi, care, pe lângă titlu,
poartă adesea numele autorului, gravuri
simbolizând cuprinsul lucrării etc. ♦ Partea de
sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzând
titlul şi unele indicaţii. Din fr. frontispice, lat.
frontispicium.
FRUCTIFICA, fructific, vb. I. 1. Intranz.
(Despre sume de bani, capitaluri) A aduce venit,
a spori prin dobânzile adăugate. 2. Tranz. Fig. A
folosi cu profit o valoare oarecare. Din fr.
fructifier, lat. fructificare.
FRUCTIFICARE, fructificări, s.f. Acţiunea
de a fructifica şi rezultatul ei; fructificaţie,
valorificare. V. fructifica.
FRUCTUOS, -OASĂ, fructuoşi, -oase, adj.
Care dă rezultate bune; folositor, profitabil,
avantajos. Din fr. fructeux, lat. fructuosus.
FRUGAL, -Ă, frugali, -e, adj. (Despre mese,
prânzuri) Alcătuit din bucate puţine (şi simple).
Din fr. frugal, lat. frugalis.
FRUGALITATE s.f. Însuşirea, caracterul a
ceea ce este frugal. Din fr. frugalité, lat.
frugalitas, -atis.
FRUSTRA, frustrez, vb. I. Tranz. A lipsi pe
cineva (în special statul sau o instituţie a lui) de
un drept sau de un bun; a păgubi; p.ext. a înşela.
Din fr. frustrer, lat. frustrari.
FRUSTRARE, frustrări, s.f. Acţiunea de a
frustra şi rezultatul ei. V. frustra.
FRUSTRATOR, -OARE, frustratori, -
oare, s.m. şi f., adj. (Persoană) care
frustrează; păgubitor; p. ext. înşelător. -
Frustra + suf. -ator.
FTIZIC, -Ă, ftizici, -ce, adj., s.m. şi f. Bolnav de
ftizie; tuberculos, tebecist, ofticos, atacat. Din
fr. phtisique, lat. phtisicus.
FTIZIE, ftizii, s.f. Tuberculoză pulmonară;
oftică, atac. Din fr. phtisie, lat. phtisis.
FUGITIV, -Ă, fugitivi, -e, adj. 1. Care trece
repede, care este de scurtă durată; trecător, fugar,
fugarnic. 2. Sumar; rapid; superficial. Din fr.
fugitif, lat. fugitivus.
FUL, fuluri, s.n. Figură la jocul de pocher,
formată dintr-un brelan şi o pereche. Din fr.,
engl. full.
FULGURANT, -Ă, fulguranţi, -te, adj.
Înconjurat de fulgere. ♦ (Adesea fig.) Care
împrăştie o lumină vie şi de scurtă durată. Din
fr. fulgurant, lat. fulgurans, -ntis.
FULGURAŢIE, fulguraţii, s.f. 1. Iluminaţie
bruscă a cerului neînsoţită de tunet, produsă de o
descărcare electrică în regiunile înalte ale
atmosferei. 2. (Med.; în sintagma) Fulguraţie
electrică = metodă de tratare a rănilor prin
aplicare de scântei electrice de înaltă frecvenţă.
[Var.: fulguraţiune s.f.] Din fr. fulguration,
lat. fulguratio, -onis.
FUMAROLĂ, fumarole, s.f. Produs gazos
(hidrogen, azot, clor, oxigen, oxizi de carbon
etc.) cu temperatură ridicată, emis de vulcani
prin cratere şi prin crăpături sau degajat din
curgerile de lavă; degajarea acestor gaze. Din fr.
fumerolle, it. fumarola.
FUMIGAŢIE, fumigaţii, s.f. Producere de fum,
afumare cu diverse substanţe în scopul
distrugerii unor paraziţi, pentru dezinfecţie,
parfumarea aerului într-un spaţiu închis sau în
scopuri terapeutice. Din fr. fumigation, lat.
fumigatio.
FUNCŢIE, funcţii, s.f. 1. Activitate
administrativă pe care o prestează cineva în mod
regulat şi organizat într-o instituţie, în schimbul
unui salariu; serviciu, slujbă, post2. ♦ Grad pe
care îl deţine cineva într-o ierarhie
administrativă. 2. Sarcină, rol; destinaţie. 3.
(Gram.) Rolul sintactic pe care îl indeplineşte un
cuvânt într-o propoziţie. 4. Ansamblu de
proprietăţi chimice ale unui compus, determinat
de o anumită grupă de atomi din molecula. 5.
(Fiziol.) Activitate proprie a fiecărui organ,
aparat, ţesut din organismele vii ale
vieţuitoarelor. 6. (Mat.) Mărime variabilă care
depinde de una sau de mai multe mărimi
variabile independente. 7. (Log.) Operaţie care,
prin aplicarea asupra unui argument îi conferă
acestuia o valoare corespunzătoare. 8. (În expr.)
A fi în funcţie de... = a depinde de... [Var.:
funcţiune s.f.] Din fr. fonction, lat. fonctio, -
onis. Cf. it. f u n z i o n e .
FUNDA, fundez, vb. I. Tranz. A pune bază; a
întemeia, a înfiinţa, a institui, a crea. ♦ A
întemeia afirmaţii, idei, teorii etc. pe argumente,
pe probe. [Var.: fonda vb. I.] Din fr. fonder,
lat. fundare.
FUNDARE, fundări, s.f. Acţiunea de a se
funda şi rezultatul ei; întemeiere, înfiinţare,
instituire, creare. V. funda.
FUNDAT, -Ă, fundaţi, -te, adj. Bazat (pe
ceva), întemeiat (1). [Var., fondat, -ă adj.]
V. funda.
FUNDĂTURĂ, fundături, s.f. Stradă, drum,
uliţă care se înfundă, fiind închisă la un
capăt prin construcţii sau printr-un taluz;
fundac. - [În]funda + suf. -ătură.
NEFUNDAT, -Ă, nefundaţi, -te, adj. Care
nu este bazat, întemeiat pe ceva. [Var.:
nefondat, -ă adj.] - Ne- + fundat.
FUNDAMENT, fundamente, s.n. 1. Element de
construcţie sau ansamblu de astfel de elemente
prin intermediul cărora se sprijină o construcţie,
o lucrare etc.; fundaţie, bază, temelie. ♦ Placă de
metal a preselor de imprimat, pe care se aşază
formele tipografice; planşetă de lemn pe care se
păstrează sau se transportă formele tipografice.
2. Fig. Element care serveşte de sprijin, pe care
133
se întemeiază ceva; bază, temei, temelie. Din fr.
fondement, lat. fundamentum.
FUNDAMENTA, fundamentez, vb. I.
Tranz. A pune baze temeinice unei idei, unei
teorii, unui program etc.; a stabili, a
consolida; a demonstra cu argumente
ştiinţifice. Din fundament. Cf. germ.
fundamentieren.
FUNDAMENTARE, fundamentări, s.f.
Acţiunea de a fundamenta şi rezultatul ei. V.
fundamenta.
FUNDAMENTAL, -Ă, fundamentali, -e, adj. 1.
De bază, principal, esenţial. 2. (Fon.;
substantivat, f.) Frecvenţă fundamentală. Din fr.
fondamental, lat. fundamentalis.
FUNDAŢIE, fundaţii, s.f. 1. Element sau
ansamblu de elemente de construcţie care
serveşte ca suport sau ca bază de susţinere a unei
construcţii, a unui utilaj, a unei maşini etc.;
fundament, bază, temelie. ♦ (La pl.) Ramură a
tehnicii care se ocupă cu proiectarea şi cu
executarea fundaţiilor. 2. Strat de teren natural
pe care se sprijină o construcţie cu o bază foarte
mare. 3. Instituţie cu caracter obştesc căreia,
pentru realizarea scopurilor sale, i se afectează
un fond special; aşezământ. ♦ Fond constituit
pentru întreţinerea unei activităţi de interes
public. [Var.: fundaţiune s.f.] Din fr.
fondation, lat. fundatio, -onis.
FUNEBRU, -Ă, funebri, -e, adj. De
înmormântare. ◊ Marş funebru = melodie
solemnă şi tristă, compusă mai ales în ton minor,
care se cântă de obicei la înmormântări. ♦ Trist,
jalnic, lugubru. Din fr. funèbre, lat. funebris.
FUNERALII s.n. pl. Ceremonie fastuoasă a
înmormântării sau a incinerării unei
personalităţi. Din fr. funérailles, lat. funeralia.
FUNERAR, -Ă, funerari, -e, adj. Care ţine de
funeralii, privitor la funeralii; de înmormântare.
◊ Urnă funerară = vas în care se păstrează
cenuşa unui mort incinerat. Piatră funerară sau
monument funerar = lespede sau monument care
se aşază pe un mormânt. Din fr. funéraire, lat.
funerarius.
FUNEST, -Ă, funeşti, -ste, adj. Care aduce
nenorocire, moarte; fatal. ♦ Trist, funebru,
sinistru. Din fr. funeste, lat. funestus, it.
funesto.
FUNGIBIL, -Ă, fungibili, -e, adj. (Jur.; despre
lucruri) Care poate fi înlocuit cu altul de acelaşi
fel, de aceeaşi calitate şi aceeaşi cantitate, în
cazul cînd formează obiectul unei obligaţii. Din
fr. fongible, lat. fungibilis.
FUNICUL, funiculi, s.m. (Biol.) Fir care fixează
ovulul de placentă. Din fr. funicule, lat.
funiculus.
FURIBUND, -Ă, furibunzi, -de, adj. Plin de
furie, foarte furios, mânios la culme; turbat. Din
fr. furibond, lat. furibundus.
FURIE, furii, s.f. Stare de extremă iritare în care
se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită;
violenţă. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios;
cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorinţă
puternică, patimă, pornire nestăpânită. Din fr.
furie, lat. furia.
ÎNFURIA, înfurii, vb. I. Refl. şi tranz. A fi
cuprins sau a face pe cineva să fie cuprins de
furie; a (se) mânia, a (se) enerva, a (se) irita.
- În + furie.
ÎNFURIAT, -Ă, înfuriaţi, -te, adj. Cuprins
de furie; furios, mânios. V. înfuria.
ÎNFURIERE s.f. (Înv.) Acţiunea de a (se)
înfuria; furie, mânie. V. înfuria.
FURIOS, -OASĂ, furioşi, -oase, adj. (Despre
oameni şi animale şi despre manifestările lor)
Cuprins de furie, mânios. ♦ (Adverbial) Cu furie.
♦ (Despre elemente ale naturii) Violent, puternic,
năprasnic. Din fr. furieux, lat. furiosus.
FUROARE, furori, s.f. 1. (Rar) Mânie, furie,
delir furios. 2. (Rar) Pasiune violentă, patimă
arzătoare; încântare. 3. (Fam.; în expr.) A face
furori = a provoca admiraţie, senzaţie, mai ales
pentru aspectul exterior. Din fr. fureur, lat.
furor, -oris.
FURTIV, -Ă, furtivi, -e, adj. (Livr.) Care se face
pe ascuns, pe furiş. Din fr. furtif, lat. furtivus.
FUSTIGAŢIE, fustigaţii, s.f. (Rar) Bătaie cu
vergile; flagelare. ♦ Fig. Corecţie, corectare,
pedeapsă. Din fr. fustigation, lat. fustigatio.
FUTIL, -Ă, futili, -e, adj. (Livr.) Lipsit de
valoare, de importanţă, de interes; inutil, lipsit de
seriozitate, neserios, frivol. Din fr., it. futile, lat.
futilis.
FUTILITATE, futilităţi, s.f. (Livr.) Inutilitate;
lipsă de seriozitate, frivolitate. Din fr. futilité,
lat. futilitas, -atis.
FUTURISM s.n. Curent literar-artistic apărut în
Italia, la începutul sec. XX, care exaltă
promovarea noului, a prezentului care
prefigurează viitorul. Din fr. futurisme, it.
futurismo.
FUTURIST, -Ă, futurişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine futurismului, privitor la
futurism. 2. S.m. şi f. Adept al futurismului. Din
fr. futuriste, it. futurista.
FUZIUNE, fuziuni, s.f. 1. Contopire a două sau
mai multe state sau a două sau mai multe partide
într-unul singur ori a două sau mai multe
organizaţii într-una singură. 2. Reorganizarea,
prin contopire, într-o singură unitate omogenă a
unor întreprinderi sau a unor instituţii. 3.
Contopire a două sau mai multe nuclee atomice
uşoare într-unul mai greu. 4. Topire a unui corp
la o temperatură mai înaltă decât temperatura
mediului ambiant. ◊ Punct de fuziune =
temperatură de topire. Din fr. fusion, lat. fusio,
-onis.

134
 G respective sau la probleme generale. Din fr.
GABARĂ, gabare, s.f. Navă sau ambarcaţie
mare, servind, de obicei, la transbordarea pe
punte a unor materiale de pe o navă care nu
poate acosta în raza portului. Din fr. gabare, it.
gabarra.
GABIE, gabii, s.f. Platformă orizontală fixată în
vârful unui catarg şi folosită ca post de
observaţie sau (la navele cu pânze) ca loc de
unde se manevrează parâmele. Din fr. gabie, it.
gabbia.
GAG, gaguri, s.n. Efect comic într-un film sau
într-o piesă de teatru, care rezultă dintr-o
asociere surprinzătoare de situaţii contrastante.
Din fr., engl. gag.
GAGIU, gagii, s.m. (Arg.) 1. Om, persoană,
tip, individ. 2. Iubit, amant. - Gag[ic] + suf. -
iu.
GALĂ, gale, s.f. Excrescenţă provocată de
înţepăturile unor insecte pe frunzele stejarului
sau ale altor plante; cec. Din fr. galle, lat. galla.
GALION, galioane, s.n. 1. Navă cu pânze
folosită în trecut de spanioli ca navă de război şi
pentru transportul mărfurilor. 2. Ornamentaţie
(în lemn) montată la prora unor nave cu pânze.
3. (Tipogr.) Planşetă de metal sau de lemn pe
care se aşază rândurile de litere culese. Din ngr.
ghaleona, fr., it. galion.
GALOP, galopuri, s.n. 1. Mersul cel mai rapid
al calului, alcătuit dintr-o succesiune de salturi.
2. Dans foarte rapid, cu mişcări în doi timpi şi cu
un ritm sacadat; melodie după care se execută
acest dans. Din fr. galop, it. galoppo.
GANGSTER, gangsteri, s.m. Membru al unei
bande de răufăcători; p. gener. bandit,
răufăcător. Din fr., engl. gangster.
GANGSTERESC, -Ă, gangstereşti, adj. De
gangster. - Gangster + suf. -esc.
GAOLEAN, gaoleani, s.m. Plantă furajeră din
familia gramineelor, asemănătoare cu porumbul,
cu seminţe bogate în proteine şi grăsimi
(Sorghum chinense). Din rus. gaolean, fr.
gaolian.
GARANŢIE, garanţii, s.f. Obligaţie în virtutea
căreia o persoană sau o instituţie răspunde de
ceva; mijloc legal prin care se asigură executarea
unei obligaţii (materiale); (concr.) ceea ce
serveşte drept asigurare că o obligaţie luată va fi
ţinută. ◊ Loc. vb. A lua pe garanţie = a garanta.
◊ Expr. Pe garanţia cuiva = pe răspunderea
cuiva. A da garanţie = a da asigurări că un lucru
va fi îndeplinit. A prezenta garanţie de... = a se
prezenta astfel încât să trezească încrederea, să
ofere siguranţă. Din fr. garantie, it. garanzia.
GAZETĂ, gazete, s.f. Publicaţie periodică
având, de obicei, apariţie zilnică, care conţine
ştiri, informaţii politice, sociale, culturale etc.
(de actualitate); ziar, jurnal. ◊ (Ieşit din uz)
Gazetă de perete = panou, vitrină etc., plasate de
obicei în cadrul unei întreprinderi, instituţii sau
organizaţii, unde se afişau articole (şi desene,
fotografii) referitoare la activitatea unităţii
135
gazette, it. gazzetta.
GAZETAR, -Ă, gazetari, -e, s.m. şi f.
Persoană care lucrează în redacţia unei
gazete, care scrie ca profesionist articole
într-o gazetă; ziarist, jurnalist. - Gazetă +
suf. -ar.
GAZETĂRAŞ, gazetăraşi, s.m. (Depr.)
Diminutiv al lui gazetar; gazetar
neînsemnat, fără experienţă, fără valoare. -
Gazetar + suf. -aş.
GAZETĂRESC, -EASCĂ, gazetăreşti, adj.
Care aparţine gazetăriei sau gazetarului,
privitor la gazetărie sau la gazetar, specific
gazetăriei sau gazetarului; jurnalistic,
ziaristic. - Gazetar + suf. -esc.
GAZETĂRIE s.f. Profesiunea de gazetar;
domeniu de activitate al gazetarului;
ziaristică, jurnalistică. - Gazetar + suf. -ie.
RADIOGAZETĂ, radiogazete, s.f.
Emisiune de ştiri, comentarii, muzică etc.
transmisă prin radio. - Radio + gazetă.
GECKO s.m. Familie de şopârle din ţările calde
(Gecko); şopârlă din această familie. Din fr.,
engl. gecko.
GELAŢIE s.f. Variaţia limitei de curgere reală
a gelului din noroaiele de foraj în funcţie de
timp. Din fr. gélation, engl. gelation.
GEMĂ, geme, s.f. Nume generic pentru orice
piatră preţioasă translucidă. ♦ Bijuterie sau
obiect de artă făcut dintr-o piatră preţioasă sau
semipreţioasă pe care sunt gravate figuri ori
motive decorative. ♦ (Adjectival; în sintagma)
Sare gemă = sare de bucătărie cristalizată,
extrasă ca atare dintr-o salină; halit. Din fr.
gemme, lat. gemma.
GEMINAT, -Ă, geminaţi, -te, adj. (Livr.)
îngemănat, împerecheat. ◊ (Lingv.) Consoană
geminată = consoană rezultată prin geminaţie
(2). Din fr. géminé, lat. geminatus.
GEMINAŢIE, geminaţii, s.f. 1. (Livr.) îmbinare
în perechi; împerechere. 2. (Lingv.) Lungire a
unei consoane, pronunţată cu o durată mai mare
decât cea obişnuită. Din fr. gémination, lat.
geminatio.
GENEALOGIE, genealogii, s.f. Urmărire
sistematică a filiaţiei existente între membrii
unei familii (marcante), făcută pentru a stabili
originea şi gradul lor de înrudire. ♦ Disciplină
auxiliară a istoriei, care se ocupă cu întocmirea
unor astfel de filiaţii şi legături pentru familiile
domnitoare, nobiliare etc. Din fr. généalogie,
lat. genealogia.
GENERAL, -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este
comun tuturor (sau marii majorităţi a) fiinţelor
sau obiectelor dintr-o anumită categorie. ♦
(Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor
(sau marii majorităţi a) fiinţelor sau obiectelor
dintr-o anumită categorie; spec. categorie
filozofică reflectând trăsăturile esenţiale comune
obiectelor dintr-o clasă. ♦ (Despre un fenomen
sau o situaţie) Care priveşte pe toţi, care
cuprinde pe toţi, la care participă toţi (sau marea
majoritate). 2. Care priveşte ceva în ansamblu, în
trăsăturile fundamentale, care se ocupă în linii
mari de ceva. ◊ Cultură generală = cultură
bazată pe cunoaşterea elementelor fundamentale
ale creaţiilor din diferite domenii ale ştiinţei şi
artei. ◊ Loc. adv. în general = în linii mari; fără
referire la un caz anumit. 3. Care se întâmplă,
care există pe o întindere mare, care cuprinde o
arie foarte largă sau totul. 4. Care are toată
răspunderea în conducerea unei anumite
diviziuni dintr-o instituţie, dintr-o întreprindere
etc. Director general. Din fr. général, lat.
generalis.
GENERALISIM, generalisimi, s.m.
Comandant suprem al forţelor armate din unele
ţări. Din it. generalissimo, fr. généralissime.
GENERALITATE, generalităţi, s.f. 1.
Caracterul sau însuşirea a ceea ce este general2.
2. (La pl.) Idei generale sintetice, privitoare la un
anumit domeniu. ♦ Idei generale care nu au o
legătură directă cu subiectul tratat, discutat etc.
Din fr. généralité, lat. generalitas, -atis.
GENERALMENTE adv. (Rar) în general, de
obicei. Din fr. généralement, it. generalmente.
GENERAŢIE, generaţii, s.f. 1. Totalitatea
oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care
sunt cam de aceeaşi vârstă. ◊ Expr. Din
generaţie în generaţie = din tată în fiu; de la o
epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp
care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2.
Totalitatea animalelor domestice care aparţin
aceleiaşi specii sau rase şi care s-au născut în
acelaşi an. 3. (în sintagma) Teoria generaţiei
spontanee = teorie materialistă naivă conform
căreia din materii minerale sau organice pot lua
naştere unele organisme vii în mod spontan. Din
fr. génération, lat. generatio.
GENERATIV, -Ă, generativi, -e, adj. Care
generează. ◊ Gramatică generativă = gramatică
ce tinde să stabilească regulile de formare a
frazelor corecte într-o limbă. Din engl.
generative, fr. génératif.
GENERATOR, -OARE, generatori, -oare,
adj., subst. I. Adj. Care generează, produce,
determină ceva. II. S.f. Linie dreaptă care
generează prin deplasarea în spaţiu (pe o
traiectorie curbă) o suprafaţă riglată. III. S.n. 1.
Aparat, maşină sau instalaţie care serveşte la
producerea unei forme de energie, folosind
energie de o altă formă. ◊ Generator cuantic =
generator sau amplificator de radiaţii
electromagnetice care funcţionează pe baza
fenomenului de emisie stimulată a radiaţiilor.
Generator de zgomot = dispozitiv electronic care
produce o tensiune de zgomot (de obicei aleator)
spre a fi folosită în măsurători. Generator de
aeroioni = aeroionizator. 2. Aparat sau instalaţie
care serveşte la producerea unui fluid sau a unei
suspensii fluide. Din fr. générateur, lat.
generator, -oris.
BIOGENERATOR, biogeneratori, s.m.
Generator (III 1) de biogaz. - Bio- +
generator.
136
HIDROGENERATOR, hidrogeneratoare,
s.n. Generator electric, în general de curent
alternativ, acţionat de un motor hidraulic. -
Hidro- + generator.
GENEROS, -OASĂ, generoşi, -oase, adj.
(Despre oameni şi manifestările lor) Care este
gata să ajute în mod dezinteresat pe alţii;
mărinimos; darnic. ♦ însufleţit de sentimente
alese, de idei progresiste. ♦ Fig. Bogat, fertil.
Regiune generoasă. Din fr. généreux, lat.
generosus.
GENITAL, -Ă, genitali, -e, adj. (Biol.) Care
serveşte la reproducerea organismului animal, la
procreare. Din fr. génital, lat. genitalis.
GENITIV, genitive, s.n. (Gram.) Caz al
declinării care indică dependenţa, apartenenţa,
posesiunea şi îndeplineşte funcţia de atribut. Din
fr. génitif, lat. genitivus [casus].
GENITIVAL, -Ă, genitivali, -e, adj. Care se
află în cazul genitiv, care are valoarea
cazului genitiv; care se referă la cazul
genitiv. - Genitiv + suf. -al.
GENIU, genii, s.n. I. 1. Cea mai înaltă treaptă
de înzestrare spirituală a omului, caracterizată
printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au
o mare însemnătate; persoană care are o
asemenea înzestrare. ◊ Loc. adj. De geniu =
genial. 2. Fire, natură, caracter specific. II.
(Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh
(bun sau rău). III. Armă militară care cuprinde
trupe specializate pentru executarea lucrărilor de
fortificaţii, de drumuri, de poduri etc. Din lat.
genius, fr. génie.
GENIST, genişti, s.m. Militar din trupele de
geniu (III). - Geniu + suf. -ist.
GENŢIANĂ, genţiane, s.f. Nume generic dat
mai multor specii de plante erbacee montane, cu
flori de obicei mari, decorative, albastre sau
galbene, cu corola rotată sau în formă de clopot;
ghinţură (Gentiana). [Var.: ghinţiană s.f.] Din
fr. gentiane, lat. gentiana.
GENTIL, -Ă, gentili, -e, adj. (Despre oameni şi
manifestările lor) Amabil, politicos, curtenitor,
îndatoritor. ♦ (înv.) Drăguţ, plăcut, nostim. Din
fr. gentil, it. gentile.
GEOGRAF, -Ă, geografi, -e, s.m. şi f.
Specialist în geografie. Din fr. géographe, lat.
geographus.
GEOGRAFIE s.f. Ştiinţă care studiază şi
descrie învelişul terestru, cu toate elementele
sale, din punct de vedere fizic, economic,
etnografic etc. ◊ Geografie lingvistică = metodă
de cercetare pe teren a graiurilor unei limbi, în
care fenomenele de limbă înregistrate sunt
cartografiate. Din fr. géographie, lat.
geographia.
GEOMETRIC, -Ă, geometrici, -ce, adj. 1. Care
aparţine geometriei, privitor la geometrie. ◊ Loc
geometric = totalitatea punctelor dintr-un spaţiu
definite printr-o proprietate comună. Medie
geometrică = rădăcina pătrată extrasă din
produsul a două numere. Desen geometric =
desen executat fără a ţine seamă de perspectivă.
2. Care are forma figurilor din geometrie;
regulat; schematic. Din fr. géométrique, lat.
geometricus.
GEOMETRIE s.f. Ramură a matematicii care
studiază formele şi proprietăţile corpurilor,
precum şi raporturile lor spaţiale. ♦ Manual în
care se studiază această ştiinţă. ♦ Structură,
aspect regulat, simetric pe care îl are o
construcţie, un obiect, un sistem etc. Din fr.
géométrie, lat. geometria.
GEOMETRU, -Ă, geometri, -e, s.m. şi f. 1.
Specialist în geometrie. 2. Topograf. Din fr.
géomètre, lat. geometra.
GEPIZI s.m. pl. Populaţie germanică originară
din Scandinavia, care, prin sec. III, a migrat spre
sud, fiind stabilită, temporar, şi în Dacia. Din fr.
Gépides, lat. Gepidae, -arum.
GERMANIC, -Ă, germanici, -ce, adj. Care
aparţine sau care este caracteristic germanilor şi
popoarelor înrudite cu germanii, privitor la
germani şi la popoarele înrudite cu ei. ◊ Limbi
germanice = grup de limbi indo-europene
vorbite în centrul şi în nordul Europei, extinse cu
vremea şi în alte regiuni. Popoare germanice =
denumire a unor triburi vechi din care se trag
germanii, englezii, scandinavii etc. Filologie
germanică = studiul limbilor şi al literaturilor
germanice. Din fr. germanique, lat.
germanicus.
GERMANIU s.n. Element chimic, semimetal,
de culoare cenuşiu-deschis, folosit la fabricarea
pieselor semiconductoare, a redresoarelor etc.
Din fr. germanium, germ. Germanium.
GERMINAŢIE, germinaţii, s.f. Proces
fiziologic de trecere a unui germen de la viaţa
latentă la viaţa activă şi care duce la naşterea
unei plante sau a unui organ vegetal. Din fr.
germination, lat. germinatio.
GERUNDIV, gerundive, s.n. (în limba latină)
Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema
gerunziului; (în limba franceză) una dintre
formele participiului prezent, precedate de
prepoziţia "en". Din fr. gérondif, lat.
gerundivum.
GERUNDIVAL, -Ă, gerundivali, -e, adj.
Care este construit cu gerundivul; care
conţine un gerundiv. - Gerundiv + suf. -al.
GEST, gesturi, s.n. 1. Mişcare a mâinii, a
capului etc. care exprimă o idee, un sentiment, o
intenţie, înlocuind uneori vorbele sau dând mai
multă expresivitate vorbirii. 2. Faptă sau purtare
dictată de un anumit scop, de anumite interese,
având o anumită semnificaţie etc. Din fr. geste,
lat. gestus.
GESTICĂ s.f. Ansamblu de gesturi folosite
de un actor în interpretarea unui rol ori în
recitarea sau în lectura unei opere poetice. -
Gest + suf. -ică.
GESTAŢIE s.f. Perioadă din viaţa organismului
unor femele, care ţine de la fecundarea ovulului
până la naşterea fătului. Din fr. gestation, lat.
gestatio.
137
GESTICULA, gesticulez, vb. I. Intranz. A face
mai multe gesturi (cu mâinile) în timpul vorbirii
sau pentru a exprima ceva. Din fr. gesticuler,
lat. gesticulari.
GESTICULARE, gesticulări, s.f. Acţiunea
de a gesticula şi rezultatul ei; gesticulaţie. V.
gesticula.
GESTICULAŢIE, gesticulaţii, s.f. Gesticulare.
Din fr. gesticulation, lat. gesticulatio.
GESTIUNE, gestiuni, s.f. Administrare a
bunurilor unei întreprinderi, instituţii sau
persoane; răspunderea păstrării bunurilor şi a
mânuirii fondurilor unei întreprinderi, instituţii
sau persoane; ansamblu de operaţii privind
primirea, păstrarea şi eliberarea unor bunuri
materiale aparţinând altcuiva; (concr.) totalitate
a bunurilor încredinţate cuiva în vederea
administrării lor. Din fr. gestion, lat. gestio, -
onis.
GESTIONA, gestionez, vb. I. Tranz. A avea
în gestiune bunurile, fondurile unei
întreprinderi, instituţii etc. Din gestiune.
GESTIONARE, gestionări, s.f. Acţiunea de
a gestiona şi rezultatul ei. V. gestiona.
AUTOGESTIONARE, autogestionări, s.f.
Autogestiune. - Auto- + gestionare.
AUTOGESTIUNE, autogestiuni, s.f.
Gestiune proprie a unei persoane, a unei
instituţii etc.; autogestionare. - Auto- +
gestiune. Cf. fr. a u t o g e s t i o n
GET, -Ă, geţi, -te, s.m. şi f. (La pl.) Nume dat
de greci dacilor; (şi la sg.) persoană care făcea
parte din populaţia băştinaşă a Daciei. ◊
(Adjectival) Triburi gete. Din fr. Gétes, lat.
Getae, -arum.
GETIC, -Ă, getici, -ce, adj. Care aparţine
geţilor, privitor la geţi. Din fr. gétique, lat.
geticus.
GETTER s.n. (Tehn.) Substanţă folosită pentru
menţinerea vidului în tuburile electronice. Din
engl., fr. getter.
GHEIZER, gheizere, s.n. Izvor intermitent de
apă fierbinte şi de vapori, de origine vulcanică,
care aruncă apa, la intervale egale, până la mare
înălţime, sub forma unei coloane. Din fr., engl.
geyser.
GHERILĂ s.f. Denumire dată războiului de
partizani în Spania şi în ţările Americii Latine; p.
ext. mică trupă de partizani. [Var.: guerilă s.f.]
Din fr. guérilla, sp. guerrilla.
GHIPS, (2) ghipsuri, s.n. 1. Sulfat natural
hidratat de calciu, incolor sau divers colorat, cu
aspect sticlos, sidefos ori mătăsos, cu duritate
mică, având numeroase folosiri în industrie. ◊
Expr. A pune în ghips = a imobiliza un membru
sau o parte a corpului (care prezintă o fractură
sau o fisură) cu ajutorul unui pansament făcut
din ghips (1). 2. Obiect sau ornament
arhitectonic făcut din ghips (1). [Var.: gips s.n.]
Din germ. Gips, fr. gypse, lat. gypsum.
GIGĂ s.f. Vechi dans vioi şi vesel, de origine
engleză; melodie după care se execută acest
dans. ♦ Ultima parte a vechilor suite
instrumentale. Din fr. gigue, it. giga.
GILBERT, gilberţi, s.m. (Fiz.) Unitate de
măsură (tolerată) a tensiunii magnetice şi
magnetomotoare. Din engl., fr. gilbert.
GIMNAZIU, gimnazii, s.n. 1. (În Grecia antică)
Şcoală în care tinerii absolvenţi ai palestrei îşi
desăvârşeau educaţia fizică şi intelectuală. 2.
Şcoală care cuprinde clasele V-VIII. 3. (În unele
ţări) Liceu. Din lat. gymnasium, fr. gymnase.
GIMNAZIER, gimnazieri, s.m. (Rar)
Gimnazist. - Gimnaziu + suf. -ar.
GIMNAZIST, -Ă, gimnazişti, -ste, s.m. şi f.
Elev(ă) de gimnaziu. - Gimnaziu + suf. -ist.
GIN, ginuri, s.n. Băutură alcoolică obţinută prin
distilarea mustului fermentat de cereale, în care
s-au pus boabe de ienupăr. Din engl., fr. gin.
GINECEU, ginecee, s.n. 1. Apartament rezervat
femeilor în casele antice greceşti. 2. Loc rezervat
femeilor în vechile biserici creştine. 3. (Bot.)
Pistilul unei flori. Din fr. gynécée, lat.
gynaeceum.
GINSENG s.m. Plantă din familia araliaceelor
originară din China, folosită pentru proprietăţile
ei terapeutice deosebite; rădăcina-vieţii (Panax).
Din fr., engl. ginseng.
GITANĂ, gitane, s.f. (Livr.) Ţigancă (din
Spania). Din sp. gitana, fr. gitane.
GLACIAL, -Ă, glaciali, -e, adj. (Livr.) 1. De
gheaţă, rece ca gheaţa, care îngheaţă. 2. Fig.
(Despre acţiuni, manifestări ale oamenilor)
Lipsit de orice căldură, bunăvoinţă, prietenie;
distant, rece. Din fr. glacial, lat. glacialis.
GLADIATOR, gladiatori, s.m. (În Roma
antică) Bărbat (sclav) care se lupta în arenă cu
un alt luptător sau cu fiare sălbatice. Din fr.
gladiateur, lat. gladiator, -oris.
GLANDULĂ, glandule, s.f. Glandă mică. Din
fr. glandule, lat. glandula.
GLAUCOM, glaucomuri, s.n. Boală de ochi
caracterizată prin creşterea tensiunii oculare,
dureri locale intense şi grave tulburări de vedere.
Din fr. glaucome, lat. glaucoma.
GLIADINĂ s.f. Proteină vegetală. Din it.
gliadina, fr. gliadine.
GLICOGENOLIZĂ, glicogenolize, s.f.
(Biochim.) Transformare a glicogenului în
glucoză. Din fr. glycogénolyse, engl.
glycogenolysis.
GLIPTOTECĂ, gliptoteci, s.f. Colecţie de
pietre preţioase sau semipreţioase gravate; p. ext.
muzeu (sau secţie într-un muzeu) în care se
păstrează asemenea colecţii. Din fr.
glyptothèque, germ. Glyptothek.
GLOB, (1, 2) globuri, s.n., (3) globi, s.m. 1. S.n.
Corp sferic sau sferoidal. ♦ Spec. Corp sferic, de
sticlă sau de porţelan, montat la o lampă sau la
un bec. ♦ Spec. (Şi în sintagmele glob terestru,
pământesc sau geografic) Obiect sferic pe a
cărui suprafaţă exterioară este reprezentat
aspectul continentelor, mărilor şi oceanelor care
alcătuiesc planeta noastră. ◊ Glob ceresc =
obiect sferic pe a cărui suprafaţă exterioară este
138
reprezentat aspectul bolţii cereşti. 2. S.n. Planeta
locuită de oameni; Pământul. 3. S.m. (În
sintagma) Glob ocular (sau al ochiului) = parte a
ochiului, de formă sferoidală, adăpostită în
orbită. Din fr. globe, lat. globus.
GLOBUŞOR, globuşoare, s.n. (Rar)
Diminutiv al lui glob. - Glob + suf. -uşor.
PLANIGLOB, planigloburi, s.n. Hartă a
globului terestru în care cele două emisfere
sunt reprezentate pe o suprafaţă plană;
planisferă, mapamond. - Plan + glob (după
fr. planisphère).
GLOBULĂ, globule, s.f. Mic corp de formă
sferică. ♦ Spec. Fiecare dintre particulele
(sferice) care alcătuiesc sau care se găsesc în
diverse lichide organice. ◊ Globulă roşie =
celulă care intră în compoziţia sângelui şi care
conţine hemoglobină; hematie, eritrocit. Globulă
albă = celulă care intră în compoziţia sângelui,
având rol în procesul de apărare a organismului;
leucocită. Din fr. globule, lat. globulus.
GLORIFICA, glorIfic, vb. I. Tranz. (Livr.) A
preamări, a slăvi. Din fr. glorifier, lat.
glorificare.
GLORIFICARE, glorificări, s.f. (Livr.)
Acţiunea de a glorifica şi rezultatul ei;
preamărire, slăvire. V. glorifica.
GLORIOS, -OASĂ, glorioşi, -oase, adj. Plin de
glorie; care aduce glorie. Din fr. glorieux, lat.
gloriosus.
GLOSAR, glosare, s.n. Listă sau colecţie de
cuvinte regionale, învechite sau puţin cunoscute,
însoţite de explicaţia lor, concepută ca operă
anexă ori independentă. ♦ (Înv.) Dicţionar,
vocabular. Din lat. glossarium, fr. glossaire.
GLUTEN s.n. Substanţă proteică densă,
vâscoasă, moale şi elastică, prezentă în boabele
şi în făina cerealelor. Din fr., lat. gluten.
GNAIS, gnaisuri, s.n. Rocă metamorfică
compusă din cuarţ, feldspat şi mică. Din germ.
Gneiss, fr. gneiss.
GNOZIE s.f. (Psih.) Recunoaştere a obiectelor
cu ajutorul organelor de simţ. Din fr. gnosie,
engl. gnosis.
GOLF s.n. 1. Joc sportiv, între două sau patru
persoane, în care se urmăreşte introducerea unei
mingi mici şi dure în mai multe găuri succesive
(aflate pe un teren special) prin lovirea ei cu o
crosă. 2. (În sintagma) Pantaloni golf =
pantaloni (iniţial de sport) mai largi decât cei
obişnuiţi, legaţi strâns dedesubtul genunchiului,
cu faldurile căzând (până deasupra gleznei) peste
legătură. Din engl., fr. golf.
GONDOLĂ, gondole, s.f. 1. Barcă lungă, puţin
adâncă, cu fundul plat, cu prora (şi pupa) ridicată
şi încovoiată, manevrată cu o singură vâslă,
folosită la Veneţia. 2. Raft, suport în formă de
gondolă pe care este aşezată marfa într-un
magazin cu autoservire. 3. Nacelă în care se află
motorul unui dirijabil. Din it. gondola, fr.
gondole.
GONDOLA, gondolez, vb. I. Refl. (Rar) A
se mişca unduindu-se. Din gondolă.
 GONDOLARE, gondolări, s.f. Acţiunea de
a se gondola. V. gondola.
TELEGONDOLĂ, telegondole, s.f. Bancă
cu două locuri, amenajate pentru transportul
pe cablu al persoanelor. - Tele- + gondolă
GONG, gonguri, s.n. Disc de metal care, lovit
cu un ciocănel special, produce un sunet
caracteristic, fiind întrebuinţat ca instrument
muzical sau de chemare, de semnalizare. ♦ Sunet
emis (ca semnal) de acest disc. Din fr., engl.
gong.
GORGONĂ, gorgone, s.f. Monstru din
mitologia greacă, închipuit ca o femeie cu şerpi
în loc de păr, a cărei privire împietrea orice
fiinţă. ♦ Ornament arhitectural reprezentând
capul unui astfel de monstru. Din lat. Gorgona,
fr. Gorgones.
GOT, goţi, s.m. (La pl.) Neam germanic,
originar din Scandinavia, care prin sec. II a
început să migreze spre sud, fiind semnalat în
secolul următor şi pe teritoriul ţării noastre; (şi la
sg.) persoană aparţinând acestui neam. Din fr.
Goths, lat. Gothus.
GOTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al goţilor, privitor
la goţi. ◊ Scriere gotică sau litere gotice, alfabet
gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere
colţuroase, întrebuinţate, în evul mediu, în
apusul Europei, astăzi mai ales în Germania. Stil
gotic = stil arhitectural apărut în sec. XII în
Europa occidentală, caracterizat prin
predominarea formelor arhitectonice înalte şi
zvelte, prin arcuri şi bolţi ogivale, prin
contraforturi, prin vitralii şi prin numărul mare
de sculpturi în piatră. Artă gotică = formă de artă
răspândită în Europa începând din sec. XII. ♦
(Construit) în stil gotic. Din fr. gothique, lat.
gothicus.
GRABEN, grabene, s.n. Porţiune scufundată a
scoarţei terestre, de formă alungită şi mărginită
de falii paralele. Din germ. Graben, fr. graben.
GRAD, grade, s.n. 1. Nume dat mai multor
unităţi de măsură pentru diverse mărimi
(variabile), în cadrul unor sisteme sau scări de
reper. Grad centezimal. Grad de latitudine. ◊
Grad de libertate = indice care arată
posibilităţile de mişcare ale (elementelor) unui
sistem mecanic. 2. (Mat.) Exponentul sau suma
exponenţilor mărimii literale a unui monom; cel
mai mare dintre exponenţii monoamelor care
alcătuiesc un polinom. ◊ Ecuaţie de gradul întâi
(sau al doilea etc.) = ecuaţie a cărei necunoscută
e la puterea întâi (sau a doua etc.). 3. Fiecare
dintre diviziunile în care se împarte un sistem
sau o scară de reper, de măsură. 4. Valoare a
unei mărimi, considerată în raport cu o valoare
de referinţă. ◊ Grad alcoolic = fiecare dintre
procentele de alcool pur din volumul unui lichid
alcoolic. 5. Etalon sau criteriu de apreciere a
felului cum se realizează un proces tehnic, o
însuşire a unui material etc. 6. (În sintagma)
Grad de comparaţie V. comparaţie. 7. (Urmat
de determinări) Treaptă, nivel, stadiu (într-un
proces, într-o situaţie etc. dată). ◊ Grad de
139
rudenie = raportul de apropiere între rude. ◊ Loc.
adv. În ultimul grad = în stadiul cel mai avansat,
cel mai grav. 8. Fiecare dintre treptele sistemului
de organizare a unor instituţii; fiecare dintre
treptele ierarhiei unor funcţii; p. ext. loc pe care
îl ocupă cineva în ierarhia unor funcţii; persoană
care ocupă o anumită funcţie în această ierarhie.
Din fr. grade, lat. gradus, germ. Grad.
GRADA, gradez, vb. I. Tranz. 1. A marca
gradele (3), a împărţi în grade (un instrument
sau o scară de măsură). 2. A repartiza, a
împărţi, a eşalona în raport cu o scară, cu un
punct de reper, cu un etalon. ◊ Expr. A grada
o pedeapsă = a fixa o pedeapsă în raport cu
gravitatea culpei. Din grad (după fr.
graduer).
GRADARE, gradări, s.f. Acţiunea de a
grada şi rezultatul ei. V. grada.
GRADAT, -Ă, gradaţi, -te, adj. 1. (Despre
aparate, instrumente etc.) Împărţit în grade
(3). 2. Care suie sau coboară treptat, care are
loc, se produce pe rând, într-o succesiune
ascendentă sau descendentă. V. grada.
HIDROGRAD, hidrograde, s.n. (Geogr.)
Unitate de măsură a nivelului apelor
curgătoare, egală cu a zecea parte din
amplitudinea maximă. - Hidro- + grad.
REGRADA, regradez, vb. I. Tranz. A
reface o gradaţie (2). - Re- + grada.
REGRADARE, regradări, s.f. Acţiunea de
a regrada. V. regrada.
REGRADAT, -Ă, regradaţi, -te, adj. A
cărui gradaţie a fost refăcută. V. regrada.
GRADAŢIE, gradaţii, s.f. 1. Creştere sau
descreştere treptată, progresivă, înaintare
succesivă (a unui proces, a unui fenomen, a unei
acţiuni etc.). 2. Fiecare dintre diviziunile care se
găsesc pe suportul unui instrument de măsură cu
scări gradate. 3. Figură de stil constând în
trecerea treptată, ascendentă sau descendentă, de
la o idee la alta. ♦ (Pict.) Trecere treptată de la o
nuanţă la alta. 4. Fiecare dintre treptele de
încadrare pe care se află un salariat în cadrul
gradului său, acordată pe baza vechimii în
serviciu şi a aportului în muncă; p. ext. spor de
salariu care corespunde fiecăreia dintre aceste
trepte. Din fr. gradation, lat. gradatio.
GRAF, grafe şi grafuri, s.n. (Mat.) Ansamblu a
două mulţimi disjuncte, între care s-a stabilit o
corespondenţă. ◊ Teoria grafelor = disciplină
care studiază proprietăţile topologice ale
structurii grafelor. Din fr. graphe, engl. graph.
GRAMATICAL, -Ă, gramaticali, -e, adj. Care
aparţine gramaticii, privitor la gramatică. Din fr.
grammatical, lat. grammaticalis.
GRAMOFON, gramofoane, s.n. Aparat pentru
reproducerea sunetelor înregistrate pe o placă,
prevăzut cu o doză de redare cu ac şi cu o pâlnie
de rezonanţă. Din fr. gramophone, germ.
Grammophon.
GRANDIOS, -OASĂ, grandioşi, -oase, adj.
Măreţ, impunător (prin proporţiile sale). Din fr.
grandiose, it. grandioso.
 GRANDIOZITATE, grandiozităţi, s.f.
(Înv.) Grandoare, măreţie. - Grandios + suf.
-itate.
GRAPTOLIT, graptoliţi, s.m. (La pl.) Clasă de
animale fosile care trăiau în colonii de indivizi
variaţi cu funcţii diferite; (şi la sg.) animal din
această clasă. Din fr. graptolite, germ.
Graptolithen.
GRATIFICA, gratIfic, vb. I. Tranz. A acorda
cuiva o gratificaţie, o favoare sau o răsplată. ♦
Fig. A atribui cuiva ceva. Din fr. gratifier, lat.
gratificare.
GRATIFICARE, gratificări, s.f. Acţiunea
de a gratifica şi rezultatul ei. V. gratifica.
GRATIFICAŢIE, gratificaţii, s.f. Recompensă
bănească ce se acordă unui angajat peste salariul
obişnuit, de obicei la sfârşitul anului, pentru
îndeplinirea în bune condiţii a sarcinilor de
muncă. Din fr. gratification, lat. gratificatio.
GRATIS adv. Fără plată, fără bani, în mod
gratuit. ◊ Pe gratis = a) fără plată; b) fig. fără
motiv, în mod nejustificat. Din fr. gratis, lat.
gratis.
GRATITUDINE, gratitudini, s.f. (Livr.)
Recunoştinţă. Din fr. gratitude, lat. gratitudo, -
inis.
GRATUIT, -Ă, gratuiţi, -te, adj. Care nu costă
nimic, care este dat sau primit fără nici o plată. ♦
Fig. Care se dovedeşte inutil, nejustificat. Din
fr. gratuit, lat. gratuitus.
GRATUITATE, gratuităţi, s.f. (La sg.)
Însuşirea de a fi gratuit, de a nu costa nimic. ♦
(Concr.) Obiect (mai ales cărţi) oferit în mod
gratuit unei persoane de către instituţia sau
întreprinderea în care se elaborează sau se
confecţionează astfel de obiecte. ♦ Fig. (La sg.)
Inutilitate, zădărnicie sau netemeinicie a unei
acţiuni, a unei fapte etc.; (la pl.) fapte, vorbe,
atitudini care se dovedesc inutile sau
nejustificate. Din fr. gratuité, lat. gratuitas, -
atis.
GRAV, -Ă, gravi, -e, adj. 1. Care este extrem de
important prin consecinţele neplăcute pe care le
poate avea, care poate avea urmări rele; p. ext.
important. ♦ (Despre boli, răni) Periculos,
primejdios; care poate provoca moartea. 2.
(Despre oameni, despre figura, privirea sau
manifestările lor) Foarte serios, sever; solemn. 3.
(Despre voce, sunete, ton, timbru) Care se află la
registrul cel mai de jos; jos, profund, adânc,
gros. 4. (În sintagma) Accent grav = accent
(orientat oblic de la stânga la dreapta) purtat în
unele limbi de o vocală deschisă. Din fr. grave,
lat. gravis.
GRAVIDĂ, gravide, adj.f., s.f. (Femeie) care
poartă un făt în cavitatea uterină; (femeie)
însărcinată, (femeie) borţoasă. Din lat. gravida,
fr. gravide.
DISGRAVIDIE s.f. Tulburare patologică ce
apare în cursul gravidităţii. - Dis- + gravidă
+ suf. -ie.
GRAVIDITATE s.f. Starea femeii gravide (din
momentul conceperii fătului şi până la naşterea
140
lui); starea de sarcină. Din lat. graviditas, -atis,
fr. gravidité.
GRAVIMETRIE s.f. 1. Parte a geofizicii care
studiază distribuţia geografică a câmpului de
gravitaţie. 2. Metodă chimică prin care se
determină cantitatea unui element dintr-un
amestec prin separarea lui cu ajutorul unui
reactiv. Din fr. gravimétrie, germ.
Gravimetrie.
GRAVITATE s.f. 1. Aspect extrem de
important prin consecinţele neplăcute,
primejdioase pe care le poate avea. 2.
Seriozitate, severitate, sobrietate extremă (în
manifestări, atitudini etc.). 3. (Rar) Greutate,
asprime. 4. Gravitaţie. Din fr. gravité, lat.
gravitas, -atis.
GREGAR, -Ă, gregari, -e, adj. (Despre
animale) Care trăieşte în grupuri compacte, în
turme, cete, cârduri. ◊ Instinct gregar = instinct
care determină unele animale să trăiască, să
migreze etc. în turme, cete, cârduri. (Fig.) Spirit
(sau instinct) gregar = spirit sau instinct care
îndeamnă pe unii oameni să se supună orbeşte,
să-şi piardă cu totul individualitatea în mijlocul
mulţimii din care fac parte. Din fr. grégaire, lat.
gregarius.
GREPFRUT, grepfruturi, s.n. Fruct citric de
culoare galbenă, mai mare decât portocala, cu
gust plăcut, acrişor-amărui, produs de un arbore
subtropical; grep. [Scris şi: grape-fruit] Din
engl., fr. grape-fruit.
GREP, grepuri, s.n. Grepfrut. - Prescurtare
din grepfrut.
GRIL s.n. (Englezism) Grătar (pentru fripturi).
Din engl. grill, fr. gril.
GRIPĂ, gripe, s.f. Boală infecţioasă şi
contagioasă, de natură virotică, localizată la
nivelul aparatului respirator, care se manifestă
prin stare generală proastă, febră, inflamaţia
căilor respiratorii superioare, dureri musculare şi
de cap etc. ♦ P. gener. Nume dat unor afecţiuni
sezoniere care se manifestă prin febră şi catar
nazal sau bronhial. Din fr. grippe, germ.
Grippe.
GROG, groguri, s.n. Băutură preparată din rom,
coniac sau rachiu amestecat cu apă fierbinte
îndulcită şi cu lămâie. Din fr., engl. grog.
GROM, gromi, s.m. (Livr.) Lacheu, valet
(tânăr). Din engl., fr. groom.
GUELF, guelfi, s.m. (În sec. XII-XV) Membru
al unei grupări politice din Italia, care sprijinea
pe papi împotriva împăraţilor germani şi a
ghibelinilor. Din it. guelfo, fr. guelfe.
GUINEE, guinee, s.f. Veche monedă engleză
(de aur), a cărei valoare a variat în timp. Din
engl. guinea, fr. guinée.
GUMĂ, gume, s.f. 1. Substanţă vâscoasă,
secretată de unele plante sau obţinută pe cale
sintetică, având proprietatea de a se întări în
contact cu aerul, folosită în industrie. ◊ Gumă
arabică. 2. (Pop.) Şiret elastic sau fâşie elastică
fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de
cauciuc folosit la ştergerea urmelor de creion sau
de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma)
Gumă de mestecat = pastă de mestecat,
aromatizată, obţinută din gumă (1). - După fr.
gomme, it. gomma. Cf. lat. g u m m i , germ.
Gummi.
GUMA, gumez, vb. I. Tranz. A aplica un
strat de gumă (1) sau de cauciuc pe suprafaţa
unui obiect. ♦ A aplica un strat de clei, lipici
etc. pe dosul unei etichete, unei mărci
poştale etc., în vederea lipirii acestora pe
ceva. Din gumă.
GUMARE, gumări, s.f. Acţiunea de a guma
şi rezultatul ei; gumaj. V. guma.
GUMAT, -Ă, gumaţi, -te, adj. Acoperit cu
gumă (1), cu cauciuc, cu clei, cu lipici etc.
V. guma.
GURU s.m. invar. (Livr.) Înţelept, filozof,
mentor spiritual; p. restr. preot al diverselor
secte hinduse. Din engl. guru, fr. gourou.
GUZLĂ, guzle, s.f. Instrument muzical popular
specific popoarelor slave, făcut dintr-o cutie de
lemn plată, cu una sau mai multe coarde. Din
scr. gusle, fr. guzla.
GUZLAR, guzlari, s.m. Persoană care cântă
la guzlă. - Guzlă + suf. -ar.

141
 H HANSEATIC, -Ă, hanseatici, -ce, adj. Privitor
HABANERĂ, habanere, s.f. Numele unui dans
popular de origine cubaneză, cu mişcare
moderată şi figuri ritmice caracteristice; melodie
după care se execută acest dans. Din sp., fr.
habanera.
HABITUDINE, habitudini, s.f. (Livr.)
Obişnuinţă, deprindere, obicei. Din lat.
habitudo, -inis, fr. habitude.
HADRON, hadroni, s.m. (Fiz.) Particulă cu
masă superioară sau egală cu protonul supusă
unei interacţiuni electromagnetice şi
gravitaţionale foarte slabe. Din engl., fr. hadron.
HAFNIU s.n. Element chimic, metal rar,
asemănător cu oţelul, care se găseşte în
minereurile de zirconiu şi care se întrebuinţează
în electrotehnică; celţiu. Din fr. hafnium, germ.
Hafnium.
HAIKU, haiku-uri, s.n. (Livr.) Poezie japoneză
alcătuită din 17 silabe dispuse în trei grupe. Din
fr. haïku, engl. haikku.
HALĂ, hale, s.f. 1. Clădire amenajată, cu
instalaţiile necesare, unde se vând alimente
(îndeosebi carne); piaţă acoperită. 2. Sală de
dimensiuni foarte mari, amenajată ca atelier în
fabrici, ca sală pentru manifestaţii sportive,
culturale, pentru expoziţii etc. Din fr. halle,
germ. Halle.
MICROHALĂ, microhale, s.f. Hală
(experimentală) de proporţii mici. - Micro+
hală. (fr. micro- + fr. halle, germ. Halle.)
HALIEUTIC, -Ă, halieutici, -ce, adj.,
HALIEUTICĂ, halieutici, s.f. 1. Adj. De
halieutică; pescăresc. 2. S.f. Arta pescuitului;
pescuit. ♦ Tratat de pescuit. Din lat. halieutica,
fr. halieutique.
HALTĂ, halte, s.f. 1. Punct de oprire
reglementară (de scurtă durată) a trenurilor; gară
mică. 2. Oprire, popas. 3. Scurtă oprire a
trupelor în marş, pentru odihnă, ajustarea
echipamentului şi verificarea tehnicii de luptă.
Din germ. Halte[stelle], fr. halte.
AUTOHALTĂ, autohalte, s.f. Haltă pentru
autobuze. - Auto + haltă. (fr. auto- + fr.
halte.)
HANDBAL s.n. Joc sportiv de echipă, în care
jucătorii, aruncând mingea cu mâna, încearcă s-o
introducă în poarta echipei adverse. Din germ.
Handball, fr., engl. hand-ball.
HANDICAP, handicapuri, s.n. 1. (Sport)
Punctaj acordat unui concurent mai slab. ♦
Totalitatea punctelor cu care o echipă a fost pusă
în inferioritate de echipa adversă. 2. Fig.
Greutate, piedică intervenită în munca cuiva. 3.
Deficienţă senzorială, motorie, mintală sau orice
altă infirmitate a unei persoane. Din engl., fr.
handicap.
HANSĂ, hanse, s.f. Asociaţie, companie
comercială occidentală în evul mediu. Din germ.
Hansa, fr. hanse.
142
la hansă, al hansei, de hansă. Din germ.
hanseatisch, fr. hanséatique.
HAOS, haosuri, s.n. 1. Stare primitivă, de
neorganizare, în care, după cum presupuneau cei
vechi, s-ar fi aflat materia înainte de apariţia
universului cunoscut de om; (în unele concepţii
teogonice) spaţiu nemărginit, cufundat în beznă
şi umplut de "neguri", în care s-ar fi găsit, într-
un amestec confuz, elementele şi materia înainte
de organizarea lumii; stare de dezordine,
primordială a materiei. ♦ Personificare a acestui
spaţiu nemărginit sub forma unei divinităţi. 2.
Stare generală de mare confuzie, dezordine
mare, învălmăşeală, neorganizare. [Var.: (înv.)
caos s.n.] Din fr., lat. chaos.
HARPĂ, harpe, s.f. Instrument muzical format
dintr-o ramă mare triunghiulară, pe care sunt
fixate coarde diferite ca lungime şi ca acordaj
(dispuse într-o cutie de rezonanţă şi o consolă) şi
care sunt puse în vibraţie prin ciupire cu degetele
de la ambele mâini. [Var.: harfă, arpă, arfă s.f.]
Din fr. harpe, germ. Harfe.
HARUSPICIU, haruspicii, s.m. (În Roma
antică) Preot despre care se credea că poate
prezice viitorul prin examinarea măruntaielor
animalelor jertfite. Din lat. haruspex, -picis, fr.
haruspice.
HEBETUDINE, hebetudini, s.f. Stare maladivă
de toropeală, din care cauză bolnavul este
cufundat într-o amorţire generală, fără delir sau
halucinaţii. Din lat. hebetudo, -inis, fr.
hébétude.
HECTOGRAF, hectografe, s.n. Şapirograf. Din
fr. hectographe, germ. Hektograph.
HECTOGRAM, hectograme, s.n. Unitate de
măsură pentru greutăţi, egală cu 100 de grame.
Din fr. hectogramme, germ. Hektogramm.
HECTOLITRU, hectolitri, s.m. Unitate de
măsură pentru volume, egală cu 100 de litri,
folosită mai ales pentru măsurarea cerealelor.
[Abr.: hl] Din fr. hectolitre, germ. Hektoliter.
HECTOLITRIC, -Ă, hectolitrici, -ce, adj.
1. Măsurat în hectolitri. 2. (În sintagma)
Greutate hectolitrică = masa unui hectolitru
de material granulos; greutatea unui
hectolitru de cereale. - Hectolitru + suf. -ic.
HECTOMETRU, hectometri, s.m. Unitate de
măsură pentru distanţă, egală cu 100 de metri.
[Abr.: hm] Din fr. hectomètre, germ.
Hektometer.
HECTOWATT, hectowaţi, s.m. Unitate de
măsură a puterii, egală cu 100 de waţi. Din fr.
hectowatt, germ. Hektowatt.
HELANCĂ s.f. Ţesătură sintetică supraelastică;
obiect confecţionat dintr-o astfel de ţesătură. Din
fr., it. helanca.
HELIOTROPINĂ, heliotropine, s.f. Substanţă
chimică cristalină extrasă din heliotrop (3), cu
miros de violete, utilizată în industria
parfumurilor şi în cosmetică. Din fr.
héliotropine, germ. Heliotropin.
HENDIADĂ, hendiade, s.f. Figură de stil care
constă în înlocuirea unui substantiv însoţit de un
atribut prin două substantive sau a unui atribut
adjectival cu unul substantival. Din fr., lat.
hendiadys.
HENOTEISM s.n. Formă primitivă de religie,
care face trecerea de la politeism la monoteism,
în care una din divinităţile adorate devine
principalul obiect de cult. Din germ.
Henotheismus, fr. hénothéisme.
HEPTODĂ, heptode, s.f. Tub electronic cu vid
care are şapte electrozi. Din fr. heptode, germ.
Heptode.
HERMENEUTICĂ s.f. Ştiinţa şi arta
interpretării textelor vechi, în special biblice;
ştiinţa exegezei. ♦ Ştiinţa sau metoda
interpretării fenomenelor culturii spirituale.
[Var.: ermeneutică s.f.] Din fr. herméneutique,
germ. Hermeneutik.
HERNIE, hernii, s.f. 1. Umflătură formată prin
ieşirea totală sau parţială a unui organ din
cavitatea sa naturală printr-un orificiu natural
sau artificial; spec. ieşire a intestinului subţire
din peritoneu; vătămătură, surpătură,
boşorogeală. ◊ Hernie de disc = ieşire a
nucleului cartilaginos din discul intervertebral.
2. (Bot.; în sintagma) Hernia verzei = boală a
verzei provocată de o ciupercă şi manifestată
prin apariţia pe rădăcina plantei atacate a unor
tumori galbene, apoi brune. Din fr. hernie, lat.
hernia.
HERPES, herpesuri, s.n. Boală de piele virotică
cu caracter recidivant, care se manifestă prin
apariţia, de obicei în jurul buzelor, al nasului sau
al organelor genitale, a unor grupuri de băşicuţe
pline cu lichid. Din fr. herpès, lat. herpes.
HERTZ, hertzi, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură
pentru frecvenţă, egală cu frecvenţa unei mişcări
periodice a cărei perioadă este de o secundă;
ciclu pe secundă. Din germ. Hertz (n. pr.), fr.
hertz.
HETEROCLIT, -Ă, heterocliţi, -te, adj. 1.
Alcătuit din elemente disparate, eterogene. 2.
Neobişnuit, anormal; ciudat, bizar. [Var.:
eteroclit, -ă adj.] Din fr. hétéroclite, lat.
heteroclitus.
HETEROTROF, -Ă, heterotrofi, -e, adj., s.m.
şi f. (Organism) care se hrăneşte numai cu
substanţe organice, neavând capacitatea de a
sintetiza substanţele organice din cele
anorganice. Din fr. hétérotrophe, germ.
heterotroph.
HEXAGON, hexagoane, s.n. Poligon cu şase
laturi şi cu şase unghiuri. [Var.: exagon s.n.] Din
fr. hexagone, lat. hexagonus.
HEXAMETRU, hexametri, s.m. (În versificaţia
latină şi elenă) Vers dactilic de şase picioare, în
care dactilul ocupă locul al cincilea, folosit în
compoziţii epice, în special în epopei, legende
eroice, satire şi scrisori. [Var.: exametru s.m.]
Din fr. hexamètre, lat. hexameter.
143
HEXODĂ, hexode, s.f. Tub electronic cu vid,
care are şase electrozi. Din fr. hexode, germ.
Hexode.
HIACINT, hiacinturi, s.n. Piatră semipreţioasă
de culoare roşie sau portocalie, varietate nobilă
de zirconiu. Din fr. hyacinthe, lat. hyacinthus.
HIAT, hiaturi, s.n. 1. Întâlnire a două vocale
pronunţate succesiv în silabe diferite, acestea
făcând parte fie din acelaşi cuvânt, fie din
cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză,
întrerupere, gol. [Var.: hiatus s.n.] Din fr., lat.
hiatus.
HIBERNAL, -Ă, hibernali, -e, adj. (Rar) De
iarnă. Din fr. hibernal, lat. hibernalis.
HIBERNA, hibernez, vb. I. Intranz. (Despre
unele animale; adesea fig.) A petrece iarna în
hibernare. Din fr. hiberner, lat. hibernare.
HIBERNARE, hibernări, s.f. Acţiunea de a
hiberna şi rezultatul ei; stare de amorţeală,
de viaţă latentă (asemănătoare cu somnul), în
care petrec unele animale iarna, când
metabolismul este încetinit şi temperatura
corpului scăzută; hibernaţie. ◊ Hibernare
artificială = hibernoterapie. V. hiberna.
HIBRID, -Ă, hibrizi, -de, s.m., adj. 1. S.m., adj.
(Organism) provenit din încrucişarea a doi
indivizi de specii, de soiuri, de genuri sau de
rase diferite. 2. Adj. Fig. (Despre realizări, idei,
fapte) Alcătuit din elemente disparate; lipsit de
armonie. Din fr. hybride, lat. hybrida.
HIDALGO s.m. Titlu purtat, în evul mediu, de
unii nobili spanioli; persoană care purta acest
titlu. Din fr., sp. hidalgo.
HIDRĂ, hidre, s.f. 1. (La pl.) Gen de celenterate
cu corpul de forma unui sac, care au, la un capăt,
gura înconjurată de 6-8 tentacule şi, la celălalt
capăt, un fel de disc cu care se fixează pe un
suport (Hydra); (şi la sg.) animal care face parte
din acest gen. 2. (Mitol.) Monstru fabulos
închipuit ca un şarpe uriaş cu mai multe capete,
care, tăiate, creşteau la loc. [Var.: idră s.f.] Din
fr. hydre, lat. hydra.
HIDRANT, hidrante (hidranţi), s.n. (m.)
Dispozitiv la conductele de distribuţie a apei sub
presiune, care permite deschiderea şi închiderea
unuia sau a mai multor furtunuri în acelaşi timp.
Din fr. hydrante, germ. Hydrant.
HIDROBIOLOGIE s.f. Ramură a biologiei
care studiază viaţa animală şi vegetală din
mediul acvatic, precum şi toate procesele care au
loc în apă. Din fr. hydrobiologie, germ.
Hidrobiologie.
HIDROCHINONĂ s.f. Substanţă chimică
organică obţinută prin reducerea chinonei şi
folosită ca revelator în fotografie. Din fr.
hydroquinone, germ. Hydrochinon.
HIDROCULTURĂ s.f. Cultură a plantelor
(industriale) prin menţinerea rădăcinilor în
soluţii nutritive sau în apă, renunţându-se la
folosirea pământului; hidroponică. Din fr.
hydroculture, germ. Hydrokultur.
HIDROFILIZA, hidrofilizez, vb. I. Tranz. A
trata un material pentru a deveni hidrofil. Din fr.
hydrophiliser, engl. hydrophilize.
HIDROFILIZARE, hidrofilizări, s.f.
Acţiunea de a hidrofiliza. V. hidrofiliza.
HIDROFILIZAT, -Ă, hidrofilizaţi, -te, adj.
(Despre materiale) Care a fost tratat pentru a
deveni hidrofil. V. hidrofiliza.
HIDROFINARE, hidrofinări, s.f. Operaţie de
eliminare prin hidrogenare catalitică a sulfului
sau a unor compuşi care conţin sulf din unele
produse petroliere. - Cf. fr., engl.
hydrofining.
HIDROMETEOR, hidrometeori, s.m. Produs
de condensare a vaporilor de apă din
atmosferăDin fr. hydrométéore, germ.
Hidrometeore.
HIDROMONITOR, hidromonitoare, s.n.
Instalaţie pentru săparea pământului, formată
dintr-o conductă metalică prin care se
proiectează o vână de apă sub presiune. Din fr.
hydromoniteur, germ. Hydromonitor, rus.
ghidromonitor.
HIDROPIZIE s.f. Boală cauzată de acumularea
patologică de apă în cavităţile naturale ale
corpului sau în ţesuturi; dropică. [Var.: idropizie
s.f.] Din fr. hydropisie, lat. hydropisis.
HIDROSFERĂ s.f. Învelişul de apă al globului
terestru, alcătuit din oceane, mări, lacuri, gheţari,
ape curgătoare, ape subterane, zăpezi şi gheţuri.
Din fr. hydrosphère, germ. Hydrosphäre.
HIDROTEHNIC, -Ă, hidrotehnici, -ce, s.f.,
adj. 1. Ramură a tehnicii care se ocupă cu
folosirea apei şi cu proiectarea şi executarea
lucrărilor de folosire a apei, a energiei hidraulice
şi a lucrărilor de prevenire a distrugerilor
provocate de ape. 2. Adj. Privitor la hidrotehnică
(1), care aparţine hidrotehnicii. Din fr.
hydrotechnique, germ. Hydrotechnik.
HIDROTEHNICIAN, -Ă, hidrotehnicieni,
-e, s.m. şi f. Specialist în hidrotehnică. -
Hidrotehnică + suf. -ian.
HIENĂ, hiene, s.f. Mamifer carnivor
asemănător cu câinele, cu blana cenuşie tărcată,
cu gâtul gros, cu urechile golaşe şi cu picioarele
anterioare mai lungi decât cele posterioare, care
trăieşte în Africa şi în Asia şi care se hrăneşte
mai ales cu cadavre (Hyaena hyaena). ♦ Fig. Om
ticălos, nemernic, mizerabil. Din fr. hyène, lat.
hyaena.
HIERATIC, -Ă, hieratici, -ce, adj. 1. Care ţine
de lucruri sfinte. 2. (În sintagma) Scriere
hieratică = scriere cursivă şi simplificată a
hieroglifelor. 3. (În artă; despre concepţii,
orientări, realizări etc.) Care reprezintă sau
susţine reprezentarea personajelor în atitudini
convenţionale, solemne, rigide, conform
regulilor fixate de canoanele religioase. Din fr.
hiératique, lat. hieraticus.
HIEROGLIFIC, -Ă, hieroglifici, -ce, adj. Scris
cu hieroglife. ♦ Fig. (Ir.; despre scris) Care este
neciteţ, indescifrabil, greu de înţeles. [Var.:
144
ieroglific, -ă adj.] Din fr. hiéroglyphique, lat.
hieroglyphicus.
HIL, hiluri, s.n. 1. (Anat.) Porţiune la suprafaţa
unui organ pe unde pătrund vasele sangvine şi
nervii. 2. (Bot.) Cicatrice aflată pe învelişul
seminţei, la locul unde aceasta s-a desprins de
picioruşul ovulului. Din fr. hile, lat. hilum.
HIMEN (HIMEN), himene, s.n. Membrană
care acoperă, la fetele virgine, orificiul extern al
vaginului. Din fr. , lat. hymen.
HIMERĂ, himere, s.f. 1. Închipuire fără temei,
fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru
în mitologia antică greacă, închipuit ca un
animal cu cap de leu, cu corp de capră şi cu
coadă de şarpe; p. ext. motiv decorativ
reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în
sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei
ţesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic.
4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi
sau mai mulţi zigoţi distincţi. Din fr. chimère,
it. chimera, lat. Chimaera.
HINDUISM s.n. Religie răspândită în India,
bazată pe principalele dogme ale
brahmanismului şi ale budismului. Din fr.
hindouisme, germ. Hinduismus.
HIPER- Element de compunere însemnând
"peste, excesiv de...", folosit la formarea unor
substantive şi a unor adjective. Din fr. hyper-,
germ. hyper- (Hyper-).
HIPERBOLIC, -Ă, hiperbolici, -ce, adj. 1.
(Mat.) De forma hiperbolei (1). 2. Care are
caracterul hiperbolei (2), cu hiperbole. ♦
Exagerat. [Var.: iperbolic, -ă adj.] Din fr.
hyperbolique, lat. hyperbolicus.
HIPERSONIC, -Ă, hipersonici, -ce, adj. 1.
(Despre viteze) Care depăşeşte viteza
supersonică. 2. (Despre aparate de zbor) Care
atinge o viteză hipersonică (1). Avion hipersonic.
Din fr. hypersonique, engl. hypersonic.
HIPOCENTAUR, hipocentauri, s.m. (Rar; în
mitologia greacă) Centaur. Din fr.
hippocentaure, lat. hippocentaurus.
HIRSUT, -Ă, hirsuţi, -te, adj. 1. Cu părul şi cu
barba neîngrijite. 2. Aspru, grosolan. ♦ Posac,
ursuz, taciturn. 3. (Bot.; despre un organ)
Prevăzut cu peri lungi, rigizi; hispid. Din fr.
hirsute, lat. hirsutus.
HISPID, -Ă, hispizi, -de, adj. (Bot.; despre un
organ) Prevăzut cu peri lungi, rigizi; hirsut (3).
Din fr. hispide, lat. hispidus.
HISTAMINĂ, histamine, s.f. Amină prezentă în
ţesuturile vegetale şi animale, cu acţiune
puternic dilatatoare asupra vaselor sangvine,
având un rol important în apariţia proceselor
alergice. Dingerm. Histamin, fr. histamine.
HISTRION, histrioni, s.m. 1. Actor de comedie
la greci şi la romani; bufon. 2. Măscărici,
comediant lipsit de talent. ♦ Fig. Om ipocrit,
perfid, şarlatan. Var.: istrion s.m.] Din fr.
histrion, lat. histrio, -onis.
HLAMIDĂ, hlamide, s.f. 1. Mantie făcută dintr-
o bucată dreptunghiulară de stofă albă sau roşie,
prinsă cu o agrafă pe umăr, purtată de vechii
greci şi romani în călătorii, la festivităţi etc. 2.
Mantie împărătească sau arhierească la bizantini.
Din(1) fr. chlamyde, (2) sl. hlamida.
HOCHEI s.n. Joc sportiv pe gheaţă sau pe
iarbă, în care jucătorii, servindu-se de o crosă,
caută să introducă în poarta echipei adverse un
puc sau o minge. Din fr. , engl. hockey.
HOL, holuri, s.n. Încăpere (de trecere) într-o
locuinţă, care face legătura între intrare şi
celelalte încăperi ale apartamentului, clădirii etc.
Din fr., engl. hall.
HOLMIU s.n. Element chimic din grupul
pământurilor rare, care formează o serie de
săruri de culoare galbenă. Din fr. holmium,
germ. Holmium.
HOLOTURIE, holoturii, s.f. Echinoderm cu
corpul moale şi alungit; castravete-de-mare. Din
fr. holothurie, lat. holothuria.
HOMERIC, -Ă, homerici, -ce, adj. Al lui
Homer, privitor la Homer, în genul epopeilor lui
Homer; p. ext. de proporţii neobişnuite,
grandioase. ◊ Râs homeric = râs puternic, de
nepotolit. [Var.: oméric, -ă adj.] Din fr.
homérique, lat. homericus.
HOMUNCULUS, homunculuşi, s.m. Omuleţ
artificial pe care alchimiştii pretindeau că au
reuşit să-l fabrice; p. ext. om foarte mic de
statură, nedezvoltat, pipernicit. Din lat.
homunculus, fr. homuncule.
HOPLOMAC, hoplomaci, s.m. Gladiator care
era echipat cu arme grele, la vechii greci. Din fr.
hoplomaque, lat. hoplomachus.
HORNBLENDĂ, hornblende, s.f. Mineral în
formă de cristale de culoare verde sau brun-
închis, cu luciu sticlos, format din silicaţi de
magneziu, fier, calciu, aluminiu şi alte metale.
Din germ. Hornblende, fr. hornblende.
HOSTIE, hostii, s.f. 1. Jertfă adusă zeilor, la
greci şi la romani. ♦ Jertfă (de obicei un animal)
adusă lui Dumnezeu. 2. Azimă pe care catolicii o
folosesc la împărtăşanie. Din lat. hostia, fr.
hostie.
HUMERUS s.n. Os lung, pereche, cuprins între
umăr şi cot, formând scheletul braţului. Din fr.
humérus, lat. humerus.
HUMORESCĂ s.f. Mică compoziţie
instrumentală cu caracter sprinten şi glumeţ. Din
germ. Humoreske, fr. humoresque.
HUMUS s.n. Amestec de substanţe organice
amorfe aflat în sol, care îi condiţionează
fertilitatea şi care este rezultat din transformarea
materialului vegetal sub acţiunea
microorganismelor. Din fr., lat. humus, germ.
Humus.
HUN, huni, s.m. Persoană dintr-un neam
mongolic care, în sec. IV-V, a pătruns până în
apusul Europei, trecând şi prin ţara noastră. Din
fr. Huns, lat. Hunni.
HURICAN, huricane, s.n. Furtună puternică,
uragan care bântuie în insulele Antile. Din engl.,
fr. hurricane.

145
 I egalitate în care intervin elemente variabile,
IBIS, ibişi, s.m. Pasăre asemănătoare cu barza,
de culoare albă (Threskionis aethiopica) sau
roşie (Guara rubra), cu cioc lung şi curbat în
jos, cu penajul alb sau roşu pe corp şi negru pe
cap şi pe coadă, care trăieşte în ţările calde şi se
hrăneşte cu insecte. Din fr., lat. ibis.
IDE s.f. pl. Nume dat zilei a cincisprezecea din
lunile martie, mai, iulie şi octombrie şi zilei a
treisprezecea din celelalte luni din calendarul
roman. Din fr. ides, lat. idus.
IDEAL, -Ă, ideali, -e, adj., IDEAL, idealuri,
s.n. 1. Adj. Care atinge perfecţiunea; perfect,
desăvârşit. 2. Adj. Care ţine de domeniul ideilor,
privitor la gândire; care există numai în mintea,
în închipuirea omului; spiritual, imaterial. 3. S.n.
Scopul suprem spre care se îndreaptă în mod
conştient şi metodic năzuinţele şi activitatea
creatoare umană în toate domeniile ei, gradul cel
mai înalt şi mai greu de ajuns al perfecţiunii într-
o direcţie. Din fr. idéal, lat. idealis.
IDEE, idei, s.f. 1. Termen generic pentru diferite
forme ale cunoaşterii logice; noţiune, concept. 2.
Principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală,
concepţie, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie,
părere, gând, convingere, judecată. ◊ Expr. A
avea idee = a avea cunoştinţe (sumare), a fi
informat (despre ceva). Ce idee! = exclamaţie de
dezaprobare. Dă-mi o idee = ajută-mă cu o
sugestie sau să găsesc o soluţie. ♦ Intenţie, plan,
proiect. 3. (În expr.) Idee fixă = imagine, gând
delirant izolat, intens şi durabil, lipsit de raţiune.
♦ Teamă, grijă cu privire la ceva, panică. ◊ Expr.
(Fam.) A băga (pe cineva) sau a intra la (o) idee
(sau la idei) = a face să se îngrijoreze, să se
teamă sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.)
O idee (de...) = o cantitate mică, redusă etc. O
idee mai mare. Din fr. idée, lat. idea.
IDENTIC, -Ă, identici, -ce, adj. Care coincide
întru totul cu ceva sau cu cineva; la fel cu
altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai. Din
fr. identique, lat. identicus.
IDENTIFICA, identífic, vb. I. Tranz. A
constata, a stabili identitatea unei persoane sau a
unui lucru; a recunoaşte. ♦ A considera mai
multe noţiuni, obiecte, fiinţe etc. diferite ca fiind
identice. ♦ Refl. A se transpune în situaţia cuiva,
a simţi sau a acţiona aşa cum ar face-o altul, a
deveni acelaşi cu... Din fr. identifier, lat.
identificare.
NEIDENTIFICAT, -Ă, neidentificaţi, -te,
adj. Care nu a fost identificat, recunoscut,
stabilit, constatat. Ne- + identificat (după fr.
non-identifié).
IDENTITATE, identităţi, s.f. 1. Faptul de a fi
identic cu sine însuşi. ◊ Principiul identităţii =
principiu fundamental al gândirii care impune ca
formele logice să păstreze unul şi acelaşi sens în
decursul aceleiaşi operaţii. ♦ Asemănare,
similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin
care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relaţie de
146
adevărată pentru orice valori ale acestor
elemente. Din fr. identité, lat. identitas, -atis.
IDILĂ, idile, s.f. Specie de poezie lirică şi
erotică din sfera poeziei bucolice, în care este
prezentată, în formă optimistă sau idealizată,
viaţa şi dragostea în cadrul rustic; bucolică. ♦
Iubire curată, naivă şi tinerească între persoane
de sex opus. [Var.: idil, -e s.n.] Din fr. idylle. Cf.
germ. I d y l l .
IDILIC, -Ă, idilici, -ce, adj. Care se petrece ca
într-o idilă; bucolic, pastoral. ♦ (Despre natură)
Câmpenesc, rustic; singuratic. ♦ (Despre
sentimente) Simplu, naiv. ♦ (Despre poeţi) Care
scrie idile. Din fr. idyllique. Cf. germ.
idyllisch.
IDIOBLAST, idioblaste, s.n. (Bot.) Celulă
vegetală, fără clorofilă, care apare izolată printre
celule de alt tip. Din fr. idioblaste, engl.
idioblast.
IDIOCROMATIC, -Ă, idiocromatici, -ce, adj.
(Geol.; despre minerale) Cu idiocromatism. Din
fr. idiochromatique, germ. idiochromatisch.
IDIOGRAMĂ, idiograme, s.f. (Biol.)
Reprezentare grafică a morfologiei individuale a
cromozomilor unui individ. Din fr. idiogramme,
engl. idiogram.
IDIŞ s.n. Idiom german al cărui vocabular s-a
îmbogăţit în cursul evoluţiei cu alte elemente
(ebraice, romanice, slave), vorbit de unele
populaţii evreieşti. ◊ (Adjectival, inv.) Limba
idiş. Din fr. yiddish, germ. jüdisch.
IGNITOR, ignitoare, s.n. (Elt.) Electrod de
aprindere la un ignitron. Din fr. igniteur, engl.
ignitor.
IGNITRON, ignitroane, s.n. (Elt.) Tub redresor
cu un singur anod, cu descărcare în vapori de
mercur şi cu un electrod auxiliar de aprindere;
excitron. Din engl., fr. ignitron.
IGNOBIL, -Ă, ignobili, -e, adj. (Livr.) Josnic,
infam, mârşav, abject. Din fr. ignoble, lat.
ignobilis.
IGNOMINIE, ignominii, s.f. (Livr.) Josnicie,
infamie, mârşăvie. Din fr. ignominie, lat.
ignominia.
IGNORA, ignorez, vb. I. Tranz. 1. A nu şti, a nu
cunoaşte ceva. 2. A neglija în mod voit ceva sau
pe cineva, a nu lua în seamă, a trece cu vederea,
a face abstracţie de... Din fr. ignorer, lat.
ignorare.
AUTOIGNORA, autoignorez, vb. I. Refl.
A-şi neglija, a nu lua în seamă propria
persoană, propria existenţă. [Prez. ind. şi:
autoignOr] Auto1- + ignora. . (fr. auto- + fr.
ignorer, lat. ignorare.)
IHTIOLQG, -OGĂ, ihtiologi, -ge, s.m. şi f.
Specialist în ihtiologie. Din fr. ichtyologue,
germ. Ichthyolog.
IKEBANA, ikebane, s.f. Tehnică artistică de
aranjare a florilor (în vase) după anumite
principii; p. ext. aranjament al florilor după
această tehnică. Din fr. ikébana, engl. ikebana.
ILAR, -Ă, ilari, -e, adj. Ilariant (1). [Var.: hilar,
-ă adj.] Din fr. hilare, lat. hilaris.
ILARITATE s.f. Explozie de râs colectivă la
auzul sau la vederea unui lucru amuzant,
caraghios. [Var.: hilaritate s.f.] Din fr. hilarité,
lat. hilaritas, -atis.
ILIAC, -Ă, iliaci, -ce, adj. Care este aşezat în
partea de mijloc a corpului, în regiunea
şoldurilor. ◊ Os iliac (şi substantivat, n.) =
fiecare dintre cele două oase care formează
partea anterioară şi laterală a bazinului. Din fr.
iliaque, lat. iliacus.
ILICIT, -Ă, iliciţi, -te, adj. Interzis de lege,
contrar unei legi sau unei norme; p. ext.
necinstit. Din fr. illicite, lat. illicitus.
ILIMITAT, -Ă, ilimitaţi, -te, adj. (Rar)
Nemărginit. Din fr. illimité, lat. illimitatus.
ILUMINA, iluminez, vb. I. 1. Tranz. A (produce
şi a) răspândi lumină (artificială) într-o încăpere,
pe o stradă etc. 2. Refl. Fig. (Despre faţă, ochi
etc. sau despre oameni) A străluci de bucurie, de
mulţumire etc.; a se bucura, a se înveseli. Din fr.
illuminer, lat. illuminare.
ILUMINAŢIE, iluminaţii, s.f. Iluminare
puternică a unui oraş, a unei străzi etc. cu ocazia
unei sărbători, a unei festivităţi; luminaţie. [Var.:
iluminaţiune, -i s.f.] Din fr. illumination, lat.
illuminatio.
ILUSTRA, ilustrez, vb. I. 1. Tranz. A lămuri
mai bine o problemă prin exemple, prin fapte,
prin gesturi. ♦ A reprezenta (printr-un desen,
printr-o imagine etc.). 2. Refl. A se remarca, a se
distinge într-un anumit domeniu. 3. Tranz. A
împodobi cu ilustraţii o carte, un text etc. Din fr.
illustrer, lat. illustrare.
ILUSTRAT, -Ă, ilustraţi, -te, adj., s.f. 1.
Adj. Cu ilustraţii. 2. S.f., adj.f. (Carte
poştală) care are pe una dintre feţe o imagine
(fotografiată sau desenată). V. ilustra. Cf. fr.
illustré.
ILUSTRAŢIE, ilustraţii, s.f. 1. Imagine
desenată sau fotografiată destinată să explice sau
să completeze un text. ◊ Ilustraţie de carte = gen
al graficii prin care se prezintă tipuri sau
momente esenţiale ale unui text literar şi având,
uneori, şi rol ornamental. 2. (În sintagma)
Ilustraţie muzicală = a) acompaniament, fond
muzical sau efecte sonore care însoţesc un film
mut, un spectacol de teatru, o evocare literară
etc.; b) fragmente sau bucăţi muzicale executate
ca exemplificări la o expunere de specialitate.
[Var.: ilustraţiune s.f.] Din fr. illustration, lat.
illustratio.
ILUSTRISIM, -Ă, ilustrisimi, -e, adj. (Ca titlu
de onoare sau termen respectuos de adresare
pentru unii prelaţi catolici) Mărit, slăvit. Din it.
illustrissimo, fr. illustrissime.
ILUZIE, iluzii, s.f. 1. Percepţie falsă a unui
obiect prezent înaintea ochilor, determinată de
legile de formare a percepţiilor sau de anumite
stări psihice sau nervoase. 2. Fig. Situaţie în care
o aparenţă sau o ficţiune este considerată drept
realitate; speranţă neîntemeiată, dorinţă
147
neîndeplinită; amăgire; himeră. ◊ Expr. A(-şi)
face iluzii = a nădăjdui sau a face să
nădăjduiască lucruri irealizabile; a (se) amăgi. A-
şi pierde iluziile = a rămâne dezamăgit. [Var. :
(înv.) iluziune s.f.] Din fr. illusion, lat. illusio, -
onis.
ILUZORIU, -IE, iluzorii, adj. Care nu poate fi
realizat, care nu există în realitate; care
amăgeşte, înşelător, amăgitor, himeric; (rar)
iluzoric. Din fr. illusoire, lat. illusorius.
IMACULAT, -Ă, imaculaţi, -te, adj. (Adesea
fig.) Care este fără pată; foarte curat; neatins.
Din fr. immaculé, lat. immaculatus.
IMAGINA, imaginez, vb. I. Tranz. A-şi
închipui ceva; p. ext. a concepe, a crea, a
inventa, a născoci. Din fr. imaginer, lat.
imaginari.
IMAGINABIL, -Ă, imaginabili, -e, adj. Care
poate fi imaginat, închipuit (cu uşurinţă). Din fr.
imaginable, lat. imaginabilis.
NEIMAGINABIL, -Ă, neimaginabili, -e,
adj. Care întrece orice închipuire, care nu se
poate imagina; de neînchipuit, extraordinar,
inimaginabil. Ne- + imaginabil.
IMAGINAŢIE, imaginaţii, s.f. Capacitate
omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe
baza percepţiilor, reprezentărilor sau ideilor
acumulate anterior; p. ext. reprezentare produsă
de această facultate; închipuire, fantezie. [Var.:
(rar) imaginaţiune s.f.] Din fr. imagination, lat.
imaginatio, -onis.
IMAGINE, imagini, s.f. 1. Reflectare de tip
senzorial a unui obiect în mintea omenească sub
forma unor senzaţii, percepţii sau reprezentări;
spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.)
obiect perceput prin simţuri. 2. Reproducere a
unui obiect obţinută cu ajutorul unui sistem
optic; reprezentare plastică a înfăţişării unei
fiinţe, a unui lucru, a unei scene din viaţă, a unui
tablou din natură etc., obţinută prin desen,
pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a
realităţii prin sunete, cuvinte, culori etc., în
muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.)
Figură obţinută prin unirea punctelor în care se
întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor
reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imagină, -i
s.f.] Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr.
image).
IMAGISM s.n. Tendinţă în poezia şi proza
modernă de a sugera mesajul prin imagini
(vizuale sau auditive) şi nu discursiv. ♦
Ansamblu de imagini existent într-o creaţie
literară imagistică. Din engl. imagism, fr.
imagisme.
IMANENT, -Ă, imanenţi, -te, adj. 1. Care este
propriu naturii obiectului, care acţionează din
interiorul obiectului, condiţionat de esenţa
obiectului; intrinsec. 2. (În concepţia idealistă
despre lume) Care există şi acţionează prin sine
însuşi, nedeterminat de o cauză din afară. ◊
Filozofia (sau şcoala) imanentă = filozofie care
afirmă că existenţa, realitatea reprezintă
conţinutul conştiinţei. Din fr. immanent, lat.
immanens, -ntis.
IMANENŢĂ, imanenţe, s.f. Însuşirea sau starea
a ceea ce este imanent. Din fr. immanence, lat.
immanentia.
IMATERIAL, -Ă, imateriali, -e, adj. Care
există numai în conştiinţă; spiritual; p. ext. lipsit
de formă precisă, de contur, de consistenţă. Din
fr. immatériel, lat. immaterialis.
IMBECIL, -Ă, imbecili, -e, adj., s.m. şi f.
(Adesea prin exagerare) 1. Adj., s.m. şi f.
(Persoană) cu capacităţi mintale foarte reduse;
neghiob, tâmpit. 2. Adj. Care trădează,
demonstrează imbecilitate (1). Din fr. imbécile,
lat. imbecillus.
IMBECILITATE, (2) imbecilităţi, s.f. 1.
Deficienţă mintală gravă, caracterizată prin
incapacitatea de a depăşi nivelul intelectual al
vârstei preşcolare; idioţenie, tâmpenie. 2.
Comportare sau vorbă de imbecil sau de om
necugetat; prostie, inepţie, neghiobie. Din fr.
imbécilité, lat. imbecilitas, -atis.
IMBERB, imberbi, adj.m. (Livr.; adesea
substantivat) Căruia nu i-a apărut încă barba; p.
ext. (peior.) tânăr. Din fr. imberbe, lat.
imberbis.
IMBRICAT, -Ă, imbricaţi, -te, adj. Suprapus
parţial ca şindrilele, ţiglele sau solzii de peşte.
Din fr. imbriqué, lat. imbricatus.
IMEDIAT adv., IMEDIAT, -Ă, imediaţi, -te,
adj. 1. Adv. Fără întârziere, numaidecât, îndată,
acum, acuşi, acuşica. 2. Adj. Care urmează să se
producă fără întârziere; care este de primă
necesitate sau urgenţă; care se află la o distanţă
foarte mică de cineva sau de ceva. Din fr.
immédiat, lat. immediatus.
IMEDIATEŢE s.f. (Rar) Caracter imediat
al unei acţiuni, al unui fapt. ♦ Urgenţă.
Imediat + suf. -eţe (după fr. immédiateté).
IMEMORABIL, -Ă, imemorabili, -e, adj. Care
este foarte îndepărtat în timp. Din fr.
immémorable, lat. immemorabilis.
IMENS, -Ă, imenşi, -se, adj. Care este
extraordinar de mare, de numeros, de intens, de
important; colosal, enorm. ♦ (Adverbial; cu
determinări introduse prin prep. "de", exprimă
ideea de superlativ) Foarte, extraordinar. Din fr.
immense, lat. immensus.
IMENSITATE, imensităţi, s.f. Însuşirea a ceea
ce este imens; ceea ce copleşeşte prin proporţiile
sale uriaşe, prin numărul, intensitatea,
importanţa extraordinară. ♦ Întindere uriaşă,
spaţiu imens. Din fr. immensité, lat.
immensitas, -atis.
IMERGE, imérg, vb. III. Tranz. (Tehn.) A
scufunda parţial sau total un corp într-un mediu
fluid; a imersa. Din fr. immerger, engl.
immerge.
IMERSIUNE s.f. 1. Afundare parţială sau totală
a unui corp într-un lichid; stare a unui corp
afundat într-un lichid. 2. Pătrundere a unui corp
ceresc în conul de umbră al altui corp ceresc.
148
[Var.: imersie s.f.] Din fr. immersion, lat.
immersio, -onis.
IMIGRA, imigrez, vb. I. Intranz. A veni într-o
ţară străină pentru a se stabili aici. Din fr.
immigrer, lat. immigrare.
IMIGRANT, -Ă, imigranţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care imigrează. Din fr. immigrant, lat.
immigrans, -ntis.
IMINENT, -Ă, iminenţi, -te, adj. Care este gata
să se producă, să se întâmple (şi nu se poate
amâna sau evita); inevitabil. Din fr. imminent,
lat. imminens, -ntis.
IMINENŢĂ, iminenţe, s.f. Faptul de a fi
iminent; starea unui lucru sau a unei situaţii
iminente. Din fr. imminence, lat. imminentia.
IMITABIL, -Ă, imitabili, -e, adj. Care poate fi
imitat. Din fr. imitable, lat. imitabilis.
NEIMITÁBIL, -Ă, neimitabili, -e, adj.
(Rar) Inimitabil. Ne- + imitabil (după fr.
inimitable).
IMITAŢIE, imitaţii, s.f. Acţiunea de a imita şi
rezultatul ei; imitare. ♦ (Concr.) Obiect copiat
după un model; copie. ♦ Reluare, repetare a unei
teme sau a unui motiv muzical pe diferite trepte
de înălţime. [Var.: (rar) imitaţiune s.f.] Din fr.
imitation, lat. imitatio, -onis.
IMITATIV, -Ă, imitativi, -e, adj. Care imită
(sunete). Din fr. imitatif, lat. imitativus.
IMN, imnuri, s.n. Poezie sau cântec solemn
compus pentru preamărirea unei idei, a unui
eveniment, a unui erou (legendar) etc. ♦ Spec.
Cântec religios de preamărire a divinităţii. ♦
Spec. Cântec solemn apărut o dată cu formarea
statelor naţionale şi adoptat oficial ca simbol al
unităţii naţionale de stat. Din fr. hymne, lat.
hymnus.
IMOBIL, -Ă, imobili, -e, adj. 1. Care stă în
nemişcare; neclintit, fix. 2. Imobiliar. Din fr.
immobile, lat. immobilis.
IMPACIENT, -Ă, impacienţi, -te, adj. (Livr.)
Nerăbdător; neliniştit, îngrijorat. Din fr.
impatient, lat. impatiens, -ntis. Cf. it.
impaziente.
IMPACIENŢĂ s.f. (Livr.) Nerăbdare. ♦
Nelinişte, îngrijorare. Din fr. impatience, lat.
impatientia. Cf. it. i m p a z i e n z a .
IMPACT, impacturi, s.n. 1. (Livr.) Ciocnire a
două sau mai multor corpuri. 2. Influenţă,
înrâurire a unei idei, a unei lucrări etc. asupra
unei persoane, asupra evenimentelor etc. 3. Şoc;
surpriză. Din fr. impact, lat. impactus.
IMPALUDARE, impaludări, s.f. Apariţia şi
înmulţirea cazurilor de malarie într-un teritoriu.
După fr., engl. impaludation.
IMPASIBIL, -Ă, impasibili, -e, adj. (Livr.)
Nepăsător, indiferent. Din fr. impassible, lat.
impassibilis.
IMPASIBILITATE s.f. (Livr.) Nepăsare,
indiferenţă. Din fr. impassibilité, lat.
impassibilitas, -atis.
IMPECABIL, -Ă, impecabili, -e, adj. Care este
fără cusur, ireproşabil, perfect, desăvârşit. Din
fr. impeccable, lat. impeccabilis.
IMPEDANŢĂ s.f. Mărime electrică egală cu
câtul dintre valoarea efectivă a tensiunii electrice
aplicate unui anumit circuit şi valoarea efectivă a
intensităţii curentului electric absorbit de circuit.
♦ (Fiz.) Mărime egală cu raportul dintre
presiunea sonoră a unui sistem acustic şi fluxul
acustic corespunzător. Din fr. impédance, germ.
Impedanz.
IMPENETRABIL, -Ă, impenetrabili, -e, adj. 1.
Care nu lasă să treacă ceva prin el. ♦ Prin care nu
se poate pătrunde cu privirea; de nepătruns. ♦
Fig. De neînţeles, de nepătruns; ascuns.
Sentimente impenetrabile. ♦ Fig. Care îşi
ascunde gândurile sau sentimentele; care nu
trădează stările sufleteşti. Persoană, fizionomie
impenetrabilă. 2. (Fiz.) Care ocupă un asemenea
spaţiu încât exclude de acolo prezenţa oricărui
alt corp. Din fr. impénétrable, lat.
impenetrabilis.
IMPERATIV, -Ă, imperativi, -e, adj., s.n. 1.
Adj. Care ordonă; poruncitor. ◊ Mod imperativ
(şi substantivat, n.) = mod verbal personal prin
care se exprimă un ordin, o interdicţie, un sfat,
un îndemn, o rugăminte etc. a subiectului.
Propoziţie imperativă = propoziţie care exprimă
un ordin, un îndemn, o rugăminte etc. 2. S.n.
Necesitate categorică şi necondiţionată;
obligaţie. ◊ Imperativ categoric = principiu
(enunţat de Kant) după care obligaţia morală are
un caracter absolut, necondiţionat, spre
deosebire de cerinţele condiţionate ale vieţii
cotidiene. Din fr. impératif, lat. imperativus.
IMPERFECŢIUNE, imperfecţiuni, s.f. Stare a
ceea ce este imperfect; defect, scădere, cusur.
Din fr. imperfection, lat. imperfectio, -onis.
IMPERIAL, -Ă, imperiali, -e, adj., s.f. I. Adj.
Care aparţine împăratului sau imperiului, care se
referă la împărat sau la imperiu; împărătesc. II.
S.f. Etaj (acoperit) al unor vehicule de transport
în comun. Din fr. impérial, lat. imperialis.
IMPERIOS, -OASĂ, imperioşi, -oase, adj.
(Adesea adverbial) Care este neapărat necesar,
care cere o rezolvare imediată. Din fr.
impérieux, lat. imperiosus.
IMPERMEABIL, -Ă, impermeabili, -e, adj.,
s.n. 1. Adj. Care nu lasă să treacă prin el un
fluid. 2. S.n. Manta, haină de ploaie
confecţionată dintr-un material impermeabil (1);
fulgarin. Din fr. imperméable, lat.
impermeabilis.
IMPERSONAL, -Ă, impersonali, -e, adj. Care
nu se referă la nici o persoană; fig. lipsit de
personalitate. ♦ (Despre verbe, forme şi
construcţii verbale) Care exprimă o acţiune ce
nu este atribuită nici unei persoane, care nu are
subiect propriu-zis şi se întrebuinţează numai la
persoana a treia singular. Din fr. impersonnel,
lat. impersonalis.
IMPERTINENT, -Ă, impertinenţi, -te, adj.,
s.m. şi f. (Om) obraznic. Din fr. impertinent,
lat. impertinens, -ntis.
IMPERTURBABIL, -Ă, imperturbabili, -e,
adj. Care nu poate fi tulburat de nimic; care
149
denotă stăpânire de sine; liniştit, calm, flegmatic,
placid. Din fr. imperturbable, lat.
imperturbabilis.
IMPESTA, impestez, vb. I. Tranz. (Rar) 1. A
molipsi de ciumă sau de altă boală contagioasă.
2. A răspândi un miros urât. 3. Fig. A corupe.
Din it. impestare, fr. empester.
IMPETRAŢIE s.f. (Livr.) Acţiune, intervenţie
prin care cineva obţine o favoare, un beneficiu.
Din lat. impetratio, fr. impétration.
IMPETUOS, -OASĂ, impetuoşi, -oase, adj.
Care dovedeşte o forţă sau se manifestă ca o
forţă de nestăpânit; năvalnic, tumultuos. Din fr.
impétueux, lat. impetuosus.
IMPIETATE, impietăţi, s.f. Lipsă de respect
faţă de ceva considerat sfânt; p. gener. atitudine
jignitoare, lipsită de respect faţă de cineva sau de
ceva care merită întreaga consideraţie;
sacrilegiu. Din fr. impiété, lat. impietas, -atis.
IMPIU, -IE, impii, adj. (Livr.) Care este lipsit
de evlavie (religioasă) sau de afecţiune plină de
respect. Din lat. impius, fr. impie.
IMPLACABIL, -Ă, implacabili, -e, adj. Care
nu poate fi înduplecat, atenuat, îmblânzit;
neîndurător, inexorabil. Din fr. implacable, lat.
implacabilis.
IMPLICA, implíc, vb. I. Tranz. 1. (La pers. 3)
A atrage după sine, a include; a avea ceva drept
consecinţă. 2. A amesteca pe cineva într-o
afacere neplăcută, într-un proces etc. Din fr.
impliquer, lat. implicare.
IMPLICARE, implicări, s.f. Acţiunea de a
implica şi rezultatul ei. V. implica.
IMPLICAT, -Ă, implicaţi, -te, adj. 1. Care
este inclus. 2. Care este amestecat într-o
acţiune (neplăcută). V. implica.
NEIMPLICAT, -Ă, neimplicaţi, -te, adj.
Care nu este implicat, amestecat într-o
acţiune. Ne- + implicat.
IMPLICIT, -Ă, impliciţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care este inclus, conţinut în altceva
(fără a mai fi exprimat direct); care se înţelege
de la sine. Din fr. implicite, lat. implicitus.
IMPLORA, implor, vb. I. Tranz. A ruga pe
cineva stăruitor, cu disperare (şi cu umilinţă).
Din fr. implorer, it. implorare.
IMPLORARE, implorări, s.f. Acţiunea de a
implora şi rezultatul ei; imploraţie,
rugăminte, cerere stăruitoare, fierbinte,
desperată. V. implora.
IMPORTUN, -Ă, importuni, -e, s.m. şi f., adj.
(Livr) (Persoană) care importunează. Din fr.
importun, lat importunus.
IMPORTUNITATE s.f. (Livr.) Stăruinţă,
atitudine, prezenţă care plictiseşte sau
stinghereşte pe cineva. Din fr. importunité, lat.
importunitas, -atis.
IMPOSIBIL, -Ă, imposibili, -e, adj., s.n. 1. Adj.
Care nu e posibil, care nu se poate îndeplini;
irealizabil. ♦ Extrem de greu, de dificil. O muncă
imposibilă. ♦ (Fam.; despre oameni) Nesuferit,
insuportabil. 2. S.n. Ceea ce este (aproape) cu
neputinţă de realizat. ◊ Expr. A face imposibilul
= a face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a
realiza ceva. ♦ (Adverbial) Cu neputinţă, nici
într-un caz, cu nici un preţ. Din fr. impossible,
lat. impossibilis.
IMPOSIBILITATE, imposibilităţi, s.f.
Caracterul sau situaţia a ceea ce este imposibil;
faptul de a nu putea face ceva; neputinţă. Din fr.
impossibilité, lat. impossibilitas, -atis.
IMPOSTĂ, imposte, s.f. Bloc de piatră care se
află ieşit în afară faţă de nivelul zidăriei, servind
de obicei ca sprijin pentru o boltă, un arc etc.
Din fr. imposte, it. imposta.
IMPOSTOR, -OARE, impostori, -oare, s.m. şi
f. Persoană care caută să înşele, profitând de
necunoştinţa sau de buna-credinţă a oamenilor;
şarlatan, mincinos. ♦ Persoană care caută să se
substituie altcuiva (pentru a lucra, a profita în
numele lui); farsor. Din fr. imposteur, lat.
impostor.
IMPOSTURĂ, imposturi, s.f. Acţiune, faptă de
impostor; şarlatanie, înşelătorie. Din fr.
imposture, lat. impostura.
IMPOTENT, -Ă, impotenţi, -te, adj. Lipsit de
vigoare; neputincios. ♦ Spec. (Despre bărbaţi)
Inapt pentru săvârşirea actului sexual. Din fr.
impotent, lat. impotens, -ntis.
IMPOTENŢĂ s.f. Lipsă de vigoare; neputinţă.
♦ Spec. Stare (patologică) a unui bărbat inapt
pentru săvârşirea actului sexual. Din fr.
impotence, lat. impotentia.
IMPRECAŢIE, imprecaţii, s.f. (Livr.) Blestem;
ocară. ♦ Figură de stil care conţine un blestem.
Din fr. imprécation, lat. imprecatio.
IMPREGNA, impregnez, vb. I. Tranz. şi refl.
(Adesea fig.) A (se) îmbiba cu o substanţă
(lichidă) pentru a căpăta impermeabilitate,
rezistenţă etc. Din fr. imprégner, lat.
impraegnare.
IMPREGNANT, -Ă, impregnanţi, -te, adj.,
s.n. (Produs chimic) care impregnează. Din
impregna.
IMPREGNARE, impregnări, s.f. Acţiunea
de a (se) impregna şi rezultatul ei; îmbibare.
V. impregna.
IMPREGNAT, -Ă, impregnaţi, -te, adj.
Îmbibat cu o substanţă (lichidă) spre a căpăta
anumite însuşiri. V. impregna.
IMPREGNOL s.n. Substanţă de culoare
albă, obţinută din parafină, care se
întrebuinţează la impregnarea materialelor
textile. Impregna + suf. -ol.
IMPRESAR, impresari, s.m. Persoană care
mijloceşte sau organizează reprezentaţii teatrale,
concerte etc. Din fr. imprésario, it. impresario.
Cf. germ. I m p r e s a r i o .
IMPRESARIAT, impresariate, s.n.
Instituţie care mijloceşte sau organizează
reprezentaţii teatrale, concerte etc. Din
impresar.
IMPRESIE, impresii, s.f. Efect lăsat în
conştiinţa omului de lucruri sau de întâmplări
din jurul lui cu care vine în contact; (la pl.)
gânduri, imagini întipărite în amintire. ◊ Expr. A
150
da (sau a face, a lăsa) impresia că... = a) a
determina pe cineva să-şi formeze o părere
despre cineva sau ceva; b) a părea că... A face
(sau a produce) impresie (asupra cuiva) = a
atrage atenţia (cuiva) asupra sa sau asupra
actelor sale, a face efect, a impresiona. (A fi) sub
impresia... = (a fi) stăpânit de imaginile sau de
amintirile unei întâmplări trăite. ♦ Senzaţie;
părere. ◊ Expr. A avea impresia că... = a bănui, a
crede, a presupune că... ♦ (La pl.) Puncte de
vedere, aprecieri (fugitive) asupra unui fapt,
asupra unei întâmplări etc. ♦ (În forma
impresiune) Urmă, amprentă a desenului papilar
al degetelor, palmelor şi tălpilor picioarelor.
[Var.: (înv.) impresiune s.f.] Din fr.
impression, lat. impressio, -onis.
IMPROPRIETATE, improprietăţi, s.f. Lipsă
de proprietate în folosirea unui termen, a unei
construcţii. Din fr. impropriété, lat.
improprietas, -atis.
IMPROPRIU, -IE, improprii, adj. 1. (Despre
cuvinte, expresii etc.; adesea adverbial) Care nu
este propriu, potrivit, corect sau indicat. 2.
Necorespunzător, nerecomandabil, neindicat
(pentru ceva). Din fr. impropre, lat.
improprius.
IMPRUDENT, -Ă, imprudenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial şi substantivat) Care acţionează fără
prudenţă; care demonstrează lipsă de prudenţă;
nesocotit. Din fr. imprudent, lat. imprudens, -
ntis.
IMPRUDENŢĂ, imprudenţe, s.f. Lipsă de
prudenţă; nesocotinţă; neprevedere. ♦ Faptă,
vorbă etc. nesocotită, riscantă. Din fr.
imprudence, lat. imprudentia.
IMPUBER, -Ă, impuberi, -e, adj. (Livr.) Care
nu a atins vârsta pubertăţii. Din fr. impubère,
lat. impubes, -eris.
IMPUDIC, -Ă, impudici, -ce, adj. Lipsit de
pudoare, de ruşine; neruşinat, necuviincios. Din
fr. impudique, lat. impudicus.
IMPULSIE, impulsii, s.f. 1. Tendinţă, pornire
spontană, involuntară, adesea cu caracter
imperios, provocată de un factor psihologic,
emoţional. 2. Mişcare imprimată unui corp de o
forţă exterioară. 3. Impuls (3). [Var.: (rar)
impulsiune s.f.]. Din fr. impulsion, lat.
impulsio, -onis.
IMPULSIONA, impulsionez, vb. I. Tranz.
A da impuls, a produce un impuls; a stimula,
a îndemna, a îmboldi. ♦ A imprima o
mişcare. Impuls + suf. -iona. Cf. fr.
impulser.
IMPUNITATE s.f. Scutire de pedeapsă a unui
infractor din cauza unor împrejurări speciale,
prevăzute de lege. Din fr. impunité, lat.
impunitas, -atis.
IMPUR, -Ă, impuri, -e, adj. 1. Care nu este pur;
murdar. ♦ Fig. Corupt, murdar. 2. (Chim.)
Amestecat cu altă substanţă (nevaloroasă). Din
fr. impur, lat. impurus.
IMPURITATE, impurităţi, s.f. 1. Lipsă de
puritate, de curăţenie. ♦ Stare a unui mediu cu
toxicitate ridicată, cu microbi etc. 2. Corp sau
substanţă străină care se găseşte în masa altui
corp sau a unui material (şi a cărei prezenţă
determină modificarea proprietăţilor
materialului). Din fr. impureté, lat. impuritas, -
atis.
IMPUTA, impút, vb. I. Tranz. şi refl. impers. 1.
A (i se) reproşa, a (i se) atribui cuiva fapte,
atitudini, gesturi nepotrivite, condamnabile. 2. A
face pe cineva răspunzător de o pagubă adusă
unei instituţii, întreprinderi (unde lucrează),
obligându-l la despăgubiri. Din fr. imputer, lat.
imputare.
IMPUTARE, imputări, s.f. Acţiunea de a
(se) imputa şi rezultatul ei; reproş, mustrare,
învinuire. ♦ (Concr.) Măsură prin care se
dispune reţinerea din câştigul unui angajat
sau cooperator a despăgubirilor pentru
paguba cauzată de acesta instituţiei sau
întreprinderii unde lucrează; sumă care
trebuie plătită pentru această pagubă;
imputaţie. V. imputa.
IMPUTAŢIE, imputaţii, s.f. Faptul de a atribui
cuiva o vină; învinovăţire; măsură prin care se
dispune reţinerea din câştigul unui angajat sau
cooperator a despăgubirilor pentru paguba
cauzată de acesta instituţiei sau întreprinderii
unde lucrează; (concr.) sumă care trebuie plătită
pentru această pagubă; imputare. Din fr.
imputation, lat. imputatio.
IMUN, -Ă, imuni, -e, adj. Care prezintă
imunitate; care nu poate contracta o anumită
boală infecţioasă. Din fr. immun, lat. immunis.
AUTOIMUN, -Ă, autoimuni, -e, adj. Care
prezintă autoimunitate. ◊ Boală autoimună =
boală în care leziunile şi tulburările chimice
sunt consecinţa perturbării mecanismelor de
imunitate. Auto- + imun. . (fr. auto- + fr.
immun, lat. immunis.)
IMUND, -Ă, imunzi, -de, adj. (Livr.; adesea fig.)
Foarte murdar; dezgustător la înfăţişare. Din fr.
immonde, lat. immundus.
IMUNITATE s.f. 1. Rezistenţă a organismului
faţă de acţiunea microbilor patogeni sau a
produşilor toxici ai acestora. 2. (În societatea
medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la
cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de
pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a
ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără
amestecul reprezentanţilor puterii centrale. 3.
Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se
bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate
parlamentară = situaţie de care se bucură
membrii unei adunări legislative de a nu putea fi
urmăriţi sau arestaţi fără aprobarea organului din
care fac parte. Imunitate diplomatică =
inviolabilitate juridică de care se bucură
reprezentanţii diplomatici, familiile lor etc. Din
fr. immunité, lat. immunitas, -atis.
IMUNOGENETIC, -Ă, imunogenetici, -ce, s.f.,
adj. 1. S.f. Ramură a geneticii care studiază
complexitatea proceselor de imunitate (1). 2.
151
Adj. Care ţine de imunogenetică (1). Din fr.
immunogénétique, engl. immunogenetic(s).
IMUNOLOGIC, -Ă, imunologici, -ce, adj.
(Biol.) Care aparţine imunologiei, de
imunologie. Din fr. immunologique, engl.
immunologic.
IMUTABILITATE s.f. (Rar) Calitatea a ceea
ce este imutabil; permanenţă, fixitate,
imuabilitate. Din fr. immutabilité, lat.
immutabilitas, -atis.
INABIL, -Ă, inabili, -e, adj. (Livr.)
Neîndemânatic, stângaci; neabil. Din fr.
inhabile, lat. inhabilis.
INACCESIBIL, -Ă, inaccesibili, -e, adj. Care
nu este accesibil, la care nu poţi ajunge;
neaccesibil, inabordabil. Din fr. inaccessible, lat.
inaccesibilis.
INAMISIBIL, -Ă, inamisibili, -e, adj. (Livr.)
Care nu se poate pierde; care rămâne. ♦ Care nu
ţi se poate lua. Din lat. inamissibilis, fr.
inamissible.
INANIŢIE s.f. Stare patologică a organismului,
manifestată prin pierdere în greutate, scăderea
forţei fizice, ameţeli etc. şi cauzată de lipsa
cronică de hrană. Din fr. inanition, lat. inanitio.
INAUGURA, inaugurez, vb. I. Tranz. A
deschide în mod solemn activitatea unui
aşezământ, a unei expoziţii, a unui local etc.; p.
gener. a marca începutul într-o activitate; într-un
domeniu. ♦ Spec. A dezveli (în mod solemn) un
monument. Din fr. inaugurer, lat. inaugurare.
INAUGURARE, inaugurări, s.f. Acţiunea
de a inaugura şi rezultatul ei. V. inaugura.
INCANDESCENT, -Ă, incandescenţi, -te, adj.
(Adesea fig.) Care se află în stare de
incandescenţă. Din fr. incandescent, lat.
incandescens, -ntis.
INCARNA, incarnez, vb. I. Refl. şi tranz. 1. A
(se) întrupa; a (se) transforma în om. ♦ Fig. A
lua sau a da o formă concretă, reală. ♦ Tranz. A
juca un rol într-o piesă. 2. (Despre unghii) A
creşte în carne. [Var.: încarna vb. I] Din fr.
incarner, lat. incarnare.
INCARNARE, incarnări, s.f. Acţiunea de a
(se) incarna şi rezultatul ei; incarnaţie. [Var.:
încarnare s.f.] V. incarna.
INCARNAT, -Ă, incarnaţi, -te, adj. 1. Care
a luat formă materială, reală; întrupat. 2. (În
sintagma) Unghie încarnată = unghie care
creşte în carne; onixiris. [Var.: încarnat, -ă
adj.] V. incarna.
INCENDIAR, -Ă, incendiari, -e, adj. Care
provoacă (sau poate provoca) un incendiu. ♦ Fig.
Care aţâţă, îndeamnă la acţiuni violente. Din fr.
incendiaire, lat. incendiarius.
INCERTITUDINE, incertitudini, s.f. Lipsă de
certitudine; nesiguranţă, îndoială, ezitare. Din fr.
incertitude, lat. incertitudo, -inis.
INCEST, incesturi, s.n. Legătură sexuală, oprită
de legile juridice şi morale, între părinţi şi copii
sau între fraţi şi surori. Din fr. inceste, lat.
incestus.
INCESTUOS, -OASĂ, incestuoşi, -oase, adj.
Cu caracter de incest, vinovat de incest. Din fr.
incestueux, lat. incestuosus.
INCHIETUDINE s.f. (Livr.) Nelinişte. Din fr.
inquiétude, lat. inquietudo, -inis.
INCHIZIŢIE s.f. Instituţie a Bisericii catolice
care judeca pe cei acuzaţi de erezie şi pe cei care
îşi manifestau sub orice formă ostilitatea sau
nesupunerea faţă de biserica catolică. Din fr.
inquisition, lat. inquisitio.
INCINERA, incinerez, vb. I. Tranz. A arde un
cadavru sau altă substanţă organică, prefăcându-
le în cenuşă. Din fr. incinérer, lat. incinerare.
INCINERARE, incinerări, s.f. Acţiunea de
a incinera şi rezultatul ei; incineraţie. V.
incinera.
INCINERAŢIE, incineraţii, s.f. Incinerare.
Din fr. incinération.
INCITA, incít, vb. I. Tranz. (Livr.) A aţâţa, a
întărâta; a instiga la... Din fr. inciter, lat., it.
incitare.
INCITARE, incitări, s.f. (Livr.) Acţiunea
de a incita şi rezultatul ei; aţâţare, întărâtare,
instigare, incitaţie. V. incita.
INCITAT, -Ă, incitati, -te, adj. (Livr.)
Aţâţat, întărâtat, instigat. V. incita.
INCITAŢIE, incitaţii, s.f. (Livr.) Incitare. Din
fr. incitation, lat. incitatio.
INCIZIE, incizii, s.f. 1. (Med.) Tăietură,
secţionare făcută într-un ţesut cu bisturiul sau cu
un alt instrument chirurgical. 2. Tăietură făcută
în scoarţa unui arbore, cu scopul de a opri şi de a
dirija o cantitate mai mare de substanţe nutritive
către inflorescenţe, provocând astfel o creştere
mai mare a fructelor şi grăbirea coacerii lor. 3.
Ornamentare a unui obiect din lut, piatră, metal
prin zgârierea în suprafaţa lui cu ajutorul unui
instrument special; ornament astfel rezultat. Din
fr. incision, lat. inciaio.
INCLINOMETRU, inclinometre, s.n. 1. Aparat
pentru măsurarea şi înregistrarea poziţiei unei
găuri de sondă. 2. Instrument care serveşte la
măsurarea unghiurilor de înclinare a unei nave în
raport cu orizontul. 3. Instrument care indică
direcţia magnetismului Pământului. Din fr.
inclinomètre, engl. inclinometer.
INCLUZIUNE, incluziuni, s.f. 1. Particulă de
metal străin conţinută în masa unui corp solid. ♦
Defect de fabricaţie al unei piese, datorat
prezenţei unor incluziuni (1) sau unor particule
metalice izolate în masa ei. 2. (Mat.) Proprietate
care constă în faptul că orice element al unei
mulţimi date aparţine şi altei mulţimi. Din fr.
inclusion, lat. inclusio, -onis.
INCOATIV, -Ă, incoativi, -e, adj. (Despre
verbe) Care exprimă începutul unei acţiuni. Din
fr. inchoatif, lat. inchoativus.
INCOGNITO adv. (În legătură cu o
personalitate aflată în călătorie) Fără să fie
cunoscut; în ascuns; cu nume fals. Din fr., it.
incognito.
INCOLOR, -Ă, incolori, -e, adj. Care nu are
culoare, care nu e colorat. ♦ Fig. Fără
152
personalitate, fără strălucire; şters, searbăd. Din
fr. incolore, lat. incolor.
INCOMOD, -Ă, incomozi, -de, adj. 1. (Despre
lucruri, adesea adverbial) Care nu este comod,
care stânjeneşte. 2. (Despre fiinţe) Care
deranjează, supără, stinghereşte, indispune. Din
fr. incommode, lat. incommodus.
INCOMODA, incomodez, vb. I. Tranz. A
tulbura liniştea cuiva; a deranja, a stingheri, a
stânjeni. Din fr. incommoder, lat.
incommodare.
INCOMODARE s.f. Acţiunea de a
incomoda si rezultatul ei. V. incomoda.
INCOMPARABIL, -Ă, incomparabili, -e, adj.
(Adesea adverbial) Care nu se poate compara cu
nimic (prin însuşiri); fără pereche, fără seamăn,
neasemănat, extraordinar; necomparabil. Din fr.
incomparable, lat. incomparabilis.
INCONEL s.m. Aliaj pe bază de nichel,
rezistent la temperaturi înalte şi coroziune. Din
fr., engl. inconel.
INCONGRUENT, -Ă, incongruenţi, -te, adj.
Care nu este congruent, care nu se potriveşte,
care nu este în concordanţă cu ceva; nepotrivit,
neconcordant. Din lat. incongruens, -ntis, it.
incongruente.
INCONSECVENT, -Ă, inconsecvenţi, -te, adj.
Lipsit de consecvenţă, care îşi schimbă ideile,
concepţiile etc.; schimbător, instabil, inconstant,
nestatornic, neconsecvent. Din fr. inconséquent,
lat. inconsequens, -ntis.
INCONSECVENŢĂ, inconsecvenţe, s.f. Lipsă
de consecvenţă în idei sau în acţiuni;
neconsecvenţă, instabilitate, inconstanţă. Din fr.
inconséquence, lat. inconsequentia.
INCONSOLABIL, -Ă, inconsolabili, -e, adj.
Care nu poate fi consolat; nemângâiat,
neconsolabil, neconsolat. Din fr. inconsolable,
lat. inconsolabilis.
INCONTINENŢĂ s.f. Lipsă de continenţă,
eliminare involuntară a urinei sau a materiilor
fecale, neputinţă de a reţine urina sau materiile
fecale. ♦ Neputinţă de a-şi înfrâna unele dorinţe
sau acţiuni. ♦ Fig. (Fam.) Logoree, limbuţie. Din
fr. incontinence, lat. incontinentia.
INCONVENIENT, inconveniente, s.n. Neajuns,
dezavantaj; dificultate, obstacol, piedică. Din fr.
inconvénient, lat. inconveniens, -ntis.
INCOORDONARE s.f. 1. Lipsă de coordonare
(1); necoordonare. 2. (Med.) Lipsă de
coordonare a mişcărilor, cauzată de leziuni ale
sistemului nervos sau de stări patologice ale
aparatului locomotor; necoordonare. Din fr.,
engl. incoordination.
INCORUPTIBIL, -Ă, incoruptibili, -e, adj.
Care nu poate fi corupt; integru, onest, cinstit.
Din fr. incorruptible, lat. incorruptibilis.
INCORUPTIBILITATE s.f. Calitate a celui
care nu se lasă corupt; integritate, cinste
exemplară, onestitate. Din fr. incorruptibilité,
lat. incorruptibilitas, -atis.
INCREDIBILITATE s.f. (Rar) Însuşirea de a fi
incredibil. Din fr. incrédibilité, it. incredibilità.
INCREDUL, -Ă, increduli, -e, adj. (Rar) Care
nu crede uşor ceva, care este greu de convins;
neîncrezător. Din fr. incrédule, lat. incredulus.
INCRUSTA, incrustez, vb. I. 1. Tranz. A
împlânta ornamente pe suprafaţa unui obiect; a
împodobi un obiect cu ornamente înfipte în masa
acestuia. 2. Refl. (Despre săruri dizolvate) A se
depune sub formă de crustă pe pereţii interiori ai
unei conducte, ai unui recipient, ai unui rezervor
etc. [Var.: încrusta vb. I] Din fr. incruster, lat.
incrustare.
INCRUSTARE, incrustări, s.f. Acţiunea de
a (se) incrusta şi rezultatul ei; (concr.)
incrustaţie (2). [Var.: încrustare s.f.] V.
incrusta.
INCRUSTAT, -Ă, incrustaţi, -te, adj.
(Despre obiecte) Împodobit, acoperit cu
ornamente înfipte pe suprafaţă. ♦ (Despre
ornamente) Înfipt pe suprafaţa unui obiect.
[Var.: încrustat, -ă adj.] V. incrusta.
INCUBAŢIE, incubaţii, s.f. 1. Proces de
dezvoltare, naturală sau artificială, a embrionului
de păsări sub influenţa anumitor factori fizici
(temperatură, umiditate etc.). 2. Timpul cuprins
între primul contact al organismului cu microbii
sau cu viruşii unei boli şi primele simptoame ale
bolii provocate de aceştia. [Var.: incubaţiune
s.f.] Din fr. incubation, lat. incubatio, -onis.
INCULCA, incúlc, vb. I. Tranz. (Livr.) A
întipări în mintea cuiva, prin repetare, o idee, o
concepţie etc. Din fr. inculquer, lat. inculcare.
INCULCARE s.f. (Livr.) Acţiunea de a
inculca şi rezultatul ei; întipărire. V. inculca.
INCULPA, incúlp, vb. I. Tranz. A învinui, a
acuza pe cineva (în faţa unei instanţe
judecătoreşti). Din fr. inculper, lat. inculpare.
INCULPARE s.f. Acţiunea de a inculpa şi
rezultatul ei; acuzare, învinuire. V. inculpa.
INCULPAT, -Ă, inculpaţi, -te, s.m. şi f.
Persoană acuzată de o culpă; pârât, acuzat,
învinuit. V. inculpa. Cf. fr. i n c u l p é .
INCULT, -Ă, inculţi, -te, adj., s.m. şi f.
(Persoană) care are o lipsă de cultură elementară,
(om) necultivat; p. restr. agramat. Din fr.
inculte, lat. incultus.
INCULTURĂ s.f. Lipsă de cultură a unui
om; cultură insuficientă. Din fr. inculture.
INCUMBA, pers. 3 incúmbă, vb. I. Intranz.
(Despre sarcini, obligaţii) A se impune, a reveni
cuiva. Din fr. incomber, lat. incumbere.
INCUNABUL, incunabule, s.n. Exemplar dintr-
o carte tipărită în primii ani ai introducerii
tiparului (înainte de anul 1500); p. ext. carte
foarte veche (şi preţioasă). Din fr. incunable,
lat. incunabulum.
INCURIE, incurii, s.f. (Livr.) Neglijenţă,
neîngrijire. Din fr. incurie, lat. incuria.
INCURSIUNE, incursiuni, s.f. 1. (Mil.) Acţiune
de cercetare, de mică amploare, executată prin
surprindere pe teritoriul inamicului de către un
grup de militari, în scopul obţinerii unor
informaţii, distrugerii unor obiective, capturării
de prizonieri, de documente etc. ♦ (Sport)
153
Pătrundere în porţiunea de teren a adversarului.
2. Fig. Cercetare, studiu făcut de cineva într-un
subiect străin de preocupările obişnuite, de tema
tratată. Din fr. incursion, lat. incursio, -onis.
INDAMINĂ, indamine, s.f. (Chim.) Colorant
organic albastru sau albastru-verzui. Din fr.,
engl. indamine.
INDANTREN s.n. (Chim.) Colorant sintetic
albastru, folosit în imprimarea textilă. [Var.:
indantronă s.f.] Din fr. indanthrène, engl.
indanthrone.
INDECENT, -Ă, indecenţi, -te, adj. Care calcă
sau contrazice legile decenţei; lipsit de pudoare;
necuviincios, neruşinat, impudic, licenţios. Din
fr. indécent, lat. indecens, -ntis.
INDECENŢĂ, indecenţe, s.f. Lipsă de decenţă,
de bună-cuviinţă; vorbă, faptă, purtare
necuviincioasă; necuviinţă, neruşinare. Din fr.
indécence, lat. indecentia.
INDECLINABIL, -Ă, indeclinabili, -e, adj.
(Gram.) Care nu se declină; nedeclinabil. Din fr.
indéclinable, lat. indeclinabilis.
INDEFINIT, -Ă, indefiniţi, -te, adj. Care nu este
definit, care nu are limite sau margini
determinate; nedefinit, nelămurit. ♦ (Gram.)
Nehotărât. Din fr. indéfini, lat. indefinitus.
INDELEBIL, -Ă, indelebili, -e, adj. (Rar) Care
nu poate fi şters din amintire, care nu se poate
uita; de neşters. Din fr. indélébile, lat.
indelebilis.
INDEMNITATE, indemnităţi, s.f. (Rar)
Indemnizaţie (1). Din fr. indemnité, lat.
indemnitas, -atis.
INDETERMINABIL, -Ă, indeterminabili, -e,
adj. Care nu poate fi determinat; de
nedeterminat; nedeterminabil. Din fr.
indéterminable, lat. indeterminabilis.
INDEX, (1) indexuri, s.n., (2) indecşi, s.m. 1.
S.n. Listă alfabetică sau pe materii pusă la
sfârşitul sau la începutul unei cărţi sau apărută în
volum separat, cuprinzând materiile, autorii sau
cuvintele conţinute în ea, cu indicarea paginilor
(şi a volumelor) unde se găsesc; indice (5). ◊
Index bibliografic = lucrare de îndrumare
bibliografică, cuprinzând lista principalelor
scrieri privitoare la o problemă, însoţită uneori
de adnotări asupra conţinutului lor. ◊ Expr. A
pune la index = a) a trece o carte în lista cărţilor
interzise; b) fig. (fam.) a socoti, a trata pe cineva
ca nedemn, nevrednic sau primejdios. 2. S.m.
Degetul arătător. Din lat., fr. index.
INDICA, indíc, vb. I. Tranz. 1. A arăta pe
cineva sau ceva; a face cunoscut, a semnala. 2. A
recomanda, a prescrie (tratamente, medicamente
etc.). Din fr. indiquer, lat. indicare.
INDICARE, indicări, s.f. Acţiunea de a
indica şi rezultatul ei; arătare, semnalare;
recomandare. V. indica.
INDICAT, -Ă, indicaţi, -te, adj. Care este
arătat, desemnat, anunţat, hotărât, menit. ♦
Care este potrivit, corespunzător.
Medicament indicat. V. indica.
INDICAŢIE, indicaţii, s.f. Îndrumare, lămurire,
recomandare; indiciu, informaţie. [Var.:
indicaţiune s.f.] Din fr. indication, lat.
indicatio, -onis.
INDICATIV, -Ă, indicativi, -e, adj., s.n. 1. Adj.
(Rar) Care indică, care îndrumă. 2. Adj. (Gram.;
în sintagma) Mod indicativ (şi substantivat, n.) =
mod personal care exprimă, de obicei, o acţiune
prezentată de către vorbitor ca reală. 3. S.n. Tot
ceea ce serveşte pentru a indica ceva. 4. S.n.
Denumire convenţională atribuită unităţilor
militare, comandanţilor şi unor ofiţeri din
statele-majore în scopul păstrării secretului şi
pentru a nu fi recunoscute de inamic. 5. S.n.
Semnal de identificare la începutul sau sfârşitul
programului (de radio şi de televiziune). ◊
Indicativ de apel = apelativ convenţional format
din litere sau cifre al unei staţii de radioemisie
care permite ca aceasta să fie distinsă de alte
staţii sau să fie chemată. Din fr. indicatif, lat.
indicatiws.
INDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s.m., (5) indice, s.n.
1. S.m. Număr, literă sau simbol literal aşezat la
dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) faţă
de un număr sau de o literă, cărora le precizează
valoarea sau înţelesul. ♦ Cifră din planul
economic al statului, al unei întreprinderi sau al
unei instituţii care arată nivelul de producţie
cantitativ şi calitativ ce trebuie realizat. 2. S.m.
Fapt, indicaţie care, sub forma unui număr, a
unei formule sau a unei expresii, înfăţişează
aspectul unui fenomen, al unei acţiuni, al unei
situaţii etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracţie = mărime
optică ce caracterizează materialele transparente,
definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor
de incidenţă şi cele de refracţie ale unei raze de
lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv.
(Biol.) Indice antropometric = raport procentual
între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc.
3. S.m. Semn convenţional cu care se notează un
domeniu de cunoştinţe sau o anumită problemă
într-un sistem de clasificare după conţinut a
publicaţiilor. Indice de clasificare zecimală. 4.
S.m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care
arată pe o scară gradată valoarea mărimii
măsurate. 5. S.n. Index (1). Din it., fr. indice, lat.
index, -dicis.
INDICŢIUNE, indicţiuni, s.f. (Livr.) Convocare
pentru o zi anumită a unui conciliu; indicaţie
pentru o anumită zi. ◊ Indicţiune romană =
perioadă de cincisprezece ani care separa în
vechea Romă, începând cu domnia împăratului
Constantin, două majorări extraordinare de
impozite. ♦ Perioadă convenţională de
cincisprezece ani. Din fr. indiction, lat. indictio,
-onis.
INDIFERENT, -Ă, indiferenţi, -te, adj. 1. Care
nu arată nici un fel de interes (pentru cineva sau
ceva); nepăsător, impasibil. 2. Care nu prezintă
nici o însemnătate, care nu trezeşte interes. ◊
Loc. conj. Indiferent dacă... = fără a acorda
importanţă faptului că...; fie că... ◊ Loc. prep.
154
Indiferent de... = fără a ţine seamă de..., oricare
ar fi... Din fr. indifférent, lat. indifferens, -ntis.
INDIFERENŢĂ s.f. Starea, atitudinea celui
indiferent; lipsă de interes faţă de cineva sau de
ceva; nepăsare, impasibilitate, insensibilitate;
răceală. Din fr. indifférence, lat. indifferentia.
INDIGEN, -Ă, indigeni, -e, adj., s.m. şi f. 1.
Adj., s.m. şi f. (Persoană) care este originară
dintr-o anumită ţară, născută într-o anumită ţară,
de baştină; băştinaş, autohton, pământean. 2.
Adj. (Despre animale, plante, mărfuri etc.) Care
creşte sau se produce în propria ţară. Din fr.
indigène, lat. indigenus.
INDIGENA, indigenez, vb. I. Tranz. (Înv.)
A încetăţeni. Din indigen.
INDIGENARE, indigenări, s.f. (Înv.)
Recunoaştere a dreptului de încetăţenire. V.
indigena.
INDIGENŢĂ s.f. (Livr.) Lipsă, sărăcie. Din fr.
indigence, lat. indigentia.
INDIGEST, -Ă, indigeşti, -ste, adj. Care nu
poate fi (uşor) digerat, mistuit. ♦ Fig. (Despre
scrieri) Greu de înţeles; confuz. Din fr.
indigeste, lat. indigestus.
INDIGESTIE, indigestii, s.f. Tulburare a
digestiei provocată de unele excese alimentare,
de frig, de unele stări nervoase etc. şi
manifestată prin indispoziţie, greţuri, vărsături,
diaree etc. Din fr. indigestion, lat. indigestio.
INDIGNA, indignez, vb. I. Refl. şi tranz. A fi
cuprins sau a stârni indignare; a (se) necăji, a
(se) supăra. Din fr. indigner, lat. indignari.
INDIGNARE, indignări, s.f. 1. Faptul de a
(se) indigna. 2. Revoltă sufletească
amestecată cu amărăciune, mânie şi dispreţ,
provocată de o faptă nedemnă, nedreaptă sau
ruşinoasă; indignaţiune. V. indigna.
INDIGNAT, -Ă, indignaţi, -te, adj; Care
este cuprins de indignare; revoltat. V.
indigna.
INDIGNAŢIUNE, indignaţiuni, s.f. (Înv.)
Indignare. Din fr. indignation, lat. indignatio, -
onis.
INDIGOSOL, indigosoli, s.m. (Chim.) Colorant
pe bază de indigo (3) cu care se imprimă sau se
colorează orice fibră în soluţie neutră. Din fr.,
engl. indigosol.
INDIRECT, -Ă, indirecţi, -te, adj. 1. (Adesea
adverbial) Care nu este direct, care se produce,
apare sau se obţine prin mijlocirea cuiva sau a
ceva. 2. (Lingv.; în sintagmele) Stil indirect sau
vorbire indirectă = procedeu sintactic de redare
a spuselor sau gândurilor cuiva prin
subordonarea comunicării faţă de un verb sau de
un alt cuvânt de declaraţie, caracterizat prin
prezenţa în număr mare a elementelor de relaţie,
prin lipsa afectivităţii etc. Complement indirect
= parte de propoziţie asupra căreia se răsfrânge
în chip indirect (1) acţiunea verbului. Propoziţie
completivă indirectă = propoziţie care
îndeplineşte în frază funcţia de complement
indirect. 3. (Fin.; în sintagma) Impozit indirect =
impozit inclus în preţul anumitor obiecte de
consum. 4. (Mil.; în sintagma) Tragere indirectă
= tragere asupra unor ţinte care nu se văd,
dirijată cu ajutorul unor calcule matematice. Din
fr. indirect, lat. indirectus.
INDISCRET, -Ă, indiscreţi, -te, adj. Care nu
este discret, care caută să afle şi să se amestece
în mod nedelicat şi cu curiozitate în secretele
cuiva (împărtăşindu-le şi altora). ♦ Care este
lipsit de discreţie, de rezervă, de reţinere în
relaţiile cu oamenii. Din fr. indiscret, lat.
indiscretus.
INDISCREŢIE, indiscreţii, s.f. Faptul de a
destăinui secretele încredinţate de cineva; p. ext.
lipsă de măsură în vorbă, lipsă de discernământ.
♦ Faptă lipsită de delicateţe, de rezervă;
nedelicateţe, grosolănie. [Var.: indiscreţiune
s.f.] Din fr. indiscrétion, lat. indiscretio, -onis.
INDISOLUBIL, -Ă, indisolubili, -e, adj.
(Adesea adverbial) Care nu poate fi desfăcut,
rupt, destrămat, care este de nezdruncinat. Din
fr. indissoluble, lat. indissolubilis.
INDISTINCT, -Ă, indistincţi, -te, adj. (Livr.)
Care nu se poate distinge bine, care este neclar.
Din fr. indistinct, lat. indistinctus.
INDIVID, -Ă, indivizi, -de, s.m. şi f. 1. Persoană
privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane;
ins. ♦ (Peior.) Om necunoscut, suspect sau
vrednic de dispreţ. 2. Fiinţă de origine animală
sau vegetală privită ca unitate distinctă a speţei
din care face parte; exemplar dintr-o categorie de
fiinţe. Din fr. individu, lat. individuum.
INDIVIZ, -Ă, indivizi, -e, adj. (Jur.; despre
bunuri) Care se găseşte în stare de indiviziune. ♦
(Despre oameni) Care posedă o proprietate în
indiviziune. Din fr. indivis, lat. indivisus.
INDIVIZIBIL, -Ă, indivizibili, -e, adj. Care nu
este divizibil, care nu poate fi divizat, împărţit;
de neîmpărţit, nedivizibil. Din fr. indivisible, lat.
indivisibilis.
INDOL, indoli, s.m. 1. (Chim.) Compus chimic
obţinut din indigo şi gudroanele cărbunelui de
pământ, de culoare albă, cristalizat şi folosit în
industria cosmetică, în chimie ca reactiv etc. 2.
(Med.) Produs rezultat prin degradarea
triptofanului din alimente sub acţiunea
bacteriilor intestinale, eliminat prin materiile
fecale şi contribuind împreună cu scatolul la
mirosul specific al acestora. Din germ. Indol, fr..
engl. indole.
INDOLENT, -Ă, indolenţi, -te, adj. Care este
lipsit de energie; nepăsător, apatic; leneş,
trândav. Din fr. indolent, lat. indolens, -ntis.
INDOLENŢĂ, indolenţe, s.f. Lipsă de energie;
nepăsare, apatie; lene, trândăvie. Din fr.
indolence, lat. indolentia.
INDOLINĂ, indoline, s.f. (Chim.) Substanţă
albastră obţinută prin hidrogenarea indolului (1),
folosită în industria coloranţilor. Din germ.
Indolin, fr., engl. indoline.
INDUBITABIL, -Ă, indubitabili, -e, adj. (Livr.)
Neîndoios, cert, sigur. Din fr. indubitable, lat.
indubitabilis.
155
INDUCŢIE, inducţii, s.f. 1. Formă
fundamentală de raţionament, care realizează
trecerea de la particular la general. 2. Producere
sau influenţare a unui fenomen de către un alt
fenomen altfel decât printr-o acţiune mecanică
nemijlocită. ◊ Inducţie magnetică = mărime
fizică vectorială care, împreună cu intensitatea
câmpului magnetic, determină macroscopic
starea magnetică a câmpului electromagnetic din
corpuri. Inducţie electrică = mărime fizică
vectorială care, împreună cu intensitatea
câmpului electric, determină macroscopic starea
electrică a câmpului electromagnetic din corpuri.
Inducţie electromagnetică = fenomen de apariţie
a unei tensiuni electromotoare într-un circuit
străbătut de un flux magnetic variabil. Inducţie
electrostatică = separare a sarcinilor electrice şi
redistribuirea lor pe suprafaţa unui conductor,
datorită acţiunii unui câmp electric; electrizare
prin influenţă1 (2). 3. Mecanism nervos prin care
o stare de excitaţie sau de inhibiţie aflată într-un
centru nervos favorizează sau determină apariţia
stării opuse într-un alt centru nervos. Din fr.
induction, lat. inductio.
INDULGENT, -Ă, indulgenţi, -te, adj. Care
manifestă indulgenţă; care iartă uşor; iertător,
îngăduitor, tolerant. Din fr. indulgent, lat.
indulgens, -ntis.
INDULGENŢĂ, (2) indulgenţe, s.f. 1. Atitudine
îngăduitoare faţă de greşeli; toleranţă,
îngăduinţă, bunătate. 2. Iertare totală sau parţială
a păcatelor pe care Biserica catolică o acordă
credincioşilor ei în schimbul unei sume de bani;
(concr.) document ce conţine textul rugăciunilor
care trebuie spuse pentru a obţine această iertare.
Din fr. indulgence, lat. indulgentia.
INDULT s.n. Privilegiu acordat de papă, care
conferă puteri excepţionale. Din fr. indult, lat.
indultum.
INDUSTRIE, industrii, s.f. 1. Ramură a
producţiei materiale şi a economiei naţionale, în
cadrul căreia au loc, pe scară largă, activităţile
de exploatare a bunurilor naturale şi de
transformare a acestora, precum şi a altora, în
mijloace de producţie şi în bunuri de consum. 2.
(Cu determinări) Subdiviziune a industriei (1),
cuprinzând un domeniu limitat de activitate.
Industrie textilă. Industrie extractivă. Din fr.
industrie, lat. industria.
INDUSTRIAŞ, industriaşi, s.m. Proprietar,
conductor al unei întreprinderi industriale;
fabricant, industrios. ♦ (Înv.) Meseriaş,
meşteşugar. Industrie + suf. -as.
INDUSTRIOS, -OASĂ, industrioşi, -oase, adj.,
s.m. (Înv.) 1. Adj. Harnic, sârguincios; laborios.
♦ Iscusit, îndemânatic. 2. S.m. Industriaş. Din fr.
industrieux, lat. industriosus.
INECHIVALVĂ, inechivalve, adj. (Zool.; în
sintagma) Cochilie inechivalvă = cochilie
formată din două valve inegale. Din fr.
inéquivalve, engl. inequivalve.
INEDIT, -Ă, inediţi, -te, adj. Care nu a mai fost
publicat, care se publică pentru prima oară. ♦
Fig. Necunoscut mai înainte; nou, neobişnuit.
Din fr. inédit, lat. ineditus.
INEFABIL, -Ă, inefabili, -e, adj. (Livr.) Care
nu poate fi exprimat în cuvinte; inexprimabil.
Din fr. ineffable, lat. ineffabilis.
INEFICACE adj. invar. Care nu este eficace,
care nu produce efectul dorit; slab, fără efect.
Din fr. inefficace, lat. inefficax, -acis.
INELUCTABIL, -Ă, ineluctabili, -e, adj.
(Livr.) Care este de neînlăturat, care nu poate fi
împiedicat; inevitabil, neeluctabil. Din fr.
inéluctable, lat. ineluctabilis.
INEPT, -Ă, inepţi, -te, adj. (Rar) Prost, stupid,
tâmpit. Din fr. inepte, lat. ineptus.
INERENT, -Ă, inerenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care face parte integrantă din ceva,
care constituie un element nedespărţit de un
lucru sau de o fiinţă, care aparţine în mod firesc
la ceva. Din fr. inhérent, lat. inhaerens, -ntis.
INERT, -Ă, inerţi, -te, adj. 1. Nemişcat, fără
viată, neînsufleţit. ♦ Inactiv din fire, lipsit de
vigoare, de vioiciune, moale, molâu. 2. (Fiz.;
despre corpuri) Care are inerţie; (despre masa
corpurilor) care se referă la inerţie. 3. (Chim.;
despre elemente sau substanţe) Lipsit de
reactivitate faţă de alte elemente sau alte
substanţe. Din fr. inerte, lat. iners, -tis.
INERŢIE, inerţii, s.f. 1. (Fiz.) Proprietate a
corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau de
mişcare în care se află atât timp cât nu sunt
supuse acţiunii unei forţe exterioare. 2.
Proprietate a unui sistem fizico-chimic sau
tehnic de a reacţiona slab sau cu întârziere la
acţiunea factorilor externi. 3. Fig. Tendinţa unei
persoane sau a unei colectivităţi de a rămâne în
repaus, în inactivitate; lipsă de energie,
indolenţă, apatie. 4. (Med.; în sintagma) Inerţie
uterină = lipsă de contracţie şi retractare a
muşchiului uterin după naştere. Din fr. inertie,
lat. inertia.
INERŢIAL, -Ă, inerţiali, -e, adj. (Fiz.;
despre un sistem de referinţă) În raport cu
care se verifică principiul inerţiei (1). Inerţie
+ suf. -al. Cf. germ.
I n e r t i a l [bezugsystem].
INESTIMABIL, -Ă, inestimabili, -e, adj. Care
nu poate fi preţuit, de nepreţuit, inapreciabil,
neestimabil, foarte valoros. Din fr. inestimable,
lat. inaestimabilis.
INEVITABIL, -Ă, inevitabili, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care nu poate fi evitat, care este de
neînlăturat, de neocolit; ineluctabil, fatal. Din fr.
inévitable, lat. inevitabilis.
INEXORABIL, -Ă, inexorabili, -e, adj. Care nu
poate fi înduplecat, neînduplecat, implacabil.
Din fr. inexorable, lat. inexorabilis.
INEXPERIENŢĂ s.f. (Rar) Lipsă de
experienţă, de deprindere; neexperienţă. Din fr.
inexpérience, lat. inexperientia.
INEXPLICABIL, -Ă, inexplicabili, -e, adj.
Care nu se poate explica, neexplicabil; de
neînţeles; p.ext. ciudat, curios, straniu, bizar. Din
fr. inexplicable, lat. inexplicabilis.
156
INEXPUGNABIL, -Ă, inexpugnabili, -e, adj.
(Despre locuri fortificate) Care nu poate fi
cucerit; de neînvins. Din fr. inexpugnable, lat.
inexpugnabilis.
INFAM, -Ă, infami, -e, adj. (Adesea
substantivat) Care merită dispreţul societăţii,
care trebuie înfierat; ticălos, josnic. mârşav. ♦
Fig. Oribil, groaznic. Din fr. infame, lat.
infamis.
INFAMANT, -Ă, infamanţi, -te, adj. Care
atrage înfierarea publică, care aruncă asupra
cuiva dezonoarea, dezaprobarea, oprobiul;
ruşinos, degradant, dezonorant, infamator. Din
fr. infamant, it. infamante.
INFAMIE, infamii, s.f. Caracterul a ceea ce este
infam; (concr.) faptă sau vorbă infamă; ticăloşie,
josnicie, mârşăvie. ◊ Expr. A ţintui (sau a pune
pe cineva) la stâlpul infamiei = a supune (pe
cineva) oprobiului public; a condamna, a înfiera
(pe cineva). Din fr. infamie, lat. infamia.
INFANTERIE s.f. Una dintre armele de bază,
caracterizată prin faptul că duce lupta pe jos;
pedestrime. ◊ Infanterie moto = infanterie dotată
cu auto vehicule pentru transportul personalului
şi al utilajului tehnic de luptă în timpul
deplasărilor. Infanterie marină = parte din
forţele maritime care luptă pe uscat în sprijinul
unităţilor de marină. Din rus. infanteriia, fr.
infanterie.
INFANTICID, infanticiduri, s.n. (Jur.) Ucidere
a propriului copil; pruncucidere. ♦ Ucidere a
unui copil. Din fr. infanticide, lat.
infanticidium.
INFANTIL, -Ă, infantili, -e, adj. De copii,
pentru copii, referitor la copii, al copiilor. ◊
Paralizie infantilă = poliomielită. ◊ Fig.
Copilăresc, pueril, neserios. Din fr. infantile, lat.
infantilis.
INFARCT, infarcte, s.n. Boală care constă în
distrugerea unui organ sau a unei părţi dintr-un
organ ca urmare a astupării unei artere sau a unei
vene terminale. ◊ Infarct miocardic = boală
datorată producerii infarctului în miocard, în
urma obstruării unei ramuri a arterei coronare.
Din fr. infarctus, germ. Infarkt.
INFECT, -Ă, infecţi, -te, adj. 1. (Despre
mirosuri) Greu, urât, puturos, rău; (despre aer)
stricat, viciat, greu. 2. (Despre obiecte) Cu
aspect respingător, neîngrijit, murdar, urât, de
calitate proastă; rău. 3. (Despre oameni şi
manifestările lor) Cu caracter josnic, mârşav,
oribil. Din fr. infect, lat. infectus.
INFERIOR, -OARĂ, inferiori, -oare, adj. 1.
Care este aşezat dedesubt sau mai jos. ♦ (Despre
ape curgătoare sau despre regiuni de pe cursul
lor) Situat mai aproape de vărsare decât de izvor.
2. Care este din punct de vedere numeric mai
mic decât altul. 3. Care are un rang, o funcţie sau
un grad mai mic decât altul. ♦ (Substantivat)
Subaltern, subordonat (într-o funcţie). 4. Care
este de calitate mai proastă, valorează mai puţin
sau are importanţă mai mică decât altul. ◊ (În
vechea organizare a şcolii) Curs inferior = ciclu
de învăţământ cuprinzând primele patru clase ale
liceului. Din fr. inférieur, lat. inferior.
INFERNAL, -Ă, infernali, -e, adj. De infern,
din infern; drăcesc, diabolic. ◊ Maşină infernală
= bombă cu mecanism de ceasornic, folosită de
terorişti pentru a săvârşi atentate. ♦ Fig.
Înspăimântător, groaznic, teribil. Din fr.
infernal, lat. infernalis.
INFIDEL, -Ă, infideli, -e, adj. 1. Care nu este
fidel; nestatornic, necredincios în sentimente,
care îşi calcă angajamentele faţă de cineva,
nefidel; (despre soţi) care calcă credinţa
conjugală. 2. Inexact, care nu exprimă adevărul,
realitatea. Din fr. infidèle, lat. infidelis.
INFIDELITATE, (2) infidelităţi, s.f. 1. Lipsă
de fidelitate, de credinţă; nestatornicie în
sentimente, nefidelitate; spec. încălcare a
credinţei conjugale. 2. (Concr.) Faptă care
dovedeşte nestatornicia în dragoste. 3.
Inexactitate, neadevăr. Din fr. infidélité, lat.
infidelitas, -atis.
INFILTRAT, infiltrate, s.n. 1. (Şi în sintagma
infiltrat TBC) Leziune incipientă a tuberculozei
pulmonare, datorită reactivării unor focare vechi
de infecţie tuberculoasă sau localizării recente a
unei noi infecţii. 2. Acumulare într-un organ sau
într-un ţesut al leucocitelor sau a altor celule ca
reacţie la pătrunderea unor agenţi infecţioşi,
traumatici, alergici etc. Din. fr. infiltrat, germ.
Infiltrat.
INFIM, -Ă, infimi, -e, adj. Extrem de mic;
minuscul, neînsemnat. Din fr. infime, lat.
infimus.
INFINIT, -Ă, (1, 3) infiniţi, -te, adj., s.m., (2)
infinituri, s.n. 1. Adj. Care nu are margini,
limite; nesfârşit, nemărginit, nemăsurat; p. ext.
foarte mare, considerabil. ◊ (Adverbial) Infinit
mai valoros decât... 2 S.n. Categorie care
exprimă natura absolută a materiei, proprietatea
ei de a fi nelimitată în spaţiu şi în timp şi
inepuizabilă pentru cunoaştere; ceea ce nu are
sau pare că nu are limită în spaţiu sau în timp;
nesfârşit. ◊ Loc. adv. La infinit = în chip
nelimitat, fără încetare. 3. S.m. (Mat.) Mărime
variabilă care poate lua valori mai mari decât
orice mărime dată. Din. infinitus, fr. infini.
INFINITISM s.n. Concepţie metafizică care
admite că universul este infinit. Infinit + suf.
-ism.
INFINITATE, infinităţi, s.f. Cantitate, număr
foarte mare de... Din fr. infinité, lat. infinitas, -
atis.
INFINITIV, infinitive, s.n. (Gram.; adesea
adjectival) Mod nepersonal, considerat drept
forma-tip a verbului şi care denumeşte acţiunea
exprimată de verb fără referire la nuanţele ei
modale, temporale sau personale. Din fr.
infinitif, lat. infinitivus.
INFINITIVAL, -Ă, infinitivali, -e, adj. Care
priveşte infinitivul, care ţine de infinitiv,
care provine din infinitiv. Infinitiv + suf. -
al.
157
INFIRM, -Ă, infirmi, -e, adj., s.m. şi f.
(Persoană) care are o infirmitate; schilod,
neputincios, invalid, beteag. Din fr. infirme, lat.
infirmus.
INFIRMA, infírm, vb. I. Tranz. A anula, a
respinge, a declara nevalabil; a dovedi ca
neadevărat, nefundat. ♦ A desfiinţaf un act (sau o
măsură) ca fiind nelegal sau netemeinic; a
invalida. Din fr. infirmer, lat. infirmare.
INFIRMARE, infirmări, s.f. Acţiunea de a
infirma şi rezultatul ei; invalidare. V.
infirma.
INFIRMITATE, infirmităţi, s.f. Starea celui
infirm; defect fizic congenital sau dobândit în
urma unui accident, a unei boli etc.; beteşug,
betegeală, betegie; invaliditate. ♦ Fig. Slăbiciune
morală, imperfecţiune. Din fr. infirmité, lat.
inmmitas, -ans.
INFLAMA, pers. 3 inflamează, vb. I. Refl.
(Med.; despre o parte a corpului, un organ) A
suferi o inflamaţie; a se umfla. Din lat.
inflammare, fr. enflammer.
INFLAMARE, inflamări, s.f. Acţiunea de a
se inflama şi rezultatul ei; inflamaţie. V.
inflama.
INFLAMAT, -Ă, inflamaţi, -te, adj. (Despre
o parte a corpului, un organ) Care a suferit
un proces de inflamaţie; umflat. V. inflama.
INFLAMAŢIE, inflamaţii, s.f. Proces patologic
datorat unui excitant chimic, fizic şi mai ales
microbian şi manifestat prin durere, temperatură,
înroşirea şi umflarea locului bolnav; umflătură.
[Var.: inflamaţiune s.f.]. Din fr. inflammation,
lat. inflammatio.
INFLEXIBIL, -Ă, inflexibili, -e, adj. Care nu
poate fi îndoit; neflexibil, tare, nemlădios. ♦ Fig.
Neimpresionabil; neînduplecat, ferm,
intransigent. Din fr. inflexible, lat. inflexibilis.
INFLEXIUNE, inflexiuni, s.f. 1. Schimbare a
înălţimii unui sunet; schimbare a tonului, a
accentului în vorbire sau în cânt; uşurinţa cuiva
de a-şi schimba tonul. 2. (Mat.; în sintagma)
Punct de inflexiune = punct în care curba îşi
schimbă sensul concavităţii. Din fr. inflexion,
lat. inflexio, -onis.
INFLICŢIUNE, inflicţiuni, s.f. (Rar) Pedeapsă.
Din fr. infliction, lat. inflictio, -onis.
INFLUENŢĂ, influenţe, s.f. (înv.) Nume dat
unei boli epidemice asemănătoare cu gripa; p.
gener. gripă. Din fr., it. influenza, germ.
Influenza.
INFORM, -Ă, informi, -e, adj. Care nu are o
formă determinată sau un contur precis. fără
formă; care este lucrat grosolan, care are forma
nepotrivită, brută, dizgraţioasă. ♦ Fig. Imperfect,
nedesăvârşit. Din fr. informe, lat. informis.
INFORMA, informez, vb. I. Tranz. A da cuiva
informaţii despre ceva sau despre cineva, a face
cunoscut; a înştiinţa. ♦ Refl. A căuta să se pună
la curent cu ceva, a lua, a strânge informaţii, a se
interesa, a se iniţia, a se documenta, a se edifica.
Din fr. informer, lat. informare.
 INFORMARE, informări, s.f. Acţiunea de
a (se) informa şi rezultatul ei. V. informa.
INFORMAT, -Ă, informaţi, -te, adj. Care a
primit sau şi-a procurat informaţii; care s-a
documentat prin cercetări amănunţite. V.
informa.
NEINFORMAT, -Ă, neinformaţi, -te, adj.
Care nu a primit sau nu şi-a procurat
informaţii; care nu s-a documentat prin
cercetări amănunţite. Ne- + informat.
INFORMAL, -Ă, informali, -e, adj. 1. (În
sociologie; despre relaţii sociale) Care se
desfăşoară în absenţa determinărilor şi cadrelor
instituţionale, oficiale, formale; neoficial,
neprotocolar, familiar. 2. (Despre pictura
abstracţionistă) Caracterizat prin lipsa oricărei
organizări a materiei picturale; abstract. ♦
(Despre pictori) Care practică arta informală sau
abstractă. Din engl. informal, fr. informel.
INFORMAŢIE, informaţii, s.f. 1. Comunicare,
veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o
situaţie. 2. Lămurire asupra unei persoane sau
asupra unui lucru; totalitate a materialului de
informare şi de documentare; izvoare, surse. 3.
Fiecare dintre elementele noi, în raport cu
cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia
unui simbol sau a unui grup de simboluri (text
scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a
unui instrument etc.). ◊ Teoria informaţiei =
teoria matematică a proprietăţilor generale ale
surselor de informaţie, ale canalelor de
transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de
prelucrare a informaţiilor. 4. (Biol.; în sintagma)
Informaţie genetică = totalitate a materialului
genetic dintr-o celulă capabilă să creeze secvenţe
de aminoacizi care, la rândul lor, formează
proteine active. Din fr. information, lat.
informatio.
INFORMAŢIONAL, -Ă, informaţionali, -
e, adj. Care conţine sau dă informaţii, de
informaţie. Din informaţie.
INFRACŢIUNE, infracţiuni, s.f. Faptă care
prezintă pericol social, constând în încălcarea
unei legi penale, în săvârşirea, cu vinovăţie, a
unei abateri de la legea penală, şi care este
sancţionată de lege. Din fr. infraction, lat.
infractio, -onis.
INFRACŢIONAL, -Ă, infracţionali, -e,
adj. Privitor la o infracţiune, cu caracter de
infracţiune.. Infracţiune + suf. -al.
INFRACŢIONALITATE s.f. Totalitatea
infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu
într-o anumită perioadă de timp;
criminalitate. Infracţional + suf. -itate.
INFRACTOR, -OARE, infractori, -oare, s.m.
şi f. Persoană care a comis o infracţiune. Din fr.
infracteur, lat. infractor.
INFRUCTUOS, -OASĂ, infructuoşi, -oase,
adj. Care nu dă rezultatele aşteptate, care nu dă
roade; zadarnic, inutil, nefructuos. Din fr.
infructueux, lat. infructuosus.
158
INFUNDIBUL, infundibule, s.n. (Anat.) Canal
în formă de pâlnie care se află în diferite organe.
Din fr., lat. infundibulum.
INFUZIE, infuzii, s.f. 1. Soluţie apoasă obţinută
dintr-o plantă prin opărirea ei cu apă clocotită, în
scopul extragerii principiilor active pe care le
conţine; medicament astfel obţinut. 2.
Încrucişare a unei rase neameliorate cu o rasă
ameliorată timp de una sau două generaţii. [Var.:
infuziune s.f.] Din fr. infusion, lat. infusio, -
onis.
INFUZOR, infuzori, s.m. (La pl.) Clasă de
protozoare care au corpul acoperit de cili, cu
ajutorul cărora se deplasează; ciliat; (şi la sg.)
animal care face parte din această clasă. [Var.:
infuzoriu s.m.] Din fr. infusoire, lat. infusorius.
INGENIOS, -OASĂ, ingenioşi, -oase, adj. 1.
Care are mult spirit inventiv, multă agerime de
minte; iscusit, dibaci. 2. Care este alcătuit,
elaborat cu inventivitate, cu măiestrie, cu
iscusinţă etc. Din fr. ingénieux, lat. ingeniosus.
INGENUITATE s.f. Simplitate, naturaleţe
împletită cu sinceritate şi naivitate; puritate,
candoare (în comportări). Din fr. ingénuité, lat.
ingenuitas, -atis.
INGENUU, -UĂ, ingenui, -ue, adj., s.f. 1. Adj.
Care vădeşte simplitate, naturaleţe împletită cu
sinceritate şi cu naivitate, plin de ingenuitate;
candid. 2. S.f. Rol, personaj, eroină care
reprezintă o fată inocentă, pură, candidă; p. ext.
persoană ingenuă. Din lat. ingenuus, fr. ingénu.
INGERA, ingerez, vb. I. Tranz. (Rar) A înghiţi
alimente. Din fr. ingérer, lat. ingerere.
INGERARE, ingerări, s.f. Acţiunea de a
ingera şi rezultatul ei; ingestie. V. ingera.
INGINER, -Ă, ingineri, -e, s.m. şi f. Specialist
cu o pregătire tehnică şi teoretică obţinută într-
un institut de învăţământ superior, care prestează
o activitate tehnică de proiectare, de cercetare,
de organizare şi de conducere a proceselor
tehnologice dintr-o întreprindere; titlu deţinut de
această persoană. Din it. ingegnere. Cf. rus.
injener, fr. ingenieur, germ.
Ingenieur.
INGINERAŞ, ingineraşi, s.m. Diminutiv al
lui inginer; (peior.) inginer (tânăr)
insuficient pregătit sau incapabil. Inginer +
suf. -aş.
INGINERESC, -EASCĂ, inginereşti, adj.
Care aparţine inginerului sau ingineriei,
privitor la inginer sau la inginerie, de
inginer. Inginer + suf. -esc.
INGINERIE s.f. 1. Profesiunea inginerului.
2. (În sintagma) Inginerie genetică =
modificare a structurii genetice a unui
organism prin introducerea de gene noi,
aparţinând unor organisme din aceeaşi
specie sau din specii diferite, prin inserarea
de gene sintetizate artificial sau prin
reorganizarea materialului genetic propriu.
Inginer + suf. -ie.
INGRAT, -Ă, ingraţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj.,
s.m. şi f. (Persoană) care nu-şi manifestă
recunoştinţa pentru serviciile şi avantajele
primite, (om) nerecunoscător. 2. Adj. Fig. Care
nu răsplăteşte, nu satisface, nu corespunde
eforturilor făcute; care produce mai puţin decât
trebuie; dezavantajos; p. ext. anevoios, greu. Din
fr. ingrat, lat. ingratus.
INGRATITUDINE, ingratitudini, s.f. Însuşirea
de a fi ingrat; purtarea, atitudinea omului ingrat;
nerecunoştinţă. Din fr. ingratitude, lat.
ingratitudo, -inis.
INGRESIUNE, ingresiuni, s.f. Înaintare a mării
în unele porţiuni mai coborâte ale continentelor,
în special prin gurile fluviilor, formând adesea
golfuri. Din fr. ingression, lat. ingressio, -onis.
INHALA, inhalez, vb. I. Tranz. A absorbi pe
căile respiratorii vapori, gaze sau lichide, a trage
în piept, a inspira gaze, vapori etc. Din fr.
inbaler, lat. inhalare.
INHALARE, inhalări, s.f. Faptul de a
inhala. V. inhala.
INHALAŢIE, inhalaţii, s.f. Acţiunea de a
inhala; absorbţie pe căile respiratorii a unor
vapori, gaze etc. în scopuri curative. Din fr.
inhalation, lat. inhalatio.
INHIBA, inhíb, vb. I. 1. Tranz. A frâna, a
împiedica, a încetini un proces fiziologic, o
reacţie chimică etc. 2. Refl. A se abţine, a se
reţine, a se stăpâni. Din fr. inhiber, lat.
inhibere.
INHIBANT, -Ă, inhibanţi, -te, adj. Care
inhibă; inhibitor. Inhiba- + suf. -ant.
INHIBARE, inhibări, s.f. Faptul de a (se)
inhiba; inhibiţie. V. inhiba.
INHIBAT, -Ă, inhibaţi, -te, adj. 1. (Despre
acţiuni, procese fiziologice, reacţii chimice
etc.) Care este frânat, împiedicat, încetinit în
desfăşurare. 2. (Despre oameni) Care nu se
manifestă spontan, care se abţine; reţinut. V.
inhiba.
INHIBIŢIE, inhibiţii, s.f. 1. Proces fundamental
al activităţii nervoase, opus excitaţiei, care se
manifestă prin diminuarea, frânarea sau
suprimarea efectelor excitaţiei. 2. (Chim.)
Fenomen de oprire, de întârziere sau de
micşorare a vitezei de desfăşurare a unei reacţii
chimice cu ajutorul inhibitorilor. Din fr.
inhibition, lat. inhibitio.
INIC, -Ă, inici, -ce, adj. (Livr.) Care nu este
echitabil; inechitabil, nedrept. Din fr. inique, lat.
iniquus.
INICVITATE, inicvităţi, s.f. (Livr.) Inechitate.
[Var.: inicuitate s.f.] Din fr. iniquité, lat.
iniquitas, -atis.
INICVITATE s.f. (Liv.) Inechitate. [Var.
inicuitate s.f.] Din lat. iniquitas, fr. iniquité.
INIŢIATIC, -Ă, iniţiatici, -ce, adj. (Livr.) 1. De
iniţiere. 2. Care poate fi înţeles numai de cei
iniţiaţi; ezoteric. Din fr. initiatique, it.
iniziatico.
INJECTA, injectez, vb. I. 1. Tranz. A introduce,
cu ajutorul seringii, un medicament lichid într-
un organism. ♦ A introduce, sub presiune, în
masa unui material sau într-un spaţiu închis, un
159
fluid sau o suspensie de corp pulverulent. 2.
Refl. (Despre ochi) A se colora uşor în roşu; a se
înroşi, a se congestiona. Din fr. injecter, lat.
injectare.
INJECTARE, injectări, s.f. Acţiunea de a
(se) injecta şi rezultatul ei. V. injecta.
INJECTAT, -Ă, injectaţi, -te, adj. (Despre
ochi) Congestionat, roşu. V. injecta. Cf. fr.
injecté.
INJURIE, injurii, s.f. 1. Infracţiune care constă
în atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei
persoane prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare;
insultă, jignire (gravă), invectivă. 2. (Rar)
Acţiune cu efect vătămător. Din lat. injuria. Cf.
fr. i n j u r e .
INJURIOS, -OASĂ, injurioşi, -oase, adj. Care
conţine o injurie; de batjocură, insultător,
jignitor. Din fr. injurieux, lat. injuriosus.
INJUST, -Ă, injuşti, -ste, adj. Care nu este just;
nedrept, nejust. Din fr. injuste, lat. injustus.
INJUSTEŢE, injusteţi, s.f. Lipsă de justeţe;
nedreptate; inexactitate, neadevăr. In-
+justeţe sau injust + suf. -eţe.
INJUSTIŢIE, injustiţii, s.f. (Rar) Nedreptate.
Din fr. injustice, lat. injustitia.
INOBSERVABIL, -Ă, inobservabili, -e, adj.
Care nu poate fi observat (decât cu greu);
neobservabil. Din fr. inobservable, lat.
inobservabilis.
INOCENT, -Ă, inocenţi, -te, adj. Curat la suflet,
căruia nu i se poate imputa nimic; care exprimă
nevinovăţie; candid. ♦ (Ir.) Naiv, simplu;
ignorant. Din fr. innocent, lat. innocens, -ntis.
INOCENŢĂ, inocenţe, s.f. Curăţenie
sufletească, nevinovăţie; candoare. ♦ (Ir.)
Naivitate, simplitate; ignoranţă. Din fr.
innocence, lat. innocentia.
INODOR, -Ă, inodori, -e, adj. Care nu emană
miros; fără miros. Din fr. inodore, lat. inodorus.
INOPINAT, -Ă, inopinaţi, -te, adj. La care nu te
gândeşti; neprevăzut, neaşteptat. Din fr. inopiné,
lat. inopinatus.
INOPORTUN, -Ă, inoportuni, -e, adj. Care nu
este sau nu se întâmplă la timpul oportun;
nepotrivit, neoportun. ♦ (Despre oameni) Care
incomodează; neplăcut; plictisitor. Din fr.
inopportun, lat. inopportunus.
INOPORTUNA, inoportunez, vb. I. Tranz.
şi intranz. (Fam.) A importuna. Din
inoportun.
INOVA, inovez, vb. I. Intranz. A face o
schimbare, a introduce o noutate într-un
domeniu, într-un sistem etc.; a înnoi. ♦ A
introduce, a adopta, a propaga o inovaţie. Din fr.
innover, lat. innovare.
INOVARE, inovări, s.f. Acţiunea de a
inova şi rezultatul ei; înnoire, inovaţie. V.
inova.
INOVAŢIE, inovaţii, s.f. Noutate,
schimbare, prefacere. ♦ Rezolvare a unei
probleme de tehnică sau de organizare a
muncii cu scopul îmbunătăţirii
(productivităţii) muncii, perfecţionării
 tehnice sau raţionalizării soluţiilor aplicate.
[Var.: (înv.) inovaţiune s.f.] Din fr.
innovation, lat. innovatio, -onis.
INSALUBRU, -Ă, insalubri, -e, adj. Care este
dăunător sănătăţii prin nerespectarea regulilor de
igienă; nesănătos. Din fr. insalubre, lat.
insalubris.
INSAŢIABIL, -Ă, insaţiabili, -e, adj. (Rar)
Care nu se poate sătura (cu nimic), nesăţios,
lacom. Din lat. insatiabilis, fr. insatiable.
INSCRIPŢIE, inscripţii, s.f. 1. Text scurt, de
obicei gravat pe piatră, pe metal sau în lemn,
pentru a consacra memoria unei persoane, a unui
eveniment etc. 2. (Rar) Înscriere, înregistrare,
înmatriculare. [Var.: (înv.) inscripţiune s.f.] Din
fr. inscription, lat. inscriptio, -onis.
INSENSIBIL, -Ă, insensibili, -e, adj. (Adesea
adverbial) 1. Lipsit de sensibilitate; nesimţitor;
fig. care nu se impresionează (de nimic);
nepăsător, rece. 2. Care nu se poate percepe cu
simţurile; imperceptibil. Din fr. insensible, lat.
insensibilis.
INSENSIBILITATE, insensibilităţi, s.f. Lipsa
sensibilităţii generale sau parţiale, întâlnită în
unele boli nervoase sau psihice ori provocată cu
ajutorul unor substanţe anestezice. ♦ Lipsă de
sensibilitate, nesensibilitate, p. ext. de
emotivitate, de impresionabilitate; fig. nepăsare,
indiferenţă, răceală. Din fr. insensibilité, lat.
insensibilitas, -atis.
INSEPARABIL, -Ă, inseparabili, -e, adj. Care
nu se poate separa, despărţi de ceva sau de
cineva, strâns unit sau legat; de nedespărţit. Din
fr. inséparable, lat. inseparabilis.
INSERA, inserez, vb. I. Tranz. 1. A introduce, a
adăuga, a include un adaos într-un text, într-un
şir de numere, într-un tabel etc.; a introduce o
informaţie într-un ziar. 2. A fixa, a aşeza o piesă
într-un locaş din interiorul altei piese sau între
alte două piese. 3. (Tehn.) A introduce un
material în masa altui material. Din fr. insérer,
lat. inserare.
INSERARE, inserări, s.f. Acţiunea de a
insera şi rezultatul ei; anunţ, informaţie într-
un jurnal; inserţie (1). V. insera.
INSERT, inserte, s.n. Inserţie (1). ♦ Spec. Cadru
fix sau scurtă scenă animată inclusă în acţiunea
unui film. Din engl., fr. insert, it. inserto.
INSERŢIE, inserţii, s.f. 1. Inserare; (concr.)
ceea ce se inserează. 2. Legare, fixare. 3. (Anat.)
Locul de fixare pe os a capătului terminal al unui
muşchi. 4. Strat de material (metalic sau textil)
inclus în structura altui material sau cuprins între
feţele de contact pentru a-i mări rezistenta la
rupere sau la sfâşiere. Din fr. insertion, lat.
insertia.
INSIGNĂ, insigne, s.f. Mic obiect, de diverse
forme, purtat pe piept sau la şapcă, la bască etc.
şi care indică, prin imagini simbolice sau
indicaţii grafice, apartenenţa cuiva la o
organizaţie, la un club etc. Din fr. insigne, lat.
insigne.
160
INSINUA, insinuez, vb. I. 1. Tranz. A strecura
cu dibăcie o aluzie, o idee calomnioasă,
răutăcioasă. 2. Tranz. şi refl. A (se) strecura
undeva pe nesimţite; a (se) infiltra. Din fr.
insinuer, lat. insinuare.
INSISTA, insíst, vb. I. Intranz. A stărui, a
persista, a persevera într-o acţiune; spec. a se
ruga insistent pentru ceva. ♦ A scoate în
evidenţă, în relief; a accentua, a sublinia, a
reliefa. Din fr. insister, lat. insistere.
INSISTENT, -Ă, insistenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Stăruitor, perseverent. Din fr.
insistant, it. insistente.
INSISTENŢĂ, insistenţe, s.f. Stăruinţă,
perseverenţă. ♦ Rugăminte, cerere insistentă. Din
fr. insistance, it. insistenza.
INSOCIABIL, -Ă, insociabili, -e, adj. (Rar)
Care nu este sociabil; nesociabil, neprietenos.
Din fr. insociable, lat. insociabilis.
INSOLAŢIE, insolaţii, s.f. 1. Stare patologică
provocată de expunerea îndelungată a corpului la
acţiunea razelor solare şi care se manifestă prin
febră, dureri de cap, ameţeli, greaţă, delir etc.
(putând duce la moarte). ♦ Vătămare provocată
pomilor tineri prin excesul de căldură. 2.
Iluminare a unei suprafeţe de razele solare. 3.
Tratament prin expunere la soare. Din fr.
insolation, lat. insolatio.
INSOLENT, -Ă, insolenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Obraznic, impertinent; neruşinat;
necuviincios. Din fr. insolent, lat. insolens, -
ntia.
INSOLENŢĂ, insolenţe, s.f. Obrăznicie,
impertinenţă, neruşinare; atitudine, faptă sau
vorbă obraznică, necuviincioasă. Din fr.
insolence, lat. insolentia.
INSOLIT, -Ă, insoliţi, -te, adj. Care surprinde
prin caracterul său neobişnuit; neuzitat. Din fr.
insolite, lat. insolitus.
INSOLUBIL, -Ă, insolubili, -e, adj. 1. (Despre
substanţe) Care nu este solubil, care nu se poate
dizolva (într-un anumit dizolvant). 2. Fig. Care
nu are nici o soluţie; de nerezolvat. Din fr.
insoluble, lat. insolubilis.
INSPECTA, inspectez, vb. I. Tranz. A controla,
a verifica activitatea unei persoane, a unei
instituţii etc. pe baza unei însărcinări speciale; p.
ext. a examina, a cerceta amănunţit şi cu atenţie
ceva. Din fr. inspecter, lat. inspectare.
INSPECTARE, inspectări, s.f. Acţiunea de
a inspecta şi rezultatul ei; control, verificare;
p. ext. examinare, cercetare. V. inspecta.
INSPECŢIE, inspecţii, s.f. Control, verificare
autorizată a unei activităţi, cercetare a
îndeplinirii anumitor dispoziţii, hotărâri etc. Din
fr. inspection, lat. inspectio.
INSPIRA, inspír, vb. I. 1. Intranz. A inhala aer
în plămâni. 2. Tranz. Fig. A face să se nască în
conştiinţa cuiva un gând, un sentiment, o
hotărâre; a sugera. ♦ Spec. A provoca cuiva
avântul creaţiei artistice; a insufla (2). 3. Refl.
Fig. (Cu determinări introduse prin prep. "din",
"de la") A-şi găsi un izvor de inspiraţie (2) în...;
a se orienta, a se ghida, a se conduce după... Din
fr. inspirer, lat. inspirare.
INSPIRARE, inspirări, s.f. (Rar) Acţiunea
de a (se) inspira şi rezultatul ei. V. inspira.
INSPIRAT, -Ă, inspiraţi, -te, adj. Cuprins,
pătruns de inspiraţie (2). ◊ Expr. A fi bine
(sau rău) inspirat = a avea o idee, o
iniţiativă, bună sau rea. V. inspira. Cf. fr.
inspiré.
NEINSPIRAT, -Ă, neinspiraţi, -te, adj.
Care nu este inspirat, prost inspirat. Ne- +
inspirat.
INSPIRAŢIE, inspiraţii, s.f. 1. Inhalare a
aerului în plămâni, primul timp al respiraţiei. 2.
Fig. Avânt, forţă, entuziasm creator; complex de
idei creatoare, stare de maximă tensiune
creatoare. 3. Fig. Idee, soluţie apărută pe
neaşteptate în conştiinţă. [Var. inspiraţiune s.f.]
Din fr. inspiration, lat. inspiratia.
INSTABIL, -Ă, instabili, -e, adj. 1. (Despre
sisteme fizico-chimice, tehnice, despre obiecte)
Care nu este stabil, care nu prezintă stabilitate,
nestabil. 2. Fig. Variabil; schimbător;
nestatornic. Din fr. instable, lat. instabilis.
INSTABILITATE, instabilităţi, s.f. Caracterul
a ceea ce este instabil; nestatornicie,
nestabilitate, inconsecvenţă, inconstanţă. Din fr.
instabilité, lat. instabilitas, -atis.
INSTANŢĂ, instanţe, s.f. (Şi în sintagma
instanţă judecătorească) Organ de stat însărcinat
cu soluţionarea litigiilor dintre persoanele fizice
sau dintre acestea şi persoanele juridice. ◊ Expr.
În ultimă instanţă = în cele din urmă, până la
urmă, nemaiavând altă cale. Din fr. instance, lat.
instantia.
INSTAURA, instaurez, vb. I. Tranz. 1. A pune
bazele unui regim, unui sistem politic, unui
guvern etc.; a institui. 2. A introduce pentru
prima oară (un obicei, o modă etc.); a stabili.
Din fr. instaurer, lat. instaurare.
INSTAURARE, instaurări, s.f. Acţiunea de
a instaura şi rezultatul ei; instituire, stabilire.
V. instaura.
INSTAURAT, -Ă, instauraţi, -te, adj. Care
este statornicit, stabilit, instituit. V.
instaura.
INSTIGA, instíg, vb. I. Tranz. A întărâta, a
incita, a provoca; a monta (la acţiuni
duşmănoase). Din fr. instiguer, lat. instigare.
INSTIGARE, instigări, s.f. Acţiunea de a
instiga şi rezultatul ei; îndemn la violenţă;
instigaţie, întărâtare, provocare, incitare. V.
instiga.
INSTIGAT, -Ă, instigaţi, -te, adj. Aţâţat,
îndemnat la acţiuni duşmănoase; întărâtat,
incitat. V. instiga.
INSTIGAŢIE, instigaţii, s.f. Instigare. [Var.:
instigaţiune s.f.]. Din fr. instigation, lat.
instigatio, -onis.
INSTIGATOR, -OARE, instigatori, -oare, adj.,
s.m. şi f. (Persoană) care instigă; aţâţător,
provocator, incitator. Din fr. instigateur, lat.
instigator, -oris.
161
COINSTIGATOR, -OARE, coinstigatori,
-oare, s.m. şi f. Instigator împreună cu alţii
la săvârşirea unei infracţiuni. Co +
instigator.
INSTILA, instilez, vb. I. Tranz. A administra
picătură cu picătură un medicament lichid în
scopuri terapeutice sau profilactice, a face o
instilaţie; a pica. Din fr. instiller, lat. instillare.
INSTILARE, instilări, s.f. (Med.) Acţiunea
de a instila; instilaţie. V. instila.
INSTILAŢIE, instilaţii, s.f. Administrare a unui
medicament lichid picătură cu picătură într-o
cavitate a unui organ bolnav, în scopuri
terapeutice sau profilactice. [Var.: instilaţiune
s.f.] Din fr. instillation, lat. instillatio, -onis.
INSTINCT, instincte, s.n. Complex de reflexe
înnăscute, necondiţionate, proprii indivizilor
dintr-o anumită specie şi care le asigură
dezvoltarea organismului, alimentarea,
reproducerea, apărarea. Din fr. instinct, lat.
instinctus.
INSTITUI, instítui, vb. IV. Tranz. A înfiinţa, a
întemeia, a funda (prin lege); a stabili, a alcătui.
Din fr. instituer, lat. instituere.
INSTITUIRE, instituiri, s.f. Faptul de a
institui; înfiinţare, întemeiere, fundare;
alcătuire. V. institui.
INSTITUT, institute, s.n. 1. Instituţie în care se
fac cercetări ştiinţifice de specialitate. ♦
Instituţie de învăţământ superior (universitar) în
care se pregătesc cadre cu calificare superioară
în diferite specialităţi. ♦ (Concr.) Local în care
funcţionează astfel de instituţii. 2. (În trecut)
Şcoală particulară de grad secundar, de obicei cu
internat. 3. (Înv.) Instituţie. Din fr. institut, lat.
institutum.
INSTITUŢIE, instituţii, s.f. 1. Organ sau
organizaţie (de stat) care desfăşoară activităţi cu
caracter social, cultural, administrativ etc. 2.
Formă de organizare a raporturilor sociale,
potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de
activitate; institut (3). Instituţia căsătoriei. 3.
Organizaţie care desfăşoară o activitate de
interes internaţional. [Var.: instituţiune s.f.] Din
fr. institution, lat. institutio, -onis.
INSTITUTOR, -OARE, institutori, -oare, s.m.
şi f. (În trecut) Învăţător (la oraş). Din fr.
instituteur, lat. institutor.
INSTRUCŢIUNE, instrucţiuni, s.f. 1. Indicaţie
dată cuiva cu privire la îndeplinirea unui lucru.
2. Instrucţie. 3. (La pl.) Îndrumări date de către
conducerea unui organ ierarhic superior
organelor administrative în subordine; textul sau
broşura care cuprinde aceste îndrumări. Din fr.
instruction, lat. instructio, -onis.
INSTRUCTOR, -OARE, instructori, -oare,
s.m. şi f. Persoană competentă care instruieşte pe
alţii. Din fr. instructeur, rus. instruktor.
INSTRUI, instruiesc, vb. IV. 1. Tranz. şi refl. A
(se) pregăti într-un domeniu; a învăţa, a se
cultiva. 2. Tranz. A pregăti ostaşii în vederea
însuşirii teoriei şi practicii militare. 3. Tranz.
(Jur.) A cerceta, a ancheta, a analiza (culegând
probe, mărturii). Din fr. instruire, lat. instruere.
NEINSTRUIT, -Ă, neinstruiţi, -te, adj. 1.
Care nu a urmat o formă de învăţământ
pentru a se instrui, care nu posedă cunoştinţe
temeinice (în general). 2. (Despre ostaşi)
Care nu şi-a îndeplinit stagiul militar (deşi a
împlinit vârsta legală). Ne- + instruit.
AUTOINSTRUI, autoinstruiesc, vb. IV.
Refl. A se instrui ca autodidact. Auto1- +
instrui. . (fr. auto- + fr. instruire, lat.
instruere)
AUTOINSTRUIRE, autoinstruiri, s.f.
Acţiunea de a se autoinstrui şi rezultatul ei.
V. autoinstrui.
AUTOINSTRUIT, -Ă, autoinstruiţi, -te,
adj. Care s-a instruit ca autodidact. Auto- +
instruit.
INSTRUMENT, instrumente, s.n. 1. Unealtă,
aparat cu ajutorul căruia se efectuează o anumită
operaţie. ♦ Aparat construit pentru a produce
sunete muzicale. 2. Fig. Persoană, forţă, lucru,
fapt de care se serveşte cineva pentru atingerea
unui scop. 3. (În sintagmele) Instrument
gramatical = cuvânt cu funcţiune exclusiv
gramaticală şi care nu se poate întrebuinţa singur
în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe
care le leagă, exprimând raporturi sintactice;
unealtă gramaticală. Instrument de ratificare =
document special prin care se ratifică un tratat
internaţional. Din fr. instrument, lat.
instrumentum.
INSTRUMENTAR, instrumentare, s.n.
Totalitatea instrumentelor necesare într-o
anumită activitate. Instrument + suf. -ar.
INSUFLAŢIE, insuflaţii, s.f. Introducere sub
presiune a unui gaz sau a unei substanţe
pulverulente într-o cavitate a organismului în
scop terapeutic sau pentru stabilirea
diagnosticului. Din fr. insufflation, lat.
insufflatio.
INSULAR, -Ă, insulari, -e, adj. Care se află pe
o insulă; de insulă, caracteristic unei insule. ♦
(Substantivat) Locuitor al unei insule (1). Din fr.
insulaire, lat. insularis.
INSULTA, insúlt, vb. I. Tranz. A aduce cuiva o
insultă; a ofensa, a jigni. Din fr. insulter, lat.
insultare.
INSULTARE, insultări, s.f. Acţiunea de a
insulta şi rezultatul ei; insultă. V. insulta.
INSULTAT, -Ă, insultaţi, -te, adj. Căruia i
s-a adus o insultă; jignit, ofensat. V. insulta.
INSULTĂTOR, -OARE, insultători, -oare,
adj. Care insultă; jignitor, ofensator, injurios.
Insulta + suf. -ător.
INSURECŢIE, insurecţii, s.f. Formă de luptă
deschisă, organizată şi armată dusă împotriva
unui regim, a unei autorităţi sau pentru
îndepărtarea unor armate ocupante. Din fr.
insurrection, lat. insurrectio.
INTACT, -Ă, intacţi, -te, adj. Neatins, neştirbit,
întreg; p. ext. (despre fiinţe) teafăr, nevătămat.
Din fr. intact, lat. intactus.
162
INTEGRA, integrez, vb. I 1. Tranz. şi refl. A
(se) include, a (se) îngloba, a (se) încorpora, a
(se) armoniza într-un tot. 2. Tranz. (Mat.) A
calcula dintr-o funcţie dată altă funcţie a cărei
derivată este funcţia dată. ♦ A calcula soluţia
unei ecuaţii diferenţiale sau a unei ecuaţii cu
derivate parţiale. Din fr. intégrer, lat. integrare.
INTEGRARE, integrări, s.f. 1. Acţiunea de
a (se) integra şi rezultatul ei; integraţie. 2.
(În sintagma) Integrarea producţiei =
reunirea în acelaşi loc, în cadrul uneia şi
aceleiaşi unităţi de producţie, a activităţilor
de producţie succesive, începând cu
obţinerea materiei prime şi până la fabricarea
produsului finit. 3. (Mat.) Calculul unei
integrale; obţinerea integralei unei ecuaţii
diferenţiale sau cu derivate parţiale. V.
integra.
INTEGRAT, -Ă, integraţi, -te, adj., s.n. 1.
Adj. Inclus, înglobat într-un tot. 2. S.n.
(Electron.; şi în sintagma circuit integrat)
Microcircuit în care un număr de elemente
de circuit sunt asociate inseparabil şi
interconectate electric astfel încât, pentru
specificare, testare, întreţinere şi vânzare,
formează un tot indivizibil. V. integra.
INTEGUMENT, integumente, s.n. (Biol.)
înveliş al ovulului. Din fr., lat. integumentum.
INTELECT, intelecte s.n. Capacitatea de a
gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate
raţională, de a opera cu noţiuni; minte, gândire,
raţiune. Din fr. intellect, lat. intellectus.
INTELECTUAL, -Ă, intelectuali, -e, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. Care aparţine intelectului, care se
referă la activitatea minţii, la intelect. 2. S.m. şi
f. Persoană care posedă o pregătire de
specialitate temeinică şi lucrează în domeniul
artei, al ştiinţei, tehnicii etc.; persoană care
aparţine intelectualităţii. Din fr. intellectuel, lat.
intellectualis.
INTELECTUALICEŞTE adv. Ca intelect;
din punct de vedere intelectual. Intelectual
+ suf. -iceşte.
INTELECTUALITATE, intelectualităţi, s.f. 1.
Categorie socială neomogenă formată din
oameni pentru care munca intelectuală
reprezintă sursa principală de existenţă. 2.
Totalitatea intelectualilor; mulţime de
intelectuali; inteligenţă (2). Din fr.
intellectualité, germ. Intellektualität.
INTELIGENT, -Ă, inteligenţi, -te, adj. Înzestrat
cu inteligenţă; deştept, ager la minte,
pătrunzător. ♦ Care denotă inteligenţă (1). Din fr.
intelligent, lat. intelligens, -ntis.
NEINTELIGENT, -Ă, neinteligenţi, -te,
adj. Care nu este inteligent. Ne- + inteligent.
INTELIGENŢĂ, inteligenţe, s.f. 1. Capacitatea
de a înţelege uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este
esenţial, de a rezolva situaţii sau probleme noi
pe baza experienţei acumulate anterior;
deşteptăciune. ◊ Inteligenţă artificială =
capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a
obţine performanţe cvasiumane. ♦ Persoană
inteligentă. 2. (Înv.; art.) Totalitatea
intelectualilor; intelectualitate. [Var.: inteliginţă
s.f.] Din fr. intelligence, lat. intelligentia, germ.
Intelligenz, rus. inteligenciia.
INTEMPERANŢĂ, intemperanţe, s.f. (Livr.)
Necumpătare, netemperanţă. Din fr.
intempérance, lat. intemperantia.
INTEMPERIE, intemperii, s.f. Stare
atmosferică neprielnică, dăunătoare; vreme rea.
Din fr. intempérie, lat. intemperies.
INTEMPESTIV, -Ă, intempestivi, -e, adj.
(Livr.) Care se produce pe neaşteptate, la timp
nepotrivit; neaşteptat şi nedorit, neprevăzut,
inoportun. Din fr. intempestif, lat.
intempestivus.
INTENDENT, -Ă, intendenţi, -te, subst. 1. S.m.
şi f. (În unele ţări) Persoană însărcinată cu
îngrijirea sau administrarea unei instituţii, a unei
case etc. 2. S.m. (În trecut) Ofiţer din serviciul
intendenţei. [Var.: intendant s.m.] Din fr.
intendant, lat. intendens, -ntis.
INTENDENŢĂ, intendenţe, s.f. (În trecut)
Serviciu din cadrul forţelor armate care asigură
aprovizionarea trupelor cu hrană şi cu
echipament. [Var.: itindenţie s.f.] Din fr.
inténdance, it. intendenza.
INTENŢIE, intenţii, s.f. Dorinţă, gând de a
face, de a întreprinde ceva; proiect, plan. ◊ Loc.
adv. Cu intenţie = intenţionat, înadins. Fără
intenţie = involuntar, fără să vrea. ◊ Loc. conj.
Cu intenţia să... (sau, loc. prep., cu intenţia de
a...) = cu gândul, în dorinţa de a... ◊ Expr. A face
cuiva proces de intenţie = a învinui pe cineva de
gânduri pe care nu le-a avut. A avea intenţii
serioase (cu)... = a) a fi decis să realizeze ceea
ce şi-a propus; b) a fi decis să contracteze o
căsătorie. ♦ (Jur.) Atitudine psihică a unei
persoane care îşi dă seama de caracterul ilicit al
faptei sale, prevăzându-i şi dorindu-i sau
acceptându-i efectele. [Var.: intenţiune s.f.] Din
fr. intention, lat. intentio, -onis.
INTENŢIONA, intenţionez, vb. I. Tranz. A
avea intenţia; a plănui, a dori, a proiecta, a avea
de gând. Din fr. intentionner. Cf. it.
intenzionare.
INTENŢIONAT, -Ă, intenţionaţi, -te, adj.
Cu intenţie, cu un anumit gând; anume
plănuit, voit, deliberat. ◊ Expr. Bine (sau
rău) intenţionat = (despre oameni) cu
intenţii bune (sau rele), urmărind scopuri
bune (sau rele). V. intenţiona. Cf. fr.
intentionné.
INTER1- Element de compunere însemnând
"între", care serveşte la formarea unor
substantive şi a unor adjective. Din lat. inter, fr.
inter-.
INTERCALA, intercalez, vb. I. Tranz. şi refl. A
(se) introduce ceva într-un şir, a (se) adăuga
între altele, a (se) pune ceva printre... Din fr.
(s')intercaler, lat. intercalare.
INTERCALARE, intercalări, s.f. Acţiunea
de a (se) intercala şi rezultatul ei;
intercalaţie. V. intercala.
163
INTERCALAT, -Ă, intercalaţi, --te, adj.
Care este introdus, adăugat, pus printre
altele. V. intercala.
INTERDICŢIE, interdicţii, s.f. 1. Prevedere
legală prin care se interzice săvârşirea anumitor
fapte sau acte. 2. Măsură legală sau
judecătorească aplicată unui răufăcător sau unui
alienat mintal, care constă în interzicerea
exercitării anumitor acte juridice. 3. Stare în care
se află aceste persoane. [Var.: interdicţiune s.f.]
Din fr. interdiction, lat. interdictio, -onis.
INTERESA, interesez, vb. I. 1. Tranz. A stârni,
a trezi interesul cuiva; a reţine atenţia cuiva. ◊
Expr. Ce te interesează? = ce-ţi pasă? ce
importanţă are? ce te priveşte? ♦ A face pe
cineva părtaş la o acţiune, la un câştig. 2. Refl.
(Cu determinări introduse prin prep. "de", mai
rar "la") A arăta interes pentru cineva sau ceva,
a-şi da (tot) interesul, a avea grijă, simpatie. ♦ A
se informa, a întreba despre cineva, despre ceva,
a căuta să afle. Din fr. (s')intéresser, it.
interessare.
INTERESARE, interesări, s.f. Faptul de a
(se) interesa. V. interesa.
INTERESAT, -Ă, interesaţi, -te, adj. 1.
Care are un interes (într-o afacere), care are
de tras foloase. 2. Care urmăreşte numai
interesul său personal; meschin. 3. Plin de
curiozitate. V. interesa. Cf. fr.
i n t e r e s s é , it. i n t e r e s s a t o .
INTERFAŢĂ, interfeţe, s.f. (Electron.)
Dispozitiv care converteşte semnalele
electronice în aşa fel, încât două aparate sau
sisteme să poată comunica între ele. Din engl.,
fr. interface (după faţă).
INTERFAZIC, -Ă, interfazici, -ce, adj. Dintre
faze. Din fr. interphasique, engl. interphasic.
INTERFERON, interferoni, s.m. (Biochim.)
Glicoproteină sintetizată în celulele animale
după o infecţie virală, având proprietăţi
antivirale. Din engl. interferon, fr. interféron.
INTERGALACTIC, -Ă, intergalactici, -ce,
adj. Între (dintre) galaxii. Din engl.
intergalactic, fr. intergalactique.
INTERIOR, -OARĂ, interiori, -oare, adj., s.n.
1. Adj. Care este situat înăuntrul unui lucru, al
unui spaţiu limitat etc.; intern. ♦ Fig. Care se
referă la partea morală, sufletească a omului;
care nu se manifestă în afară; lăuntric. 2. S.n.
Partea interioară (1) a unui obiect, a unui spaţiu
circumscris (şi închis), a unei încăperi (împreună
cu tot ce se află aici); spec. mobilierul sau
aranjamentul unei locuinţe, al unei camere etc. ◊
Loc. adv. În interior = înăuntru, pe dinăuntru. ♦
Tablou care reprezintă partea dinăuntru a unei
camere sau, uneori, scene de familie. ♦ (Cinema;
la pl.) Scene care se petrec în casă. Se filmează
interioarele. ♦ Fig. Structura morală, sufletească
a omului. 3. S.n. Post telefonic funcţionând
printr-o centrală care leagă liniile exterioare cu
posturile telefonice din camere, birouri etc. ale
unei clădiri, ale unei instituţii etc. Din fr.
intérieur, lat. interior, -oris.
INTERJECŢIE, interjecţii, s.f. Parte de vorbire
neflexibilă de tip special, care exprimă
sentimente şi manifestări de voinţă sau care
imită sunete şi zgomote. Din fr. interjection, lat.
interjectio, -onis.
INTERLOCK s.n. 1. Maşină de tricotat cu două
rânduri de ace pe un singur cilindru. ♦ Tricot
indeşirabil. 2. (Cin.) Sistem de înregistrare
sincronă a imaginii şi sunetului aferent prin
antrenarea cu aceeaşi viteză la înregistrare şi
redare a peliculei de imagine şi a benzii
magnetice audio. Din engl., fr. interlock.
INTERLUDIU, interludii, s.n. Episod muzical
care face legătura între două momente mai
importante ale unei opere muzicale; p. ext. piesă
muzicală care leagă între ele două momente ale
unei lucrări dramatice. Din it. interludio, fr.
interlude.
INTERMEDIAR, -Ă, intermediari, -e, adj.,
s.m. şi f. 1. Adj. Care se află cuprins între
elementele extreme ale unei mulţimi, care este
(relativ) la mijloc; care face trecerea de la ceva
la altceva. 2. S.m. şi f. Persoană care, de obicei
în schimbul unui avantaj bănesc, face legătura
între vânzător şi cumpărător sau încheie o
tranzacţie între două părţi, cu împuternicirea
acestora; persoană care mijloceşte încheierea
unei operaţii (economice); mijlocitor. V.
mediator. Din fr. intermédiaire, it.
intermediario.
INTERMEDIA, intermediez, vb. I. Tranz.
A fi intermediar, a servi ca intermediar (într-
o tranzacţie); a mijloci, a înlesni. Din
intermediu sau intermediar.
INTERMEDIU, intermedii, s.n. 1. Ceea ce se
află la mijloc, între alte elemente. ◊ Loc. prep.
Prin intermediul (cuiva sau a ceva) = prin
mijlocirea, prin înlesnirea, cu ajutorul (cuiva sau
a ceva). 2. Mică lucrare dramatică (de obicei
comică), muzicală ori coregrafică, executată ca
moment de divertisment în antracte. Din it.
intermedio, fr. intermède.
INTERMINABIL, -Ă, interminabili, -e, adj.
Care nu se (mai) termină, foarte lung sau
exagerat de lung; nesfârşit. ♦ De dimensiuni
foarte mari, exagerat de mare. Din fr.
interminable, lat. interminabilis.
INTERMITENT, -Ă, intermitenţi, -te, adj. Care
încetează şi reîncepe la anumite intervale, care
acţionează cu întreruperi; discontinuu. ♦
(Adverbial) Din când în când, la anumite
intervale. Din fr. intermittent, lat. intermittens,
-ntis.
INTERN, -Ă, interni, -e, adj., s.m. şi f. 1. Adj.
Care se află înăuntrul unui obiect, al unei fiinţe,
al unui spaţiu etc., care este în interior. ◊ Organe
interne = organe situate în cavităţile abdominală
şi toracică. Boli interne = bolile organelor din
interiorul corpului. Motor cu ardere internă =
motor care foloseşte energia unui combustibil
ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne =
fiecare dintre cele două perechi de unghiuri
situate în interiorul a două drepte paralele tăiate
164
de o secantă şi aflate de aceeaşi parte a secantei.
◊ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre
medicamente) care se ia oral; b) (despre cărţi,
documente, acte etc.) care poate fi consultat
numai în condiţii speciale în interiorul unei
instituţii. 2. S.m. şi f., adj. (Elev sau ucenic) care
locuieşte într-un internat sau la locul unde învaţă
meseria. 3. S.m. şi f. Student în medicină admis
pe bază de concurs să facă practică la un spital.
Din fr. interne, lat. internus.
INTEROCEPTOR, interoceptori, s.m. (Biol.)
Terminaţie nervoasă a unui analizator intern care
culege şi transmite impulsuri primite de la
organele interne. Din fr. interocepteur, engl.
interoceptor.
INTEROGA, interoghez, vb. I. Tranz. A pune
cuiva întrebări insistente; a chestiona; spec. a
pune întrebări unui martor sau unui inculpat, a
supune la un interogatoriu. ♦ A examina, a
chestiona un elev, un student, un candidat. Din
fr. interroger, lat. interrogare.
INTEROGARE, interogări, s.f. Acţiunea
de a interoga şi rezultatul ei; întrebare,
examinare, chestionare, interogaţie. V.
interoga.
INTEROGAŢIE, interogaţii, s.f. (Rar)
Interogare. ◊ (În sintagma) Interogaţie retorică
= procedeu retoric constând în adresarea unor
întrebări, nu pentru a obţine răspuns, ci pentru a
comunica o idee, o atitudine. [Var.:
interogaţiune s.f.] Din fr. interrogation, lat.
interrogatio.
INTERPELA, interpelez, vb. I. Tranz. A cere
cuiva să dea un răspuns, să dea socoteală asupra
unui fapt; spec. a cere explicaţii (în parlament)
unui membru al guvernului asupra modului de
rezolvare a unor probleme, a unor acte etc. Din
fr. interpeller, lat. interpellare.
INTERPELARE, interpelări, s.f. Faptul de
a interpela; (concr.) conţinutul unei
interpelări; interpelaţie. V. interpela.
INTERPELAŢIE, interpelaţii, s.f. (Rar).
Interpelare. [Var.: interpelaţiune s.f.] Din fr.
interpellation, lat. interpellatio.
INTERPOLA, interpolez, vb. I. Tranz. 1. A
introduce, a intercala într-un text cuvinte sau
fraze care nu aparţin originalului, pentru a-l
explica, a-l completa etc. 2. (Mat.) A intercala
într-un şir de valori cunoscute una sau mai multe
mărimi determinate sau estimate. Din fr.
interpoler, lat. interpolare.
INTERPOLARE, interpolări, s.f. Acţiunea
de a interpola şi rezultatul ei; (concr.) ceea
ce se interpolează; interpolaţie. V. interpola.
INTERPOLAT, -Ă, interpolaţi, -te, adj.
(Despre pasaje, capitole, cuvinte) Intercalat,
inserat (într-un text). ♦ (Despre un text) În
care au fost introduse interpolări. V.
interpola.
INTERPOLAŢIE, interpolaţii, s.f. (Rar)
Interpolare. [Var.: interpolaţiune s.f.] Din fr.
interpolation, lat. interpolatio, -onis.
INTERPOLATOR, -OARE, interpolatori, -
oare, s.m. şi f. Persoană care interpolează (1) un
text. Din fr. interpolateur, lat. interpolator.
INTERPRET, -Ă, interpreţi, -te, s.m. şi f. 1.
Persoană care traduce pe loc şi oral ceea ce
spune cineva în altă limbă, mijlocind astfel
înţelegerea dintre două sau mai multe persoane;
translator, tălmaci. 2. Fig. Persoană care exprimă
năzuinţele unei colectivităţi; persoană care face
cunoscute altuia voinţa, dorinţa, sentimentele
cuiva; exponent, reprezentant. 3. Persoană care
interpretează un rol într-un spectacol, o bucată
muzicală, o poezie etc. V. artist, actor. Din fr.
interprèt, lat. interpres, -etis.
INTERPRETA, interpretez, vb. I. Tranz. 1. A
da un anumit înţeles, o anumită semnificaţie
unui lucru; spec. a comenta şi a explica un text
(vechi). 2. A reda prin mijloace adecvate
conţinutul unei opere muzicale, dramatice,
literare etc.; a juca un rol într-o piesă, într-un
film etc., a executa o bucată muzicală. Din fr.
interpréter, lat. interpretari.
INTERPRETARE, interpretări, s.f.
Acţiunea de a interpreta şi rezultatul ei;
comentare, explicare, explicaţie,
interpretaţiune. V. interpreta.
INTERPRETAŢIUNE, interpretaţiuni, s.f.
(Înv.) Interpretare. Din fr. interprétation, lat.
interpretatio, -onis.
INTERREGN, interregnuri, s.n. Interval de
timp în care un stat monarhic este lipsit de
suveran. Din fr. interrègne, lat. interregnum.
INTERSECŢIE, intersecţii, s.f. 1. Loc unde se
încrucişează două drumuri; întretăiere. 2. (Mat.)
Mulţimea punctelor comune a două linii, a două
suprafeţe ori volume; totalitatea elementelor
comune a două mulţimi. Din fr. intersection, lat.
intersectio.
INTERSTIŢIU, interstiţii, s.n. Spaţiu (gol)
situat între părţile unui corp sau ale unui sistem
de corpuri aflate unul lângă altul pe o anumită
porţiune din suprafaţa lor, fără a se atinge; luft.
Din fr. interstice, lat. interstitium.
INTERVAL, intervale, s.n. 1. Distanţă în timp
între două fenomene, între două perioade, între
două evenimente consecutive; răstimp. 2.
Distanţă în spaţiu între două puncte, între două
lucruri. ♦ (Mat.) Ansamblu de puncte, de numere
cuprinse între două valori date. 3. Diferenţă de
înălţime între două sunete muzicale. Din fr.
intervalle, lat. intervallum.
MICROINTERVAL, microintervale, s.n.
(Muz.) Interval mai mic decât un semiton
Micro + interval. (fr. micro- + fr.
intervalle, lat. intervallum.)
INTERVENI, intervín, vb. IV. Intranz. 1. A
veni între..., a veni la mijloc, a intra în acţiune;
spec. a lua cuvântul, a intra în vorbă. ♦ A se
amesteca spre a mijloci o împăcare, o înţelegere
etc., a face un demers în favoarea cuiva sau
pentru ceva; a stărui pe lângă o persoană
influentă spre a obţine ceva în favoarea cuiva
sau a sa. 2. A se ivi, a surveni, a se întâmpla. A
165
interveni o schimbare. Din fr. intervenir, lat.
intervenire.
INTERVENŢIE, intervenţii, s.f. 1. Faptul de a
interveni într-o acţiune, într-un proces, într-o
discuţie etc. ♦ Invazie armată sau amestec al
unui stat în treburile interne ale altui stat sau ale
altui popor. ♦ (Med.; şi în sintagma intervenţie
chirurgicală) Operaţie. 2. Acţiune, efort, demers
făcut spre a obţine ceva, mai ales o favoare. Din
fr. intervention, lat. interventio.
NEINTERVENŢIE, neintervenţii, s.f.
Lipsă de intervenţie. ♦ Principiu de drept
internaţional potrivit căruia nici un stat nu
are dreptul de a se amesteca în treburile
interne sau externe ale altui stat. Ne- +
intervenţie.
INTERVERTI, intervetesc, vb. IV. Tranz. A
schimba ordinea, locul elementelor dintr-o serie
dată. Din fr. intervertir, lat. intervertere.
INTERVERTIRE, intervertiri, s.f.
Acţiunea de a interverti şi rezultatul ei. V.
interverti.
INTERVIU, interviuri, s.n. Convorbire între o
personalitate politică, culturală etc. şi un ziarist,
în cursul căreia acesta îi pune întrebări spre a
afla părerile personalităţii în diverse probleme
(de actualitate), în vederea publicării lor în presă
sau a difuzării lor la radio şi televiziune; p. ext.
text al acestei convorbiri, apărut în presă sau
difuzat prin radio şi televiziune. Din engl., fr.
interview.
MICROINTERVIU, microinterviuri, s.n.
Interviu scurt şi concis; miniinterviu. Micro
+ interviu. (fr. micro- + fr. halle, germ.
Halle.)
MINIINTERVIU, miniinterviuri, s.n.
Microinterviu. Mini + interviu. (fr. mini +
engl., fr. interview.)
INTERZONAL, -Ă, interzonali, -e, adj. Situat
între două zone; care are loc între două zone.
Din fr., germ. interzonal.
INTESTIN1, intestine, s.n. Parte a aparatului
digestiv, la oameni şi la unele animale, care are
formă de tub şi care se întinde de la stomac până
la anus, fiind alcătuită din două părţi distincte;
maţ. Din fr. intestin, lat. intestinum.
INTESTIN2, -Ă, intestini, -e, adj. (Livr.) Care
se produce în interior, care are loc înăuntru;
intern, lăuntric. Frământări intestine. Din fr.
intestin, lat. intestinus.
INTIM, -Ă, intimi, -e, adj. 1. Care constituie
partea esenţială, profundă, a unui lucru, a unei
probleme etc.; lăuntric. ♦ Fig. Strâns, apropiat.
Contactul intim dintre două limbi. 2. (Despre
oameni; adesea substantivat) Legat de cineva
printr-o prietenie strânsă, prin relaţii foarte
apropiate. ♦ (Despre relaţiile dintre oameni)
Familiar, apropiat, prietenos, afectuos, cordial.
3. Care se referă la viaţa particulară sau familială
a cuiva; personal, secret. ♦ Caracteristic unui
mediu restrâns, unui cadru limitat, familial; care
are loc într-un cadru restrâns. Din fr. intime, lat.
intimus.
 INTIMIZA, intimizez, vb. I. Tranz. A crea o
ambianţă intimă. Intim + suf. -iza.
INTIMA, intimez, vb. I. Tranz. (Jur.) 1. A
notifica, a face cunoscut, a pune în vedere. 2. A
chema în judecată, a cita în faţa unei instanţe
superioare. Din fr. intimer, lat. intimare.
INTIMARE, intimări, s.f. (Jur.) Acţiunea
de a intima şi rezultatul ei; avertizare. V.
intima.
INTIMAT, -Ă, intimaţi, -te, s.m. şi f. Parte
într-un proces care se află în situaţia unui
pârât în caz de recurs sau în altă cale de atac.
V. intima. Cf. fr. i n t i m é .
INTITULA, intitulez, vb. I. Tranz. A da, a pune
un titlu unei scrieri; a numi într-un anumit fel pe
cineva sau ceva. ♦ Refl. A purta un titlu; a se
numi. [Var.: (pop.) întitula, vb. II. Din fr.
intituler, lat. intitulare.
INTITULARE, intitulări, s.f. Acţiunea de a
(se) intitula şi rezultatul ei; titlu, nume.
[Var.: (pop.) întitulare s.f.] V. intitula.
INTITULAT, -Ă, intitulaţi, -te, adj. Purtând
numele, denumit, numit... [Var.: (pop.)
întitulat, -ă adj.] V. intitula.
AUTOINTITULA, autointitulez, vb. I.
Refl. A-şi atribui (nejustificat) un nume, un
titlu. Auto- + intitula. (fr. auto- + fr.
intituler, lat. intitulare.)
AUTOINTITULAT, -Ă, autointitulaţi, -te,
adj. Care îşi atribuie (nejustificat) un nume,
un titlu. V. autointitula.
INTOLERABIL, -Ă, intolerabili, -e, adj. Care
nu se poate tolera sau suporta; de neîngăduit, de
nesuferit, netolerabil. Din fr. intolérable, lat.
intolerabilis.
INTOXICA, intóxic, vb. I. Tranz. şi refl. A(-şi)
introduce în organism substanţe toxice care duc
la otrăvirea lui; a (se) otrăvi. ♦ Fig. (Fam.) A (se)
plictisi peste măsură; a agasa sau a fi agasat. Din
fr. intoxiquer, lat. intoxicare.
INTOXICARE, intoxicări, s.f. Acţiunea de
a (se) intoxica şi rezultatul ei; otrăvire. V.
intoxica.
INTOXICAT, -Ă, intoxicaţi, -te, adj.
(Despre fiinţe) Care s-a otrăvit în urma
introducerii în organism a unor substanţe
toxice. V. intoxica.
INTRA- Element de compunere însemnând
"în", "între", care serveşte la formarea unor
adjective şi substantive. Din fr. intra-, lat. intra.
INTRACONTINENTAL, -Ă,
intracontinentali, -e, adj. Situat în interiorul unui
continent. Din fr., engl. intracontinental.
INTRANSIGENŢĂ s.f. Însuşirea de a fi
intransigent; atitudine intransigentă. Din fr.
intransigeance, it. intransigenza.
INTRANZITIV, -Ă, intranzitivi, -e, adj., s.n.
(Gram.) (Verb) care nu poate fi construit cu un
complement direct din cauză că acţiunea lui nu
se exercită în mod nemijlocit asupra unui obiect.
Din fr. intransitif, lat. intransitivus.
166
INTRAVENOS, -OASĂ, intravenoşi, -oase,
adj. (Despre injecţii, tratamente) Care se face în
venă. Din fr. intraveineux, it. intravenoso.
INTREPID, -Ă, intrepizi, -de, adj. (Livr.) Care
nu dă înapoi în faţa greutăţilor, care înfruntă
pericolul; brav, curajos, îndrăzneţ, cutezător. Din
fr. intrépide, lat. intrepidus.
INTRIGA, intríg, vb. I. 1. Tranz. (La pers. 3) A
deştepta curiozitatea, îngrijorarea, suspiciunea
cuiva, punându-l pe gânduri. 2. Intranz. (Înv.) A
face sau a băga intrigi; a unelti, a complota. Din
fr. intriguer, it. intrigare.
INTRINSEC, -Ă, intrinseci, -ce, adj. Care
constituie partea lăuntrică, proprie şi esenţială a
unui lucru; care există prin sine însuşi
(independent de relaţiile sale cu alt lucru). Din
fr. intrinsèque, lat. intrinsecus.
INTRODUCŢIE, introducţii, s.f. (Înv.)
Introducere; început. Din fr. introduction, lat.
introductio.
INTROIECŢIE, introiecţii, s.f. (Psih.) Act
psihic de asimilare a eului unei alte persoane la
propriul eu, manifestat prin imitarea inconştientă
a comportamentului acelei persoane. [Var.:
introiecţiune s.f.] Din fr. introjection, it.
introiezione.
INTUI, intuiesc, vb. IV. Tranz. A înţelege sau a
sesiza ceva prin intuiţie; a pătrunde repede în
esenţa problemelor, a fenomenelor etc. pe baza
unor cunoştinţe temeinice şi a experienţei
anterior acumulate. Din it. intuire, lat. intueri.
INTUIRE, intuiri, s.f. Faptul de a intui. V.
intui.
INTUITIV, -Ă, intuitivi, -e, adj. Care se
bazează pe intuiţie, pe cunoaşterea nemijlocită a
realităţii prin observarea directă a obiectelor sau
fenomenelor. ◊ Metodă intuitivă = metodă
folosită în pedagogie, care îmbină prezentarea
teoretică a problemelor cu observarea directă a
obiectelor sau fenomenelor. Din fr. intuitif, it.
intuitivo.
INTUIŢIE, intuiţii, s.f. 1. Capacitatea
conştiinţei de a descoperi, pe cale raţională (în
mod spontan), esenţa, sensul unei probleme, al
unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia
procesul predării şi însuşirii cunoştinţelor trebuie
să pornească de la reflectarea senzorială
nemijlocită a obiectelor şi fenomenelor studiate.
2. Descoperire bruscă, neaşteptată, a unui
adevăr, a unei soluţii etc. ♦ Pătrundere
instinctivă în esenţa unui lucru. Din fr. intuition,
it. intuizione.
INUMAN, -Ă, inumani, -e, adj. Care nu este
uman; neomenos, crud, feroce, neuman. ♦ Care
nu este caracteristic sau propriu oamenilor; p.
ext. de proporţii monstruoase. Din fr. inhumain,
lat. inhumamus.
INUNDA, inúnd, vb. I. Tranz. 1. (Despre ape; la
pers. 3) A ieşi din matcă şi a se revărsa peste
maluri; a acoperi o întindere de pământ
(revărsându-se peste maluri); a se revărsa, a
îneca, a potopi; p. ext. a pătrunde în cantitate
mare într-o sondă petrolieră, într-o mină, într-o
locuinţă. 2. A face să pătrundă o cantitate de apă
într-un strat petrolifer, pentru a produce mărirea
presiunii interne a zăcământului. 3. Fig. (Despre
sudoare, lacrimi, lumină etc.; la pers. 3) A
umple, a acoperi din abundenţă; a năpădi, a uda;
a copleşi. Din fr. inonder, lat. inundare.
INUNDARE, inundări, s.f. Acţiunea de a
inunda şi rezultatul ei; revărsare, înecare. V.
inunda.
INUNDAT, -Ă, inundaţi, -te, adj. Acoperit
cu apă, sub apă; înecat. V. inunda.
INUNDAŢIE, inundaţii, s.f. Faptul de a inunda;
acoperire a unei porţiuni de uscat cu o mare
cantitate de apă (provenită din revărsarea apelor,
din ploi); cantitate mare din apa râurilor sau a
fluviilor revărsată peste maluri, datorită creşterii
debitului de apă în urma topirii bruşte a
zăpezilor sau a abundenţei ploilor. Din fr.
inondation, lat. inundatio.
INUTIL, -Ă, inutili, -e, adj. Care nu este
folositor, care nu este util, care nu serveşte la
nimic; nefolositor, neutil. ♦ (Adverbial) De
prisos, zadarnic, fără folos, degeaba. Din fr.
inutile, lat. inutilis.
INUTILITATE s.f. Lipsă de utilitate;
neutilitate, zădărnicie. Din fr. inutilité, lat.
inutilitas, -atis.
INUZITAT, -Ă, inuzitaţi, -te, adj. (Rar) Care nu
este întrebuinţat, care nu se foloseşte;
neîntrebuinţat, neuzitat. Din fr. inusité, lat.
inusitatus.
INVALID, -Ă, invalizi, -de, adj., s.m. şi f.
(Persoană) care are o infirmitate (din cauza
căreia este inaptă de muncă); infirm, mutilat,
schilod. Din fi. invalide, lat. invalidus.
INVAZIE, invazii, s.f. 1. Intrare neaşteptată,
năvălire a unei armate inamice într-o ţară (cu
scopul de a o cuceri, de a o subjuga); cotropire,
invadare; p. ext. năvălire, venire neaşteptată şi în
număr mare a cuiva sau a ceva într-un anumit
loc. 2. Apariţie rapidă şi masivă, cu caracter de
calamitate, într-o regiune, a unor specii de plante
sau de animale dăunătoare sau parazite. 3.
(Med.) Stadiu în evoluţia ciclică a unei boli
infecţioase, care durează de la apariţia primelor
semne de boală până la instalarea fenomenelor
clinice caracteristice. Din fr. invasion, lat.
invasio.
INVECTIVĂ, invective, s.f. Expresie violentă,
jignitoare, ofensatoare, vorbă de ocară la adresa
cuiva; injurie. ♦ Procedeu stilistic care constă în
folosirea expresiei violente, agresive. Din fr.
invective, lat. invectivae.
INVECTIVARE, invectivări, s.f. Acţiunea
de a invectiva şi rezultatul ei. V. invectiva.
INVENTAR, inventare, s.n. Listă, catalog,
registru, document în care sunt enumerate (şi
descrise cantitativ şi valoric) toate bunurile care
se află într-o gospodărie, într-o instituţie, într-un
magazin etc.; p. ext. totalitatea acestor bunuri. ◊
Inventar viu = totalitatea vitelor şi păsărilor
dintr-o gospodărie. Inventar mod = totalitatea
uneltelor, a maşinilor, a mijloacelor de transport
167
aparţinând unei gospodării sau întreprinderi. ◊
Loc. vb. A face inventarul = a inventaria. ♦ P.
gener. Listă exactă, amănunţită; înşirare,
enumerare (a unor fapte, a unor întâmplări etc.).
Din fr. inventaire, lat. inventarium.
INVENŢIE, invenţii, s.f. 1. Rezolvare sau
realizare tehnică dintr-un domeniu al cunoaşterii
care prezintă noutate şi progres faţă de stadiul
cunoscut până atunci. 2. Afirmaţie care susţine
ca adevărate lucruri inexistente, imaginare,
mincinoase; p. ext. minciună. 3. Căutarea şi
alegerea ideilor şi argumentelor adecvate într-un
discurs sau a ideilor şi temelor corespunzătoare
într-o creaţie artistică. 4. (Muz.; în forma
invenţiune) Mică piesă muzicală în stil
contrapunctic, imitativ, specifică barocului.
[Var.: invenţiune s.f.] Din fr. invention, lat.
inventio, -onis.
INVERS, -Ă, inverşi, -se, adj. (Adesea
adverbial) Care este, se face într-un sens opus
direcţiei iniţiale sau fireşti, de la sfârşit către
început; făcut pe dos, de-a-ndoaselea. ◊ (Mat.)
Raport invers (proporţional) = raport între două
mărimi, cantităţi, valori care depind în aşa fel
una de cealaltă încât, dacă una se măreşte de un
număr de ori, cealaltă scade de acelaşi număr de
ori. Mărimi (sau valori etc.) invers proporţionale
= mărimi (sau valori etc.)care se află în raport
invers proporţional. Cantităţi (sau mărimi,
numere) inverse = cantităţi (sau mărimi, numere)
al căror produs este egal cu unitatea. Din fr.
inverse, lat. inversus.
INVERSIUNE, inversiuni s.f. 1. Inversare. ♦
Schimbare a ordinii obişnuite a anumitor cuvinte
în frază (pentru a obţine efecte stilistice). ♦
(Mat.) Transformare a unei figuri prin
schimbarea punct cu punct a poziţiilor punctelor
figurii. ♦ (Med.) Aşezare a organelor într-o
poziţie inversă faţă de cea normală. ◊ Inversiune
sexuală = homosexualitate. 2. Procedeu de
transformare directă a unui negativ fotografic în
pozitiv. 3. (În sintagma) Inversiunea zaharozei =
proces de transformare a zaharozei în glucoză
prin hidroliză. [Var.: inversie s.f.] Din fr.
inversion, lat. inversio, -onis.
INVERTAZĂ, invertaze, s.f. (Biol.) Enzimă
produsă de drojdia de bere şi de mucoasa
intestinală şi care transformă zahărul în glucoză
şi în fructoză; invertină. Din fr. invertase, germ.
Invertase.
INVESTI, investesc, vb. IV. Tranz. A plasa, a
aloca, a cheltui un fond, un capital, diverse
mijloace materiale într-o întreprindere; a face o
investiţie. Din fr. investir, lat. investire.
INVESTIT, -Ă, investiţi, -te, adj. (Despre
valori băneşti) Plasat, folosit într-o afacere,
într-o întreprindere etc. V. investi.
INVESTIGAŢIE, investigaţii, s.f. Cercetare,
studiere minuţioasă, efectuată sistematic, cu
scopul de a descoperi ceva. [Var.: (înv.)
investigaţiune s.f.] Din fr. investigation, lat.
investigatio.
INVESTIGATOR, -OARE, investigatori, -
oare, adj. Care face investigaţii, care cercetează.
Din fr. investigateur, lat. investigator.
INVINCIBIL, -Ă, invincibili, -e, adj. (Adesea
fig.) Care nu poate fi învins; de nebiruit,
imbatabil, neînfrânt. Din fr. invincible, lat.
invincibilis.
INVIOLABIL, -Ă, inviolabili, -e, adj. Care nu
poate fi violat, încălcat, atins. ♦ Care se află în
mod legal la adăpost de orice urmărire, de orice
atingere, de orice încălcare sau orice pedepsire.
Din fr. inviolable, lat. inviolabilis.
INVITA, invít, vb. I. Tranz. A ruga pe cineva să
se prezinte undeva sau să participe la ceva; a
chema; a convoca; a pofti. ♦ A soma. Te invit să
ieşi. Din fr. inviter, lat. invitare.
INVITARE, invitări, s.f. Acţiunea de a
invita şi rezultatul ei. V. invita.
INVITAT, -Ă, invitaţi, -te, s.m. şi f.
Persoană chemată, poftită să se prezinte
undeva sau să participe la ceva; musafir,
oaspete. V. invita. Cf. fr. i n v i t e .
INVITAŢIE, invitaţii, s.f. Faptul de a invita sau
de a fi invitat; chemare; convocare; poftire. ♦
(Concr.) Document special tipărit, bilet sau
scrisoare scurtă prin care cineva este invitat
undeva. [Var.: invitaţiune s.f.] Din fr.
invitation, lat. invitatio.
INVIZIBIL, -Ă, invizibili, -e, adj. Care nu se
vede sau nu se poate vedea; (de) nevăzut;
nevizibil. ♦ (Prin exagerare sau glumeţ) Extrem
de mic. ◊ Ac invizibil (şi substantivat, n.) = ac de
păr subţire şi mic. Din fr. invisible, lat.
invisibilis.
INVIZIBILITATE, invizibilităţi, s.f. Starea,
însuşirea a ceea ce este invizibil; nevizibilitate.
Din fr. invisibilité, lat. invisibilitas, -atis.
INVOCA, invóc, vb. I. Tranz. 1. A chema în
ajutor (mai ales o divinitate). 2. A cita ceva în
favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi
cuiva ca argument în susţinerea unei afirmaţii.
Din fr. invoquer, lat. invocare.
INVOCAŢIE, invocaţii, s.f. Faptul de a invoca;
chemare în ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare
stilistică) adresată de către un poet muzei pentru
a-l ajuta în realizarea creaţiei sale artistice. ♦
Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul
interpelează un personaj (de obicei istoric)
absent. [Var.: invocaţiune s.f.] Din fr.
invocation, lat. invocatio, -onis.
INVOLUŢIE, involuţii, s.f. 1. Modificare
regresivă a unui organ sau a unui organism. ♦ P.
gener. Proces de transformare regresivă, de
regres. 2. Proces fiziologic care constă în
revenirea unui organ ce a suferit o mărire de
volum la dimensiunile, poziţia şi consistenţa
normală. Din fr. involution, lat. involutio, -onis.
INVOLUA, involuez, vb. I. Intranz. A se
întoarce de la o stare sau o formă superioară de
dezvoltare la una inferioară; a regresa, a
decădea. Din involuţie.
168
INVOLUARE, involuări, s.f. Acţiunea de a
involua şi rezultatul ei; involuţie; regres. V.
involua.
INVOLUAT, -Ă, involuaţi, -te, adj. Care s-a
întors la stadiul anterior, care a regresat.V.
involua.
INVOLUCRU, involucre, s.n. (Bot.) 1.
Totalitatea frunzişoarelor care se găsesc la baza
unor flori sau a unor inflorescenţe. 2. Lamă care
înveleşte pălăria tânără a unor ciuperci, înainte
ca aceasta să iasă din pământ. Din fr. involucre,
lat. involucrum.
INVOLUNTAR, -Ă, involuntari, -e, adj.
(Adesea adverbial) Care este făcut fără voie,
neintenţionat. Din fr. involontaire, lat.
involuntarius.
INVULNERABIL, -Ă, invulnerabili, -e, adj.
Care nu poate fi rănit; p. ext. care nu poate fi
atacat sau învinuit; de care nu te poţi atinge cu
nimic, nevulnerabil. Din fr. invulnérable, lat.
invulnerabilis.
IODOFORM s.n. Substanţă solidă, de culoare
galbenă cu miros caracteristic, neplăcut şi
persistent, foarte puţin solubilă în apă,
întrebuinţată în medicină ca antiseptic, anestezic,
cicatrizant etc. Din fr. iodoforme, germ.
Iodoform.
IONIU s.n. Izotop radioactiv al toriului, care se
obţine din uraniu prin dezintegrare. Din germ.
Ionium, fr. ionium.
IRADIA, iradiez, vb. I. Tranz. şi intranz. A
trimite, a împrăştia raze de lumină, de căldură
etc.; a (se) propaga; p. anal. a (se) răspândi, a
(se) împrăştia dintr-un punct central în toate
părţile. ♦ Intranz. (Despre radiaţii) A cădea pe
suprafaţa unui corp. Din fr. irradier, lat.
irradiare.
IRADIERE, iradieri, s.f. Acţiunea de a
iradia şi rezultatul ei. ♦ (Fiz.) Expunere a
unui corp, a unui material etc. la acţiunea
unui flux de fotoni sau de particule. ♦ (Med.)
Expunere a organismului la acţiunea unor
radiaţii electromagnetice, radioactive, de
obicei în scopuri terapeutice. ♦ Expunere
accidentală a organismului la radiaţiile
substanţelor radioactive, urmată de tulburări
organice. ♦ (Med.; Fiziol.) Răspândire a unei
excitaţii sau inhibiţii de la un centru nervos
la altul. ◊ Iradiere dureroasă = propagare a
durerii de-a lungul unui nerv. V. iradia.
IRADIAŢIE, iradiaţii, s.f. Emisiune de raze de
lumină, de căldură etc. de către un corp; p. ext.
fascicul de raze luminoase sau calorice emise de
o sursă. Var.: iradiaţiune s.f.] Din fr.
irradiation, lat. irradiatio.
IRASCIBIL, -Ă, irascibili, -e, adj. Care se
supără, se înfurie uşor, iute la mânie; iritabil.
Din fr. irascible, lat. irascibilis.
IRAŢIONAL, -Ă, iraţionali, -e, adj. 1. Care nu
se conduce după gândirea logică, care nu e
raţional, care este fără judecată, neraţional;
contrar raţiunii. 2. (Mat.; în sintagmele) Număr
iraţional = număr real care nu se poate
reprezenta printr-un raport între două numere
întregi. Ecuaţie (sau expresie etc.) iraţională =
ecuaţie (sau expresie etc.) care conţine atât
puterile întregi, cât şi puterile fracţionare ale
elementelor ei. Din fr. irrationnel, lat.
irrationalis.
IRECONCILIABIL, -Ă, ireconciliabili, -e, adj.
(Livr.) Care nu se poate pune de acord, împăca,
concilia; care este de neîmpăcat; nereconciliabil.
Din fr. irréconciliable, lat. irreconciliabilis.
IRECUZABIL, -Ă, irecuzabili, -e, adj. (Livr.)
Care trebuie admis, primit, care nu poate fi
respins. Din fr. irrécusable, lat. irrecusabilis.
IREDENTISM s.n. Mişcare politică de
eliberare naţională a unor teritorii aflate sub
ocupaţie străină, devenită, după primul război
mondial, mişcare anexionistă şi naţionalistă.
[Var.: iridentism s.n.] Din it. irredentismo, fr.
irrédentisme.
IREDENTIST, -Ă, iredentişti, -ste, s.m. şi f.,
adj. 1. S.m. şi f. Partizan al iredentismului. 2.
Adj. Care aparţine iredentismului, privitor la
iredentism, care propagă, susţine iredentismul;
iredent. [Var.: iridentist, -ă s.m. şi f., adj.] Din
it. irredentista, fr. irrédentiste.
IREFUTABIL, -Ă, irefutabili, -e, adj. (Livr.)
Care nu poate fi combătut sau respins, de
necombătut; absolut convingător. Din fr.
irréfutable, lat. irrefutabilis.
IREGULARITATE, iregularităţi, s.f. 1. Lipsă
de regularitate; neregularitate. 2. Faptă, atitudine
care constituie o abatere de la lege, de la regulă.
Din fr. irrégularité, lat. irregularitas, -atis.
IREMEDIABIL, -Ă, iremediabili, -e, adj. Care
nu se poate remedia, îndrepta; neremediabil;
care este fără leac. ♦ (Adverbial) Cu desăvârşire,
categoric, definitiv. Din fr. irrémédiable, lat.
irremediabilis.
IREPARABIL, -Ă, ireparabili, -e, adj. Care nu
se mai poate repara, îndrepta sau corecta;
nereparabil. Din fr. irréparable, lat.
irreparabilis.
IRESPIRABIL, -Ă, irespirabili, -e, adj.
(Despre aer, atmosferă) Care nu se poate respira;
care te sufocă, care te îneacă; nerespirabil. Din
fr. irrespirable, lat. irrespirabilis.
IREVOCABIL, -Ă, irevocabili, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care nu se poate revoca sau schimba,
asupra căruia nu se poate reveni; hotărât,
definitiv, nerevocabil. Din fr. irrévocable, lat.
irrevocabilis.
IRIGA, irighéz (iríg), vb. I. Tranz. A aplica, a
efectua lucrări de irigaţii pe un teren arabil. ♦
(Despre sânge) A circula într-un organism, într-
un organ, într-un ţesut. Din fr. irriguer, lat.
irrigare.
IRIGARE, irigări, s.f. Acţiunea de a iriga
şi rezultatul ei. V. iriga.
IRIGAT, -Ă, irigaţi, -te, adj. (Despre
terenuri agricole) Pe care s-au amenajat
lucrări de irigaţie. ♦ (Despre organe,
ţesuturi) Prin care circulă sânge. V. iriga.
169
NEIRIGAT, -Ă, neirigaţi, -te, adj. 1.
(Despre terenuri agricole) Pe care nu s-au
amenajat lucrări de irigaţie. 2. (Despre
organe, ţesuturi) Prin care nu (mai) circulă
sânge. Ne- + irigat.
IRIGAŢIE, irigaţii, s.f. Ansamblu de lucrări de
îmbunătăţiri funciare care asigură aprovizionarea
dirijată cu apă a culturilor agricole în vederea
sporirii productivităţii. [Var.: irigaţiune s.f.] Din
fr. irrigation, lat. irrigatio.
IRIS, (I) irisuri, s.n., (II) irişi, s.m. I. S.n. 1.
Membrană circulară, colorată a ochiului, situată
înaintea cristalinului, în mijlocul căreia se
găseşte pupila. 2. Diafragmă cu diametru
variabil, folosită la instrumentele optice pentru a
regla fasciculul de lumină care pătrunde în
instrument. II. S.m. (Bot.) Stânjenel. Din fr., lat.
iris.
IRITA, irít, vb. I. Tranz. şi refl. 1. A (se)
enerva, a (se) înfuria. 2. A (se) produce o uşoară
congestie sau o inflamaţie dureroasă. Din fr.
irriter, lat. irritare.
IRITARE, iritări, s.f. Acţiunea de a (se)
irita şi rezultatul ei; enervare, iritaţie. V.
irita.
IRITAT, -Ă, iritaţi, -te, adj. 1. Care se află
în stare de enervare, de surescitare nervoasă,
de mânie trecătoare; aţâţat, surescitat,
enervat. 2. Care este inflamat, uşor
congestionat. V. irita.
IRITABIL, -Ă, iritabili, -e, adj. Care se irită, se
supără uşor; irascibil, supărăcios. Din fr.
irritable, lat. irritabilis.
IRITABILITATE, iritabilităţi, s.f. Proprietatea
de a se irita uşor; starea celui iritabil;
irascibilitate. ♦ (Fiziol.) Proprietate generală a
materiei vii de a reacţiona la acţiunea anumitor
factori externi prin modificarea metabolismului.
Din fr. irritabilité, lat. irritabilitas, -atis.
IRITAŢIE, iritaţii, s.f. 1. Stare de enervare, de
surescitare nervoasă; iritare. 2. Congestie uşoară
sau inflamaţie (dureroasă) a unui organ, a pielii
etc. Din fr. irritation, lat. irritatio.
IRONIC, -Ă, ironici, -ce, adj. Căruia îi place să
facă ironii, să ia în râs; zeflemist, batjocoritor;
care conţine, care exprimă o ironie; înţepător.
Din fr. ironique, lat. ironicus.
IRONIE s. f. 1. persiflare. ◊ ironie a sorţii =
situaţie intervenită contrar tuturor aşteptărilor, ca
un joc neaşteptat al întâmplării. 2. categorie
estetică şi filozofică, desemnând expresii sau
imagini cu semnificaţii opuse sensului obişnuit,
în scopul ridiculizării disimulate. ◊ figură de stil
prin care se enunţă ceva pentru a se înţelege
contrariul. Din fr. ironie, lat. ironia.
AUTOIRONIE, autoironii, s.f. Ironie la
adresa propriei persoane. Auto- + ironie. .
(fr. auto- + fr. ironie, lat. ironia)
AUTOIRONIZA, autoironizez, vb. I. Refl.
A se supune autoironiei. Auto + ironie.
IRUPŢIE, irupţii, s.f. Izbucnire violentă,
apariţie neaşteptată şi bruscă; revărsare bruscă a
apelor unui râu; năpădire, năvălire. [Var.: ITINERAR, itinerare, s.n. Drum pe care se
irupţiune s.f.] Din fr. irruption, lat. irruptio. desfăşoară o călătorie, cu indicarea localităţilor
ISTERIC, -Ă, isterici, -ce, adj., s.m. şi f. 1. parcurse; marşrut. ♦ Indicator care cuprinde
Adj., s.m. şi f. (Persoană) care suferă de isterie. ◊ staţiile şi orele de plecare şi de sosire ale unui
(Adverbial) Plânge isteric. 2. Adj. Privitor la vehicul pe un parcurs. Din fr. itinéraire, lat.
isterie, care aparţine isteriei. Din fr. hystérique, itinerarius.
it. isterico. RADIOITINERAR, radioitinerare, s.n.
ISTM, istmuri, s.n. Fâşie îngustă de pământ care Itinerar urmat de o aeronavă care se conduce
leagă două continente sau o peninsulă de un după semnalele primite de la radiofarurile
continent şi care separă două mări sau două hertziene. Radio + itinerar (după fr.
golfuri. Din fr. isthme, lat. isthmus. radioraid).
ISTORIC, -Ă, istorici, -ce, adj., s.m., s.n. I. IUDAIC, -Ă, iudaici, -ce, adj. Care aparţine
Adj. 1. Care aparţine istoriei, privitor la istorie, Iudeii sau populaţiei ei, privitor la Iudeea sau la
istoricesc; p. ext. care are o importanţă deosebită populaţia ei. Din fr. judaïque, lat. judaicus.
(în dezvoltarea societăţii). ◊ Monument istoric = IULIAN adj. (În sintagma) Calendar iulian =
construcţie care pentru vechimea şi valoarea ei calendar stabilit din ordinul lui Iuliu Cezar în
artistică, este luată sub ocrotirea statului. ♦ Care anul 46 a Cr. Din lat. julianus, fr. julien.
se ocupă cu fapte din istorie, care are ca temă
istoria. Roman istoric. 2. Care se schimbă în
cursul timpului. 3. Care corespunde faptelor
istoriei, care a existat în realitate, real2. 4. Care
studiază problemele sau fenomenele în ordinea
cronologică. Metodă istorică. II. 1. S.m.
Specialist în domeniul istoriei, autor de opere
istorice; p. restr. istoriograf. 2. S.n. Expunere
(amplă) a unui fapt, a unui eveniment, etc., în
împrejurările în care s-a produs, în ordinea
desfăşurării faptelor etc. Din fr. historique, lat.
historicus, it. istorico.
ANISTORIC, -Ă, anistorici, -ce, adj. Care
este situat în afara realităţilor concret-
istorice. An- + istoric. (A- Element de
compunere care indică absenţa, excluderea
etc. Amoral, anhidru. [Var an-] Din fr. a- +
fr. historique, lat. historicus, it. istorico.)
ANISTORISM s.n. Înlocuire a studiului
concret istoric al realităţii sociale prin
speculaţii abstracte. Anistor[ic] + suf. -ism.
ANTIISTORISM s.n. Concepţie istorică
care respinge sau ignorează principiul istoric
în analiza proceselor sau fenomenelor. Anti-
+ istorism. (fr. anti- + fr. historisme, rus.
istorizm.)
ISTORIOGRAF, istoriografi, s.m. Persoană
însărcinată, în trecut, în mod oficial, să scrie
istoria unei epoci, a unei domnii etc.; p. ext.
istoric. Din fr. historiographe, lat.
historiographus.
ISTORISM s.n. (Filoz.) Principiu potrivit căruia
evenimentele şi fenomenele trebuie studiate în
procesul apariţiei şi dezvoltării lor istorice. Din
fr. historisme, rus. istorizm.
ITALIENISM, (1) italienisme, s.n. 1. Element
de jargon împrumutat (fără necesitate) din limba
italiană. 2. Curent lingvistic din sec. XIX care
urmărea să apropie prin mijloace artificiale
limba română de italiană. Din it. italianismo, fr.
italianisme.
ITERATIV, -Ă, iterativi, -e, adj. (Despre forme
verbale sau despre propoziţii temporale) Care
exprimă o acţiune repetată; frecventativ. Din fr.
itératif, lat. iterativus.

170
 Î ÎNFEUDARE s.f. Acţiunea de a (se)
înfeuda şi rezultatul ei; supunere, robire. V.
înfeuda.
ÎMBIBA, îmbíb, vb. I. Tranz. şi refl. A (se) ÎNHUMA, înhumez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
pătrunde, a (se) umple de un lichid, de un gaz înmormânta, a îngropa. Din fr. inhumer, lat.
etc. ♦ Tranz. Fig. (Rar) A face să fie pătruns de o inhumare.
idee, de o teorie etc.; a îndoctrina. Din fr. ÎNHUMARE, înhumări, s.f. Acţiunea de a
imbiber, lat. imbibere. înhuma; înmormântare, inhumaţie. V.
ÎNCARCERA, încarcerez, vb. I. Tranz. A băga înhuma.
pe cineva la carceră; p. ext. a întemniţa. Din lat. ÎNMATRICULA, înmatriculez, vb. I. Tranz. şi
incarcerare, fr. incarcérer. refl. A (se) înscrie, a (se) trece într-o matricolă; a
ÎNCARCERÁRE, încarcerări, s.f. matricula. Din fr. immatriculer, lat.
Acţiunea de a încarcera; întemniţare, immatriculare.
detenţiune. V. încarcera. ÎNMATRICULARE, înmatriculări, s.f.
ÎNCLINA, înclín, vb. I. 1. Refl. şi tranz. A (se) Acţiunea de a (se) înmatricula; înscriere
apleca în jos sau într-o parte; a (se) pleca. ♦ Refl. într-o matricolă. V. înmatricula.
A face o plecăciune; a saluta; a (se) pleca, a (se) ÎNVESTI, învestesc, vb. IV. Tranz. A acorda
închina. ♦ Refl. Fig. (Despre soare) A coborî cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o
către asfinţit, a apune; (despre zi) a se apropia de demnitate, o atribuţie: (în evul mediu) a da cuiva
sfârşit. 2. Refl. Fig. A se declara convins; a învestitura. Din fr. investir, lat. investire.
admite, a accepta. 3. Intranz. Fig. A fi dispus ÎNVESTIRE, învestiri, s.f. Acţiunea de a
să... ♦ A se simţi atras de ceva, a simţi vocaţie, învesti; împuternicire dată cuiva spre a
atracţie pentru ceva; a se apleca. 4. Refl. recipr. exercita un drept, o autoritate, o atribuţie
Fig. (Înv.) A avea legături de dragoste cu cineva. etc.; confirmare într-o demnitate. V. învesti.
Din fr. incliner, lat. inclinare. ÎNVESTIT, -Ă, învestiţi, -te, adj. Care a
ÎNCLINARE, înclinări, s.f. Acţiunea de a primit oficial un drept, o autoritate, o
(se) înclina şi rezultatul ei. ♦ (Geom.) demnitate, o atribuţie. V. învesti.
Înclinaţie. ♦ Fig. Vocaţie, dispoziţie; ÎNVESTITURĂ, învestituri, s.f. Act prin
înclinaţie. V. înclina. care cineva este învestit cu o demnitate. ♦ (În
ÎNCLINAT, -Ă, înclinaţi, -te, adj. 1. societatea medievală) Ceremonie solemnă
Aplecat în jos sau într-o parte; oblic; prin care o persoană era învestită cu o
încovoiat. 2. Fig. Care are vocaţie, atracţie demnitate, cu un drept etc. de către seniorul
spre ceva. V. înclina. său. Învesti + suf. -tură (după fr.
ÎNCLINAŢIE, înclinaţii, s.f. Înclinare. ♦ investiture).
(Geom.) Unghi format de o dreaptă (sau de un
plan) cu o dreaptă (sau cu un plan) de referinţă;
înclinare. ♦ Fig. Vocaţie, atracţie, dispoziţie
pentru ceva. Din fr. inclination, lat. inclinatio.
ÎNCORPORA, încorporez, vb. I. Tranz. 1. A
uni, a împreuna mai multe lucruri pentru a face
un singur corp, un tot. ♦ A anexa, a subordona
un ţinut, o provincie la o ţară. 2. A încadra
recruţii într-o unitate militară, pentru efectuarea
stagiului militar. [Var.: incorpora vb. I] Din fr.
incorporer, lat. incorporare.
ÎNDURA, îndúr, vb. I. 1. Tranz. A suporta cu
răbdare un necaz, o durere, o boală etc.; a
pătimi, a suferi. 2. Refl. A se arăta milos, bun; a
se îndupleca. ♦ A-i fi milă cuiva de cineva. 3.
Refl. A consimţi, a-l lăsa pe cineva inima să..., a
se hotărî. - Lat. indurare (1 şi după fr. endurer).
ÎNDURARE, îndurări, s.f. Acţiunea de a
(se) îndura şi rezultatul ei; putere de a răbda;
răbdare; milă, compătimire, bunătate. V.
îndura.
ÎNDURĂTOR, -OARE, îndurători, -oare,
adj. 1. Plin de milă; milostiv. 2. Care suportă
cu răbdare suferinţele; răbdător. - Îndura +
suf. -ător.
ÎNFEUDA, înfeudez, vb. I. Tranz. A supune, a
robi. ♦ Refl. A se subordona întru totul unei
persoane. Din fr. inféoder, lat. infeodare.

171
 J producerea unui eveniment important. Din fr.
JAC, jacuri, s.n. 1. Dispozitiv, folosit mai ales
în telefonia manuală, care permite, prin
introducerea unei fişe, stabilirea unei legături
între două linii. 2. Dispozitiv de interconectare
electrică a unor magnetofoane şi casetofoane.
[Scris şi: jack] Din fr., engl. jack.
JALAPĂ s.f. Răşină extrasă din rădăcina plantei
Exogonium purga, utilizată sub formă de pulbere
în farmacie pentru proprietăţile ei purgative. Din
fr. jalap, sp. jalapa.
JAZ, (2) jazuri, s.n. 1. Muzică uşoară (de dans),
adesea cu caracter de improvizaţie, provenită din
împletirea elementelor folclorice nord-americane
(muzica populară a negrilor) cu muzica
popoarelor europene, caracterizată printr-un ritm
vioi, sincopat. 2. Orchestră formată de obicei din
instrumente de suflat şi de percuţie care execută
această muzică; jazband. [scris şi: jazz] Din fr.,
engl. jazz.
JAZISTIC, -Ă, jazistici, -ce, adj. De jaz,
privitor la jaz. [Scris şi: jazzistic] - Jaz + suf.
- istic.
JAZBAND, jazbanduri, s.n. Jaz (2). Din fr.,
engl. jazz-band.
JEJUN, jejunuri, s.n. Parte a intestinului subţire
cuprinsă între duoden şi ileon. Din fr. jéjunum,
lat. jejunum.
JEJUNITĂ s.f. med. Inflamaţie a jejunului,
manifestată prin dureri abdominale, tulburări
digestive etc. - Jejun + suf. -ită.
JET, jeturi, s.n. Curent de lichid sau de gaz care
ţâşneşte cu presiune printr-un orificiu. Din fr.,
eng. jet.
JOANTĂ, joante, s.f. 1. Legătură făcută la
capetele şinelor de cale ferată pentru a asigura
continuitatea căii de circulaţie. 2. Legătură între
două bare de oţel din armătura unui element de
beton armat. Din fr., engl. joint.
JOCHEU, jochei, s.m. Călăreţ specializat în
conducerea cailor la alergările de galop şi de
obstacole de pe hipodrom. [Var.: jochei s.m.]
Din fr., engl jockey.
JOKER, jokeri, s.m. Carte de joc cu cea mai
mare valoare în unele jocuri de noroc, care poate
înlocui orice carte în jocul respectiv. [Scris şi:
jocher - Pr.: giocăr] Din fr., engl. joker.
JOULE, jouli, s.m. Unitate de măsură a
energiei, egală cu lucrul mecanic efectuat de
forţa de un newton, când punctul ei de aplicaţie
se deplasează cu un metru în direcţia şi în sensul
forţei. [Pr.: jul] Din fr., enlg. joule.
JUBILA, jubilez, vb. I. Intranz. A simţi o mare
satisfacţie (exteriorizând-o), a se bucura din plin
de ceva; a triumfa. Din fr. jubiler, lat. jubilare.
JUBILARE, jubilări, s.f. Satisfacţie însoţită
de veselie mare; (rar) jubilaţie. V. jubila.
JUBILATIV, -Ă, jubilativi, -e, adj. (Rar)
Triumfător, vesel. Din jubila.
JUBILEU, jubilee, s.n. Sărbătorire a împlinirii
unui număr de ani (de obicei cincizeci) de la
172
jubilé, lat. jubilaeus.
JUBILIAR, -Ă, jubiliari, -e, adj. De jubileu,
făcut pentru un sau cu ocazia unui jubileu. ◊
An jubiliar = an în care are loc un jujubileu.
Din jubileu (după fr. jubilaire).
JUDICIAR, -Ă, judiciari, -e, adj. 1. Care ţine
de justiţie, privitor la justiţie; judecătoresc. ◊
Cronică judiciară = dare de seamă asupra
proceselor şi dezbaterilor care au loc înaintea
justiţiei. 2. Făcut prin autoritatea justiţiei. Din
fr. judiciaire, lat. judiciarius.
JUGULA, jugulez, vb. I. Tranz. (Rar) A
sugruma, a strangula, a înăbuşi. Din fr. juguler,
lat. jugulare.
JUGULARE, jugulări, s.f. (Rar) Acţiunea
de a jugula şi rezultatul ei; sugrumare,
strangulare. ♦ Fig. Împiedicare bruscă a
dezvoltării. V. jugula.
JUKE-BOX, juke-boxuri, s.n. (Englezism)
Tonomat. [Pr.: giu(k)-box] Din engl., fr. juke-
box.
JUNCTURĂ, juncturi, s.f. (Livr.) Joncţiune;
(spec.) locul de unire a două formaţiuni
anatomice. Din lat. junctura, fr. joncture.
JUNIOR, -OARĂ, juniori, -oare, subst., adj. 1.
S.m. şi f., adj. (Sportiv) care are vârsta între
circa 13 şi 19 ani, limitele de vârstă variind de la
o specialitate sportivă la alta. 2. S.m. (Pe lângă
un nume propriu de persoană, în opoziţie cu
senior) Fiul (considerat în raport cu tatăl). Din
fr., lat. junior.
JUNIORAT s.n. Vârstă anterioară
majoratului, cuprinsă aproximativ între 13 şi
18 ani. - Junior + suf. -at.
JUNTĂ, junte, s.f. Nume dat unor organe de stat
sau organizaţii politice în Spania şi în unele ţări
din America de Sud. [Pr.: huntă] Din sp. junta,
fr. junte.
JURAT, juraţi, s.m. (În unele state) Cetăţean
ales să ia parte la judecarea unor procese penale
şi uneori a unor procese civile; jur. ◊ Curte cu
juraţi = curte cu juri. Din fr. juré, lat. juratus.
JURIDIC, -Ă, juridici, -ce, adj. Care ţine de
drept, privitor la drept. ◊ Persoană juridică =
organizaţie cu patrimoniu propriu şi
administraţie de sine stătătoare, care se bucură
de capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Din
fr. juridique, lat. juridicus.
JURIDICEŞTE adv. Din punct de vedere
juridic. - Juridic + suf. -eşte.
JURISCONSULT, -Ă, jurisconsulţi, -te, s.m. şi
f. Specialist în ştiinţele juridice, de mare
autoritate, care este consultat în problemele
dificile de drept. Din fr. jurisconsulte, lat.
jurisconsultus.
JURISDICŢIE, jurisdicţii, s.f. 1. Putere,
competenţă de a judeca a unui judecător sau a
unei instanţe. 2. Totalitatea instanţelor
judecătoreşti de acelaşi grad. 3. Ansamblul
organelor care au competenţa de a judeca pricini
de aceeaşi categorie. 4. Teritoriu în care un
judecător sau o instanţă judecătorească îşi
exercită puterea. Din fr. jurisdiction, lat.
jurisdictio.
JURISPRUDENŢĂ, jurisprudenţe, s.f. 1.
Totalitatea hotărârilor pronunţate de organele de
jurisdicţie într-un anumit domeniu; spec.
ansamblu de decizii ale unui tribunal; felul în
care judecă în mod obişnuit un tribunal un
litigiu. 2. Ştiinţa dreptului. Din fr.
jurisprudence, lat. jurisprudentia.
JURIST, -Ă, jurişti, -ste, s.m. şi f. Specialist în
ştiinţele juridice. ◊ (Înv.) Student(ă) în drept.
Din fr. juriste, lat. jurista.
JUSTIFICA, justífic, vb. I. 1. Tranz. A arăta că
ceva este just, legitim, a demonstra justeţea unui
lucru; a îndreptăţi; a motiva. 2. Refl. A da
explicaţii cu privire la o atitudine, o acţiune etc;
a se dezvinovăţi. 3. Tranz. A dovedi
întrebuinţarea legală a unor sume de bani, a unor
materiale etc. Din lat. justificare, fr. justifier.
JUSTIFICARE, justificări, s.f. Acţiunea de
a (se) justifica şi rezultatul ei; justificaţie,
îndreptăţire, motivare. V. justifica.
JUSTIFICAT, -Ă, justificaţi, -te, adj.
Dovedit ca just, îndreptăţit, legitim. V.
justifica.
JUSTIFICABIL, -Ă, justificabili, -e, adj.
Care poate fi justificat, motivat. - Justifica +
suf. -bil. Cf. fr. justifiable.
NEJUSTIFICAT, -Ă, nejustificaţi, -te, adj.
Care nu este justificat. - Ne- + justificat.
NEJUSTIFICABIL, -Ă, nejustificabili, -e,
adj. Care nu se poate justifica. - Ne- +
justificabil.
JUSTIFICAŢIE, justificaţii, s.f. Justificare.
[Var.: justificaţiune s.f.] Din fr. justification,
lat. justificatio, -onis.
JUSTIŢIE s.f. 1. Totalitatea organelor de
jurisdicţie dintr-un stat; ansamblul legilor şi al
instanţelor judecătoreşti; sistemul de funcţionare
a acestor instanţe. 2. Una dintre formele
fundamentale ale activităţii statului, care constă
în judecarea pricinilor civile sau penale şi în
aplicarea pedepselor prevăzute de lege. ◊ Expr.
A chema (sau a se prezenta) în faţa justiţiei = a
cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate,
echitate. Din fr. justice, lat. justitia.
JUVENIL, -Ă, juvenili, -e, adj. Care aparţine
tinereţii; tineresc. Din fr. juvénile, lat. juvenilis.

173
 K
KIESERIT s.n. (Min.) Sulfat natural hidratat de
magneziu, utilizat la prepararea sării amare. Din
germ. Kieserit, fr. kiesérite.
KILO- Element de compunere care intră în
denumirea unităţilor de măsură pentru a exprima
multiplicarea de o mie de ori. Din fr. kilo, gr.
kilioi "mie".
KILOJOULE, kilojouli, s.m. (Fiz.) Unitate
(derivată) de măsură pentru energie, egală cu o
mie de jouli. Abr.: kJ] Din fr., engl. kilojoule.
KILOVAR, kilovari, s.m. (Fiz.) Unitate
(derivată) de măsură pentru puterea reactivă,
egală cu o mie de vari. [Abr.: kVAR] Din fr.,
engl. kilovar.
KILT s.m. Fustă scurtă şi plisată din stofă
cadrilată, care face parte din costumul naţional al
scoţienilor. Din engl., fr. kilt.
KIWI s.f. invar. 1. Pasăre acarinată din Noua
Zeelandă, pe cale de dispariţie, înaltă de 30 cm,
cu aripile atrofiate, lipsită de claviculă, care se
hrăneşte cu larve de insecte şi duce o viaţă
nocturnă (Apteryx australis). 2. Fruct comestibil
al plantei Actinidia chinensis din Asia, cu formă
ovală, de mărimea unui măr mijlociu, cu miezul
verde, cărnos, acrişor şi cu coaja pufoasă, verde-
maronie. Din fr. kiwi, engl. kiwi[fruit].

174
 L integritatea unui lucru. ♦ Întrerupere involuntară
LABIL, Ă, labili, -e, adj. (Livr.) Nestatornic,
schimbător, instabil. ♦ (Despre un sistem fizic)
Care se află în stare de echilibru instabil. Din fr.
labile, lat. labilis.
LABIRINT, labirinturi, s.n. 1. Construcţie cu
un mare număr de camere şi de galerii, în care
orientarea este extrem de dificilă; dedal. ♦ Grup
decorativ de arbuşti care alcătuiesc alei
întortocheate. ♦ Fig. Încurcătură, încâlcitură de
drumuri în care te orientezi cu greutate; p. ext.
problemă, situaţie încurcată, fără ieşire. 2.
(Tehn.) Dispozitiv format din camere şi
compartimente foarte înguste, folosit în diverse
instalaţii pentru a lungi parcursul unui fluid şi a-i
diminua astfel viteza. 3. Totalitatea cavităţilor (şi
a organelor) care formează urechea internă. Din
fr. labyrinthe, lat. labyrinthus.
LABIRINTODONT, labirintodonţi, s.m. (La
pl.) Grup de amfibieni fosili din triasic, ai căror
dinţi au încreţituri sinuoase; (şi la sg.) animal din
acest grup. Din fr. labyrinthodontes, engl.
labyrinthodonta.
LABORATOR, laboratoare, s.n. Local sau
încăpere prevăzută cu instalaţii speciale, aparate
şi instrumente pentru experienţe ştiinţifice şi
lucrări practice în domeniul ştiinţelor
experimentale sau aplicate. [Var.: (înv.)
laboratoriu s.n.] Din germ. Laboratorium, fr.
laboratoire.
AUTOLABORATOR, autolaboratoare,
s.n. Laborator instalat într-un autovehicul.
Auto + laborator.
MINILABORATOR, minilaboratoare, s.n.
Laborator mic care dă rezultatul unei analize
în timp foarte scurt, folosind echipament
electronic (portabil). - Mini- + laborator.
LABORIOS, -OASĂ, laborioşi, -oase, adj. 1.
(Despre manifestările, creaţiile etc. oamenilor)
Care cere multă muncă, care necesită încordare,
efort şi osteneală. Cercetări laborioase. 2.
(Despre oameni) Care lucrează (şi produce)
mult; sârguincios. Din fr. laborieux, lat.
laboriosus.
LABORIOZITATE, laboriozităţi, s.f. (Rar)
Faptul, calitatea de a fi laborios; hărnicie.
Laborios + suf. -itate.
LACTAMĂ s.f. Compus organic obţinut din
aminoacizi şi folosit ca materie primă pentru
fabricarea unor fibre sintetice. Din fr. lactame,
germ. Laktam.
LACTARIU, lactarii, s.n. (Med.) Centru de
colectare şi distribuire a laptelui de mamă. Din
fr., lat. lactarium.
LACTEE adj. (În sintagma) Calea Lactee =
brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt
la celălalt al boltei cereşti; Calea-Laptelui,
Calea-Robilor. Din fr. [voie] lactée, lat. [via]
lactea.
LACUNĂ, lacune, s.f. Spaţiu gol în interiorul
unui corp; gol, lipsă în continuitatea, în
175
şi penibilă într-un text, în înlănţuirea unor fapte,
a unor idei. ♦ Fig. Ceea ce lipseşte pentru ca un
lucru să fie bun, desăvârşit. Din fr. lacune, lat.
lacuna.
LACUSTRU, -Ă, lacustri, -e, adj. Privitor la
lacuri, care trăieşte sau care creşte în lacuri. ◊
Locuinţă (sau aşezare etc.) lacustră = locuinţă
(sau aşezare etc.) clădită pe stâlpi la suprafaţa
apei unor lacuri, specifică în epoca preistorică.
Din fr. lacustre, lat. lacustris.
LAIC, -Ă, laici, -e, adj. (Adesea substantivat)
Care este din afara religiei şi a tagmei
bisericeşti, specific acestui domeniu; mirenesc,
lumesc. ♦ Fig. (Fam.) Care nu cunoaşte, nu este
iniţiat într-un anumit domeniu. Din fr. laïque,
lat. laicus.
LAMBERT, lamberţi, s.m. (Fiz.) Unitate
(tolerată) de măsură a luminanţei. [Abr.: L] Din
fr. lambert, germ. Lambert.
LAMENTA, lamentez, vb. I. Refl. A se plânge
(în mod zgomotos şi adesea exagerat) de cineva
sau de ceva; a se tângui, a se jeli. Din fr.
lamenter, lat. lamentari.
LAMENTARE, lamentări, s.f. Acţiunea de
a se lamenta şi rezultatul ei; tânguire,
văicăreală, lamentaţie. V. lamenta.
LAMENTABIL, -Ă, lamentabili, -e, adj. 1.
Care este vrednic de plâns, deplorabil; care
inspiră milă. 2. (Adesea adverbial) Prost, rău,
mizerabil. Purtare lamentabilă. Din fr.
lamentable, lat. lamentabilis.
LAMENTAŢIE, lamentaţii, s.f. (Rar)
Lamentare. Din fr. lamentation, lat. lamentatio.
LAMPADAR, lampadare, s.n. Suport vertical
care susţine sau pe care sunt montate una sau
mai multe lămpi sau becuri. Din fr. lampadaire,
it. lampadario.
LAMPĂ, lămpi, s.f. Aparat ori dispozitiv care
produce lumină prin arderea unui combustibil
sau cu ajutorul curentului electric. ◊ Lampă
fulger = blitz. Lampă cu halogen = lampă cu
incandescenţă în balonul căreia se introduce un
amestec de gaze inerte care conţine halogeni, în
scopul măririi duratei de funcţionare şi a
strălucirii. Lampă de radio = tub electronic.
Lampă de sudat (sau de lipit) = aparat care
produce o flacără foarte puternică, necesară în
operaţia de lipire a unor piese metalice. Din
germ. Lampe, rus. lampa, fr. lampe.
LAMPAGIU, lampagii, s.m. Persoană
însărcinată cu aprinderea şi stingerea
felinarelor de pe străzi; fanaragiu. - Lampă
+ suf. -agiu.
LĂMPĂRIE, lămpării, s.f. Încăpere în
mine, în gări etc., în care se păstrează şi se
întreţin lămpile sau felinarele de
întrebuinţare curentă; lampisterie. - Lampă
+ suf. -ărie.
LĂMPIŞOARĂ, lămpişoare, s.f. (Rar)
Lămpiţă. - Lampă + suf. -işoară.
LĂMPIŢĂ, lămpiţe, s.f. Diminutiv al lui
lampă; lămpişoară. - Lampă + suf. -iţă.
LANITAL s.n. Fibră textilă fabricată din
cazeină, folosită ca înlocuitor al lânii. Din germ.
Lanital, fr., it. lanital.
LANŢETĂ, lanţete, s.f. 1. Instrument
chirurgical format dintr-o lamă cu două tăişuri
foarte ascuţite, care foloseşte la vaccinări, incizii
etc. 2. Mic instrument în formă de lopăţică, cu
care se netezesc şi se rectifică tiparele în
turnătoriile de fontă. Din germ. Lanzette, fr.
lancette.
LANUGO s.n. 1. (Biol.) Păr fin care acoperă
unele regiuni ale corpului la făt. ♦ Fire de păr din
alte regiuni decât din cele obişnuite. 2. Puf (la
plante, fructe etc.) Din lat., fr. lanugo.
LAPIDA, lapidez, vb. I. Tranz. (Livr.) A ucide
pe cineva prin lovituri de pietre; a arunca în
cineva cu pietre (ca pedeapsă sau ca răzbunare).
Din fr. lapider, lat. lapidare.
LAPIDARE, lapidări, s.f. (Livr.) Acţiunea
de a lapida şi rezultatul ei; lovire (cu pietre);
fig. oprobriu. V. lapida.
LAPIS s.n. (Min.) Lazurit. Din fr., lat. lapis.
LAPSUS, lapsusuri, s.n. Incapacitate
momentană a cuiva de a-şi aduce aminte de un
lucru ştiut. ♦ Eroare, inadvertenţă comisă din
neatenţie de o persoană care vorbeşte sau scrie
ceva. Din fr., lat. lapsus.
LARGA, larghez, vb. I. Tranz. A desprinde un
obiect (balast, lest) dintr-o aeronavă în zbor, prin
aruncare sau cu ajutorul unui mecanism. Din fr.
larguer, it. largare.
LARGARE, largări, s.f. Acţiunea de a
larga şi rezultatul ei. V. larga.
LASCIV, -Ă, lascivi, -e, adj. (Despre gesturi,
cuvinte etc.) Care aţâţă la plăceri senzuale;
senzual, voluptuos; obscen, imoral. Din fr.
lascif, lat. lascivus.
LASER, lasere, s.n. Dispozitiv pentru
amplificarea sau generarea undelor
electromagnetice din domeniul optic pe baza
efectului de emisiune forţată a sistemelor
atomice, care permite o concentrare de energie
corespunzătoare unei temperaturi de zeci de mii
de grade. Din engl., fr. laser.
LASTEX, lastexuri, s.n. Fir de cauciuc, de
obicei îmbrăcat în fibre textile, care se foloseşte
în industria confecţiilor; p. ext. ţesătură, obiect
de îmbrăcăminte care cuprinde asemenea fire. ♦
Portjartier elastic. Din fr., it. lastex.
LASTIC s.n. (Înv.) Stofă de lână asemănătoare
cu satinul. Din fr., engl. lasting.
LATENT, -Ă, latenţi, -te, adj. Care există, dar
nu se manifestă în exterior, putând izbucni
oricând. Din fr. latent, lat. latens, -ntis.
LATERAL, -Ă, laterali, -e, adj. 1. Situat pe
(una dintre) laturi, pe o parte a unui lucru; situat
la margine, la periferie, departe de un centru;
lăturalnic. ◊ Arie (sau suprafaţă) laterală =
mărimea suprafeţei unui corp prismatic, fără
suprafeţele bazelor lui. Arie laterală = zonă
situată la periferia teritoriului unde se vorbeşte
un dialect sau o limbă. ♦ Fig. Secundar. 2. (În
sintagma) Consoană laterală (şi substantivat, f.)
176
= consoană articulată prin atingerea vârfului
limbii de palatul tare sau de alveolele incisivilor
superiori, în timp ce suflul de aer iese prin cele
două deschizături lăsate de marginile limbii. "L"
este o consoană laterală. 3. (În sintagma)
Gândire laterală = proces specific gândirii
creatoare, având ca scop obţinerea a cât mai
multe variante posibile ale obiectului sau
fenomenului cercetat. Din fr. latéral, lat.
lateralis.
OMNILATERAL, -Ă, omnilaterali, -e, adj.
Care îmbrăţişează toate aspectele, care se
face din toate punctele vedere. - Omni- +
lateral.
OMNILATERALITATE s.f. (Rar)
Însuşirea de a fi omnilateral. - Omnilateral
+ suf. -itate.
LATEX, latexuri, s.n. Suc lăptos secretat de
anumite plante. Din fr., lat. latex.
LATIN, -Ă, latini, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.
Persoană care făcea parte din populaţia de bază a
vechiului ţinut Latium din Italia sau era
originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine latinilor
(1) sau Latiumului, privitor la latini sau la
Latium; p. ext. care se referă la limba şi la
literatura romanilor sau care aparţine acestora;
latinesc. ◊ Limba latină (şi substantivat, f.) =
limba indo-europeană vorbită de romani. Din lat.
latinus, fr. latin.
LATINITATE s.f. Faptul de a avea origine
latină sau caracter latin. ♦ Nume dat culturii şi
civilizaţiei latine. Din fr. latinité, lat. latinitas, -
atis.
LATITUDINE, latitudini, s.f. 1. Distanţa
unghiulară a unui punct de pe glob faţă de
ecuator, măsurată pe meridianul care trece prin
acel punct şi exprimată în grade, minute şi
secunde. 2. Fig. Libertate de acţiune, posibilitate
de a acţiona după voie. Din fr. latitude, lat.
latitudo, -inis.
LATRINĂ, latrine, s.f. Closet (rudimentar),
privată, hazna. Din lat. latrina, fr. latrine.
LAUDANUM s.n. Substanţă narcotică extrasă
din opiu, folosită ca medicament. Din fr., lat.
laudanum.
LAUREAT, -Ă, laureaţi, -te, s.m. şi f.
Persoană, colectiv etc. care a obţinut un premiu
pentru merite remarcabile în domeniul ştiinţei, al
literaturii, al artei etc. ◊ (Adjectival) Colectiv
laureat. Din fr. lauréat, lat. laureatus.
LAVĂ, lave, s.f. Masă minerală în stare lichidă
incandescentă, azvârlită la suprafaţa pământului
de un vulcan în erupţie (şi care, prin răcire, dă
naştere la diverse roci vulcanice). Din fr. lave, it.
lava.
LECTOR, lectori, s.m. 1. (Livr.) Cititor. 2.
(Inform.) Dispozitiv periferic care permite
introducerea informaţiei după o cartelă perforată
într-un sistem de prelucrare automată a datelor;
cititor de cartelă. Din fr. lecteur, lat. lector, -
oris.
LECTURĂ, lecturi, s.f. Faptul de a citi; citit,
citire. ◊ Sală de lectură = încăpere amenajată pe
lângă o bibliotecă, în care publicul poate citi
cărţi, reviste etc. Lectură particulară = cărţile
citite de un elev în afara manualelor. Din fr.
lecture, lat. lectura.
LABIOLECTURĂ s.f. Aptitudine de a
înţelege vorbirea după mişcările buzelor.
Labi[al] + lectură.
LEGAL, -Ă, legali, -e, adj. Care există sau se
face în temeiul unei legi, care este prevăzut de o
lege, este conform cu legea. Din fr. légal, lat.
legalis.
NELEGAL, -Ă, nelegali, -e, adj. Care nu se
face în temeiul unei legi, care nu este
prevăzut de lege. - Ne- + legal.
LEGAT, legaţi, s.m. 1. Trimis al senatului, al
împăratului etc. într-o provincie a Imperiului
roman. 2. Reprezentant diplomatic al unui papă.
Din fr. légat, lat. legatus.
LEGATAR, -Ă, legatari, -e, s.m. şi f. Persoană
care beneficiază de un legat2. Din fr. légataire,
lat. legatarius.
LEGAŢIE, legaţii, s.f. Reprezentanţă
diplomatică permanentă inferioară în rang unei
ambasade, condusă de un ministru plenipotenţiar
sau de un însărcinat cu afaceri. ♦ Localul, sediul
acestei reprezentanţe. [Var.: legaţiune s.f.] Din
fr. légation, lat. legatio.
LEGENDĂ, legende, s.f. 1. Povestire în proză
sau în versuri care conţine elemente fantastice
sau miraculoase, prin care se explică geneza
unui lucru, a unei fiinţe etc., caracterul aparte al
unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau
al unui fenomen. 2. (Rar) Inscripţie pe o monedă
sau pe o medalie. 3. Text, inscripţie prin care se
explică semnele convenţionale de pe o hartă, de
pe un plan, o imagine fotografiată sau desenată.
♦ Completare sub formă de memoriu anexată la
o schemă, la o hartă etc., privind unele date care
nu se pot exprima grafic. Din fr. légende, lat.
legenda.
LEGENDĂ, legende, s.f. 1. Povestire în proză
sau în versuri care conţine elemente fantastice
sau miraculoase, prin care se explică geneza
unui lucru, a unei fiinţe etc., caracterul aparte al
unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau
al unui fenomen. 2. (Rar) Inscripţie pe o monedă
sau pe o medalie. 3. Text, inscripţie prin care se
explică semnele convenţionale de pe o hartă, de
pe un plan, o imagine fotografiată sau desenată.
♦ Completare sub formă de memoriu anexată la
o schemă, la o hartă etc., privind unele date care
nu se pot exprima grafic. Din fr. légende, lat.
legenda.
LEGIONAR, -Ă, legionari, -e, subst., adj. 1.
S.m. Soldat care făcea parte dintr-o legiune
romană. 2. S.m. şi f. Membru sau simpatizant al
organizaţiei fasciste din România interbelică;
gardist. 3. Adj. Referitor la legionari (2), de
legionar. Mişcarea legionară. Din fr.
légionnaire, lat. legionarius.
LEGISLAŢIE, legislaţii, s.f. Totalitatea legilor
unei ţări sau ale unui domeniu juridic. Din fr.
législation, lat. legislatio.
177
LEGISLA, legislez, vb. I. Tranz. A face
legi. Din legislaţie (derivat regresiv).
LEGISLATOR, legislatori, s.m. Legiuitor. ♦
Fig. Persoană care stabileşte regulile unei arte
sau ale unui curent artistic. Din fr. législateur,
lat. legislator.
LEGITIM, -Ă, legitimi, -e, adj. 1. Care este
întemeiat pe lege, care se justifică prin lege. ◊
Legitimă apărare = situaţie în care cineva
comite un act de violenţă pedepsit de lege, dar
justificat ca un act de apărare împotriva unei
agresiuni imediate şi injuste. ♦ (Despre
căsătorie) Făcut cu îndeplinirea formelor legale;
(despre soţi) căsătorit legal; (despre copii) născut
din părinţi căsătoriţi sau recunoscut de tată. 2.
Care este justificat, îndreptăţit; just, echitabil.
Din fr. légitime, lat. legitimus.
NELEGITIM, -Ă, nelegitimi, -e, adj.
(Despre copii) Care s-a născut în afara
căsătoriei; natural, bastard. - Ne- + legitim
(după fr. illégitime).
LEGIUNE, legiuni, s.f. 1. Mare unitate militară
romană; p. gener. denumire dată unor formaţii
militare sau paramilitare din diferite epoci. ◊
Legiune străină = (în Franţa şi în Spania)
formaţie militară, compusă în cea mai mare parte
din mercenari, cu garnizoana în colonii. 2. Fig.
Mulţime; ceată, gloată. Var.: (înv.) legioană s.f.]
Din fr. légion, lat. legio, -onis.
LENINIST, -Ă, leninişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine leninismului, privitor la
leninism, care este creat de Lenin. 2. S.m. şi f.
Adept al leninismului. Din rus. leninist, fr.
léniniste.
LENITIV, -Ă, lenitivi, -e, adj., s.n. (Substanţă,
medicament) care calmează, care alină durerile.
Din fr. lénitif, lat. lenitivus.
LENT, -Ă, lenţi, -te, adj. Încet, domol. Din fr.
lent, lat. lentus.
LENTICULAR, -Ă, lenticulari, -e, adj. Care
are forma unei lentile. Din fr. lenticulaire, lat.
lenticularis.
LENTIGO s.n. (Med.) Pată pigmentară a pielii
cu aspect de nev. ♦ Pistrui. Din fr., lat. lentigo.
LEONIN, -Ă, leonini, -e, adj. (Livr.) Care
aparţine leului, privitor la leu; ca al leului. ♦
Contract leonin = contract prin care una dintre
părţi îşi rezervă beneficiul cel mai mare sau
contract prin care una dintre părţi este scutită de
a participa la pierdere. Din lat. leoninus, fr.
léonin.
LEOPARD, leoparzi, s.m. Animal carnivor din
familia felidelor, cu blana de culoare gălbuie cu
pete roşcate sau negre, care trăieşte în Asia şi în
Africa; panteră (Felis pardus). ♦ Blana acestui
animal. ◊ Leopardul zăpezilor= irbis. Din fr.
léopard, lat. leopardus.
LETAL, -Ă, letali, -e, adj. (Med.) Care
provoacă moartea; mortal, de moarte. Din fr.
létal, lat. letalis.
LEUCOBAZĂ, leucobaze, s.f. (Chim.)
Leucoderivat. Din germ. Leukobase, fr.
leucobase.
LEUCODERIVAT, leucoderivaţi, s.m. (Chim.)
Compus obţinut prin reducerea unor coloranţi şi
care prin oxidare formează materia colorantă
iniţială; leucobază. Din germ. Leukoderivat, fr.
leucodérivé.
LEUCOPLAST, leucoplaste, s.n. Fâşie de
ţesătură impregnată cu cauciuc, lipicioasă pe o
parte, folosită la fixarea pansamentelor. [Pl. şi:
leucoplasturi] Din germ. Leukoplast, fr.
leucoplaste.
LEZIUNE, leziuni, s.f. Rană (căpătată prin
lovire, rănire etc. sau ca urmare a unei boli). Din
fr. lésion, lat. laesio, -onis.
LIBANEZ, -Ă, libanezi, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia
de bază a Libanului sau este originară de acolo.
2. Adj. Care aparţine Libanului sau populaţiei
lui, privitor la Liban sau la populaţia lui. - Liban
(n. pr.) + suf. -ez. Cf. fr. l i b a n a i s , it.
libanese.
LIBAŢIE, libaţii, s.f. (În antichitate) Act ritual
care consta în gustarea şi apoi vărsarea unei cupe
de vin, lapte etc. ca omagiu adus divinităţii. ♦
P.ext. Închinare a paharului cu băutură în cinstea
cuiva la o petrecere. [Var.: libaţiune s.f.] Din fr.
libation, lat. libatio, -onis.
LIBER, -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni)
Care se bucură de libertate, de independenţă
individuală şi cetăţenească, care are drepturi
politice şi cetăţeneşti depline. ♦ (Despre
popoare, state, oraşe) Independent, neatârnat,
nesupus (unei puteri străine), autonom. 2.
(Despre oameni) Care are posibilitatea de a
acţiona după voinţa sa, de a face sau de a nu face
ceva; care nu este supus nici unei constrângeri;
slobod. ◊ Liber arbitru = libertate absolută a
voinţei omului, postulată la idealismul filozofic1,
în opoziţie cu determinismul. 3. (Despre acţiuni)
Care nu este supus unei restricţii cu caracter
arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă
conţinutul originalului în formele proprii limbii
în care se traduce, fără să respecte riguros forma
originalului. Versuri libere = rânduri de poezie
neprozodică, în care normele prozodice, dacă
apar, sunt aplicate necanonic, după dorinţa
autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-
o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură
liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea)
lovitură acordată unei echipe drept compensaţie
pentru o infracţiune sau o greşeală comisă de
echipa adversă. Profesiune liberă = profesiune
exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să
fie angajată permanent într-o instituţie sau
întreprindere). ◊ Compus: (Substantivat) liber-
profesionist = persoană care exercită o
profesiune liberă. 4. (Despre timp) De care se
poate dispune la bunul plac, care este în afara
obligaţiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat)
A avea liber = a se afla în afara obligaţiilor (mai
ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi
scutit pentru un timp oarecare de obligaţiile
(profesionale) pe care le are în mod obişnuit, a
putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci,
178
scaune, locuinţe etc.) Care nu este ocupat, gol;
neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are
obligaţii faţă de alţii; neangajat, disponibil. 7.
Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat,
armonios, uşor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber
= a) a ţine un discurs, o prelegere etc. fără a citi
un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce
gândeşti; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A
vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul
unui instrument optic. Desen liber = desen
artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument
tehnic. 8. (În loc. adv.) În aer liber = în plin aer,
în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-
un loc descoperit. Din fr. libre, lat. liber.
SEMILIBER, -Ă, semiliberi, -e, adj. (În
orânduirea scalavagistă; despre ţărani) Care
avea libertate parţială. - Semi + liber. (fr.,
lat. semi- + liber.)
LIBERA, liberez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. (Pop.)
A da drumul sau a pleca acasă după efectuarea
stagiului militar, a unei concentrări etc. 2. Tranz.
(Înv.) A elibera (o ţară, un popor). Din fr.
libérer, lat. liberare.
LIBERARE, liberări, s.f. (Pop.) Acţiunea
de a (se) libera şi rezultatul ei; eliberare;
lăsare la vatră. V. libera.
LIBERAL, -Ă, liberali, -e, adj., s.m. I. Adj. 1.
Care aparţine liberalismului, privitor la
liberalism. ◊ Burghezie liberală = parte a
burgheziei adeptă a liberalismului. Partid liberal
= partid al burgheziei liberale. 2. (Înv.) Iubitor
de libertate. 3. Înţelegător; generos; care are idei
largi, nepreconcepute. II. S.m. Adept, membru
al unui partid liberal. Din fr. libéral, lat.
liberalis.
ULTRALIBERAL, -Ă, ultraliberali, -e,
adj. Liberal extremist. - Ultra- + liberal.
ULTRALIBERALISM s.n. Liberalism
exagerat. - Ultraliberal + suf. -ism.
LIBERTIN, -Ă, libertini, -e, adj. (Adesea
substantivat) Care sfidează regulile decenţei şi
ale moralei; indecent, uşuratic, desfrânat. Din fr.
libertin, lat. libertinus.
LIBERTINISM s.n.Comportare, viaţă de
libertin; desfrâu, destrăbălare, libertinaj. -
Libertin + suf. -ism.
LIBIDINOS, -OASĂ, libidinoşi, -oase, adj.
Care se lasă fără ruşine stăpânit de pofta
plăcerilor senzuale, înclinat spre lascivitate. Din
fr. libidineux, lat. libidinosus.
LIBIDO s.n. (Med.) Dorinţa de satisfacere a
instinctului sexual. Din lat., fr. libido.
LIBRAR, librari, s.m. Proprietar al unei librării;
negustor de cărţi; p. ext. vânzător într-o librărie.
♦ (Înv.) Editor. Din fr. libraire, lat. librarius.
LIBRĂRIE, librării, s.f. 1. Magazin în care
se vând cărţi. 2. (Înv.) Ocupaţia librarului. -
Librar + suf. -ărie (după fr. librairie).
AUTOLIBRĂRIE, autolibrării, s.f.
Librărie instalată într-un autovehicul. Auto
+ librărie.
LICENŢĂ, licenţe, s.f. 1. Titlu obţinut la
terminarea studiilor superioare, pe baza unui
examen prin care se dobândeşte dreptul de a
exercita profesiunea corespunzătoare studiilor
făcute; examen dat pentru obţinerea acestui titlu;
p. ext. diplomă care conferă acest titlu. 2.
Autorizaţie dată de stat unei persoane pentru
exercitarea unui negoţ special, pentru operaţii de
import şi de export etc. 3. Contract prin care
posesorul unui brevet de invenţie cedează cuiva
dreptul de exploatare a invenţiei sale. 4.
Atitudine, ţinută care depăşeşte limitele bunei-
cuviinţe; lipsă de respect pentru formele
obişnuite. 5. (În sintagma) Licenţă poetică =
abatere uşoară de la regulile gramaticale ale
limbii, cerută de necesitatea rimei, ritmului sau
din dorinţa de a realiza o notă stilistică
particulară. Din fr. licence, lat. licentia.
LICENŢIAT, -Ă, licenţiaţi, -te, s.m. şi f.
Persoană care a obţinut o licenţă (1). Din fr.
licencié, it. licenziato.
LICENŢIOS, -OASĂ, licenţioşi, -oase, adj.
Care calcă regulile bunei-cuviinţe şi ale moralei;
indecent, impudic, imoral. Din fr. licencieux, lat.
licentiosus.
LICENŢIOZITATE, licenţiozităţi, s.f.
Caracterul, însuşirea a ceea ce este licenţios;
comportare, faptă, vorbă etc. licenţioasă.
Licenţios + suf. -itate.
LICEU, licee, s.n. Şcoală de cultură generală, în
care sunt admişi absolvenţi ai şcolilor generale şi
unde se predau cunoştinţele necesare continuării
studiilor în învăţământul superior sau diverse
specialităţi pentru pregătirea cadrelor medii. Din
fr. lycée, lat. lyceum.
LICHENOLOGIE s.f. Ramură a botanicii care
se ocupă cu studiul lichenilor. Din fr.
lichénologie, engl. lichenologie.
LICHENOLOG, -Ă, lichenologi, -ge, s.m.
şi f. Specialist în lichenologie. Din
lichenologie (derivat regresiv).
LICHID, -Ă, lichizi, -de, adj., s.n. 1. Adj., s.n.
(Corp, substanţă) care se află într-o stare de
agregare intermediară între starea gazoasă şi
starea solidă, care nu are o formă stabilă proprie,
ci curge sub greutatea proprie şi ia forma vasului
în care se află. 2. Adj. (Despre bani) De care se
poate dispune imediat; (despre creanţe, efecte
etc.) care poate fi transformat în bani prin
vânzare imediată. 3. Adj. (În sintagma)
Consoană lichidă (şi substantivat, f.) = nume dat
consoanelor laterale şi celor vibrante. Din fr.
liquide, lat. liquidus.
LICIT, -Ă, liciţi, -te, adj. Care este îngăduit,
încuviinţat de lege; legal. Din fr. licite, lat.
licitus.
LICITA, licitez, vb. I. Intranz. şi tranz. A face
oferte în cadrul unei licitaţii, a vinde ceva prin
licitaţie. Din fr. liciter, lat. licitari.
LICITAŢIE, licitaţii, s.f. Vânzare a unui bun
făcută în public, după reguli speciale, având
drept rezultat atribuirea obiectului de vânzare
persoanei care a oferit preţul cel mai mare;
mezat. [Var.: licitaţiune s.f.] Din fr. licitation,
lat. licitatio, -onis.
179
LIDER, lideri, s.m. 1. Conducător al unui
partid, al unei organizaţii sindicale etc. 2.
Sportiv sau echipă sportivă care se găseşte în
fruntea unei competiţii. Din engl., fr. leader.
LIFT, lifturi, s.n. Ascensor. Din engl., fr. lift.
AERLIFT s.n. Metodă mecanizată de
extracţie a lichidelor din subsol, bazată pe
aducerea la suprafaţă cu ajutorul aerului
comprimat. Aer + lift.
LIGĂ, ligi, s.f. Uniune, asociaţie sau coaliţie de
state, oraşe, de societăţi sau de indivizi,
constituită în vederea realizării unui ţel comun.
Din fr. ligue, it. liga.
LIGAMENT, ligamente, s.n. Fascicul de fibre
conjunctive, tare şi puţin elastic, care leagă între
ele, în articulaţii diferite, părţi ale scheletului sau
ajută la fixarea viscerelor. Din fr. ligament, lat.
ligamentum.
LIGATURĂ, ligaturi, s.f. 1. Legare provizorie
sau definitivă a unui vas sangvin, a intestinului,
a ureterului etc., pentru a închide orificiul lor. ♦
Fir de aţă, mătase, catgut, cu care se face o
ligatură. 2. Reunire a mai multor litere într-un
singur semn grafic; logotip. Din fr. ligature, lat.
ligatura.
LIGURI s.m. pl. Populaţie străveche aşezată în
nord-vestul Italiei şi în sud-estul Franţei şi
asimilată de celţi şi de romani. Din fr. Ligures,
it. ligure.
LIMAX, limacşi, s.m. Nume dat mai multor
moluşte gasteropode cu corpul alungit, lipsit de
cochilie. Din fr. limace, lat. limax.
LIMB, limburi, s.n. 1. Partea lată (şi verde) a
frunzei, legată de ramură (sau de tulpină) prin
codiţă. 2. Marginea gradată a scării unui
instrument topografic de măsură. 3. Navă
folosită la limbare. Din fr. limbe, germ. Limbus.
LIMFĂ, limfe, s.f. Lichid transparent, incolor
sau gălbui, care circulă prin vasele şi ganglionii
limfatici şi în spaţiile intercelulare ale
organismului vertebratelor, transportând diferite
substanţe între sânge şi ţesuturi. Din fr. lymphe,
lat. lympha.
LIMITA, limitez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se)
fixa între anumite limite sau graniţe; a (se)
mărgini, a (se) restrânge, a (se) îngrădi. Din fr.
limiter, lat. limitare.
LIMITĂ, limite, s.f. 1. Punct extrem, margine (a
unei suprafeţe, a unui obiect etc.). ♦ Tonul cel
mai înalt sau cel mai profund pe care îl poate
emite o voce sau un instrument. ♦ (Mat.) Valoare
fixă către care tind valorile unei mărimi
variabile. 2. (În sintagma) Limită teritorială =
linie care delimitează teritoriul unui stat, al unei
provincii, al unei regiuni etc.; graniţă, hotar.
Limită silabică = locul unde se termină o silabă
şi începe alta în fluxul vorbirii. 3. Fig. Punct
până la care pot ajunge posibilităţile, facultăţile,
mijloacele etc. cuiva. ◊ Limită de vârstă = vârsta
până la care cineva poate ocupa în mod legal o
funcţie publică. Din fr. limite, lat. limes, -itis.
LIMITARE, limitări, s.f. 1. Acţiunea de a
(se) limita şi rezultatul ei; restrângere,
 îngrădire. 2. (Rad.) Menţinere a nivelului
unui semnal electric în limite prestabilite. V.
limita.
LIMITAT, -Ă, limitaţi, -te, adj. 1. Restrâns
între anumite limite. 2. Fig. (Despre oameni)
Cu posibilităţi intelectuale reduse; mărginit.
V. limita. Cf. fr. l i m i t é .
LIMITATOR, limitatoare, s.n. 1.
Dispozitiv, aparat etc. care împiedică
automat ca o mărime fizică să depăşească o
limită dată; limitor. 2. (Rad.) Circuit
electronic cu ajutorul căruia se realizează
limitarea semnalelor. - Limita + suf. -tor.
NELIMITAT, -Ă, nelimitaţi, -te, adj. Care
nu are limite; imens, nemăsurat. - Ne- +
limitat.
LIMONADĂ, limonade, s.f. Băutură răcoritoare
făcută din zeamă de lămâie (sau de un înlocuitor
al ei), apă şi zahăr; citronadă. ♦ P. gener.
Băutură răcoritoare gazoasă preparată cu sirop
de fructe. [Var.: (pop.) limonată s.f.] Din fr.
limonade, germ. Limonade.
LIMPID, -Ă, limpizi, -de, adj. (Livr.) Limpede.
Din lat. limpidus, fr. limpide, it. limpido.
LIMPIDITATE, limpidităţi, s.f. (Livr.)
Limpezime, claritate. Din fr. limpidité, lat.
limpiditas, -atis.
LINIAR, -Ă, liniari, -e, adj. 1. Care este în
formă de linie dreaptă; format din linii
geometrice trasate cu ajutorul unor instrumente
speciale (linie, compas etc.) ◊ Desen liniar =
desen în linii geometrice. Mişcare liniară =
mişcare rectilinie. ♦ (Adverbial) în linie dreaptă;
rectiliniu. ♦ Fig. Simplu; simplist; uniform,
plictisitor. 2. (Despre ecuaţii) De gradul întâi;
(despre funcţii) care conţine o anumită variabilă
exclusiv la puterea întâi. [Var. linear, -ă, adj.]
Din fr. linéaire, lat. linearis.
LINIE, linii, s.f. 1. Trăsătură simplă şi continuă
(de forma unui fir) făcută pe o suprafaţă cu
tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.)
Traiectorie descrisă de un punct material într-o
mişcare continuă sau de intersecţia a două
suprafeţe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care
indică o limită, o direcţie sau leagă (pe o hartă,
pe un plan etc.) diferite puncte în spaţiu. ◊ Linie
de plutire = nivelul apei pe suprafaţa exterioară a
unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau
în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.)
Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe
un termometru; liniuţă. 4. Riglă. 5. Unitate de
măsură de lungime folosită în ţările româneşti,
egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.)
În linie = în şir drept, în rând, în aliniere. 7.
(Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8.
Succesiune, serie a strămoşilor sau a
descendenţilor; filiaţie. 9. Sistem (sau parte a
unui sistem) de fortificaţii, de adăposturi şi de
baraje militare destinate să întărească apărarea
unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie
de bătaie (sau de luptă) = desfăşurare
sistematică a unor forţe militare în vederea
luptei; întindere a frontului ocupat de trupele
180
care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită
din fortificaţii şi trupe. 10. (Adesea urmat de
determinări care arată felul) Ansamblu al
instalaţiilor şi al reţelei de şine pe care circulă
trenurile, tramvaiele sau metrourile; porţiune
delimitată dintr-o asemenea reţea. 11. Itinerar,
traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcţie,
sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care
fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊
Linie electrică = ansamblul conductelor,
dispozitivelor şi construcţiilor care asigură
transmiterea la distanţă a energiei electrice. Linie
telefonică (sau de telefon) = ansamblu de
conducte care fac legătura între mai multe
posturi telefonice sau între posturi şi centralele
telefonice. Linie telegrafică = totalitatea
conductelor şi instalaţiilor dintre un emiţător şi
un receptor telegrafic. Linie de întârziere =
dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor
electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a
procesului de fabricaţie, în care operaţiile sunt
efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea
succesiunii operaţiilor de fabricare; b) ansamblu
de maşini de lucru, instalaţii şi mijloace de
transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în
ordinea succesiunii operaţiilor prevăzute de
procesul tehnologic. Linie automată = complex
de maşini-unelte sau agregate care execută în
mod automat operaţiile de prelucrare a unor
piese, organe de maşini, produse etc. şi care
asigură transportul acestora de la o maşină la alta
fără intervenţia muncitorului. 13. (Mai ales la
pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma,
aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în
special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig.
Trăsătură fundamentală, punct esenţial (ale unei
probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau
mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14.
Fig. Orientare principală, direcţie a unui curent,
a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări
introduse prin prep. "de") Fel, chip, mod;
criteriu. Linie de conduită. Din lat. linea, it.
linea, germ. Linie, fr. ligne.
ALINIA, aliniez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
(se) aşeza în linie dreaptă. ♦ Tranz. A
îndrepta traseul unei străzi. ♦ Tranz. A aşeza
un grup de construcţii după o linie dinainte
stabilită. 2. Refl. (Despre ţări) A se asocia
într-o grupare pe baza unui tratat. 3. Tranz.
A ajusta elementele componente ale unui
sistem pentru a-i asigura o bună funcţionare.
- A + linie (după fr. aligner).
ALINIERE, alinieri, s.f. Acţiunea de a (se)
alinia şi rezultatul ei. ♦ (Mil.; articulat, cu
valoare de interjecţie) Aliniaţi-vă! Refaceţi
alinierea ! V. alinia.
LINŢOLIU, linţolii, s.n. (Livr.) Giulgiu. Din
lat. linteolum, it. lenzuolo, fr. linceul.
LINX, lincşi, s.m. (Zool.) Râs. Din fr., lat. lynx.
LIRĂ, lire, s.f. 1. Instrument muzical
rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanţă,
două braţe în formă de coarne şi mai multe
coarde, folosit, în antichitate, mai ales la
acompaniere, când se recitau poeme. ♦ Fig.
Simbol al talentului poetic, al inspiraţiei poetice,
al creaţiei poetice, al poeziei (lirice). 2. (Art.)
Numele unei constelaţii din emisfera boreală;
Ciobanul-cu-Oile, Oierul. 3. (În sintagma) Liră
de dilataţie = dispozitiv în formă de liră (1) sau
de buclă, care permite dilatarea unei conducte
pentru fluide fierbinţi. Din fr. lyre, lat. lyra.
LITERAL, -Ă, literali, -e, adj. 1. Care se face,
se reproduce etc. cuvânt cu cuvânt, literă cu
literă; textual, exact. 2. (Mat.) Care conţine
mărimi notate cu litere. Din fr. littéral, lat.
litteralis.
LITERAR, -Ă, literari, -e, adj. Care aparţine
literaturii, care se referă la literatură, care
corespunde cerinţelor literaturii. ◊ Limbă
literară = aspectul cel mai corect al limbii
naţionale, produs al unei continue prelucrări a
limbii din partea scriitorilor, a publiciştilor, a
oamenilor de ştiinţă etc. şi constituind o sinteză
a posibilităţilor de exprimare ale limbii
întregului popor la un moment dat. Din fr.
littéraire, lat. litterarius.
LITERATOR, -OARE, literatori, -oare, s.m. şi
f. (Înv.) Literat. Din fr. littérateur, lat.
litterator, -oris.
LITERATURĂ, literaturi, s.f. 1. Artă sau
creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este
limba; beletristică. ◊ Literatura populară =
literatură anonimă, care, transmisă pe cale orală,
devine, dintr-o operă individuală la origine, o
creaţie colectivă. Literatură cultă = literatură
care aparţine unor autori individuali cunoscuţi ca
atare şi transmisă prin scris. ◊ Expr. (Peior.) A
face literatură = a ocoli esenţialul unei probleme
prin artificii de exprimare. 2. Totalitatea operelor
beletristice ale unei epoci, ale unei ţări, ale unui
grup social etc. 3. Totalitatea operelor scrise care
se referă la un anumit domeniu (al cunoaşterii)
Literatură muzicală. 4. Totalitatea lucrărilor cu
privire la o anumită problemă, la un anumit
subiect; bibliografie. Din fr. littérature, lat.
litteratura.
LITERATURIZA, literaturizez, vb. I.
Tranz. A literariza. - Literatură + suf. -iza.
ANTILITERATURĂ s.f. Creaţie literară
care nu respectă principiile estetice generale
acceptate. ♦ Creaţie literară fără valoare
artistică. - Anti- + literatură (după fr.
antilittérature).
LITIGIOS, -OASĂ, litigioşi, -oase, adj. Care
provoacă un litigiu, care este sau poate fi
obiectul unui litigiu ori este supus unor discuţii
în contradictoriu. Din fr. litigieux, lat. litigiosus.
LITIGIU, litigii, s.n. Conflict între persoane,
instituţii, state etc. care poate forma obiectul
unui proces, unui arbitraj etc. Din fr. litige, lat.
litigium.
LITORAL, -Ă, (1) litoraluri, s.n., (2) litorali, -
e, adj. 1. S.n. Porţiune de teren situată de-a
lungul ţărmului oceanului, mării sau al unui lac,
pe care de obicei o udă apele. 2. Adj. Care se
află pe litoral, care formează litoralul, privitor la
181
litoral; care se află (în apă) aproape de ţărm. Din
fr. littoral, lat. litoralis.
LITOTOMIE, litotomii, s.f. (Med.) Operaţie
chirurgicală pentru extragerea calculilor din
organul care îi conţine. Din fr. lithotomie, engl.
lithotomy.
LIVID, -Ă, livizi, -de, adj. (Despre faţa omului)
Vânăt, învineţit (de emoţie, de frig, de oboseală).
♦ Fig. (Despre lumină) Slab, palid. Din fr. livide,
lat. lividus.
LOB, loburi, s.n. Lovitură la jocul de tenis, care
constă în trimiterea mingii pe deasupra capului
adversarului atât de sus, încât acesta nu o mai
poate ajunge cu racheta pentru a o trimite înapoi.
Din engl., fr. lob.
LOCAŢIE, locaţii, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie
plătită pentru anumite lucruri luate în folosinţă
temporară. ◊ Taxă de locaţie = taxă care se
plăteşte drept sancţiune în caz de depăşire a
termenului de încărcare sau de descărcare a
vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor.
2. (Jur.) Contract prin care una dintre părţi se
obligă să procure şi să asigure celeilalte părţi
folosinţa unui lucru pentru un timp determinat în
schimbul unei sume de bani. [Var.: locaţiune
s.f.] Din fr. location, lat. locatio, -onis.
LOCUŢIUNE, locuţiuni, s.f. Grup de cuvinte
cu înţeles unitar, care se comportă din punct de
vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.
♦ (Înv.) Expresie. Var.: (înv.) locuţie s.f.] Din fr.
locution, lat. locutio, -onis.
LOCUTOR, locutori, s.m. (Lingv.) Vorbitor.
Din fr. locuteur.
LOCVACE adj. invar. (Livr.) Care vorbeşte
mult; vorbăreţ, limbut, guraliv. Din fr. loquace,
lat. loquax, -acis.
LOCVACITATE s.f. (Livr.) Însuşirea,
pornirea, obişnuinţa de a fi locvace; limbuţie.
Din fr. loquacité, lat. loquacitas, -atis.
LODEN, lodene, s.n. Stofă groasă şi păroasă, de
obicei impermeabilă. ♦ Pardesiu (raglan)
confecţionat dintr-o astfel de stofă. Din fr.
loden, germ. Loden.
LOGOS, logosuri, s.n. 1. Termen folosit în
filozofia materialistă antică pentru a denumi
ordinea cosmică, raţiunea cosmică sau destinul,
o ipostază a divinităţii, cuvântul divin. 2. (Ir. şi
fam.) Cuvântare, discurs. Din ngr. lógos, fr.
logos.
LOMBARD, lombarduri, s.n. 1. Împrumut sau
avans de bani având drept garanţie efecte
publice (titluri de rentă, acţiuni, obligaţiuni etc.),
obiecte de valoare etc., depuse ca gaj. 2.
Instituţie de credit care acordă astfel de
împrumuturi. Din germ. Lombard, fr. lombard,
it. lombardo.
LONGEVITATE, (rar) longevităţi, s.f. Durată
excepţională a vieţii; viaţă lungă (a unui individ,
a unui grup, a unei specii). Din fr. longévité, lat.
longaevitas, -atis.
LONGITUDINE, longitudini, s.f. Distanţă în
grade, măsurată pe ecuator, dintre meridianul
care trece printr-un punct oarecare de pe glob şi
primul meridian (meridianul 0, care trece prin
Greenwich), constituind una dintre cele două
coordonate geografice. ◊ Longitudine cerească =
una dintre coordonatele ecliptice. Din fr.
longitude, lat. longitudo, -inis.
LORAN s.n. (Nav.) Sistem de radionavigaţie
pentru distanţe mari, constând în determinarea
poziţiei unei aero(nave) cu ajutorul semnalelor
emise de două perechi de staţii terestre ale căror
coordonate sunt cunoscute. Din engl., fr. loran.
LORD, lorzi, s.m. (În Anglia) 1. (În evul mediu)
Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu
nobiliar ereditar sau conferit de monarh;
persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al
camerei superioare a parlamentului. Camera
Lorzilor. 3. Termen care intră în componenţa
titlului oficial purtat de unii înalţi demnitari. Din
engl., fr. lord.
LUBRIC, -Ă, lubrici, -ce, adj. (Livr.) Excesiv
de senzual; libidinos. ♦ Care aţâţă senzualitatea;
excitant, lasciv; obscen. Din fr. lubrique, lat.
lubricus.
LUBRICATOR, lubricatoare, s.n. Dispozitiv
de forma unui tub montat deasupra instalaţiei de
siguranţă de la capul sondei, care serveşte la
efectuarea operaţiei de lubricare. Din germ.
Lubrikator, fr. lubricateur.
LUBRICITATE s.f. (Livr.) Senzualitate
excesivă; lascivitate, desfrâu; obscenitate. Din fr.
lubricité, lat. lubricitas, -atis.
LUCIOLĂ, luciole, s.f. (Livr.) Licurici. Din. it.
lucciola, fr. luciole.
LUCRATIV, -Ă, lucrativi, -e, adj. Care aduce
câştig; profitabil, rentabil; folositor, util. Din fr.
lucratif, lat. lucrativus.
LUCTUOS, -OASĂ, luctuoşi, -oase, adj. (Rar)
Lugubru, trist. ◊ (Med.) Respiraţie luctuoasă =
respiraţie în care expiraţia este însoţită de
gemete.Din. - lat. luctuosus, fr. luctueux.
LUGUBRU, -Ă, lugubri, -e, adj. Care exprimă
sau produce groază; care aminteşte de moarte;
înfiorător, macabru, sumbru, sinistru. Din fr.
lugubre, lat. lugubris.
LUMBAGO s.n. Boală care se manifestă prin
dureri localizate la muşchii din regiunea
lombară, datorită unui efort fizic sau expunerii la
frig; p. gener. orice durere resimţită în regiunea
lombară. Din fr., lat. lumbago.
LUMINAL s.n. Medicament care se prezintă
sub formă de pulbere albă, cristalină, inodoră, cu
gust amar, foarte puţin solubilă în apă, cu
acţiune hipnotică, folosit mai ales în epilepsie;
fenobarbital, acid barbituric. Din germ.
Luminal, fr. luminal.
LUMINOFOR, -Ă, (1) luminofori, -e, adj.,
s.m., (2) luminofoare, s.n. 1. S.m. Substanţă care
are proprietatea de luminescenţă, folosită la
acoperirea tuburilor fluorescente. 2. S.n. Semnal
luminos. 3. Adj. (Livr.) Care are semnal
luminos. Din fr., engl. luminophore.
LUNAR, -Ă, lunari, -e, adj. 1. Referitor la
intervalul de timp de o lună; (şi adv.) care se
produce sau apare o dată pe lună; mensual. 2.
182
(Rar) Propriu lunii, de lună, ca luna (de luminos,
de feeric etc.). Din fr. lunaire, lat. lunaris.
(Despre somn, privire, mers etc.) De
somnambul. ♦ (Rar) Care are vedenii; sperios,
fricos. 2. (Rar) Fantastic, halucinant, ireal. ♦ Cu
idei ciudate; cu manifestări bizare. 3. (Pop.)
Născut în aceeaşi lună cu altul (şi considerat în
raport cu acesta). [Var.: lunatec, -ă adj.] Din lat.
lunaticus, fr. lunatique.
LUPANAR, lupanare, s.n. Bordel. Din fr., lat.
lupanar.
LUPING, lupinguri, s.n. Evoluţie acrobatică
complexă a unui avion, constând în executarea
unei bucle în plan vertical sau oblic. Din engl.,
fr. looping.
LUPINOZĂ, lupinoze, s.f. Intoxicaţie la unele
animale (rumegătoare, cai etc.) provocată de
consumul unor specii de plante din genul
Lupinus, manifestată prin febră, icter, diaree,
tulburări nervoase etc. Din fr. lupinose, germ.
Lupinose.
LUSTRIN s.n. Ţesătură subţire de mătase
(naturală sau artificială) sau de bumbac, având
un luciu specific. [Var.: lustrină, s.f.] Din fr.
lustrine, it. lustrino.
LUSTRU1 s.n. Strălucire naturală sau obţinută
prin procedee artificiale a suprafeţei unui obiect;
luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare,
sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă
unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu
imprimat feţelor obiectelor de încălţăminte
printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig.
(Peior.) Spoială, strălucire aparentă;
superficialitate. Din fr. lustre, it. lustro.
LUSTRAGIU, lustragii, s.m. Persoană care
curăţă şi lustruieşte încălţămintea; văcsuitor.
- Lustru1 + suf. -agiu.
LUSTRAGERIE, lustragerii, s.f. Atelier
unde se curăţă şi se lustruieşte încălţămintea.
- Lustragiu + suf. -ărie.
LUSTRUI, lustruiesc, vb. IV. Tranz. A da
lustru (prin frecare), a face să lucească, să
sclipească suprafaţa unui obiect. ◊ Maşină
de lustruit = maşină pentru lustruirea
mecanizată a pieilor. Piatră de lustruit =
piatră de fildeş, de agat sau de onix, de
forma unei lopăţele sau a unui pinten,
prevăzută cu un mâner de lemn, care
serveşte la lustruirea aurului sau a vopselei
aplicate pe marginile foilor la cărţi şi la
reviste. ♦ Tranz. şi refl. Fig. A (se) găti, a
(se) ferchezui; p. ext. a (se) pune într-o
lumină favorabilă; a (se) lăuda. - Lustru1 +
suf. -ui.
LUSTRUIALĂ, lustruieli, s.f. 1. Lustruire;
p. ext. lustru. 2. Fig. Aparenţă de cultură, de
civilizaţie; spoială. - Lustrui + suf. -eală.
LUSTRUIRE, lustruiri, s.f. Acţiunea de a
(se) lustrui; lustruială. ♦ Spec. Operaţie de
prelucrare fină, cu ajutorul unor abrazivi, a
suprafeţei unor corpuri metalice sau
nemetalice, pentru a-i da un aspect lucios în
 vederea înfrumuseţării, măririi rezistenţei la
coroziune şi a îmbunătăţirii ei. V. lustrui.
LUSTRUIT1 s.n. Faptul de a lustrui. V.
lustrui.
LUSTRUIT2, -Ă, lustruiţi, -te, adj. Cu
lustru; lucios. ♦ Fig. (Peior.) Cu o spoială
sau o strălucire aparentă; meşteşugit, căutat,
artificial. V. lustrui.
LUSTRUITOR, -OARE, lustruitori, -oare,
subst. 1. S.m. şi f. Persoană care efectuează
operaţia de lustruire. 2. S.n. Instrument
confecţionat din oţel sau din bronz cromat,
cu mâner de lemn, care serveşte în legatorie
la lustruirea legăturilor de piele. Lustrui +
suf. -tor.
LUSTRU2, lustri, s.m. Interval de cinci ani. Din
fr. lustre, lat. lustrum.
LUTEŢIU s.n. Element chimic trivalent din
familia lantanidelor. Din fr. lutécium, germ.
Lutetium.
LUTRĂ, lutre, s.f. (Zool.) Vidră. Din fr. loutre,
lat. lutra.
LUX, (rar) luxuri, s.n. Nivel de viaţă excesiv de
costisitor. ♦ Fast, eleganţă, somptuozitate,
splendoare. ◊ Loc. adj. De lux = a) extrem de
confortabil; care nu reprezintă un lucru de primă
necesitate; elegant, somptuos; b) de calitate
superioară, de prim rang; select; c) care are
articole de calitate superioară şi de rafinament.
Magazin de lux. ◊ Expr. A face lux = a duce o
existenţă fastuoasă, foarte costisitoare; spec. a se
îmbrăca extrem de elegant şi de costisitor. Din
fr. luxe, lat. luxus.
LUXOS, -OASĂ, luxoşi, -oase, adj.
Fastuos, somptuos; bogat. ♦ (Despre
persoane) Care se îmbracă elegant, care face
lux, care poartă lucruri scumpe. - Lux+ suf. -
os. Cf. fr. l u x u e u x .
LUXA, luxez, vb. I. Tranz. A-şi deplasa un os de
la locul lui; a-şi scrânti o mână, un picior etc.
Din fr. luxer, lat. luxare.
LUXARE s.f. (Rar) Acţiunea de a luxa şi
rezultatul; luxaţie. V. luxa.
LUXAŢIE, luxaţii, s.f. Deplasare a
extremităţilor osoase ale unei articulaţii din
poziţia obişnuită, însoţită de pierderea mişcărilor
normale; scrântitură, luxare. Din fr. luxation,
lat. luxatio.
LUXURĂ, luxuri, s.f. (Livr.) Viciu al celor ce
se dedau fără reţinere plăcerilor senzuale;
desfrânare, concupiscenţă. [Var.: luxurie s.f.]
Din fr. luxure, lat. luxuria.
LUXURIANT, -Ă, luxurianţi, -te, adj. (Despre
vegetaţie) Extrem de abundent. Din fr.
luxuriant, lat. luxurians, -ntis.

183
 M MAGISTRAL, -Ă, magistrali, -e, adj. 1. Care
MACA s.f. Numele unui joc de cărţi, bacara.
Din fr., it. macao.
MACARONIC, -Ă, macaronici, -ce, adj.
(Despre versuri, poezii, stil etc.) Care parodiază
şi satirizează pedantismul moravurilor
cavalereşti, amestecând cuvintele şi formele
limbii naţionale cu cuvinte latineşti, latinizante
sau cu alte cuvinte străine. Din fr.
macaronique. Cf. it. m a c c h e r o n i c o .
MACH, machi, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură
pentru viteza mişcării fluidelor, utilizată în
aerodinamică şi în tehnica rachetelor, egală cu
340 m/s. ◊ Numărul lui Mach = raport între
viteza unui proiectil, avion etc. într-un fluid şi
cea a sunetului. Din engl., fr. mach.
MACHIAVELIC, -Ă, machiavelici, -ce adj.
Care este abil şi fără scrupule; perfid, viclean.
Din fr. machiavélique, it. machiavellico.
MACHIAVELISM s.n. Comportare, acţiune
vicleană, perfidă; perfidie, machiaverlâc, rea-
credinţă. Din fr. machiavélisme, it.
machiavellismo.
MACHMETRU, machmetre, s.n. Aparat pentru
măsurarea vitezei avioanelor cu reacţie. Din fr.
machmètre, engl. machmeter.
MACROBIOTIC, -Ă, macrobiotici, -ce, s.f.,
adj. 1. S.f. Disciplină medicală bazată pe un
ansamblu de reguli de igienă (alimentară) a căror
respectare se consideră că poate prelungi viaţa
omului. 2. De macrobiotică. ♦ (Despre
organisme) Longeviv. Din germ. Makrobiotik,
fr. macrobiotique.
MACROMOLECULĂ, macromolecule, s.f.
Moleculă compusă dintr-un număr mare de
atomi. Din fr. macromolécule, rus.
makromolekula.
MACULA, maculez, vb. I. tranz. (Livr.) A păta,
a murdări, a mânji. Din lat. maculare, fr.
maculer.
MACULAT, -Ă, maculaţi, -te, adj. (Livr.)
Cu pete, pătat, murdar. V. macula.
MACULATOR, maculatoare, s.n. Caiet
(neliniat) folosit de elevi, de studenţi etc.
pentru a lua notiţe la lecţie; caiet de
notiţe. - Macula + suf. -tor.
MACULATURĂ s.f. 1. Hârtie pătată sau
stricată în timpul imprimării tipografice; p. ext.
hârtie scrisă sau tipărită care şi-a pierdut
importanţa. ♦ Hârtie (de calitate inferioară)
fabricată special pentru ambalaje. 2. Fig. Scriere
lipsită de valoare. Din germ. Makulatur, fr.
maculature.
MADONĂ, madone, s.f. 1. Reprezentare
plastică a Maicii Domnului (având în braţe pe
Isus); p. gener. Maica Domnului. 2. Fig.
Personificare a perfecţiunii feminine. ♦ (Ir.)
Femeie cu atitudini prefăcute, care simulează
nevinovăţia; mironosiţă. Din it. madonna, fr.
madone.
184
caracterizează pe maestru(1), de maestru; p.ext.
perfect, desăvârşit. 2. (Despre conducte, căi de
comunicaţie) Principal. ♦ (Substantivat, f.)
Arteră principală de comunicaţie rutieră,
feroviară etc. 3. (Inform.) Grup de linii de
comunicaţie utilizate pentru transmisia
informaţiei de la diferite surse spre unul sau mai
mulţi destinatari. Din (1) fr. magistral, (2) după
rus. maghistral.
MAGISTRAT, magistraţi, s.m. 1. (În Roma
antică) Cetăţean ales pentru exercitarea unor
importante atribuţii de conducere. 2. Membru al
corpului judiciar (judecător, procuror). 3. (Înv.)
Membru în conducerea administrativă, judiciară
etc. a unui oraş. 4. (Înv.) Autoritate publică
(administrativă, judiciară etc.). Din (1, 2, 4) fr.
magistrat, (3) germ. Magistrat. Cf. lat.
magistratus.
MAGISTRATURĂ, magistraturi, s.f. Corpul
magistraţilor; funcţia, profesiunea de magistrat;
timpul cât îşi exercită funcţia un magistrat. Din
germ. Magistratur, fr. magistrature.
MAGNETIC, -Ă, magnetici, -ce, adj. (Despre
forţe, fenomene) Care se referă la magnet sau la
magnetism; (despre corpuri) care este
feromagnetic, care poate fi magnetizat. ◊ Câmp
magnetic = stare fizică particulară a unui spaţiu
în care se exercită forţe magnetice; p.ext. spaţiul
respectiv. Fluid magnetic = forţă prin care se
explică, în ştiinţele oculte, fenomenele telepatice
şi hipnotice. Pol magnetic = a) fiecare dintre
cele două puncte sau regiuni de la extremitatea
unui magnet; b) fiecare dintre cele două puncte
ale globului pământesc către care se îndreaptă
capetele unui ac magnetic. ♦ Fig. Care exercită o
influenţă profundă sau o atracţie irezistibilă; care
magnetizează. Din fr. magnétique, germ.
magnetisch.
MAGNETISM s.n. 1. Proprietatea pe care o au
corpurile magnetice de a se magnetiza. ◊
Magnetism terestru (sau pământesc) = totalitatea
fenomenelor magnetice caracteristice
Pământului. Magnetism animal = fluid universal
care ar străbate toate corpurile însufleţite şi care
s-ar transmite (în anumite condiţii) de la om la
om; concepţie şi ansamblu de procedee
terapeutice bazate pe proprietăţile acestui fluid.
2. Parte a fizicii care studiază proprietăţile
magnetice ale materiei. Din fr. magnétisme,
germ. Magnetismus.
MAGNETOSFERĂ s.f. Regiune a spaţiului
extraterestru în care se manifestă câmpul
magnetic al Pământului. Din fr.
magnétosphère, engl. magnetosphere.
MAGNIFICENŢĂ, magnificenţe, s.f. (Livr.)
Grandoare, măreţie; fast, lux ieşit din comun.
Din fr. magnificence, it. magnificenza.
MAGNITUDINE, magnitudini, s.f. 1. Mărime
stelară. 2. Mărime care indică gradul de
intensitate al unui cutremur. Din fr. magnitude,
lat. magnitudo, -inis.
MAGNOLIE, magnolii, s.f. Nume dat unor
arbori exotici cu flori frumoase, mari, albe sau
roşii, plăcut mirositoare, ale căror frunze sunt (la
unele specii) întotdeauna verzi, cultivaţi ca
plante decorative (Magnolia). Din germ.
Magnolie, fr., it. magnolia.
MAIESTATE, (2) maiestăţi, s.f. 1. Caracter ori
aspect impunător, grandios sau solemn care
trezeşte admiraţie, respect etc.; măreţie. 2.
Suveran, monarh. ♦ Termen de reverenţă folosit
pentru a vorbi cu (sau despre) un monarh. [Var.:
majestate s.f.] Din lat. maiestas, -atis, fr.
majesté.
MAIESTUOS, -OASĂ, maiestuoşi, -oase, adj.
1. Care impune prin prestanţă, prin demnitate
deosebită sau prin caracterul solemn,
ceremonios. ♦ (Adverbial) Cu gravitate, cu
importanţă. 2. Care impune prin măreţia
înfăţişării, prin grandoarea proporţiilor; în mod
grandios. [Var.: maiestos, -oasă, majestos, -
oasă adj.] Din it. maestoso, fr. majestueux.
MAIESTUOZITATE, maiestuozităţi, s.f.
Însuşirea, caracterul a ceea ce este
maiestuos. - Maiestuos + suf -itate
MALAGA s.f. Vin (foarte) dulce obţinut în
podgoriile din jurul oraşului spaniol Malaga. Din
sp, fr. malaga.
MALAGUENA s.f. Dans spaniol cu ritm lent;
melodie după care se execută acest dans. Din
sp., fr. malagueña.
MALIAN, -Ă, malieni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m.
şi f. Persoană născută şi crescută în Mali. 2.
Adj., s.m. şi f. (Locuitor) din Mali. Din fr.
malien, engl. Malian.
MALIŢIE, maliţii, s.f. (Livr.) Înclinarea de a fi
maliţios; răutate, maliţiozitate. ♦ Vorbă,
atitudine, glumă răutăcioasă. [Var.: maliţiune
s.f.] Din fr. malice, lat. malitia.
MALIŢIOS, -OASĂ, maliţioşi, -oase, adj.
(Livr.; adesea adverbial) Răutăcios, caustic. Din
fr. malicieux, lat. malitiosus.
MALIŢIOZITATE, maliţiozităţi, s.f.
(Livr.) Maliţie. - Maliţios + suf. -itate. Cf. it.
maliziosita.
MALTAZĂ s.f. Enzimă care are proprietatea de
a transforma maltoza în glucoză. Din fr.
maltase, germ. Maltase.
MALTRATA, maltratez, vb. I. Tranz. A trata
pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice
sau morale; a chinui; a brutaliza. Din fr.
maltraiter, it. maltrattare.
MALTRATARE, maltratări, s.f. Acţiunea
de a maltrata şi rezultatul ei; brutalizare. V
maltrata.
MAMBO s.n. Dans de origine cubaneză, cu ritm
vioi; melodie după care se execută acest dans.
Din sp., fr. mambo.
MANGANOMETRIE s.f. (Chim.) Metodă de
analiză volumetrică bazată pe acţiunea oxidantă
a permanganatului de potasiu. Din fr.
manganométrie, germ. Manganometrie.
MANICHIURĂ, manichiuri, s.f. Îngrijire
specială dată unghiilor de la mâini prin tăierea şi
185
pilirea lor, urmată de curăţarea pieliţelor (şi de
lăcuire). - Probabil din germ. Manikür,
Maniküre. Cf. fr. m a n u c u r e , m a n i c u r e
„manichiuristă”. MANICHIURAT, -Ă,
manichiuraţi, -e, adj. (Rar; despre unghiile de la
mâini) Care a fost supus manichiurii; p.ext.
(despre oameni) cu unghiile de la mâini
îngrijite prin manichiură. Din manichiură.
MANICHIUREZĂ, manichiureze, s.f.
Manichiuristă. - Manichiură + suf. -eză.
MANICHIURISTĂ, manichiuriste, s.f.
Lucrătoare specializată în manichiură;
manichiureză. - Manichiură + suf. -istă.
MANICORD, manicorduri, s.n. Instrument
muzical medieval asemănător clavicordului. Din
it. manicordo, fr. manicorde.
MANIE, manii, s.f. 1. Boală mintală manifestată
prin euforie, stare de excitaţie psihomotorie,
logoree, halucinaţii, incoerenţă a gândirii etc.;
p.ext. idee fixă care preocupă pe cineva. 2. (Cu
sens atenuat) Preocupare exagerată pentru ceva;
deprindere bizară. V. capriciu, toană. Din ngr.
mania, fr. manie.
ŞEDINŢOMANIE s.f. (Ir.) Practică, obicei
de a convoca multe şedinţe, de a prelungi în
mod excesiv discuţiile din cadrul acestora. -
Şedinţă + manie.
MANOGRAF, manografe, s.n. Manometru care
înregistrează presiunea gazelor sau a vaporilor
dintr-un spaţiu închis. Din fr. manographe,
germ. Manograph, engl. manograph.
MANOPERĂ, manopere, s.f. 1. Muncă
manuală depusă pentru efectuarea unei lucrări;
plată pentru această muncă. 2. (Rar) Acţiune
tactică; atitudine; mijloc, procedeu întrebuinţat
pentru realizarea unui scop. 3. Fig. Manevră. -
Calc după fr. manœuvre, it. manovra. Cf. lat.
manopera.
MANŞETĂ, manşete, s.f. 1. Partea de jos a
mânecii unei cămăşi (bărbăteşti) sau a unei
bluze; bandă (detaşabilă) aplicată ca garnitură la
partea de jos a unei mâneci. ♦ Partea de jos
(răsfrântă) a pantalonilor. ♦ Porţiune de la
începutul unui ciorap tricotat, lucrată de obicei
ca un elastic. 2. Garnitură de piele sau de
cauciuc, în formă de inel sau de cilindru, care
serveşte la etanşarea unor deschideri. 3. Text
scurt tipărit cu alt caracter de literă pe prima
pagină a unui ziar sau într-o publicaţie
periodică., la începutul unui articol, care conţine
în rezumat o ştire importantă din cuprinsul
ziarului sau ideea principală, nota originală din
cuprinsul articolului. ◊ Manşetă bibliografică =
indicaţie bibliografică în partea de jos a copertei
interioare a publicaţiilor periodice, cuprinzând
datele necesare identificării sau citării
periodicului respectiv. ♦ Text scurt folosit ca
titlu general pentru mai multe articole care
tratează aceeaşi temă; p.ext. spaţiu rezervat
acestor texte. Din fr. manchette, germ.
Manschette.
MANTILĂ, mantile, s.f. 1. (Înv.) Mantelă. 2.
Şal de dantelă (neagră), purtat mai ales de
femeile spaniole. Din fr. mantille, sp. mantilla.
MANUBRIU, manubrii, s.n. 1. (Zool.) Formaţie
tubulară a corpului meduzelor, unde se află
orificiul buco-anal. 2. Structură anatomică în
formă de mâner. Din fr., lat. manubrium.
MANUFACTURĂ, manufacturi, s.f. 1. Formă
de producţie premergătoare marii industrii,
caracterizată prin predominarea muncii manuale,
prin diviziunea amănunţită a muncii în cadrul
atelierului şi prin reunirea muncitorilor şi a
meşterilor în ateliere sub conducerea patronului.
2. Întreprindere industrială în care predomină
munca manuală, în care un rol important îl au
abilitatea şi talentul lucrătorului şi care este
destinată în special producerii unor bunuri de
larg consum. Manufacturi de porţelan. 3.
Produse ale industriei textile; ţesături. Magazin
de manufactură. Din fr. manufacture. Cf.
germ. M a n u f a k t u r .
MAPĂ, mape, s.f. (Astăzi rar) Hartă geografică.
Din lat. mappa, fr. mappe.
MARASM s.n. (Livr.) Stare de epuizare fizică
sau de decădere morală. Din fr. marasme, ngr.
marasmos, germ. Marasmus.
MARCA, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a
aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un
animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A
imprima, pe un obiect de metal preţios, semnul
oficial care îi garantează calitatea şi
autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă
specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta,
a ilustra. ♦ A scoate în evidenţă, a releva, a
sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a
indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o
suprafaţă etc. prin linii, semne; a însemna. 4.
(Sport) A obţine unul sau mai multe puncte într-
o competiţie, într-un joc; a înscrie. ♦ A
supraveghea pe unul sau pe mai mulţi jucători
din echipa adversă, pentru a-i împiedica să
întreprindă acţiuni ofensive, sau să marcheze (4).
Din germ. markieren, fr. marquer.
MARCARE, marcări, s.f. Acţiunea de a
marca; marcaj, marcat1. V. marca.
MARCAT1 s.n. Acţiunea de a marca şi
rezultatul ei; marcare, marcaj. V. marca.
MARCAT2, -Ă, marcaţi, -te, adj. 1. Care
poartă o marcă (1). ♦ (Despre obiecte de
metal preţios) Care are imprimat semnul
oficial de garanţie a calităţii şi a
autenticităţii. ♦ (Despre greutăţi) Prevăzut cu
semnul oficial care garantează exactitatea
măsurii indicate. ♦ (Despre căi de
comunicaţie) Care este prevăzut cu marcaj.
2. Fig. (Despre abstracte) Care iese în
evidenţă; accentuat, pronunţat, distinct,
reliefat, nuanţat. V. marca.
MARCATOR, -OARE, marcatori, -oare,
subst. 1. S.n. Unealtă agricolă folosită pentru
a marca rândurile şi locul cuiburilor în care
se va pune sămânţa sau răsadul. 2. S.m. şi f.
Persoană care lucrează la marcarea unor
186
produse (industriale). 3. S.m. (Sport)
Persoană care marchează (4) puncte sau
goluri pentru echipa sa. - Marca + suf. -tor.
MARCANT, -Ă, marcanţi, -te, adj. Care are o
valoare deosebită, care iese în evidenţă; de
seamă, important, remarcabil. ♦ Cu autoritate, cu
influenţă. Din fr. marquant, germ. markant.
MARCASIT, marcasite, s.n. Sulfură naturală de
fier, galbenă-verzuie, cristalizată şi cu luciu
metalic. Din fr. marcassite, germ. Markasit.
MARCOMANI s.m. pl. Numele mai multor
triburi germanice vechi, stabilite în Bavaria. Din
fr. Marcomans, germ. Markomannen.
MARGARETĂ, margarete, s.f. Plantă erbacee
perenă din familia compozeelor, cu inflorescenţa
compusă din flori mici, galbene, dispuse într-un
disc central, şi din flori marginale cu o corolă
lungă, albă; mărgărită (Chrysamthemum
leucanthemum). Din germ. Margareten[blume],
fr. marguerite.
MARGRAF, margrafi, s.m. Titlu purtat în evul
mediu de unii principi germani, ale căror
principate erau (sau fuseseră cândva) mărci;
persoană care avea acest titlu. [Var.: marcgraf
s.m.] Din germ. Markgraf, fr. margrave.
MARIJUANA s.f. Stupefiant asemănător cu
haşişul, extras din frunzele unei specii de
cânepă. Din sp., fr. marijuana.
MARINĂ s.f. Totalitatea mijloacelor de
navigaţie (pe mări, fluvii, râuri, lacuri) şi a
unităţilor navale ale unui stat, împreună cu întreg
personalul aferent. ♦ Ştiinţa şi tehnica navigaţiei.
Din fr. marine, it. marina.
MARINAR, marinari, s.m. Persoană care
face parte din echipajul unei nave; matelot,
matroz. ◊ Guler marinar = guler mare,
dreptunghiular, lăsat pe spate (ca cel purtat
de marinari la uniformă). - Marină + suf.
-ar.
MARINĂRESC, -EASCĂ, marinăreşti,
adj. De marinar, caracteristic marinarului sau
marinei. - Marinar + suf. -esc.
MARINĂREŞTE adv. Ca marinarii, în felul
marinarilor. - Marinar + suf. -eşte.
MARINARE, marinări, s.f. Faptul de a
marina. V. marina.
MARINĂRIE s.f. Meseria marinarului. ♦
Ştiinţa şi tehnica navigaţiei; matelotaj. -
Marinar + suf. -ie.
MARINĂRIŢĂ, marinăriţe, s.f. Femeie din
echipajul unei nave. - Marinar + suf. -iţă.
MARINISM s.n. Stil bombastic în barocul
italian din sec. XVII; preţiozitate a stilului,
afectare. Din it. marinismo, fr. marinisme.
MARINIST, -Ă, marinişti, -ste, adj., s.m. şi f.
(Adept) al marinismului. Din it. marinista, fr.
mariniste.
MARITAL, -Ă, maritali, -e, adj. (Jur.) Care se
referă la drepturile soţului; care este specific
relaţiilor dintre soţi, conjugal. Din fr. marital,
lat. maritalis.
MARMELADĂ, marmelade, s.f. Produs
alimentar cu aspect de pastă, obţinut prin
fierberea cu zahăr a fructelor proaspete zdrobite
sau trecute prin sită. Din fr. marmelade, germ.
Marmelade.
MARMOTĂ, marmote, s.f. Gen de mamifere
rozătoare cu corpul scurt şi gros, cu blană
cenuşie, care hibernează (Marmota); animal care
face parte din acest gen. Din fr. marmotte, it.
marmotta.
MARNĂ, marne, s.f. Rocă sedimentară
compusă din carbonat de calciu şi argilă, în
proporţii variabile, de obicei de culoare cenuşie,
întrebuinţată la fabricarea cimentului. Din fr.
marne, it. marna.
MARNOS, -OASĂ, marnoşi, -oase, adj.
Care conţine multă marnă, cu marnă. -
Marnă + suf. -os.
MAROANĂ, maroane, s.f. Castană comestibilă
coaptă sau preparată cu sirop de zahăr. Din fr.
marron, it. marrone, germ. Marone.
MAROCHIN s.n. Piele de capră sau, rar, de
oaie sau de viţel, tăbăcită vegetal pentru a căpăta
lustru şi fineţe; cordovan. [Var.: marochină s.f.]
Din fr. maroquin, it. marochino.
MARŞ, (1, 2, 3) marşuri, (4, 5) interj. 1. S.n.
Mers, deplasare a unei unităţi militare sau a unui
grup organizat (într-o anumită formaţie). ◊ Marş
forţat = marş executat cu o viteză sporită faţă de
cea normală. ♦ (Înv.) Distanţă parcursă de o
unitate militară în 24 de ore. ♦ Acţiune militară
viguroasă îndreptată asupra unui obiectiv. ♦
Probă atletică de mers rapid pe distanţe lungi. ♦
P.gener. Deplasare, drum, cursă (obositoare). 2.
S.n. Compoziţie muzicală puternic ritmată, care
adesea reglează cadenţa pasului unei formaţii, a
unui cortegiu etc. 3. S.n. Compoziţie literară în
versuri, scrisă spre a fi cântată pe o arie de marş
(2). 4. Interj. Cuvânt cu care se comandă
pornirea unei unităţi militare sau a unui grup
organizat. 5. Interj. Cuvânt cu care se goneşte un
câine sau, p.gener., un om. Din fr. marche,
germ. Marsch.
MĂRŞĂLUI, mărşăluiesc, vb. IV. Intranz.
A se deplasa în marş; a mărşui. ♦ Fam. A
face un drum lung, obositor. - Marş + suf. -
ălui.
MĂRŞUI, mărşuiesc, vb. IV. Intranz. A
mărşălui. - Marş + suf. -ui.
MARŞA, marşez, vb. I. Intranz. (Franţuzism) A
cădea de acord, a consimţi; a se lăsa antrenat
într-o acţiune. ♦ A se lăsa corupt. Din fr.
marche, germ. Marsch.
MARŞARE, marşări, s.f. (Franţuzism)
Acţiunea de a marşa. V. marşa.
MARŞRUT, marşrute, s.n. 1. Itinerar. ♦
Document, act în care este fixat itinerarul unui
tren, al unei maşini etc. 2. Mers continuu al unui
tren de marfă cu parcurs lung, care nu lasă şi nu
ia vagoane din vreo staţie de pe itinerar. 3.
(Tehn.) Metodă de lucru la mai multe maşini.
[Var.: marşrută s.f.] Din rus. marşrut, fr.
marcheroute, germ. Marschrout.
187
MARŞRUTIZARE, marşrutizări, s.f.
Acţiunea de a marşrutiza şi rezultatul ei. Din
marşrut (după rus. marşrutizaţiia).
MARŞRUTIZA, marşrutizez, vb. I. Tranz.
A folosi metoda marşrutului în căile ferate
sau în tehnică. Din marşrutizare (derivat
regresiv).
MARSUPIU, marsupii, s.n. Pungă abdominală
caracteristică femelelor din ordinul
marsupialelor. Din lat., fr. marsupium.
MARTIROLOGIU, martirologii, s.n. Scriere
care cuprinde lista martirilor2 bisericii (şi
povestirea suferinţelor lor) sau, p.gener., lista
celor care au suferit ori au murit pentru o idee,
pentru o convingere. [Var.: martirolog s.n.] Din
lat. martyrologium, fr. martyrologe.
MARŢIAL, -Ă, marţiali, -e, adj. 1. (Livr.),
Solemn şi grav; impunător. 2. Ostăşesc, militar;
de război. ◊ Curte marţială = tribunal militar
instituit în timp de război, de mobilizare sau în
timpul unei stări excepţionale. Lege marţială =
lege care autorizează în unele state folosirea
forţei armate pentru represiune internă. Din fr.
martial, it. marziale.
MARXISM s.n. Doctrină filozofică, socială şi
economică întemeiată de K. Marx şi F. Engels;
teoria şi practica comunismului ştiinţific. Din fr.
marxisme, rus. marksizm.
MARXIST, -Ă, marxişti, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Adept al marxismului. 2. Adj. Care
aparţine marxismului, privitor la marxism. Din
fr. marxiste, rus. marksist.
PREMARXIST, -Ă, premarxişti, -ste, adj.
Care precedă marxismul, imediat anterior
marxismului. - Pre - + marxist.
MASCĂ, măşti, 1. Bucată de stofă, de mătase,
de dantelă, de carton etc. (înfăţişând o faţă
omenească sau figura unui animal) cu care îşi
acoperă cineva faţa sau o parte a ei (pentru a nu
fi recunoscut), lăsând numai ochii descoperiţi;
obrăzar. ◊ Mască mortuară = mulaj în ghips al
feţei unei persoane, făcut îndată după deces. ◊
Expr. A-şi scoate (sau a-şi arunca, a-şi lepăda
etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a
rupe) masca (cuiva) = a se arăta sub adevăratul
aspect, a(-şi) da pe faţă firea sau intenţiile
ascunse, a (se) dezvălui minciuna, înşelătoria
(cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata
lumină; a (se) demasca. ♦ Persoană mascată. ♦
Fig. Înfăţişare falsă. ♦ Expresie neobişnuită a
feţei (provocată de o emoţie, de un sentiment
puternic etc.) 2. Machiaj; p.ext. preparat
cosmetic care se aplică pe faţă pentru
întreţinerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor
machiat. 3. Dispozitiv care acoperă parţial sau
total o persoană, un animal, un obiect pentru a le
proteja, a le ascunde vederii. 4. Lucrare menită
să ascundă vederii inamicului un obiectiv
militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat
pe câmpul de luptă. Din fr. masque, germ.
Maske.
MASCULIN, -Ă, masculini, -e, adj. 1. De sex
bărbătesc; p.ext. care este propriu masculului
(1), bărbatului; bărbătesc. ♦ Alcătuit din bărbaţi,
de bărbaţi. ♦ Gen masculin (şi substantivat, n.) =
gen gramatical care cuprinde numele de fiinţe de
sex bărbătesc, precum şi nume de lucruri care,
prin tradiţie sau prin analogie cu cele dintâi, sunt
socotite de acelaşi sex. ♦ (Gram.) Care aparţine
genului masculin. Adjective masculine. ♦ (Bot.)
Mascul. 2. (Despre rime; p.ext. despre versuri)
Care rimează pe ultima silabă accentuată. Din
lat. masculinus, fr. masculin.
MASIV, -Ă, masivi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care
se prezintă ca o masă unitară şi compactă. ♦
(Despre obiecte) Care este format dintr-un
material compact, fără goluri; plin; p.ext. greu. 2.
(Despre fiinţe, construcţii etc.) Mare, solid,
voluminos, greu; p.ext. impunător, impresionant
(prin dimensiuni). 3. Care este sau se produce în
cantităţi mari, pe scară întinsă; amplu. II. S.n. 1.
Unitate de relief formată dintr-un grup de munţi
sau de dealuri (reunite în jurul unui vârf); p.ext.
munte. 2. Arboret în care coroanele arborilor se
ating. ♦ Grupare de arbori, de arbuşti sau de
plante de acelaşi fel (făcută pentru a produce
anumite efecte decorative). 3. P.anal. Bloc de
beton sau de zidărie de dimensiuni mari, de care
se leagă sau care susţine o construcţie. ♦ Masă
mare de material solid; grămadă mare; morman.
♦ Partea cea mai compactă, cea mai mare, cea
mai importantă dintr-un întreg. Din fr. massif,
germ. Massiv.
MASTICA, mastichez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
mesteca1 alimente, substanţe etc. Din fr.
mastiquer, lat. masticare.
MAŞINAŢIE, maşinaţii, s.f. (Mai ales la pl.)
Intrigă, uneltire, complot. [Var.: maşinaţiune,
(înv.) machinaţie, machinaţiune, mahinaţie
s.f.] Din fr. machination, it. macchinazione.
MAŞINĂ, maşini, s.f. 1. Sistem tehnic alcătuit
din piese cu mişcări determinate, care
transformă o formă de energie în altă formă de
energie sau în lucru mecanic util; p. restr.
dispozitiv, instrument, aparat; mecanism,
maşinărie. ◊ Maşină-unealtă = maşină de lucru
care prelucrează materiale prin operaţii
mecanice. 2. Locomotivă. 3. Autovehicul,
automobil. 4. Sobă de bucătărie, care serveşte la
pregătirea mâncării. 5. Fig. (De obicei urmat de
determinări) Ansamblu de mijloace folosite într-
un anumit scop (reprobabil). 6. Epitet dat unui
om care lucrează mult şi cu mişcări automate,
mecanice. Din fr. machine, germ. Maschine.
MAŞINĂRIE, maşinării, s.f. 1. Totalitatea
pieselor şi angrenajelor care alcătuiesc
mecanismul unei maşini (1) sau al unui grup
de maşini; mecanism; p.ext. maşină. -
Maşină + suf. -ărie. Cf. fr. m a c h i n e r i e .
MAŞINIZA, pers. 4 maşinizăm, vb. I.
Tranz. (Rar; folosit numai la pers. 4, 5, 6) A
mecaniza. - Maşină + suf. -iza.
MAŞINUŢĂ, maşinuţe, s.f. Diminutiv al lui
maşină; automobil mic. - Maşină + suf. -
uţă.
188
MAŞINIST, -Ă, maşinişti, -ste, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. (Rar la f.) Persoană care conduce o
maşină (1), supraveghează funcţionarea ei, o
repară etc.; mecanic. 2. S.m. şi f. (Rar la f.)
Persoană care aşază decorurile pe scenă, aprinde
şi stinge luminile, mânuieşte aparatele cu efecte
sonore etc. 3. Adj. Care ţine de maşini (1), care
se referă la maşini şi la producţia de maşini,
propriu maşinismului. Din fr. machiniste, germ.
Maschinist.
MAT1 s.n. Situaţie în cadrul unei partide de şah
în care regele uneia dintre părţi, fiind atacat, este
pus în imposibilitate de a mai fi apărat,
determinându-se astfel sfârşitul partidei. ◊ Expr.
A face (pe cineva) mat = a învinge (categoric) pe
cineva (într-o luptă, într-o dispută etc.) ♦ (Cu
valoare de interjecţie) Cuvânt cu care se anunţă
această situaţie în cursul jocului. Din fr. mat,
germ. Matt.
MAT2, -Ă, maţi, -te, adj. 1. Care este fără luciu,
fără strălucire; şters2. 2. (Despre sticlă; p.ext.
despre obiecte de sticlă) Care este lipsit de
transparenţă. 3. Fără lumină; împâclit, acoperit.
4. Fig. (Despre sunete) Care are rezonanţă slabă;
surd, înfundat. Din fr. mat, germ. matt.
SEMIMAT, -Ă, semimaţi, -te, adj. Între
transparent şi mat. - Semi- + mat2.
MATADOR, matadori, s.m. Toreador care
trebuie să dea taurului lovitura mortală. Din fr.
matador, germ. Matador.
MATEMATIC, -Ă, matematici, -ce, adj. Care
se referă la matematică, care ţine de matematică,
bazat pe principiile matematicii; de matematică,
matematicesc. ♦ Fig. (Adverbial) Precis, riguros,
exact. Din fr. mathématique, it. matematico.
MATEMATICESC, -EASCĂ,
matematiceşti, adj. (Înv.) Matematic2. ♦ Fig.
Riguros, exact. - Matematic + suf. -esc.
MATEMATICĂ, matematici, s.f. Ştiinţă care
se ocupă cu studiul mărimilor, al relaţiilor
cantitative şi al formelor spaţiale (cu ajutorul
raţionamentului deductiv). Din lat.
mathematica, fr. mathématique, it.
matematica.
MATEMATIZARE, matematizări, s.f.
Acţiunea de a matematiza şi rezultatul ei.
Din matematică.
MATEMATIZA, matematizez, vb. I. Tranz.
A studia o disciplină cu ajutorul metodei
matematice. Din matematizare (derivat
regresiv).
MATEMATIZABIL, -Ă, matematizabili, -
e, adj. Care poate fi matematizat. -
Matematiza + suf. -bil.
MATEMATIZAT, -Ă, matematizaţi, -te,
adj. Studiat cu ajutorul metodei matematice.
V. matematiza.
MATERIAL, -Ă, (I) materiali, -e, adj., (II)
materiale, s.n. I Adj. 1. Care aparţine realităţii
obiective, existând independent de conştiinţă şi
în afara ei; care este alcătuit din materie. ◊
Cultură materială = totalitate a bunurilor şi a
deprinderilor de producţie existente pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societăţii. ♦ Palpabil,
concret, real; faptic. ♦ Spec. Fizic, trupesc. 2.
Care constă în bunuri economice, care ţine de
venit, de avere, de aspectul economic sau
pecuniar; care se referă la trai sau la întreţinerea
vieţii. ◊ Bază materială = totalitate a mijloacelor
(clădiri, instalaţii, forţă de muncă etc.) care
permit desfăşurarea unei activităţi economice
sau ştiinţifice. ♦ (Adverbial) Din punctul de
vedere al situaţiei materiale (I 2); materialiceşte.
II. S.n. 1. Totalitate a materiilor prime sau
semifabricate din care pot fi executate diverse
bunuri. ◊ Materiale plastice = nume generic al
unui grup de materiale de sinteză care prezintă
anumite particularităţi de structură, de
compoziţie şi fizico-mecanice, având ca
proprietate caracteristică generală calitatea de a
putea fi prelucrate cu uşurinţă (sub acţiunea
presiunii şi a temperaturii; mase plastice. 2.
(Rar) Bun, produs. ♦ Ţesătură. Material de
rochie. 3. Totalitate a documentelor,
informaţiilor şi datelor necesare pentru
elaborarea unei lucrări literare, ştiinţifice etc. ♦
Expunere scrisă care cuprinde date şi informaţii
referitoare la o anumită problemă. [Pl. şi: (înv.)
(II) materialuri. Din fr. matériel, lat.
materialis.
MATERIALICEŞTE adv. Din punct de
vedere material (I 2), în ceea ce priveşte
starea materială; băneşte, materialmente. -
Material + suf. -iceşte.
MATERIALISM s.n. 1. Concepţie filozofică
potrivit căreia materia este factorul prim, iar
conştiinţa factorul derivat; spec. filozofie
marxistă. ◊ Materialism dialectic = ştiinţa despre
raportul dintre materie şi conştiinţă, despre legile
cele mai generale ale mişcării şi dezvoltării
naturii, societăţii şi cunoaşterii, care este în
acelaşi timp baza filozofică a marxism-
leninismului. Materialism istoric = parte
integrantă a filozofiei marxist-leniniste, al cărei
obiect îl constituie societatea în unitatea şi
interacţiunea laturilor ei, legile generale şi
forţele motrice ale dezvoltării istorice. 2. (Depr.)
Interes exagerat manifestat de cineva pentru
problemele materiale. Din fr. matérialisme,
germ. Materialismus.
MATERIALIST, -Ă, materialişti, -ste, s.m. şi
f., adj. 1. S.m. şi f. Adept al materialismului (1).
2. Adj. Care aparţine materialismului (1), care se
referă la materialism, privitor la concepţiile
materialismului. 3. Adj., s.m. şi f. (Om)
preocupat excesiv de câştig, de foloase
materiale. Din fr. matérialiste, germ.
Materialist.
MATERIALMENTE adv. (Rar) Materialiceşte.
Din it. materialmente, fr. matériellement.
MATRIARHAT s.n. Denumire a perioadei
comunei primitive, caracterizată prin stabilirea
apartenenţei la gintă pe linia descendenţei
materne. Din fr. matriarcat, germ.
Matriarchat.
189
MATRICE, (1, 2) matrice, s.f. 1. (Mat.) Sistem
de numere grupate într-un tablou dreptunghiular
care are un anumit număr de coloane, linii sau
rânduri. 2. (Log.) Tabel reprezentând valoarea
de adevăr a unui enunţ pe baza valorii de adevăr
a elementelor sale componente. 3. (Anat.) Uter.
◊ Fig. obârşie, origine. 4. (Biol.) Partea
fundamentală, nediferenţiată a citoplasmei, a
cromozomilor etc. Din lat. matrix, -icis, fr.
matrice.
MATRICOL, -Ă, matricoli, -e, s.f., adj. 1. S.f.
Registru în care se înscriu, într-o instituţie,
numele persoanelor a căror evidenţă este
necesară; (în special) registru folosit în şcoli, în
care se înscriu numele, datele personale şi
situaţia şcolară a elevilor. ♦ Număr de ordine sub
care sunt înscrişi soldaţii în registrul unui
regiment. 2. S.f. (Ieşit din uz) Bucată
dreptunghiulară de pânză sau de stofă pe care se
indica şcoala la care învăţa un elev (şi numărul
sub care era înscris aici) şi pe care acesta o purta
prinsă pe braţ sau pe piept. 3. Adj. De matricolă;
matricular. [Var.: matricul, -ă s.f., adj.] Din fr.
matricule, lat. matricula, it. matricola.
MATROANĂ, matroane, s.f. Soţie a unui
cetăţean roman. ♦ P.gener. Femeie căsătorită
(care impune respect). ♦ (Depr.) Femeie în
vârstă (şi grasă). Din lat., it. matrona, fr.
matrone, germ. Matrone.
MATURITATE s.f. Stare de deplină dezvoltare
(fizică şi intelectuală); calitatea de a fi matur;
p.ext. perioadă din viaţa omului între tinereţe şi
bătrâneţe. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a
unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de
deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig.
Stadiu înaintat de experienţă, de însuşire a
cunoştinţelor; seriozitate, profunzime
(determinată de vârstă, de experienţă). ◊ (Ieşit
din uz) Examen de maturitate = bacalaureat. Din
fr. maturité, lat. maturitas, -atis.
MAUR, -Ă, mauri, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.
Persoană făcând parte din populaţia băştinaşă
care locuia în antichitate în nord-vestul Africii;
persoană făcând parte din populaţia arabă care a
cucerit în evul mediu nord-vestul Africii şi o
parte a Spaniei. 2. Adj. Care aparţine maurilor,
privitor la mauri; mauresc, moresc.] Din lat.
Maurus, germ. Maure, fr. maure.
MAURITAN, -Ă, mauritani, -e, s.m. şi f., adj.
1. S.m. şi f. Persoană născută şi crescută în
Mauritania. 2. Adj., s.m. şi f. (Locuitor) din
Mauritania. Din fr. mauritanien, engl.
Mauritanian.
MAUSOLEU, mausolee, s.n. Monument
funerar de proporţii mari, ridicat în memoriaunui
om ilustru, a unor eroi etc. Din lat. mausoleum,
germ. Mausoleum, fr. mausoleé.
MAXILAR, -Ă, maxilari, -e, s.n., adj. 1. S.n.
Fiecare din cele două oase ale feţei, în care sunt
înfipţi dinţii; falcă. 2. Adj. Care aparţine fălcii,
care este în legătură cu falca. Din lat.
maxillaris, fr. maxillaire.
MAXIM, -Ă, maximi, -e, adj., s.f. 1. Adj. Care
are cea mai mare dimensiune, durată, intensitate
etc.; foarte mare; maximal. 2. S.f. Cea mai mare
valoare pe care o poate avea, într-un anumit
interval, o funcţie sau o cantitate variabilă. ♦
Centru de înaltă presiune atmosferică. Din lat.
maximus, fr. maxime, maxima.
MAXIMĂ, maxime, s.f. Enunţ formulat concis,
exprimând un principiu etic, o normă de
conduită etc.; aforism, sentinţă, adagiu. Din lat.
maxima, fr. maxime.
MAXIMUM s.n. 1. Limita superioară peste care
nu se poate trece; maxim1. ◊ Loc. adv. La
maximum = în cel mai înalt grad. 2. Cea mai
mare cantitate, valoare, intensitate; maxim1. ♦
(Adverbial) În cantitatea, timpul, spaţiul maxim2
posibil. Din lat. maximum, fr. maximum.
MAXIM, maximuri, s.n. (Rar) Maximum.
Din maximum (după maxim).
MAXI-TAXI, maxi-taxiuri, s.n. Microbuz care
funcţionează după sistemul taximetrelor. Din
fr., engl. maxi-taxi.
MAXWELL, maxwelli, s.m. (Fiz.) Unitate de
măsură a fluxului magnetic. Din fr. maxwell,
germ. Maxwell.
MAYA s.m., adj. invar. 1. S.m. Nume al unei
vechi populaţii indiene din America Centrală. ♦
Limba indiană americană vorbită de această
populaţie. 2. Adj.invar. Care aparţine populaţiei
maya (1), care se referă la această populaţie. Din
fr., sp. maya, rus. maĩia.
MĂRŞĂLUIRE, mărşăluiri, s.f. Acţiunea de a
mărşălui. V. mărşălui.
MĂRŞĂLUITOR, mărşăluitori, s.m. Atlet
specializat în proba sportivă de marş. -
Mărşălui + suf. -tor.
MEAT, meaturi, s.n. 1. (Anat.) Canal îngust şi
subţire sau orificiul acestuia, aflate în diferite
organe. 2. Spaţiu, interstiţiu între celulele unui
ţesut vegetal. Din fr. méat, lat. meatus.
MECANIC, -Ă, mecanici, -ce, subst., adj. I. S.f.
1. Ştiinţă care studiază mişcarea sau echilibrul
corpurilor sub acţiunea forţelor exercitate asupra
lor; tehnica procedeelor în care intervin aceste
fenomene; mecanotehnică. ◊ Mecanică cerească
= ştiinţă care se ocupă cu mişcarea corpurilor
cereşti sub acţiunea atracţiei universale. ♦ (Înv.)
Mecanism, maşină. 2. Disciplină tehnică al cărei
obiect îl constituie construcţia şi funcţionarea
maşinilor, îndeosebi a pieselor şi a
mecanismelor care servesc la transmiterea
mişcării. 3. Tratat, manual de mecanică (I 1, 2).
II. Adj. 1. Care aparţine mecanicii (I), privitor la
mecanică, de mecanică. 2. (Şi adv.) Care este
pus în mişcare de o maşină sau de un mecanism;
care se face cu ajutorul maşinilor sau al
mecanismelor; mecanizat. 3. (Şi adv.) Care se
realizează fără participarea conştiinţei, a voinţei;
maşinal, automat. ♦ Care aplică o teză, o teorie,
o dispoziţie etc. fără a ţine seama de specificul
concret sau individual al situaţiei, fenomenului,
cazului respectiv; simplist, schematic, rigid,
dogmatic. III. S.m. şi f. Specialist în mecanică (I
190
1, 2). ♦ Persoană care efectuează operaţii de
montaj, de reparare, sau de întreţinere a
utilajelor, maşinilor şi aparatelor. ♦ Persoană
care supraveghează sau conduce un vehicul sau
un motor, cu instalaţiile anexe; maşinist. Din (I)
lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanik,
fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, it.
meccanico, fr. mécanique, (III) lat.
mechanicus, germ. Mechaniker.
MECANICISM s.n. Concepţie care explică
fenomenele biologice, sociale, psihice etc. pe
baza principiilor şi legilor mecanicii (I 1),
reducând întreaga diversitate calitativă a
fenomenelor şi a proceselor naturii la
fenomene şi procese mecanice. - Mecanic +
suf. -ism. Cf. it. m e c c a n i c i s
m o.
MECANICIST, -Ă, mecanicişti, -ste, adj.,
s.m. şi f. 1. Adj. Care este în conformitate cu
principiile mecanicismului, privitor la
mecanicism. 2. S.m. şi f. Adept al
mecanicismului. - Mecanic[ism] + suf. -ist.
MECANICIZA, pers. 3. mecanicizează, vb.
I. Refl. (Rar; despre activităţi raţionale) A
deveni mecanic, automat. - Mecanic + suf. -
iza.
MECANICIZARE, mecanicizări, s.f.
Acţiunea de a se mecaniciza şi rezultatul ei.
V. mecaniciza.
MECANICIZAT, -Ă, mecanicizaţi, -te, adj.
Care a devenit mecanic. V. mecaniciza.
MECANISM, mecanisme, s.n. 1. Sistem tehnic
alcătuit din mai multe piese mobile şi fixe care
sunt angrenate între ele, astfel încât unele
elemente mobile, transmiţând forţele de la
elementul conducător la elementele conduse, pot
antrena mişcarea acestora. ♦ Totalitatea
elementelor care alcătuiesc un astfel de sistem;
maşinărie. 2. Mod de funcţionare a unui
mecanism (1). 3. Mod în care se desfăşoară un
fenomen, o reacţie etc. 4. P. anal. Sistem, mod
de organizare politică, economică, socială etc.
Din fr. mécanisme, germ. Mechanismus.
MECI, meciuri, s.n. Întrecere sportivă disputată
între două persoane sau între două echipe;
întâlnire, partidă, joc. Din engl., fr. match.
MECONIU s.n. 1. Suc de mac; opiu. 2. Materie
pe care o elimină ca excremente fătul, imediat
după naştere. Din fr. méconium, lat.
meconium.
MEDIAL, -Ă, mediali, -e, adj. Median. ♦ Spec.
(Despre sunete, rar despre litere) Care se află în
interiorul cuvântului. ♦ (Despre vocale) Care se
articulează în partea de mijloc a cavităţii bucale;
central. Din fr. médial, lat. medialis.
MEDIAN, -Ă, mediani, -e, adj. Care se află la
mijloc; medial. ♦ Situat la mijlocul unei figuri
geometrice. ♦ (Substantivat, f.) Fiecare dintre
dreptele care unesc un vârf al unui triunghi cu
mijlocul laturii opuse vârfului. ♦ (Substantivat,
f.) Fiecare dintre dreptele care unesc un vârf al
unui tetraedru cu centrul de greutate al feţei
opuse. Din fr. médian, lat. medianus.
MEDICAMENT, medicamente, s.n. Substanţă
naturală sau de sinteză utilizată pentru a vindeca,
a ameliora sau a preveni o boală; doctorie, leac.
Din fr. médicament, lat. medicamentum.
MEDICINAL, -Ă, medicinali, -e, adj.
Întrebuinţat ca medicament; din care se prepară
medicamente. ◊ Plante medicinale = grup de
plante din familii diferite, cultivate sau sălbatice,
care, datorită compoziţiei lor chimice, au
proprietăţi terapeutice. Din fr. médicinal, lat.
medicinalis.
MEDIOCRITATE, (2) mediocrităţi, s.f. 1.
Faptul de a fi mediocru; situaţie, starea a celui
mediocru. 2. Persoană lipsită de calităţi
(intelectuale) deosebite, om mediocru (2). Din
fr. médiocrité, lat. mediocritas, -atis.
MEDITAŢIE, meditaţii, s.f. 1. Reflectare,
cugetare adâncă; meditare, reflecţie. 2. Specie a
genului liric, cuprinzând reflecţii despre condiţia
umană. 3. Pregătire a lecţiilor, a examenelor cu
un meditator; lecţie particulară dată de un
meditator; preparator (3). ◊ (Sală de) meditaţie =
sală într-un internat unde elevii îşi pregătesc
lecţiile. ♦ Perioadă de timp, în afara orelor de
curs, în care elevii (dintr-un internat) îşi
pregătesc temele. Din lat. meditatio, fr.
méditation.
MEFITIC, -Ă, mefitici, -ce, adj. (Livr.) Cu
miros urât; puturos, fetid, pestilenţial. Din germ.
mefitisch, lat. mephiticus, fr. méphitique.
MEGAHERTZ, megahertzi, s.m. (Fiz.) Unitate
(derivată) de măsură pentru frecvenţă, egală cu
un milion de hertzi. [Abr.: MHz] Din germ.
Megahertz, fr. mégahertz.
MEGALOBLAST, megaloblaste, s.n. (Biol.)
Globulă roşie cu nucleul anormal mărit,
caracteristică în anemia pernicioasă; (rar)
macroblast. Din fr. mégaloblaste, engl.
megaloblast.
MEGALOPOLIS, megalopolisuri, s.n. (În
sociologie) Arie urbană foarte întinsă creată prin
includerea succesivă a zonelor suburbane şi a
oraşelor învecinate. Din fr. mégalopolis, engl.
megalopolis.
MEGATERIU, megaterii, s.m. Mamifer fosil
uriaş, erbivor, din epoca cuaternară, asemănător
cu leneşul (Megatherium). Din lat.
megatherium, germ. Megatherium, fr.
mégathérium.
MEGATONIC, -Ă, megatonici, -ce, adj. (Rar;
despre explozii) De forţa megatonelor. Din fr.
mégatonnique, engl. megatonic.
MELANCOLIE, melancolii, s.f. 1. Stare de
tristeţe, de deprimare, amestecată cu visare şi cu
dorinţa de izolare; p. gener. tristeţe (uşoară), 2.
Boală psihică care se manifestă printr-o continuă
depresiune, prin tristeţe morbidă, prin apatie,
delir, halucinaţii, anxietate şi obsesia sinuciderii.
Din fr. mélancolie, lat. melancolia.
MELASĂ, melase, s.f. Reziduu siropos de
culoare brună, provenit de la extragerea
zahărului din sfeclă sau din trestie de zahăr şi
191
care serveşte ca hrană pentru vite. Din fr.
mélasse, germ. Melasse, it. melassa.
MELASA, melasez, vb. I. Tranz. A
amesteca nutreţul cu melasă. Din melasă.
MELASARE, melasări, s.f. Acţiunea de a
melasa şi rezultatul ei. V. melasa.
MELASAT, -Ă, melasaţi, -te, adj. (Despre
nutreţ) Care a fost amestecat cu melasă. V.
melasă.
MELINITĂ, s.f. Substanţă chimică, având drept
component principal acidul picric, folosită la
fabricarea fitilelor detonante şi în imprimeria
textilă. Din fr. mélinite, germ. Melinit.
MELISĂ, melise, s.f. Plantă erbacee perenă din
familia labiatelor, cu flori albe, plăcut
mirositoare, mult căutate de albine, şi cu
frunzele ovale, folosită în medicină pentru
calităţile ei stimulatoare şi antispasmodice;
roiniţă2 (Melissa officinalis). ♦ Băutură alcoolică
aromată (întrebuinţată în medicina populară),
obţinută prin fermentarea frunzelor plantei de
mai sus. Din lat. melissa, fr. mélisse.
MELISMĂ, melisme, s.f. (Muz.) Ornament
muzical rezultat din repartiţia unei durate lungi
într-un grup de note de valoare scurtă. Din it.
melisma, fr. mélisme.
MELISMATIC, -Ă, melismatici, -ce, s.f.,
adj. (Muz.) 1. S.f. Totalitatea ornamentelor
dintr- o compoziţie; arta de a compune cu
melisme. 2. Adj. (Despre compoziţii) Cu
melisme. - De la melismă.
MELODIE, melodii, s.f. Succesiune de sunete
îmbinate după regulile ritmului şi ale modulaţiei,
pentru a alcătui o unitate cu sens expresiv. ♦
Compoziţie muzicală, cântec. ♦ Fig. Sonoritate
plăcută; armonie, muzicalitate. Din ngr.
melodIa, it. melodia, fr. mélodie.
MELODRAMATIC, -Ă, melodramatici, -ce,
adj. 1. Care se referă la melodramă, privitor la
melodramă, de melodramă. 2. (Depr.) Cu
caracter patetic exagerat, fals. Din fr.
mélodramatique, it. melodrammatico.
MELODRAMATISM s.n. (Rar) Caracter
melodramatic. ♦ Exprimare de sentimente
care se remarcă prin artificialitate, prin
exaltare exagerată. - Melodramat[ic] + suf.
-ism.
MEMBRANĂ, membrane, s.f. 1. Nume dat
ţesuturilor animale sau vegetale, subţiri şi suple,
foarte diferite ca structură, care căptuşesc,
îmbracă, leagă, susţin sau delimitează anumite
organe sau părţi de organe; piele subţire; pieliţă.
♦ Diferenţiere protoplasmatică sau celulozică,
care înveleşte şi limitează celula animală şi cea
vegetală. 2. (Fiz.) Corp subţire flexibil, care prin
vibraţie, poate produce sau transmite sunete,
fiind întrebuinţat la telefon, la microfon şi la alte
aparate acustice sau de percuţie. 3. Corp subţire
folosit pentru a separa două medii; diafragmă. 4.
(Înv.) Pergament (pentru scris). Din lat., it.
membrana, fr. membrane.
MEMBRU, -Ă, membri, -e, subst. 1. S.n.
(Adesea la pl.) Fiecare dintre părţile exterioare,
articulate ale trupului omului sau animalului,
care au rol important în îndeplinirea unor funcţii
de relaţie; mădular. ◊ Membru-fantomă =
senzaţie anormală de prezenţă a unui membru
sau segment de membru care au fost amputate.
Membru superior = mână. Membru inferior =
piciorul omului. ♦ Penis. 2. S.m. şi f. Persoană
care face parte dintr-o colectivitate (organizată);
fiecare dintre persoanele sau unităţile care fac
parte dintr-o grupare sau o organizaţie socială,
politică etc., considerată în raport cu acestea;
mădular. 3. S.m. Fiecare dintre cele două părţi
ale unei expresii matematice; fiecare dintre
părţile celor două rapoarte ale unei proporţii. 4.
S.n. Fiecare dintre părţile unei propoziţii, fraze
sau perioade. Din lat. membrum, fr. membre.
MEMORA, memorez, vb. I. Tranz. A reţine în
memorie (depunând un efort, învăţând anume); a
ţine minte, a memoriza. Din lat. memorare, fr.
mémorer.
MEMORARE, memorări, s.f. (Rar) Faptul
de a memora; proces de înregistrare în
memorie; memorizare. V. memora.
MEMORABIL, -Ă, memorabili, -e, adj.
Vrednic de ţinut minte; p. ext. important,
însemnat, remarcabil. Din fr. mémorable, lat.
memorabilis.
MEMORANDUM, memorandumuri, s.n. 1.
Document diplomatic cuprinzând expunerea
faptelor sau argumentelor juridice care privesc
relaţiile dintre state şi formează sau vor forma
obiectul unor tratative; memorial. 2. (Înv.)
Carnet, registru etc. pe care se făceau însemnări.
[Var.: memorand, memorande, s.n.] Din lat.
memorandum, germ. Memorandum, fr.
mémorandum.
MEMORIAL, -Ă, memoriali, -e, s.n., adj. I.
S.n. 1. Specie literară, asemănătoare cu
însemnările de călătorie şi cu memoriile, care
consemnează observaţii ştiinţifice, amintiri ori
impresii personale asupra faptelor sau
evenimentelor la care a participat cineva sau care
s-au petrecut în timpul vieţii cuiva. 2. (Înv.)
Memorandum. 3. (Livr.) Monument ridicat în
amintirea unui eveniment sau a unei
personalităţi. II. Adj. 1. Care este înregistrat în
minte; din memorie. 2. Care serveşte pentru a
aminti un eveniment însemnat, o persoană etc.;
comemorativ. Din germ. Memorial, fr.
mémorial, lat. memorialis.
MEMORIALISTIC, -Ă, memorialistici, -
ce, s.f., adj. 1. S.f. Gen de scriere literară
care cuprinde memorii; (cu sens colectiv)
totalitatea lucrărilor care conţin memorii. 2.
Adj. Care aparţine memorialisticii (1) sau
care se referă la memorial, de
memorial. - Memorial + suf. -istic.
MEMORIE, memorii, s.f. 1. Proces psihic care
constă în întipărirea, recunoaşterea şi
reproducerea senzaţiilor, sentimentelor,
mişcărilor, cunoştinţelor etc. din trecut. ♦ Minte
(considerată ca sediu al procesului de
memorare). ◊ Loc. adv. Din memorie = din
192
aducere-aminte, pe de rost. 2. Păstrare în
amintire, reprezentare mintală, aducere-aminte,
amintire. ♦ Amintire pe care posteritatea o
păstrează oamenilor iluştri sau evenimentelor de
seamă. ◊ Expr. În memoria cuiva (sau a ceva) =
în amintirea..., spre aducere-aminte; ca omagiu.
3. Parte a calculatorului electronic în care se
înregistrează instrucţiunile, cuvintele, valorile
numerice etc. după o codificare prealabilă;
memorator (2). Din lat., it. memoria, fr.
mémoire.
MEMORIU, memorii, s.n. 1. Expunere scrisă,
amănunţită şi documentată, asupra unei
probleme, unei situaţii etc. ◊ Memoriu de titluri
şi lucrări = listă în care sunt consemnate titlurile
şi lucrările de specialitate ale unei persoane.
Memoriu de activitate = expunere scrisă a
activităţii desfăşurate de o persoană într-un
anumit domeniu ştiinţific. 2. (La pl.) Colecţie de
conferinţe, comunicări, discuţii etc. ale unei
societăţi ştiinţifice. 3. (La pl.) Lucrare
beletristică cu caracter evocator, conţinând
însemnări asupra evenimentelor petrecute în
timpul vieţii autorului (şi la care el a luat parte).
4. Petiţie, cerere (colectivă) în care motivele sunt
expuse pe larg. 5. (În vechea organizare a
armatei) Dosar personal al unui ofiţer sau al unui
subofiţer. Din lat. memorium, fr. mémoire.
MENAJERIE, menajerii, s.f. Loc special
amenajat în care sunt ţinute animale vii, mai ales
sălbatice, pentru a fi expuse publicului;
totalitatea animalelor care se află într-un
asemenea loc. Din fr. menagerie, germ.
Menagerie.
MENDICITATE s.f. (Rar) Cerşetorie. Din fr.
mendicité, lat. mendicitas, -atis.
MENSUAL, -Ă, mensuali, -e, adj. (Livr.) Care
apare sau care are loc la interval de o lună; lunar.
Din fr. mensuel, lat. mensualis.
MENTĂ s.f. Numele mai multor plante erbacee
(medicinale) din familia labiatelor, cu frunze
dinţate şi cu flori puternic mirositoare; izmă
(Mentha). ◊ Mentă creaţă = izmă creaţă. ♦
Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană
aromată cu esenţă extrasă din planta definită mai
sus. [Var.: mintă s.f.] Din sl. menta, lat.
mentha, fr. menthe.
MENTOR, mentori, s.m. Conducător spiritual,
povăţuitor, îndrumător; preceptor, educator. ♦
Altoi dintr-o plantă bătrână grefat pe o plantă
tânără pentru a-i transmite acesteia însuşirile
sale. Din fr., lat. mentor, germ. Mentor.
MENŢIUNE, menţiuni, s.f. 1. Semnalare,
pomenire, menţionare; (concr.) notă în care se
dau informaţii referitoare la un eveniment, la o
persoană etc. ♦ Indicaţie, specificare, 2.
Distincţie onorifică (mai mică decât premiul)
care se acordă elevilor merituoşi, concurenţilor
la o competiţie etc. Din fr. mention, lat.
mentio, -onis.
MERCENAR, -Ă, mercenari, -e s.m., adj. 1.
S.m. Persoană angajată cu leafă într-o armată
(străină); fig. persoană care, pentru bani sau
pentru unele avantaje materiale, face orice fel de
servicii. 2. Adj. Care aparţine mercenarilor (1),
privitor la mercenari; care se compune din
mercenari. Din fr. mercenaire, lat.
mercenarius.
MERCUR s.n. Element chimic, metal de
culoare albă-argintie, cu luciu puternic, lichid la
temperatura obişnuită, foarte dens şi mobil,
întrebuinţat în tehnică şi în medicină; hidrargir,
argint-viu. Din fr. mercure, germ. Merkur.
MERCURIAL, -Ă, mercuriali, -e, adj. De
mercur, pe bază de mercur, cu mercur. Alifie
mercurială. Din fr. mercuriel, lat. mercurialis.
MERIDIAN, meridiane, s.n., adj. 1. S.n.
Fiecare dintre liniile imaginare care rezultă din
intersecţia suprafeţei Pământului cu serniplanul
sprijinit pe axa geografică, constituind liniile de
reper pentru măsurarea longitudinii geografice. ◊
Meridian de origine sau primul meridian,
meridianul zero = meridianul care trece prin
localitatea Greenwich (Marea Britanie) şi în
raport cu care se calculează, în baza unei
convenţii internaţionale, longitudinea punctelor
de pe glob. Meridian magnetic = linie obţinută
prin intersecţia suprafeţei Pământului cu planul
vertical indicat de direcţia acului magnetic.
(Astron.) Meridian ceresc = mare cerc imaginar
al sferei cereşti, care trece prin zenitul locului şi
prin polii cereşti. Meridianul locului = linia de
intersecţie a planului meridianului ceresc al
locului respectiv cu planul orizontului. 2. S.n.
(Mat.) Curbă a unei suprafeţe de rotaţie cu un
plan care trece prin axa ei de rotaţie. 3. Adj.
Referitor la un meridian (1), care trece printr-un
meridian. Din lat. meridianus, it. meridiano,
fr. méridien.
MERIDIONAL, -Ă, meridionali, -e, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. Care se află în partea de sud sau este
originar de acolo; sudic. ♦ Care este propriu,
specific ţărilor sau popoarelor din sud. 2. S.m. şi
f. Persoană care face parte din populaţia de bază
a unei ţări, provincii etc. sudice sau este
originară de acolo. Din lat. meridionalis, fr.
méridional.
MERITORIU, -IE, meritorii, adj. (Despre
acţiuni sau realizări ale oamenilor) Care este
vrednic de apreciere, care are merite, merituos;
care este destul de bun, de reuşit, de valoros. Din
lat. meritorius, fr. méritoire.
MESAGER, -Ă, mesageri, -e, s.m. şi f.
Persoană însărcinată să ducă, să transmită, să
comunice cuiva sau undeva un mesaj; trimis2,
sol2, vestitor, crainic. ♦ (Adjectival; despre
porumbei) Care a fost dresat să se întoarcă la
locul de plecare, adesea pentru a transmite un
mesaj. Din fr. messager, it. messaggero.
MESAGERIE, mesagerii, s.f. 1. Oficiu,
întreprindere, local de unde se expediază
mărfurile sau (în trecut) de unde plecau diverse
mijloace de transport pentru călători. 2. Sistem
de transport al mărfurilor sau (în trecut) al
călătorilor, cu trenul, vaporul sau autocamionul,
193
organizat de o mesagerie (1). Din fr.
messagerie, it. messaggeria.
MESĂ, mese, s.f. (La catolici şi luterani)
Liturghie. Din it. messa, fr. messe, germ.
Messe.
METAFIZIC, -Ă, metafizici, -ce, s.f., s.m., adj.
1. S.f. Parte a filozofiei având drept obiect
cunoaşterea absolută, studierea fenomenelor care
nu pot fi percepute cu simţurile noastre, care
depăşesc cadrul experienţei. 2. S.m. (Înv.)
Metafizician. 3. Adj. Care aparţine metafizicii
(1), privitor la metafizică; care nu poate fi
perceput cu simţurile noastre, depăşind cadrul
realităţii; conform cu principiile metafizicii (1)
Din gr. metafisiki, metafisikos, lat.
metaphysica, germ. Metaphysik,
metaphysisch, fr. métaphysique.
METAFORĂ, metafore, s.f. Figură de stil
rezultată dintr-o comparaţie subînţeleasă prin
substituirea cuvântului obiect de comparaţie cu
cuvântul-imagine; p. gener. figură de stil. Din
lat. metaphora, it. metafora, fr. métaphore.
METAFORISM s.n. (Rar) Mod de
exprimare în care se folosesc frecvent
metaforele sau, p. gener., alte figuri de stil. -
Metaforă + suf. -ism.
PSEUDOMETAFORĂ, pseudometafore,
s.f. Falsă metaforă. - Pseudo- + metaforă.
METAFORIC, -Ă, metaforici, -ce, adj. Care
ţine de metaforă; propriu metaforei; exprimat
prin metafore; bogat în metafore; p. gener.
figurat. Din germ. metaphorisch, fr.
métaphorique.
METAL, metale, s.n. 1. Nume generic dat
oricărui element chimic cu luciu caracteristic,
bun conducător de căldură şi de electricitate,
maleabil şi ductil, de obicei solid la temperatura
obişnuită; p. ext. aliaj format din două sau mai
multe asemenea elemente chimice, din aceste
elemente şi alte materiale etc. ◊ Metal nobil =
metal care se găseşte în natură în cantităţi mici şi
care se oxidează sau se alterează cu greutate.
Metal preţios = aurul, platina şi argintul. Metal
rar = metal care se găseşte în cantităţi mici sau
în stare dispersă în scoarţa Pământului. ♦ Fig.
Bani. 2. (Pop.; la pl.) Substanţă chimică. [Pl. şi:
(rar) metaluri] Din fr. métal, germ. Metall.
METALIC, -Ă, metalici, -ce, adj. 1. Făcut din
metal, de metal. ♦ Care are însuşiri ca ale
metalului, care are luciul sau culoarea metalului.
2. (Despre sunete, zgomote) Produs prin
ciocnirea sau lovirea obiectelor de metal; cu
rezonanţă (ca) de metal. 3. Fig. Pătrunzător;
aspru, strident, dur. Din it. metallico, lat.
metallicus, fr. métallique.
POLIMETALIC, -Ă, polimetalici, -ce, adj.
(Geol.; despre minerale, minereuiri,
zăcăminte) Care conţine mai multe metale,
din care se pot extrage mai multe metale. -
Poli- + metalic
SEMIMETALIC, -Ă, semimetalici, -ce, aj.
Care are proprietăţi de semimetal, de
 semimetal. - Semi- + metalic (după fr.
demimétallique).
METAPLASMĂ, metaplasme, s.f. Schimbare
survenită în forma unui cuvânt prin adăugarea
sau prin înlăturarea unui sunet; formă a
cuvântului rezultată din această schimbare. Din
fr. métaplasme, germ. Metaplasmus.
METEMPSIHOZĂ s.f. Concepţie despre
transmigraţia sufletelor oamenilor care ar
parcurge, după moarte, în vederea purificării, un
lung şir de reîncarnări succesive în animale,
plante şi oameni. Din ngr. metempsihosis, fr.
métempsyc(h)ose.
METEOR, meteori, s.m. 1. Fenomen atmosferic
de natură apoasă, electrică sau optică. 2.
Fenomen care constă în apariţia, pe bolta
cerească, a unui punct luminos (reprezentând
corpuscule cosmice pătrunse în atmosfera
terestră) care se mişcă cu mare viteză, lăsând
uneori o dâră care se stinge după scurt timp; stea
căzătoare. Din it. meteora, ngr. metéoron, fr.
météore, germ. Meteor.
METILEN s.m. Radical organic bivalent,
derivat din metan prin îndepărtarea a doi atomi
de hidrogen. Din fr. méthylène, germ.
Methylen.
METODĂ, metode, s.f. 1. Mod (sistematic) de
cercetare, de cunoaştere şi de transformare a
realităţii obiective. ◊ Loc. adv. Cu metodă =
metodic, sistematic. 2. Procedeu sau ansamblu
de procedee folosite în realizarea unui scop;
metodologie (4). ♦ Manieră de a proceda. 3.
Manual care cuprinde reguli şi principii
normative pentru învăţarea sau pentru
practicarea unei discipline, a unei arte etc.;
ansamblu al acestor reguli şi principii. [Var.:
(înv.) metod s.n.] Din fr. méthode, lat.
methodus, germ. Methode.
METODIST, -Ă, metodişti, -ste, s.m. şi f.
Specialist în metodică. - Metodă + suf. -ist
METODOLOGIC, -Ă, metodologici, -ce, adj.
Care aparţine metodologiei, privitor la
metodologie. Din fr. méthodologique, germ.
metodologisch.
METOL s.m. Substanţă chimică de culoare
albă, cristalizată, folosită ca developator
fotografic. Din fr. métol, germ. Metol.
METOPĂ, metope, s.f. Spaţiu dintre triglifele
frizei unui templu doric, închis cu o placă de
piatră netedă sau decorată cu picturi sau cu
basoreliefuri. Din fr. métope, lat. metopa.
METRIC, -Ă, metrici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
(Despre sisteme de unităţi de măsură) Care are
metrul (1) drept unitate fundamentală pentru
lungime. ♦ Sistem metric = sistem internaţional
de măsurare a lungimilor, a greutăţilor şi a
capacităţilor bazat pe unităţi fixe, care cresc şi
descresc din zece în zece. 2. S.f. Ramură a
poeticii care se ocupă cu studiul structurii
versului şi al unităţilor prozodice; totalitatea
regulilor privind măsura versului; sistem de
construire ritmică a versului. 3. Adj. Care se
referă la metru (2), compus într-un anumit
194
metru; privitor la structura ritmică a versurilor.
4. S.f. Ramură a muzicii care se ocupă cu studiul
metrului (4). Din fr. métrique, germ. Metrik.
METRU, metri, s.m. 1. Unitate fundamentală de
măsură pentru lungime din sistemul metric. 2.
Instrument (alcătuit dintr-o riglă, bandă gradată
de metal, de lemn etc.) egal cu un metru (1) şi
divizat în centimetri şi milimetri, cu care se
măsoară lungimile. ♦ Bucată de lemn (de foc)
lungă de aproximativ un metru (1); stivă de
lemne (de foc) egală cu aproximativ un metru
cub. 3. Grup de silabe constituind unitatea de
măsură a versului; p. ext. ritm determinat de
împărţirea unui vers în silabe. 4. (Muz.) Ordinea
succesiunii unităţilor de timp, determinată de
accente tari sau slabe; sistemul de organizare a
ritmului; ritm, cadenţă. Din fr. mètre, lat.
metrum.
MEZANIN, mezanine, s.n. Etaj mai scund situat
între parter şi primul etaj. Din fr. mezzanine, it.
mezzanino, germ. Mezzanin.
MEZENTER, mezentere, s.n. Foiţă a
peritoneului care înveleşte şi leagă intestinul de
peretele posterior al abdomenului şi în care se
găsesc vase sangvine şi limfatice, nervi şi
ganglioni limfatici; prapur. Din lat.
mesentherium, fr. mésentère.
MEZON, mezoni, s.m. Particulă elementară
instabilă, neutră sau cu sarcină electrică, având
masa cuprinsă între masa electronului şi cea a
protonului. Din fr. méson, germ. Meson.
MEZONIC, -Ă, mezonici, -ce, adj. Referitor
la mezoni, care aparţine mezonilor. - Mezon
+ suf. -ic.
MEZOTRON, mezotroni, s.m. (Fiz.) Mezon.
Din fr. mésotron, engl. mesotron.
MICELĂ, micele, s.f. Grup sau agregat de
molecule care se formează în substanţele şi în
soluţiile lor. Din fr. micelle, germ. Micelle.
MICOZĂ, micoze, s.f. 1. Nume generic dat
bolilor infecţioase provocate de ciuperci
microscopice; microsporie. 2. Boală infecţioasă
şi contagioasă a plantelor, provocată de ciuperci
parazite. Din fr. mycose, germ. Mikose.
MICOTOXICOZĂ, micotoxicoze, s.f.
Intoxicaţie care apare la animale în urma
consumului de furaje infectate cu unele
ciuperci microscopice. - Cf. m i c o z ă ,
toxicoză.
MICROCIT, microcite, s.n. (Biol.) Globulă
roşie de dimensiuni foarte mici. Din fr., engl.
microcyte.
MICROCOSM, (rar) microcosmuri, s.n. (Livr.)
Reprezentare redusă a Universului. ♦ Omul,
considerat ca o reprezentare redusă a
Universului; lumea interioară a omului. [Var.:
microcosmos s.n.] Din fr. microcosme, lat.
microcosmus.
MICROFILM, microfilme, s.n. Film fotografic
pe care sunt copiate documente sau cărţi la o
scară foarte mică, obţinându-se o mare economie
de spaţiu. Din fr. microfilm, germ. Mikrofilm.
MICROFON, microfoane, s.n. Aparat care
transformă vibraţiile sonore în oscilaţii electrice,
folosit în radioteleviziune şi în telecomunicaţii.
Din fr. microphone, germ. Mikrophon.
RADIOMICROFON,radiomicrofoane, s.n.
Mic radioemiţător portabil, prevăzut cu un
microfon, folosit pentru interviuri sau pe
scenă. - Radio- + microfon.
MICROLIT, microlite, s.n. 1. Element cristalin
microscopic, de formă prismatică sau tubulară,
format prin cristalizarea topiturilor magmatice,
care se găseşte în uncie roci vulcanice. 2. (La
pl.) Unelte şi arme mici din piatră, folosite în
comuna primitivă. Din fr. microlite, germ.
Mikrolith.
MICRON, microni, s.m. Unitate de măsură
pentru lungime egală cu a mia parte dintr-un
milimetru; micrometru (2), micromilimetru. Din
fr. micron, germ. Mikron.
ULTRAMICRON, ultramicroni, s.m.
Particulă coloidală mai mică decât o zecime
de micron, care poate fi văzută numai cu
ultramicroscopul. - Ultra- + micron.
MICROPARTICULĂ, microparticule, s.f.
Particulă materială foarte mică. Din fr.
microparticule, engl. microparticle.
MICRORELIEF, microreliefuri, s.n. (Geol.)
Formă de relief de mică altitudine (movile,
crovuri etc.) Din fr. microrelief, rus.
mikrorelief.
MICROSCOP, microscoape, s.n. Aparat optic
construit pe baza unui sistem de lentile, care
măreşte foarte mult imaginea obiectelor foarte
mici. Din fr. microscope, germ. Mikroskop.
MICROSCOPIE, microscopii, s.f. Examinare,
analiză făcută cu microscopul. Din fr.
microscopie, germ. Mikroskopie.
MICROSECUNDĂ, microsecunde, s.f. (Fiz.)
Unitate de timp egală cu a milioana parte dintr-o
secundă. Din germ. Mikrosekunde, fr.
microseconde.
MICROTELEFON, microtelefoane, s.n.
Receptor telefonic cu dispozitiv de format
numărul ataşat la el. Din fr. microtéléphone,
germ. Mikrotelephon.
MICROTRON, microtroane, s.n. (Fiz.)
Ciclotron de tip special folosit pentru accelerarea
electronilor. Din fr., engl. microtron, germ.
Mikrotron.
MICROWATT, microwaţi, s.m. (Fiz.) A
milioana parte dintr-un watt. Din fr., engl.
microwatt.
MIDI adj. invar., subst. 1. Adj. invar. (Despre
lungimea fustei) Care ajunge până la jumătatea
gambei. 2. Subst. Fustă, palton etc. midi (1). Din
fr., engl. midi.
MIELOBLAST, mieloblaste, s.n. (Biol.) Celulă
tânără nediferenţiată din măduva osoasă care
produce leucocitele polinucleate din sânge. Din
fr. myéloblaste, engl. myeloblast.
MIELOCIT, mielocite, s.n. (Biol.) Celulă
precursoare a leucocitelor care se găseşte normal
în măduva osoasă roşie şi care apare în sânge în
195
cazuri de leucemie. Din fr. myélocyte, engl.
myelocyte.
MIGRAŢIUNE, migraţiuni, s.f. 1. Deplasare în
masă a unor triburi sau a unor populaţii de pe un
teritoriu pe altul, determinată de factori
economici, sociali, politici sau naturali; migrare.
2. Deplasare în masă a unor animale dintr-o
regiune într-alta, în vederea reproducerii, a
căutării de hrană etc.; migrare. 3. (În sintagmele)
Migraţiunea petrolului (sau ţiţeiului) = proces de
deplasare a petrolului şi a gazelor asociate din
zăcământul în care au luat naştere în roci, în
zone subterane străine. [Var.: migraţie s.f.] Din
fr. migration, lat. migratio, -onis.
MIGRA, migrez, vb. I. Intranz. 1. (Despre
populaţii) A se deplasa în masă dintr-o
regiune în altă, dintr-o ţară în alta. ♦ (Despre
animale, mai ales despre păsări şi peşti) A se
muta în masă din unele ţinuturi în altele, în
anumite epoci ale anului, în vederea
reproducerii, în căutarea unor condiţii mai
bune de trai etc. 2. P. anal. (Despre particule)
A se deplasa într-o anumită direcţie, sub
acţiunea unei diferenţe de concentraţie sau a
altor factori. Din migraţie (derivat
regresiv).
MIGRARE, migrări, s.f. Acţiunea de a
migra şi rezultatul ei; migraţiune. V. migra.
MILENAR, -Ă, milenari, -e, adj. Care există,
care datează de o mie de ani, care durează de un
mileniu; p. ext. care există de mii de ani. Din fr.
millénaire, lat. millenarius.
MULTIMILENAR, -Ă, multimilenari, -e,
adj. Care datează de mai multe milenii, care
a dăinuit timp de mai multe milenii. ♦ P. ext.
Extrem de vechi. - suf. Multi- + milenar.
PLURIMILENAR, -Ă, plurimilenari, -e,
adj. (Rar) Multimilenar. - Pluri- + milenar.
MILIAR, -Ă, miliari, -e, adj., s.n. (Stâlp sau
piatră) care este aşezată din milă în milă sau, p.
ext., din kilometru în kilometru la marginea
şoselelor şi drumurilor principale, pentru a
indica distanţele. [Var.: (înv.) miliariu s.n.] Din
lat. milliarius, fr. milliaire.
MILIHENRI, milihenri, s.m. (Fiz.) A mia parte
dintr-un henri. [Abr.; mH, scris şi milihenry.]
Din fr., engl. milihenry.
MILIONAR, -Ă, milionari, -e s.m. şi f. (Şi
adjectival) Persoană care posedă o avere
evaluată în milioane (de lei, de dolari etc.). Din
fr. millionaire, germ. Mill120
onär.
MILISECUNDĂ, milisecunde, s.f. A mia parte
dintr-o secundă. Din fr. milliseconde, engl.
millisecond.
MILITAR, -Ă, militari, -e, s.m. şi f., adj. l. S.m.
şi f. Persoană care face parte din cadrele armatei
sau care îşi face stagiul militar; ostaş, oştean. 2.
Adj. Care aparţine armatei sau militarilor (1),
privitor la armată sau la militari, specific armatei
sau militarilor; făcut după principii proprii
armatei; milităresc, ostăşesc. ◊ Serviciu (sau
stagiu) militar = stagiu pe care sunt obligaţi să-l
presteze toţi bărbaţii valizi ai unei ţări. ♦
Realizat sau efectuat prin sau de către armată.
Din fr. militaire, lat. militaris, germ. Militär.
MILITĂRESC, -EASCĂ, milităreşti, adj.
Militar (2). - Militar + suf. -esc.
MILITĂREŞTE adv. Din punct de vedere
militar; ca militarii, în felul militarilor;
ostăşeşte, soldăţeşte. - Militar + suf. -
eşte.
MILITĂRIE s.f. Serviciu, stagiu militar;
viaţă, profesiune de militar; armată, ostăşie,
cătănie. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la militărie
= a declara pe cineva la recrutare apt pentru
serviciul militar; a încorpora (pe cineva). A-
şi face milităria = a efectua stagiul militar.
(Fam.) A face militărie cu cineva = a se
purta cu cineva aspru, a struni pe cineva. A
se pune cu milităria pe cineva = a
crea cuiva un regim (militar) sever, a ţine din
scurt. - Militar + suf. -ie.
MILITĂROI, milităroi, s.m. Augmentativ
depreciativ al lui militar; persoană cu purtări
de militar. - Militar + suf. -oi.
MILITĂROS, -OASĂ, milităroşi, -oase,
adj. Specific militarilor, de militar; p. ext.
rigid, aspru. - Militar + suf. -os.
MIMOZĂ, mimoze, s.f. Numele mai multor
specii de plante erbacee exotice din familia
leguminoaselor, cu frunze compuse şi cu flori
mici, roz sau albe, dispuse în capitule sau spice,
foarte sensibile când sunt atinse (Mimosa); spec.
senzitivă (Mimosa pudica); p. restr. floarea
acestor plante. Din fr., lat. mimosa.
MINARET, minarete, s.n. Turn înalt alipit unei
moschei, amenajat în partea superioară cu un
foişor sau cu un balcon, de unde preoţii
musulmani cheamă credincioşii la rugăciune;
minarea. [Var.: (rar) minarétă s.f.] Din fr.
minaret, germ. Minarett.
MINĂ1, mine, s.f. 1. Loc subteran cu zăcăminte
de substanţe minerale utile; complex de lucrări,
de instalaţii în subteran şi la suprafaţă, destinate
exploatării, cu ajutorul puţurilor şi galeriilor, a
unui zăcământ de substanţe minerale utile;
subteran, baie2. ♦ Fig. Izvor nesecat (de bogăţie).
2. Armă explozivă care se aşază pe pământ sau
în pământ, în apă etc. şi care explodează la
atingere sau la comandă. 3. Bucată subţire
cilindrică sau prismatică de grafit sau din alt
material, folosită la confecţionarea creioanelor.
Din fr. mine, germ. Mine.
MINĂ2, mine, s.f. Veche monedă grecească de
aur sau de argint, a cărei valoare era egală cu o
sută de drahme. Din fr. mine, lat. mina.
MINERAL, -Ă, minerali, -e, s.n., adj. 1. S.n.
Corp solid, cu o anumită compoziţie chimică,
care se găseşte în natură în stare cristalină sau
amorfă, în componenţa rocilor şi a minereurilor.
2. Adj. Care conţine minerale (1), care ţine de
minerale, privitor la minerale, de natura
mineralelor. ◊ Apă minerală sau ape (ori
izvoare) minerale = apă care conţine în soluţie
săruri, gaze sau substanţe radioactive şi care îi
196
conferă proprietăţi terapeutice; p. ext. loc,
staţiune etc. unde se găsesc asemenea ape;
tratament făcut cu astfel de ape. Ulei mineral =
ulei obţinut prin distilarea ţiţeiului. Din fr.
minéral, lat. mineralis.
TERMOMINERAL, -Ă, termominerali, -e,
adj. (Despre izvoare, apă) Termal şi cu săruri
minerale. - Termo- + mineral.
MINERALOGIE s.f. Disciplină geologică
fundamentală care se ocupă cu studierea
structurii, caracterelor morfologice, fizice şi
chimice ale mineralelor, precum şi cu modul de
formare a acestora şi a asociaţiilor lor naturale.
Din germ. Mineralogie, rus. mineraloghiĩa, fr.
minéralogie.
MINIATURĂ, miniaturi, s.f. 1. Operă de artă
plastică (în special pictură) de dimensiuni
reduse, lucrată cu multă fineţe şi minuţiozitate. ◊
În miniatură = a) (loc. adj.) de proporţii reduse;
b) (Ioc. adv.) pe plan restrâns, limitat; în mic. ♦
Desen ornamental sau figurativ executat în
culori, care împodobea vechile cărţi şi
manuscrise (religioase). ♦ Spectacol sau
emisiune radiofonică sau de televiziune cu
numere artistice de mici proporţii. 2. Obiect de
dimensiuni reduse; spec. obiect de mici
dimensiuni care reproduce, la o scară mult
redusă, un alt obiect. Din fr. miniature, it.
miniatura, germ. Miniatur.
MINIATURAL, -Ă, miniaturali, -e, adj.
Care se referă la miniaturi, privitor la
miniaturi, care are dimensiunile unei
miniaturi; p. ext. de proporţii foarte mici;
minuscul. - Miniatură + suf. -al.
MINIATURISTICĂ s.f. Artă de a executa
miniaturi. ♦ Studiul miniaturilor din
manuscrisele vechi. - Miniatură + suf. -
istică.
MINIATURISM s.n. (Rar) Arta
miniaturistului; p. ext. manieră artistică care
constă în preocuparea pentru aspectele
miniaturale, delicate ale realităţii. -
Miniatură + suf. -ism.
MINIGOLF s.n. Joc de golf adaptat pentru un
teren mic. Din engl., fr. minigolf.
MINIM1, -Ă, minimi, -e, adj., s.f. 1. Adj. Care
are dimensiunile, durata, intensitatea, valoarea
etc. cea mai mică; foarte mic, neînsemnat,
neglijabil, minimal. 2. S.f. Spec. Cea mai mică
valoare pe care o poate avea, într-un anumit
interval, o funcţie sau o cantitate variabilă. ♦
Centru de joasă presiune atmosferică. 3. S.f.
Categorie de greutate la box pentru juniorii între
42 şi 45 kg. Din lat. minimus, fr. minime.
MINIMUM s.n., adv. 1. S.n. Punct, limită, fază
reprezentând extrema inferioară. 2. S.n. Cea mai
mică cantitate, valoare, intensitate; minim1. 3.
Adv. În cantitatea, timpul, spaţiul minim2; cel
puţin..., pe puţin...; măcar. Din lat., fr.
minimum.
2
MINIM , minimuri, s.n. Minimum (2). ◊
Minim de trai = cantitate de bunuri şi de
servicii strict necesare întreţinerii vieţii unei
 persoane sau a unei familii, la un anumit
grad de dezvoltare a societăţii. Din
minimum, prin apropiere de minim1.
MINISTERIABIL, ministeriabili, s.m. (Rar)
Persoană care aspiră la demnitatea de ministru.
Din it. ministeriabile. Cf. fr. m i n i s t r a b l e .
MINISTRU, miniştri, s.m. Înalt funcţionar de
stat, membru al guvernului, care conduce un
minister. Din lat. minister, -tri, fr. ministre.
MINISTREASĂ, ministrese, s.f. (Fam. şi
ir.) Soţie de ministru. Var. (după alte surse)
ministresă. - Ministru + suf. -easă.
EX-MINISTRU, ex-miniştri, s.m. Fost
ministru. - Ex- + ministru.
MINIU s.n. Oxid de plumb, de culoare roşie-
portocalie, insolubil în apă, folosit la vopselărie.
Din lat., fr. minium.
MINOR, -Ă, minori, -e. adj. 1. (Adesea
substantivat) Care nu a împlinit încă vârsta la
care îşi poate exercita toate drepturile. 2. Lipsit
de importanţă, neînsemnat, secundar; p. ext.
şters, slab. 3. (Muz.; în sintagmele) Mod minor =
mod a cărui gamă are la bază o terţă mică. Gamă
minoră sau mod minor = gamă sau mod în care
semitonurile sunt dispuse între treptele a doua şi
a treia, a şasea şi a şaptea. 4. (Log.; în
sintagmele) Termen minor = termen care
serveşte de subiect concluziei unui silogism.
Premisă minoră = premisă care conţine termenul
minor al silogismului. Din fr. mineur, lat.
minor.
MINORAT s.n. (Rar) Vârstă a unei
persoane minore; timp cât cineva este minor;
starea persoanei minore; minoritate (2). -
Minor + suf. -at.
MINORIT, minoriţi, s.m. Călugăr dintr-un
ordin franciscan. Din germ. Minorit, it.
minorita, fr. minorité.
MINORITATE, minorităţi, s.f. 1. Partea (cea)
mai puţin numeroasă, numărul (cel) mai mic de
fiinţe sau de lucruri dintr-o colectivitate. ◊ Loc.
adv. În minoritate = în inferioritate numerică. 2.
(În sintagma) Minoritate naţională = grup de
oameni de aceeaşi limbă şi origine care locuieşte
pe teritoriul unui stat naţional. 3. (Jur.) Minorat.
Din fr. minorité, lat. minoritas, -atis, germ.
Minorität.
MINOTAUR, minotauri, s.m. Monstru
mitologic, înfăţişat cu cap de taur şi trup de om.
Din fr. Minotaure, it. Minotauro, germ.
Minotaurus.
MINTAL, -Ă, mintali, -e, adj. 1. Care aparţine
minţii, privitor la minte. ◊ Alienaţie mintală =
nebunie. Debil mintal = persoană care prezintă
întârzieri sau opriri în dezvoltarea facultăţilor
psihice. 2. Care se face în minte. [Var.: mental, -
ă adj.] Din fr. mental, lat. mentalis (după
minte).
MINUSCUL, -Ă, minusculi, -e, adj., s.f. 1. Adj.
De dimensiuni (foarte) reduse, (foarte) mic,
infim; miniatural. 2. Adj., s.f. (Literă) mică, de
rând, folosită în mod obişnuit în interiorul
cuvintelor. Din lat. minusculus, fr. minuscule.
197
MINUT, -Ă, minute, s.n., s.f. I. S.n. 1. Unitate
de măsură a timpului, egală cu a şaizecea parte
dintr-o oră şi care cuprinde şaizeci de secunde. ♦
P. gener. Interval scurt de timp. ◊ Loc. adj. şi
adv. La minut = (care se execută) pe loc,
imediat. ◊ Loc. adv. Într-un minut = îndată,
imediat. Din minut în minut = dintr-un moment
în altul. ♦ Moment în care se întâmplă sau
trebuie să se întâmple ceva. 2. (Concr.; la pl.)
Mâncare (frugală) pregătită pe loc. la comanda
consumatorului. 3. (Mat.) Unitate de măsură
pentru unghiuri şi arcuri, egală cu a şaizecea
parte dintr-un grad. II. S.f. 1. Original (în
creion) al unei hărţi, al unui plan topografic etc.,
pe baza căruia se întocmeşte harta, planul
topografic etc. respectiv. 2. (Jur.) Parte dintr-o
hotărâre întocmită după terminarea deliberării,
care cuprinde soluţia dată de organul de justiţie.
3. Document în care sunt consemnate hotărârile
luate în urma unei consfătuiri. [Pl. şi: (I 2)
minuturi] Din fr. minute, it. minuto, rus.
minuta, germ. Minute.
MINUTAR, minutare, s.n. Acul care indică
minutele pe ceasornic. ♦ P. gener. (La pl.)
Fiecare dintre cele două ace ale
ceasornicului. - Minut + suf. -ar.
MIOBLAST, mioblaste, s.n. (Biol, ) Celulă
embrionară a mezenchimului care dă naştere
fibrelor musculare striate. Din fr. myoblaste,
engl. myoblast.
MIOCIT, miocite, s.n. (Biol.) Celulă musculară.
Din fr., engl. myocyte.
MIOGLOBINĂ, mioglobine, s.f. (Biol.)
Fracţiune de globulă din muşchi cu conţinut
bogat în fier. Din fr. myoglobine, engl.
myoglobin.
MIRACOL, miracole, s.n. Fenomen
supranatural, minune; fapt, fenomen uimitor,
extraordinar. [Var.: (înv.) miracul s.n.] Din lat.
miraculum, it. miracolo, fr. miracle.
MIRACULOS, -OASĂ, miraculoşi, -oase, adj.
1. Care este produs printr-un miracol;
supranatural; uimitor, extraordinar. ♦
(Substantivat, n. sg.) Totalitatea elementelor
supranaturale din basme şi legende. 2. Care face
minuni, care produce efecte excepţionale. Din
fr. miraculeux, lat. miraculosus, -a, -um.
MIRIAPOD, miriapode, s.n. (La pl.) Clasă de
animale inferioare, cu corpul alcătuit din
segmente sau din inele şi cu multe perechi de
picioare; (şi la sg.) animal care face parte din
această clasă. Din lat. myriapoda, fr.
myriapode.
MIRT, mirţi, s.m. Arbust ornamental cu frunze
alungite şi persistente, cu flori mici, albe şi
parfumate, cultivat mai ales ca plantă
ornamentală (Myrtus communis). Din lat.
myrtus, fr. myrte, germ. Myrte.
MISCIBIL, -Ă, miscibili, -e, adj. (Despre
substanţe) Care poate forma (împreună cu altă
substanţă) un amestec omogen. Din fr. miscible,
lat. miscibilis.
MISIONAR, -Ă, misionari, -e, s.m. şi f.
Persoană (de obicei călugăr sau preot) trimisă să
răspândească creştinismul în ţări cu altă religie
dominantă. Din it. missionario, fr.
missionnaire.
MISIONARISM s.n. Activitatea
desfăşurată de misionari. - Misionar + suf. -
ism.
MISIUNE, misiuni, s.f. 1. Însărcinare,
împuternicire dată cuiva, sarcină de a face un
anumit lucru. 2. Grup de persoane (oficiale)
trimis într-o ţară străină cu un anumit scop (de
obicei diplomatic); delegaţie. ◊ Misiune
diplomatică = reprezentanţă diplomatică a unui
stat, condusă de un ambasador sau de un
ministru plenipotenţiar. 3. Acţiune de propagare
a creştinismului în ţări cu altă religie dominantă;
instituţie religioasă dintr-o asemenea ţară, prin
care se propagă creştinismul. 4. Rol, rost,
datorie, menire. [Var.: (1, înv.) misie s.f.] Din
fr. mission, lat. missio, -onis.
MISOGIN, -Ă, misogini, -e, s.m., adj. (Livr.) 1.
S.m., adj. (Bărbat) care urăşte femeile. 2. Adj.
Care manifestă, exprimă ură faţă de femei. [Var.:
misoghin, -ă s.m., adj.] Din fr. misogyne, germ.
Misogyn.
MISOGINISM s.n. (Livr.) Misoginie. -
Misogin + suf. -ism.
MISTER, mistere, s.n. 1. Ceea ce este (încă)
necunoscut, neînţeles sau descoperit; taină;
secret. 2. Dogmă creştină pe care biserica o
consideră inaccesibilă raţiunii omeneşti. 3. (La
pl.) Ritualuri religioase în Grecia şi Roma antică
la care participau doar cei iniţiaţi. 4. (La pl.)
Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu
caracter religios sau laic, reprezentată cu prilejul
unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) misteriu
s.n.] Din fr. mystère, lat. mysterium.
MISTERIOS, -OASĂ, misterioşi, -oase, adj.
Care este (încă) necunoscut, greu de înţeles,
tainic; care ascunde un mister1 (1), despre care
nu se ştie nimic; enigmatic. Din fr. mystérieux,
it. misterioso.
MISTIFICA, mistífic, vb. I. Tranz. A induce în
eroare; a înşela; p. ext. a denatura, a falsifica
adevărul. Din fr. mystifier, it. mistificare.
MISTIFICABIL, -Ă, mistificabili, -e, adj.
Care poate fi mistificat, care se poate
mistifica. - Mistifica + suf. -bil. Cf. fr.
mystifiable.
MISTIFICARE, mistificări, s.f. Acţiunea
de a mistifica şi rezultatul ei; înşelare,
înşelătorie; p. ext. falsificare a Amestec de elemente eterogene; amestecătură.
adevărului; mistificaţie. V. mistifica.
MIT, mituri, s.n. (Adesea fig.) Povestire
fabuloasă care cuprinde credinţele popoarelor
(antice) despre originea universului şi a
fenomenelor naturii, despre zei şi eroi legendari
etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc.
adj. De mit = fantastic, fabulos, mitic. Din ngr.
mithos, fr. mythe.
MITING, mitinguri, s.n. Adunare, manifestaţie
publică cu caracter foarte larg, prilejuită de un
198
eveniment politic sau social important. Din
engl., fr. meeting.
MITOLOGIE, mitologii, s.f. Totalitatea
miturilor create de un popor sau de un grup de
popoare înrudite. ♦ Disciplină care se ocupă cu
explicarea, compararea şi clasificarea miturilor,
cu originea şi evoluţia lor etc. Din fr.
mythologie, lat. mythologia.
MITRALIA, mitraliez, vb. I. Tranz. A supune
un obiectiv tirului de mitralieră. ♦ Intranz. (Rar)
A trage cu mitraliera. Din fr. mitrailler, it.
mitragliare.
MITRALIERE, mitralieri, s.f. Acţiunea de
a mitralia şi rezultatul ei. V. mitralia.
MITRALIE, mitralii, s.f. Fiecare dintre bucăţile
mici de fier cu care se umpleau în trecut
ghiulelele; proiectil cu pereţii de tablă care se
sparge curând după ieşirea din ţeavă,
împroşcând gloanţele aflate în interior. Din fr.
mitraille, it. mitraglia.
MITRIDATISM s.n. (Med.) Imunitate la
otrăvuri obţinută prin deprinderea de a consuma
doze crescânde din otrăvurile respective. Din fr.
mithridatisme, engl. mithridatism.
MIXER, mixere, s.n. 1. Amestecător hidraulic
folosit la prepararea laptelui de ciment pentru
cimentarea sondelor. 2. Aparat electric care
serveşte la amestecarea, baterea etc. alimentelor.
V. malaxor. Din fr., engl. mixer.
MIXT, -Ă, micşti, mixte, adj., s.f. pl. 1. Adj.
Alcătuit din elemente deosebite (ca natură,
origine, funcţie etc.); ◊ Şcoală mixtă = şcoală în
care învaţă elevi de ambele sexe. Cor mixt = cor
compus din voci bărbăteşti şi voci femeieşti.
Tren mixt = tren compus din vagoane de călători
şi vagoane de marfă. Număr mixt = număr
compus din numere întregi şi din fracţii ordinare.
2. S.f. pl. Produse miniere naturale constituite
din mai multe minerale concrescute, care trebuie
sfărâmate în vederea separării substanţelor utile.
Din fr. mixte, lat. mixtus, -a, -um.
MIXTA, mixtez, vb. I. Tranz. A alcătui o
şcoală, o clasă mixtă. Din mixt.
DEMIXTA, demixtez, vb. I. Tranz. A
despărţi în şcoli sau clase diferite fetele de
băieţi. - Des- + mixt.
DEMIXTARE, demixtări, s.f. Acţiunea de a
demixta. V. demixta.
DEMIXTAT, -Ă, demixtaţi, -te, adj.
(Despre clase, şcoli etc.) Care grupează
separat fetele şi băieţii. V. demixta.
MIXTURĂ, mixturi, s.f. 1. (Livr., depr.)
2. Substanţă, material, amestec etc. preparate
prin amestecarea mai multor substanţe, materiale
etc., de obicei lichide sau granulare. 3. (Muz.)
Sunet deosebit obţinut la orgă prin producerea
simultană a unor timbruri diferite. Din fr.
mixture, lat. mixtura.
MIZANTROPIE s.f. Lipsă de încredere,
dispreţ, ură faţă de oameni; tendinţă morbidă de
a evita societatea, de a se izola de lume. Din
ngr. misanthropia, fr. misanthropie.
MIZERIE, mizerii, s.f. 1. Stare de extremă
sărăcie, situaţie nenorocită, vrednică de plâns. -
Loc. adj. De mizerie = sărăcăcios; sărac; cu care
nu se poate trăi. ♦ Aspect exterior care arată o
mare sărăcie, murdărie ori dezordine. 2. Ceea ce
provoacă neplăceri, greutăţi, suferinţă, griji,
necazuri. Din lat. miseria, fr. misère.
MOBIL, -Ă, mobili, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care se
mişcă, se deplasează sau care poate fi mişcat,
deplasat. ◊ Bunuri mobile sau avere mobilă =
avere constând din obiecte care se pot transporta
dintr-un loc în altul. 2. S.n. Corp în mişcare. 3.
Adj. Nestabil; schimbător, variabil. ♦ (Despre
ochi, privire, figură) Care îşi schimbă uşor
expresia; care este mereu în mişcare. 4. S.n.
Cauză determinantă a unei acţiuni; impuls,
imbold, scop, obiectiv. [Pl. şi: (4) mobiluri] Din
fr. mobile, lat. mobilis.
MOBILĂ, mobile, s.f. (Mai ales la pl.) Obiect
(cu destinaţie practică precisă) care serveşte la
amenajarea unei locuinţe, a unei instituţii etc. şi
care se sprijină de obicei cu partea inferioară pe
podea. ♦ (La sg.; colectiv) Mobilier. Din fr.
meuble, it. mobilia, germ. Möbel.
MOBILA, mobilez, vb. I. Tranz. A aranja, a
înzestra o încăpere, o locuinţă cu mobilă.
Din mobilă.
MOBILARE, mobilări, s.f. Acţiunea de a
mobila şi rezultatul ei; fel de a mobila. V.
mobila.
MOBILAT, -Ă, mobilaţi, -te, adj. Amenajat
cu mobilă. ♦ Care se închiriază cu mobilă. V.
mobila.
REMOBILA, remobilez, vb. I. Tranz. A
mobila din nou, a schimba mobila. - Re - +
mobila.
REMOBILARE, remobilări, s.f. Acţiunea
de a remobila şi rezultatul ei. V. remobila.
MOBILITATE, mobilităţi, s.f. 1. Capacitatea
de a fi mobil (1), de a se mişca, de a-şi schimba
locul sau poziţia; proprietatea de a fi mişcat,
deplasat. ♦ Uşurinţă în mişcări; vioiciune,
degajare, naturaleţe (a mişcărilor). ♦ Capacitate a
feţei de a-şi schimba uşor expresia, de a
exterioriza stările sufleteşti. ♦ Instabilitate,
nestatornicie. 2. Capacitate de a se schimba, de a
se transforma. Din fr. mobilité, lat. mobilitas, -
atis.
MOCA s.f. invar. Cafea care provine din oraşul
arab Moka; p. ext. cafea de calitate superioară;
băutură caldă preparată din această cafea. - Cf.
fr. m o k a , germ. M o k k a .
MODĂ, mode, s.f. 1. Obicei, deprindere
colectivă, specifică la un moment dat unui mediu
social; spec. gust, preferinţă generalizată la un
moment dat pentru un anumit fel de a se
îmbrăca. ◊ Loc. adj. La modă = a) care
corespunde gustului într-un anumit moment,
care se foloseşte frecvent la un moment dat;
modern; de actualitate, actual; b) (despre
oameni) care se comportă conform gustului,
preferinţelor unui anumit mediu social (la un
moment dat); foarte cunoscut sau apreciat la un
199
moment dat. ◊ Expr. De modă veche = a) care nu
mai corespunde cu gustul momentului, depăşit,
demodat, desuet; care aparţine unor realităţi din
trecut, ieşite din uz; b) (despre oameni) cu
concepţii vechi, depăşite; care se conformează
unui sistem sau unui principiu din trecut,
învechit. 2. (În sintagmele) Magazin de mode =
magazin de pălării femeieşti (şi de obiecte
mărunte de îmbrăcăminte femeiască). Revistă
(sau jurnal) de modă (sau de mode) = revistă
care conţine modele (noi) de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte. Casă de modă (sau de mode) =
atelier (de lux) unde se confecţionează la
comandă obiecte de îmbrăcăminte. Din it.
moda, germ. Mode, ngr. móda, fr. mode.
MODEL, modele, s.n. 1. Ceea ce poate servi ca
orientare pentru reproduceri sau imitaţii; tipar. ♦
Reprezentare în mic a unui obiect; machetă. ♦
Tipul unui obiect confecţionat. Model de
pălărie. ♦ Obiect care, imprimat într-un material
plastic, formează un tipar după care se realizează
alte obiecte identice. ♦ Sistem teoretic sau
material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect
proprietăţile şi transformările altui sistem, mai
complex, cu care primul sistem prezintă o
analogie. 2. Persoană, realizare, operă care, prin
valoare sau calităţi, poate servi ca exemplu; p.
ext. exemplu, pildă servită de o asemenea
persoană, realizare, operă. 3. Manechin. 4.
Persoană care pozează unui pictor sau unui
sculptor. 5. (Mat.) Sistem de relaţii matematice
care leagă între ele mărimile de stare ale
sistemului modelat. Din fr. modèle, it. modello.
MODELAR, -Ă, modelari, -e, s.m. şi f.
Persoană care creează modele (1). - Model +
suf. - ar.
MODELĂRIE, modelării, s.f. (Rar) Atelier
(într-o întreprindere) în care se
confecţionează modele. - Model + suf. -
ărie.
MODELISM s.n. Activitate de construcţie a
unor modele (1) de maşini şi aparate (în
special la demonstraţiile din cadrul unor
discipline şcolare). - Model + suf. -ism.
MODELIZA, modelizez, vb. I. Tranz. A
modela. - Model + suf. -iza.
MODELIZARE, modelizări, s.f. Acţiunea
de a modeliza şi rezultatul ei; modelare. V.
modeliza.
MODELA, modelez, vb. I. Tranz. A executa
ceva după un anumit model (1); a da o anumită
formă unui material plastic sau adus în stare
plastică; a da materialului forma dorită; a fasona.
♦ A studia un obiect sau un fenomen inaccesibil
cercetării directe, cu ajutorul unui model (1). ♦
(Fig.) A modifica după voie, a influenţa. Din fr.
modeler, it. modellare.
MODELARE, modelări, s.f. 1. Acţiunea de
a modela şi rezultatul ei; modelaj. 2. (Mat.)
Reprezentare a unei relaţii prin simbolism
matematic. V. modela.
 MODELAT, -Ă, modelaţi, -te, adj. Căruia i
s-a dat o anumită formă (după un model);
spec. sculptat. V. modela.
MODERATOR, -OARE, moderatori, -oare,
s.m. şi f., s.n., adj. 1. S.m. şi f., adj. (Element)
care moderează, ponderează, frânează, potoleşte.
2. Persoană care conduce o dezbatere, de obicei,
publică, o masă rotundă, o emisiune cu mai
mulţi participanţi. 3. S.n. Dispozitiv de reglare a
vitezei de mişcare a unui mecanism. 4. S.n.
Substanţă folosită pentru încetinirea mişcării
neutronilor. Din fr. modérateur, lat.
moderator, it. moderatore.
MODERAŢIE, moderaţii, s.f. Însuşirea de a fi
moderat; atitudine moderată; micşorare,
reducere; cumpătare, măsură. [Var.:
moderaţiune s.f.] Din lat. moderatio, fr.
modération, it. moderazione.
MODERN, -Ă, moderni, -e, adj. Care aparţine
timpurilor apropiate de vorbitor; recent, actual;
care este în pas cu progresul actual; care aparţine
unei epoci posterioare antichităţii. ◊ Istoria
modernă = a) (în trecut) epoca de la sfârşitul
evului mediu, cuprinsă între 1453 (căderea
Constantinopolului) şi Revoluţia Franceză din
1789; b) (curent) epocă cuprinsă între Revoluţia
Franceză din 1789 şi Unirea din 1918. Limbă
modernă = limbă vie, vorbită efectiv de o
populaţie actuală. ♦ (Despre învăţământ) Care
acordă importanţă, preferinţă disciplinelor
umaniste. ♦ Conform cu moda zilei. Din fr.
moderne, it. moderno.
PREMODERN, -Ă, premoderni, -e, adj.
Care precedă epoca modernă. - Pre- +
modern.
MODEST, -Ă, modeşti, -ste, adj. 1. Care este
lipsit de îngâmfare; p. ext. moderat, cumpătat în
purtare, în pretenţii. 2. De proporţii mici; de
valoare sau de importanţă redusă; lipsit de
strălucire. Din lat. modestus, fr. modeste, it.
modesto.
MODESTIE s.f. Însuşirea de a fi modest (1);
lipsă de îngâmfare. Din lat. modestia, fr.
modestie, it. modestia.
MODIC, -Ă, modici, -ce, adj. (Livr.) De puţină
valoare; neînsemnat. ♦ (Despre preţuri) Moderat,
convenabil. Din lat. modicus, fr. modique.
MODICITATE s.f. (Livr.) Însuşirea de a fi
modic. Din fr. modicité, lat. modicitas, -atis.
MODIFICATOR, -OARE, modificatori, -oare,
adj. (Rar) Care modifică. Din fr. modificateur,
lat. modificator, it. modificatore.
MODIFICAŢIE, modificaţii, s.f. (Înv.)
Modificare. Din fr. modification, lat.
modificatio.
MODILION, modilioane, s.n. Ornament
arhitectonic în formă de consolă, care susţine un
vas, un bust etc. Din it. modiglione, fr.
modillon.
MODULAŢIE, modulaţii, s.f. 1. (Muz.) Trecere
de la o tonalitate la alta după regulile armoniei;
variaţie a înălţimii şi intensităţii în emiterea unui
sunet sau a unui complex de sunete; serie de
200
sunete care îşi schimbă tonalitatea. 2. (Fiz.)
Variaţie a unui parametru al semnalului purtător
de informaţii. Din fr. modulation, it.
modulazione.
MOFETĂ, mofete, s.f. Produs gazos, constituit
în cea mai mare parte din bioxid de carbon,
degajat prin crăpăturile scoarţei terestre în fazele
finale ale activităţii vulcanice. Din it. mofeta,
fr. mofette.
MOL1, moli, s.m. (Chim.) Moleculă-gram. Din
fr. mole, germ. Mol.
KILOMOL, kilomoli, s.m. (Chim.)
Cantitate de substanţă a cărei masă,
exprimată în kilograme, este numeric egală
cu masa moleculară. [Scris şi: chilomol -
Abr.: kmol] - Kilo- + mol.
MOL2, moluri, s.n. Dig de piatră construit spre
larg, la intrarea într-un bazin portuar, pentru a
micşora acţiunea valurilor sau pentru a forma
cheiuri suplimentare. Din it. molo, fr. môle.
MOLESTA, molestez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
brutaliza, a maltrata. ♦ A provoca neplăceri, a
şicana, a necăji, a sâcâi. Din lat. molestare, fr.
molester, germ. molestieren.
MOLESTARE, molestări, s.f. Acţiunea de
a molesta şi rezultatul ei. V. molesta.
MOLETĂ, molete, s.f. 1. Instrument prevăzut
cu o rotiţă cu muchia zimţuită, folosit la
moletare. 2. Roată de cablu cu diametru mare,
folosită pentru ghidare în instalaţiile de extracţie
sau pentru întinderea cablurilor de funiculare în
instalaţiile de transport. Din fr. molette, germ.
Molette.
MOLUSCĂ, moluşte, s.f. (La pl.) Încrengătură
de animale cu corpul moale (adesea închis într-o
cochilie) şi de obicei cu un picior musculos; (şi
la sg.) animal care face parte din această
încrengătură. Din fr. mollusque, germ.
Molluske.
MOMENT, momente, s.n. 1. Interval scurt de
timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de
scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv.
Pentru moment = provizoriu, deocamdată,
pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă,
în acea clipă. În tot momentul = în permanenţă,
tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext.
la timp. Din moment în moment sau dintr - un
moment în altul =imediat, chiar acum; curând,
îndată. (Nici) un moment deloc, niciodată. ◊ Loc.
conj. Din moment ce... = de vreme ce...,
deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfăşurarea
unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente
(ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊
Loc. adv. În momentul de faţă = actualmente, în
prezent. Din primul moment = chiar de la
început. În ultimul moment = chiar înainte de
expirarea ultimului termen, când nu mai este nici
o clipă de pierdut. La un moment dat = într-un
anumit timp (nedeterminat); deodată. Un
moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă
de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acţiunea
unei scrieri literare; (p. ext.) specie a genului
epic în care este surprins un instantaneu
semnificativ din viaţa cotidiană. ♦ Dată, termen.
♦ Mărime fizică egală cu produsul dintre
valoarea unei mărimi date şi una sau mai multe
distanţe în raport cu un punct, cu o axă sau cu un
plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. Din lat.
momentum, fr. moment, it. momento, germ.
Moment.
MOMENTOS, -OASĂ, momentoşi, -oase,
adj. (Înv.) De actualitate; p. ext. important
pentru timpul de faţă. - Moment + suf. -os.
MOMENTAN, -Ă, momentani, -e, adj. 1. Care
durează un moment sau puţin timp; temporar,
trecător. ♦ (Gram.; despre verbe şi timpuri
verbale) Care exprimă acţiuni de durată scurtă.
2. Care este din momentul de faţă; actual. ♦
(Adverbial) Numaidecât; în clipa de faţă. [Var.:
momentaneu, -ee adj.] Din lat. momentaneus,
it. momentaneo, fr. momentané, germ.
momentan.
MONADĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate
indivizibilă materială sau spirituală din care ar fi
alcătuită lumea; (la Leibniz) substanţă spirituală
independentă, care posedă automişcare şi care
oglindeşte tot ceea ce există în univers. 2.
organism inferior, unicelular, care face trecerea
de la plante la animalele cele mai simple. Din
fr. monade, germ. Monade
MONARHIC, -Ă, monarhici, -ce, adj. 1. Care
aparţine monarhului sau monarhiei, privitor la
monarh sau la monarhie. 2. (Despre idei,
grupări) Care acceptă şi susţine monarhia. Din
fr. monarchique, germ. monarchisch.
MONARHIE, monarhii, s.f. 1. Formă de
guvernământ în care puterea supremă aparţine
unei singure persoane (rege, împărat, ţar, şah
etc.) şi se transmite de obicei ereditar. ◊
Monarhie absolută = formă de conducere a
statului bazată pe puterea nelimitată a
monarhului. Monarhie constituţională = formă
de conducere a statului monarhic în care
prerogativele monarhului sunt limitate prin
constituţie. 2. Stat care are ca formă de
guvernământ monarhia. Din ngr. monarhía, lat.
monarchia, germ. Monarchie, fr. monarchie.
MONEGASC, -Ă, monegaşti, -ste, s.m. şi f.,
adj. 1. S.m. şi f. Persoană care face parte din
populaţia de bază a principatului Monaco sau
este originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine
principatului Monaco sau populaţiei lui, privitor
la acest principat sau la populaţia lui. Din fr.
monégasque, it. monegasco.
MONITOR, -OARE, monitori, -oare, subst. 1.
S.m. şi f. (Ieşit din uz) Elev sau elevă care
menţinea ordinea şi disciplina în clasă, în lipsa
profesorului. ♦ Elev foarte bun la învăţătură,
care ajuta pe profesor la predare (instruind o
grupă de elevi). 2. S.n. Aparat de control al unei
instalaţii de telecomunicaţii, care urmăreşte
imaginea proiectată de aparatele de luat vederi.
3. S.n. (Urmat de determinări) Titlu dat unor
periodice (oficiale). Din fr. moniteur, lat.
monitor.
201
MONITORIZA, monitorizez, vb. I. Tranz.
A supraveghea prin intermediul monitorului
(2) sau al altui aparat specializat. -
Monitor + suf. -iza (după engl. monitor).
MONITORIZAT, -Ă, monitorizaţi, -te, adj.
Care este pus sub supravegherea monitorului
(2) sau a altui aparat specializat. - V.
monitoriza.
MONITORIAL adj. (În sintagma) Sistem
monitorial = metodă pedagogică de predare prin
monitori (1). Din engl., fr. monitorial.
MONIŢIUNE, moniţiuni, s.f. (Livr.)
Avertisment dat de un reprezentant al Bisericii
catolice; p. gener. observaţie, mustrare. Din fr.
monition, it. monizione.
MONO adj. invar. Monofonic. Din fr., engl.
mono.
MONOCORD, -Ă, monocorde, adj., s.n. 1. Adj.
(Despre instrumente muzicale; adesea
substantivat) Care are o singură coardă; care
vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere
literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S.n.
Străvechi instrument muzical cu o singură
coardă. [Pl. şi: (2) monocorduri] Din fr.
monocorde, lat. monochordum, germ.
Monochord.
MONOCOTILEDON, -Ă, monocotiledoni, -
oane, adj., s.f. (Rar) Monocotiledonat. Din lat.
monocotyledon, fr. monocotylédone.
MONOFONIC, -Ă, monofonici, -ce, adj. (Fiz.)
De monofonie, al monofoniei. Din fr.
monophonique, engl. monophonic.
MONOFONIE s.f. (Fiz.) Procedeu tehnic de
transmitere şi captare a sunetului prin
intermediul unui singur canal. Din fr.
monophonie, engl. monophony.
MONOFONĂ, monofone, adj. (Muz.;
despre melodie) Care este executat de o
singură voce sau de un singur instrument.
Din monofonie (derivat regresiv).
MONOGAMIE, monogamii, s.f. Formă de
căsătorie în care un bărbat are o singură soţie, iar
femeia un singur bărbat. ♦ Stare a unei plante
monogame. Din germ. Monogamie, fr.
monogamie.
MONOPOL, monopoluri, s.n. 1. Drept exclusiv
al cuiva, de obicei al statului, de a dispune de
ceva, de a efectua ceva; dominaţie într-un
domeniu, într-una sau mai multe ramuri
economice. ♦ (Pop.) Rachiu fabricat de o
întreprindere care deţine un monopol (1). 2.
Privilegiu exclusiv, de drept şi de fapt, pe care îl
posedă un individ, o întreprindere sau un
organism public de a fabrica, de a vinde sau de a
exploata anumite bunuri sau servicii. ♦
Întreprindere mare sau uniune de întreprinderi
care concentrează în mâna lor producţia şi
desfacerea unor produse importante, cu scopul
stabilirii unor preţuri mari şi al obţinerii unor
profituri ridicate. 3. Fig. Drept exclusiv pe care
şi-l arogă cineva. Din germ. Monopol, fr.
monopole.
 MONOPOLISM s.n. Tendinţă de a
organiza economia unei ţări pe bază de
monopol; sistem de asociere a marilor
întreprinderi pentru a forma monopoluri (2).
- Monopol + suf. -ism.
MONSTRU, monştri, s.m. 1. Fiinţă mitologică
cu corpul format din părţi ale unor animale
diferite sau din unele părţi de om şi altele de
animal. 2. Fiinţă care se naşte cu mari anomalii
fizice; pocitanie; fig. om cu mari defecte morale,
om josnic, crud, denaturat. 3. Namilă, matahală.
♦ (Fig.) (Adjectival) De proporţii mari,
extraordinar, neobişnuit. Din lat. monstrum, fr.
monstre.
MONTICUL, monticuli, s.m. 1. (Geol.) Formă
de relief cu aspect de movilă; munte mic, colină.
2. (Anat.) Mică proeminenţă. [Var.: monticulă
s.f.] Din fr. monticule, lat. monticulă.
MONTURĂ, monturi, s.f. Piesă sau parte a unui
sistem tehnic în care se montează o altă piesă a
acestuia. ♦ Spec. Mod de fixare a pietrelor
preţioase într-o bijuterie; garnitură de metal care
fixează o piatră preţioasă într-o bijuterie sau care
adăposteşte mecanismul unui ceasornic. Din
germ. Montur, fr. monture.
MONŢIAN, -Ă, monţieni, -e, s.n., adj. 1. S.n.
Primul etaj al eocenului inferior, caracterizat
prin faună de gasteropode, lamelibranhiate şi
foraminifere. 2. Adj. Care aparţine monţianului,
privitor la monţian; din monţian. Din fr.
montien, germ. Montien, engl. Montian.
MONUMENT, monumente, s.n. 1. Operă de
sculptură sau de arhitectură destinată să
perpetueze amintirea unui eveniment sau a unei
personalităţi remarcabile; p. ext. construcţie
arhitectonică de proporţii mari sau de o
deosebită valoare. ♦ Fig. Orice operă, document
istoric sau creaţie culturală de însemnătate
naţională sau internaţională. 2. (În sintagma)
Monument al naturii = plantă, animal,
formaţiune naturală, teritoriu etc. de mare
însemnătate ştiinţifică sau estetică, considerate
bunuri naţionale, ocrotite prin lege şi conservate
pentru posteritate. Din fr. monument, lat.
monumentum.
MONUMENTAL, -Ă, monumentali, -e, adj.
Care aparţine monumentelor, privitor la
monumente; grandios, măreţ, impunător prin
proporţiile sale. ♦ Fig. Remarcabil. Din lat.
monumentalis, fr. monumental, it.
monumentale.
MONUMENTALISM s.n. Calitatea a ceea
ce este monumental; grandoare, măreţie,
monumentalitate. - Monumental + suf.
-ism.
MONUMENTALIST, -Ă, monumentalişti,
-ste, s.m. şi f. Autor de lucrări monumentale.
- Monumental + suf. -ist.
MORAL, -Ă, morali, -e, adj., s.n. I. Adj. 1.
Care aparţine moralei, conduitei admise şi
practicate într-o societate, care se referă la
morală; etic; care este conform cu morala;
cinstit, bun; moralicesc. ♦ Care conţine o
202
învăţătură; moralizator. 2. Care aparţine
psihicului, spiritului, intelectului, care se referă
la psihic, spirit sau intelect; spiritual, intelectual.
II. S.n. 1. Ansamblul facultăţilor sufleteşti şi
spirituale. 2. Stare afectivă, dispoziţie
sufletească temporară care priveşte puterea,
dorinţa, fermitatea de a suporta pericolele,
oboseala, dificultăţile. ♦ Curaj, tărie sufletească.
◊ Expr. A ridica moralul (cuiva) = a îmbărbăta
(pe cineva). A(-i) scădea (cuiva) moralul = a (se)
demoraliza, a (se) descuraja. Din lat. moralis, -
e, fr. moral.
MORALICESC, -EASCĂ, moraliceşti, adj.
(Înv.) Moral (I 1). - Moral + suf. -icesc.
MORALICEŞTE adv. 1. Moralmente. 2.
(Înv.) După regulile moralei. - Moral + suf.
-iceşte.
MORALĂ, morale, s.f. 1. Ansamblul normelor
de convieţuire, de comportare a oamenilor unii
faţă de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror
încălcare nu este sancţionată de lege, ci de
opinia publică; etică. ♦ Comportare (lăudabilă);
moravuri. 2. Disciplină ştiinţifică care se ocupă
cu normele de comportare a oamenilor în
societate; (concr.) carte care cuprinde aceste
norme; etică. 3. (Fam.) Dojană, mustrare. ♦
Concluzie moralizatoare cuprinsă într-o scriere,
mai ales într-o fabulă; învăţătură. Din lat.
moralis, fr. morale.
MORALITATE s.f. Însuşirea a ceea ce este
moral (I 1); natura, caracterul, valoarea unui
fapt, a conduitei unei persoane sau a unei
colectivităţi din punct de vedere moral. ♦
Comportare, conduită, moravuri în conformitate
cu principiile morale; cinste, bună purtare. Din
lat. moralitas, -atis, fr. moralité.
MORALMENTE adv. Din punctul de vedere al
moralei (1), sub raport moral (I 1); moraliceşte.
Din fr. moralement, it. moralmente.
MORATORIU, -IE, moratorii, s.n., adj. 1. S.n.
Amânare pe o anumită perioadă a plăţii
datoriilor unui debitor, acordată de o instanţă
judecătorească înainte sau după ajungerea lui în
stare de faliment; amânare a plăţii datoriilor
publice şi particulare scadente, stabilită prin
lege, pe un anumit timp. 2. Adj. Care ţine de
moratoriu, privitor la un moratoriu; care acordă
un termen de plată (amânat). ◊ Dobânzi
moratorii = dobânzile pe care urmează să le
plătească cineva de la data acordării moratoriului
până la achitarea datoriilor. Daune moratorii =
despăgubiri care se acordă creditorului în caz de
întârziere de plată a unei obligaţii şi care se
calculează din momentul trimiterii somaţiei. Din
it. moratorio, lat. moratorium, germ.
Moratorium.
MORBID, -Ă, morbizi, -de, adj. Care indică o
stare bolnăvicioasă sau rezultă dintr-o astfel de
stare; nesănătos (din punct de vedere fizic sau
moral). Din lat. morbidus, fr. morbide.
MORBIDEŢE s.f. (Livr.) Rafinament
bolnăvicios, moliciune, sensibilitate excesivă;
lipsă de vitalitate, de energie. ♦ Delicateţe şi
moliciune reflectate în creaţii artistice (mai ales
plastice). [Var.: morbideţă s.f.] Din it.
morbidezza, fr. morbidesse.
MORDACITATE s.f. (Livr.) Caracter
muşcător, ironic, caustic (al unui cuvânt, al unui
comentariu etc.). Din lat. mordacitas, -atis, fr.
mordacité.
MORESC, -EASCĂ, moreşti, adj., s.f. 1. Adj.
(Înv.) Maur. 2. S.f. (Muz.) Dans maur cu ritm
vioi. Din fr. moresque, it. moresco.
MORGANATICĂ, morganatice, adj. (În
sintagmele) Căsătorie morganatică = căsătorie
între un bărbat dintr-o familie domnitoare şi o
femeie de rang social inferior. Soţie morganatică
= soţie care a contractat o căsătorie morganatică
şi care nu beneficiază de toate drepturile
acordate soţului. Din fr. morganatique, lat.
morganaticus.
MORISCI s.m. pl. Populaţie maură din
Peninsulă Iberică, convertită cu forţa la
catolicism la mijlocul sec. XVI, persecutată şi
după creştinare şi expulzată din Spania. Din sp.
morisco, fr. morisque.
MORTALITATE s.f. Indice rezultat din
raportarea numărului de decese dintr-o
populaţie, într-o anumită perioadă, la totalul
populaţiei respective, pe un anumit teritoriu. ◊
Mortalitate infantilă = frecvenţa deceselor în
primul an de viaţă la o mie de copii născuţi vii.
Din fr. mortalité, lat. mortalitas, -atis.
MORTUAR, -Ă, mortuari, -e, adj. Care ţine de
mort (II), de moarte sau de înmormântare,
privitor la mort, la moarte sau la înmormântare;
funerar, funebru. Din fr. mortuaire, lat.
mortuarius.
MOTEL, moteluri, s.n. Hotel situat în afara
oraşelor, pe un (important) itinerar turistic,
special amenajat pentru cazarea călătorilor şi
parcarea vehiculelor lor pentru o perioadă scurtă
de timp. Din fr., engl. motel.
MOTELIER, -Ă, motelieri, -e, adj. De
motel, specific motelului. - Motel + suf. -ier
(după hotelier).
MOTIV, motive, s.n. I. Cauza, raţiunea, pricina
unei acţiuni; imboldul care împinge la o acţiune
sau care determină o acţiune; mobil. ◊ Loc. adv.
Fără motiv = nejustificat. ◊ Loc. conj. Pentru
motivul că... = fiindcă, deoarece. ♦ Pretext. ◊
Loc. conj. Pe motiv că... = pretextând că...,
aducând argumentul că... ◊ Expr. A da cuiva
motiv să... = a provoca pe cineva să..., a da cuiva
pretext să... II. 1. Cel mai mic element
constitutiv al unei piese muzicale, din
dezvoltarea căruia ia naştere tema muzicală;
temă, melodie, intonaţie. 2. Element pictural sau
sculptural fundamental, folosit într-o compoziţie
decorativă sau arhitecturală. 3. Idee
fundamentală sau temă principală a unei opere
literare. Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.
MOŢIUNE, moţiuni, s.f. 1. Hotărâre a unei
adunări, aprobată prin vot, prin care aceasta îşi
exprimă atitudinea, doleanţele sau revendicările
în anumite probleme majore. 2. Procedeu de
203
formare a substantivelor feminine de la cele
masculine sau a celor masculine de la feminine
prin adăugarea unui sufix, pentru a exprima
deosebirea de sex la oameni şi la animale. Din
fr. motion, lat. motio, -onis.
MOŢIONAL, -Ă, moţionali, -e, adj.
(Gram.; despre sufixe) Care serveşte la
moţiune (2); (despre derivate) format cu
un astfel de sufix. - Moţiune + suf. -al.
MOTOCOMPRESOR, motocompresoare, s.n.
Agregat constituit dintr-un compresor şi un
motor cu benzină sau electric, montate pe un
cadru cu una sau cu două osii, folosit pe şantiere
şi în ateliere pentru producerea aerului
comprimat. Din fr. motocompresseur, rus.
motokompresor.
MOTOPOMPĂ, motopompe, s.f. Agregat
constituit dintr-o pompă şi un motor (cu benzină
sau electric), montate pe un şasiu comun, folosit
în grădinărie, la stingerea incendiilor etc. Din fr.
motopompe, rus. motopompa.
MOTOR, -OARE, motori, -oare, s.n., adj. I.
S.n. Maşină de forţă care transformă o formă de
energie oarecare în energie mecanică (pentru
acţionarea altei maşini, a unui vehicul etc.). (În
sintagmele) Motor cu plasmă = motor cu reacţie
în care agentul motor este constituit dintr-un gaz
ionizat aflat în stare de plasmă. Motor fotonic =
motor cu reacţie la care agentul motor îl
constituie fotonii. Motor ionic = motor cu reacţie
în care agentul motor este constituit din particule
încărcate cu aceeaşi sarcină electrică (ioni
pozitivi) accelerate prin mari diferenţe de
potenţial. Motor nuclear = motor acţionat cu
ajutorul energiei nucleare obţinute prin fisiune.
(În compusul) Motor-rachetă = sistem de
propulsie folosit în atmosfera rarefiată sau în
spaţiul cosmic, la care combustibilul este un
amestec de carburant şi comburant. Motor
eolian. Motor electric. Motor hidraulic. Motor
pneumatic. Motor cu ardere internă. II. Adj. 1.
Care pune ceva în mişcare, care produce o
mişcare, care comandă o mişcare; motoriu. 2.
Fig. Care stimulează, declanşează o acţiune. ♦
(Substantivat, n.) Factor, agent care dă impuls
unei acţiuni; stimul, imbold. Din fr. moteur, lat.
motor, germ. Motor.
MOTORAŞ, motoraşe, s.n. Diminutiv al lui
motor (I); motor mic, de mică putere. -
Motor + suf. -aş.
MOTOSCUTER, motoscutere, s.n. Scuter cu
dubiţă folosit în transportul comercial. Din fr.
motoscooter, engl. motor scooter.
MOZAIC, mozaicuri, s.n. 1. Lucrare de tehnică
decorativă, care constă în ansamblarea artistică a
unor bucăţi mici de marmură, de ceramică, de
sticlă, de smalţ etc. de diferite culori, lipite între
ele cu mortar sau cu mastic. 2. Fig. Amestec de
elemente eterogene. 3. Viroză a plantelor,
manifestată prin apariţia unor pete decolorate pe
frunze, care alternează cu porţiuni colorate
normal, având aspectul de mozaic (1). Din fr.
mosaïque, it. mosaico.
 MOZAICA, mozaichez, vb. I. Tranz. (Rar)
A împodobi cu mozaicuri; a face să aibă
aspect de mozaic. Din mozaic.
MOZAICAR, -Ă, mozaicari, -e, s.m. şi f.
Lucrător specializat în tehnica mozaicului,
care face lucrări de mozaic; mozaist. -
Mozaic + suf. -ar.
MOZAICARE, mozaicari, s.f. (Rar)
Acţiunea de a mozaica. V. mozaica.
MOZAICAT, -Ă, mozaicaţi, -te, adj. Care a
fost împodobit cu mozaicuri; care are aspect
de mozaic. V. mozaica.
FOTOMOZAIC, fotomozaicuri, s.n.
Ansamblu de fotografii şi de fotograme
dispuse într-un tablou unic. - Foto- +
mozaic.
MOZAISM s.n. Religie monoteistă (practicată
de evrei), ale cărei principii sunt cuprinse în
Vechiul Testament; religie mozaică; iudaism.
Din fr. mosaïsme, it. mosaismo.
MUCILAGINOS, -OASĂ, mucilaginoşi, -oase,
adj. Ca mucilagiul; vâscos. Din fr.
mucilagineux, lat. mucilaginosus, it.
mucillagginoso.
MUCILAGIU, mucilagii, s.n. 1. Substanţă
cleioasă care se afla în seminţele de cereale, de
leguminoase sau de plante uleioase, folosită,
pentru proprietăţile ei emoliente, în medicină, la
aplicarea de cataplasme, loţiuni etc. 2. Material
cleios (dăunător) rezultat prin degradarea
compuşilor celulozei din pasta de hârtie, sub
acţiunea unor ciuperci şi bacterii. ♦ Material
cleios obţinut prin măcinarea şi hidratarea pastei
de hârtie, până la pierderea caracterului ei fibros.
Din fr. mucilage, lat. mucilago.
MUCOASĂ, mucoase, s.f. (Anat.) Membrană
care căptuşeşte organele cavitare şi canalele ce
se deschid la exterior. Din fr. muqueux, -euse,
lat. mucosus.
MUCOZITATE, mucozitate, s.f. Cantitate mare
de mucus. ♦ Lichid vâscos pe care îl conţin unele
plante. Din fr. mucosité, it. mucosita.
MUCUS s.n. Secreţie produsă de celulele
mucoase ale unor glande. Din lat., fr. mucus.
MUL s.n. (Geol.) Humus pământos, lin, slab
acid, afânat, brun-închis sau negru, caracteristic
solurilor în care descompunerea masei vegetale
se face mai repede decât acumularea ei. Din fr.
mull, germ. Mull.
MULTICOLOR, -Ă, multicolori, -e, adj.
Colorat în culori variate; care are mai multe
culori; policrom. Din fr. multicolore, lat.
multicolor.
MULTIDISCIPLINAR, -Ă, multidisciplinari, -
e, adj. (Despre domenii ale ştiinţei) Care este
fundamentat pe transferul de concepţie şi
metodologic între două sau mai multe discipline;
pluridisciplinar, interdisciplinar. Din fr.
multidisciplinaire, engl. multidisciplinary.
MULTIDISCIPLINARITATE s.f.
Caractermultidisciplinar;pluridisciplinaritate,
interdisciplinaritate. - Multidisciplinar +
suf. -itate.
204
MULTIPLICA, multiplic, vb. I. 1. Tranz. şi
refl. A face să fie sau a deveni mai numeros. 2.
Tranz. A reproduce un obiect, un text etc. în mai
multe exemplare prin diverse procedee tehnice.
3. Tranz. (Mat.) A efectua operaţia de înmulţire;
a înmulţi. Din lat. multiplicare, fr. multiplier.
MULTIPLICABIL, -Ă, multiplicabili, -e,
adj. Care poate fi multiplicat. - Multiplica +
suf. -bil (după fr. multipliable).
MULTIPLICARE, multiplicări, s.f.
Acţiunea de a (se) multiplica şi rezultatul ei;
înmulţire, sporire, reproducere, multiplicaţie.
V. multiplica.
MULTIPLICATOR, (1) multiplicatori, s.m.,
(2) multiplicatoare, s.n. 1. S.m. (Mat.) Factor al
unui produs; număr sau expresie cu care se
înmulţeşte o altă expresie matematică. 2. S.n.
Aparat sau maşină de multiplicare, în special
aparat care multiplică un text. Din fr.
multiplicateur, lat. multiplicator.
MULTIPLICITATE s.f. Faptul de a fi în
număr mare; mulţime; pluralitate, diversitate. ♦
(Mat.) Număr care arată de câte ori o soluţie
satisface o anumită ecuaţie. Din fr. multiplicité,
lat. multiplicitas, -atis.
MULTIPLICAŢIE, multiplicaţii, s.f. (Rar)
Multiplicare. Din fr. multiplication, lat.
multiplicatio.
MULTIPLU, -Ă, multipli, -e, s.m. adj. 1. S.m.
(Mat.) Număr întreg divizibil cu un număr întreg
dat; produs rezultat din înmulţirea unui număr
dat cu un număr întreg. 2. S.m. (Mat.) Fiecare
dintre unităţile de măsură mai mari decât
unitatea-tip, considerate în raport cu aceasta. 3.
Adj. (La pl.) Care este în număr mai mare şi de
mai multe feluri; numeros, felurit. 4. Adj. (La
sg.) Care are o structură complexă, care prezintă
aspecte diverse; multilateral. Din fr. multiple,
lat. multiplus.
MULTITUDINE, multitudini, s.f. Mulţime (de
oameni); număr mare (de lucruri); aspect variat
(sub care se prezintă o problemă). Din lat.
multitudo, -inis, fr. multitude.
MUMIFICA, mumific, vb. I. 1. Tranz. A
îmbălsăma; a transforma în mumie. ♦ Refl. Fig.
(Rar) A încremeni, a se opri la un anumit stadiu
de dezvoltare. 2. Refl. (Despre fructe) A se
zbârci, a se usca ca urmare a atacului unor
ciuperci. [Var.: mumifia vb. I.] Din it.
mummificare, fr. momifier.
MUMIFICARE, mumificări, s.f. Acţiunea
de a (se) mumifica şi rezultatul ei. [Var.:
mumifiere s.f.] V. mumifica.
MUMIFICAT, -Ă, mumificaţi, -te, adj.
Transformat în mumie; p. ext. uscat, zbârcit.
V. mumifica.
MUNIFICENŢĂ, munificenţe, s.f. (Livr.)
Generozitate. Din fr. munificence, it.
munificenza.
MUNIŢIE, muniţii, s.f. Denumire generică dată
cartuşelor pentru armamentul de infanterie,
grenadelor de tot felul, proiectilelor de artilerie,
bombelor de aviaţie etc. Din germ. Munition,
lat. munitio, fr. munition.
MURAL, -Ă, murali, -e, adj. Aflat pe un zid;
destinat să stea pe un perete. ◊ Pictură murală =
pictură care, datorită tehnicii folosite, aderă
perfect la zidul pe care este executată. Hartă
murală = hartă mare de atârnat pe perete. Din fr.
mural, lat. muralis.
MURMUR, murmure, s.n. 1. Succesiune de
sunete (slab şi monoton articulate), de cuvinte
rostite încet şi neclar; zgomot confuz de voci;
rumoare, murmuială. ♦ P. anal. Zgomot surd şi
continuu produs de un motor sau de o maşină în
acţiune; zumzet, bâzâit. ♦ Exprimare a unei
nemulţumiri, a unei dezaprobări prin cuvinte
rostite cu jumătate de glas; protest înfundat al
unei mulţimi; cârteală, murmurare. 2. Zgomot
uşor, prelung şi monoton produs de o apă
curgătoare, de frunzişul mişcat de vânt etc. Din
lat. murmur, fr. murmure.
MURMURA, murmur, vb. I. 1. Tranz. şi
intranz. A rosti cuvinte sau a intona o melodie
încet, nedesluşit, monoton, şoptit. ♦ Intranz. A
protesta cu jumătate de glas; a se plânge, a cârti,
a bombăni. 2. Intranz. (La pers. 3) A produce un
zgomot uşor şi continuu; a fremăta; a susura.
Din lat. murmurare, fr. murmurer.
MURMURÂND, -Ă, murmurânzi, -de, adj.
(Rar) Murmurător, şopotitor. V. murmura.
MURMURARE, murmurări, s.f. Acţiunea
de a murmura şi rezultaul ei. V. murmura.
MURMURĂTOR, -OARE, murmurători, -
oare, adj. Care murmură; şopotitor,
susurător, murmuitor. - Murmura + suf. -
ător.
MUSCOVIT, muscovite, s.n. Varietate de mică
incoloră sau de culoare albă-gălbuie, utilizată ca
izolant termic şi electric. Din fr. muscovite, rus.
muskovite.
MUSCULAT, -Ă, musculati, -te, adj. (Rar)
Musculos. Din lat. musculatus. Cf. fr.
musclé.
MUSCULOS, -OASĂ, musculoşi, -oase, adj.
Care are muşchi (1) puternici; plin de muşchi;
muşchios, musculat. [Var.: muşchiulos, -oasă
adj.] Din fr. musculeux, lat. musculosus.
MUSELINĂ, museline, s.f. Ţesătură de bumbac
sau de mătase, subţire şi străvezie, din care se
confecţionează îmbrăcăminte uşoară, perdele
etc. ♦ Stofă de lână foarte fină. [Var.: muselin,
muslin s.n.] Din fr. mousseline, pol. múslin, tc.
musín.
MUSIC-HALL s.n. Spectacol alcătuit din
numere variate de muzică uşoară, dans etc.,
prezentate pe scena unui teatru, a unui restaurant
etc.; p. ext. teatru sau local public în care se
reprezintă astfel de spectacole. Din fr., engl.
music-hall.
MUTABIL, -Ă, mutabili, -e, adj. Care poate fi
mutat, deplasat; care poate fi schimbat,
transformat. Din fr. mutable, lat. mutabilis.
MUTABILITATE s.f. Însuşirea de a fi mutabil.
Din fr. mutabilité, lat. mutabilitas, -atis.
205
MUTAŢIE, mutaţii, s.f. 1. Schimbare de
domiciliu sau de sediu; îndeplinire a formelor
legale în legătură cu mutarea dintr-o locuinţă sau
dintr-o localitate în altă; viză de mutare. ♦
Înregistrare a unei schimbări intervenite în
statutul personal sau de serviciu al unei persoane
sau în situaţia militară a cuiva. 2. Prefacere,
transformare, schimbare, modificare (radicală). ♦
Spec. (Biol.) Apariţie bruscă a unui caracter
genetic nou, care reflectă o modificare ereditară
corespunzătoare a materialului ereditar. ♦ Spec.
(Fon.) Transformare sistematică a unei serii de
sunete în altele. ◊ Mutaţie consonantică (sau a
consoanelor) = transformare a unor consoane
oclusive în limbile germanice. 3. (Jur.)
Transmitere a unui bun dintr-o proprietate în
altă. Din fr. mutation, lat. mutatio.
MUTICĂ, mutici, adj. (Despre frunze) Care se
termină cu un organ prelungit (spin etc.). Din fr.
mutique, lat. muticus.
MUTILA, mutilez, vb. I. Tranz. A tăia, a
amputa (o parte a corpului), a schilodi; p. ext. a
sluţi, a desfigura. Din fr. mutiler, lat. mutilare.
MUTILARE, mutilări, s.f. Acţiunea de a
mutila şi rezultatul ei; schilodire; p. ext.
sluţire, desfigurare. V. mutila.
MUTILAT, -Ă, mutilaţi, -te, adj. Ciuntit,
schilodit; p. ext. desfigurat. V. mutila.
MUZĂ, muze, s.f. 1. (Mitol.) Fiecare dintre cele
nouă divinităţi alegorice ocrotitoare şi
inspiratoare ale artelor şi ale ştiinţelor; spec.
zeiţă a poeziei, care inspiră pe poeţi. 2. Inspiraţie
poetică. 3. (Livr.) Poezie, literatură. Din lat., it.
musa, fr. muse, ngr. músa, germ. Muse.
MUZEOGRAFIE s.f. Disciplină care se ocupa
cu istoria, clasarea, conservarea, prezentarea şi
popularizarea obiectelor dintr-un muzeu. Din fr.
muséographie, germ. Museographie.
MUZEU, muzee, s.n. Instituţie care se ocupă cu
strângerea, păstrarea şi expunerea obiectelor care
prezintă interes istoric, ştiinţific, artistic etc.;
clădire în care sunt păstrate şi expuse astfel de
obiecte. ◊ Loc. adj. De muzeu = a) rar, preţios;
b) (ir.) învechit. Din lat. museum, germ.
Museum, fr. musée.
MUZEISTIC, -Ă, muzeistici, -ce, adj., s.f.
(Livr.) 1. Adj. Care aparţine muzeologiei,
referitor la muzeologie. 2. S.f. Muzeologie. -
Muzeu + suf. -istic.
MUZICĂ, (4) muzici, s.f. 1. Arta de a exprima
sentimente şi idei cu ajutorul sunetelor
combinate într-o manieră specifică. 2. Ştiinţă a
sunetelor considerate sub raportul melodiei, al
ritmului şi al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creaţie
componistică, melodie, cântec; p. ext. executare
sau audiere a unei compoziţii muzicale. ◊ Expr.
(Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva)
gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară
= fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete
bizare emise de vânturile solare şi de pulsaţiile
corpurilor planetelor; cântecul planetelor. Din
lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.
MUZICUŢA, muzicuţe, s.f. Mic instrument
muzical de suflat; armonică de gură. ♦ (Arg.)
Gură (considerată ca organ al vorbirii); p.
ext. scandal, ceartă. - Muzică + suf. -uţă.

206
 N survenită în chip firesc, moarte bună (din cauza
NAPALM s.n. Substanţă cu aspect gelatinos,
compusă din săruri de aluminiu, din acizi graşi
etc., care, în amestec cu benzina, serveşte la
fabricarea bombelor incendiare. Din fr., engl.
napalm.
NARAŢIUNE, naraţiuni, s.f. Expunere, relatare
a unui fapt, a unui eveniment sau a mai multor
fapte sau evenimente într-o desfăşurare gradată
(şi în formă literară); povestire. – [Var.: (înv.)
naraţie s.f.] Din fr. narration, lat. narratio, -
onis.
NARATOR, -OARE, naratori, -oare, s.m. şi f.
(Livr.) Povestitor. Din lat. narrator, fr.
narrateur.
NARCISĂ, narcise, s.f. Nume dat mai multor
specii de plante erbacee cu frunze lungi, uşor
îndoite pe nervura principală, cu flori solitare,
albe sau galbene, fin parfumate (Narcissus).
[Var.: (rar) narcis s.m.] Din fr. narcisse, lat.
narcissus.
NARCOTIC, -Ă, narcotici, -ce, adj., s.n. 1.
Adj., s.n. (Substanţă, medicament) care provoacă
narcoza. 2. Adj. (Rar; despre stări fizice)
Provocat de un narcotic. Din fr. narcotique,
germ. narkotisch.
NARCOZĂ, narcoze, s.f. Stare caracterizată
prin pierderea cunoştinţei, relaxare musculară,
diminuarea sensibilităţii şi a reflexelor,
provocată artificial prin acţiunea substanţelor
narcotice asupra centrilor nervoşi, în special în
intervenţiile chirurgicale. Din fr. narcose, germ.
Narkose.
NATIV, -Ă, nativi, -e, adj. 1. (Despre însuşiri)
înnăscut, natural; firesc. 2. (Chim.; despre
elemente, mai ales despre metale) Care se
găseşte în zăcămintele din scoarţa pământului în
stare pură, necombinată cu alte substanţe. Din
lat. nativus, fr. natif, germ. nativ.
NATURAL, -Ă, naturali, -e, adj., adv., s.n. I.
Adj. 1. Care se referă la natură (1), care aparţine
naturii; care se găseşte în natură. ◊ Bogăţie
naturală = bogăţie (necultivată) a solului sau a
subsolului, a unei regiuni, a unei ţări. Ştiinţele
naturale = ştiinţele naturii, v. natură. Graniţă
naturală = graniţă marcată de o apă sau de o
formă de relief. Drept natural = (în concepţia
unor filozofi) drept considerat ca imuabil şi
universal, care ar exista în afara structurilor
sociale, decurgând fie din natura sau raţiunea
umană, fie din voinţa sau raţiunea divină. 2.
Care este generat, produs, creat de natură, fără
intervenţia omului; p. ext. veritabil, curat, pur. 3.
Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de
afectare, simplu; care se realizează spontan, fără
efort sau constrângere. ◊ (Adverbial) Vorbeşte
natural. 4. Care este conform cu natura cuiva,
înnăscut, nativ; propriu, specific cuiva. 5. Care
concordă, se potriveşte cu faptele din realitatea
obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor;
normal, firesc. ◊ Moarte naturală = moarte
207
bătrâneţii). Mărime naturală = (reproducere în)
mărime reală a modelului în artele plastice şi în
fotografie. ♦ (Despre copii) Născut în afara
căsătoriei; nelegitim. II. Adv. Fireşte, desigur,
bineînţeles. III. S.n. (Astăzi rar) Naturaleţe,
simplitate. Din lat. naturalis, it. naturale, fr.
naturel, germ. Naturell.
NENATURAL, -Ă, nenaturali, -e, adj. Care
nu este natural; lipsit de naturaleţe; artificial,
nefiresc; afectat. – Ne- + natural.
SUPRANATURAL, -Ă, supranaturali, -e,
adj. Care pare mai presus de forţele şi legile
naturii sau în contradicţie cu acestea; care
pare în afara naturii, a lumii percepute prin
simţuri; care este atribuit unor forţe
miraculoase; miraculos, fantastic. ♦
(Substantivat, n.) Ceea ce se pretinde a fi
mai presus de legile naturii. ♦ Fără seamăn,
extraordinar, excepţional. - Supra- +
natural (după fr. surnaturel).
NATURALIST, -Ă, naturalişti, -ste, s.m. şi f.,
adj. 1. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu
studiul ştiinţelor naturii. 2. Adj. Care aparţine
naturalismului, privitor la naturalism; care
reflectă naturalismul, caracteristic
naturalismului. Din fr. naturaliste, germ.
Naturalist.
NATURĂ, naturi, s.f. 1. Lumea materială;
univers, fire; totalitatea fiinţelor şi a lucrurilor
din Univers; p. restr. lumea fizică
înconjurătoare, cuprinzând vegetaţia, formele de
relief, clima. ◊ Ştiinţele naturii = ştiinţe care au
ca obiect fenomenele lumii înconjurătoare,
lumea anorganică şi organică; ştiinţele naturale.
Natură moartă = grup de obiecte mărunte,
neînsufleţite, de uz curent (fructe, flori, vânat
etc.), natură statică; p. ext. pictură care
înfăţişează un astfel de grup. ◊ Loc. adj. şi adv.
După natură = având ca model obiectele din
realitate. ◊ În natură = a) (loc. adv.) în realitate,
aievea, în persoană; b) (loc. adj. şi adv.) în
obiecte, în produse (nu în bani). 2. Ansamblul
legilor după care se dezvoltă Universul;
Universul considerat ca o forţă activă, creatoare,
condusă după anumite legi. 3. Ansamblu de
însuşiri pe care o fiinţă le are din naştere, care
rezulta din conformaţia sa şi care o
caracterizează, constituind esenţa sa; fel propriu
de a fi al cuiva; fire, temperament. 4. Caracter
specific al unui lucru, însuşire caracteristică;
calitate. ◊ Loc. adj. De natură să... = capabil
să..., apt să..., potrivit să... ◊ Expr. Este în natura
lucrurilor = este firesc, e de la sine înţeles. Din
fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur.
NAŢIONAL, -Ă, naţionali, -e, adj. Care este
propriu sau aparţine unei naţiuni, unui stat, care
caracterizează o naţiune sau un stat; care se
referă la o naţiune, la un stat sau le reprezintă;
care este întreţinut sau instituit de stat; (despre
instituţii de cultură) în care se vorbeşte limba
naţiunii respective. ◊ Şosea naţională = şosea
care leagă centrele importante ale unei ţări şi a
cărei întreţinere se află în seama administraţiei
centrale. Din lat. nationalis, fr. national.
PLURINAŢIONAL, -Ă, plurinaţionali, -e,
adj. (Despre ţări, state, oraşe) Multinaţional.
-Pluri - + naţional.
UNINAŢIONAL, -Ă, uninaţionali, -e, adj.
(Despre state) A cărui populaţie aparţine în
întregime aceleiaşi naţionalităţi. - Uni- +
naţional.
NAŢIONALIST, -Ă, naţionalişti, -ste, adj.,
s.m. şi f. 1. Adj. Care propagă naţionalismul,
care are la bază sau susţine naţionalismul,
referitor la naţionalism. 2. S.m. şi f. Adept al
naţionalismului. Din lat. nationalista, fr.
nationaliste, it. nazionalista, germ. Nationalist.
NAŢIONALITATE, naţionalităţi, s.f. 1.
Apartenenţă a unei persoane la o anumită
naţiune; cetăţenie. 2. Totalitatea însuşirilor
specifice unei naţiuni; caracter naţional. 3.
Apartenenţă a unei persoane juridice, a unei
nave sau aeronave la un anumit stat. Din fr.
nationalité, germ. Nationalität.
NAŢIONAL-SOCIALISM s.n. Doctrină
politică a fascismului, apărută în Germania după
primul război mondial; nazism. Din germ.
Nationalsozialismus, fr. national-socialisme.
NAŢIONAL-SOCIALIST, -Ă, naţional-
socialişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care
aparţine naţional-socialismului, privitor la
naţional-socialism. 2. S.m. şi f. Adept al
naţional-socialismului. Din germ.
Nationalsozialist, fr. national-socialiste.
NAŢIUNE, naţiuni, s.f. Comunitate stabilă de
oameni, istoriceşte constituită ca stat, apărută pe
baza unităţii de limbă, de teritoriu, de viaţă
economică şi de factură psihică, care se
manifestă în particularităţi specifice ale culturii
naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii
comune. [Var.: (înv.) naţie s.f.] Din lat. natio, -
onis, it. nazione, fr. nation, rus. naţiia.
NAUTIC, -Ă, nautici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care
serveşte la navigaţie, privitor la navigaţie. ♦
(Despre sporturi) Care se practică pe apă. 2. S.f.
Ştiinţa şi tehnica de a conduce o navă (1). Din
lat. nauticus, it. nautice.
NAUTIL, nautili, s.m. Gen de animale
cefalopode cu cochilia externă spiralată; spec.
moluscă din mările calde, cu corpul închis într-o
scoică împărţită în mai multe compartimente
(Nautilus pompilius). [Var.: nautilus s.m.] Din
fr. nautile, lat. nautilus.
NAVĂ, nave, s.f. 1. Vehicul construit, amenajat
şi echipat pentru a pluti şi a se deplasa pe (şi
sub) apă, în scopul efectuării transporturilor de
mărfuri sau de oameni, executării unor lucrări
tehnice etc., vas. 2. (Adesea urmat de
determinări) Aeronavă; spec. aeronavă pentru
zborurile extraterestre. 3. Naos. Din fr. nave,
lat. navis, it. nave.
COSMONAVĂ, cosmonave, s.f. Navă
cosmică, astronavă. - Cosmo- (izolat din
cosmologie etc.) + navă (după fr.
cosmonef, rus. kosmokorabl'').
208
MOTONAVĂ, motonave, s.f. Navă pusă în
mişcare de o elice, de roti cu zbaturi etc.,
antrenate de unul sau de mai multe motoare
cu ardere internă. - Moto- + navă. Cf. it.
motonave.
SUPERNAVĂ, supernave, s.f. Navă de
tonaj foarte mare. - Super- + navă.
NAVIGA, navighez, vb. I. Intranz. 1. (Despre
nave; la pers. 3) A se deplasa pe apă; a pluti;
(despre aeronave) a se deplasa în aer sau în
cosmos; a zbura. 2. (Despre oameni) A călători
cu o navă sau cu o aeronavă; a conduce mersul
unei nave sau al unei aeronave. Din lat., it.
navigare, fr. naviguer.
NAVIGARE s.f. Acţiunea de a naviga şi
rezultatul ei. V. naviga.
NAVIGABIL, -Ă, navigabili, -e, adj. (Despre
ape) Care permite navigaţia. Din fr. navigable,
it. navigabile.
NENAVIGABIL, -Ă, nenavigabili, -e, adj.
(Despre ape) Care nu permite navigaţia. -
Ne- + navigabil.
NAVIGAŢIE, navigaţii, s.f. 1. Faptul de a
naviga; drum parcurs de un vehicul maritim,
fluvial, aerian sau spaţial pe apă, călătorie faculă
cu o navă. 2. Ştiinţa şi tehnica de a conduce o
navă sau o aeronavă. 3. Transport organizat de
mărfuri sau de persoane cu o navă sau o
aeronavă. Din fr. navigation, lat. navigatio, it.
navigazione.
NAVIGATOR, -OARE, navigatori, -oare, s.m.
şi f. 1. Persoană care întreprinde lungi călătorii
pe mari şi oceane; persoană care conduce o navă
(1) sau face parte din personalul unei nave; p.
ext. persoană care călătoreşte pe apă. 2. Membru
al echipajului unei aeronave care conduce
efectiv zborul ei. Din fr. navigateur, it.
navigatore.
NAZISM s.n. Naţional-socialism. Din fr.
nazisme, germ. Nazismus.
NEONAZISM s.n. Curent care încearcă să
reînvie nazismul. - Neo- + nazism.
NAZIST, -Ă, nazişti, -te, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine nazismului, privitor la
nazism. 2. S.m. şi f. Adept al nazismului,
membru al Partidului Naţional-Socialist
German creat de Hitler. Din nazism.
NEONAZIST, -Ă, neonazişti, -ste, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. Care aparţine neonazismului,
privitor la neonazism. 2. S.m. şi f. Adept al
neonazismului. - Neonaz[ism] + suf. -ist.
PRONAZIST, -Ă, pronazişti, -ste, adj.
Favorabil nazismului, simpatizant sau
susţinător al nazismului. - Pro- + nazist
(după fr., engl. pro-nazi).
NEBULOZITATE, nebulozităţi, s.f. Gradul de
acoperire cu nori a bolţii cerului; starea cerului
acoperit de nori. ♦ Fig. Lipsă de claritate
(vizuală, în idei etc.); confuzie. Din lat.
nebulositas, fr. nébulosité.
NECESAR, -Ă, necesari, -e, adj. 1. De care este
nevoie, de care nu se poate lipsi cineva;
indispensabil, trebuincios. ◊ Strictul necesar =
cantitate minimă (din ceva), indispensabilă
pentru un anumit scop. Muncă necesară = parte
a muncii depuse de lucrător în procesul de
producţie, prin care se creează produsul folosit
pentru întreţinerea sa şi a familiei sale. ♦
(Substantivat, n.) Ceea ce este (neapărat)
trebuincios la ceva. Necesarul de seminţe. 2.
Care nu poate să nu existe sau să nu se întâmple
(în condiţii date). Din fr. nécessaire, lat.
necessarius, it. necessario.
NECESITATE, necesităţi, s.f. 1. Ceea ce se
cere, se impune să se facă; ceea ce este de
absolută trebuinţă; trebuinţă, nevoie. ◊ Expr. De
primă necesitate = absolut necesar, indispensabil
(traiului). ♦ Spec. (La pl. art.) Proces fiziologic
de evacuare a fecalelor şi a urinei. 2. Categorie
filozofică care desemnează însuşirile şi
raporturile care au un temei intern, decurgând
inevitabil din esenţa lucrurilor. ◊ Loc. adv. Cu
necesitate = în mod imperios, obligatoriu,
neapărat, inevitabil. 3. Utilitate, oportunitate.
Din lat. necessitas, -atis, fr. nécessité.
NECROMANŢIE s.f. Practică ocultă care
constă în invocarea sufletelor morţilor pentru
aflarea viitorului. Din lat. necromantia, it.
necromanzia, fr. nécromancie.
NECROTIC, -Ă, necrotici, -ce, adj. (Med.)
Necrozat. Din fr. nécrotique, engl. necrotic.
NECTAR s.n. 1. Suc (dulce) secretat de
glandele nectarifere ale plantelor şi care, colectat
de albine, este transformat în miere. 2. (În
mitologia greacă) Băutură a zeilor despre care se
credea că dă nemurire celor care o gustă. ♦ P.
ext. Băutură minunată, delicioasă. 3. Băutură
preparată pe baza sucului natural extras din
fructe. Nectar de caise. Din ngr. nektar, lat., fr.
nectar, germ. Nektar.
NEFRIT s.n. Rocă metamorfică compactă, de
culoare verzuie, folosită ca piatră semipreţioasă.
Din fr. néphrite, germ. Nephrit.
NEFRITĂ, nefrite, s.f. Boală care constă în
inflamarea rinichilor. Din ngr. nefritis, fr.
néphrite.
NEFRITIC, -Ă, nefritici, -ce, C. şi f. 1. Adj.
(Despre boli) Care este localizat la rinichi; renal.
♦ Care este folosit în bolile de rinichi. 2. S.m. şi
f., adj. (Persoană) care suferă de nefrită. Din
ngr. nefritikos, lat. nephriticus, fr.
néphrétique.
NEGATIV, -Ă, negativi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1.
Care exprimă o negare sau un refuz, care neagă
ceva. 2. Lipsit de însuşiri bune, de calităţi, rău;
care produce rău, care este priculos. 3. (Despre
numere, mărimi scalare etc.) Care este mai mic
decât zero (sau egal cu zero); care se notează în
scris cu semnul minus. 4. (Despre electricitate,
sarcini elctrice) Care apare la anodul unui
element generator electochimic. II. S.n. Imagine
fotografică obţinută pe un material (film, hârtie
etc.); p. ext. placă, film sau hârtie fotografică pe
care s-a obţinut o asemenea imagine. Din it.
negativo, fr. négatif, germ. negativ.
209
NEGATIVA, negativez, vb. I. Tranz. A
încărca, a polariza cu electricitate negativă.
Din negativ.
NEGATIVARE, negativări, s.f. Acţiunea
de a negativa şi rezultatul ei. V. negativa.
NEGATIVAT, -Ă, negativaţi, -te, adj. Care
a fost încărcat cu electricitate negativă. V.
negativa.
NEGATIVIST, -Ă, negativişti, -ste, adj.,
s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de negativism,
caracteristic negativismului. 2. S.m. şi f.
Persoană care are o atitudine negativistă,
care manifestă negativism. - Negativ + suf.
-ist.
NEGAŢIE, negaţii, s.f. 1. Faptul de a nega. ♦
Cuvânt, gest, fapt etc. care neagă, contrazice,
contestă (ceva sau pe cineva). ♦ Functor logic pe
baza căruia se contestă valoarea de adevăr
susţinută într-o afirmaţie. ♦ Cuvânt cu ajutorul
căruia se neagă ideea exprimată de o propoziţie
sau de una dintre părţile ei. 2. (Fil.) Proces
obiectiv de înlocuire a unor calităţi ale obiectelor
prin altele, care asigură dezvoltării un sens
ascendent; negare. Din fr. négation, lat.
negatio.
NEGUS, neguşi, s.m. Titlu purtat în perioada
monarhiei de suveranii Etiopiei; persoană care
avea acest titlu. Din fr. négous, germ. Negus.
NEOCORTEX, neocortexuri, s.n. (Anat.)
Porţiune din creier care filogenetic este cea mai
recentă şi constituie la om cea mai mare parte a
scoarţei cerebrale. Din fr. néo-cortex, engl.
neocortex.
NEREIDĂ, nereide, s.f. Fiecare dintre cele
cincizeci de nimfe ale mării în mitologia greacă,
despre care se credea că se iveau printre talazuri
la chemarea corăbierilor în primejdie pentru a le
da ajutor. Din lat. Nereides, fr. néréide.
NERVOS, -OASĂ, nervoşi, -oase, adj. 1. Care
se referă la nervi, care aparţine nervilor; alcătuit
din nervi; care este provocat de nervi; p. ext. de
natură nevrotică. ◊ Sistem nervos = totalitatea
centrilor nervoşi şi a căilor de transmisiune
centripetă şi centrifugă din organism. Sistem
nervos central = ansamblu anatomic alcătuit din
creier, cerebel, bulb şi măduva spinării. Boală
nervoasă = boală care afectează psihicul (fără a
fi cauzată de vreo leziune organică cunoscută);
boală de nervi. 2. Care nu-şi poate păstra calmul,
care se enervează uşor; iritabil, mânios,
nevricos; p. ext. emotiv. ♦ Care se găseşte într-o
stare de încordare, de surescitare; enervat, iritat.
♦ (Despre gesturi, manifestări) Care trădează
nervozitate, enervare, iritare, nerăbdare. ♦
(Adverbial) Cu nervozitate. 3. Care are nervi,
musculos, vânos; fig. puternic, viguros, plin de
nervi, energic. Din lat. nervosus, fr. nerveux,
it. nervoso.
NEUTRINO s.m. (Fiz.) Particulă elementară
neutră, stabilă, cu masa foarte mică. Din fr.,
engl. neutrino, germ. Neutrino.
NEUTRU, -Ă, neutri, -e, adj. 1. (Despre state,
popoare etc.) Care este în stare de neutralitate,
care nu face parte din beligeranţi sau dintre
părţile adverse; neutral. ◊ Zonă neutră sau
teritoriu neutru = teritoriu situat între graniţele a
două ţări pe care nu staţionează forţe armate. ♦
P. ext. (Despre oameni sau grupuri sociale) Care
nu se încadrează în nici un partid, în nici un
curent etc.; care se abţine de la a se pronunţa pro
sau contra, păstrând o atitudine rezervată,
pasivă. 2. Care nu poate fi calificat nici în sens
pozitiv şi nici în sens negativ, care nu trezeşte
nici un interes deosebit, care este nesemnificativ,
indiferent; care manifestă indiferenţă, lipsă de
participare: spec. lipsit de valoare afectivă sau
stilistică. ♦ (Fon.) Care nu participă la o anumită
opoziţie fonologică. 3. (Gram.; în sintagmele)
Gen neutru (şi substantivat, n.) = formă a unor
părţi de vorbire (substantivul, adjectivul etc.)
atribuită numelor de lucruri. Substantiv neutru
(şi substantivat, n.) = substantiv de genul neutru.
Vocală neutră = vocală medială. ♦ (Despre
sensul cuvintelor) Care este indiferent faţă de
genul (feminin sau masculin) indicat de forma
cuvântului; care se poate referi la obiecte de
orice gen; neutral. 4. (Chim.) Care nu are nici
caracter acid, nici caracter bazic; neutral. ♦ La
care ionii de hidrogen ai acidului au fost
înlocuiţi cu metale. 5. (Fiz.) Care nu are sarcină
electrică; care posedă în cantităţi egale sarcină
electrică pozitivă şi negativă. Din fr. neutre, lat.
neuter, -tra, it. neutro.
NEWTON, newtoni, s.m. Unitate de măsură
pentru forţă în sistemul de unităţi metru-
kilogram-secundă, egală cu forţa care imprimă
unui corp de 1 kg o acceleraţie de 1 m pe
secundă. Din fr. newton, germ. Newton.
NICHEL s.n. Element chimic, metal
feromagnetic, alb-cenuşiu, lucios, puţin oxidabil,
maleabil şi ductil, cu numeroase întrebuinţări
tehnice. Din fr. nickel, germ. Nickel.
NICOTINĂ s.f. Substanţă alcaloidă incoloră,
lichidă şi toxică, care se găseşte în frunzele de
tutun. Din fr. nicotine, germ. Nikotin.
NICOTINIZAT, -Ă, nicotinizaţi, -te, adj.
(Rar) Impregnat cu nicotină. Din nicotină.
NIMFĂ, nimfe, s.f. 1. (În mitologia greacă)
Fiecare dintre zeiţele apelor, ale pomilor, ale
crângurilor şi ale munţilor, personificând forţele
naturii. ♦ Fig. Fată tânără şi frumoasă, plină de
graţie. 2. Formă de metamorfoză prin care trec
unele insecte după stadiul de larvă şi înainte de a
se transforma în insecte adulte; pupă. Din fr.
nymphe, lat. nympha.
NIOBIU s.n. Element chimic, metal rar alb-
cenuşiu, dur, lucios, foarte rezistent la aer şi la
acţiunea agenţilor chimici. Din fr. niobium,
germ. Niobium.
NIT, niţi, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a
luminaţiei. [Abr.: nt] Din fr., engl. nit.
NITRIL, nitrili, s.m. Substanţă organică, ester
al acidului cianhidric, folosită în sinteza
organică. Din fr. nitrile, germ. Nitril.
NITROS, -OASĂ, nitroşi, -oase, adj. (Chim.)
Azotos. Din fr. nitreux, it. nitroso.
210
NOBIL, -Ă, nobili, -e, adj., s.m. şi f. I. Adj. 1.
Care dă dovadă de generozitate, de cinste, de
spirit de abnegaţie; capabil de sentimente înalte;
generos, ales. Om nobil. ♦ Care face cinste, care
onorează, care pune într-o lumină favorabilă pe
cineva. O acţiune nobilă. 2. Distins, elegant,
desăvârşit; graţios. 3. Care se distinge prin
anumite caracteristici de superioritate. ◊ Metal
nobil = metal preţios, v. preţios. Gaz nobil =
nume dat fiecăruia dintre gazele inerte, incolore
şi inodore care se găsesc în atmosferă în mici
cantităţi. II. S.m. şi f., adj. (Persoană) care face
parte din nobilime (1). Din lat. nobilis, germ.
nobel, it. nobile, fr. noble.
NOBILIME s.f. (În unele ţări, şi în epoca
modernă.) 1. Categorie socială cuprinzând
(în societatea medievală) pe posesorii de
feude şi de titluri ereditare sau pe foştii
feudali şi pe descendenţii lor, care au
păstrat unele privilegii de castă; aristocraţie,
nobleţe. ♦ Nobilii dintr-o epocă,
dintr-o regiune, dintr-o localitate. 2. (Rar)
Nobleţe. - Nobil + suf. -ime.
ÎNNOBILA, înnobilez, vb. I. 1. Tranz. A da
unei persoane un titlu de nobleţe. ♦ Tranz. şi
refl. Fig. A face ca cineva să devină sau a
deveni mai distins, mai rafinat; a (se) înălţa.
2. Tranz. şi refl. (pas.) A (se) îmbunătăţi
calitatea unei rase de animale sau a unei
specii de plante; a (se) îmbunătăţi
proprietăţile unor substanţe, unor materiale
prin procedee fizice sau chimice. - În +
nobil (după fr. anoblir şi ennoblir).
ÎNNOBILARE, înnobilări, s.f. Acţiunea de
a (se) înnobila. V. înnobila.
ÎNNOBILAT, -Ă, înnobilaţi, -te, adj. 1.
Care a primit un titlu de nobleţe; fig. devenit
mai distins, mai rafinat. 2. (Despre animale
sau plante) Care şi-a îmbunătăţit calitatea. ♦
(Despre substanţe sau materiale)
Care şi-a îmbunătăţit proprietăţile prin
procedee fizice sau chimice. V.
înnobila.
NOCIV, -Ă, nocivi, -e, adj. Vătămător,
distrugător (pentru sănătatea, viaţa, dezvoltarea
cuiva). Substanţă nocivă. Din fr. nocif, lat.
nocivus.
NOCTURN, -Ă, nocturni, -e, adj., s.f. 1. Adj.
Care se face sau se întâmplă noaptea; de noapte,
din timpul nopţii. ◊ Loc. adj. şi adv. În nocturnă
= (despre competiţii sportive) (care se
desfăşoară) în timpul serii. ♦ (Despre păsări
răpitoare, animale, insecte) Care îşi desfăşoară
activitatea în cursul nopţii şi doarme ziua. 2. S.f.
Competiţie sportivă care are loc în timpul serii.
3. S.f. Piesă muzicală, vocală sau instrumentală
cu caracter liric, visător şi melancolic. Din fr.
nocturne, lat. nocturnus.
NODUL, noduli, s.m. 1. Umflătură de mici
dimensiuni şi bine circumscrisă, care apare în
diverse părţi ale corpului, însoţind adesea unele
boli cronice. 2. (Geol.) Mică masă de piatră
cuprinsă într-o zonă mai puţin dură. [Pl. şi: (n.)
nodule] Din fr. nodule, lat. nodulus.
NOMENCLATOR, nomenclatoare, s.n. Listă,
broşură, carte care cuprinde nomenclatura (1)
dintr-un anumit domeniu al ştiinţei, al tehnicii
etc., sau enumerarea sortimentelor produselor
sau a grupurilor de produse, clasificate după un
anumit criteriu. Din fr. nomenclateur, lat.
nomenclator.
NOMENCLATORIC, -Ă, nomenclatorici,
-ce, adj. (Livr.) Nomenclaturistic. -
Nomenclator + suf. -ic.
NOMENCLATURĂ, nomenclaturi, s.f. 1.
Totalitatea termenilor întrebuinţaţi într-o
anumită specialitate sau într-un anumit domeniu
de activitate, de obicei organizaţi metodic. 2.
Listă, catalog etc. conţinând titluri de opere,
nume proprii, denumiri ale obiectelor dintr-un
domeniu (organizate într-un anumit fel). 3. Spec.
Schemă de organizare a unei instituţii conţinând
enumerarea posturilor sau a instituţiilor care se
află în subordine, sub tutela sa. Din fr.
nomenclature, lat. nomenclatura.
NOMENCLATURISTIC, -Ă,
nomenclaturistici, -ce, adj. (Rar) Privitor la
nomenclatură, de nomenclatură;
nomenclatoric. - Nomenclatură + suf. -istic.
NOMINAL, -Ă, nominali, -e, adj. 1. Care
conţine nume, care indica un nume, de nume;
după nume; pe nume. ◊ Valoare nominală =
valoare indicată pe o acţiune, pe o hârtie-monedă
(care uneori nu corespunde cu valoarea reală;
valoare oficială. Putere (sau valoare) nominală
= putere pentru care a fost conceput un anumit
sistem tehnic. ♦ Care figurează (numai) cu
numele; care este de formă. ♦ Care este calculat
în bani. 2. (Gram.) Care face parte din categoria
numelui, care ţine de categoria numelui, care se
adaugă la nume, care formează un nume. ◊
Flexiune nominală = declinare. Predicat
nominal = predicat alcătuit dintr-un nume
predicativ şi un verb copulativ la un mod
personal. Din fr. nominal, lat. nominalis.
NOMINALIZA, nominalizez, vb. I. Tranz.
A indica, a denumi, a specifica ceva în mod
concret, pe nume. - Nominal + suf. -iza.
DENOMINALIZA, pers. 3 pe tangenta la o curbă, în plan sau în spaţiu, în
denominalizează, vb. I. Refl. (Despre
semnele băneşti) A se reduce valoarea
nominală. - De + nominaliza.
DENOMINALIZARE, denominalizări, s.f.
Acţiunea de a (se) denominaliza şi rezultatul
ei; reducere a valorii nominale a semnelor
băneşti. V. denominaliza.
POSTNOMINAL, postnominale, s.n.
Cuvânt (substantiv sau adjectiv) derivat
dintr-o formă nominală.Cuvântul
"Înfrumuseţa" este postnominalul lui
"frumuseţe". ♦ (Adjectival) Formaţie
postnominală. - Post- + nominal.
NOMINATIV, -Ă, nominativi, -e, s.n., adj. 1.
S.n. Caz al flexiunii nominale a cărui funcţie
specifica este aceea de subiect şi care este
211
considerat forma de bază a substantivului. 2.
Adj. (Fin.; în sintagma) Obligaţie nominativă =
obligaţie care poartă înscris numele creditorului.
Din lat. nominativus, fr. nominatif.
NON- Element de compunere care însemnează
"nu" şi care serveşte la formarea unor
substantive şi a unor adjective. Din lat., fr. non-.
NONAGENAR, -Ă, nonagenari, -e s.m. şi f.,
adj. (Persoană) care a atins (sau a depăşit) vârsta
de nouăzeci de ani. Din fr. nonagénaire, lat.
nonagenarius.
NONŞALANT, -Ă, nonşalanţi,-te, adj. (Livr.)
Lipsit de grijă; degajat (în comportări); care
trădează nonşalanţă; leneş. Din fr. nonchalant,
germ. nonschalant.
NONSTOP adj. invar., adv. (Care este) fără
întrerupere; continuu. Din engl., fr. non-stop.
NOPAL s.m. Plantă erbacee originară din
America, cu frunze cărnoase şi flori roşii,
cultivată şi la noi ca plantă ornamentală
(Opuntia coccinelifera). Din . fr., it. nopal.
NORD s.n. sg. 1. Unul dintre cele patru puncte
cardinale aflat în direcţia stelei polare;
miazănoapte. (Adjectival) Polul Nord. ♦ Nord
magnetic = direcţie în care se îndreaptă
întotdeauna vârful unui ac magnetic. ◊ Loc. adj.
De nord = nordic. 2. Parte a globului pământesc,
a unui continent, a unei ţări etc. aşezată spre
nord (1); ţinut nordic. ♦ Popoarele, lumea etc.
din aceste regiuni. Din fr. nord, germ. Nord.
NORDIC, -Ă, nordici, -ce, adj. Care este situat
în (sau la, spre) nord, care provine (sau este
originar) din nord; care aparţine nordului. ♦
(Substantivat) Persoană care face parte dintr-o
populaţie care trăieşte în regiunile de nord ale
globului ori ale Europei sau care are înfăţişare
ori însuşiri specifice omului de la nord. Din fr.
nordique, germ. nordisch, it. nordico.
NORMAL, -Ă, normali, -e, adj. 1. (Adesea
adverbial) Care este aşa cum trebuie să fie,
potrivit cu starea firească, obişnuit, firesc,
natural. ◊ Plan normal = plan perpendicular pe
tangenta dusă într-un punct al unei curbe. Linie
normală (şi substantivat, f.) = a) dreaptă
perpendiculară pe planul tangent la o suprafaţă,
în punctul de contact; b) dreaptă perpendiculară
punctul de contact. ♦ Spec. Sănătos (din punct de
vedere fizic şi psihic). 2. Care este conform cu o
normă (1). ♦ (Despre mărimi) A cărei valoare
este apropiată de valoarea întâlnită cel mai des.3.
(Înv.; în sintagma) Şcoală normală (şi
substantivat, f.) = şcoală pedagogică. Din fr.
normal, lat. normalis, it. normale.
NORMALIST, -Ă, normalişti, -ste, s.m. şi
f. Elev al unei şcoli normale. - Normal +
suf. - ist.
NORMATIV, -Ă, normativi, -e, adj., s.n. 1.
Adj. Care serveşte ca normă sau stabileşte o
normă, care are caracterul unei norme. 2. S.n.
Îndrumare, dispoziţie (sau ansamblu de
îndrumări) cu caracter de normă. Din (1) fr.
normatif, (2) rus. normativ.
 SUPRANORMATIV, -Ă, supranormativi, -
e, adj. Care depăşeşte din punct de vedere
calitativ un normativ. - Supra- + normativ.
NORMĂ, norme, s.f. 1. Regulă, dispoziţie etc.
obligatorie, fixată prin lege sau prin uz; ordine
recunoscută ca obligatorie sau recomandabilă. ◊
Normă morală (sau etică) = regulă privitoare la
modul de comportare a omului în societate, la
obligaţiile sale faţă de ceilalţi oameni şi faţă de
societate. Normă juridică = regulă de conduită
cu caracter general şi impersonal, emisă de
organele de stat competente, a cărei respectare
poate fi asigurată prin constrângere. ♦ Totalitatea
condiţiilor minimale pe care trebuie să le
îndeplinească un sportiv pentru a putea obţine un
titlu, o calificare etc. 2. Criteriu de apreciere, de
reglementare. 3. Cantitate de muncă pe care
cineva trebuie să o presteze într-o unitate de
timp; (concr.) produs realizat în acest timp. ◊
Normă de timp = timpul necesar pentru
efectuarea unei lucrări în condiţii specifice date.
Normă tehnică = normă stabilită prin mijloace
ştiinţifice, pe baza unor condiţii tehnice date,
pentru efectuarea unui proces tehnologic. Din
fr. norme, lat. norma, rus. norma.
NORMA, normez, vb. I. Tranz. 1. A
determina cantitatea de muncă necesară
pentru efectuarea unui produs,
pentru executarea unei operaţii sau o
cantitate de produse care trebuie să fie
obţinută într-o unitate de timp în anumite
condiţii tehnico-organizatorice. ♦ A
stabili cantitatea de materie primă, de
combustibil etc. necesară pentru obţinerea
unui produs. 2. A supune unei norme (1), a
stabili ceva prin norme. Din normă.
NORMARE, normări, s.f. Acţiunea de a
norma şi rezultatul ei. V. norma.
NORMAT, -Ă, normaţi, -te, adj. 1. Care se
efectuează după norme (3) stabilite, care este
corespunzător unor astfel de norme;
(despre consum) care este corespunzător
unor cantităţi dinainte stabilite. ◊ cuiva cu ajutorul notelor sau al calificativelor.
Contabilitate normată = sistem de
contabilitate în care conturile poartă
numere simbolice, aceleaşi în toate
întreprinderile şi instituţiile. 2. Care se
conformează unei norme (1), unor
reguli obligatorii. V. norma.
NENORMAT, -Ă, nenormaţi, -te, adj. Care
nu se efectuează după norme (3). - Ne- +
normat.
NORMATOR, -OARE, normatori, -oare
s.m. şi f. Persoană calificată în stabilirea şi
calcularea normelor de muncă într-o
întreprindere. - Norma + suf. -tor.
NOTA, notez, vb. I. Tranz. 1. A însemna, a
consemna ceva în scris. ♦ A însemna, a marca
ceva prin semne, simboluri etc. ♦ A transcrie o
melodie cu ajutorul notelor şi a altor semne
convenţionale. 2. A aprecia pe cineva sau
rezultatele cuiva prin note, calificative. ♦ A
însemna pe cineva undeva în vederea
212
sancţionării lui. 3. A semnala, a sublinia ceva; a
reţine, a memora. Din fr. noter, lat. notare.
NOTARE, notări, s.f. 1. Acţiunea de a nota
şi rezultatul ei. 2. Menţiune care se trece în
cartea funciară referitoare la drepturile
reale imobiliare înscrise în acea carte. V.
nota.
PRENOTA, prenotez, vb. I. Tranz. (Rar) A
înscrie dinainte pe cineva pe o listă, pentru
a-l avea în evidenţă. - Pre- + nota.
PRENOTARE, prenotări, s.f. Acţiunea de a
prenota şi rezultatul ei. V. prenota.
NOTABIL, -Ă, notabili, -e, adj. Vrednic de a fi
luat în seamă, de a fi reţinut; remarcabil,
însemnat, important. ◊ (Substantivat, m.)
Notabilitate. Din fr. notable, lat. notabilis.
NOTAR, notari, s.m. 1. Funcţionar public
învestit cu atribuţia de a autentifica acte juridice,
de a legaliza semnături, de a elibera copii
legalizate, certificate etc. 2. (În vechea
organizare administrativă a României)
Reprezentant al puterii centrale în comune,
exercitând de obicei atribuţii de şef al poliţiei şi
de secretar comunal. Din fr. notaire, lat.
notarius, germ. Notar.
NOTĂREASĂ, notărese, s.f. (Reg.) Soţie
de notar. - Notar + suf. -easă.
NOTARIAT, notariate, s.n. Instituţie publică în
care se redactează, se legalizează şi se
autentifică acte; funcţia şi activitatea notarului
sau a autorităţii însărcinate cu autentificarea şi
legalizarea actelor. ◊ Acte de notariat = acte
autentice sau care urmează să fie autentificate,
legalizate. Din fr. notariat, germ. Notariat.
NOTAŢIE, notaţii, s.f. 1. Însemnare,
consemnare; text scris care conţine scurte
însemnări, observaţii. 2. Reprezentare prin
semne convenţionale, simboluri etc.; p. ext.
semn grafic, simbol etc. prin care se reprezintă
ceva. ♦ Spec. Sistem de reprezentare grafică a
sunetelor muzicale şi a diferitelor raporturi
dintre ele. 3. Calificare, apreciere a cunoştinţelor
[Var.: notaţiune s.f.] Din fr. notation, lat.
notatio, -onis.
NOTĂ, note, s.f. 1. Însemnare, înregistrare în
scris a unei observaţii referitoare la o anumită
chestiune; text scris care conţine o scurtă
însemnare, un comentariu. ◊ Expr. A lua notă
(de ceva) = a lua cunoştinţă (de ceva); a ţine
seamă (de ceva), a reţine (ceva). ♦ (La pl.) Notiţe
(luate la o oră de şcoală, de curs etc.). ♦ (La pl.)
Însemnări sau reflecţii literare scrise cu privire la
o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la
un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare
dintre adnotările la un text literar sau ştiinţific,
cuprinzând informaţii suplimentare de amănunt,
referinţe bibliografice etc., trecute în josul
paginii respective ori la sfârşitul sau la începutul
volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisă) prin
care guvernul unui stat informează guvernul
altui stat asupra unor probleme, face anumite
propuneri, protestează asupra lezării unor
interese etc. ♦ Comunicare scurtă făcută de
obicei în scris de o instituţie; adresă, înştiinţare.
4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele
pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte
cumpărate, pentru consumaţii; document prin
care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care
serveşte la înregistrarea unor operaţii contabile
etc. 5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră
sau o menţiune specială, aprecierea cunoştinţelor
sau a comportării unui elev, a unui student, a
unui candidat, notat de către profesor, de către
membrii unui juriu etc. 6. Semn convenţional
pentru reprezentarea grafică a sunetelor
muzicale, indicând înălţimea şi durata lor; sunet
care corespunde acestui semn. ◊ Expr. Notă
discordantă (sau falsă) = afirmaţie, atitudine
care nu se potriveşte într-un caz dat. A forţa (sau
a exagera) nota = a trece dincolo de limitele
obişnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în
concordanţă cu o situaţie dată. Ca pe note =
bine, aşa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care
cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig.
Nuanţă, însuşire, trăsătură caracteristică, semn
distinctiv; particularitate. Din fr. note, lat., it.
nota.
NOTIST, -Ă, notişti, -ste, s.m. şi f. (Fam.)
Persoană care ştie să cânte după note. - Notă
+ suf. -ist.
NOTIFICA, notific, vb. I. Tranz. A aduce la
cunoştinţă (în mod oficial); a înştiinţa (în scris);
a trimite o notificare. ♦ A nota. Din fr. notifier,
lat. notificare.
NOTIFICARE, notificări, s.f. Acţiunea de
a notifica şi rezultatul ei. ♦ Comunicare
scrisă adresată unei persoane, prin
organul competent, în scopul de a o informa
că un fapt sau un act juridic a fost
îndeplinit sau urmează să fie îndeplinit;
notificaţie. ♦ Înştiinţare oficială făcută de
un stat altor state, printr-o notă diplomatică,
cu privire la poziţia sa într-o anumită
problemă internaţională. V. notifica.
NOTORIU, -IE, notorii, adj. Cunoscut de multă
lume, ştiut de toţi; p. ext. remarcabil, renumit.
Din fr. notoire, lat. notorius.
NOŢIUNE, noţiuni, s.f. 1. Formă logică
fundamentală a gândirii omeneşti, care reflectă
caracterele generale, esenţiale şi necesare ale
unei clase de obiecte; concept. 2. Cunoştinţă
generală despre valoarea, sensul, însemnătatea
unui lucru; idee, concepţie despre ceva. 3. (La
pl.) Cunoştinţe, principii generale de bază într-
un anumit domeniu. Din fr. notion, lat. notio, -
onis.
NOUTATE, noutăţi, s.f. 1. Însuşirea de a fi nou.
2. (Concr.) Lucru nou, de curând pus în
circulaţie, de-abia descoperit etc. 3. Veste, ştire
recentă (şi interesantă); novita, nuvelă. Din lat.
novitas, -atem, fr. nouvelle (după nou).
NOVA, novez, vb. I. Tranz. (Jur.) A face, a
încheia o novaţie (1). Din fr. nover, lat. novare.
NOVAT, -Ă, novaţi, -te, adj. (Jur.) Care este
sau a făcut obiectul unei novaţii. V. nova.
213
NOVAŢIE, novaţii, s.f. 1. Act juridic prin care
o obligaţie nouă şi cu alt conţinut se substituie
unei obligaţii vechi (ce se stinge). 2. (Rar)
Inovaţie. Din fr. novation, lat. novatio.
NOVATOR, -OARE, novatori, -oare, s.m. şi f.,
adj. (Livr.) 1. S.m. şi f. Persoană cu idei şi
concepţii noi; persoană care introduce o noutate
(utilă). 2. S.m. şi f. (Peior.) Persoană care vrea să
inoveze cu orice preţ. 3. Adj. Care aduce,
cuprinde idei noi; înnoitor. Acţiune novatoare.
Din fr. novateur, lat. novator.
NUBIL, -Ă, nubili, -e, adj. (Livr.) Care a atins
vârsta la care se poate căsători. ♦ P. ext. (Rar;
despre unele părţi ale corpului) Ajuns la deplină
dezvoltare; format. Din fr. nubile, lat. nubilis.
NUCLEU, nuclee, s.n. 1. (Fiz.) Particulă
centrală a unui atom alcătuită din protoni şi
neutroni, purtătoare de sarcini electrice pozitive,
în care este concentrată aproape toată masa
atomului. ◊ Nucleu cristalin = cristal de
dimensiuni foarte mici, care serveşte ca centru
de depunere în cursul cristalizării unei soluţii sau
topituri. (Astron.) Nucleu de cometă = parte a
capului unei comete formată dintr-un
conglomerat de bucăţi de gheaţă şi materie
solidificată. Nucleu de galaxie = porţiune
centrală a unei galaxii, cu aspect compact. 2.
(Chim.) Ciclu de atomi sau ansamblu de cicluri
de atomi alipite, care formează scheletul
moleculelor unei substanţe şi care rămâne
neschimbat la toţi derivaţii substanţei respective.
3. (Biol.) Element constitutiv al celulei organice,
de formă sferică sau ovoidală, situat în plasmă,
având o structură proprie şi îndeplinind funcţii
însemnate în viaţa celulei. ♦ Grupare de celule
nervoase din axul nervos, care constituie centri
nervoşi sau regiunea de origine a unor nervi. 4.
Fig. Element esenţial, central al unui lucru, al
unei acţiuni. ♦ Grup restrâns de persoane care
acţionează în mod organizat şi în jurul căruia se
formează sau tinde să se formeze o grupare mai
mare. [Pl. şi: (m.) nuclei] Din fr. nucléus, lat.
nucleus.
RADIONUCLEU, radionuclee, s.n. (Fiz.)
Nucleu (1) (instabil) radioactiv. - Radio- +
nucleu (după fr., engl. radionuclide).
NUL, -Ă, nuli, -e, adj. 1. Care se reduce la
nimic, care nu valorează nimic sau nu se
manifestă in nici un fel; inexistent. ♦ (Mat.) Care
reprezintă valoarea zero. ♦ (Despre meciuri)
Care se termină la egalitate. 2. (Despre acte
juridice) Fără valoare legală, considerat ca
inexistent. ◊ Loc. vb. A declara nul = a anula. 3.
(Despre oameni şi despre acţiunile lor) Lipsit de
orice valoare, fără nici un merit; total incapabil.
◊ Expr. A fi nul la... = a nu şti absolut nimic
(într-un domeniu). Din fr. nul, germ. null.
NULITATE, nulităţi, s.f. 1. Însuşirea, caracterul
lucrului nul (1). 2. Sancţiune a actului juridic
care suprimă, în principiu şi pentru trecut, acele
efecte ale actului care sunt potrivnice
dispoziţiilor legale. 3. Lipsă totală de valoare, de
capacitate, de merit a cuiva. ♦ Persoană nulă. (3). mediul lor social). 2. (Înv.) Noutate (3). [Var.:
Din fr. nullité, lat. nullitas. (rar) novelă s.f.] Din fr. nouvelle, it. novella.
NUMERAL, -Ă, numerali, -e, s.n., adj. 1. S.n. NUVELICĂ, nuvelici, s.f. (Rar; ir.)
Parte de vorbire flexibilă care exprimă, sub Diminutiv al lui nuvelă (1). - Nuvelă + suf. -
diferite aspecte, un număr, o determinare ică.
numerică a obiectelor sau ordinea obiectelor prin NUVISTOR, nuvistoare, s.n. Tub electronic
numărare. 2. Adj. (Înv.) Care se referă la miniatural construit din metal şi ceramică,
numere, care se indică prin numere. Termeni folosit în domeniul frecvenţelor înalte. Din fr.,
numerali. Litere numerale. Din fr. numéral, lat. engl. nouvistor.
numeralis.
NUMERAR s.n. Valoare bănească în monede
sau în hârtie-monedă, care poate servi direct
pentru plată; bani lichizi, bani gheaţă. Din fr.
numéraire, lat. numerarius.
SUPRANUMERAR, -Ă, supranumerari, -
e, adj. Care este peste numărul prevăzut,
fixat sau necesar. - Supra- + numerar
(după fr. surnuméraire).
NUMERAŢIE, numeraţii, s.f. Numărare; spec.
sistem de simboluri grafice şi de reguli cu
ajutorul cărora se pot reprezenta numerele
întregi. Din fr. numération, lat. numeratio.
NUMERIC, -Ă, numerici, -e, adj. Care aparţine
numerelor, privitor la numere; exprimat prin
numere. Din fr. numérique, it. numerico.
NUMERICEŞTE adv. În ce priveşte
numărul, din punctul de vedere al numărului
pe care îl reprezintă. - Numeric + suf. -eşte.
NUPŢIAL, -Ă, nupţiali, -e, adj. Privitor la
nuntă, de nuntă; nuntitor, nunţial. ♦ (Despre
oameni) Care se referă la perioada împerecherii,
de împerechere. Din fr. nuptial, lat. nuptialis.
NURSĂ, nurse, s.f. (Rar) Dădacă, doică, bonă.
Din fr., engl. nurse.
NUTRIA, nutrii, s.f. Animal mamifer rozător
acvatic, originar din America de Sud, cu blana
brună-cenuşie foarte apreciată (Myocastor
coypus). ♦ Blana acestui animal. Din fr. nutria,
germ. Nutria.
NUTRIET s.n. Denumire dată blăniţelor de
miel special prelucrate, care imită blana de
nutria. - Nutria + suf. -et.
NUTRIMENT, nutrimente, s.n. (Rar) Hrană;
alimentaţie; mijloace de trai, cele necesare
traiului. Din fr. nutriment, lat. nutrimentum.
NUTRITIV, -Ă, nutritivi, -e, adj. Care nutreşte;
bogat în substanţe hrănitoare. ♦ Care aparţine
nutriţiei, privitor la nutriţie, de nutriţie.
Schimburi nutritive. Din fr. nutritif, lat.
nutritivus.
NUTRIŢIE, nutriţii, s.f. Totalitatea proceselor
fiziologice prin care organismele îşi procură
hrana necesară creşterii şi dezvoltării, obţinerii
energiei pentru desfăşurarea proceselor vitale,
refacerii ţesuturilor etc.; p.ext. hrănire,
alimentare; hrană. Din fr. nutrition, lat.
nutritio.
NUVELĂ, nuvele, s.f. 1. Specie literară a
genului epic, mai amplă şi mai complexă decât
schiţa, mai scurtă şi mai simplă decât romanul,
care înfăţişează un episod semnificativ din viaţa
unuia sau mai multor personaje (prezentate în

214
 O OBLITERAŢIE, obliteraţii, s.f. 1. Obliterare.
OAZĂ, oaze, s.f. 1. Loc cu izvoare de apă şi cu
vegetaţie bogată în mijlocul unui pustiu nisipos.
♦ Fig. Tot ceea ce oferă destindere, repaus. 2.
Loc neacoperit cu gheaţă în zona interioară a
Antarcticii. Din germ. Oase, it. oasi, fr. oasis.
OBEDIENŢĂ, obedienţe, s.f. (Livr.) Supunere,
ascultare. Din fr. obédience, lat. obedientia.
OBLIC, -Ă, oblici, -ce, adj. 1. Înclinat faţă de o
dreaptă sau faţă de un plan; pieziş, plecat,
aplecat. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă care face un
unghi diferit de 0° sau de 90° cu o altă dreaptă
sau cu un plan. ♦ (Despre cilindri şi prisme) Care
are generatoarele (respectiv muchiile) înclinate
faţă de bază; (despre conuri şi piramide) cu
dreapta care uneşte vârful cu centrul bazei
înclinată faţă de bază. ♦ (Despre ochi) Cu
colţurile exterioare ridicate spre tâmple; codat. ♦
Fig. (Despre priviri) Bănuitor, iscoditor. 2.
(Lingv.; în sintagma) Caz oblic = nume dat
uneori în gramatica română cazurilor genitiv şi
dativ, iar în gramatica altor limbi, în mod curent,
tuturor cazurilor, cu excepţia nominativului şi a
vocativului. Din lat. obliquus, fr. oblique.
OBLIGA, oblíg, vb. I. 1. Tranz. A constrânge, a
sili (pe cineva la ceva); a impune. 2. Tranz. şi
refl. A (se) îndatora. 3. Refl. A se angaja, a-şi
lua o sarcină, o răspundere. Din lat. obligare, fr.
obliger.
OBLIGAŢIE, obligaţii, s.f. 1. Datorie, sarcină,
îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una
sau mai multe persoane au dreptul de a pretinde
altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să
facă sau să nu facă ceva. 3. Hârtie de valoare
care conferă posesorului ei calitatea de creditor
şi-i dă dreptul de a primi, pentru suma
împrumutată, un anumit venit fix sub formă de
dobândă. [Var.: obligaţiune s.f.] Din fr.
obligation, lat. obligatio, -onis.
OBLIGATORIU, -IE, obligatorii, adj. Care
trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut,
îndeplinit; impus. ♦ (Rar) Care nu poate lipsi;
indispensabil. [Var.: obligator, -oare adj.] Din
lat. obligatorius, fr. obligatoire.
NEOBLIGATORIU, -IE, neobligatorii,
adj. Care nu trebuie urmat întocmai; care nu
este impus. Ne- + obligatoriu.
OBLITERA, obliterez, vb. I. 1. Refl. şi tranz.
(Livr.; despre inscripţii, manuscrise etc.) A (se)
şterge treptat, a deveni sau a face să devină
neciteţ. 2. Tranz. A anula o marcă poştală sau un
timbru prin aplicarea unei ştampile. 3. Tranz.
(Med.) A astupa, a închide. Din fr. obliterer, lat.
obliterare.
OBLITERAT, -Ă, obliterate, adj. 1.
(Despre mărci poştale) Ştampilat. 2. (Med.)
Astupat, închis, obstruat. V. oblitera.
NEOBLITERAT, -Ă, neobliterate, adj.
(Despre mărci poştale) Neştampilat. - Ne- +
obliterat.
215
2. (Med.) Obstrucţie. Din fr. oblitération, lat.
obliteratio.
OBLONG, -Ă, oblongi, -ge, adj. Care este mai
mult lung decât lat; lunguieţ, alungit. Din fr.
oblong, lat. oblongus.
OBNUBILA, pers. 3 obnubilează, vb. I. Refl.
(Rar; despre vedere, memorie) A se întuneca, a
slăbi, a se umbri. Din lat. obnubilare, fr.
obnubiler.
OBNUBILARE, obnubilări, s.f. Acţiunea
de a se obnubila şi rezultatul ei. ♦ Stare de
întunecare parţială a conştiinţei, stare
generală proastă, cauzată de unele boli ale
sistemului nervos sau cardiovascular;
obnubilaţie. V. obnubila.
OBNUBILAT, -Ă, obnubilaţi, -te, adj. (Rar;
despre vedere, memorie etc.) Umbrit,
întunecat, slăbit. V. obnubila.
OBOIST, -Ă, oboişti, -ste, s.m. şi f. Persoană
care cântă la oboi. Din fr. hautboïste, germ.
Hoboist.
OBOL, (1) oboluri, s.n., (2) oboli, s.m. 1. S.n.
Sumă modestă cu care cineva contribuie la o
acţiune; p. gener. contribuţie de orice natură. ◊
Expr. A-şi da obolul = a contribui cu un mic
ajutor în scop de binefacere. 2. S.m. Veche
monedă grecească, egală cu a şasea parte dintr-o
drahmă. Din fr. obole, lat. obolus.
OBOVAL, -Ă, obovali, -e, adj. În formă de ou;
obovat. Din fr. obovale, germ. oboval.
OBSCEN, -Ă, obsceni, -e, adj. (Despre gesturi,
cuvinte, atitudini etc.) Neruşinat, trivial,
indecent; vulgar, pornografic. Din fr. obscène,
lat. obscenus.
OBSCENITATE, obscenităţi, s.f. Ceea ce este
obscen; neruşinare, trivialitate, indecenţă,
pornografie; vorbă sau faptă obscenă. Din fr.
obscénité, lat. obscenitas, -atis.
OBSCUR, -Ă, obscururi, -e, adj. 1. Care nu este
străbătut de lumină, lipsit de lumină; întunecos.
2. Fig. Nedesluşit, nelămurit, neclar, greu de
priceput, neînţeles. 3. Fig. Necunoscut sau puţin
cunoscut; de mică importanţă; fără merite sau
calităţi deosebite, mediocru. Din fr. obscur, lat.
obscurus.
OBSCURIZAT, -Ă, obscurizaţi, -te, adj.
Care a devenit obscur; obscurat. V. obscur.
SEMIOBSCUR, -Ă, semiobscuri, -e, adj.
Care este, în parte, obscur, care se află în
penumbră; insuficient luminat. [Pr.: -mi-ob-]
- Semi- + obscur. (fr., lat. semi- + fr. obscur,
lat. obscurus.)
OBSCURITATE, obscurităţi s.f. 1. Lipsă de
lumină; întuneric, întunecime. 2. Fig. Lipsă de
claritate (în idei, în stil etc.); nelămurire,
confuzie. 3. Fig. Lipsă de renume, de vază, de
faimă etc.; mediocritate. Din fr. obscurité, lat.
obscuritas, -atis.
SEMIOBSCURITATE s.f. Stare a unui
spaţiu insuficient luminat; lumină slabă, care
face ca obiectele să fie abia vizibile;
 penumbră, semiîntuneric. ♦ Fig. Lipsă de
publicitate, de glorie. Semi- + obscuritate.
OBSECRAŢIE, obsecraţii, s.f. Figură retorică
prin care oratorul imploră ajutorul zeilor sau al
oamenilor. [Var: obsecraţiune s.f.] Din fr.
obsecration, lat. obsecratio, -onis.
OBSECVIOS, -OASĂ, obsecvioşi, -oase, adj.
(Livr.) Care este excesiv de politicos, de
respectuos; servil, slugarnic, smerit, umil, plecat.
Din fr. obséquieux, lat. obsequiosus.
OBSERVA, obsérv, vb. I. Tranz. 1. A băga de
seamă, a remarca. ♦ A exprima o observaţie, a
constata. ♦ A atrage cuiva atenţia; p.ext. a dojeni,
a reproşa. 2. A examina cu atenţie, a studia, a
cerceta; a scruta. 3. A spiona, a iscodi, a pândi.
4. (Rar) A respecta legile, obiceiurile etc. Din fr.
observer, lat. observare.
OBSERVARE, observări, s.f. 1. Acţiunea
de a observa şi rezultatul ei. ♦ (Rar)
Observaţie (3). 2. (Mil.) Cercetare,
supraveghere executată asupra inamicului şi
a obiectivelor lui, cu ochiul liber sau cu
aparate optice, în scopul obţinerii unor date.
3. Prima fază a cercetării statistice, care
constă în înregistrarea unitară a datelor
privind caracteristicile unităţilor unei
colectivităţi statistice. V. observa.
OBSERVABIL, -Ă, observabili, -e, adj. Care
poate fi observat. Din fr. observable, lat.
observabilis.
OBSERVAŢIE, observaţii, s.f. 1. Procedeu al
cunoaşterii ştiinţifice care constă în
contemplarea metodică şi intenţionată a unui
obiect sau a unui proces; observare, cercetare,
examinare; studiu. ♦ Supraveghere, urmărire;
spec. supraveghere medicală (a unui bolnav).
Bolnav ţinut sub observaţie. ◊ Foaie de
observaţie = formular în care se notează istoricul
şi descrierea bolii, rezultatele examenului clinic
şi al analizelor de laborator, evoluţia bolii şi
fazele tratamentului urmat de bolnav în timpul
spitalizării acestuia. 2. Remarcă, constatare. 3.
Obiecţie critică; p. ext. mustrare, dojană, reproş.
Din germ. Observation, fr. observation, lat.
observatio.
OBSERVATOR1, observatoare, s.n. 1. (Mai
ales în sintagma observator astronomic) Clădire
special amenajată pentru observaţii ştiinţifice
asupra corpurilor cereşti, fenomenelor
astronomice, meteorologice etc.; instituţia aflată
în această clădire. 2. Loc, amplasament special
amenajat de unde se pot observa cele ce se află
sau se întâmplă pe o mare distanţă în jur şi unde
se pot adăposti oamenii şi instrumentele
necesare observaţiei. Din lat. observatorium, fr.
observatoire, germ. Observatorium.
OBSERVATOR2, -OARE, observatori, -oare,
s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care observă,
cercetează sau studiază ceva. ♦ Persoană cu
spirit de observaţie. ♦ Reprezentant al unui stat
sau al unei organizaţii internaţionale care
participă la lucrările unor conferinţe sau
organisme internaţionale, fără drept de vot şi de
216
semnătură a documentelor întocmite de acestea,
dar uneori cu dreptul de a participa la discuţii. ♦
Militar care execută observarea asupra
inamicului. 2. Adj. Care observă, scrutează;
pătrunzător, perspicace. 3. Adj. Prin care se
atrage cuiva atenţia asupra unui abuz de serviciu,
asupra unei greşeli etc. săvârşite. Notă
observatoare. Din fr. observateur, lat.
observator.
OBSIDIAN, obsidiane, s.n. Rocă vulcanică de
culoare neagră sau brună-cenuşie, cu înfăţişarea
sticlei topite, care a fost folosită în epoca de
piatră pentru confecţionarea armelor şi a
uneltelor. Din fr. obsidiane, obsidienne, lat.
obsidiana [petra].
OBSTACOL, obstacole, s.n. 1. Piedică, stavilă
care închide drumul, care opreşte vederea,
trecerea etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică săvârşirea
unei acţiuni; greutate, dificultate; opoziţie. 2.
(Sport) Piedică naturală sau amenajată care
măreşte dificultatea parcurgerii unui traseu,
utilizată în atletism, hipism, ciclocros, motocros
etc. [Var.: obstacul s.n.] Din fr. obstacle, lat.
obstaculum, it. obstacolo.
OBSTINAŢIE, obstinaţii, s.f. (Livr.)
Încăpăţânare, îndărătnicie. Din lat. obstinatio,
fr. obstination.
OBSTRUCŢIE, obstrucţii, s.f. 1. (Med.)
Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee,
bronhie, intestin, ureter etc.) ca urmare a unui
proces, a unui obstacol situat în interiorul
organului sau a unei compresiuni exagerate
exercitate din afară; ocluzie, obliterare,
obliteraţie. ◊ Obstrucţie intestinală = ocluzie
intestinală. 2. Tactică folosită în unele
parlamente pentru a împiedica, prin prelungirea
artificială a discuţiilor, desfăşurarea unei
dezbateri, a unei acţiuni, a unui proces sau luarea
unei hotărâri; p. ext. opoziţie înverşunată. ♦ Act
nereglementar comis în unele discipline sportive
(fotbal, handbal etc.), prin care un apărător
încearcă să împiedice pe atacantul advers să
ajungă mingea, fără ca el însuşi să încerce sa o
joace. ♦ Acţiune nereglementară prin care un
boxer încearcă să-şi împiedice adversarul să
lovească. Din fr. obstruction, lat. obstructio.
OBSTRUCŢIONA, obstrucţionez, vb. I. 1.
Refl. (Med.; despre lumenul organelor
tabulare) A suferi o obstrucţie (1). 2. Intranz.
A face obstrucţie (2) la... 3. Tranz. (La
fotbal, handbal etc.) A împiedica pe
atacantul advers să ajungă la minge, fără a
juca. De la obstrucţie.
OBŢINE, obţín, vb. III. Tranz. A dobândi, a
primi, a căpăta (ceva); a reuşi să ajungă la..., a
realiza ceva. Din fr. obtenir, lat. obtinere (după
ţine).
OBŢINERE, obţineri, s.f. Acţiunea de a
obţine şi rezultatul ei; dobândire, primire;
repurtare. V. obţine.
OCARINĂ, ocarine, s.f. Instrument muzical
popular de suflat, de dimensiuni mici, din argilă
arsă, în formă ovală şi cu mai multe găuri, care
emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului.
Din it., fr. ocarina.
OCAZIE, ocazii, s.f. 1. Situaţie, împrejurare
care provoacă, permite sau uşurează săvârşirea
unei acţiuni; prilej, moment favorabil. ◊ De
ocazie = a) loc. adj. potrivit numai pentru o
anumită împrejurare; deosebii, de circumstanţă;
b) loc. adj. şi adv. (ivit) întâmplător; cumpărat
sau vândut din întâmplare (şi de obicei
avantajos). ◊ Loc. vb. A da ocazie la (sau, înv.,
de)... = a da loc, a ocaziona, a prilejui. ◊ Expr.
Cu altă ocazie = cu alt prilej, altă dată. ♦
Eveniment deosebit, festivitate. 2. (Concr.)
Mijloc de locomoţie, de obicei găsit din
întâmplare. [Var.: (înv.) ocaziune s.f.] Din fr.
occasion, germ. Okasion, lat. occasio, -onis.
OCCIDENT s.n. Apus (2), vest; spaţiul
geografic situat la apus de un punct de referinţă.
Din fr. occident, lat. occidens, -ntis.
OCCIDENTAL, -Ă, occidentali, -e, adj. Care
ţine de apus1 (2), mai ales de apusul Europei şi
de America, care are caracteristicile vieţii de
acolo; apusean, vestic. ♦ (Substantivat) Persoană
care face parte din populaţia de bază a unei ţări
din Occident; (la pl.) popoarele din Occident.
Din fr. occidental, lat. occidentalis.
INTEROCCIDENTAL, -Ă,
interoccidentali, -e, adj. Care are loc între
statele din Occident (îndeosebi din
Occidentul Europei). – Inter + occidental.
OCCIPUT, occiputuri, s.n. Proeminenţă osoasă
situată în partea posterioară şi inferioară a
craniului, care este legată de vertebrele gâtului.
Din fr., lat. occiput.
OCEANIC, -Ă, oceanici, -ce, adj. 1. Care
aparţine oceanului, privitor la ocean; care
trăieşte în ocean. 2. Asemănător cu oceanul, ca
de ocean. Din fr. océanique, lat. oceanicus.
OCTAN, octani, s.m. Hidrocarbură saturată din
seria parafinelor, care există în mai multe forme
izomere. Din fr. octane, germ. Oktan.
OCTET, octete, s.n. octeţi, s.m. 1. S.n. Formaţie
compusă din opt persoane (instrumentişti sau
cântăreţi) care execută împreună o lucrare
muzicală; lucrare muzicală scrisă pentru această
formaţie. 2. S.n. (Chim.) Ansamblu format din
opt electroni în stratul periferic al unui atom. 3.
S.m. (Inform.) Grup de opt biţi folosit pentru
exprimarea capacităţii de memorie. Din germ.
Oktett, fr. octet.
OCULAR, -Ă, oculari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care
ţine de ochi, privitor la ochi, al ochiului. ◊
Martor ocular = persoană care a văzut cum s-a
petrecut un fapt. 2. S.n. Sistem optic convergent
sau divergent alcătuit dintr-o lentilă sau dintr-un
grup de lentile ale unui instrument optic, care
serveşte la observarea imaginii date de
obiectivul microscopului, al lunetei etc. Din fr.
oculaire, lat. ocularius.
INTRAOCULAR, -Ă, intraoculari, -e, adj.
Din interiorul ochiului. Tensiune
intraoculară. Din fr. intra-oculaire.
217
OCUPA, ocup, vb. I. I. Tranz. 1. A pune
stăpânire pe..., a lua în stăpânire cu forţa armată
un teritoriu, un oraş etc.; a cuceri. 2. A lua
(temporar) în stăpânire, a avea în folosinţă un
imobil, un spaţiu locativ. ♦ A se întinde pe o
suprafaţă, a se situa. ♦ A reţine, a rezerva. 3. A
lua în primire, a deţine un post, o funcţie etc. ♦
Fig. A deţine un loc într-o ierarhie. II. Refl. 1. A
lucra într-un anumit domeniu, a avea drept
ocupaţie sau profesiune; a se îndeletnici cu... ♦
(Cu determinări introduse prin prep. "de") A se
consacra unei preocupări temporare. ♦ Tranz.
(Înv.) A preocupa, a absorbi. 2. A se interesa, a
se îngriji de cineva sau de ceva; a acorda atenţie
deosebită. Din lat. occupare, fr. occuper.
OCUPARE, ocupări, s.f. Acţiunea de a (se)
ocupa şi rezultatul ei. V. ocupa.
OCUPARISI, ocuparisesc, vb. IV. Tranz. şi
refl. (Înv.) A (se) ocupa. - Ocupa + suf. -
arisi.
OCUPAT, -Ă, ocupaţi, -te, adj. 1. (Despre
un teritoriu; un oraş etc.) Cucerit de o armată
străină; stăpânit de o putere străină; 2.
(Despre bunuri mobile sau imobile) Stăpânit,
deţinut (temporar) de cineva; pe (sau în) care
stă cineva. ♦ (Despre posturi) Luat în
primire, deţinut de cineva. 3. (Despre
persoane) Care are mult de lucru, cu multe
treburi; preocupat, absorbit; prins. V. ocupa.
OCUPATOR, -OARE, ocupatori, -oare,
s.m. şi f. (Neobişnuit) Ocupant. - Ocupa +
suf. -tor.
NEOCUPAT, -Ă, neocupaţi, -te, adj. 1.
(Despre un teritoriu, oraş etc.) Care nu este
cucerit de o armată străină, care nu este
stăpânit de o putere străină. 2. (Despre
bunuri mobile sau imobile) Care nu este
deţinut temporar de cineva. ♦ (Despre
posturi) Care nu este încă luat în primire,
care nu este deţinut de cineva. 3, (Despre
persoane) Care nu este angajat într-o
întreprindere, instituţie. ♦ Care nu are mult
de lucru, care nu are treburi multe; liber.
Ne- + ocupat (după fr. non-occupé).
OCUPAŢIE, ocupaţii, s.f. 1. (Luare temporară
în) stăpânire de către forţele armate ale unui stat
a unei părţi sau a totalităţii teritoriului unui alt
stat; cucerire. ◊ Loc. adj. De ocupaţie = (despre
forţe armate) care ocupă temporar un teritoriu, o
localitate străină. ♦ (Jur.) Luare în stăpânire, în
posesiune; dobândire a unei proprietăţi. 2.
Îndeletnicire, treabă, activitate; preocupare. ♦
Profesiune, slujbă, post. [Var.: (înv.) ocupaţiune
s.f.] Din fr. occupation, lat. occupatio, -onis.
OCUPAŢIONAL, -Ă, ocupaţionali, -e, adj. 1.
Care se referă la ocupaţie (2). 2. Care este
generat de ocupaţie (2). Risc ocupaţional. Din
engl. occupational, fr. occupationnel.
ODIOS, -OASĂ, odioşi, -oase, adj. Care
provoacă aversiune, indignare, dezgust; demn de
ură; dezgustător, respingător; detestabil. Din lat.
odiosus, it. odioso, fr. odieux.
 ODIOZITATE s.f. (Rar) Faptul de a fi
odios. Odios + suf. -itate. Cf. it.
odiosita.
ODONTOMETRU, odontometre, s.n. Mic
instrument din metal, celuloid, material plastic
sau carton, care serveşte la măsurarea dantelurii
unei mărci poştale. Din fr. odontomètre, germ.
Odontometer.
ODOR, odoruri, s.n. (Înv.) Miros, mireasmă,
parfum. [Var.: odoare s.f.] Din lat. odor, it.
odore, fr. odeur.
ODORANT, -Ă, odoranţi, te, adj. Care
răspândeşte un miros plăcut; parfumat,
mirositor, odorifer, odoriferant. ♦ (Tehn.; despre
unele substanţe) Care conţine odorizanţi. Din fr.
odorant.
ODORAT, (rar) odoraturi, s.n. (Înv.) Miros.
Din fr. odorat.
ODORIFERANT, -Ă, odoriferanţi, -te, adj.
(Înv.) Odorant. Din fr. odoriférant.
ODORIFIC, -Ă, odorifici, -ce, adj. Mirositor.
Din fr. odorifique.
ODORIZANT, odorizanţi, s.m. Compus chimic
cu miros puternic, folosit pentru a da miros
gazelor combustibile (inodore) în scopul
detectării pierderilor accidentale de gaze din
conducte, din recipiente etc. Din fr. odorisant.
ODORIZA, odorizez, vb. I. Tranz. A face
ca un gaz combustibil inodor să exale un
miros prin amestecarea lui cu un odorizant.
Din odorizant (derivat regresiv).
OFENSIVĂ, ofensive, s.f. Formă principală a
acţiunilor de luptă ale armatei, constând în
luarea iniţiativei operaţiilor prin care se
urmăreşte distrugerea forţei inamicului şi
cucerirea terenului pe care îl ocupă. ♦ (Sport;
mai ales la jocurile cu mingea) Atac susţinut al
unei echipe împotriva echipei adverse. ♦ Fig.
Acţiune puternică, concentrată, întreprinsă în
vederea înfrângerii unei dificultăţi, lichidării
unei situaţii neconvenabile, cuceririi unui nou
obiectiv sau unei noi victorii. Din fr. offensive,
germ. Offensive.
OFICIAL, -Ă, oficiali, -e, adj. 1. Care emană de
la o autoritate, de la un guvern, de la un stat;
care este declarat, stabilit prin lege; care
reprezintă o autoritate, un guvern, un stat.
Buletinul oficial = periodic în care se publică
legile, regulamentele, decretele etc. autorităţilor
de stat. ♦ Propriu actelor guvernamentale,
documentelor administraţiei de stat; în stilul, în
maniera actelor, a documentelor autorităţilor, ale
statului. 2. Care se conformează legilor,
regulilor, formalităţilor, tradiţiilor (unui stat);
aprobat, convenit între autorităţi. 3. Fig. De o
politeţe rece, calculată; solemn, formal,
stereotip. Din lat. officialis, fr. officiel.
NEOFICIAL, -Ă, neoficiali, -e, adj. Care
nu este oficial, care are un caracter
particular. Ne- + oficial.
OFICINĂ, oficine, s.f. (Livr) Laborator al unei
farmacii, al unei instituţii de cercetări, etc. ♦ Fig.
218
Loc unde se urzesc intrigi, calomnii, comploturi.
Din lat. officina, fr. officine.
OFICINAL, -Ă, oficinali, -e, adj. Din domeniul
farmaciei; farmaceutic. ◊ Plante oficinale =
plante care servesc la prepararea unor
medicamente. Din lat. officinalis, fr. officinal.
OFICIOS, -OASĂ, oficioşi, -oase, adj., s.n.
(Publicaţie) care reprezintă, reflectă, susţine
punctul de vedere al unui guvern, al unui partid,
al unei grupări etc. fără a avea un caracter
oficial. Din lat. officiosus, fr. officieux.
OFICIU, oficii, s.n. 1. Denumire dată unor
servicii ale unor întreprinderi sau instituţii;
serviciu (administrativ); local, birou al acestui
serviciu. 2. Îndatorire (specială), funcţie, slujbă.
◊ Loc. adj. şi adv. Din oficiu = (care este) în
conformitate cu o dispoziţie dată de o autoritate
(şi nu la cererea cuiva); fig. în mod automat. ♦
(Înv.) Decizie, decret domnesc. 3. (La pl.)
Ajutor, serviciu, înlesnire. ◊ Bune oficii =
intervenţie binevoitoare în scopul unei
concilieri; servicii făcute cuiva. ♦ Rol, funcţie. 4.
Slujbă bisericească, serviciu religios. 5. (Rar)
Încăpere anexă a sufrageriei, în care se pregătesc
cele necesare pentru servirea mesei. [Var.: (înv.)
ofis s.n.] Din lat. officium, germ. Offizium, fr.
office.
OFIŢER, ofiţeri, s.m. I. 1. Nume generic pentru
gradele militare de la sublocotenent până la
general; persoană care poartă unul dintre aceste
grade. 2. Titlu dat unor funcţionari cu atribuţii
sau cu însărcinări speciale; persoană având acest
titlu. ◊ Ofiţer al stării civile = persoană
însărcinată cu încheierea actelor de stare civilă şi
cu oficierea căsătoriei civile. 3. (Ieşit din uz)
Grad (mai mare decât cel de cavaler) conferit
prin anumite decoraţii; persoană care a primit
acest grad. II. (Pop.) Varietate de crap lung şi
subţire, cu capul mare şi osos, cu carnea tare şi
puţin gustoasă, care trăieşte în bălţile din Delta
Dunării (Cyprinus carpio oblongus). Din pol.
oficer, rus. ofiţer, fr. officier.
OFIŢERAŞ, ofiţeraşi, s.m. (Depr.)
Diminutiv al lui ofiţer. - Ofiţer + suf. -aş.
OFIŢEREASĂ, ofiţerese, s.f. 1. (Fam.)
Soţie de ofiţer (I 1). 2. Femeie care are
gradul de ofiţer (I 1). - Ofiţer + suf. -easă.
OFIŢEREŞTE adv. Ca un ofiţer (I 1), în
felul ofiţerilor. - Ofiţer + suf. -eşte.
OFIŢERIME s.f. (Cu sens colectiv) Corpul
ofiţeresc; mulţime, număr mare de ofiţeri (I
1); totalitatea ofiţerilor. - Ofiţer + suf. -ime.
OFIŢEROI, ofiţeroi, s.m. (Depr.)
Augmentativ al lui ofiţer (I 1). - Ofiţer +
suf. -oi.
OFUSCA, ofuschez, vb. I. Refl. (Fam.) A se
simţi jignit; a se supăra, a se ofensa. Din fr.
offusquer, it. offuscare.
OFUSCAT, -Ă, ofuscaţi, -te, adj. (Fam.)
Jignit, supărat, ofensat. V. ofusca.
OLANDĂ s.f. Ţesătură deasă şi fină, făcută din
fire de in de bună calitate, folosită la
confecţionarea lenjeriei de pat, de corp etc. Din
fr. hollande, it. olanda.
OLANDINĂ s.f. Ţesătură de bumbac în
amestec cu celofibră, care imită olanda,
folosită la confecţionarea lenjeriei de pat, de
corp etc. - Olandă + suf. -ină.
OLFACŢIE, olfacţii, s.f. (Fiziol.) Miros. [Var.:
olfacţiune s.f.] Din fr. olfaction, lat. olfactio, -
onis.
OLIGARHIE, oligarhii, s.f. 1. Formă de
conducere a statului, în care puterea politică şi
economică este deţinută de un număr restrâns de
persoane. ♦ Grup de persoane care exercită
puterea într-o astfel de formă de guvernământ. 2.
(În sintagma) Oligarhie financiară = grup
restrâns de mari posesori ai capitalului financiar,
care domină viaţa economică a unui stat. Din
ngr. oligarhía, fr. oligarchie.
OLIMPIADĂ, olimpiade, s.f. 1. (În Grecia
antică) Interval de patru ani dintre două serbări
succesive ale jocurilor olimpice, devenit unitate
cronologică convenţională. 2. Competiţie
sportivă internaţională cu caracter complex, care
are loc o dată la patru ani; jocuri olimpice. 3.
Concurs pe specialităţi organizat anual pe plan
local şi naţional pentru elevi. Din ngr.
olimpiada, fr. olympiade, germ. Olympiade.
OLIVĂ, olive, s.f. 1. (Înv. şi reg.) Măslină. 2.
Mică piesă de sticlă de forma unui tub îngroşat
la un capăt, folosită în fonetica experimentală
pentru înregistrarea suflului nazal. Din lat. oliva,
germ. Olive, fr. olive.
OMISIUNE, omisiuni, s.f. Faptul de a omite;
trecere cu vederea, neglijare; lucru omis, lipsă,
scăpare, lacună; omitere. Din fr. omission, lat.
omissio, -onis.
OMNIBUZ, omnibuze, s.n. 1. (Înv.) Un fel de
trăsură asemănătoare cu diligenţa, care servea
pentru transportul în comun al călătorilor, pe
rute fixe. 2. Autobuz (cu etaj) pentru transportul
în comun al călătorilor, folosit pe un anumit
itinerar în interiorul unei localităţi sau între două
localităţi apropiate. [Pl. şi: omnibuzuri] Din fr.,
it. omnibus.
OMNIPOTENT, -Ă, omnipotenţi, -te, adj.
(Livr.) Cu putere nelimitată; atotputernic. Din fr.
omnipotent, it. omnipotente, lat. omnipotens, -
ntis.
OMNISCIENT, -Ă, omniscienţi, -te, adj. (Livr.)
Atotştiutor. Din fr. omniscient, lat. omnisicens,
-ntis.
OMNISCIENŢĂ s.f. (Livr.) Însuşirea de a şti
totul. Din fr. omniscience, lat. omniscientia.
OMOGEN, -Ă, omogeni, -e, adj. 1. Care are o
alcătuire sau o structură unitară, care prezintă
omogenitate; nediferenţiat. 2. (Mat.; despre
funcţii cu mai multe variabile) A cărei valoare
rămâne proporţională pentru variabile
proporţionale. Din fr. homogène, germ.
homogen.
OMOGENIZA, omogenizez, vb. I. Tranz. A
face (să fie) omogen, a aduce în stare de
omogenitate; p. ext. a egaliza, a uniformiza.
219
[Var.: omogeneiza vb. I] - Omogen + suf. -
iza. Cf. fr. h o m o g é n é i s e r .
OMOGENIZARE, omogenizări, s.f.
Acţiunea de a omogeniza şi rezultatul ei. ♦
Operaţie de amestecare a componenţilor
unui sistem eterogen pentru a se obţine un
amestec care să aibă aceeaşi compoziţie
mijlocie în toată masa lui. ♦ Încălzire
prelungită, la temperaturi înalte, a oţelurilor,
pentru a obţine difuzarea în toată masa lor a
părticelelor de altă compoziţie; tratament
termic aplicat anumitor aliaje în scopul
realizării omogenităţii lor fizice, chimice,
structurale. ♦ Concordanţă, unitate a
sonorităţii vocilor într-un cor. [Var.:
omogeneizare s.f.] V. omogeniza.
OMOGENIZATOR, omogenizatoare, s.n.
Aparat folosit pentru obţinerea pe cale
mecanică a unei emulsii. [Var.:
omogeneizator s.n.] - Omogeniza + suf. -
tor. Cf. fr. h o m o g é n é i s a t e u r .
OMOGENITATE s.f. Însuşirea de a fi omogen.
♦ Însuşire a unui obiect, a unui grup, a unui
sistem fizico-chimic de a avea aceleaşi
proprietăţi în toate punctele sale. ♦ Proprietate a
unei formule (fizice) de a avea aceleaşi
dimensiuni în cei doi membri ai săi. [Var.:
omogeneitate s.f.] Din fr. homogénéité, lat.
homogeneitas. Cf. o m o g e n .
ONDULAŢIE, ondulaţii, s.f. Mişcare unduioasă
a unei suprafeţe lichide; unduire. ◊ Operaţie de
aranjare a părului în bucle; ondulare. ♦ (Concr.)
Buclă, cută. Din fr. ondulation, it. ondulazione.
ONERAR, -Ă, onerari, -e, adj. (Rar) Care
exercită în mod real o funcţie. Din fr. onéraire,
lat. onerarius.
ONEROS, -OASĂ, oneroşi, -oase, adj. (Despre
contracte, convenţii etc) Care impune cuiva
sarcini; p.ext. împovărător, apăsător; necinstit. ◊
Act cu titlu oneros = act juridic prin care o
persoană se obligă să execute o prestaţie fără a
urmări să primească ceva în schimb. Din fr.
onéreux, lat.onerosus.
ONOARE, (5, 6) onoruri, s.f. 1. Integritate
morală, probitate, corectitudine; demnitate,
cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe
care şi-au dat viaţa cei care au luptat pentru
apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a)
demn de încredere, cinstit, onest; b) care
angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific.
◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare
sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită
pentru a întări o afirmaţie sau pentru a garanta
respectarea unei promisiuni. 2. Reputaţie,
prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva)
onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a
onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Preţuire
deosebită, consideraţie, respect, stimă. ◊ Gardă
de onoare = gardă simbolică instituită în semn
de respect cu ocazia unei anumite solemnităţi.
(Ieşit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de
onoare = panou cu numele (şi fotografiile)
salariaţilor unei întreprinderi sau a unei instituţii
evidenţiaţi în muncă. Cavaler (sau domnişoară)
de onoare = persoană care însoţeşte mirii la
ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de
onoare = doamnă ataşată unei regine, unei
prinţese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de
cinste. ◊ Loc. adj. şi adv. În onoarea cuiva (sau
a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva
(sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În
formule de politeţe) A avea onoarea să... (sau
a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea
să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a
face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.)
Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă
de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu ştiu. 5.
Manifestare a stimei, a consideraţiei pentru
cineva, exprimată prin semne de cinstire, de
respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnităţi. ♦ (Mil.;
de obicei cu verbele "a da", "a prezenta"; în
forma onor) Prezentarea armei în semn de salut
la întâmpinarea unei autorităţi militare sau civile
superioare, la paradă, la înmormântare etc.;
semnal de goarnă care însoţeşte de obicei
această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! =
comandă pentru darea onorului. A face onorurile
casei = a-şi îndeplini îndatoririle de gazdă la o
recepţie, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor)
Poziţie socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare
(damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărţi.
[Var.: onor s.n.] Din lat. honor, -oris, fr.
honneur, it. onore.
ONOMASTICON, onomasticoane, s.n. Lucrare
care cuprinde un index de nume de persoane.
Din ngr. onomastikón, fr. onomasticon.
ONORA, onorez, vb. I. Tranz. 1. A avea, a
manifesta faţa de cineva sau ceva respect,
consideraţie, stimă; a cinsti, a respecta. ♦(Fam.)
A acorda cuiva o favoare de care trebuie să fie
mândru. 2. A face pe cineva demn de cinste, de
laudă. 3. A achita, a plati (în termen) o datorie
bănească, o poliţă etc. ♦ A retribui, a remunera.
Din lat. honorare, fr. honorer, it. onorare.
ONORANT, -Ă, onoranţi, -te, adj. Care
onorează, care face cinste cuiva. - Onora
+suf. ant.
ONORAT, -Ă, onoraţi, -te, adj. stimat,
respectat. V. onora.
ONORABIL, -Ă, onorabili, -e adj. (Adesea
adverbial) Demn de cinste, de stimă, de respect;
cinstit, stimabil, respectabil. Din fr. honorable,
lat. honorabilis.
ONORAR, -Ă, onorari, -e, adj. (Înv.) Onorific.
Din fr. honoraire, lat. honorarius.
ONORARIU, onorarii, s.n. Plată, retribuţie dată
unui intelectual (avocat, medic etc. liber-
profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera
ocupaţiilor sale. (Var.: onorar s.n.) Din fr.
honoraire, lat. honorarium.
ONORIFIC, -Ă, onorifici, -ce, adj. 1. (Despre
titluri, distincţii etc.) Care aduce onoruri; acordat
în semn de cinste, de respect, de consideraţie
faţă de cineva. ♦ (Despre funcţii, servicii etc.)
Care aduce onoare, cinste (fără a produce un
profit material). 2. (Despre persoane) Căruia i s-
220
a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect,
de consideraţie pentru merite deosebite; care
îndeplineşte o funcţie, o sarcină, fără a fi
retribuit; de onoare. Membru onorific. Din fr.
honorifique, lat. honorificus.
OPAC, -Ă, opaci, -ce, adj. 1. Prin care nu poate
trece lumina, lipsit de transparenţă, nestrăveziu.
♦ Care nu permite trecerea unei radiaţii
electromagnetice sau corpusculare. ♦ Lipsit de
strălucire, întunecat. 2. Fig. Cu orizont mărginit,
îngust la minte, obtuz. Din fr. opaque, lat.
opacus.
OPACIZA, opacizez, vb. I. Tranz. A face ca
un corp sa devină opac (1), a mări opacitatea
unui corp. - Opac + suf. -iza.
OPACIZARE, opacizări, s.f. Acţiunea de a
opaciza şi rezultatul ei. V. opaciza.
OPACIZANT, -Ă, opacizanţi, -te, adj. Care
opacizează un corp. - Opaciza + suf. -ant.
OPACIZAT, -Ă, opacizaţi, -te, adj. Care
este lipsit de transparenţă. V. opaciza.
SEMIOPAC, -Ă, semiopaci, -ce, adj. Care
este parţial opac; semitransparent. Semi- +
opac.
OPACITATE, opacităţi, s.f. 1. Faptul de a fi
opac; lipsă de transparenţă. 2. Fig. Incapacitate
de a înţelege, de a pătrunde ceva; orizont îngust
al cuiva. Din fr. opacité, lat. opacitas, -atis.
SEMIOPACITATE, semiopacităţi, s.f.
Calitatea de a fi parţial opac. Semi- +
opacitate.
OPAL, opale, s.n. 1. Piatră semipreţioasă, cu
luciu sticlos, incoloră sau variat colorată (verde,
albastru, roşu, alb etc.), transparentă sau
opalescentă. 2. Ţesătură de bumbac subţire şi
străvezie, albă sau colorată în nuanţe deschise,
din care se fac bluze, cămăşi, batiste etc. [Pl. şi:
opaluri] Din germ. Opal, lat. opalus, fr. opale.
OPERA, operez, vb. I. 1. Tranz. A întreprinde o
acţiune, a realiza, a face, a înfăptui, a efectua. ♦
Spec. (Mat.) A efectua un calcul. ♦ Intranz. A
lucra cu..., a se folosi de..., a întrebuinţa. 2.
Tranz. A supune pe cineva unei intervenţii
chirurgicale. 3. Tranz. A înregistra diverse date
contabile în registre sau în acte de evidenţă. 4.
Intranz. A întreprinde o acţiune militară în
vederea realizării unui plan strategic sau a
sarcinilor subordonate acestuia. 5. Tranz. (Arg.)
A comite furturi, spargeri, crime etc. Din fr.
opérer, lat., it. operare.
OPERARE, operări, s.f. Acţiunea de a
opera şi rezultatul ei. V. opera.
OPERAT, -Ă, operaţi, -te s.m. şi f., adj.
(Persoană) care a suferit o intervenţie
chirurgicală. V. opera.
OPERAŢIE, operaţii, s.f. 1. Activitate efectuată
de unul sau de mai mulţi oameni cu o anumită
calificare în vederea atingerii unui anumit scop;
acţiune efectuată de un aparat, de o maşină etc.
în cadrul unei munci specifice; p. gener. acţiune,
lucrare. 2. Acţiune terapeutică chirurgicală,
efectuată asupra unui organ sau a unui ţesut
bolnav; intervenţie chirurgicală. 3. Acţiune
militară de mare amploare, în vederea realizării
unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate
acestuia. 4. Efectuare a unei tranzacţii financiare
sau comerciale; înscriere într-un registru a unei
tranzacţii efectuate. 5. (Mat.) Procedeu prin care
se obţin unul sau mai multe elemente ale unei
mulţimi. ♦ Regulă după care se face un calcul
sau se aplică o construcţie matematică; executare
a unui calcul. [Var.: operaţiune s.f.] Din lat.
operatio, -onis, fr. opération, germ. Operation.
OPERATOR, -OARE, operatori, -oare s., adj.
1. S.m. şi f. Muncitor calificat care
supraveghează funcţionarea unei maşini de
lucru, a unui aparat sau care efectuează diverse
operaţii cu acestea. ♦ Spec. Persoană care
mânuieşte aparatul de luat vederi în timpul
filmării; persoană care proiectează filmul pe
ecran. 2. S.m. şi f. Persoană care face anumite
operaţii chirurgicale; chirurg. 3. S.m. (Mat.)
Funcţie între două spaţii vectoriale, compatibilă
cu structura vectorială a spaţiilor respective. 4.
S.m. (Fil.) Conectiv. 5. Adj. (În sintagma) Bloc
operator = complex în cadrul unei secţii de
chirurgie care include sala de operaţii, sala de
preanestezie şi sălile aferente. Din fr. opérateur,
lat. operator, -oris.
OPERATORIU, -IE, operatorii, adj. (Livr.)
Privitor la chirurgie, în legătură cu chirurgia;
chirurgical. Din fr. opératoire, lat. operatorius.
OPERĂ, opere, s.f. Compoziţie muzicală scrisă
pentru solişti, cor şi orchestră pe textul unui
libret dramatic; reprezentare scenică a acestei
lucrări. ♦ Clădire destinată reprezentării unor
asemenea compoziţii. Din it. opera, fr. opéra.
OPERCUL, opercule, s.n. Fiecare dintre plăcile
osoase care acoperă deschiderea branhială la
unele specii de peşti. ♦ Căpăcel care astupă gura
cochiliei la unii melci. Din fr. opercule, lat.
operculum.
OPERETĂ, operete, s.f. Compoziţie muzical-
dramatică uşoară, scrisă pentru solişti, cor şi
orchestră pe un libret cu conţinut agreabil, în
care cupletele cântate alternează cu cele vorbite.
♦ Clădire destinată reprezentării unor asemenea
compoziţii. Din germ. Operette, it. operetta, fr.
opérette.
OPINA, opinez, vb. I. Tranz. A exprima sau a-şi
da o părere, a fi de părere; a socoti, a crede, a
considera. ♦ Intranz. A lua poziţie, atitudine. Din
fr. opiner, lat. opinari.
OPINIE, opinii, s.f. Părere, judecată, idee. ♦
Opinia publică = părerea publicului într-o
anumită chestiune. ◊ Expr. A face opinie
separată = a susţine în mod ferm o părere
deosebită de cea a majorităţii; a nu se alătura
părerii majorităţii. [Var.: (înv.) opiniune s.f.]
Din lat. opinio, -onis, fr. opinion.
OPOPONAX, opoponacşi, s.m. Plantă erbacee
mare, din familia umbeliferelor (Opoponax
chironium); răşină extrasă din rădăcina acestei
plante, folosită în medicină şi în parfumerie. Din
lat., fr. opoponax.
221
OPORTUN, -Ă, oportuni, -e, adj. Care se
întâmplă, care se face la momentul potrivit;
adecvat situaţiei, împrejurărilor; potrivit, indicat,
nimerit, favorabil. Din fr. opportun, lat.
opportunus.
NEOPORTUN, -Ă, neoportuni, -e, adj.
Care nu este oportun; nepotrivit, inoportun.-
Ne- + oportun.
OPORTUNISM s.n. Atitudine lipsită de
principialitate a unei persoane care, pentru a-şi
satisface interesele personale, adoptă şi aplică,
după împrejurări, principii şi păreri diferite. Din
rus. opportunizm, fr. opportunisme.
OPORTUNIST, -Ă, oportunişti, -ste, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. Care se referă la oportunism, propriu
oportunismului. 2. S.m. şi f. Adept al
oportunismului. Din rus. opportunist, fr.
opportuniste.
OPORTUNITATE s.f. Caracterul a ceea ce este
oportun. Din fr. opportunité, lat. opportunitas,
-atis.
OPOZIT, -Ă, opoziţi, -te, adj. (Înv.) Opus,
contrar. Din lat. oppositus, fr. opposite.
OPOZIŢIE, opoziţii, s.f. I. 1. Raportul dintre
două lucruri sau două situaţii opuse,
contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊
Loc. adv. În opoziţie cu... = în contrast cu..., spre
deosebire de... 2. Împotrivire, opunere,
rezistenţă. ◊ Loc. vb. A face opoziţie = a se
opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noţiune a
dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de
dezvoltare a contradicţiei decât deosebirea,
stadiu în care obiectul unitar de dedublează în
contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere
între două noţiuni sau între două judecăţi, astfel
încât acceptarea uneia dintre ele duce la
respingerea celeilalte. 4. Poziţie a două corpuri
cereşti care, privite de pe pământ, se găsesc pe
bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.)
Manifestare de voinţă destinată să împiedice
îndeplinirea unui act juridic sau să impună
anumite condiţii acestei îndepliniri. ♦ Cale de
atac împotriva unei hotărâri în faţa aceleiaşi
instanţe, în cazul când hotărârea a fost dată în
lipsa părţilor. ♦ Cale de atac împotriva anumitor
acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferenţă, de
obicei fonetică, cu sau fără valoare funcţională,
între două unităţi lingvistice. II. (În ţările cu
regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care
fac parte dintr-un grup politic potrivnic
partidului aflat la putere; politica pe care o duce
acest grup faţă de partidul la putere. [Var.: (înv.)
opoziţiune s.f.] Din lat. oppositio, -onis, fr.
opposition, germ. Opposition.
OPOZIŢIONAL, -Ă, opoziţionali, -e, adj.
De opoziţie. ◊ Propoziţie circumstanţială
opoziţională = propoziţie subordonată care
se opune conţinutului regentei prin întregul
ei conţinut sau numai printr-o parte a lui
(predicat, complement etc.). Opoziţiune +
suf. -al.
 OPOZIŢIONIST, -Ă, opoziţionişti, -ste,
adj. 1. Care face politică de opoziţie. 2.
Opus, contrar. - Opoziţiune + suf. -ist.
OPRESIUNE, opresiuni, s.f. 1. Asuprire,
oprimare, împilare. 2. (Înv.) Greutate în
respiraţie (însoţită de dureri pectorale). ♦ Fig.
Depresiune sufletească, descurajare, deprimare.
[Var.: (înv.) opresie s.f.] Din fr. oppression, lat.
oppressio, -onis.
OPROBRIU s.n. (Livr.) Dispreţ, dezaprobare
prin care societatea condamnă fapte socotite
nedemne sau oameni care săvârşesc astfel de
fapte. Din fr. opprobre, lat. opprobrium.
OPTA, optez, vb. I. Intranz. (Cu determinări
introduse prin prep. "pentru") A alege, a prefera
din două sau mai multe lucruri, soluţii, situaţii
etc. pe cea considerată mai convenabilă; a se
decide în favoarea cuiva sau a ceva. Din fr.
opter, lat. optare.
OPTARE, optări, s.f. (Rar) Faptul de a
opta; opţiune. V. opta.
OPTATIV, -Ă, optativi, -e, adj. Care exprimă o
dorinţă. ◊ (Gram.) Mod optativ (şi substantivat,
n.) = mod al verbului care exprimă acţiunea ca
dorită. Propoziţie optativă (şi substantivat, f.) =
propoziţie care exprimă o acţiune sau o stare a
cărei realizare este dorită. Din fr. optatif, lat.
optativus.
OPTIM, -Ă, optimi, -e, adj. Cel mai bun sau
foarte bun (adecvat, potrivit, indicat etc.). ♦
Spec. Care asigură cea mai mare eficienţă
economică, care corespunde cel mai bine
intereselor economice urmărite. Din fr. optime,
lat. optimus.
OPTIMISM s.n. Concepţie filozofică potrivit
căreia în lume binele precumpăneşte asupra
răului, iar lumea existentă este cea mai bună
dintre lumile posibile; atitudine a omului care
priveşte cu încredere viaţa şi viitorul; tendinţă de
a vedea latura bună, favorabilă a lucrurilor. Din
fr. optimisme, germ. Optimismus.
OPŢIUNE, opţiuni, s.f. 1. Faptul sau dreptul de
a alege din două sau mai multe lucruri,
posibilităţi etc. pe acela sau pe aceea care îţi
convine; alegere. ♦ Spec. Alegere, în temeiul
unui drept, între două sau mai multe situaţii
juridice. ◊ Drept de opţiune = a) drept acordat
cuiva de a-şi alege cetăţenia (de obicei în cazuri
de stabilire în alt stat); b) drept acordat cuiva de
a accepta o moştenire sau de a renunţa la ea. 2.
Condiţie stipulată uneori în tranzacţiile
comerciale, potrivit căreia o parte contractantă,
care îşi asumă obligaţii ferme, acordă celeilalte
părţi, pentru un anumit termen, dreptul de a
alege între diferitele condiţii ale contractului sau
chiar dreptul de a renunţa la tranzacţie. Din fr.
option, lat. optio, -onis.
OPULENT, -Ă, opulenţi, -te, adj. (Livr.) Bogat,
îmbelşugat, abundent; voluminos, masiv. Din fr.
opulent, lat. opulentus.
OPULENŢĂ, opulenţe, s.f. (Livr.) Bogăţie,
belşug, abundenţă. Din fr. opulence, lat.
opulentia.
222
OPUNE, opún, vb. III. 1. Tranz. A pune în faţa
cuiva sau a ceva, ca împotrivire, un lucru, un
argument etc. ♦ Refl. A se împotrivi (rezistând
sau făcând uz de forţă), a pune piedici, a ţine
piept; a zădărnici. 2. Tranz. A pune faţă în faţă
două sau mai multe fiinţe sau lucruri pentru a
scoate în evidenţă, prin comparaţie, deosebirile
dintre ele. 3. Refl. (Despre unghiuri) A fi aşezat,
într-o figură geometrică, în faţa altui unghi sau
în faţa uneia dintre laturi; (despre laturi) a fi
aşezat în faţa altei laturi sau în faţa unuia dintre
unghiuri. [Prez. ind. şi: (reg.) opui] Din lat.
opponere, fr. opposer (după pune).
OPUNERE, opuneri, s.f. Acţiunea de a (se)
opune şi rezultatul ei; punere faţă în faţă;
împotrivire, stăvilire, zădărnicire; p. ext.
opoziţie. V. opune.
OPUS1, -Ă, opuşi, -se, adj. 1. Care este
aşezat în faţa cuiva sau a ceva, în partea
dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene,
caractere, legi) care nu se poate împăca cu
altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n.
art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre
unghiuri) Care este aşezat, într-o figură
geometrică, în faţa altui unghi sau în faţa
uneia dintre laturi; (despre laturi) care este
aşezat în faţa altei laturi sau în faţa unuia
dintre unghiuri. V. opune.
OPUS2, opusuri, s.n. (Muz.) Termen care
denumeşte, împreună cu un număr de clasificare,
o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii
cronologice a lucrărilor sale. [Scris şi
(prescurtat): op] Din fr. opus, germ. Opus.
ORACOL, oracole, s.n. (În antichitate) Răspuns
profetic pe care, potrivit unor credinţe, anumite
divinităţi îl dădeau celor veniţi să le consulte
pentru a cunoaşte viitorul; prevestire, prezicere,
profeţie; lăcaşul unde se făceau aceste profeţii. ♦
Hotărâre dată de o persoană cu autoritate;
sentinţă cu caracter infailibil; p. ext. persoană
care dă această hotărâre. ◊ Expr. A vorbi ca un
oracol = a se exprima sentenţios şi enigmatic.
[Var.: oracul s.n.] Din lat. oraculum, it.
oracolo, fr. oracle.
ORAR, -Ă, orari, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care arată
orele; privitor la ore; care se face sau se
calculează pe timp de o oră. ◊ Diferenţă orară =
diferenţa de timp marcată de două ceasornice
situate pe longitudini diferite ale Pământului.
(Înv.) Cerc orar = median ceresc. 2. S.n.
Program al unei activităţi împărţit pe ore şi
repetat periodic; (concr.) tabel, grafic care indică
programul în ore al unei activităţi; orele de
plecare şi de sosire ale unui tren, vapor, autobuz.
♦ Spec. Program săptămânal pe baza căruia se
desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în
facultăţi. 3. S.n. (Înv.) Instrument care indică
timpul; ceasornic. ♦ (Curent) Acul mic al
ceasului, care indică orele. Din fr. horaire, lat.
horarius.
ORATOR, oratori, s.m. Persoană care rosteşte
un discurs, care vorbeşte în public; persoană care
are talentul de a vorbi frumos în faţa unui public;
retor. Din lat. orator, fr. orateur.
ORATORIU, oratorii, s.n. 1. Compoziţie
muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe
o temă dramatică, pentru orchestră, cor şi solişti
vocali şi destinată a fi interpretată în concert; p.
restr. cantată. 2. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere
într-o locuinţă particulară, servind drept loc de
rugăciune; paraclis. Din lat. oratorium. Cf. it.
o r a t o r i o , fr. o r a t o i r e .
ORBICULAR, -Ă, orbiculari, -e, adj. Rotund,
globular. ♦ (Substantivat, m.) Muşchi de formă
circulară care înconjură pleoapele şi buzele,
determinând, prin contracţie, închiderea şi
deschiderea acestora. Din fr. orbiculaire, lat.
orbicularis.
ORBITĂ, orbite, s.f. 1. Traiectorie în formă de
curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦
Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită
aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta
cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2.
Fiecare dintre cele două cavităţi osoase ale
craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig.
Sfera sau mediul unei activităţi oarecare; sferă
de acţiune sau de influenţă. Din fr. orbite, lat.
orbita.
ORCHESTRĂ, orchestre, s.f. 1. Colectiv de
instrumentişti care execută împreună compoziţii
muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul
instrumentelor muzicale la care cântă membrii
acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol
destinată orchestranţilor, situată între scenă şi
sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de
orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de
concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3.
Spaţiu circular în arhitectura teatrelor antice,
situat între avanscenă şi gradenuri. [Var.:
orhestră s.f., (înv.) orchestru s.n.] Din fr.
orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus.
orkestr.
ORCHESTRANT, -Ă, orchestranţi, -te,
s.m. şi f. Persoană care face parte dintr-o
orchestră; instrumentist. - Orchestră + suf. -
ant.
ORCHESTRION, orchestrioane, s.n.
Instrument muzical în formă de orgă sau de pian,
cu două sau cu mai multe claviaturi. Din fr.
orchestrion, germ. Orchestrion.
ORDALIE, ordalii, s.f. Mod de stabilire a
dreptăţii sau a vinovăţiei părţilor în litigiu,
caracteristic evului mediu, prin diferite probe (a
focului, a apei clocotite şi a fierului încins) sau
prin duelul judiciar. Din fr. ordalie, lat.
ordalium.
ORDIN, ordine, s.n. 1. Dispoziţie obligatorie,
scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o
persoană oficială pentru a fi executată întocmai;
poruncă. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la
dispoziţia cuiva. Sub ordinele cuiva = sub
comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin!
= vă stau la dispoziţie. ♦ (Concr.) Act care
conţine o dispoziţie cu caracter obligatoriu. ◊
Ordin de zi = act prin care comandantul unei
223
mari unităţi militare se adresează întregii unităţi
în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispoziţie
scrisă a unei autorităţi militare, prin care o
persoană din cadrele de rezervă ale armatei este
chemată la unitate. Ordin de serviciu = act prin
care cineva primeşte o însărcinare oficială;
delegaţie. Ordin de plată = dispoziţie dată de
către o bancă pentru a plăti o sumă de bani unei
persoane fizice sau juridice. 2. Decoraţie
superioară medaliei. 3. Categorie sistematică în
zoologie şi în botanică, superioară familiei şi
inferioară clasei. 4. Sistem arhitectonic ale cărui
elemente sunt dispuse şi proporţionate după
anumite reguli, pentru a forma un ansamblu
armonios şi regulat. 5. Comunitate monahală
întâlnită în diverse religii, care susţine o
propagandă activă în favoarea religiei respective.
♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări
care participau la acţiuni războinice. 6. Rang,
categorie (după importanţă). ◊ Expr. De
ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul)
ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine,
categorie, domeniu. ♦ Regulă, ordine. Din lat.
ordo, -inis, fr. ordre.
ORDINAR, -Ă, ordinari, -e, adj. 1. Obişnuit,
normal; de rând, comun. ◊ Fracţie ordinară =
raportul a două numere întregi. Sesiune ordinară
= sesiune convocată conform regulamentului de
funcţionare. ◊ Loc. adv. (Franţuzism înv.) De
ordinar = de obicei. ♦ (Mil.; înv; substantivat, în
expr) A trece (sau a înscrie) la ordinar = a
înscrie în registrul de evidenţă al raţiilor
alimentare şi al soldei. 2. De calitate inferioară,
fără valoare, prost. ♦ Vulgar, grosolan, josnic.
Din fr. ordinaire, lat. ordinarius, germ.
ordinär.
ORDINARIAT, ordinariate, s.n. (Înv.) Organ
administrativ care conducea o episcopie catolică;
consistoriu. Din lat. ordinariatus, fr.
ordinariat.
ORGAN, organe, s.n.1. Parte din corpul unei
fiinţe vii, care îndeplineşte una sau mai multe
funcţii vitale sau utile vieţii. ♦ Gură; p.ext. voce,
glas. 2. Parte componentă a unui mecanism, a
unei maşini, formată din una sau din mai multe
piese, având o anumită funcţie. 3. Fig. Mijloc,
instrument de acţiune, de comunicare etc.; p.ext.
exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de
determinări care indică felul sau apartenenţa)
Ziar, revistă. 4. Grup de persoane care
îndeplineşte o funcţie politică, socială,
administrativă etc.; instituţie politică, socială,
administrativă etc. reprezentată de aceste
persoane. Din ngr. órganon, it. organo, lat.
organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ.
ORGANDI s.n. Ţesătură de bumbac sau de in,
subţire, transparentă şi foarte apretată, din care
se confecţionează obiecte de îmbrăcăminte
pentru femei şi copii, perdele etc. [Var.:
organdin, organtin s.n.] Din fr. organdi, germ.
Organdin.
ORGANIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ţine
de structura, de esenţa, de funcţiile unui organ
sau ale unui organism; privitor la organe sau
organisme vii. 2. Care are structura unui
organism1, constituind un întreg diferenţiat şi în
acelaşi timp unitar; organizat, unitar, inseparabil.
♦ Care rezultă din organizarea, din construcţia
insăşi a unui lucru; esenţial, lăuntric, intrinsec. ♦
Fundamental. ♦ (Şi adv.; despre relaţii, legături)
Analog legăturii care uneşte părţile unui
organism1; indisolubil. 3. (Despre substanţe,
materii, etc.) Care este alcătuit din carbon şi
hidrogen, uneori şi din alte elemente chimice
(oxigen, azot, etc.). ◊ Chimie organică = ramură
a chimiei care studiază hidrocarburile şi derivaţii
acestora. Din lat. organicus, fr. organique
NEORGANIC, -Ă, neorganici, -ce, adj.
(Biol., Chim.) Anorganic. Ne- + organic
(după fr. anorganique).
ORGANISM, organisme, s.n. 1. Totalitatea
organelor şi a părţilor indisolubil legate între ele
ale unei fiinţe vii; corp, fiinţă. 2. Fig. Ceea ce
apare ca un lot închegat; ceea ce funcţionează în
mod organizat. ♦ Organizaţie (1). Din lat.
organismus, ngr. organismós, germ.
Organismus, fr. organisme.
ORGANIST, -Ă, organişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană care cântă la orgă. Din fr. organiste,
germ. Organist, it. organista.
ORGANIZAŢIE, organizaţii, s.f. 1. Asociaţie
de oameni cu concepţii sau preocupări comune,
uniţi conform unui regulament sau unui statut, în
vederea depunerii unei activităţi organizate. ◊
Organizaţie de bază = (ieşit din uz) unitate
organizatorică fundamentală a Partidului
Comunist Român şi a Uniunii Tineretului
Comunist, care cuprindea cel puţin trei membri.
2. Mod de organizare, orânduire, aranjare;
rânduială, alcătuire. Din germ. Organisation, fr.
organisation, rus. organizaţiĩa.
ORGANOGENIE s.f. (Med.) Organogeneză.
Din fr. organogénie, engl. organogeny.
ORGANOTROP, -Ă, organotropi, -e, adj.
(Despre substanţe, medicamente) Care prezintă o
afinitate particulară pentru un anumit ţesut sau
organ; care se fixează în organismul unei
vieţuitoare şi acţionează asupra acestuia. Din fr.
organotrope, germ. Organotrop.
ORGIE, orgii, s.f. Petrecere desfrânată cu exces
de mâncare şi de băutură; desfrâu, dezmăţ,
bacanală. Din fr. orgie, lat. orgia.
ORHIDEE, orhidee, s.f. (La pl.) Nume dat unei
familii de plante erbacee monocotiledonate, cu
tulpină simplă, frunze alterne întregi, cu flori
mari, colorate, cu trei petale, dintre care una se
termină de obicei în formă de pinten răsucit
(Orchidaceae); (şi de la sg.) plantă care face
parte din această familie. Din germ. Orchidee,
fr. orchidées.
ORHITĂ, orhite, s.f. Boală caracterizată prin
inflamarea cordonului spermatic şi a testiculelor.
Din fr. orchite, germ. Orchitis.
ORHITIC, -Ă, orhitici, -ce, adj. Care
aparţine orhitei, privitor la orhită. - Orhită +
suf. -ic.
224
ORIBIL, -Ă, oribili, -e, adj. Care inspiră oroare,
dezgust; foarte urât, îngrozitor, hidos, groaznic.
Din fr. horrible, lat. horribilis.
ORIENT s.n. Unul dintre cele patru puncte
cardinale, situat în direcţia în care răsare soarele;
răsărit, est; p. ext. spaţiul geografic situat la est
faţă de un punct de referinţă (îndeosebi Asia şi
estul Africii); nume generic pentru ţările sau
popoarele din acest spaţiu. Din fr. orient, lat.
oriens, -ntis, germ. Orient.
ORIENTAL, -Ă, orientali, -e, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care aparţine Orientului sau părţii
răsăritene a unei ţări, a unei regiuni, privitor la
Orient, caracteristic Orientului; răsăritean; p.
restr. turcesc. 2. S.m. şi f. Persoană care face
parte din populaţia de bază a unei ţări din Orient;
p. restr. turc; (la pl.) popoarele din Orient. Din
lat. orientalis, fr. oriental.
ORIFICIU, orificii, s.n. Deschizătură prin care
o cavitate sau un spaţiu închis comunică cu
exteriorul, cu alt spaţiu închis sau altă cavitate.
Din fr. orifice, lat. orificium.
ORIGINAL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre
acte, documente, opere artistice şi literare,
fotografii etc.; adesea substantivat, n.) Care
constituie întâiul exemplar, care a servit sau
poate servi drept bază pentru copii, reproduceri
sau multiplicări; care a fost produs pentru prima
oară într-o anumită formă. ◊ Loc. adj. şi adv. În
original = în forma primară, necopiat; în limba
în care a fost scris, netradus. ♦ Care are, prin
autenticitate, o valoare reală, de necontestat. 2.
(Despre idei, teorii, opere etc.) Care este propriu
unei persoane sau unui autor; neimitat după
altcineva; personal, nou, inedit. ♦ (Despre artişti,
scriitori, oameni de ştiinţă) Care creează ceva
nou, personal, fără a folosi un model făcut de
altul. ♦ (Substantivat, n.) Fiinţă sau obiect care
serveşte ca model pentru o operă de artă. 3.
(Adesea substantivat) Care iese din comun,
neobişnuit, ciudat, bizar; excentric, extravagant.
Din lat. originalis, fr. original.
ORIGINAR, -Ă, originari, -e, adj. 1. Care este
de loc din..., care îşi are obârşia în... 2. În forma
de la început, de origine; iniţial. Din fr.
originaire, lat. originarius, -a, -um.
ORIGINE, origini, s.f. 1. Punct de plecare
pentru formarea unui lucru, a unui fenomen;
început, provenienţă; izvor, obârşie. ◊ Loc. adj.
De origine = a) de provenienţă, de natură; b)
originar. 2. Apartenenţă prin naştere la o
anumită familie, la un anumit grup social, la o
anumită naţiune. ◊ Loc. adj. De origine = de
obârşie, de baştină, de neam, de naţionalitate. ♦
Etimologie (a unui cuvânt). 3. Punct pe o linie,
pe o suprafaţă sau în spaţiu, de la care se
măsoară coordonatele celorlalte puncte. ♦ Punct
sau reper de pe un aparat tehnic dotat cu un
sistem de numerotaţie sau cu o gradaţie, de la
care începe numerotaţia sau gradaţia. [Var.:
origină s.f.] Din lat. origo, -inis, fr. orígine.
ORIZONT, orizonturi, s.n. 1. Linie care
reprezintă intersecţia aparentă a suprafeţei
Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau
a Pământului pe care o mărgineşte această linie;
limită până la care ajunge vederea noastră; zare.
◊ Orizont adevărat = cercul de intersecţie a
sferei cereşti cu un plan perpendicular pe
verticala locului şi care trece prin centrul
Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a
cunoştinţelor, a unei activităţi intelectuale;
perspectivă; capacitate, putere de înţelegere, de
orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără
orizont = cu vederi înguste, cu concepţii
înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formaţia
unui sol, care prezintă caracteristicile condiţiilor
climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat
sau ansamblu de straturi de aceeaşi origine, de
aceeaşi vârstă, de aceeaşi rocă şi având aceeaşi
poziţie geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦
Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină,
situate în acelaşi plan orizontal. 3. (În artele
plastice şi în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon,
orizonte s.n.] Din lat. horizon, -ntis, ngr.
orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr.
horizon.
ORIZONTAL, -Ă, orizontali, -e, adj. (Despre o
dreaptă sau un plan; p. ext. despre direcţia unei
mişcări) Care are o poziţie perpendiculară pe
verticala unui loc. ♦ (Substantivat, f.) Dreaptă
care este într-o astfel de poziţie. Din fr., germ.
horizontal.
ORIZONTALIZA, orizontalizez, vb. I.
Tranz. A aşeza ceva în poziţie orizontală. -
Orizontal + suf. -iza.
ORIZONTALIZARE, orizontalizări, s.f.
Acţiunea de a orizontaliza. V. orizontaliza.
ORLON s.n. Varietate de fibră textilă sintetică,
obţinută prin prelucrarea unor soluţii vâscoase
de răşini şi folosită, în amestec cu lâna, la
executarea tricotajelor. Din fr., rus. orlon, germ.
Orlon.
ORNA, ornez, vb. I. Tranz. A pune în valoare, a
înfrumuseţa un lucru adăugându-i o podoabă; a
împodobi, a decora. Din fr. orner, lat. ornare.
ORNARE s.f. Acţiunea de a orna;
împodobire, decorare. V. orna.
ORNAT, -Ă, ornaţi, -te, adj. Împodobit,
decorat. V. orna.
ORNANT, -Ă, ornanţi, -te, adj. Care
serveşte drept podoabă, care împodobeşte. -
Orna + suf. -ant.
ORNAMENT, ornamente, s.n. 1. Detaliu sau
obiect adăugat la un ansamblu pentru a-l
înfrumuseţa; accesoriu, element decorativ folosit
în artele plastice, în arhitectură, în tipografie
pentru a întregi o compoziţie şi a-i reliefa
semnificaţia. ◊ Loc. adj. De ornament =
decorativ, ornamental. ♦ (Rar) Distincţie,
însemn, decoraţie. 2. Notă sau grup de note
muzicale care se adaugă la o melodie, pentru a-i
reliefa conturul, pentru a-i împodobi linia
melodică; semnul muzical corespunzător. Din fr.
ornement, it. ornamento, lat. ornamentum.
ORNAMENTIST, -Ă, ornamentişti, -ste,
s.m. şi f. Artist specializat în executarea
225
lucrărilor ornamentale. - Ornament + suf. -
ist.
ORNITOLOGIE s.f. Parte a zoologiei care se
ocupă cu studiul sistematicii, al morfologiei şi al
ecologiei păsărilor. Din fr. ornithologie, germ.
Ornithologie.
OROARE, orori, s.f. 1. Sentiment de groază, de
dezgust, de repulsie; aversiune, scârbă. 2. Faptă,
vorbă sau situaţie care inspiră groază, repulsie;
grozăvie. Din fr. horreur, lat. horror, -oris.
ORTODOX, Ă, ortodocşi, -xe, adj. 1. Care ţine
de biserica creştină răsăriteană, de ortodoxie,
care este conform cu doctrina acestei biserici;
(despre persoane) care este adept al
ortodoxismului. ♦ (Substantivat) Persoană de
religie creştină răsăriteană. 2. Conform cu
principiile tradiţionale ale unei doctrine, ale unei
dogme etc., considerată ca fiind singura
adevărată; (despre oameni) care urmează cu
fermitate (sau dogmatic) o asemenea doctrină.
Din ngr. orthódoxos, lat. orthodoxus, fr.
orthodoxe.
ORTODOXISM s.n. 1. Religia creştină
ortodoxă. 2. Calitatea de a fi ortodox (2). 3.
Doctrină literară şi ideologică românească
din perioada interbelică; înclinare spre
cultivarea temelor şi motivelor religioase
ortodoxe. - Ortodox + suf. -ism.
ORTODOXIST, -Ă, ortodoxişti, -ste, adj.,
s.m. şi f. (Adept) al ortodoxismului. - De la
ortodoxism, cu schimbarea sufixului.
ORTODOXIE s.f. 1. Confesiune creştină care a
păstrat neschimbate dogmele, tradiţia, cultul şi
organizarea bisericească fixate prin cele şapte
sinoade ecumenice; p. ext. biserica ortodoxă;
religia ortodoxă. 2. Conformitate, concordanţă
cu principiile tradiţionale ale doctrinei bisericii
creştine ortodoxe. Din lat. orthodoxia, fr.
orthodoxie.
ORTOPEDIC, -Ă, ortopedici, -ce, adj. Care
aparţine ortopediei, privitor la ortopedie. Din fr.
orthopédique, germ. orthopädisch.
ORTOPEDIE s.f. Ramură a chirurgiei care se
ocupă cu studiul şi tratamentul bolilor şi
deformaţiilor congenitale sau dobândite ale
oaselor şi ale articulaţiilor corpului. Din fr.
orthopédie, germ. Orthopädie.
ORTOPED, -Ă, ortopezi, -de, s.m. şi f. 1.
Medic specialist în ortopedie; ortopedist (1).
2. Meseriaş care fabrică aparate ortopedice;
ortopedist (2). Din ortopedie (derivat
regresiv). Cf. germ. O r t h o p ä d e .
ORTOPEDIST, -Ă, ortopedişti, -ste, s.m. şi f.
1. Ortoped (1). 2. Ortoped (2). Din fr.
orthopédiste, germ. Orthopädist.
OSCILĂ, oscile, s.f. Mic disc de bronz sau de
marmură împodobit cu o mască în relief, care
era atârnat, la vechii romani, de arborii sacri sau
sub colonade. Din lat. oscillum, fr. oscille.
OSEMINTE s.n. pl. Oasele uscate şi descărnate
ale unei fiinţe moarte. Din fr. ossements, lat.
ossamenta.
OSMOZĂ, osmoze, s.f. Proces de difuziune a
uneia sau a mai multor substanţe (dintr-o soluţie)
printr-o membrană permeabilă sau
semipermeabilă. Din fr. osmose, germ. Osmose.
OSPICIU, ospicii, s.n. Spital, sanatoriu în care
sunt îngrijiţi alienaţii mintal, bolnavii psihic;
casă de nebuni; balamuc. Din lat. hospitium, fr.
hospice, germ. Hospiz.
OSPITALITATE s.f. Însuşirea de a fi
ospitalier. ♦ Primire, găzduire bună oferită cuiva.
Din fr. hospitalité, lat. hospitalitas, -atis.
OSTENTAŢIE, ostentaţii, s.f. Punere în
valoare în mod provocator a unei insuşiri;
prezentare demonstrativă, etalare pretenţioasă a
ceva. ◊ Loc. adv. Cu ostentaţie = în mod
demonstrativ, ostentativ. [Var.: ostentaţiune
s.f.] Din fr. ostentation, lat. ostentatio, -onis.
OSTIOLĂ, ostiole, s.f. (Bot.) Orificiu în
ţesuturile epidermice ale plantelor care permite
efectuarea schimburilor de gaze dintre spaţiile
intercelulare din frunze sau din tulpinile verzi şi
atmosferă. Din fr. ostiole, lat. ostiolum.
OSTROGOT, -Ă, ostrogoţi, -te, s.m. şi f., adj.
1. S.m. şi f. Persoană care făcea parte din
triburile germanice medievale ale goţilor de est.
2. Adj. Care aparţine ostrogoţilor (1), privitor la
ostrogoţi; ostrogotic. Din fr. ostrogot, lat.
Ostrogothus.
OSUAR, osuare, s.n. 1. Loc sau construcţie în
care sunt depuse osemintele rezultate din
deshumări. 2. Monument funerar comemorativ,
într-un cimitir sau într-un loc istoric, în care se
păstrează osemintele ostaşilor căzuţi într-o
bătălie. [Var.: osuariu s.n.] Din fr. ossuaire, lat.
ossuarium.
OTOMAN, -Ă, otomani, -e s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Turc. 2. Adj. Turcesc. Din lat.
othomannus, fr. ottoman, it. ottomano, germ.
Ottomane.
OTOMANĂ, otomane, s.f. (Înv.) 1. Canapea,
sofa. 2. Un fel de stofă groasă. Din fr. ottomane,
germ. Ottomane, it. ottomana.
OVAR, ovare, s.n. 1. Fiecare dintre cele două
glande de reproducere ale femelei, care conţine
celulele germinative şi ovulele. 2. (Bot.) Partea
inferioară a pistilului, formată din carpele, care
conţine ovulele şi care, după fecundaţie, se
transformă în fruct. Din lat. ovarium, fr. ovaire.
OVAŢIE, ovaţii, s.f. Manifestare publică
entuziastă de admiraţie şi de aprobare, exprimată
prin aclamaţii şi aplauze în cadrul unei adunări,
a unei serbări etc., faţă de o persoană, o acţiune,
o iniţiativă etc. Din fr. ovation, lat. ovatio.

226
 P restabili pacea. ♦ A pune capăt unui conflict,
PACHER, pachere, s.n. Dispozitiv pentru
închiderea etanşă a spaţiilor inelare dintre pereţii
găurii de sondă şi diferitele elemente tubulare
introduse în aceasta. Din germ. Packer, rus.
paker, fr. packer.
PACHET, pachete, s.n. 1. Obiect sau grup de
obiecte strânse la un loc sau înfăşurate într-o
învelitoare de protecţie (şi legate) pentru a se
putea păstra sau transporta mai uşor; legătură. ◊
Expr. (Adverbial) A trimite pe cineva pachet = a
trimite, a expedia pe cineva rapid şi fără voia lui
undeva. 2. Ansamblu de piese identice,
suprapuse sau alăturate şi legate între ele pentru
a forma o singură piesă folosită într-un sistem
tehnic. Din fr. paquet, germ. Paket.
PACHEŢEL, pacheţele, s.n. Diminutiv al
lui pachet. - Pachet + suf. -el.
DESPACHETA, despachetez, vb. I. Tranz.
A desface, a scoate un obiect din ambalajul
în care se află împachetat. ♦ A deschide,
a desface un pachet, o ladă etc. pentru a
scoate obiectele din interior. - Des- +
[îm]pacheta. Cf. fr. d é p a q u e t e r .
DESPACHETARE, despachetări, s.f.
Acţiunea de a despacheta şi rezultatul ei. V.
despacheta.
ÎMPACHETA, împachetez, vb. I. Tranz. 1.
A face pachet; a strânge, a aduna lucruri într-
un sac, într-o ladă etc., a ambala (în
vederea transportului). 2. A pune comprese
cu nămol, cu parafină etc. pe o parte
bolnavă a corpului. - În + pachet. Cf. fr.
empaqueter.
ÎMPACHETARE, împachetări, s.f.
Acţiunea de a împacheta şi rezultatul ei. 1.
Ambalare, împachetat. 2. Învelire a unei
părţi bolnave a corpului în comprese cu
nămol, cu parafină etc. - V. împacheta.
ÎMPACHETAT s.n. Împachetare (1). V.
împacheta.
PACIENT, -Ă, pacienţi, -te, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană bolnavă care se găseşte în
tratamentul unui medic, considerat În raport cu
acesta. ♦ (Înv.) Persoană supusă unui supliciu;
victimă; martir. 2. Adj. (Livr.) Care are (sau
manifestă) răbdare, calm; răbdător. Din lat.
patiens, -ntis, fr. patient, germ. Patent, it.
paciente.
PACIENŢĂ, pacienţe, s.f. (Livr.) Răbdare,
calm; îngăduinţă. Din lat. patientia, fr.
patience, it. pacienza.
PACIFIC, -Ă, pacifici, -ce, adj. 1. (Înv.) Iubitor
de pace, de bună înţelegere, de linişte, paşnic;
care tinde spre un acord, spre împăcare. 2. (Ieşit
din uz; în sintagma) Locomotivă pacific (şi
substantivat, n.) = locomotivă cu viteză mare,
folosită la tracţiunea vagoanelor de călători. Din
lat. pacificus, fr. pacifique, it. pacifico.
PACIFICA, pacIfic, vb. I. Tranz. 1. A face să
înceteze conflictele armate, luptele etc., a
227
unor certuri, neînţelegeri etc.; a înlătura, a
aplana. 2. (Rar) A restabili liniştea sufletească, a
aduce împăcarea; a atenua durerea fizică; a
linişti, a potoli. Din fr. pacifier, it. pacificare.
PACIFICARE s.f. Acţiunea de a pacifica şi
rezultatul ei. V. pacifica.
PACIFICATOR, -OARE, pacificatori, -oare,
s.m. şi f., adj. (Persoană) care pacifică (1), care
restabileşte pacea, liniştea. Din fr. pacificateur,
it. pacificatore.
PACT, pacte, s.n. 1. Denumire dată unor tratate
internaţionale, bilaterale sau multilaterale, cu
caracter solemn, privind relaţiile politice între
state, încheiate în special în scopul menţinerii
păcii sau al colaborării strânse între semnatari. 2.
Înţelegere (scrisă) între două părţi; învoială,
convenţie. Din fr. pacte, lat. pactum, germ.
Pakt.
PADIŞAH, padişahi, s.m. Titlu purtat (în trecut)
de monarh în unele ţări din Orientul Apropiat şi
Mijlociu; persoană purtând acest titlu. Din tc.
pādişāh, fr. padisah.
PADOC, padocuri, s.n. Loc îngrădit într-o
păşune, rezervat pentru unele animale
domestice; teren împrejmuit şi amenajat în mod
special, în apropierea grajdurilor, destinat
întreţinerii şi mişcării animalelor domestice în
aer liber. ♦ Spec. Loc îngrădit lângă boxa unui
cal de curse sau lângă un hipodrom, unde sunt
lăsaţi în libertate sau plimbaţi caii, înainte de
alergări. Din fr., engl. paddock.
PAHIDERM, pahiderme, s.n. Denumire
generică dată mai multor mamifere erbivore
masive, cu pielea foarte groasă, cu păr puţin, cu
pântecele mare şi cu picioarele terminate cu
copite. ◊ (Adjectival) Animal pahiderm. ♦
(Fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană
lipsită de bun-simţ, obraznică. [Var.: pachiderm
s.n.] Din lat. pachyderma, fr. pachyderme.
PAIAŢĂ, paiaţe, s.f. 1. Personaj comic în
spectacolele de circ, la diferite reprezentaţii
populare etc.; măscărici, saltimbanc, clovn;
bufon. ♦ Păpuşă îmbrăcată ca o paiaţă. 2. Epitet
dat unui om neserios, ridicol, lipsit de
personalitate. Din rus. paiaţ, fr. paillasse, germ.
Paiazze.
PAJ, (1) paji, s.m. 1. (În evul mediu, mai ales în
Europa apuseană) Tânăr nobil care se afla în
serviciul unui senior, al unui rege, al unui
principe etc. pentru a învăţa meşteşugul armelor
şi pentru a se deprinde cu manierele de la curte;
p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură feminină în
care părul, lăsat lung pe umeri, este rulat la
capete spre partea dinăuntru, imitând
pieptănătura pajilor. [Var.: (înv.) pag s.m.] Din
fr. page, germ. Page.
PALADIN, paladini, s.m. (În evul mediu, în
Europa apuseană) Nobil slujitor la palatul unor
regi; p. ext. cavaler rătăcitor din evul mediu, în
continuă căutare de aventuri eroice. ♦ Fig.
Bărbat voinic, îndrăzneţ, însufleţit de sentimente
cavalereşti. Din fr. paladin, it. paladino.
PALADIU, paladii, s.n. Statuie a zeiţei Pallas
Atena, socotită în antichitate a fi ocrotitoarea
cetăţilor. ♦ Fig. Ocrotire, apărare. Din lat., fr.
palladium.
PALAFITĂ, palafite, s.f. Locuinţă lacustră (din
epoca neolitică), construită pe piloţi sau pe un
podium susţinut de pari. Din fr. palafitte, it.
palafitta.
PALAT s.n. Peretele superior al cavităţii bucale,
în formă de boltă, alcătuit din apofizele palatine
ale celor două maxilare superioare, precum şi
din oasele palatine, acoperite de o mucoasă
groasă; cerul-gurii. ◊ Palat moale sau vălul
palatului = porţiune musculară care continuă
palatul în partea posterioară a cavităţii bucale.
Palat artificial = muşchi al palatului, care se
foloseşte în fonetica experimentală pentru a se
vedea suprafaţa atinsă de limbă la pronunţarea
unui sunet. Din lat. palatum, it. palato. Cf. fr.
palais.
PALATIN, palatini, s.m. Titlu dat, în evul
mediu, în Europa, unui mare demnitar care
îndeplinea anumite funcţii la curte sau la palatul
unui rege sau al unui mare senior; principe
posesor al unui palatinat; guvernator al unei
provincii în Germania sau în Polonia medievală;
vicerege în Ungaria medievală; persoană care
avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival)
Care aparţine unui palatin1 sau unui palatinat,
privitor la un palatin sau la un palatinat. Din lat.
palatinus, it. palatino, fr. palatin.
PALEOGEOFIZIC, -Ă, paleogeofizici, -ce,
s.f., adj. 1. S.f. Ramură a geofizicii care studiază
structura şi proprietăţile fizice ale globului
terestru în trecutul geologic. 2. Adj. Referitor la
paleogeofizică. Din fr. paléogéophysique, engl.
paleogeophysics.
PALIUM, paliumuri, s.n. (Zool.) Manta. Din
lat., fr. pallium.
PALM, palmi, s.m. (Rar) Palmier. Din fr.
palme, germ. Palme.
PALMAT, -Ă, palmaţi, -te, adj. 1. (Despre lobii
unei frunze simple, foliolele unei frunze
compuse sau despre nervuri) Care porneşte
dintr-un centru comun şi se răsfiră apoi ca
degetele de la palmă; palmiform. 2. (Despre
picioarele unor animale) Cu degetele unite
printr-o membrană. Din lat. palmatus, it.
palmato, fr. palmé.
PALMITAT, palmitaţi, s.m. Sare sau ester al
acidului palmitic. Din fr. palmitate, germ.
Palmitat.
PALOARE, palori, s.f. 1. Culoare, aspect al
unei persoane care are faţa palidă; faptul de a fi
palid; paliditate, gălbeneală. 2. (Rar) Culoare
ştearsă, estompată. Din fr. pâleur, it. pallore.
PALPITA, palpit, vb. I. Intranz. 1. (Despre
inimă) A bate mai puternic, mai rapid decât e
normal sau a bate în mod neregulat, din cauza
unei emoţii, a unui efort, a unei boli; a zvâcni. ♦
(Despre oameni) A fi stăpânit de o emoţie
puternică, a fi tulburat; a tremura. 2. P. anal. A
se mişca ritmic, a se legăna; a tremura, a
228
fremăta; a sclipi uşor şi intermitent, a licări, a
pâlpâi. 3. Fig. A se manifesta cu putere, a trăi
intens; a fremăta, a pulsa, a vibra. Din fr.
palpiter, it. palpitare.
PALPITARE, palpitări, s.f. Acţiunea de a
palpita şi rezultatul ei. V. palpita.
PALPITĂTOR, -OARE, palpitători, -oare,
adj. (Rar) Tremurător, fremătător. - Palpita
+ suf. -ător.
PALPITAŢIE, palpitaţii, s.f. Mişcare
anormală, puternică, rapidă sau neregulată a
inimii, provocată de o boală, de o emoţie, de un
efort etc.; palpit. ♦ Fig. (Rar) Sentiment, emoţie.
Din fr. palpitation, it. palpitazione.
PALUDĂ, palude, s.f. (Înv.) Baltă; mlaştină.
Din lat. palus, -udis, fr. palude.
PAN- Element de compunere care înseamnă
"tot", "întreg" şi care serveşte la formarea unor
substantive şi a unor adjective. Din fr., ngr.
pan-.
PANACEU, panacee, s.n. Medicament despre
care se credea odinioară că vindecă orice boală.
[Var.: (înv.) panacee s.f.] Din lat. panacea, fr.
panacée.
PANCREAS, pancreasuri, s.n. Glandă de formă
alungită, aşezată înapoia stomacului, care are
legătură cu splina şi cu duodenul. Din lat.
pancreas, fr. pancréas, it. pancrea(s).
PANCREATIC, -Ă, pancreatici, -ce, adj. Care
ţine de pancreas, privitor la pancreas. Din lat.
pancreaticus, fr. pancréatique, it. pancreatico.
PANDA s.m. invar. Mamifer carnivor
asemănător cu un ursuleţ, care are blana albă cu
pete negre şi trăieşte în Himalaia (Ailurus
fulgens). Din engl., fr. panda.
PANDECTE s.f. pl. Culegere de opinii ale
juriştilor romani asupra principalelor probleme
de drept, alcătuită în vremea împăratului
Iustinian şi adaptată în timp nevoilor noilor
instituţii. Din lat. pandectae, fr. pandectes.
PANDEMONIU s.n. (Livr.) Capitală imaginară
a infernului; adunarea, sfatul demonilor. ♦ Fig.
Adunare de oameni sau loc în care domneşte
discordia, dezordinea, corupţia. Din fr.
pandémonium, it. paademonio.
PANICĂ s.f. Senzaţie de spaimă violentă de
care este cuprinsă subit (şi adesea fără temei) o
persoană sau o colectivitate. ◊ Expr. A intra în
panică = a se nelinişti, a se alarma, a se speria
(foarte tare). Din ngr. panikos, fr. panique, it.
panico, germ. Panik.
PANICUL, panicule, s.n. Tip de inflorescenţă în
formă de chiorchine compus, ale cărui ramuri
secundare sunt şi ele ramificate şi poartă flori,
spiculeţe sau capitule. [Var.: paniculă s.f.] Din
lat. panicula, fr. panicule.
PANIFICA, panific, vb. I. Tranz. A efectua
procesul de panificaţie. Din fr. panifier, it.
panificare.
PANIFICARE s.f. Acţiunea de a panifica şi
rezultatul ei. V. panifica.
PANOPTIC, panoptice, s.n. 1. Clădire astfel
construită încât interiorul ei (cu aspecte sau
materiale documentare) să poată fi cuprins dintr-
o singură privire. 2. Expoziţie sau colecţie de
figuri făcute din ceară; panoramă. Din fr.
panoptique, germ. Panoptikum.
PANORAMĂ, panorame, s.f. 1. Privelişte din
natură cu orizont larg, văzută de departe şi de la
înălţime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată
unui domeniu, unei probleme etc. Panorama
literaturii române. 2. Tablou de proporţii mari
desfăşurat de jur împrejurul unei încăperi
circulare şi iluminat de sus numai pe anumite
sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul
încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei
imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se
află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de
bâlci cu scamatorii, acrobaţii, expoziţie de
animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcţie,
amenajare în care se poate vedea un astfel de
spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.)
panaramă s.f.] Din fr. panorama, germ.
Panorama, it. panorama.
MONDORAMĂ, mondorame, s.f.
Emisiune, rubrică ce oferă o viziune de
ansamblu asupra evenimentelor de pe
glob. - Mondo- (< fr. monde)+ [pano]ramă.
PANTALON, pantaloni, s.m. 1. (De obicei la
pl.) Îmbrăcăminte exterioară care acoperă, de la
mijloc în jos, corpul şi fiecare picior în parte;
nădrag. ♦ Chiloţi, izmene. 2. Piesă de tablă sau
de metal turnat, goală în interior, folosită la
bifurcarea unei conducte. Din ngr. pantaloni,
fr. pantalon.
PANTALONAR, pantalonari, s.m. 1.
Denumire depreciativă dată de către boierii
conservatori în secolul trecut tinerilor
progresişti care adoptaseră îmbrăcămintea
occidentală. ♦ (Pop.) Nume depreciativ dat
de ţărani celor îmbrăcaţi orăşeneşte; spec.
orăşean, târgoveţ. 2. (Rar) Croitor
specializat în confecţionarea pantalonilor. -
Pantalon + suf. -ar.
PANTALONAŞ, pantalonaşi, s.m. (Mai
ales la pl.) Diminutiv al lui pantalon. ♦ Spec.
Pantalon scurt pentru copii. ♦ Spec. Chilot
lung până la gleznă, împodobit cu volane de
dantelă, pe care îl purtau femeile. - Pantalon
+ suf. -aş.
PANTEISTIC, -Ă, panteistici, -ce, adj.
Panteist. Din fr. panthéistique, germ.
pantheistisch.
PANTOMIM, -Ă, pantomimi, -e s.f., s.m. 1. S.f.
Exprimare a ideilor şi a sentimentelor prin
gesturi, mimică, dans; p. ext. ansamblu de
gesturi, de mişcări prin care se exprimă anumite
idei şi sentimente. 2. S.f. Gen de reprezentaţie
teatrală în care actorii exprimă diverse acţiuni
dramatice (numai) prin gesturi sau mimică;
scenariul unei astfel de reprezentaţii. 3. S.m.
Actor de pantomimă (2); mim. Din fr.
pantomime, germ. Pantomime, it. pantomimo.
PAPAINĂ, papaine, s.f. Enzimă extrasă din
papaia, folosită în tratamentul unor boli
digestive. Din fr. papaine, germ. Papain.
229
PAPILĂ, papile, s.f. Mică proeminenţă (conică)
a pielii, a unor mucoase sau a feţei externe sau
interne a unui organ. Din lat. papilla, fr.
papille.
PAPIRUS, papirusuri, s.n. 1. Plantă erbacee
acvatică cu tulpina formată din foiţe
membranoase, care creşte mai ales în Delta
Nilului şi în Africa Centrală (Cyperus papyrus).
2. Material sub formă de foiţă, prelucrat din
tulpina acestei plante, pe care se scria în
antichitate. ♦ Vechi manuscris pe un astfel de
material. Din lat., fr. papyrus.
PAPULĂ, papule, s.f. Leziune superficială a
pielii, caracterizată printr-o mică ridicătură
roşiatică sau neagră, dură, care apare în unele
boli de piele şi în sifilis. Din lat. papula, fr.
papule.
PARA- Element de compunere care înseamnă:
a) "foarte", "tare", "puternic" şi serveşte la
formarea unor adjective şi a unor substantive; b)
(depr.) "mult", "prea numeros" şi serveşte la
formarea unor substantive folosite la plural. Din
ngr. para, fr. para-.
PARABAZĂ, parabaze, s.f. Secvenţă a
comediei antice greceşti, situată de obicei în
prima parte a piesei, în care actorul îşi exprimă
(prin intermediul corifeului) propriile păreri în
legătură cu realităţile înfăţişate. Din fr.
parabase, germ. Parabase.
PARABOLĂ1, parabole, s.f. Curbă plană care
reprezintă locul geometric al punctelor din plan
egal depărtate de un punct fix, numit focar, şi de
o dreaptă fixă, numită directoare. Din fr.
parabole, lat. parabola.
PARABOLĂ2, parabole, s.f. Povestire alegorică
cu un cuprins religios sau moral; pildă; p. ext.
exprimare alegorică, afirmaţie care cuprinde un
anumit tâlc; fabulă, alegorie. Din fr. parabole,
lat. parabola.
PARABOLIC, -Ă, parabolici, -ce, adj. De
forma unei parabole1; curbat. Din fr.
parabolique, germ. parabolisch.
PARACETAMOL s.n. Produs farmaceutic cu
acţiune analgezică şi antipiretică. Din fr.
paracétamol, engl. paracetamol.
PARADĂ, parade, s.f. 1. Festivitate militară la
care defilează trupele; defilare a trupelor cu
prilejul acestei festivităţi; p. ext. alai, ceremonie;
solemnitate, pompă. ◊ Loc. adj. De paradă = de
sărbătoare, festiv; pentru ocazii deosebite. ♦ Fig.
Atitudine, comportare etc. ostentative, prin care
cineva încearcă să facă impresie, să atragă
atenţia asupra sa. ◊ Loc. adj. şi adv. De paradă =
(care se face) de formă, de ochii lumii. ◊ Loc.
adv. Cu paradă = cu ostentaţie, cu importanţă
exagerată, ostentativ. ◊ Expr. A face paradă de
(sau cu) ceva = a face ceva în mod ostentativ,
pentru a produce efect, a se făli cu ceva, a face
caz. 2. Mişcare sau ansamblu de mişcări prin
care un sportiv (scrimer, boxer etc.) parează o
lovitură a adversarului şi încearcă să dea o
ripostă. [Var.: (înv. şi reg.): paradie s.f.] Din
germ. Parade, fr. parade.
PARADIS, paradisuri, s.n. Grădina raiului în
care, potrivit credinţelor religioase, au trăit
Adam şi Eva până la păcatul originar şi în care
ajung după moarte sufletele oamenilor fără
păcate; rai1; eden. ◊ Loc. adj. De paradis =
splendid, minunat. ♦ (Adesea fig.) Loc plăcut,
minunat, splendid; privelişte încântătoare; ceea
ce desfată privirea sau sufletul; fericire supremă.
Din fr. paradis, germ. Paradies.
PARAGRAF, paragrafe, s.n. 1. Capitol ori
subdiviziune de capitol dintr-un text de lege,
dintr-un tratat, dintr-un statut etc., prevedere,
afirmaţie conţinută într-o asemenea
subdiviziune. 2. Pasaj al unei lucrări despărţit de
restul textului printr-un aliniat nou (şi printr-un
semn grafic special); fragment (unitar) dintr-un
text care cuprinde o anumită idee. 3. Semn grafic
special care se pune într-o lucrare, într-un text
etc. pentru a marca începutul unui capitol, al
unui articol sau al unui aliniat. Din ngr.
paragrafos, lat. paragraphos, fr. paragraphe.
PARAGRAMĂ, paragrame, s.f. Greşeală de
ortografie constând în substituirea unei litere cu
alta. ♦ Joc de cuvinte. Din fr. paragramme,
engl. paragram.
PARALAXĂ, paralaxe, s.f. 1. Unghiul dintre
dreptele care unesc un punct foarte depărtat cu
extremităţile unei baze de observare. 2. (Astron.)
Unghi maxim sub care se vede raza Pământului
sau a orbitei sale de pe un alt corp ceresc. Din
fr. parallaxe, lat. parallaxis.
PARALDEHIDĂ s.f. (Chim.) Produs rezultat
din polimerizarea acetaldehidei şi care are
acţiune hipnotică. Din fr. paraldéhyde, engl.
paraldehyde.
PARALEL, -Ă, paraleli, -e, adj., s.f., (5, 7)
paraleluri, s.n. 1. Adj., s.f. (Dreaptă, plan) care
are toate punctele la aceeaşi distanţă de o altă
dreaptă sau de un alt plan cu care nu se întretaie,
oricât s-ar prelungi. ◊ Legătură (electrică) în
paralel = ansamblu de două sau de mai multe
conductoare electrice, acumulatoare, pile etc.
care au aceeaşi tensiune electrică la borne. 2.
Adj. Care există, se produce, evoluează
concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În acelaşi
timp, concomitent. 3. S.f. Comparare a două
fiinţe, a două opere, fenomene etc. (pentru a
stabili asemănările şi deosebirile dintre ele);
paralelism (2). ◊ Loc. vb. A (se) pune în paralelă
(sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦
(Lit.) Variantă a portretului, care constă în
prezentarea simultană a două personaje şi în
compararea lor în scopul stabilirii trăsăturilor
specifice fiecărui personaj. 4. S.f. Fiecare dintre
cercurile imaginare care unesc punctele cu
aceeaşi latitudine de pe suprafaţa Pământului şi
care rezultă din intersectarea suprafeţei
Pământului cu un plan paralel cu planul
ecuatorial. 5. S.n. (Mat.) Cerc situat pe o
suprafaţă de rotaţie, obţinut prin intersecţia
acestei suprafeţe cu un plan perpendicular pe axa
ei de rotaţie. ◊ (Astron.) Paralel ceresc = cerc
mic de pe sfera cerească descris de o stea în
230
mişcarea ei diurnă. 6. S.f. (La pl.) Aparat de
gimnastică format din două bare orizontale şi
paralele aşezate (la înălţimi diferite sau identice)
pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele
două bare ale acestui aparat. 7. S.n. Instrument
folosit la trasarea (pe o piesă a) unor distanţe sau
a unor linii paralele cu un plan dat. Din lat.
parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ.
Parallele.
PARALELISM, (2) paralelisme, s.n. 1.
Proprietate a două drepte sau a două planuri de a
fi paralele (1); stare a două sau a mai multor
lucruri paralele (2). 2. Comparare a două fiinţe, a
două opere, fenomene etc. (pentru a stabili
asemănările şi deosebirile dintre ele); paralelă.
Din fr. parallélisme, it. parallelismo.
PARALELOGRAM, paralelograme, s.n.
Patrulater care are laturile opuse paralele şi
egale. ◊ Paralelogramul forţelor = regulă şi
construcţie grafică cu ajutorul cărora se
determină rezultanta a două forţe concurente.
Din fr. parallélogramme, germ.
Parallelogramm.
PARALITIC, -Ă, paralitici, -ce, adj., s.m. şi f.
(Persoană) care suferă de paralizie. Din ngr.
paralitikos, fr. paralytique.
PARANIMFĂ, paranimfe, s.f. (Rar) Fată care
însoţeşte mireasa la cununie şi care are anumite
atribuţii la nuntă. ♦ P. gener. Însoţitoare. Din lat.
paranympha, ngr. paranimfos.
PARAPET, parapete, s.n. 1. Perete (de înălţime
mică) din piatră, lemn, metal etc. care serveşte la
delimitarea teraselor, a podurilor, a marginilor
unei şosele etc. ♦ Prelungire a bordurilor unei
nave, deasupra punţii superioare, având rolul de
a proteja oamenii, instalaţiile şi obiectele de pe
punte contra valurilor. ♦ Obstacol aşezat la
capătul unei linii ferate pentru ca trenul să nu
mai poată înainta. 2. Întăritură de pământ sau de
zid la redute şi la tranşee, pentru protejarea
luptătorilor. Din it. parapetto, fr. parapet,
germ. Parapett.
PARASOL, parasoluri, s.n. 1. (Înv. şi reg.)
Umbrelă (de soare). 2. Aripă de avion monoplan
(aşezată deasupra fuzelajului). Din germ.
Parasol, fr. parasol.
PARAZIT, -Ă, paraziţi, -te, adj., subst. 1. Adj.,
s.m. şi f. (Organism animal sau vegetal) care
trăieşte şi se hrăneşte pe seama altui organism,
căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar
moartea. 2. Adj., s.m. şi f. Fig. (Persoană) care
trăieşte din munca altora, care nu produce nimic.
3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de
prisos, inutil. 4. S.m. (La pl.) Perturbaţii
electromagnetice de origine externă în
transmisiile radiofonice, de telecomunicaţii etc.,
cauzate de fenomene din alte aparate electrice
sau din atmosferă. Din lat. parasitus, germ.
Parasit, fr. parasite.
PARAZITOFOBIE, parazitofobii, s.f.
(Rar) Teamă exagerată, morbidă de paraziţi
(1). - Parazit + fobie.
 SEMIPARAZIT, semiparaziţi, s.m.
Organism vegetal care, deşi îşi poate prepara
materia organică din cea minerală,
îşi extrage o parte din hrană din altă plantă
vie. - Semi- + parazit (după fr. demi-
parasite).
DEPARAZITA, deparazitez, vb. I. Tranz.
A distruge sau a înlătura paraziţii de pe
plante sau de pe animale, prin
metode chimice, fizice sau biologice. - De +
parazit.
DEPARAZITARE, deparazitări, s.f. 1.
Acţiunea de a deparazita şi rezultatul ei;
distrugere a paraziţilor; despăduchere. 2.
(Tehn.; în sintagma) Deparazitare
radioelectrică = combatere a perturbaţiilor
radioelectrice produse de instalaţiile tehnice
(paraziţi industriali) prin acţionarea directă
asupra surselor care le provoacă. V.
deparazita.
PARAZITEMIE, parazitemii, s.f. (Med.)
Prezenţă patologică a unor paraziţi în sânge. Din
fr. parasitémie, engl. parasit(a)emia.
PARCĂ, parce, s.f. (Mai ales la pl.) Fiecare
dintre cele trei divinităţi ale destinului oamenilor
din mitologia romană, reprezentate sub
înfăţişarea unor femei bătrâne. Din lat. Parca,
fr. Parque.
PARCIMONIE, parcimonii, s.f. (Livr.)
Avariţie, zgârcenie, calicie. ♦ Fig. Măsură,
pondere, reţinere (în manifestări). Vorbeşte cu
parcimonie. Din lat. parcimonia, fr.
parcimonie.
PARDON interj., s.n. 1. Interj. Iertaţi-mă!
scuzaţi! ♦ (Ca protest) Ba nu (e aşa)! să avem
iertare! 2. S.n. (Înv.) Absolvire, scutire (de o
pedeapsă sau de o obligaţie); iertare: scuză. Din
germ. Pardon, fr. pardon.
PARENCHIM, parenchime, s.n. 1. Ţesut
animal cu aspect spongios, bogat în vase
sangvine, specific organelor glandulare. 2. Ţesut
vegetal fundamental, bogat în spaţii
intercelulare, care formează cea mai mare parte a
organelor moi ale plantelor. Din it.
parenchima, fr. parenchyme.
PARENCHIMATIC, -Ă, parenchimatici, -
ce, adj. (Rar) Parenchimatos. - Parenchim +
suf. -atic.
PARENTALII s.f. pl. Sărbătoare anuală la
romani, pentru pomenirea morţilor. Din lat.
parentalia, fr. parentalies.
PARHELIE, parhelii, s.f. Fenomen optic care
constă în apariţia unor pete luminoase rotunde,
adesea colorate, în jurul Soarelui. Din lat.
parelion, fr. parhélie.
PARIA s.m. 1. (În India, în concepţia
brahmanilor) Persoană care se află în afara
castelor şi care este lipsită de orice drepturi; p.
ext. grup social din care face parte o astfel de
persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate
urgisită, dispreţuită, căreia nu i se recunoaşte
nici un drept. Din fr., it. paria.
231
PARICID, -Ă, (1) pariciduri, s.n. (2), paricizi, -
de, s.m. şi f. 1. S.n. Crimă care constă în
uciderea părinţilor; patricid. 2. S.m. şi f.
Persoană care şi-a ucis tatăl sau mama. Din fr.
parricide, lat. parricida.
PARITATE, parităţi, s.f. 1. Egalitate numerică.
♦ (Mat.) Proprietate a unui număr întreg de a fi
divizibil cu doi. 2. Egalitate valorică, echivalenţă
în valoare. ◊ Paritate monetară = raport de
echivalenţă între unităţile băneşti a două ţări, în
funcţie de conţinutul (greutatea) lor de metal pur
de acelaşi fel (aur sau argint) sau de puterea de
cumpărare. Paritate valutară = raport de
echivalenţă între diferite valute, pe baza
conţinutului lor în aur, stabilit prin lege. Din fr.
parité, lat. paritas, -atis.
PARLAMENTAR1, -Ă, parlamentari, -e, adj.,
s.m. I. Adj. 1. Care ţine de parlament, privitor la
parlament; din parlament. ♦ (Despre o formă de
stat) Cu parlament, bazat pe parlament. 2.
Conform uzanţelor din parlament; p. ext. care
este de o politeţe rigidă; ceremonios, protocolar.
II. S.m. Membru al unui parlament. Din fr.
parlementaire, it. parlementario.
ANTIPARLAMENTAR, -Ă,
antiparlamentari, -e, adj. Care este
împotriva uzului parlamentar. -
Anti- + parlamentar. Cf. fr.
antiparlamentaire.
PARLAMENTAR2, -Ă, parlamentari, -e, s.m.,
adj. 1. S.m. Persoană delegată să ducă tratative.
2. Adj. Care ţine de parlamentare, privitor la
parlamentare. Din fr. parlementaire, it.
parlementario.
PARLAMENTARISM s.n. Sistem de
guvernare specific statelor parlamentare1 (I 1). ◊
Tactică bazată pe utilizarea formelor
parlamentare1 (I 1) în lupta politică. Din fr.
parlementarisme, it. parlementarismo.
PARMEN, parmeni, -e, adj. (În sintagmele)
Măr parmen (auriu) (şi substantivat, m.) =
varietate de măr originară din Anglia, cu fructele
de culoare galbenă-aurie, cu dungi carmin. Măr
parmen (auriu) (şi substantivat, n.) = fructul
mărului definit mai sus. Din fr. parmain [d’or].
germ. Parmäne.
PARMEZAN, parmezane, s.n. Specialitate
italienească de caşcaval (uscat); p. ext. caşcaval
ras [Var.: (înv.) parmazan s.n.] Din fr.
parmesan, germ. Parmesan.
PAROLĂ, parole, s.f. 1. Cuvânt convenţional
secret sau formulă convenţională secretă folosite
de militarii care au anumite misiuni pentru a fi
identificaţi de alţi militari care cunosc
consemnul. ◊ Expr. A da parola = a spune
cuvântul secret sau formula secretă de
recunoaştere. ♦ Cuvânt secret de recunoaştere
folosit de membrii unei organizaţii conspirative.
2. (Rar) Promisiune, legământ, angajament;
cuvânt de onoare. ◊ Loc. vb. A-şi da parola (de
onoare) = a se angaja în mod solemn; a promite.
3. (Înv.) Cuvânt, vorbă; afirmaţie, spusă. 4.
(Înv.) Numele unui dans; melodie după care se
executa acest dans. Din fr. parole, it. parola,
germ. Parole.
PAROLIST, -Ă, parolişti, -ste, adj., s.m. şi
f. (Fam.) (Persoană) care se ţine de cuvânt,
care îşi respectă angajamentul luat,
promisiunea făcută. - Parolă + suf. -ist.
PAROLI s.m. invar. (La unele jocuri de cărţi)
Dublare a sumei mizate în jocul precedent;
(concr.) miză realizată în acest fel. Din fr., it.
paroli.
PARONOMASIE, paronomasii, s.f. (Rar)
Paronomază. [Var.: paronomazie s.f.] Din lat.
paronomasia, fr. paronomasie.
PARONOMASTIC, -Ă, paronomastici, -ce,
adj. (Rar) Care ţine de paronomază, privitor la
paronomază. Din paronomază, paronomasie.
PAROXISM, paroxisme, s.n. Intensitate
maximă, punct culminant la care ajunge o
senzaţie, un sentiment, o stare, un proces, o
acţiune în desfăşurare etc. ◊ Loc. adv. Până la
paroxism = în cel mai înalt grad, foarte tare. ♦
(Rar) Surescitare, tulburare extremă. Din fr.
paroxysme, germ. Paroxysmus.
PARŢIAL, -Ă, parţiali, -e, adj. Care reprezintă
numai o parte dintr-un tot; care se efectuează
numai în parte, care nu cuprinde sau nu acoperă
întregul sau totalitatea. Din fr. partiel, lat.
partialis.
PARŢIALITATE s.f. (Rar) Atitudine
părtinitoare (faţă de cineva sau de ceva);
părtinire. Din lat. partialitas, -atis, fr.
partialité.
PARTICIPA, partIcip, vb. I. Intranz. A lua
parte la o activitate, la o acţiune, la o discuţie. ♦
Spec. A lua parte la o întreprindere economică,
contribuind cu bani sau cu alte valori materiale
(cu scopul de a obţine un câştig). ♦ A împărtăşi
starea de spirit sau sentimentele cuiva, a fi
solidar cu cineva într-o împrejurare dată. Din fr.
participer, lat. participare.
PARTICIPARE, participări, s.f. Acţiunea
de a participa şi rezultatul ei; participaţie. V.
participa.
PARTICIPIAL, -Ă, participiali, -e, adj. Care
ţine după un participiu, privitor la un participiu;
care provine dintr-un participiu; care este
exprimat printr-un participiu. ◊ Construcţie
participială = unitate sintactică care cuprinde un
participiu şi care are valoare de propoziţie
secundară (atributivă sau circumstanţială). Din
fr. participial, lat. participialis.
PARTICULĂ, particule, s.f. 1. Parte foarte
mică dintr-o substanţă, dintr-o materie. ◊ (Fiz.)
Particulă elementară = particulă constitutivă a
materiei (electron, proton etc.) care se prezintă
ca o unitate cu însuşiri specifice şi nu poate fi
redusă în unităţi mai simple. Particulă alfa =
nucleu de heliu format din patru nucleoni.
Particulă beta = electron sau pozitron emis de
nucleul unui element radioactiv. 2. (Lingv.) Afix
sau alt element invariabil ataşat la un cuvânt;
termen generic pentru diverse cuvinte cu corp
fonetic redus, mai ales pentru părţi de vorbire
232
neflexibile. ♦ Spec. Cuvânt care însoţeşte un
nume propriu de familie, de demnitate, indicând
gradul, rangul etc. Din fr. particule, lat.
particula.
PARTIDĂ, partide, s.f. 1. Desfăşurare completă
a unui joc distractiv sau sportiv, cu toate fazele
lui succesive, în urma cărora se stabilesc
câştigătorii; întrecere sportivă; meci. ◊ Expr.
(Fam.) A pierde partida = a nu reuşi într-o
acţiune sau într-o întreprindere, a suferi un eşec,
a nu avea nici o şansă. ♦ Petrecere, distracţie în
grup, organizată după un anumit program. O
partidă de vânătoare. 2. Căsătorie sau proiect de
căsătorie (avantajos); p. ext. persoană vizată
pentru un proiect de căsătorie. 3. (Înv.) Partid;
grupare, tabără. ◊ Expr. A fi de partida cuiva = a
fi partizanul unei grupări. A lua partida cuiva =
a trece de partea cuiva, a lua apărarea cuiva. 4.
(Cont.) Cont. ◊ (Contabilitate în) partidă dublă
= metodă de evidenţă contabilă în care
înregistrarea operaţiilor se face concomitent în
debitul unui cont şi în creditul altui cont.
(Contabilitate în) partidă simplă = metodă de
evidenţă contabilă în care înregistrarea se face
fie numai în debitul unor conturi, fie numai în
creditul altor conturi. 5. Cantitate de mărfuri
vândută sau cumpărată o dată. 6. Parte dintr-o
compoziţie muzicală executată de unul dintre
membrii unui ansamblu, care execută această
parte. [Pl. şi: (4) partizi] Din ngr. partidha, it.
partita, fr. partie.
PARTITIV, -Ă, partitivi, -ve, adj. (Gram.;
despre forme flexionare sau despre construcţii)
Care exprimă ideea de parte dintr-un întreg sau
întregul din care s-a luat o parte. Genitiv partitiv.
◊ Articol partitiv = articol care se ataşează la un
cuvânt partitiv. Din fr. partitif, it. partitivo.
PARTITURĂ, partituri, s.f. Notaţie muzicală
cuprinzând toate părţile vocilor sau ale
instrumentelor, astfel dispuse încât să poată fi
urmărite concomitent; p. ext. compoziţie
muzicală; partiţiune. Din it. partitura, germ.
Partitur.
PARTURIŢIE, parturiţii, s.f. (Med.) Naştere.
Din lat. parturitio, fr. parturition.
PAS, pasuri, s.n. 1. Drum, loc îngust şi mai
coborât, de-a lungul unei văi, între munţi sau
dealuri, prin care se trece dintr-o parte în alta;
trecătoare. 2. (Înv.) Paşaport. Din germ. Pass,
fr. pas.
PASĂ, pase, s.f. 1. (Sport) Transmitere a mingii
către un coechipier. 2. Fiecare dintre mişcările
făcute cu mâna de cel care hipnotizează pe
cineva. 3. Miză pe care trebuie să o depună
jucătorii de cărţi la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la
unele jocuri de cărţi. ◊ Expr. A avea (sau a fi în)
pasă bună (sau proastă) = a avea noroc (sau
ghinion) la jocul de cărţi; a trece prin împrejurări
favorabile (sau nefavorabile); a-i reuşi (sau a nu-
i reuşi) cuiva ceva. 4. (Nav.) Fâşie de apă
indicată navigaţiei într-o zonă cu stânci, bancuri,
mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat
în tiparele sau în matriţele care îl fasonează. Din
fr. passe, engl. pass.
PASABIL, -Ă, pasabili, -e, adj. (Fam.) Care e
acceptabil (dintr-un anumit punct de vedere).
Din it. passabile, fr. passable.
PASAJ, pasaje, s.n. 1. Spaţiu amenajat între
două rânduri de clădiri sau coridor al unei clădiri
aşezat la nivelul străzii, pe care trec pietoni sau,
rar, vehicule dintr-o stradă în alta; p. gener. loc
de trecere. ♦ Porţiune de stradă cu marcaje
speciale, folosită ca loc de traversare pentru
pietoni. ♦ Încrucişare la niveluri diferite între
două sau mai multe căi de circulaţie rutieră sau
între un drum rutier şi o cale ferată. 2. Fragment
dintr-un text scris. ♦ Succesiune melodică într-o
compoziţie muzicală, formată din note scurte şi
rapide, care face trecerea între diferitele teme ale
piesei. 3. Migraţiune periodică a păsărilor. ◊
Loc. adj. De pasaj = care este în trecere printr-o
anumită ţară în perioada migraţiunilor. ♦ Cârd,
stol (aflat în migraţie). 4. Trecere a metalelor, a
fibrelor textile etc. printre doi sau mai mulţi
cilindri metalici aşezaţi în laminor la distanţă
reglabilă şi care se rotesc în sens invers. [Var.:
(rar) pasagiu s.n.] Din fr. passage, it. passagio,
germ. Passage.
PASAMETRU, pasametre, s.n. Micrometru la
care măsurătorile se înregistrează pe un cadran.
Din fr. passamètre, rus. passametr, germ.
Passameter.
PAŞAPORT, paşapoarte, s.n. Document oficial
care dă cetăţenilor unui stat dreptul de a se
deplasa în altă ţară, servindu-le acolo ca act de
identitate. ◊ Expr. (Fam.) A da (cuiva)
paşaportul = a alunga, a expedia (pe cineva); p.
ext. a da (pe cineva) afară din serviciu. ♦ Dosar
care cuprinde toate actele necesare editării unei
cărţi; dosar de carte. [Var.: (înv.) paşport,
pasport s.n.] Din it. paseporto, fr. passeport,
rus. pasport.
PAŞAPORTAR, paşaportari, s.m. (Rar)
Persoană care aparţine ca cetăţenie altei ţări
decât cea în care se află stabilit (temporar) şi
care stă în tara respectivă cu paşaport. -
Paşaport + suf. -ar.
PASIENŢĂ, pasienţe, s.f. Combinare a cărţilor
de joc după anumite reguli bazate pe hazard, de
reuşita căreia jucătorul leagă realizarea unei
dorinţe. [Var.: (rar) pasenţă s.f., (înv.) pasians
s.n.] Din ngr. pasiéntsa, fr. patience.
PASIFLORĂ, pasiflore, s.f. Nume dat mai
multor specii de plante tropicale agăţătoare, cu
tulpină lemnoasă şi cu flori albăstrii, folosite de
obicei ca plante decorative (Passiflora). Din fr.
passiflore, lat., it. passiflora.
PASIFLORAL s.n. Medicament calmant
sub formă de soluţie, preparat din extractul
fluid al unei specii de pasifloră, cu adaosuri
de substanţe sedative şi de sirop. - Pasifloră
+ suf. - al.
PASIONAL, -Ă, pasionali, -e, adj. (Despre
însuşiri, sentimente, acţiuni etc.) Produs sau
233
determinat de o pasiune, care se referă la o
pasiune. Din fr. passionnel, lat. passionalis.
PASIONALISM s.n. (Rar) Pasionalitate. -
Pasional + suf. -ism.
PASIONALITATE s.f. Caracter pasional,
pătimaş: (rar) pasionalism. - Pasional + suf.
-itate.
PASIUNE, pasiuni, s.f. 1. Stare afectivă şi
intelectuală deosebit de intensă şi stabilă,
manifestată ca o tendinţă care polarizează
procesele psihice ale omului, determinându-l
prin intensitatea efectelor sau prin permanenţa
acţiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat,
entuziast; intens. 2. Înclinaţie vie, însoţită de
plăcere pentru obiectul studiat sau pentru
profesiunea exercitată. ♦ Dorinţă, aspiraţie. 3.
Dragoste puternică faţă de o persoană (de sex
opus). 4. Tendinţă puternică şi nestăpânită
însoţită de o preocupare excesivă şi obsedantă
pentru satisfacerea unor dorinţe (reprobabile);
patimă, viciu. 5. (Concr.) Ceea ce constituie
obiectul unei pasiuni (1-4). 6. Gen muzical
înrudit cu oratoriul, dar al cărui text este
întotdeauna inspirat din patimile evanghelice;
bucată muzicală aparţinând acestui gen. Din fr.
passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.
PASIV, -Ă, pasivi, -e, adj., s.n. I. Adj. 1. Care
nu reacţionează în nici un fel, care este lipsit de
iniţiativă şi de interes pentru ceea ce face, vede
etc.; inactiv. ♦ Vocabular pasiv = parte a
vocabularului care nu e folosită în mod frecvent
în vorbire. Apărare pasivă = ansamblul
măsurilor luate pentru a feri un oraş, o clădire
etc. de atacuri aeriene inamice. Drept electoral
pasiv = dreptul de a fi ales în diverse organe
legislative. 2. (Gram.; despre diateze, forme
verbale, conjugări etc.) Care arată că subiectul
gramatical suferă acţiunea făcută de alteineva. ♦
(Substantivat, n.) Diateza pasivă a unui verb. 3.
(Despre metale, aliaje) Care prezintă fenomenul
de pasivitate (2). II. S.n. 1. (Fin.; adesea
adjectival) Totalitatea mijloacelor economice ale
unei întreprinderi, privite sub aspectul
provenienţei lor la un moment dat şi al
destinaţiei lor. ♦ Parte a bilanţului contabil în
care sunt înscrise fondurile unei întreprinderi sau
ale unei instituţii la un moment dat. 2. (Jur.)
Parte din patrimoniul unei persoane fizice sau
juridice alcătuită din datorii sau din alte obligaţii
ce se pot evalua în bani. Din fr. passif, lat.
passivus, germ. passiv, Passiv.
PASIVISM s.n. (Rar) Atitudine a omului
pasiv (I 1); tendinţă spre pasivitate. - Pasiv +
suf. - ism.
PASIVIZA, pasivizez, vb. I. Tranz. şi refl.
(Chim.) A face să capete sau a avea
pasivitate (2). - Pasiv + suf. -iza.
PASIVIZARE, pasivizări, s.f. (Chim.)
Acţiunea de a (se) pasiviza şi rezultatul ei.
V. pasiviza.
PASIVIST, pasivişti, s.m. Persoană
stăpânită de pasivism. - Pasiv + suf. -ist.
PASIVITATE s.f. 1. Stare a celui pasiv (I 1);
lipsă de activitate, de iniţiativă, de interes;
renunţare la acţiune; inactivitate; resemnare. 2.
Însuşire a unor metale sau aliaje de a nu fi
atacate de unii acizi concentraţi. Din fr.
passivité, germ. Passivität.
PASTEL, pasteluri, s.n., adj. invar. 1. S.n.
Creion colorat, moale, pentru desen, făcut din
pigmenţi pulverizaţi, amestecaţi cu talc şi cu
gumă arabică. ♦ Desen executat cu acest fel de
creioane. 2. S.n. Poezie cu conţinut liric, în care
se zugrăveşte un tablou din natură. 3. Adj. invar.
(Despre culori, desene etc.) Cu tonuri palide,
delicate; pastelat. Din fr. pastel, it. pastello.
PASTELAT, -Ă, pastelaţi, -te, adj. (Despre
culori, desene etc.) Cu tonuri pale, delicate. -
Din pastel.
PASTELIZA, pastelizez, vb. I. Tranz. (Rar)
1. A desena, a vopsi în culori pastel. ♦ A
face să aibă culorile atenuate. 2. A crea un
pastel (1); a da impresia de pastel. - Pastel +
suf. -iza.
PASTELIZANT, -Ă, pastelizanţi, -te, adj.
(Rar) Ca de pastel. - Pasteliza + suf. -ant.
PASTILĂ, pastile, s.f. 1. Preparat farmaceutic
sau alimentar de forma unei tablete sau a unei
bomboane mici, rotunde; (impr.) comprimat. 2.
Piesă în formă de disc mic, folosită la unele
maşini sau la unele mecanisme. 3. Loc special
amenajat (de forma unei pastile (1) în mijlocul
unei pieţe, al unei intersecţii largi, pentru
refugiul pietonilor, dirijarea circulaţiei etc. Din
fr. pastille, germ. Pastille.
PASTORAL, -Ă, pastorali, -e, adj., s.f. 1. Adj.
De păstor, păstoresc; p. ext. de la ţară.
câmpenesc, rustic. 2. Adj. (Despre creaţii
literare) Care zugrăveşte în mod idilic viaţa
păstorilor, viaţa de la ţară; bucolic. 3. S.f. Operă
literară cu conţinut pastoral (2); bucolică. ♦
Compoziţie muzicală în care sunt evocate
crâmpeie din viaţa câmpenească, rurală. 4. adj.
(Rar) Care aparţine pastorilor sau preoţilor,
privitor la pastori sau la preoţi. Cârjă pastorală.
5. S.f. Scrisoare publică, cuprinzând îndemnuri
şi urări, prin care un arhiereu se adresează
preoţilor şi credincioşilor cu ocazia sărbătorilor
religioase mari sau a altor evenimente
importante. Din fr. pastoral, lat. pastoralis, it.
pastorale.
PASTORALISM s.n. Tendinţă în literatură şi în
artă caracterizată prin cultivarea genului
pastoral. Din fr. pastoralisme, engl.
pastoralism.
PATENTA, patentez, vb. I. Tranz. 1. A acorda
(cuiva) o patentă (1); a breveta o invenţie. 2.
(Înv.) A supune pe cineva la plata unei patente
(2). 3. (Tehn.) A aplica unei sârme de oţel un
tratament termic pentru a-i asigura o rezistenţă
mai mare. Din fr. patenter, germ. patentieren.
PATENTARE, patentări, s.f. Acţiunea de a
patenta şi rezultatul ei. V. patenta.
PATENTAT, -Ă, patentaţi, -te, adj. 1.
(Despre invenţii) Pentru care s-a acordat o
234
patentă (1); brevetat. 2. Fig. (Peior.;
despre însuşirile oamenilor) Notoriu,
evident. ♦ (Rar) Care are o proastă reputaţie.
V. patenta.
PATENTĂ, patente, s.f. 1. Drept exclusiv pe
care îl are un inventator de a pune în fabricaţie şi
în vânzare produsul invenţiei sale; act, diplomă
prin care se acordă acest drept; brevet de
invenţie. ♦ Fig. (Ir.) Sistem, procedeu (propriu
cuiva). ♦ Certificat, dovadă. ◊ Patentă de
sănătate = act eliberat conducerii unui vas
maritim, la plecarea dintr-un port, prin care se
adevereşte starea sanitară bună a echipajului.
Patentă consulară = scrisoare de acreditare a
unui consul. ♦ Drept de a profesa, de a exercita
(pe cont propriu) o activitate sau o acţiune
comercială. 2. (Înv.) Impozit anual plătit de
negustori şi de liberii-profesionişti; act prin care
se confirma plata acestui impozit şi dreptul de
exercitare a comerţului sau a profesiunii libere.
[Var.: patent s.n.] Din fr. patente, germ.
Patent.
PATERĂ, patere, s.f. Vas asemănător cu o
farfurioară puţin adâncită, folosit în antichitate la
săvârşirea libaţiilor. Din fr. patère, lat. patera.
PATERNOSTER s.n. 1. Ascensor cu mai multe
cabine, antrenate printr-un sistem de lanţuri
continue şi cu funcţionare neîntreruptă. 2.
Elevator pentru ridicarea materialelor de
construcţie, compus din colivii prismatice fixate
pe două lanţuri sau pe două benzi continue,
montate vertical şi antrenate manual sau mecanic
prin intermediul a două tobe. Din fr. pater-
noster, germ. Paternoster.
PATETIC, -Ă, patetici, -ce, adj. 1. Plin de
patos, care emoţionează, impresionează,
înduioşează; plin de emfază, de afectare. 2.
(Despre nervi) Care inervează muşchii oblici ai
ochiului. Din fr. pathétique, germ. pathetisch.
PATOS s.n. Însufleţire pasionată; avânt,
entuziasm. ◊ Loc. adv. Cu patos = a) în mod
entuziast; pasionat, înflăcărat; b) în mod afectat,
emfatic. ♦ Afectare, emfază (în vorbire şi în
scris); falsă însufleţire. Din ngr. pathos fr.
pathos.
PATRICIAT s.n. Demnitatea, calitatea de
patrician (1). ♦ Instituţia patricienilor; totalitatea
patricienilor. Din fr. patriciat, lat. patriciatus.
PATRIE, patrii, s.f. 1. Mediu politic, social şi
cultural în care îşi desfăşoară viaţa şi lupta
fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; ţară în
care s-a născut cineva şi al cărei cetăţean este. ◊
Patrie-mamă (sau -mumă) = ţară din care s-a
desprins o altă ţară, o provincie etc., care este
legată de prima prin unitate naţională, de limbă,
cultură, etc. ♦ Oraşul, satul, regiunea în care s-a
născut cineva; pământ natal, loc de baştină. ♦
Ţară în care cineva se stabileşte definitiv, fără
să-i aparţină ca origine, dar fiind recunoscut ca
cetăţean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a
unui curent etc. 2. Loc, climat propice
dezvoltării cuiva sau a ceva. Din lat. patria, fr.
patrie.
PATRIMONIU, patrimonii, s.n. 1. (Jur.)
Totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor cu valoare
economică, precum şi a bunurilor materiale la
care se referă aceste drepturi, care aparţin unei
persoane (fizice sau juridice); (sens curent) bun
moştenit prin lege de la părinţi (sau de la rude);
avere părintească. ◊ Separaţie de patrimoniu =
separare legală a bunurilor personale ale cuiva
de bunurile moştenite sau a averii soţului de
zestrea soţiei. 2. Totalitatea bunurilor care
aparţin colectivităţii şi sunt administrate de către
organele statului; bun public. ♦ Bunuri spirituale
care aparţin întregului popor (fiind transmise de
la strămoşi); moştenire culturală; p. ext. bunuri
spirituale, culturale etc. care aparţin omenirii
întregi. Din lat. patrimonium, fr. patrimoine.
PATRIOT, -Ă, patrioţi, -te, s.m. şi f. 1.
Persoană care îşi iubeşte patria şi luptă pentru
apărarea şi prosperitatea ei. 2. (Înv.) Persoană
originară din aceeaşi patrie sau regiune cu
altcineva; compatriot. Din ngr. patriotis, fr.
patriote, germ. Patriot.
PSEUDOPATRIOT, -Ă, pseudopatrioţi, -
te, s.m. şi f. Fals, pretins patriot (1);
patriotard. - Pseudo- + patriot.
PATRIOTIC, -Ă, patriotici, -ce, adj.
Pătruns de patriotism, plin de dragoste şi de
devotament faţă de patrie şi de popor; care
exprimă, care demonstrează patriotism. Din
fr. patriotique, it. patriotico.
PSEUDOPATRIOTIC, -Ă,
pseudopatriotici, -ce, adj. Cu pretins caracter
patriotic. - Pseudo- + patriotic.
PATROLOGIE s.f. 1. Patristică. 2. Colecţie
care cuprinde scrierile părinţilor Bisericii; p. ext.
parte din această colecţie. Din fr. patrologie,
germ. Patrologie.
PATRON, -OANĂ, patroni, -oane, subst. 1.
S.m. şi f. Proprietar al unei întreprinderi. 2. S.m.
(În Roma antică) Patrician roman, considerat în
raport cu liberţii săi. 3. S.m. şi f. Sfânt socotit
protector al unei persoane, al unei corporaţii sau
al unei comunităţi care îi poartă numele; zi
calendaristică în care se prăznuieşte un sfânt şi
pe care o serbează cei care poartă numele acelui
sfânt. ♦ Ocrotitor, protector. Din lat. patronus,
germ. Patron, fr. patron.
PATRONA, patronez, vb. I. Tranz. A
ocroti, a sprijini, a susţine (pe cineva sau
ceva); p. ext. a dirija, a conduce. Din
patron. Cf. fr. p a t r o n n e r .
PATRONARE, patronări, s.f. Acţiunea de
a patrona şi rezultatul ei; ocrotire, sprijinire,
susţinere. V. patrona.
PATRONAT s.n. 1. Drept pe care îl avea în
trecut un prelat sau un senior laic de a numi pe
cineva într-o demnitate ecleziastică. 2. Calitatea
de patron; mulţime de patroni; totalitatea
patronilor. Din fr. patronat, lat. patronatus,
germ. Patronat.
PATRULATER, -Ă, patrulatere, s.n., adj. 1.
S.n. Poligon cu patru laturi. ♦ (Adjectival) Care
are forma unui poligon cu patru laturi. 2. Adj.
235
(Geom.; în sintagma) Piramidă (sau prismă)
patrulateră = piramidă sau prismă cu baza sau
bazele un patrulater. Din lat. quadrilaterus, fr.
quadrilatère (după patru).
PATRUPED, -Ă, patrupezi, -de, adj., s.n.
(Animal) cu patru picioare. Din fr.
quadrupède, lat. quadrupes, -dis (după patru).
PAUZĂ, pauze, s.f. 1. Suspendare, oprire
temporară a unei acţiuni, a unei mişcări, a unei
activităţi; interval de timp cât durează această
întrerupere; repaus. ◊ Loc. adv. Fără pauză =
continuu, neîntrerupt. ♦ (La şcoală) Recreaţie. ♦
(La spectacole) Antract. 2. (Concr.) Semn
muzical, corespunzător valorilor de fraze de
note, care se pune pe portativ pentru a indica
întreruperea unei fraze muzicale şi durata acestei
întreruperi. 3. (Concr.) Linie orizontală, mai
lungă decât cratima, folosită ca semn de
punctuaţie pentru a indica cititorului o oprire în
lectură mai mare decât la virgulă sau pentru a
separa două părţi deosebite ale unui text. Din
lat. pausa, fr. pause, germ. Pause.
MAGNETOPAUZĂ s.f. Regiune a
spaţiului extraterestru în care nu se manifestă
câmpul magnetic al Pământului. -
Magnet + pauză (după fr. magnétopause).
TERMOPAUZĂ s.f. Strat al atmosferei
înalte care separă termosfera de exosferă şi
în care temperatura rămâne constantă. -
Termo- + pauză.
PAVILION, pavilioane, s.n. 1. Clădire mică,
pitorească, situată într-o grădină, într-un parc sau
la extremităţile unui edificiu; clădire izolată într-
o pădure, pe malul unui lac etc. ♦ Fiecare dintre
clădirile de sine stătătoare ale unui ansamblu de
clădiri care alcătuiesc o unitate administrativă
sau sunt destinate unui singur scop (la spitale,
şcoli, cazărmi etc.). ♦ Cort mare, cu vârful
ascuţit, care servea ca locuinţă căpeteniilor
armatei în timpul campaniilor. 2. Drapel arborat
de unele autorităţi portuare pe faţada sediului
lor. ♦ Drapel sau steguleţ, de forme şi de culori
diferite, arborat la pupa sau pe catargul unei
nave pentru a-i identifica apartenenţa la o
anumită ţară sau care este folosit pentru anumite
semnalizări pe mare. ♦ Stindard al unor
organizaţii, asociaţii etc., care se înalţă la
anumite festivităţi. 3. Segment cartilaginos,
acoperit de piele, care face parte din urechea
externă şi în care se deschide canalul auditiv; p.
ext. porţiune dilatată de la extremitatea unui
conduct organic. Pavilionul trompei uterine. 4.
Cornet acustic. 5. Partea largă ca o pâlnie a
instrumentelor muzicale de suflat. ♦ Pâlnie
acustică a unui receptor telefonic, a unui
megafon etc. Din fr. pavillon, germ. Pavillon.
PECENEG, -EAGĂ, pecenegi, -ge, s.m. şi f.,
adj. 1. S.m. şi f. (La m. pl.) Populaţie migratoare
din familia populaţiilor turcice, care a trecut în
migraţiune prin estul şi sud-estul Europei, între
sec. IX şi XI; (şi la sg.) persoană care aparţine
acestui popor. 2. Adj. Care aparţine pecenegilor,
privitor la pecenegi. Din germ. Petschenege, fr.
Petchenègues, rus. peceneg.
PECTORAL, -Ă, pectorali, -e, adj., s.n. I. Adj.
1. Din regiunea pieptului, de la piept. 2. Care se
foloseşte ca remediu în bolile de piept. Ceai
pectoral. II. S.n. 1. Pieptar de metal, care
constituia una dintre piesele armurii romane. 2.
Ornament constând dintr-o bucată de stofă
împodobită cu pietre scumpe, pe care îl purtau
pe piept faraonii egipteni şi marele preot la
evrei. Din fr. pectoral, lat. pectoralis.
PECUNIAR, -Ă, pecuniari, -e, adj. (Livr.)
Bănesc; p.ext. material Din fr. pécuniaire, lat.
pecuniarius.
PEDAGOG, -Ă, pedagogi, -ge, s.m. şi f. 1.
Persoană cu pregătire specială, care se ocupă,
teoretic şi practic, cu munca didactică şi
educativă; educator. 2. Persoană care
supraveghează şi ajută pe elevi la pregătirea
lecţiilor în anumite şcoli sau în internate. 3. (În
antichitate) Sclav instruit care însoţea pe copiii
stăpânului la şcoală şi îi ajuta la învăţătură. Din
fr. pédagogue, ngr. pedhagogos, lat.
paedagogus, germ. Pädagog.
PEDAGOGIC, -Ă, pedagogici, -ce, adj. Care se
referă la pedagogie, care aparţine pedagogiei. ◊
Consiliu pedagogic = organ consultativ (format
din profesori) care funcţionează în cadrul unei
instituţii de învăţământ şi care are diverse sarcini
legate de bunul mers al instituţiei respective. ♦
Care corespunde cerinţelor şi normelor
pedagogiei, care respectă regulile pedagogiei;
educativ. Din fr. pédagogique, germ.
pädagogisch.
PEDAGOGIE, pedagogii, s.f. Ştiinţă care se
ocupă cu metodele de educaţie şi de instruire a
oamenilor (în special a tinerei generaţii). ♦
(Eliptic; fam.) Facultate care pregăteşte
specialişti în ştiinţa definită mai sus. ♦ Metodă
pedagogică Din lat. paedagogia, fr. pédagogie.
ETNOPEDAGOGIE s.f. Orientare în
pedagogia de la începutul secolului al XX-
lea care are în vedere educaţia
întregului popor. - Etno[logie] + pedagogie.
ETNOPEDAGOGIC, -Ă, etnopedagogici, -
ce, adj. De etnopedagogie, Din
etnopedagogie.
PEDANT, -Ă, pedanţi, -te, adj., s.m. şi f. 1. Adj.
(Despre oameni şi manifestările lor) Cu pretenţii
de erudiţie şi de competenţă deosebită;
meticulos; minuţios peste măsură; pedantic,
pedantesc. 2. S.m. şi f. Persoană care face mereu
paradă de erudiţia sa şi care supără prin
minuţiozitate exagerată în lucruri neînsemnate;
persoană deosebit de meticuloasă. Din fr.
pédant, germ. Pedant.
PEDANTIC, -Ă, pedantici, -ce, adj. (Înv.)
Pedant (1). - Pedant + suf. -ic.
PEDANTESC, -Ă, pedanteşti, adj. (Înv.) Pedant
(1) Din fr. pédantesque, it. pedantesco.
PEDICUL, pedicule, s.n. (Anat.) Parte îngustă
sau formaţie specială (în formă de cordon) care
conţine artera, vena, nervul etc. unui organ, care
236
serveşte ca suport sau care leagă un organ, o
parte a corpului de restul organismului etc.,
peduncul. Din fr. pédicule, lat. pediculus.
PEDIGRIU s.n. Genealogie a unui animal
domestic (reproducător) de rasă (mai ales a unui
cal de curse); document care arată originea unui
astfel de animal. [Var.: pedigri, pedigree,
pedigreu s.n.] Din engl., fr. pedigree.
PEDOSFERĂ s.f. (Geol.) Stratul solidificat de
la suprafaţa solului. Din fr. pédosphere, engl.
pedosphere.
PEDUNCUL, pedunculi, s.m. 1. Codiţă a unei
flori sau a unui fruct. 2. (Anat.; rar) Pedicul. 3.
Denumire dată formaţiilor din creier care au
aspectul unor cordoane şi sunt constituite din
substanţă nervoasă albă. Din lat. pedunculus,
fr. pédoncule.
PEHBLENDĂ s.f. Oxid natural de uraniu
cristalizat, de culoare neagră ca smoala şi cu
luciu gras. Din fr. pechblende, germ.
Pechblende.
PEISAJ, peisaje, s.n. 1. Parte din natură care
formează un ansamblu artistic şi este prinsă
dintr-o singură privire; privelişte; aspect propriu
unui teritoriu oarecare, rezultând din combinarea
factorilor naturali cu factorii creaţi de om. 2.
Gen de pictură sau de grafică având ca obiect
reprezentarea cu precădere a priveliştilor din
natură; (concr.) tablou, fotografie care reprezintă
un peisaj (1). 3. Descriere, reprezentare a naturii
în opere literare; compoziţie literară descriptivă.
[Var.: peisagiu s.n.] Din fr. paysage, it.
paessagio.
PEISAGISTIC, -Ă, peisagistici, -ce, adj. 1.
Care aparţine peisajului (1), privitor la
peisaj, de peisaj. ♦ (Substantivat, f.) Peisaj
(1). 2. (Despre pictură, opere literare sau
muzicale) Care îşi propune cu precădere
descrierea unor privelişti din natură. ♦
(Substantivat, f.) Ramură a picturii care
cuprinde peisajul (2). - Peisagiu + suf. -istic.
PELICAN, pelicani, s.m. Pasăre acvatică
migratoare de talie mare, cu pene albe, cu cioc
lung şi puternic, cu un sac elastic sub maxilarul
inferior, în care adună peştii cu care se hraneşte;
babiţă (Pelecanus onocrotalux). [Var.: pelecan,
s.m.] Din ngr. pelekan, lat. pelicanus, fr.
pélican.
PELICANOL s.n. Pastă albă fabricată pe
bază de dextrină şi de glucoză, care serveşte
pentru lipitul hârtiei şi al cartonului. -
Pelican + suf. -ol.
PELTAT, -Ă, peltaţi, -te, adj. (Despre frunze)
Cu nervuri care pornesc din mijlocul limbului şi
cu peţiolul prins de faţa dorsală. Din lat.
peltatus, fr. pelté, it. peltato.
PENAL, -Ă, penali, -e, adj. (Despre dispoziţii
cu caracter de lege) Care are un caracter
represiv, care se ocupă de infracţiuni şi prevede
pedepsele care trebuie aplicate. ◊ Drept penal (şi
substantivat, n.) = ramură a ştiinţei dreptului
care se ocupă de normele juridice cu caracter
represiv. Cod penal = ansamblu principalelor
norme juridice care definesc infracţiunile şi
stabilesc sancţionarea lor. Proces penal sau
acţiune penală = acţiune în justiţie pornită
împotriva unui infractor cu scopul de a obţine
pedepsirea lui potrivit legilor în vigoare. Fapt
penal = infracţiune. Sancţiune penală =
pedeapsă prevăzută de legile penale. Clauză
penală = clauză prin care părţile unui contract
evaluează anticipat daunele ce se cuvin
creditorului în caz de neexecutare, executarea cu
întârziere sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiilor contractuale. Din lat. poenalis, fr.
pénal.
PENALICEŞTE adv. Din punct de vedere
penal, sub raport penal; penalmente. - Penal
+ suf. -iceşte.
PENALTI, penaltiuri, s.n. Lovitură de pedeapsă
dintr-un punct situat aproape de poartă, acordată
la fotbal, handbal etc. în urma unei greşeli
comise în apropierea propriei porţi de către
echipa aflată în apărare. Din fr., engl. penalty.
PENAT, -Ă, penaţi, -te, adj. (Despre frunze)
Care are nervurile secundare sau foliolele
aşezate de o parte şi de alta a nervurii principale
sau a peţiolului, ca firele unei pene. Din lat.
pennatus, fr. penné.
PENĂ, pene, s.f. (Înv.) Pedeapsă. Din lat.
poena, fr. peine.
PENA, penez, vb. I. Tranz. (Jur.; rar) A
penaliza. Din penă.
PENDINTE adj. invar. 1. Care este subordonat
cuiva, care depinde de... 2. Care n-a fost încă
soluţionat, care urmează să fie rezolvat; (despre
probleme în litigiu) care este în curs de
cercetare, care aşteaptă să fie judecat. Din lat.
pendens, -ntis, fr. pendant.
PENDUL, pendule, s.n. 1. Corp solid care poate
oscila în jurul unui punct fix sau al unei axe fixe
când este scos din poziţia de echilibru stabil; p.
ext. dispozitiv sau piesă a unui mecanism a căror
oscilaţie reglează mişcările unei maşini sau ale
unui instrument. 2. Ceas de perete a cărui
mişcare este reglată de un pendul (1). [Var.:
pendulă s.f.] Din fr. pendule, lat. pendulus.
PENDULAR, -Ă, pendulari, -e, adj. Care
are o mişcare (ca) de pendul; specific
pendulului; oscilant, oscilatoriu. ♦ Fig.
Care trece (periodic) de la o stare la alta. -
Pendul + suf. -ar. Cf. fr. p e n d u l a i r e .
PENDULARIST, pendularişti, s.m.
Muncitor calificat care lucrează la un
ferăstrău mecanic. - De la pendulă.
PENDULA, pendulez, vb. I. Intranz.
(Despre pendule) A face mişcări oscilatorii
(lente) de o parte şi de alta a poziţiei de
echilibru; a oscila; p. gener. (despre alte
obiecte) a face mişcări (lente) asemă-
nătoare cu acelea ale pendulului;(despre
fiinţe sau părţi ale corpului lor) a se legăna, a
se mişca alternativ într-o parte şi alta. ♦ Fig.
(Despre oameni) A trece uşor de la o stare la
alta; a fi instabil, nehotărât; a oscila. Din
pendul.
237
PENDULARE, pendulări, s.f. Acţiunea de
a pendula şi rezultatul ei; oscilaţie a unui
pendul sau a unui obiect asemănător cu un
pendul faţă de poziţia de echilibru; legănare.
♦ Variaţie lentă, oscilantă a valorii unei
mărimi în jurul unei valori medii sau al unei
valori de referinţă. ♦ Fig. Trecere (periodică)
de la o stare la alta. V. pendula.
PENETRA, penetrez, vb. I. Tranz. şi intranz.
(Livr.) A pătrunde. Din fr. pénétrer, lat.
penetrare.
PENIN, penine, s.n. Mineral constituent al
şisturilor cristaline, care formează cristale pe
rocile metamorfice şi magmatice. Din fr.
pénnine, germ. Pennin.
PENINSULĂ, peninsule, s.f. Întindere de
pământ care înaintează adânc în mare ca o
prelungire a uscatului, rămânând înconjurată din
trei părţi de apă. Din lat. peninsula, fr.
péninsule.
PENIS, penisuri, s.n. (Anat.) Organ masculin de
copulaţie şi micţiune. Din fr. pénis, lat. penis.
PENITENT, -Ă, penitenţi, -te, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Credincios care se supune penitenţei
(1). 2. adj. Care aparţine penitentului, de
penitent. Din fr. pénitent, lat. poenitens, -ntis.
PENITENŢĂ, penitenţe, s.f. 1. (În practicile
creştine) Pedeapsă pe care şi-o impune cineva
sau pe care i-o dă cuiva preotul la spovedanie,
pentru ispăşirea păcatelor; canon, p. ext.
privaţiune (de ordin fizic, material); viaţă aspră
pe care şi-o impune cineva. 2. (Livr.) Pocăinţă.
Din lat. poenitentia, fr. pénitence, it.
penitenza.
PENSIONA, pensionez, vb. I. Tranz. A scoate
pe cineva la pensie, în condiţii determinate de
lege, acordându-i pensie. ♦ Refl. A ieşi la pensie,
a deveni pensionar. Din fr. pensionner, germ.
pensionieren.
PENSIONARE, pensionări, s.f. Faptul de a
(se) pensiona. V. pensiona.
PENSIONAT1, -Ă, pensionaţi, -te, adj. Care
este pensionar. V. pensiona.
PENSIONAR, -Ă, pensionari, -e s.m. şi f. 1.
Persoană care primeşte pensie. ♦ Persoană care
primeşte o subvenţie, un subsidiu. 2. Persoană
internată într-un azil sau într-un ospiciu. ♦
Persoană închisă într-o închisoare; deţinut. ♦
Animal închis într-o amenajare specială (pentru
a fi expus publicului). 3. Persoană care stă în
pensiune la cineva. Din fr. pensionnaire, germ.
Pensionär.
PENSIONAT2, pensionate, s.n. Pension. ♦
Timpul petrecut de cineva într-un pension; viaţă
de pension. Din fr. pensionnat, germ.
Pensionat.
PENTAMETRU, pentametri, s.m. (În
versificaţia greacă şi latină) Vers de cinci
picioare, alcătuit din două emistihuri egale (doi
dactili si o silabă lungă). Din ngr. pentametron,
fr. pentamètre.
PENTATEUH, pentateuhuri, s.n. Parte a
Bibliei care cuprinde primele cinci cărţi ale
Vechiului Testament. Din lat. Pentateuchus, fr.
pentateuque.
PEON1, peoni, s.m. Muncitor agricol din
America Latină, aflat într-o dependenţă
înrobitoare faţă de moşieri (din cauza datoriilor).
Din fr. péon, sp. peon.
PEON2, peoni, s.m. Picior de vers clasic format
din patru silabe, dintre care una lungă. Din fr.
péon, lat. paeon.
PEPSINĂ, pepsine, s.f. Enzimă secretată de
mucoasa stomacului vertebratelor, care
transformă proteinele în peptide; p. ext.
medicament extras din mucoasa stomacală a
unor animale, care se administrează în
tratamentul bolilor de stomac. Din fr. pepsine,
germ. Pepsin.
PERCAL, percale, s.n. Pânză de bumbac
subţire şi netedă. Din germ. Perkal, fr. percale.
PERCEPŢIE, percepţii, s.f. 1. Proces psihic
prin care obiectele şi fenomenele din lumea
obiectivă care acţionează nemijlocit asupra
organelor de simţ sunt reflectate în totalitatea
însuşirilor lor, ca un întreg unitar; imagine
rezultată în urma acestei reflectări; p. ext.
facultatea de a percepe fenomenele lumii
exterioare; înţelegere, cunoaştere. 2. (În trecut)
Instituţie care încasa impozitele sau taxele
oficiale; clădire, birou în care îşi avea sediul
această instituţie, ♦ Încasarea unui impozit sau a
unei taxe oficiale. Din lat. perceptio, fr.
perception.
PERCEPTOR, perceptori, s.m. (În trecut)
Funcţionar însărcinat cu încasarea impozitelor şi
a taxelor oficiale; agent de percepţie. Din lat.
perceptor, fr. percepteur.
PERCEPTORIAL, -Ă, perceptoriali, -e,
adj. (Rar) Care aparţine perceptorului,
privitor la perceptor, de perceptor. -
Perceptor + suf. -ial.
PEREGRIN, peregrini, s.m. Persoană care
călătoreşte mult (rătăcind din loc în loc); călător.
♦ (Înv.) Pelerin. [Var.: pelegrin s.m.] Din lat.
peregrinus, fr. pérégrin, it. pellegrino.
PEREGRINAJ, peregrinaje, s.n. (Înv..) 1.
Pelerinaj. 2. Peregrinare. [Var.: (înv.)
peregrinagiu s.n.] - Peregrin + suf. -aj. Cf.
it. p e l l e g r i n a g g i o .
PEREGRINA, peregrinez, vb. I. Intranz. A
cutreiera prin locuri îndepărtate; a colinda, a
călători prin lume; a hoinări. ♦ (Rar) A merge în
pelerinaj într-un loc considerat sfânt. Din fr.
pérégriner, lat. peregrinari.
PEREGRINAŢIE, peregrinaţii, s.f. (Rar)
Peregrinare. [Var.: peregrinaţiune s.f.] Din lat.
peregrinatio, -onis, fr. pérégrination.
PEREMPTORIU, -IE, peremptorii, adj. (Livr.)
Care nu poate fi tăgăduit, combătut cu nimic
(atât este de evident); vădit, evident. Din lat.
peremptorius, fr. péremptoire.
PEREN, -Ă, pereni, -e, adj. (Despre plante)
Care trăieşte şi rodeşte mai mulţi ani de-a
rândul, având o rădăcină persistentă din care se
dezvoltă în fiecare primăvară o nouă tulpină;
238
vivace, ♦ Fig. Care are caracter stabil, care
durează mult timp; durabil. Din lat. perennis,
fr. pérenne.
PERFECŢIUNE, perfecţiuni, s.f. Însuşirea de a
fi perfect, starea a ceea ce este perfect;
desăvârşire. ◊ Loc. adv. La perfecţie = în mod
desăvârşit, perfect. ♦ (Concr.) Lucru sau fiinţă
perfectă, desăvârşită. [Var.: perfecţie s.f.] Din
lat. perfectio, -onis, fr. perfection.
PERFECTIV, -Ă, perfectivi, -e, adj. (Despre
aspectul, sensul verbelor) Care exprimă acţiunea
verbului eliminând noţiunea de durată şi de
desfăşurare, insistând asupra începutului şi
sfârşitului ei, a rezultatului ei; (despre verbe)
care are acest aspect. Din fr. perfectif, germ.
perfektiv.
PERGOLĂ, pergole, s.f. Construcţie uşoară
într-un parc sau într-o grădină, formată dintr-o
reţea de grinzi de lemn susţinute de şiruri de
coloane, de stâlpi, pe care se întind plante
agăţătoare decorative. Din fr., it. pergola.
PERICENTRU, pericentre, s.n. (Astron.) Punct
de pe orbita unui corp ceresc situat la cea mică
depărtare de corpul ceresc central în raport cu
care se face mişcarea. Din fr. péricentre, engl.
pericentre.
PERICRANIU, pericranii, s.n. Periostul
suprafeţei externe a craniului. Din ngr.
perikranion, fr. péricrâne.
PERICRANIAN, -Ă, pericranieni, -e, adj.
Care aparţine pericraniului, privitor la
pericraniu. - Pericraniu + suf. -an.
PERIDOTIT, peridotite, s.n. Rocă în care
predomină peridotul. [Var.: peridotită s.f.] Din
fr. péridotite, germ. Peridotite.
PERIFERIE, periferii, s.f. (Adesea fig.) Ţinut,
regiune, cartier, zonă, punct situate la margine în
raport cu centrul sau cu un punct de referinţă. ◊
Loc. adj. De periferie = a) provincial; b) de
calitate sau importanţă redusă; c) care aparţine
sau este specific mahalalei. ♦ (Rar) Curbă
închisă care limitează o figură geometrică sau o
suprafaţă; circumferinţă. Din lat. peripheria,
germ. Peripherie, fr. périphérie.
PERIFLEBITĂ, periflebite, s.f. (Med.)
Inflamaţie a tunicii externe a venelor, însoţită de
reacţia inflamatorie a ţesutului înconjurător. Din
fr. périphlébite, engl. periphlebitis.
PERIFRASTIC, -Ă, perifrastici, -ce, adj.
Exprimat prin perifrază; care conţine perifraze. ◊
Formă (verbală) perifrastică = formă verbală
compusă cu un verb auxiliar. Din fr.
périphrastique, germ. periphrastisch.
PERIFRAZĂ, perifraze, s.f. Procedeu
gramatical şi stilistic de exprimare prin mai
multe cuvinte a ceea ce, în mod obişnuit, se
poate reda printr-un singur cuvânt; grup de
cuvinte care înlocuieşte un termen unic cu
acelaşi sens. Din ngr. perifrasis, germ.
Periphrase, fr. périphrase.
PERIGEU, perigee, s.n. Punct în care un astru
sau un satelit artificial aflat în mişcare orbitală se
găseşte cel mai aproape de pământ. ♦ Moment,
timp în care astrul sau satelitul se află în acest
punct. Din fr. périgée, lat. perigaeum.
PERIGON, perigoane, s.n. Înveliş floral
simplu, nediferenţiat în caliciu şi corolă. Din fr.
périgone, lat. perigonium.
PERIHELIU, perihelii, s.n. Punct în care o
planetă sau o cometă, aflate în mişcare în jurul
soarelui, se găsesc cel mai aproape de acesta. ♦
Moment, timp în care astrul sau cometa se află
în acest punct. [Var.: (înv.) perihelie s.f.] Din
fr. périhélie, lat. perihelium.
PERILIMFATIC, -Ă, perilimfatici, -ce, adj.
(Fiziol.) Care ţine de perilimfă, de perilimfă. Din
fr. périlymphatique, engl. perilymphatic.
PERIMETRU, perimetre, s.n. 1. (Mat.) Suma
lungimilor laturilor unui poligon; linie închisă
care mărgineşte o suprafaţă. 2. Suprafaţă
cuprinsă într-un perimetru ; limită a teritoriului
unei localităţi, a unei zone etc. Din fr.
périmètre, ngr. perimetros, germ. Perimeter.
PERIOADĂ, perioade, s.f. 1. Interval de timp
în cursul căruia se desfăşoară un fenomen sau se
petrece un eveniment. ♦ Subdiviziune a timpului
geologic mai mică decât era. ♦ (Fiz.) Perioadă
de înjumătăţire = interval de timp în care se
descompune jumătate dintr-o cantitate de
element radioactiv. (Chim.) Perioadă de
inducţie = interval de timp necesar pentru ca o
reacţie să înceapă să se desfăşoare cu viteza
corespunzătoare condiţiilor respective. 2.
Interval de timp care se scurge între cele două
momente în care se reproduce un fenomen
astronomic; interval de timp după care un astru,
în mişcarea sa, se află în aceeaşi situaţie relativă
faţă de un anumit reper. 3. (Fiz.) Interval de timp
după care se repetă un fenomen, reproducându-
se consecutiv valorile unei mărimi caracteristice
acelui fenomen. 4. (Mat.) Intervalul creşterii
minime a variabilei independente, după care se
reproduc, în aceeaşi ordine, aceleaşi valori ale
unor mărimi. ♦ Mulţimea numerelor de o cifră
care se repetă infinit într-o fracţie zecimală. 5.
Fiecare dintre cele şapte rânduri în care sunt
aranjate elementele chimice din tabloul periodic
al lui Mendeleev. 6. Interval de timp dintre două
accese ale unei boli. ♦ (Pop.) Menstruaţie. 7.
Frază amplă, cu caracter unitar şi armonios,
datorat în special simetriei structurii ei. 8. Parte
unitară dintr-o compoziţie muzicală, formată din
mai multe fraze. [Var.: (rar) period s.n.] Din lat.
periodus, ngr. periodos, fr. période.
PERIODISM s.n. (Biol.) Proprietate a unor
funcţii fiziologice de a se repeta la intervale
regulate de timp. - Perioadă + suf. -ism.
PERIODIZA, periodizez, vb. I. Tranz. A
stabili perioade în cadrul unei discipline cu
caracter istoric, a împărţi pe perioade. -
Perioadă + suf. -iza.
PERIODIZANT, -Ă, periodizanţi, -te, adj.
(Rar; despre stil) Caracterizat prin perioade.
Din perioadă.
PERIODIZARE, periodizări, s.f. Acţiunea
de a periodiza şi rezultatul ei. V. periodiza.
239
PERIODIC, -Ă, periodici, -ce, adj. 1. Care
revine, care se repetă (regulat) după anumite
intervale de timp (egale); cure constă în
parcurgerea repetată a aceleiaşi succesiuni de
stări (în intervale de timp egale). ◊ Publicaţie
periodică (şi substantivat, n.) = publicaţie care
apare la intervale regulate, la date fixe. Sistem
periodic (al elementelor) = (sistem de)
clasificare a elementelor chimice după
proprietăţile lor fundamentale. Tabloul (sau
tabelul) periodic al elementelor = tabel în care
figurează elementele chimice dispuse potrivit
sistemului periodic. (Mat.) Funcţie periodică =
funcţie care admite o perioadă (4) Fracţie
periodică = fracţie zecimală în care, după
virgulă, aceleaşi cifre se repetă la infinit în
aceeaşi ordine. (Fiz.) Mişcare periodică =
mişcare a unei particule care, după un anumit
interval de timp, revine la aceeaşi stare de
mişcare. ♦ (Despre boli şi manifestările lor) Care
revine la intervale regulate. 2. Care se referă la
perioadă, privitor la perioadă. Din lat.
periodicus, ngr. periodikos, fr. périodique.
PERIPTER, periptere, s.n. Edificiu înconjurat
pe toate părţile de o galerie cu coloane. ◊
(Adjectival) Templu peripter. Din ngr.
peripteros, fr. périptère.
PERITELIU, peritelii, s.n. (Anat.) Ţesut
conjunctiv care înconjoară capilarele şi vasele
mici. Din fr. périthélium, engl. perithelium.
PERLĂ, perle, s.f. 1. Piatră semipreţioasă,
aproximativ sferică, de culoare argintie, cu luciu
sidefiu, produsă de anumite scoici, de unde este
extrasă şi folosită ca podoabă; mărgăritar;
imitaţie a acestei pietre, folosita ca obiect de
podoabă. ♦ Fig. Persoană cu merite deosebite;
lucru de mare valoare ♦ Fig. (Ir.) Eroare
grosolană (şi ridicolă). 2. Element decorativ de
formă sferică, folosit la decorarea unor muluri
arhitecturale. Din fr. perle, it. perla, germ.
Perle.
PERMALLOY s.n. Aliaj de fier şi nichel folosit
la confecţionarea de miezuri magnetice pentru
aparate de măsură, la amplificatoare magnetice
etc. Din fr. permalloy, germ. Permalloy.
PERMEAMETRU, permeametre, s.n. Aparat
pentru determinarea permeabilităţii unui
material. Din fr. perméamètre, germ.
Permeameter.
PERMISIE, permisii, s.f. Învoire (acordată în
special militarilor) de a părăsi serviciul pe o
durată scurtă de timp. Din fr. permission, lat.
permissio.
PERMISIUNE, permisiuni, s.f. Învoire,
aprobare (cerută de cineva sau acordată cuiva)
de a face ceva; îngăduinţă, încuviinţare. Din fr.
permission, lat. permissio, -onis.
PERMITE, permit, vb. III. Tranz. 1. A lăsa, a
accepta, a da voie ca un lucru să se facă sau să se
producă într-un anumit fel (şi a nu-l împiedica);
a încuviinţa, a îngădui. 2. (Cu complementul
persoanei în dativ) A-şi lua libertatea de a face
ceva; a-şi îngădui, a îndrăzni. Din fr.
permettre, lat. permittere.
PERMUTA, permUt, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
(se) muta în altă parte cu serviciul, cu slujba; a
(se) transfera. 2. Tranz. (Mat.; Lingv.) A efectua
o permutare (2). Din fr. permuter, lat.
permutare.
PERMUTARE, permutări, s.f. 1. Acţiunea
de a (se) permuta (1); transfer, permutaţie. ♦
(Concr.) Ordin, dispoziţie de transferare. 2.
(Mat.; Lingv.; mai ales la pl.) Operaţie prin
care se schimbă între ele locurile a două
sau a mai multor elemente; grupe distincte
de obiecte astfel formate; permutaţie. V.
permuta.
PERMUTAŢIE, permutaţii, s.f. Permutare. Din
fr. permutation, lat. permutatio.
PERNICIOS, -OASĂ pernicioşi, -oase adj.
(Livr.) Care cauzează un rău, care este periculos
(în special pentru sănătate); vătămător, dăunător.
◊ Anemie pernicioasă = formă gravă de anemie
cu evoluţie foarte rapidă, care poate cauza
moartea. Febră pernicioasă = formă gravă a
paludismului. Din lat. perniciosus, fr.
pernicieux.
PEROXIDAZĂ, peroxidaze, s.f. (Biol.) Enzimă
care catalizează desfacerea unor peroxizi. Din
fr. peroxydase, germ. Perroxydase.
PERPENDICULAR, -Ă, perpendiculari, -e,
adj., s.f. 1. Adj. (Despre drepte sau planuri; p.
ext. despre obiecte sau părţi ale lor, despre
poziţia lor etc.) Care formează între ele unghiuri
adiacente egale sau unghiuri diedre adiacente
egale. 2. S.f. Dreaptă perpendiculară pe altă
dreaptă sau pe un plan. Din lat.
perpendicularis, germ. perpendikular, fr.
perpendiculaire.
PERPETUA, perpetuez, vb. I. Tranz. şi refl. A
face să dureze sau a continua să dureze veşnic
sau vreme îndelungată; a (se) transmite (din
generaţie în generaţie, din veac în veac), a (se)
continua. Din fr. perpétuer, lat. perpetuare.
PERPETUARE, perpetuări, s.f. Faptul de a
(se) perpetua; dăinuire de-a lungul vremii;
perpetuaţie. ◊ Perpetuarea speciei =
continuarea existenţei unei specii prin
reproducere. V. perpetua.
PERPLEX, -Ă, perplecşi, -xe, adj. (Despre
oameni) Surprins, uimit, uluit (şi nedumerit);
încurcat, dezorientat, năuc. năucit, ♦ (Despre
atitudinea, manifestările oamenilor) Care arată,
exprimă, trădează perplexitate. Din fr. perplexe,
lat. perplexus, germ. perplex.
PERS, perşi, s.m. (Mai ales la pl.) Persan. Din
ngr. pérsis, fr. Perse.
PERSEVERA, perseverez, vb. I. Intranz. A
rămâne ferm şi constant la o idee, la un
sentiment, la o atitudine; a stărui cu răbdare şi cu
convingere într-o acţiune. Din fr. persévérer,
lat. perseverare.
PERSEVERENŢĂ, perseverenţe, s.f. Acţiunea
de a persevera; însuşirea de a fi perseverent;
stăruinţă, statornicie în muncă, în convingeri, în
240
atitudini etc.; tenacitate. [Var.: (înv.)
perseverinţă s.f.] Din fr. persévérance, lat.
perseverantia.
PERSOANĂ, persoane, s.f. 1. Individ al speciei
umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor
sale fizice şi psihice; fiinţă omenească, ins. ◊ În
persoană = a) loc. adj. şi adv. însuşi, personal,
singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj.
întruchipat, în carne şi oase, personificat, ♦
(Înv.) Personaj. 2. (În sintagmele) Persoană
fizică = om considerat ca subiect cu drepturi şi
cu obligaţii şi care participă în această calitate la
raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau
morală) = organizaţie care, având o alcătuire de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu în
vederea îndeplinirii unui anume scop admis de
lege, este subiect cu drepturi şi cu obligaţii,
deosebit de persoanele fizice care intră în
componenţa ei. 3. Categorie gramaticală
specifică verbului şi unor pronume (personal,
reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică
vorbitorul, interlocutorul şi orice obiect, deosebit
de vorbitor şi de interlocutor; fiecare dintre
formele flexionare ale verbului şi ale unor
pronume prin care se indică raporturile de mai
sus. Din lat. persona, germ. Person, fr.
personne.
PERSONAJ, personaje, s.n. 1. Persoană care
deţine o funcţie importantă în viaţa politică,
socială, culturală; personalitate (3). 2. Fiecare
dintre persoanele care figurează într-o operă
literară; erou într-o literatură, muzicală,
cinematografică sau plastică. ♦ P. anal. Persoană
care are un rol în anumite întâmplări. [Var.:
(astăzi rar) personagiu s.n.] Din fr.
personnage, it. personaggio.
PERSONAL, -Ă, personali, -e, adj., s.n. I. Adj.
1. Care aparţine unei anumite persoane (1),
privitor la o anumită persoană, care este specific,
caracteristic pentru o persoană; individual,
propriu. ◊ Legături personale = legături de
prietenie. Răspundere personală = răspundere
care îi revine cuiva sau pe care şi-o asumă
cineva individual. ♦ Original. ♦ Cu personalitate
puternică, marcată. ♦ (Adverbial) Din punctul de
vedere al unei persoane care vorbeşte; direct, în
persoană, nemijlocit. 2. (În sintagmele) Tren
personal (şi substantivat, n.) = tren de persoane,
care circulă cu o viteză relativ mică şi care
opreşte în toate staţiile. (Gram.) Pronume
personal = pronume care desemnează diferitele
persoane (1) şi care se declină schimbându-şi
forma după persoană, număr şi caz. (Gram.)
Mod personal = mod ale cărui forme se modifică
după cele trei persoane (3). II. S.n. 1. (Colectiv)
Totalitatea persoanelor (1) care lucrează într-o
întreprindere, într-o instituţie, pe un vehicul de
transport terestru sau aerian etc. ♦ Serviciu dintr-
o întreprindere sau instituţie care se ocupă cu
angajarea personalului (II 1). 2. Categorie de
lucrători din cadrul unei întreprinderi sau
instituţii care îndeplinesc o muncă cu acelaşi
specific. Din lat. personalis, germ. personell,
personal, it. personale, fr. personnel.
PERSONALITATE, personalităţi, s.f. 1. Ceea
ce este propriu, caracteristic fiecărei persoane şi
o distinge ca individualitate; ansamblu de
trăsături morale sau intelectuale prin care se
remarcă o persoană; felul propriu de a fi al
cuiva. ◊ Personalitate juridică = calitatea de a fi
persoană juridică. 2. Persoană cu aptitudini
deosebite şi cu alese însuşiri intelectuale şi
morale, care se realizează şi se manifestă în mod
practic prin reuşite într-un anumit domeniu de
activitate. 3. Persoană care deţine o funcţie
importantă în viaţa politică, socială, culturală;
personaj. 4. (Astăzi rar; mai ales la pl.) aluzie
tendenţioasă şi jignitoare la adresa unei
persoane. Din fr. personnalité, germ.
Personalität.
PERSULFAT, persulfaţi, s.m. Sare a acidului
sulfuric, folosită ca agent oxidant în industria
vopselelor şi a medicamentelor, în
galvanoplastie, în panificaţie etc. Din fr.
persulfate, germ. Persulfat.
PERTINAX s.n. Material electroizolant, cu
aspect lucios şi neted, obţinut din straturi
suprapuse de hârtie cu capacitate mare de
absorbţie şi impregnată cu răşini sintetice. Din
fr. pertinax, germ. Pertinax.
PERTURBA, perturbez, vb. I. Tranz. 1. A
tulbura ordinea, liniştea, mersul normal al unor
fapte, fenomene etc.; a provoca o perturbaţie. 2.
A împiedica funcţionarea normală a unui sistem,
a unui organism etc. [Prez. ind. şi: perturb] Din
fr. perturber, lat. perturbare.
PERTURBARE, perturbări, s.f. 1.
Deranjament, tulburare în starea sau în
mersul firesc al unui lucru, al unui fenomen.
2. Împiedicare, modificare, deranjament în
funcţionarea normală a unui sistem
tehnic, a unui organism etc.; perturbaţie. V.
perturba.
PERTURBAŢIE, perturbaţii, s.f. 1. Tulburare
produsă în viaţa unui individ sau a unei
colectivităţi. 2. Modificare, neregularitate,
deranjament în funcţionarea unui sistem, a unei
maşini, în evoluţia unui fenomen etc.;
perturbare. ◊ Perturbaţii atmosferice = ansamblu
de fenomene electromagnetice din atmosferă
care precedă stricarea vremii. [Var.: (înv.)
perturbaţiune s.f.] Din fr. perturbation, lat.
perturbatio, -onis.
PERUCĂ, peruci, s.f. Obiect confecţionat din
păr, din lână, din fire sintetice etc. şi purtat pe
cap, peste sau în locul părului natural. Din fr.
perruque, it. perrucca.
PERUCHERIE, perucherii, s.f. Atelier în
care se confecţionează şi se vând peruci. -
Perucă + suf. -ărie.
PERVITINĂ s.f. Substanţă organică
întrebuinţată ca stimulent al sistemului nervos,
pentru a face să dispară senzaţia de oboseală şi
de somn şi pentru creşterea temporară a energiei
241
şi a puterii de muncă. Din fr. pervitine, germ.
Pervitin.
PESCADOR, pescadoare, s.n. Navă specială,
construită şi amenajată cu instalaţii de pescuit,
de depozitare, de congelare şi uneori de
preparare a peştelui, folosită pentru pescuitul în
largul mării. Din sp., fr. pescador.
PESIMISM s.n. Atitudine a omului care
priveşte cu neîncredere viaţa şi pe semenii săi şi
care consideră că toate situaţiile au un
deznodământ fatal; concepţie filozofică, opusă
optimismului, potrivit căreia răul, iluzia,
suferinţa predomina în lume şi nu pot fi
înlăturate, fiindu-i inerente. ♦ Sentiment de
tristeţe, de amărăciune şi de nelinişte; stare
sufletească de deprimare. Din fr. pessimisme,
germ. Pessimismus.
PESIMIST, -Ă, pesimişti, -ste s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană predispusă la pesimism;
adept al pesimismului filozofic. 2. Adj. Care
manifestă pesimism, care se bazează pe
pesimism; care aderă la pesimism. Din fr.
pessimiste, germ. Pessimist.
PESTILENŢĂ, pestsilenţe, s.f. (Livr.) 1. Boală
contagioasă, molimă; spec. ciumă. 2. Fig.
Învăţătură dăunătoare. Din fr. pestilence, germ.
Pestilenz.
PESTILENŢIAL, -Ă, pestilenţiali, -e, adj. 1.
Care are caracteristicile unei boli molipsitoare
(ca pesta); care răspândeşte o boală molipsitoare
(ca pesta); contagios. Boală pestilenţială. 2. Fig.
(Despre mirosuri) Urât, infect, scârbos,
nesuferit, dezgustător; p. ext. (despre unele
lucruri) care răspândeşte un astfel de miros. Din
fr. pestilentiel, germ. pestilenzialisch.
PETARDĂ, petarde, s.f. Mică încărcătură de
exploziv în înveliş de carton sau de hârtie cerată
ori smolită, care produce la explozie zgomot şi
fum şi este întrebuinţată la semnalizări, la
marcarea tirului de artilerie, la focuri de artificii
etc. Din germ. Petarde, fr. pétard.
PEŢIOL, peţioluri, s.n. Parte a frunzei care
susţine limbul şi care se prinde de tulpină sau de
ramuri; codiţă. Din fr. pétiole, lat. petiolus.
PETIT subst. Corp de literă cu mărimea de opt
puncte tipografice. Din fr. petit, germ. Petit.
PETITORIU, -IE, petitorii, adj. (Jur.: despre
acţiuni, cereri etc.) Care are ca obiect
recunoaşterea sau apărarea dreptului de
proprietate sau a unui alt drept real. Din fr.
pétitoire, lat. petitorius.
PETRIFICA, petrific, vb. I. Refl. şi tranz. 1. A
căpăta sau a face să capete aspect de piatră, de
mineral, a deveni sau a face să devină piatră,
mineral; a (se) acoperi cu o crustă de piatră, de
mineral; spec. a deveni sau a face să devină
fosilă. ♦ Fig. A rămâne sau a face să rămână
(mereu) neschimbat; a încremeni sau a face să
încremenească. 2. (În basme) A (se) preface în
stană de piatră; a (se) împietri. [Var.: pietrifica
vb. I] - După fr. pétrifier, germ. petrifizieren.
PETRIFICAT, -Ă, petrificaţi, -te, adj. Care
a căpătat aspect de piatră, care a fost
 prefăcut în piatră; spec. fosilizat. ♦
Fig. Care a rămas neschimbat, încremenit în
forma iniţială. ♦ Fig. Înmărmurit,
împietrit, înlemnit, încremenit (de uimire, de
revoltă etc.). [Var.: pietrificat, -ă adj.] V.
petrifica.
PETROLATUM s.n. Amestec de hidrocarburi
cu consistenţă păstoasă, obţinut din reziduurile
ceroase de ţiţei sau din uleiuri corespunzătoare.
Din fr. pétrolatum, germ. Petrolatum, rus.
petrolatum.
PETZIT s.n. Pinereu de aur şi argint de culoare
cenuşie spre neagră. Din fr. petzite, germ.
Petzit.
PI s.m. invar. Simbol matematic (π)
reprezentând raportul dintre perimetrul unui cerc
şi diametrul aceluiaşi cerc, egal cu circa 3,14.
Din ngr., fr. pi.
PIAN, piane, s.n. 1. Instrument muzical format
dintr-o cutie mare de rezonanţă aşezată pe trei
picioare şi dintr-o serie de coarde metalice, care
vibrează când sunt lovite de nişte ciocănele
acţionate prin apăsarea unor clape; clavir,
pianoforte. ◊ Pian automat (sau electric) = pian
acţionat de un mecanism (alimentat la curentul
electric), care execută automat anumite melodii
înregistrate în prealabil pe nişte suluri speciale
de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivelă =
pian automat care funcţionează prin învârtirea
unei manivele. 2. Artă de a interpreta o
compoziţie muzicală la un pian. [Var.: (rar)
piano s.n.] Din germ. Piano, fr. piano, it.
piano[forte].
PIARIST, piarişti, s.m. Membru al unei
congregaţii clericale catolice care se dedica
învăţământului gratuit. Din germ. Piarist, fr.
piariste.
PIASTRU, piaştri, s.m. Monedă (turcească) de
argint, a cărei valoare a variat în decursul
timpului şi care a circulat şi în ţările române. Din
germ. Piaster, fr. piastre.
PICHET, (I) pichete, s.n., (II) picheţi, s.m. I.
S.n. 1. Subunitate însărcinată cu asigurarea
securităţii trupelor aflate în marş. 2. (Adesea
urmat de determinarea "de grăniceri") Subunitate
însărcinată în trecut cu paza unui sector al
frontierei. ♦ Clădire în care îşi avea sediul
această subunitate. 3. Grup organizat (de militari
sau de civili) însărcinat cu apărarea sau cu paza
unui obiectiv important, cu stingerea incendiilor
într-o întreprindere etc. ♦ (În sintagma) Pichet de
grevă = detaşament de muncitori grevişti care
stau de gardă la poarta întreprinderii lor pentru a
preveni pe muncitorii din afară despre
declanşarea grevei şi pentru a împiedica
pătrunderea în întreprindere a spărgătorilor de
grevă. II. S.m. Ţăruş de lemn sau de metal care
se înfige în pământ pentru a marca un punct al
unei alinieri sau al unui traseu, locul unde
urmează să fie plantat un puiet de arbore etc. Din
fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket.
242
PICRIT s.n. Rocă magmatică de origine
vulcanică, de culoare verde închis sau neagră.
Din fr. picrite, germ. Pikrit.
PIETÁ s.f. Pictură sau sculptură care o
reprezintă pe Madona ţinându-şi fiul mort pe
genunchi sau în braţe. Din fr., it. pietà.
PIETATE s.f. 1. Evlavie, smerenie, cucernicie.
2. Sentiment de respect profund (amestecat cu
iubire sau duioşie) faţă de cineva sau de ceva.
Din fr. piété, lat. pietas, -atis.
PILASTRU, pilaştri, s.m. Stâlp paralelipipedic
prevăzut de obicei cu o bază şi cu un capitel,
care serveşte ca element de ornamentaţie sau de
consolidare a unui zid. Din fr. pilastre, it.
pilastro.
PILOS, -OASĂ, piloşi, -oase, adj. (Anat.) Care
aparţine părului, privitor la păr; care are păr. Din
fr. pileux, lat. pilosus, -a.
PINACOTECĂ, pinacoteci, s.f. Colecţie mare
de tablouri; muzeu în care se expune şi se
păstrează o asemenea colecţie. Din fr.
pinacothèque, germ. Pinakothek.
PING-PONG s.n. (Astăzi rar) Tenis de masă.
Din fr., engl. ping-pong, germ. Pingpong.
PING-PONGIST, -Ă, ping-pongişti, -ste,
s.m. şi f. (Astăzi rar) Persoană care practică
tenisul de masă. - Ping-pong + suf. -ist.
PIONIER, -Ă, pionieri, -e, subst. 1. S.m. şi f.
(Ieşit din uz) Membru al organizaţiei de masă a
elevilor de 7-14 ani, care, avea ca scop educarea
comunistă a elevilor. 2. S.m. şi f. Persoană care
face parte dintr-un grup (de colonişti sau de
emigranţi) care pune bazele unei vieţi civilizate
într-un ţinut nelocuit. ♦ Fig. Persoană care
lucrează cea dintâi într-un domeniu nou, încă
necercetat, care pune bazele unei metode noi,
unei activităţi noi; deschizător de drumuri într-
un domeniu oarecare de activitate. 3. S.m.
Militar care face parte dintr-o unitate de geniu
pregătită special pentru a executa construcţiile
necesare operaţiilor militare, barajele de mine
etc. [Var.: (pop.) pionér, -ă subst.] Din fr.
pionnier, germ. Pionier, (1) rus. pioner.
PIONIERAT, pionierate, s.n. Misiune,
sarcină de pionier; activitate de pionier. -
Pionier + suf. -at.
PIONIERESC, -EASCĂ, pioniereşti, adj.
Care aparţine pionierilor (1), privitor la
pionieri. - Pionier + suf. -esc.
PIPERACEE, piperacee, s.f. (La pl.) Familie
de plante dicotiledonate cu proprietăţi aromatice,
cu flori mici, dispuse în amenţi lungi, şi cu
fructul în formă de boabe; (şi la sg.) plantă din
această familie. Din fr. pipéracées, lat.
piperaceae.
PIPERAZINĂ, piperazine, s.f. Substanţă care
se prezintă sub formă de cristale incolore,
solubile în apă, utilizată în medicină la
tratamentul gutei, împotriva nisipului din urină
etc. Din fr. pipérazine, germ. Piperazin.
PIRAMIDĂ, piramide, s.f. 1. Poliedru cu baza
poligonală şi feţele triunghiulare, care se unesc
într-un vârf comun. 2. Monument funerar
gigantic de piatră în formă de piramidă (1),
ridicat pentru faraonii Egiptului antic; p. gener.
edificiu arhitectonic monumental în formă de
piramidă (1). 3. Grămadă (mare) de obiecte
aranjate în formă de piramidă (1). ♦ (Mil.; ieşit
din uz) Piramidă de arme (sau de puşti, de
carabine) = grup de puşti sau de alte arme de foc
aşezate cu talpa patului pe pământ şi sprijinite
una de alta la vârful ţevii. ♦ Figură de gimnastică
executată de mai multe persoane, care se aşază
în rânduri suprapuse tot mai înguste pe măsură
ce se apropie de vârf, în formă de piramidă (1);
ansamblu de persoane astfel aşezate. 4. Sistem
de susţinere a viţei de vie portaltoi, alcătuit
dintr-un stâlp înalt din vârful căruia pornesc 6-8
sârme fixate cu câte un ţăruş lângă fiecare butuc
de viţă. 5. (Anat.; în sintagma) Piramidă bulbară
= fiecare dintre proeminenţele cordoanelor
anterioare ale măduvei spinării, la nivelul
bulbului rahidian. Din ngr. piramis, -idos, lat.
pyramis, -idis, fr. pyramide.
PIRARGIRIT s.n. Minereu de argint de culoare
roşu închis până la negru şi cu luciu diamantin.
Din fr. pyrargyrite, germ. Pyrargyrit.
PIRHELIOMETRU, pirheliometre, s.n. Aparat
pentru măsurarea intensităţii radiaţiei solare
directe, pe baza determinării cantităţii de căldură
rezultate prin absorbţia acestei radiaţii. Din fr.
pyrhéliomètre, germ. Pyrheliometer.
PIRIDOXINĂ, piridoxine, s.f. (Farm.)
Substanţă organică ce se găseşte în drojdia de
bere, grâu, ficat, rinichi etc., jucând un rol
important în menţinerea integrităţii structurale şi
funcţionale a multor ţesuturi şi organe; vitamina
B6; adermină. Din fr., engl. pyridoxine.
PIROFOBIE, pirofobii, s.f. (Med.) Teamă de
foc. Din fr. pyrophobie, engl. pyrophobia.
PIROGRAF, pirografe, s.n. Aparat electric
folosit în pirogravură. Din fr. pyrographe, engl.
pyrograph.
PIROP s.n. Silicat de magneziu şi aluminiu din
grupa granatului, de culoare roşie, roşiatică sau
neagră, cristalizat în sistemul cubic, folosit ca
piatră semipreţioasă. Din fr. pyrope, germ.
Pyrop.
PIROSCAF, piroscafe, s.n. (Ieşit din uz) Navă
acţionată cu aburi. Din fr. pyroscaphe, it.
piroscafo.
PISTĂ, piste, s.f. 1. Fâşie de teren amenajată ca
drum şi rezervată unei circulaţii speciale. ♦ Fâşie
de teren (circulară, ovală etc.) amenajată pentru
întreceri sau antrenamente sportive. ♦ Teren
amenajat pentru rularea avioanelor la decolare şi
la aterizare. ♦ Loc rezervat pentru dans într-un
loc public. 2. Fig. Făgaş, cale, curs; direcţie. 3.
(Adesea determinat prin "sonoră") Fâşie de la
marginea peliculei cinematografice, fâşie a unei
benzi de magnetofon etc. pe care este făcută
înregistrarea sonoră. Din fr. piste, it. pista.
PITAGORIC, -Ă pitagorici, -ce, adj.
Pitagoreic. Din it. pitagorico. fr. pythagorique.
PLACEBO s.n. (Farm.) Medicament (sau
preparat) inactiv prescris fie pentru a-i face
243
plăcere pacientului, fie în scopuri experimentale,
pentru a studia efectele farmaceutice ale
medicamentului şi reacţiile psihice ale
pacientului. ◊ (Adjectival) Efectul placebo. Din
fr., engl. placebo.
PLACENTĂ, placente, s.f. 1. (Anat.) Organ
musculos şi spongios care se formează în
perioada de gestaţie la majoritatea mamiferelor
şi care face legătura între mamă şi embrion,
servind la nutriţia şi respiraţia acestuia,
eliminându-se la naştere; casă, căiţă, cămaşă,
loc. ◊ Placentă previa = placentă anormală,
dezvoltată în partea inferioară a uterului. 2.
(Bot.) Loc, porţiune din pereţii ovarului pe care
se fixează ovulele. Din lat., fr. placenta.
PLACODERM, placodermi, s.m. (La pl.)
Subclasă de peşti fosili, paleozoici, cu scheletul
cartilaginos şi cu corpul acoperit de plăci osoase;
(şi la sg.) peşte din această subclasă. Din fr.
placodermes, germ. Plakoderm.
PLAN, -Ă, (I) planuri, s.n., (II) plani, -e, adj. I.
S.n. 1. Proiect elaborat cu anticipare, cuprinzând
o suită ordonată de operaţii destinate să ducă la
atingerea unui scop; program (de lucru). 2.
Distribuţie metodică a părţilor componente ale
unei lucrări ştiinţifice, literare, ale unei expuneri
etc. 3. (Geom.) Suprafaţă care conţine în
întregime orice dreaptă care trece prin două
puncte oarecare ale sale. ◊ Plan de proiecţie =
plan pe care se obţine imaginea unui corp printr-
un procedeu de proiecţie oarecare. (Astron.)
Plan meridian = plan definit de verticala locului
şi de axa lumii. 4. Fiecare dintre planurile (I 3),
în general verticale, perpendiculare pe direcţia
privirii, în care se găseşte sau pare că se găseşte
un obiect şi care reprezintă adâncimea sau
depărtarea în perspectivă; spec. element al
filmării cinematografice, care reprezintă
apropierea sau depărtarea obiectului faţă de
aparatul de filmat. ◊ Primul (sau întâiul) plan =
partea cea mai apropiată de public a unei scene;
partea unui tablou care dă impresia a fi cea mai
apropiată de privitori; fig. primul rând, locul de
frunte (al unei serii). ◊ Loc. adv. Pe plan(ul)... =
în domeniul...; în ceea ce priveşte...; din punct de
vedere... ◊ Expr. A fi (sau a sta, a pune etc.) pe
(sau în) prim(ul) plan = a avea (sau a considera
că are) importanţă primordială. A fi (sau a sta, a
pune etc.) pe planul al doilea (sau al treilea etc.)
= a fi (sau a considera că este) de importanţă
secundară, minimă. 5. (Cinema) Element al
montajului, reprezentând porţiunea de peliculă
imprimată în timpul unei singure funcţionări a
aparatului de filmat (între o pornire şi o oprire).
♦ Delimitare a mărimii încadraturii în raport cu
mărimea omului în cadru prin stabilirea unor
termeni convenţionali. ◊ Prim plan = plan (I 5)
care cuprinde bustul până sub umeri. Gros plan
= reprezentarea pe peliculă a capului unui
personaj. Plan american = plan (I 5) care
cuprinde omul încadrat până la genunchi. Plan
semigeneral = plan (I 5) care încadrează
personajul în toată înălţimea. 6. Suprafaţă netedă
a unui corp; corp care prezintă o astfel de
suprafaţă. ◊ Plan înclinat = dispozitiv simplu de
forma unei rampe înclinate, alcătuit dintr-un
corp cu o suprafaţă plană (sau din două bare
paralele) care formează un unghi cu planul
orizontal şi care este folosit pentru a ridica
corpuri prin rostogolire sau prin împingere,
folosindu-se forţe mai mici decât greutatea
corpurilor respective. Plan de aripă = suprafaţa
de susţinere a unui avion. 7. Desen tehnic care
cuprinde reprezentarea grafică, la o anumită
scară, a unui teren, a unei construcţii, a unei
maşini etc. 8. (Reg.) Ogor, parcelă. II. Adj. Fără
asperităţi, neted, drept; care prezintă o suprafaţă
netedă. ◊ Unghi plan = porţiune dintr-un plan (I
3) cuprinsă între două semidrepte (cu aceeaşi
origine) ale planului. Figură plană = figură care
poate fi aşezată cu toate punctele pe acelaşi plan
(I 3). Geometrie plană = ramură a geometriei
care studiază figurile ale căror elemente sunt
aşezate în acelaşi plan (I 3). (Tipogr.) Maşină
plană = maşină care imprimă coli separate. Din
fr. plan, lat. planus.
PLĂNUI, plănuiesc, vb. IV. Tranz. A face
planuri; a pregăti ceva (în minte) pentru
viitor; p. ext. a pune la cale, a unelti, a
urzi. ♦ A determina, a preciza, a stabili, a
hotărî. - Plan + suf. - ui.
PLĂNUIRE, plănuiri, s.f. Acţiunea de a
plănui şi rezultatul ei. V. plănui.
PLĂNUIT, -Ă, plănuiţi, -te, adj. Pregătit
pentru viitor; pus la cale, uneltit, urzit. V.
plănui.
DEPLANARE, deplanări, s.f. Curbare a
unei secţiuni plane a unui corp elastic sub
acţiunea sarcinilor exterioare. - Des-
+ plan.
PRIM-PLAN, prim-planuri, s.n. Cadru
cinematografic în care interpreţii sunt filmaţi
de aproape. - Prim + plan.
SEMIPLAN, semiplanuri, s.n. Mulţimea
punctelor din plan situate de aceeaşi parte a
unei drepte. - Semi- + plan (după fr. demi-
plan).
PLANAŢIE, planaţii, s.f. (Geol.) Proces de
netezire a reliefului înalt şi accidentat al scoarţei,
ca rezultat al acţiunii de eroziune. Din fr., engl.
planation.
PLANETĂ, planete, s.f. 1. Corp ceresc fără
lumină proprie, satelit al Soarelui, care se vede
pe cer sub forma unui punct luminos ca urmare a
reflectării luminii solare; p. restr. Pământ (1). ♦
Orice corp ceresc fără lumină proprie, satelit al
unei stele. 2. Zodie (în care se naşte cineva). ♦
Bilet care conţine preziceri naive privitoare la
viitor şi pe care îl vând flaşnetarii extrăgându-l
la întâmplare dintre altele de acelaşi fel (cu
ajutorul unui papagal sau al unui şoarece dresat).
[Var.: (înv.) planet s.m.] Din fr. planète, lat.
planeta.
PLANISFERĂ, planisfere, s.f. Hartă a globului
terestru în care cele două emisfere sunt
reprezentate pe o suprafaţă plană; planiglob,
244
mapamond. Din fr. planisphère, germ.
Planisphäre.
PLANTA, plantez, vb. I. Tranz. 1. A înfige în
pământ puieţi, răsaduri etc. pentru a se dezvolta;
a acoperi un teren cu puieţi, răsaduri etc.; a sădi.
2. A fixa în pământ un stâlp, un par etc. ◊ Expr.
(Refl.) A se planta în faţa cuiva = a se opri în
mod inoportun sau ostentativ în faţă cuiva. 3. A
îngropa mine pe o porţiune de teren; a mina. Din
fr. planter, lat. plantare.
PLANTARE, plantări, s.f. Acţiunea de a
(se) planta şi rezultatul ei; sădire, plantat. V.
planta.
PLANTAT s.n. Plantare. V. planta.
PLANTATOR, -OARE, plantatori, -oare,
subst. 1. S.m. şi f. Persoană care se ocupă cu
plantarea răsadurilor, a viţei de vie etc.;
săditor. 2. S.m. Proprietar al unei plantaţii. 3.
S.f. Maşină care serveşte la plantarea
diverselor plante de cultură; maşină de
plantat. 4. S.n. Unealtă de lemn sau de fier,
de forma unui baston scurt ascuţit la un
capăt, cu care se lucrează la plantarea
puieţilor, a răsadurilor etc. - Planta + suf. -
tor.
REPLANTA, replantez, vb. I. Tranz. A
planta din nou; a transplanta. - Re- + planta.
Cf. fr. r e p l a n t e r .
REPLANTARE, replantări, s.f. Acţiunea
de a replanta şi rezultatul ei; transplantare.
V. replanta.
PLANTĂ1, plante, s.f. Nume generic dat
organismelor vegetale, cu o organizare mai
simplă decât a animalelor şi care îşi extrag hrana
prin rădăcini, caracterizându-se prin prezenţa
clorofilei, prin faptul că membrana celulei este
formală din celuloză şi, în cazul speciilor
superioare, prin alcătuirea corpului din rădăcină,
tulpină şi frunze; p. restr. vegetală, mai ales
erbacee, cultivată de om sau care creşte în mod
natural şi este utilă omului. Din lat. planta, fr.
plante.
PLANTIVOR, -Ă, plantivori, -e, adj. (Înv.)
Erbivor. - De la plantă1.
PLĂNTUŢĂ, plăntuţe, s.f. Diminutiv al lui
plantă1; plantă mică, tânără. - Plantă1 + suf.
- uţă.
PLANTĂ2, plante, s.f. Faţă inferioară a
piciorului, uşor boltită, care ia contact cu solul;
talpa piciorului. Din lat. planta, fr. plante.
PLASTIC s.n. Masă de exploziv fabricat cu un
amestec de cauciuc sintetic şi un plastifiant.
Bombă cu plastic. Din fr., engl. plastic.
PLATAN, platani, s.m. Gen de arbori exotici cu
frunzele palmate şi cu trunchiul verde
(Platanus); arbore care face parte din acest gen.
Din lat. platanus, ngr. platanos, fr. platane.
PLATINIT s.n. Aliaj de oţel cu conţinut mare
de nichel, din care se fac legăturile la electrozii
becurilor electrice. Din fr. platinite, germ.
Platinit.
PLATINOID, platinoide, s.n. Aliaj de cupru,
nichel şi zinc de culoarea platinei, care se
foloseşte în electrotehnică sau pentru
ornamentaţii. Din fr. platinoïde, germ.
Platinoid.
PLEBE s.f. 1. (În Roma antică) Categorie
socială de oameni liberi fără o activitate
permanentă, care trăiau din câştiguri
întâmplătoare şi din distribuţii făcute de stat. 2.
(În evul mediu) Pătura cea mai săracă a
populaţiei orăşeneşti din apusul Europei, aflată
în afara ierarhiei feudale şi care, alături de
ţărănime, a avut un rol important în revoluţiile
din sec. XVI-XVII. 3. (Livr.) Pătură socială fără
drepturi, asuprită şi exploatată; p. ext. mulţime,
gloată. ♦ Fig. Categorie socială declasată;
drojdia societăţii. Din fr. plèbe, lat. plebs, -bis.
PLEBEIAT s.n. (Rar) Stare, calitate de
plebeu. - Plebe + suf. -(i)at.
PLEBEIC, -Ă, plebeici, -ce, adj. (Rar) Al
plebei (1), de plebe (1). - Plebe + suf. -ic.
PLECTRU, plectre, s.n. Placă mică de metal, de
os, de celuloid sau de alt material, cu care se
ciupesc coardele unor instrumente muzicale. Din
fr. plectre, lat. plectrum.
PLENITUDINE s.f. Dezvoltare completă,
integrală; deplinătate, totalitate; p. ext.
desăvârşire. ◊ Plenitudine vocalică =
perceptibilitate sau audibilitate a unei vocale,
putere sonoră a unei vocale. Din fr. plénitude,
lat. plenitudo, -inis.
PLENITUDINAR, -Ă, plenitudinari, -e,
adj. (Livr.) Plenar. - Plenitudine + suf. -ar.
PLESIOZAUR, plesiozauri, s.m. (La pl.) Gen
de reptile marine fosile din era mezozoică, cu
gâtul lung, cu trunchiul gros, cu numeroase
vertebre cervicale şi cu membre în formă de
vâsle, puternic dezvoltate; (şi la sg.) reptilă care
face parte din acest gen. [Var.: pleziozaur s.m.]
Din fr. plésiosaure, lat. plesiosaurus.
PLEURĂ, pleure, s.f. Membrană seroasă care
înveleşte plămânii şi căptuşeşte pereţii cavităţii
toracice. Din lat., ngr., it. pleura, fr. pleure.
PLEX, plexuri, s.n. Ţesut format din fibre
nervoase sau din vase sanguine împletite
nesistematizat între ele, care se află în diferite
puncte ale organismului. ◊ Plex solar = plex care
se găseşte în cavitatea abdominală, lângă
stomac. Din lat., fr. plexus.
PLEXIGLAS s.n. Masă plastică transparentă
incasabilă, din care se fac diferite obiecte
rezistente la şocuri şi la trepidaţii; sticlă
organică, stiplex, polimetacrilat. Din germ.
Plexiglas, fr. plexiglas.
PLUMULĂ, plumule, s.f. Parte a embrionului
vegetal care constituie rudimentul părţilor
aeriene ale unei plante. Din lat. plumula, fr.
plumule.
PLUNGER, plungere, s.n. Piesă rotundă de
şamotă la alimentatoarele automate cu sticlă
topită, care ajută la formarea picăturii de sticlă.
Din fr., engl. plunger.
PLURALITATE, pluralităţi, s.f. 1. Număr,
cantitate mare (de fiinţe, de lucruri etc.),
mulţime; multiplicitate, diversitate. 2. Numărul
245
cel mai mare, partea cea mai mare a membrilor
unei colectivităţi; majoritate. Din lat. pluralitas,
-atis, fr. pluralité.
PLURI- Element de compunere care înseamnă
"mai mulţi", "mai multe" şi care serveşte la
formarea unor adjective şi a unor substantive.
Din lat. plus, pluris, fr. pluri-.
PLUŞ, pluşuri, s.n. Ţesătură de bumbac, de
lână, de păr de capră etc. mai groasă decât
catifeaua şi cu părul mai lung decât al acesteia,
care se întrebuinţează mai ales în tapiţerie. ♦ (La
pl.) Varietăţi de pluş. Din germ. Plüsch, fr.
p(e)luche, rus. pliuş.
PLUŞA, pluşez, vb. I. Tranz. A executa
operaţia de pluşare. Din pluş.
PLUŞARE, pluşări, s.f. Operaţie finală prin
care se obţine un luciu mătăsos pe faţa
pieilor de mănuşi şi de haine prin
frecarea lor cu un pluş aplicat pe un tambur
rotativ. V. pluşa.
PLUTOCRAŢIE, plutocraţii, s.f. Formă de
guvernare în care puterea de stat este concentrată
în mâinile celor mai bogaţi. ♦ Totalitatea
persoanelor care, cu ajutorul averii, impun
plutocraţia. Din fr. ploutocratie, germ.
Plutokratie.
PLUTON, plutoane, s.n. 1. Subunitate militară
mai mică decât compania, alcătuită din trei sau
patru grupe. ◊ Pluton de execuţie = unitate
militară care execută prin împuşcare pe cei
osândiţi la moarte. ♦ P. anal. Grup de persoane
cu preocupări sau ocupaţii comune. ♦ P. ext.
Stol, pâlc. 2. Grup compact şi omogen de
concurenţi sportivi care se află într-o anumită
poziţie pe parcursul unei curse de alergări, caiac-
canoe, ciclism etc. [Var.: (pop.) ploton s.n.] -
După fr. peloton, it. plotone.
PLUTONIER, plutonieri, s.m. Grad de
subofiţer imediat superior sergentului-major;
persoană care are acest grad. Plutonier-
major = grad de subofiţer imediat superior
plutonierului; persoană care are acest grad.
Plutonier adjutant = cel mai mare grad de
subofiţer, imediat superior plutonierului-
major; persoană care are acest grad. [Var.:
(pop.) plotoner, plotonier, plutoner s.m.] -
Pluton + suf. -ier.
PLUVIAL, -Ă, pluviali, -e, adj., s.n. 1. Adj.
(Despre ape) Produs de ploaie. 2. S.n. Interval de
timp din perioada cuaternară, caracterizat printr-
o climă cu precipitaţii abundente, printr-o
accelerare a eroziunii şi printr-o lărgire a
suprafeţelor de vegetaţie. Din fr. pluvial, lat.
pluvialis.
PNEU, pneuri, s.n. Ansamblu format dintr-o
cameră de aer comprimat şi o anvelopă, fixat la
roţile anumitor vehicule. Din fr. pneu, germ.
Pneu.
PNEUMATIC, -Ă, pneumatici, -ce, adj., s.f. 1.
Adj. (Despre maşini, aparate, utilaje etc.) Care
funcţionează cu aer comprimat. ♦ Care este
folosit la comprimarea sau la deplasarea aerului.
2. S.f. Parte a fizicii care studiază proprietăţile
aerului şi ale altor gaze. Din fr. pneumatique,
lat. pneumaticus, it. pneumatico.
PNEUMOGRAF, pneumografe, s.n. Aparat cu
ajutorul căruia se înregistrează amplitudinea şi
frecvenţa mişcărilor respiratorii ale toracelui.
Din fr. pneumographe, germ. Pneumograph.
POANTER, poanteri, s.m. Rasă de câini de
vânătoare cu talie înaltă, picioare lungi, urechile
plecate şi părul scurt şi neted; prepelicar de rasă
engleză; brac englez. [Scris şi: pointer] Din fr.,
engl. pointer.
POCHER, pochere, s.n. Numele unui joc de
cărţi în care fiecare jucător dispune de cinci cărţi
cu care poate să câştige dacă are combinaţia cea
mai bună sau dacă reuşeşte să-i convingă pe
adversari de acest lucru. Din fr., engl. poker.
PODIUM, podiumuri, s.n. 1. Estradă
demontabilă, amenajată într-o sală sau în aer
liber în vederea unei conferinţe, a unui spectacol
etc. 2. Platformă de scânduri, înălţată faţă de
nivelul unei suprafeţe, servind ca postament
pentru diverse obiecte. ♦ Mică instalaţie mobilă,
în formă de platformă cu trepte, pe care stau
sportivii în momentul înmânării premiilor. Din
lat., fr. podium, germ. Podium.
PODZOL, podzoluri, s.n. Sol nisipos şi lutos, de
culoare cenuşie, sărac în calciu, cu fertilitate
naturală slabă, care se formează sub vegetaţia
pădurilor, într-un climat rece şi umed. Din fr.
podzole, germ. Podsol, rus. podzol.
PODZOLIRE, padzoliri, s.f. Formare a
podzolului. Din podzol.
PODZOLIT, -Ă, podzoliţi, -te, adj. (Despre
soluri) Care are proprietăţi podzolice, cu
caracter de podzol. Din podzol.
POEM, poeme, s.n. 1. (Adesea fig.) Specie a
poeziei epice, de întindere relativ mare, cu
caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic,
legendar etc. ◊ Poem în proză = specie a prozei
literare aparţinând genului liric, cultivată din a
două jumătate a sec. XIX. Poem dramatic =
scriere dramatică în versuri sau cu caracter
poetic. ♦ Mică piesă muzicală instrumentală,
vocală sau vocal-simfonică de construcţie liberă,
cu caracter liric sau liric-narativ. ◊ Poem
simfonic = lucrare amplă pentru orchestră, având
de obicei un conţinut programatic. [Var.: poemă
s.f.] Din ngr. poiima, fr. poème, lat. poema.
POET, -Ă, poeţi, -te, s.m. şi f. 1. Persoană care
compune poezii, autor de poezii. 2. Persoană
înzestrată cu imaginaţie şi sensibilitate de poet
(1). Din ngr. poiitis, lat., it. poeta, fr. poète.
POETARD, poetarzi, s.m. (Depr.) Poetaş. -
Poet + suf. -ard.
POETAŞ, poetaşi, s.m. Diminutiv al lui
poet; (depr.) poet mediocru, lipsit de talent;
poetastru, poetard. - Poet + suf. -aş.
POETASTRU, poetaştri, s.m. (Depr.) Poetaş.
Din fr. poétastre, it. poetastro.
POETIC, -Ă, poetici, -ce, adj., s.f. 1. Adj. Care
aparţine poeziei, privitor la poezie. ♦ De poet. 2.
Adj. Fig. Care poate inspira pe poeţi, demn de a
fi motiv de inspiraţie; p. ext. impresionant,
246
fermecător. 3. S.f. (Şi adjectival, în sintagma
artă poetică) Tratat despre creaţia poetică;
ansamblu de reguli pentru alcătuirea unei opere
literare; ramură a teoriei literaturii care se ocupă
de creaţia poetică. 4. S.f. Ansamblu de forme şi
de principii poetice caracteristice unei epoci sau
unui curent literar; manieră poetică caracteristică
unui poet. Din ngr. poiitkos, poiitiki, lat.
poeticus, poetica, it. poetico, poetica, fr.
poétique.
APOETIC, -Ă, apoetici, -ce, adj. Care nu
este poetic, care nu are valoare poetică. Din
poetic.
POL, poli, s.m. 1. Fiecare dintre cele două
puncte situate la capetele axei de rotaţie a
pământului şi în care se reunesc toate
meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul
acestor două puncte. ◊ Pol ceresc = fiecare
dintre cele două puncte în care prelungirea axei
de rotaţie a pământului, trecând prin cei doi poli
tereştri, intersectează sfera cereasca. Pol
magnetic terestru = punct pe suprafaţa
pământului în care acul magnetic are poziţia
verticală (înclinaţia magnetică este de 90°). 2.
(Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care un
diametru al sferei intersectează sfera. 3. (Fiz.)
Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale
unui corp opuse una celeilalte din punctul de
vedere al unei anumite proprietăţi. ◊ Pol electric
pozitiv (sau negativ) = fiecare dintre cele două
regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care
diverg sau către care converg liniile de câmp ale
inducţiei magnetice. 4. Zonă a miezului
feromagnetic al unui circuit magnetic pe unde
fluxul magnetic principal sau cel util trece din
materialul feromagnetic în aer, sau invers. 5.
Parte componentă a unei maşini electrice, care
contribuie la magnetizarea circuitului magnetic
al maşinii. 6. Piesă a unei pile galvanice care
stabileşte contactul cu circuitul exterior. 7. Fig.
Fiecare dintre punctele, situaţiile etc. aflate la
două extremităţi opuse. Din fr. pôle, lat. polus.
MULTIPOL s.m. 1. Sistem de perechi de
sarcini electrice, una pozitivă şi unanegativă,
egale ca mărime. 2. Reţea electrică având
mai multe borne de acces. - Multi- + pol.
POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s.f. 1. Adj. Privitor
la cei doi poli ai Pământului, de la poli,
caracteristic polilor; din regiunea sau din zona
polilor. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care
se întâlneşte în regiunile situate dincolo de
cercul polar şi care poate dura până la o jumătate
de an. Steaua polară = steaua principală din
constelaţia Carului-Mic, situată pe prelungirea
boreală a axei Pământului, care serveşte ca
mijloc de orientare şi după care se poate stabili
direcţia nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2.
Adj. Privitor la polii unui magnet sau ai unei pile
electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu
care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în
sintagma) ◊ Coordonate polare = coordonate al
căror sistem de referinţă este alcătuit dintr-un
punct şi o semiaxă care porneşte din acel punct.
4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de
polaritate, care prezintă polaritate. 5. S.f. Locul
geometric al punctelor conjugate armonic cu un
punct dat în raport cu cele două puncte în care o
dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat
intersectează conica dată. Din lat. polaris, it.
polare, fr. polaire.
NEPOLAR, -Ă, nepolari, -e, adj. (Despre
molecule sau grupări de atomi) Lipsit de
moment electric permanent. - Ne- +
polar.
SUBPOLAR, -Ă, subpolari, -e, adj. (Despre
regiuni geografice sau despre fauna, flora,
clima lor) Care se găseşte în zona unuia
dntre cele două cercuri polare, în imediata
apropiere a acestora; care este specific
acestei zone. - Sub- + polar.
POLAROGRAF, polarografe, s.n. Aparat
pentru înregistrarea grafică sau fotografică a
curbei curent-tensiune, utilizat în analiza
electrochimică. Din fr. polarographe, germ.
Polarograph, engl. polarograph.
POLEMICĂ s.f. Discuţie contradictorie asupra
unui subiect, asupra unei teme etc.; luptă de idei
cu privire la o problemă literară, ştiinţifică etc.
Din fr. polémique, it. polemica, cf. gr.
polemikos < polemos - război].
POLEMISM s.n. Caracter polemic. -
Polemică + suf. -ism.
POLEN, (rar) polenuri, s.n. (Bot.) Pulbere, de
obicei galbenă, constituită din grăuncioare
microscopice produse de anterele staminelor.
Din fr., lat. pollen, germ. Pollen.
POLENIC, polenici, adj. (În sintagma) Sac
polenic = fiecare dintre cavităţile din
anterele staminelor în care se
formează polenul. [Var.: polinic adj.] -
Polen + suf. -ic. Cf. fr. p o l l i n i q u e .
POLENIZA, polenizez, vb. I. Tranz. A
transporta polenul de pe anterele staminelor
pe stigmatul pistilului (pentru a produce
fecundaţia). - Polen + suf. -iza.
POLENIZARE, polenizări, s.f. Acţiunea de
a poleniza; fenomen care constă în
transportul polenului de pe anterele
staminelor pe stigmatul pistilului;
polenizaţie. [Var.: (rar) polinizare s.f.] V.
poleniza.
AUTOPOLENIZARE, autopolenizări, s.f.
(Bot.) Polenizare a florilor închise cu
propriul lor polen; autofecundare,
autofecundaţie, cleistogamie. - Auto- +
polenizare.
POLENIZATOR, polenizatori, s.m.
Varietate de pom, de arbust sau de altă
plantă al cărei polen fecundează florile
altor varietăţi, din aceeaşi specie sau din altă
specie, asigurând fertilitatea
acestora. [Var.: (rar) polinizator s.m.] -
Poleniza + suf. -tor.
POLIARHIE s.f. Formă de guvernământ în care
conducerea statului este exercitată de mai multe
247
persoane concomitent. Din fr. polyarchie, ngr.
poliarhia.
POLICHET, polichete, s.n. (La pl.) Clasă de
viermi inelaţi caracterizaţi prin parapode bine
dezvoltate, prevăzute cu un număr mare de pori,
şi care se târăsc pe fundul apelor marine sau se
afundă în mâl şi nisip; (şi la sg.) vierme inelat
care face parte din această clasă. [Var.:
polichetă s.f.] Din lat. polychaeta, fr.
polychètes.
POLICICLIC, -Ă, policiclici, -ce, adj. (Despre
substanţe) Care conţine în moleculă mai multe
cicluri formate din lanţuri închise de atomi. Din
fr. polycyclique, engl. polycyclic.
POLIDIMIT s.n. Sulfură de nichel naturală, de
culoare cenuşie, cristalizată în sistemul cubic.
Din fr. polydymite, germ. Polydymit.
POLIEDRAL, -Ă, poliedrali, -e, adj. (Mat.)
Poliedric. Din fr. polyédral, engl. polyhedral.
POLIGALĂ, poligale, s.f. (Bot.) Amăreală. Din
fr. polygale, lat. polygala.
POLIGONACEE, poligonacee, s.f. (La pl.)
Familie de plante dicotiledonate apetale; (şi la
sg.) plantă care face parte din această familie.
Din fr. polygonacées, lat. polygonaceae.
POLIOXIMETILÉNĂ, polioximetilene, s.f.
(Chim.) Polimer al formaldehidei. Din fr.
polyoxyméthylène, germ. Polyoxymethylene.
POLIPLOID, -Ă, poliploizi, -de, adj. (Biol.)
Caracterizat prin poliploidie. Din fr. polyploïde,
germ. Polyploid.
POLIPLOIDIE s.f. Creştere a numărului de
cromozomi în celulele organismelor animale sau
vegetale faţă de numărul de cromozomi
caracteristic unei anumite specii, având ca
rezultat mărirea taliei sau a unor organe ale
individului respectiv. Din fr. polyploïdie, germ.
Polyploidie.
POLISPERMIE, polispermii, s.f. (Biol.)
Pătrundere a mai multor spermatozoizi într-un
gamet femel. Din fr. polyspermie, engl.
polyspermy.
POLISTIREN, polistireni, s.m. Material plastic
solid, incolor sau slab gălbui, transparent, foarte
rezistent din punct de vedere chimic şi electric,
care se întrebuinţează în electrotehnică, în
industria cablurilor şi la fabricarea multor
obiecte de larg consum. Din fr. polystyrène,
engl. polystyrene, rus. polistiren.
POLITIC, -Ă, politici, -ce, s.f., adj. I. S.f. 1.
Ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat; sferă
de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile,
orientările şi manifestările care apar între
partide, între categorii şi grupuri sociale, între
popoare etc. în legătură cu promovarea
intereselor lor, în lupta pentru putere etc.;
orientare, activitate, acţiune a unui partid, a unor
grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul
conducerii treburilor interne şi externe; ideologie
care reflectă această orientare, activitate, acţiune.
◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ
la discutarea şi rezolvarea treburilor statului. 2.
Tactică, comportare (abilă) folosită de cineva
pentru atingerea unui scop. II. Adj. 1. Care
aparţine politicii, care se referă la politică, de
politică; politicesc. ◊ Drepturi politice =
drepturile de participare a cetăţenilor la
conducerea treburilor statului. Nivel politic =
grad de pregătire a cuiva în probleme de politică
generală; orientare justă în astfel de probleme.
Om politic (şi, înv., substantivat, m.) = persoană
care are un rol important în activitatea politică,
care îşi desfăşoară activitatea principală în
domeniul politicii. ♦ (Substantivat, n.) Aspect,
element politic (II 1), viaţă politică. 2. Care are
sau care exprimă o comportare abilă; dibaci,
şiret. Din lat. politicus, ngr. politikos, fr.
politique.
POLITICASTRU, politicaştri, s.m. (Rar;
peior.) Om politic lipsit de orizont,
preocupat de interese meschine. - Politic
+ suf. -astru (după poetastru etc.).
POLITICESC, -EASCĂ, politiceşti, adj.
(Înv.) Politic (II 1). - Politic + suf. -esc. Cf.
rus. p o l i t i c e s k i i .
NEPOLITIC, -Ă, nepolitici, -ce, adj. Care
nu are caracter politic; din afara politicii. -
Ne- + politic (după fr. non-
politique).
POLITONALITATE s.f. (Muz.) Politonalism.
Din germ. Politonalität, fr. polytonalité.
POLO s.n. 1. (Adesea urmat de determinarea
"pe apă") Joc sportiv de echipă în care jucătorii,
deplasându-se înot într-un bazin, încearcă să
marcheze goluri prin aruncarea mingii cu mâna
în poarta adversarilor. 2. Joc sportiv de echipă
practicat călare, în care mingea este lovită cu
bastoane lungi. Din fr., engl. polo.
POMPĂ, pompe, s.f. 1. Alai, suită, cortegiu plin
de fast, sărbătoresc; p. ext. fast, strălucire,
splendoare. 2. (În sintagma) Pompe funebre =
întreprindere care se ocupă cu pregătirea şi cu
efectuarea înmormântărilor. Din lat. pompa, fr.
pompe.
POMPOS, -OASĂ, pompoşi, -oase, adj. Plin de
pompă, de fast, de strălucire; fastuos, luxos. ♦
(Despre stil, cuvinte, expresii) (Excesiv de)
înflorit, încărcat, pretenţios; plin de emfază, de
afectare. Din fr. pompeux, lat. pomposus.
PONDERA, ponderez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
face ca două fapte să se echilibreze prin
opunerea lor una alteia; a echilibra, a cumpăni. ♦
Tranz. şi refl. A face să devină sau a deveni mai
cumpătat, mai măsurat; a (se) înfrâna, a (se)
stăpâni, a (se) potoli, a (se) tempera. Din fr.
pondérer, lat. ponderare.
PONDERABIL, -Ă, ponderabili, -e, adj. Care
posedă greutate; care poate fi cântărit. Din fr.
pondérable, lat. ponderabilis.
PONDERABILITATE s.f. Însuşirea unui
corp de a fi ponderabil. - Ponderabil + suf. -
itate.
SUPRAPONDERABILITATE s.f. (Fiz.)
Stare a unui corp de a avea o greutate mai
mare ca urmare a unei forţe gravitaţionale
sporite. - Supra- + ponderabilitate.
248
PONDERAŢIE s.f. (Rar) Moderaţie,
cumpătare; echilibru. Din fr. pondération, lat.
ponderatio.
PONTIC, -Ă, pontici, -ce, adj. (Livr.) Din
regiunea Mării Negre, care aparţine Mării Negre,
privitor la Marea Neagră. Din lat. Ponticus, fr.
pontique.
PONTIFICAL, -Ă, pontificali, -e, adj. Care ţine
de pontif sau de autoritatea unui pontif, privitor
la pontif; spec. care ţine de papă sau de
autoritatea lui, privitor la papă, papal. Din fr.
pontifical, lat. pontificalis.
PONTIFICAT, pontificate, s.n. Demnitate de
pontif, de papă; perioadă de timp în care un
pontif, un papă îşi exercită funcţia. Din fr.
pontificat, lat. pontificatus.
POPLIN, poplinuri, s.n. Ţesătură lucioasă de
bumbac mercerizat, cu firele de urzeală mai
subţiri decât cele de băteală, folosită mai ales
pentru cămăşi bărbăteşti sau pentru
îmbrăcăminte uşoară femeiască; (la pl.)
sortimente diferite de ţesături din asemenea fire.
Din germ. Pop(e)lin, fr. popeline.
POR, pori, s.m. 1. Mic orificiu pe suprafaţa
pielii, care corespunde cu canalul excretor al
glandelor sudoripare şi sebacee. 2. Orificiu în
membrana primară al celulelor vegetale, prin
care se asigură schimbul de apă, de gaze şi de
substanţe nutritive. 3. Gol de mici dimensiuni în
masa unui corp solid sau a unui agregat de
substanţe solide. Din fr. pore, lat. porus.
PORCIN, -Ă, porcini, -e, adj., s.f. 1. Adj. De
porc; privitor la porci, caracteristic, propriu
porcilor; ca de porc. 2. S.f. (La pl.) Nume
generic dat porcilor; (şi la sg.) porc. Din lat.
porcinus, fr. porcin.
PORFIR, porfire, s.n. Rocă vulcanică dură,
formată din cristale mari de feldspat, cuarţ etc.
înglobate într-o masă de feldspat măruntă sau
sticloasă. [Var.: (reg.) porfiră s.f.] Din ngr.
porfiritis, fr. porphyre.
PORFIRIT, porfirite, s.n. Rocă vulcanică cu
aspect de porfir, de obicei în culori închise,
folosită mai ales la pavaj. Din fr. porphyrite,
germ. Porphyrit.
PORNO adj. invar. Care are caracter
pornografic. Literatură porno. Din fr., engl.
porno. ANTIPORNO adj. invar. (Despre
măsuri, atitudini, manifestări) Care este
împotriva pornografiei. - Anti- +
porno[grafie].
PORT, porturi, s.n. 1. Complex tehnic amenajat
pe malul unei ape navigabile, prevăzut cu
instalaţiile necesare pentru acostarea, încărcarea,
descărcarea şi repararea navelor. 2. Oraş care are
un port. Din fr. port, it. porto.
PORTER s.n. Bere (englezească) de culoare
neagră, tare şi amară. Din engl., fr. porter.
PORTIC, porticuri, s.n. Galerie exterioară,
mărginită de o colonadă, uneori cu arcade, care
serveşte ca loc de adăpost sau de plimbare în
jurul unei pieţe, al unei clădiri etc. sau ca intrare
monumentală într-un edificiu. [Pl. şi: portice]
Din fr. portique, lat. porticus.
PORTOFEL, portofele, s.n. Obiect din piele,
din material plastic etc., în forma unor coperte
mici cu mai multe despărţituri interioare, în care
se păstrează bani, acte etc.; portvizit, portofoliu
(3). [Var.: (înv.) portofei, portofeu s.n.] Din
rus. portfel', fr. porte-feuille.
POSESIUNE, posesiuni, s.f. 1. Faptul de a
poseda (1); stăpânire a unui lucru; dreptul de a
se folosi, de a dispune de ceva. 2. (Înv.)
Proprietate (de pământ); moşie. 3. Ţară slab
dezvoltată, lipsită de independenţă, stăpânită de
un stat mai puternic; colonie. [Var.: posesie s.f.]
Din fr. possesion, lat. possessio, -onis.
POSESIV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.;
despre unele pronume, adjective, articole) Care
arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport
de posesiune (1), de apartenenţă, de dependenţă.
2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. Din fr.
possessif, lat. possessivus.
POSESOR, -OARE, posesori, -oare s.m. şi f. 1.
Persoană care deţine cu titlu de proprietate un
bun; persoană căreia îi aparţine ceva. ♦ (Înv. şi
reg.) Arendaş. 2. Persoană care posedă anumite
însuşiri, caracteristici. Posesorul unui stil
elegant de înot. Din fr. possesseur, lat.
possessor, -oris.
POSIBIL, -Ă, posibili, -e, adj. Care se poate
întâmpla sau realiza, care poate fi făcut sau
imaginat; care e cu putinţă; care este permis să
se facă. ♦ (Substantivat, n) Ceea ce este cu
putinţă. ◊ Expr. A face tot posibilul = a face tot
ce se poate într-o împrejurare, a încerca totul
pentru a ajunge la rezultatul dorit. Din fr.
possible, lat. possibilis.
POSIBILITATE, (2) posibilităţi, s.f. 1. Faptul
de a fi posibil; ceea ce poate deveni în viitor o
realitate. 2. Mijloc de realizare, de înfăptuire a
ceva; putinţă, modalitate. ◊ Posibilităţi materiale
= bani (necesari traiului). ◊ Expr. În măsura (sau
în limita) posibilităţilor = în măsura în care este
posibil. ♦ (La pl.) Calităţi, însuşiri care se pot
dezvolta, maturiza. Tânăr cu posibilităţi. Din fr.
possibilité, lat. possibilitas, -atis.
POST- Element de compunere care înseamnă
"după", "ulterior" şi care serveşte la formarea
unor substantive, a unor adjective şi a unor
verbe. Din lat. post, fr. post-.
POSTERIOR, -OARĂ, posteriori, -oare, adj.
1. Care vine, urmează sau se petrece după cineva
sau ceva; ulterior. ♦ (Adverbial) Mai târziu. 2.
Care se află sau este aşezat în partea dindărăt, de
dinapoi. ♦ (Despre sunete, în special despre
vocale) Al cărui punct de articulaţie este situat în
partea de dinapoi a cavităţii bucale. Din fr.
postérieur, lat. posterior.
POSTERITATE s.f. 1. Succesiune de generaţii
viitoare; urmaşi. 2. (Înv.) Succesiune de
persoane care descind din aceeaşi familie;
urmaşi, descendenţi. Din fr. postérité, lat.
posteritas, -atis.
249
POSTLUDIU, postludii, s.n. Episod final al
unei compoziţii muzicale, care evocă teme din
cuprinsul ei. Din germ. Postludium, fr.
postlude.
POSTULAT, postulate, s.n. Adevăr
fundamental care apare ca evident şi care nu are
nevoie să fie demonstrat; principiu de bază,
normă. ♦ Enunţ logic considerat primul într-un
sistem deductiv. Din fr. postulat, lat.
postulatum.
POSTULATIV, -Ă, postulativi, -e, adj.
(Rar) Care se referă la un postulat, care ţine
de un postulat. - Postulat + suf. -iv.
POSTUM, -Ă, postumi, -e, adj. 1. (Despre opere
literare, ştiinţifice etc.) Publicat după moartea
autorului. ♦ (Substantivat, f.) Postumele lui
Eminescu. 2. (Despre aprecieri, distincţii etc.)
Care se acordă, se atribuie sau se recunoaşte
cuiva după moarte. 3. (Jur.; despre copii) Născut
după moartea tatălui. Din fr. posthume, lat.
posthumus.
POSTUMITATE s.f. (Livr.) Caracterul a
ceea ce este postum (1), calitatea de a fi
postum; perioadă care urmează după
moartea cuiva. - Postum + suf. -itate.
POTABIL, -Ă, potabili, -e, adj. Care
îndeplineşte toate calităţile necesare pentru a
putea fi băut; bun de băut. Apă potabilă. Din fr.
potable, lat. potabilis.
POTENTAT, potentaţi, s.m. Suveran sau şef de
stat atotputernic, care îşi exercită puterea în mod
despotic şi arbitrar; autocrat, despot; p. ext. om
puternic, influent (datorită poziţiei sale politice
ori sociale). Din fr. potentat, lat. potentatus.
POŢIUNE, poţiuni, s.f. Nume generic dat
medicamentelor lichide care se iau (în doze
mici) pe cale bucală. Din fr. potion, lat. potio, -
onis.
POZIŢIE, poziţii, s.f. 1. Loc pe care îl ocupă
cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu
altceva); fel, mod în care este aşezat cineva sau
ceva (în spaţiu); p. ext. peisaj din natură. ♦ Loc
pe care îl ocupă o notă sau o cheie pe portativ;
loc unde se ating cu degetele coardele unui
instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl
ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un
cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva
este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relaţie
existentă între două fiinţe, obiecte, fenomene. ♦
Fiecare dintre operaţiile înscrise într-un cont
contabil; loc pe care îl ocupă aceste operaţii. 2.
Teren, loc pe care sunt aşezate trupele pe front
sau vasele de război pe mare şi folosit ca bază de
atac sau de apărare. ◊ Expr. A lua poziţie = a) a
se instala într-un loc considerat potrivit din
punct de vedere strategic; b) a-şi exprima cu
fermitate părerea într-o problemă dată. A sta (sau
a rămâne, a se menţine) pe poziţie = a-şi
menţine părerile, hotărârile. A se găsi pe poziţii
opuse (sau pe aceeaşi poziţie etc.) = a fi de
păreri contrare (sau de aceeaşi părere). 3.
Atitudine, ţinută. ♦ Spec. Atitudine de nemişcare
a corpului (reglementară în armată, în sport etc.).
♦ Fig. Mod în care cineva reacţionează, se
comportă etc. într-o împrejurare dată. 4. (Fam.;
despre femei; în expr.) A fi în poziţie - a fi
gravidă. 5. Condiţie, situaţie, stare în care se
găsesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situaţie (înaltă)
pe care o deţine cineva în viaţa socială, politică;
rang. [Var.: (înv.) poziţiune s.f.] Din fr.
position, lat. positio, -onis, germ. Position.
POZIŢIONARE, poziţionări, s.f. Punere a
unui obiect sau a unei scule într-o anumită
poziţie, direct sau prin intermediul unui
sistem tehnic. Din poziţie.
POZIŢIONAL, -Ă, poziţionali, -e, adj.
Referitor la poziţie, de poziţie. - Poziţiune +
suf. - al.
POZITIV, -Ă, pozitivi, -e, adj. l. Care se
întemeiază pe experienţă, pe fapte, pe realităţi; p.
ext. care are un caracter de certitudine; cert,
adevărat, real, sigur. ◊ Ştiinţe pozitive = ştiinţe
experimentale. ♦ Care are o semnificaţie justa,
valoare; valoros; demn de urmat, de imitat.
Experienţă pozitivă. 2. (Despre oameni) Realist,
cu spirit practic. 3. Care este mai mare decât
zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu
semnul plus (+). Număr pozitiv. Temperatură
pozitivă. ♦ (Despre sarcina electrică) De acelaşi
fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina
obţinută prin frecarea unui baston de ebonită cu
un postav. ♦ Prin care iese curentul electric sau
care se leagă de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre
analize medicale) Care confirmă prezenţa în
organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.;
despre noţiuni, raţionamente) Care afirmă ceva.
6. (în sintagma) Probă (sau imagine etc.)
pozitivă = (şi substantivat, n.) copia unui negativ
fotografic care redă ca în realitate părţile
luminoase şi cele întunecate ale obiectului
fotografiat. 7. (Gram.; în sintagma) Grad pozitiv
(şi substantivat, n.) = formă a adjectivului sau a
adverbului cu ajutorul căruia se exprimă
însuşirea unui obiect sau a unui proces privite
izolat, fără referire la alte obiecte sau procese.
Din fr. positif, lat. positivus.
POZITRON, pozitroni, s.m. Particulă
elementară nestabilă care are aceeaşi masă ca
electronul şi a cărei sarcină electrică este
pozitivă şi egala în valoare absolută cu sarcina
electronului; antielectron. Din fr. position, rus.
pozitron, germ. Positron.
POZITRONIU s.n. (Fiz.) Formaţie instabilă
formata dintr-un electron şi un pozitron, care
gravitează în jurul centrului de masă comun. Din
fr., engl. positronium.
PRACTIC, -Ă, practici, -ce, adj. 1. Care se
poate executa sau care se efectuează în mod
concret; care se verifică prin practică şi se poate
aplica în viaţă; care se bazează pe practică;
concret, real. ♦ Care corespunde necesităţilor de
fiecare zi; care este uşor de întrebuinţat, util,
comod sau economicos. 2. (Despre oameni) Care
ştie să se orienteze în viaţa de toate zilele, care
ştie să aplice cunoştinţele la viaţa de toate zilele,
care are simţul realităţii; p. ext. îndemânatic,
250
destoinic, priceput. Din fr. pratique, lat.
practicus.
PRACTICIST, -Ă, practicişti, -ste, adj.
Care se referă la practicism, care aparţine
practicismului. - Practic + suf. -ist.
PRACTICITATE s.f. (Rar) Înclinare spre o
activitate practică. - Practic + suf. -itate.
PRACTICĂ, practici, s.f. 1. Practicare, p. ext.
deprindere, obicei, rutină. 2. Activitate a
oamenilor îndreptată spre crearea condiţiilor
necesare existenţei societăţii, în primul rând spre
producerea şi crearea bunurilor materiale şi a
valorilor culturale; metodă, procedeu aplicat şi
verificat efectiv. ◊ Loc. adv. În practică = în
mod concret, în realitate. ◊ Expr. A pune în
practică = a aplica. 3. Exercitare a unei
profesiuni, a unei discipline, profesare a unei
ştiinţe, a unei arte. 4. Aplicare şi verificare
efectivă a cunoştinţelor teoretice dobândite într-
un domeniu oarecare. Practică pedagogică. ♦
Stagiu de perfecţionare sau de dobândire a unor
cunoştinţe practice pe care-l face, într-o fabrică,
într-o întreprindere etc., un student sau un elev.
Practică de producţie. 5. (Mai ales la pl.)
Ceremonie, manifestare exterioară de cult. Din
germ. Praktik, fr. pratique.
PRACTICISM s.n. Înclinare (exagerată)
spre activitatea practică. ♦ Simţ, spirit
practic. - Practică + suf. -ism.
PRECAR, -Ă, precari, -e, adj. (Livr.) 1. Lipsit
de siguranţă, de trăinicie, dependent de voinţa
cuiva sau de împrejurări imprevizibile; nesigur,
nestabil. ♦ (Rar; despre un edificiu, o clădire)
Lipsit de rezistenţă; şubred. 2. Fig. Lipsit de
consistenţă, de profunzime, de temei, de valoare.
Din fr. précaire, it. precario.
PRECAUŢIE, precauţii, s.f. Atitudinea,
comportarea omului precaut; băgare de seamă,
prevedere, circumspecţie, prudenţă. [Var.:
precauţiune s f.] Din fr. précaution, lat.
praecautio, -onis.
PRECEDA, precéd, vb. I. Tranz. A exista, a se
produce înainte de altceva în timp; a se afla, a se
găsi înainte de altceva sau de altcineva în spaţiu,
într-o ierarhie etc. Din fr. précéder, lat.
praecedere.
PRECEDENŢĂ, precedenţe, s.f. Faptul de a
preceda (pe cineva sau ceva) în timp sau în
spaţiu; lucru care precedă alt lucru de aceeaşi
natură; fapt întâmplat înainte de altul; precedent.
Din fr. précédence, it. precedenza.
PRECEPT, precepte, s.n. Formulă, principiu,
învăţătură care stă la baza unei doctrine (mai
ales morale); normă, regulă de conduită. ♦
Recomandare, sfat, povaţă. Precepte de igienă.
[Pl. şi: precepturi] Din fr. précepte, lat.
praeceptum.
PRECEPTOR, preceptori, s.m. Persoană
însărcinată cu educarea şi instruirea particulară a
unui copil (dintr-o familie bogată). V. meditator,
pedagog, educator. Din fr. précepteur, lat.
praeceptor.
PRECIPITA, precipit, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
face să se desfăşoare sau a se desfăşura într-un
timp mai scurt sau într-un ritm mai rapid decât
cel obişnuit sau decât cel aşteptat; a (se) grăbi, a
(se) zori. ♦ Refl. (Despre oameni) A acţiona
(prea) în grabă (şi în dezordine); a se agita; a se
repezi. 2. Tranz. A provoca (cu ajutorul unei
reacţii chimice) depunerea unei substanţe
dizolvate într-un lichid. ♦ Refl. şi intranz.
(Despre o substanţă solidă dizolvată într-un
lichid) A se separa, a se depune sub formă de
precipitat. Din fr. précipiter, lat. praecipitare.
PRECIPITARE, precipitări, s.f. Acţiunea
de a (se) precipita şi rezultatul ei;
precipitaţie. - V. precipita.
PRECIPITAT, -Ă, precipitaţi, -te, adj. 1.
(Adesea adverbial) Care se produce sau
acţionează în mare grabă, cu repeziciune;
grăbit, zorit. 2. (Despre substanţe solide
dizolvate într-un lichid) Depus la fund,
separat în masa soluţiei (prin precipitare). V.
precipita.
PRECIPITAŢIE, precipitaţii, s.f. 1.
Precipitare. 2. Vapori de apă condensaţi care cad
din atmosferă pe suprafaţa pământului sub formă
de ploaie, ceaţă, brumă, zăpadă, grindină etc.
[Var.: precipitaţiune s.f.] Din fr. précipitation,
lat. precipitatio, -onis.
PRECIS, -Ă, precişi, -se, adj. 1. Care este
limpede, lămurit, clar; care este categoric, sigur.
2. Fix, exact. Oră precisă. ♦ (Despre aparate de
măsură) Care funcţionează cu precizie, care
indică valori foarte apropiate de cele reale. Din
fr. précis, lat. praeccisus.
PRECIZA, precizez, vb. I. Tranz. A determina,
a stabili, a arăta, a exprima (ceva) în mod precis,
exact; a elucida, a clarifica. ♦ A face să se
distingă, să se vadă limpede, desluşit; a contura.
Din fr. préciser, it. precisare.
PRECIZABIL, -Ă, precizabili, -e, adj. Care
poate fi precizat. - Preciza + suf. -bil.
PRECIZARE, precizări, s.f. Acţiunea de a
preciza şi rezultatul ei; (Concr.) ceea ce
precizează cineva. V. preciza.
NEPRECIZARE, neprecizări, s.f. Lipsă de
precizare. - Ne- + precizare.
PRECIZAMENTE adv. (Rar) În mod precis.
Din fr. précisément, it. precisamente.
PRECIZIE, precizii, s.f. 1. Faptul de a fi precis,
calitatea de a măsura, de a determina sau de a
indica precis; exactitate. ◊ Loc. adj. De precizie
= (despre aparate de măsură) foarte exact. ♦
Eroare maximă care se admite la efectuarea unui
calcul, a unei măsurări, a unui produs. 2. (Rar, la
pl.; în forma preciziune) Lămurire, informaţie
precisă; precizare. Aşteptăm noi preciziuni.
[Var.: preciziune s.f.] Din fr. précision, lat.
praecisio, -onis.
PRECOCE, precoci, -ce, adj. (Despre fiinţe şi
însuşiri ale lor) Care se dezvoltă fizic sau psihic
înainte de vârsta normală, care este mai matur în
comparaţie cu cei de aceeaşi vârstă. ♦ (Despre
plante sau fructe) Care ajunge la maturitate
251
foarte devreme, care înfrunzeşte devreme sau se
coace repede; timpuriu, văratic. Din fr. précoce,
lat. praecox, -cis.
PREDELĂ, predele, s.f. Partea inferioară a unui
tablou reprezentând scene în legătură cu obiectul
principal din tablou. Din fr. prédelle, it.
predella.
PREDESTINA, predestinez, vb. I. Tranz.
(Despre divinitate, destin) A hotărî dinainte
soarta cuiva; a sorti, a meni, a ursi. Din fr.
prédestiner, lat. praedestinare.
PREDESTINARE, predestinări, s.f.
Acţiunea de a predestina şi rezultatul ei; ceea
ce i-ar fi cuiva dinainte hotărât de
divinitate, de soartă; ursită, destin, soartă,
predestinaţie. ♦ Doctrină potrivit căreia
fiecare om ar avea fixat de mai înainte
destinul său de către divinitate. V.
predestina.
PREDESTINAT, -Ă, predestinaţi, -te, adj.
A cărui soartă ar fi dinainte hotărâtă de
divinitate; sortit, menit, ursit la un anumit
destin. V. predestina. Cf. fr.
prédestiné.
PREDICAT, predicate, s.n. 1. (Gram.) Parte
principală a propoziţiei, care arată o acţiune, o
stare sau o însuşire a subiectului. ◊ Predicat
verbal = predicat exprimat printr-un verb la un
mod personal (sau printr-o interjecţie). Predicat
nominal = predicat format dintr-un verb
copulativ la un mod personal şi un nume
predicativ. 2. (Log.) Termen al unei judecăţi care
afirmă sau neagă ceva despre subiect. Din fr.
prédicat, lat. praedicatum.
PREDICŢIE, predicţii, s.f. (Livr.) Prevestire.
[Var.: predicţiune s.f.] Din fr. prédiction, lat.
preadictio, -onis.
PREFAŢĂ, prefeţe, s.f. Text cu caracter
explicativ, uneori analitic, precedând o operă
literară sau ştiinţifică, în care este expus planul
lucrării, se dau referiri bibliografice, critice etc.;
precuvântare; predoslovie. Din fr. préface, lat.
praefatio.
PREFAŢATOR, -OARE, prefaţatori, -
oare, s.m. şi f. Persoană care scrie prefaţa
unei cărţi (a altcuiva). - Prefaţa + suf.
-tor.
PREFECTURĂ, prefecturi, s.f. 1. (În Roma
antică) Oraş sau municipiu lipsit de dreptul de a-
şi alege magistraţi. 2. Instituţie care constituie
forul administrativ şi poliţienesc suprem dintr-un
judeţ, reprezentând aici puterea centrală; clădire
în care îşi are sediul această instituţie. 3. Funcţia
de prefect; timpul cât prefectul îşi exercită
această funcţie. Din lat. praefectura, fr.
préfecture.
SUBPREFECTURĂ, subprefecturi, s.f. 1.
Funcţia de subprefect. ♦ Local unde era
instalat sediul subprefectului. 2. (În vechea
organizare administrativă) Plasa administrată
de un subprefect. ♦ Comună servind
subprefectului ca reşedinţă; sediu de plasă. -
 Sub- + prefectură (după fr. sous-
préfecture).
PREFERANS, preferansuri, s.n. Numele unui
joc de cărţi. [Var.: (înv.) preferanţ s.n.,
preferanţă s.f.] Din rus. preferans, fr.
préférence.
PREFIX, prefixe, s.n. 1. Afix care se ataşează
înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru
a forma un derivat. 2. (În telefonia interurbană
automată) Număr care indentifică o anumită
localitate sau ţară şi se formează înaintea
numărului de telefon al abonatului. Din fr.
préfixe, lat. praefixus.
PREFIXAT, prefixaţi, -te, adj. (Despre
cuvinte derivate) Care este format cu un
prefix. V. prefixa.
PREFIXOID, prefixoide, s.n. Pseudoprefix.
Din prefix.
PREFIXOIDAL, -Ă, prefixoidali, -e, adj.
Format cu ajutorul unui prefixoid; care
conţine un prefixoid; (despre elemente
derivative) cu caracter de prefixoid. -
Prefixoid + suf. - al.
PSEUDOPREFIX, pseudoprefixe, s.n.
(Lingv.) Element de compunere sau cuvânt
cu ajutorul căruia se formează (în
compunerea savantă) termeni ştiinţifici şi
tehnici; prefixoid. - Pseudo- + prefix.
PSEUDOPREFIXA, pseudoprefixez, vb. I.
Tranz. A forma un nou cuvânt cu ajutorul
unui pseudoprefix. Din pseudoprefix.
PSEUDOPREFIXARE, pseudoprefixări,
s.f. Acţiunea de a pseudoprefixa şi rezultatul
ei. V. pseudoprefixa.
PSEUDOPREFIXAT, -Ă, pseudoprefixaţi,
-te, adj. (Despre cuvinte) Care este format cu
ajutorul unui pseudoprefix. – V.
pseudoprefixa.
PREGNANT, -Ă, pregnanţi, -te, adj. Care iese
în relief, care se impune prin evidenţă; vizibil,
clar, evident; expresiv. Din germ. prägnant, fr.
prégnant. Cf. it. p r e g n a n t e .
PREGNANŢĂ s.f. Însuşirea de a fi pregnant.
Din germ. Prägnanz, fr. prégnance. Cf. it.
pregnanza.
PRELAT, prelaţi, s.m. Înalt demnitar
bisericesc. Din fr. prélat, lat. praelatus.
PRELUDA, preludez, vb. I. Intranz. (Livr.) 1.
A-şi încerca vocea sau instrumentul înainte de a
executa o bucată muzicală; p. ext. a începe să
cânte. 2. A efectua o acţiune preliminară. [Var.:
(înv.) prelude vb. III] Din fr. préluder, lat.
praeludere.
PRELUDARE, preludări, s.f. (Livr.)
Acţiunea de a preluda şi rezultatul ei. V.
preluda.
PRELUDIU, preludii, s.n. 1. Parte introductivă
a unei compoziţii muzicale mai ample. ♦ Spec.
Prima piesă muzicală dintr-o suită instrumentală;
piesă care precedă o fugă sau un coral. ♦ Piesă
instrumentală independentă, scrisă în formă
liberă. 2. Exerciţiu muzical pregătitor; p. ext.
improvizaţie. 3. Fig. Ceea ce anunţă, precedă sau
252
pregăteşte o acţiune sau un eveniment; acţiune
premergătoare. Din fr. prélude, it. preludio,
germ. Präludium.
PREMEDITA, premeditez, vb. I. Tranz. A pune
la cale, a pregăti, a plănui o acţiune (de obicei
reprobabilă). Din fr. préméditer, lat.
praemeditari.
PREMEDITARE, premeditări, s.f.
Acţiunea de a premedita şi rezultatul ei;
premeditaţie. ◊ Loc. adj. şi adv. Cu
premeditare = (în mod) premeditat. V.
premedita.
PREMEDITAT, -Ă, premeditaţi, -te, adj.
Pus la cale, plănuit dinainte; săvârşit în mod
deliberat. V. premedita.
PREMEDITAŢIE, premeditaţii, s.f. (Înv.)
Premeditare. [Var.: (înv.) premeditaţiune s.f.]
Din fr. préméditation, lat. praemeditatio, -
onis.
PRENUME, prenume, s.n. Nume care se dă
unui om la naştere şi care distinge pe fiecare
dintre membrii aceleiaşi familii; nume de botez.
Din fr. prénom, lat. praenomen (după nume).
PREOCUPA, preocUp, vb. I. 1. Tranz. (Despre
idei, sentimente etc.) A pune stăpânire pe cineva,
a domina, a absorbi; p. ext. a nelinişti, a
frământa, a îngrijora. 2. Refl. A se interesa
îndeaproape, a purta de grijă (de cineva sau de
ceva). ♦ Tranz. A deştepta interesul; a interesa, a
atrage. Din fr. préoccuper, lat. praeoccupare.
PREOCUPARE, preocupări, s.f. Faptul de
a (se) preocupa; preocupaţie. V. preocupa.
PREOCUPAT, -Ă, preocupaţi, -te, adj.
Absorbit de gânduri, de griji; îngândurat. V.
preocupa.
PREPARA, prepar, vb. I. 1. Tranz. A pregăti
din timp ceva, a face ca ceva să fie gata (în
vederea unei acţiuni sau a unei prelucrări
ulterioare). ♦ Refl. A fi pe punctul de a..., a fi
gata să... 2. Tranz. şi refl. A (se) pregăti în
vederea unui examen, a unei activităţi; a învăţa
temeinic. 3. Tranz. A preveni pe cineva asupra
unui eveniment, a anunţa pe ocolite, cu
menajamente. 4. Tranz. A găti (o mâncare). Din
fr. préparer, lat. praeparare.
PREPARARE, preparări, s.f. Acţiunea de a
(se) prepara şi rezultatul ei; pregătire. V.
prepara.
PREPARATOR, -OARE, preparatori, -
oare, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care pregăteşte
ceva, care serveşte pentru pregătire;
pregătitor. 2. S.m. şi f. Persoană care
prelucrează anumite materiale pentru a
obţine un produs. 3. S.m. şi f. Membru al
corpului didactic universitar care ocupă
prima treaptă din ierarhia învăţământului
superior. 4. S.m. şi f. Persoană care dă lecţii
particulare unui elev; meditator. - Prepara +
suf. -tor. Cf. fr. p r é p a r a t e u r .
PREPARAT1, preparate, s.n. Faptul de a
(se) prepara; (concr.) produs (mai ales
alimentar) rezultat dintr-o operaţie de
preparare. V. prepara.
 PREPARAT2, -Ă, preparaţi, -te, adj. Care a
fost pregătit. ♦ Meditat. V. prepara.
SEMIPREPARAT, semipreparate, s.n.
Produs culinar în parte pregătit, care
urmează să fie preparat în continuare acasă.
- Semi- + preparat1. (fr., lat. semi- + fr.
préparer, lat. praeparare.)
PREPARAŢIE, preparaţii, s.f. 1. Preparare,
pregătire în vederea unei acţiuni. 2. Prepararea
unui produs (pentru a servi unor cercetări). 3.
Meditaţie. [Var.: preparaţiune s.f.] Din fr.
préparation, lat. praeparatio, -onis.
PREPONDERA, pers. 3 preponderează, vb. I.
Intranz. (Livr.) A fi preponderent; a precumpăni,
a predomina. Din fr. prépondérer, lat.
praeponderare.
PREPONDERENŢĂ, preponderenţe, s.f.
Însuşirea de a fi preponderent; superioritate în
număr, în greutate, în importanţă; precumpănire,
predominare. [Var.: preponderanţă s.f.] Din fr.
prépondérance, it. preponderanza.
PREPOTENŢĂ, prepotenţe, s.f. (Rar) Putere
mare, autoritate preponderentă. Din fr.
prépotence, lat. praepotentia.
PREPOZIŢIE, prepoziţii s.f. Parte de vorbire
neflexibilă care exprimă raporturi sintactie de
dependenţă între părţile unei propoziţii legând
două părţi de propoziţie diferite. [Var.:
prepoziţiune s.f.] Din fr. préposition, lat.
praepositio.
PREPUŢ, prepuţuri, s.n. Cută a pielii care
acoperă partea anterioară a penisului. [Var.:
prepuţiu s.n.] Din lat. praeputium, fr.
prépuce.
PREROGATIVĂ, prerogative, s.f.
Împuternicire, privilegiu acordat în exclusivitate
şefului unui stat sau unui demnitar. Din fr.
prérogative, lat. praerogativa.
PRESCRIPŢIE, prescripţii, s.f. 1. Obligaţie,
dispoziţie, prevedere (impusă printr-o lege,
printr-un regulament etc.); prescript. ♦
Instrucţiuni scrise cuprinzând condiţiile tehnice
care trebuie respectate la proiectarea, verificarea
sau executarea unui sistem tehnic. 2. Dispoziţie
legală în virtutea căreia, după un anumit timp şi
în anumite condiţii, se câştigă ori se pierde un
drept sau încetează efectele unei hotărâri
judecătoreşti neexecutate. 3. Recomandaţie dată
de medic unui bolnav (printr-o reţetă);
recomandaţie de folosire a unui medicament; p.
ext. reţetă. Din fr. prescription, lat.
praescriptio.
PRESOCRATIC, -Ă, presocratici, -ce, adj.,
s.m. pl. 1. Adj. Anterior lui Socrate. 2. S.m. pl.
Nume dat unui grup de filozofi greci care,
înaintea lui Socrate, au construit sisteme care
încercau să explice lumea, natura. Din fr.
présocratique, engl. pre-Socratic.
PRESPAN, prespanuri, s.n. Carton fabricat din
mai multe straturi de celuloză, impregnat cu ulei
sau cu lac şi satinat, care se foloseşte ca izolant
în electrotehnică, în poligrafie etc. [Var.:
253
preşpan s.n.] Din fr. presspahn, germ.
Presspan.
PRESTAŢIE, prestaţii, s.f. 1. Prestare. 2.
Muncă de scurtă durată (de obicei gratuită)
efectuată pentru lucrări de interes public; sumă
de bani care reprezintă contravaloarea
(neefectuată a) acestei munci. [Var.: prestaţiune
s.f.] Din fr. prestation, lat. praestatio, -onis.
PRESTELAR, -Ă, prestelari, -e, adj. (Astron.)
Care a existat înainte de a fi luat naştere stelele.
Din fr. préstellaire, engl. prestellar.
PREŞEDINTE, -Ă, preşedinţi, -te, s.m. şi f. 1.
Persoană care conduce un organ de stat, o
instituţie, o organizaţie de stat, o asociaţie;
persoană care prezidează o adunare, o dezbatere,
o comisie etc.; prezident. 2. Denumire oficială
dată şefului de stat al unor republici. Din fr.
président, lat. praesidens, -ntis (după şedea).
PREŞEDINŢIE s.f. Funcţia şi activitatea de
conducere a preşedintelui; perioada de
activitate a unui preşedinte; p. ext. sediu
unde îşi exercită funcţia un preşedinte şi
aparatul administrativ auxiliar din
subordinea lui; prezidenţie. - Preşedinte +
suf. -ie.
PRETENŢIOS, -OASĂ, pretenţioşi, -oase, adj.
1. Care are pretenţii multe sau mari, care
aşteaptă sau pretinde mult; exigent; p. ext.
mofturos, capricios. 2. Care vrea să dea impresia
(nejustificată) de ceva deosebit, care vrea să pară
sau crede despre sine mai mult decât este; plin
de sine, încrezut. 3. Care cere o atenţie
deosebită, însuşiri speciale. Din fr. prétentieux,
it. pretenzioso.
PRETENŢIOZITATE s.f. (Rar) Faptul de
a avea pretenţii exagerate. - Pretenţios +
suf. - itate.
NEPRETENŢIOS, -OASĂ, nepretenţioşi, -
oase, adj. Care este lipsit de pretenţii;
modest, moderat, simplu. - Ne- + pretenţios.
PRETERIT, preterite, s.n. (Gram.) Timp verbal
care exprimă în unele limbi o acţiune trecută
(echivalând cu perfectul simplu sau imperfectul).
Din fr. prétérit, lat. praeteritum.
PRETORIAN, -Ă, pretorieni, -e, adj., s.m. 1.
(La romani) Care aparţine pretorului, privitor la
pretor. ◊ Gardă pretoriană = unitate militară
care constituia garda personală a pretorului (mai
târziu a împăraţilor romani). Provincie
pretoriană = provincie administrată de un pretor.
2. S.m. Soldat roman din garda pretoriană. Din
lat. praetorianus, fr. prétorien.
PRETORIU, pretorii, s.n. 1. (La romani)
Reşedinţa pretorului, sala în care pretorul îşi
exercita funcţiile judecătoreşti. ♦ Loc dintr-o
tabără romană unde era aşezat cortul
comandantului. 2. (Înv.) Sală de judecată (în
incinta unui tribunal); p. gener. tribunal. 3. (În
evul mediu, în Ţara Românească) Sfat domnesc
format din sfetnicii apropiaţi ai domnului. Din
lat. praetorium, fr. prétoire.
PRETURĂ, preturi, s.f. (În vechea organizare
administrativ-teritorială a României) Instituţie în
care îşi exercita funcţia un pretor; serviciul
pretorului; local unde funcţiona acest serviciu.
Din lat. praetura, fr. préture.
PREŢIOS, -OASĂ, preţioşi, -oase, adj. 1. Care
are, reprezintă o mare valoare materială,
spirituală, morală etc.; care este de mare preţ, de
mare importanţă; scump. ◊ Metal preţios v.
metal. Piatră preţioasă v. piatră. ♦ Pe care
cineva îl preţuieşte, îl stimează, îl iubeşte mult.
2. De un rafinament exagerat, căutat; lipsit de
simplitate şi de naturaleţe; afectat. Din fr.
précieux, lat. pretiosus, it. prezioso.
PREAPREŢIOS, -OASĂ, preapreţioşi, -
oase, adj. Foarte preţios, foarte valoros.-
Prea + preţios.
SEMIPREŢIOS, -OASĂ, semipreţioşi, -
oase, adj. (În sintagma) Piatră semipreţioasă
= mineral cristalizat transparent sau
translucid, în culori variate, cu duritate mare,
folosit la bijuterii de mai mică valoare. -
Semi- + preţios (după fr. semi-précieux).
PREVALA, prevalez, vb. I. (Livr.) 1. Intranz. A
avea preponderenţă; a predomina. 2. Refl. A se
folosi de ceva, a face uz de ceva în vederea
realizării unui scop. Din fr. prévaloir, lat.
praevalere.
PREVALARE s.f. (Livr.) Faptul de a (se)
prevala. V. prevala.
PREVARICAŢIUNE, prevaricaţiuni, s.f.
(Livr.) Abatere de la îndatoririle de serviciu;
abuz, delict comis de un funcţionar aflat în
exerciţiul funcţiunii, ♦ Trădare a cauzei, a
intereselor cuiva. Din fr. prévarication, lat.
praevaricatio, -onis.
PREVARICATOR, -OARE, prevaricatori, -
oare, s.m. şi f., adj. (Livr.) (Persoană) care
comite o prevaricaţiune. Din fr. prévaricateur,
lat. praevaricator.
PREVENI, prevIn, vb. IV. Tranz. 1. A atrage
cuiva atenţia asupra consecinţelor (negative ale)
unor acţiuni; a informa în prealabil; a avertiza, a
prevesti. 2. A lua măsuri de precauţie pentru a
înlătura ceva (neplăcut); a preîntâmpina. 3. (Rar)
A împlini dinainte dorinţele cuiva. Din fr.
prévenir, lat. praevenire.
PREVENIRE, preveniri, s.f. Acţiunea de a
preveni. V. preveni.
PREVENIT, -Ă, preveniţi, -te, s.m. şi f.
(Jur.) Persoană aflată în arest preventiv. V.
preveni.
PREVENITOR, -OARE, prevenitori, -
oare, adj. (Despre oameni şi manifestările
lor) Care este îndatoritor, curtenitor, amabil;
serviabil, politicos. ♦ (Adverbial) Cu
precauţie. - Preveni + suf. -tor.
PREVENŢIE, prevenţii, s.f. 1. Arest preventiv;
p. ext. stare de arest preventiv. 2. (Livr.)
Prejudecată. [Var.: prevenţiune s.f.] Din fr.
prévention, lat. praeventio, -onis.
PREZBITER, prezbiteri, s.m. Titlu (onorific)
pentru o persoană care face parte din cinul
bisericesc; spec. preot. Din ngr. presbytos, fr.
presbytère.
254
PREZENT, -Ă, prezenţi, -te, adj., s.n. I. Adj. 1.
Care se află în acelaşi loc cu vorbitorul sau în
locul la care se referă vorbitorul: de faţă. ♦ (Cu
valoare de interjecţie) Formulă prin care cei de
faţă răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2.
Care se petrece în timpul vieţii vorbitorului sau
în epoca la care el se referă; actual,
contemporan; care se petrece chiar acum, în
momentul de faţă. ♦ De care eşti conştient, la
care te gândeşti sau care te preocupă la un
moment dat. II. S.n. 1. Perioadă de timp
variabilă, concepută ca o unitate distinctă între
trecut şi viitor; epoca, timpul actual,
contemporan; contemporaneitate; p. ext. situaţie
actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2.
(Gram.) Timp al verbului care arată că o acţiune
se petrece în momentul vorbirii sau că este de
durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de
perfect, care se întrebuinţează de obicei în
naraţiune pentru a da stilului o mai mare forţă de
evocare. Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.
PREZENTA, prezInt, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
(se) face cunoscut celor de faţă, spunând
numele, ocupaţia etc.; a face cunoştinţă (cu
cineva); a (se) recomanda. ♦ Refl. A deveni
prezent în memorie, a apărea în memorie ♦
Tranz. A înfăţişa (publicului) un spectacol,
aspectele unei activităţi, rezultatul unor cercetări
etc. 2. Refl. A apărea, a se înfăţişa într-un
anumit loc sau în faţa cuiva pentru a răspunde
unei anumite obligaţii sau pentru a oferi ori a
solicita ceva. ◊ Refl. şi tranz. Spec. A (se)
înfăţişa la un examen, la un concurs, la alegeri
etc. 3. Tranz. A pune înainte, a înmâna, a oferi, a
da. ◊ Expr. A prezenta arma = a da onorul cu
arma. 4. Tranz. (Despre lucruri supuse unei
examinări) A avea o anumită însuşire,
caracteristică. ♦ Refl. A avea aparenţa de..., a se
înfăţişa ca... Din fr. présenter, lat. praesentare.
PREZENTARE, prezentări, s.f. Acţiunea
de a (se) prezenta. ♦ Scurtă expunere. V.
prezenta.
PREZENTAT, -Ă, prezentaţi, -te, adj. 1.
Care este cunoscut celor de faţă prin nume,
ocupaţie, grad de rudenie etc. 2. (Despre
spectacole, activităţi, cercetări etc.) Care este
înfăţişat publicului, specialiştilor etc. 3. Care
este înfăţişat ca..., având aparenţa de... V.
prezenta.
PREZERVA, prezérv, vb. I. Tranz. (Livr.) A
apăra, a păzi de un rău, de un pericol. Din fr.
préserver, lat. praeservare.
PREZERVARE, prezervări, s.f. (Livr.)
Acţiunea de a prezerva. V. prezerva.
PREZIDENT, prezidenţi, s.m. (rar) preşedinte.
Din fr. président, lat. praesidens, -ntis.
PREZIDENŢIE,prezidenţii, s.f. Preşedinţie.
- Prezident + suf. -ie.
PREZUMŢIE, prezumţii, s.f. (Livr.) 1. Părere
întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii;
presupunere, supoziţie. ♦ Recunoaştere a unui
fapt ca autentic din punct de vedere juridic, până
la proba contrară. 2. Părere exagerat de bună
despre sine; înfumurare, aroganţă. Din fr.
présomption, lat. praesumptio.
PREZUMŢIOS, -OASĂ, prezumţioşi, -oase,
adj. (Livr.) Care are o încredere exagerată în
calităţile, în forţele proprii (şi dispreţuieşte
ajutorul şi experienţa altora); încrezut,
înfumurat. Din fr. présomptueux, lat.
praesumptuosus (după prezumţie).
PREZUMTIV, -Ă, prezumtivi, -e, adj.
Considerat ca probabil; ipotetic. ◊ Modul
prezumtiv (şi substantivat, n.) = mod verbal care
prezintă acţiunea ca presupusă, bănuită sau
probabilă. ♦ Care urmează să moştenească o
demnitate, o funcţie etc. sau să succeadă pe
cineva într-o demnitate, într-o funcţie. Din fr.
présomptif, lat. praesumptivus.
PREZUMŢIOS, -OASĂ, prezumţioşi, -oase,
adj. (Livr.) Care are o încredere exagerată în
calităţile, în forţele proprii (şi dispreţuieşte
ajutorul şi experienţa altora); încrezut,
înfumurat. Din fr. présomptueux, lat.
praesumptuosus (după prezumţie).
PREZUMŢIOZITATE s.f. (Livr.)
Înfumurare, aroganţă. - Prezumţios + suf. -
itate.
PRIMAT1 s.n. Importanţă primordială;
întâietate, primordialitate. Din lat. primatus, fr.
primat.
PRIMAT2, primaţi, s.m. Cel mai înalt grad în
vechea ierarhie a bisericii ortodoxe şi catolice. ◊
(Adjectival; în sintagma) Mitropolit primat = (în
trecut) titlu dat primului mitropolit al unei ţări;
patriarh. Din fr. primat, lat. primatis.
PRIMITIV, -Ă, primitivi, -e, adj. 1. Din
perioada de la începutul societăţii umane;
străvechi. ♦ Care se află pe treapta cea mai de
jos a dezvoltării (sociale). 2. Care are un caracter
simplu, rudimentar; (despre oameni şi despre
manifestările lor) sălbatic; p. ext. necivilizat,
necioplit, grosolan. 3. Care se referă la începutul
istoric al existenţei sale, care se află în starea de
la început; originar, primar. ♦ (Despre cuvinte)
Care serveşte ca element de bază pentru
formarea de derivate; primar. ♦ (În sintagma)
Culori primitive = cele şapte culori ale spectrului
solar. ♦ (Substantivat, m. pl.) Denumire dată
pictorilor adepţi ai primitivismului. Din fr.
primitif, lat. primitivus.
PRIMITIVIZA, primitivizez, vb. I. Tranz.
A aduce în stare de primitivism, a face să fie
primitiv. - Primitiv + suf. -iza.
PRIMITIVIZARE, primitivizări, s.f.
Acţiunea de a primitiviza şi rezultatul ei. V.
primitiviza.
PRIMO adv. (Livr. şi fam.) În primul rând, mai
întâi. Din it., fr. primo.
PRIMULĂ, primule, s.f. Plantă ornamentală din
familia primulaceelor, cu flori liliachii sau
purpurii (Primula obconica). Din fr., lat.
primula.
PRINCIPAL, -Ă, principali, -e, adj. Care are o
importanţă deosebită sau cea mai mare
importanţă; de căpetenie, de frunte. ◊ (Gram.)
255
Propoziţie principală (şi substantivat, f.) =
propoziţie independentă dintr-o frază, de care
depind propoziţiile subordonate. Din fr.
principal, lat. principalis.
PRINCIPAT, principate, s.n. 1. Teritoriu
condus de un suveran care are titlu de principe. ♦
(La pl.; de obicei determinat prin "române" sau
"dunărene") Nume purtat de Ţara Românească şi
Moldova în perioada dinaintea Unirii. 2.
Demnitate de principe. [Var.: (înv.) prinţipat
s.n.] Din fr.
PRINCIPE, principi, s.m. Titlu purtat de
conducătorul unui principat şi de membrii unor
familii princiare, regale sau imperiale; persoană
având acest titlu; prinţ. Din it. principe, lat.
princeps, -ipis.
PRINCIPIU, principii, s.n. 1. Element
fundamental, idee, lege de bază pe care se
întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic,
juridic, o normă de conduită etc. ◊ Loc. adv. În
principiu = din punct de vedere teoretic, în
general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor şi a
noţiunilor de bază ale unei discipline; (concr.; cu
determinări) tratat care cuprinde astfel de legi şi
de noţiuni. 2. Element primordial, cauză primară
sau punct de plecare a ceva; spec. element
primordial considerat în trecut drept origine a
lumii fizice. ◊ (Chim.) Principiu activ =
substanţă existentă într-un produs de origine
vegetală sau animală care imprimă un caracter
specific acelui produs. 3. Convingere intimă,
punct de vedere propriu. ◊ Om de (sau fără)
principii = om cu (sau fără) păreri sau
convingeri (morale) ferme. ◊ Loc. adv. Din
principiu = conform unui punct de vedere bine
stabilit. [Var.: (înv.) princip, prinţip s.n.,
principie s.f.] Din lat. principium, it.
principio, fr. principe.
PRINCIPIAL, -Ă, principiali, -e, adj. Care
este conform cu un principiu, care decurge
dintr-un principiu; care se conduce după
anumite principii (juste). ♦ (Adverbial) În
principiu; în linii generale. - Principiu + suf.
-al.
PRINCIPIALITATE s.f. Însuşirea de a fi
principial. - Principial + suf. -itate.
NEPRINCIPIAL, -Ă, neprincipiali, -e, adj.
Care este lipsit de principialitate; p. ext.
subiectiv; abuziv. - Ne- + principial.
PRINŢ, prinţi, s.m. Principe. ◊ Expr. A trăi ca
un prinţ = a trăi o viaţă extrem de îmbelşugată.
Din fr. prince, germ. Prinz.
PRINŢIŞOR, prinţişori, s.m. Diminutiv al
lui prinţ. - Prinţ + suf. -işor.
PRIVA, privez, vb. I. Tranz. (Livr.) A împiedica
pe cineva să se bucure de un avantaj, de un drept
care i se cuvine, de ceva necesar. ♦ Refl. A
renunţa (de bunăvoie sau constrâns la ceva
necesar) la un bun sau la un drept. Din fr.
priver, lat. privare.
PRIVARE, privări, s.f. Faptul de a (se)
priva. V. priva.
PRIVAT, -Ă, privaţi, -te, s.f. 1. Adj. (Livr.)
Particular, individual. 2. S.f. (Pop.) Closet. Din
fr. privé, lat. privatus.
PRIVATIZA, privatizez, vb. I. A trece
întreprinderi sau instituţii din proprietatea
statului în proprietatea particulară. -
Privat + suf. -iza.
PRIVATIZARE, privatizări, s.f. Acţiunea
de a privatiza. V. privatiza.
PRIVATIZAT, -Ă, privatizaţi, -te, adj.
Care a trecut din proprietatea statului în
proprietatea particulară. ♦ (Fam.;
substantivat) Persoană care are
întreprindere proprie. V. privatiza.
REPRIVATIZA, reprivatizez, vb. I. Tranz.
A face o reprivatizare. - Re- + privat + suf. -
iza.
REPRIVATIZARE, reprivatizări, s.f.
Trecere a unei întreprinderi sau a unei
ramuri economice naţionalizate de stat din
nou în proprietatea privată. V. reprivatiza.
PRIVILEGIU, privilegii, s.n. Avantaj, scutire
de obligaţii (către stat), drept sau distincţie
socială care se acordă, în situaţii speciale, unei
persoane, unui grup sau unei clase sociale ori, în
feudalism, oraşelor şi mănăstirilor; (concr.) act
prin care se acordă un avantaj, un drept, o
distincţie etc. ♦ Spec. (Jur.) Drept conferit de
lege unui creditor de a fi preferat celorlalţi
creditori, în virtutea creanţei sale. ♦ P. gener.
Drept, avantaj, favoare; împrejurare favorabilă
pentru cineva. [Pl. şi: (înv.) privilegiuri] Din fr.
privilège, lat. privilegium.
PRO prep. (Livr.) 1. Pentru, în favoarea..., în
sprijinul... 2. Element de compunere care
înseamnă "pentru...", "în favoarea..." şi care
serveşte la formarea unor adjective. Din lat.
pro, fr. pro-.
PROBABIL, -Ă, probabili, -e, adj. Care se
poate produce, întâmpla; care poate fi adevărat.
◊ Timpul probabil = condiţiile meteorologice
care se prevăd pentru zilele următoare. ♦
(Adverbial) După câte se pare, după toate
probabilităţile; poate. Din fr. probable, lat.
probabilis.
PROBABILISTIC, -Ă, probabilistici, -ce,
adj. 1. Cu caracter de probabilitate. 2.
Referitor la teoria probabilităţilor, la calculul
probabilităţilor. - Probabil + suf. -istic.
PROBABILITATE, probabilităţi, s.f. 1.
Caracterul sau însuşirea a ceea ce este probabil;
fapt, întâmplare probabilă, posibilă. ◊ Expr.
După toate probabilităţile = după cât se pare,
probabil. 2. (Mat.) Mulţime numerică prin care
se exprimă caracterul aleatoriu (posibil sau
nesigur) al unui eveniment, al unui fenomen. ◊
Calculul probabilităţilor = calcul matematic
care permite să se aprecieze dacă un eveniment
complex se va întâmpla sau nu, în funcţie de
eventualitatea unor evenimente mai simple,
presupus cunoscute. Din fr. probabilité, lat.
probabilitas, -atis.
PROBATORIU, -IE, probatorii, s.n. adj. 1.
S.n. Procedură de culegere a probelor în justiţie;
totalitatea probelor adunate şi prezentate într-un
litigiu. 2. Adj. Probator. Din lat. probatorium.
PROBAŢIUNE, probaţiuni, s.f. (Jur.)
Dovedire; concr. dovadă. Din lat. probatio, -
onis, fr. probation.
PROBITATE s.f. (Livr.) Cinste, integritate,
onestitate. Din fr. probité, lat. probitas, -atis.
PROBLEMĂ, probleme, s.f. I. 1. Chestiune
care prezintă aspecte neclare, discutabile, care
necesită o lămurire, o precizare, care se pretează
o la discuţii. 2. Chestiune importantă care
constituie o sarcină, o preocupare (majoră) şi
care cere o soluţionare (imediată). 3. Chestiune
care intră în sfera preocupărilor, a cercetărilor
cuiva; obiect principal al preocupărilor cuiva;
temă, materie. ♦ (Mat.) Chestiune în care, fiind
date anumite ipoteze, se cere rezolvarea, prin
calcule sau prin raţionamente, a unor date. II. 1.
Dificultate care trebuie rezolvată pentru a obţine
un anumit rezultat; greutate, impas. 2. Lucru
greu de înţeles, greu de rezolvat sau de explicat;
mister, enigmă. [Var.: (înv.) problem s.n.] Din
fr. problème, lat. problema.
PROBLEMUŢĂ, problemuţe, s.f. (Rar)
Diminutiv al lui problemă. - Problemă +
suf. -uţă.
PSEUDOPROBLÉMĂ, pseudoprobleme,
s.f. Falsă problemă. - Pseudo- + problemă.
PROCARIOT, procariote, s.n. (Biol.; la pl.)
Grup de organisme primitive (viruşi, bacterii,
alge albastre) unicelulare, cu structură simplă;
(şi la sg.) specie din acest grup. Din fr., engl.
procaryote.
PROCES, procese, s.n. 1. Acţiune în justiţie
făcută pentru soluţionarea unui diferend între
două părţi care sunt în litigiu sau pentru
constatarea şi sancţionarea călcării legilor
statului; acţiune judecătorească; totalitatea
actelor, documentelor adunate în vederea acestei
acţiuni. ◊ Expr. A face (sau a intenta) cuiva
proces = a chema pe cineva în faţa instanţelor de
judecată, a da pe cineva în judecată. A face
procesul (cuiva sau a ceva) = a critica, a ataca
(pe cineva sau ceva). A-i face cuiva proces de
intenţie = a învinui pe cineva de intenţii
reprobabile pe care nu poţi dovedi că le-a avut.
A-şi face proces(e) de conştiinţă = a regreta, a-şi
reproşa anumite atitudini sau acţiuni. ♦ Proces-
verbal = înscris (cu caracter oficial) în care se
consemnează un fapt de natură juridică; act cu
caracter oficial în care se redau pe scurt
discuţiile şi hotărârile unei adunări constituite. 2.
Succesiune de operaţii, de stări sau de fenomene
prin care se efectuează o lucrare, se produce o
transformare; evoluţie, dezvoltare, desfăşurare;
acţiune. ◊ Proces de producţie = a) (în teoria
marxistă) proces social în cadrul căruia oamenii
intră în relaţii reciproce determinate şi
acţionează asupra obiectivului muncii pentru a
crea bunuri materiale; b) proces de fabricaţie;
Proces de fabricaţie = totalitatea procedeelor
256
folosite pentru transformarea materiilor prime şi
a semifabricatelor în produse finite. 3. Maladie
(a unui organ sau a întregului organism) în
evoluţie (sau în regres). [Pl. şi: (înv) procesuri]
Var.: (înv) proţes s.n.] Din it. processo, fr.
procès, lat. processus.
PROCESIUNE, procesiuni, s.f. 1. Şir lung de
oameni care merg într-o anumită ordine în
aceeaşi direcţie şi cu acelaşi scop; cortegiu,
convoi; alai. 2. Ceremonie religioasă în timpul
căreia credincioşii merg în convoi, purtând
diferite obiecte de cult, cântând imnuri religioase
sau rostind rugăciuni, pentru a mulţumi sau a
cere ajutorul divinităţii într-o anumită
împrejurare. [Var.: (înv.) procesie s.f.] Din fr.
procession, lat. processio, -onis.
PROCESOMAN, -Ă, procesomani, -e, s.m. şi f.
Persoană care are mania de a intenta procese
juridice. - Proces + suf. -oman.
PROCESOMANIE, procesomanii, s.f.
Mania de a intenta (nejustificat) procese. -
Procesoman + suf. -ie.
PROCLAMA, proclam, vb. I. Tranz. 1. A
anunţa ceva în mod solemn şi oficial; a aduce la
cunoştinţa publică (printr-o proclamaţie) un fapt
de mare importanţă şi de interes general. 2. A
acorda cuiva în mod oficial un titlu, un drept, o
calitate. ◊ Refl. Colonia s-a proclamat
independentă. 3. A crea, a institui, a stabili, a
introduce. 4. A susţine ceva deschis, cu
convingere; a afirma cu tărie. Din fr.
proclamer, lat. proclamare.
PROCLAMARE, proclamări, s.f. Acţiunea
de a (se) proclama şi rezultatul ei. ♦ (Concr.)
Proclamaţie. V. proclama.
PROCLAMAŢIE, proclamaţii, s.f. Text oficial
prin care se aduce la cunoştinţa publică un fapt
de mare importanţă şi de interes general;
declaraţie scrisă prin care se face un apel în
vederea unei acţiuni importante; proclamare.
[Var.: (înv.) proclamaţiune s.f.] Din fr.
proclamation, lat. proclamatio, -onis.
PROCONSUL, proconsuli, s.m. Magistrat
roman care, după încheierea consulatului, era
însărcinat cu guvernarea unei provincii. Din lat.,
fr. proconsul.
PROCONSULAR, -Ă, proconsulari, -e, adj.
Care ţine de proconsul, privitor la proconsul,
guvernat de un proconsul. Din lat.
proconsularis, fr. proconsulaire.
PROCONSULAT, proconsulate, s.n. Funcţia
de proconsul; timpul în care un proconsul îşi
exercita atribuţiile. Din lat. proconsulatus, fr.
proconsulat.
PROCTOSCOPIE, proctoscopii, s.f. (Med.)
Rectoscopie. Din fr. proctoscopie, engl.
proctoscopy.
PROCURA, procur, vb. I. Tranz. 1. A face rost
de ceva, a obţine ceva. 2. A produce, a provoca,
a pricinui. Din fr. procurer, lat. procurare.
PROCURARE, procurări, s.f. Acţiunea de
a procura şi rezultatul ei. V. procura.
257
PROCURATOR, procuratori, s.m. 1. Magistrat
roman, ales de obicei dintre liberţi, însărcinat cu
strângerea dărilor şi cu conducerea provinciilor
imperiale. 2. Înalt demnitar în republicile
Veneţiei şi Genovei, în evul mediu. 3. Persoană
care acţionează în numele cuiva, pe baza unei
procuri; mandatar. Din fr. procurateur, lat.
procurator, -oris.
PRODIG, -Ă, prodigi, -ge, adj. (Livr.) Risipitor,
cheltuitor. Din fr. prodigue, lat. prodigus.
PRODIGIOS, -OASĂ, prodigioşi, -oase, adj.
Ieşit din comun (prin cantitate, bogăţie,
varietate, calitate); uluitor, extraordinar, uimitor.
Din fr. prodigieux, lat. prodigiosus.
PROFAN, -Ă, profani, -e, adj. (Adesea
substantivat) 1. Care este ignorant într-un
domeniu oarecare; neştiutor, nepriceput,
ageamiu. 2. Care nu ţine de religie, care nu
reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere
religios; laic. 3. Care nu respectă lucrurile
considerate sacre; necredincios. Din fr.
profane, lat. profanus.
PROFANA, profanez, vb. I. Tranz. A trata fără
respectul cuvenit lucruri considerate sfinte, a
pângări; p. ext. a batjocori, a necinsti, a terfeli.
Din fr. profaner, lat. profanare.
PROFANARE, profanări, s.f. Acţiunea de
a profana şi rezultatul ei; profanaţiune. V.
profana.
PROFANAT, -Ă, profanaţi, -te, adj.
(Despre lucruri considerate sacre) Tratat fără
respectul cuvenit; batjocorit, dezonorat,
necinstit. V. profana.
PROFANAŢIUNE, profanaţiuni, s.f. (Rar)
Profanare. Din fr. profanation, lat. profanatio,
-onis.
PROFANATOR, -OARE, profanatori, -oare,
s.m. şi f., adj. (Persoană) care profanează;
pângăritor. Din fr. profaneteur, lat.
profanator, -oris.
PROFESOR, -OARĂ, profesori, -oare, s.m. şi
f. Persoană cu o pregătire specială într-un anumit
domeniu de activitate şi care predă o materie de
învăţământ (în şcoală). ♦ (Impr.) Învăţător. ♦ P.
gener. Persoană care îndrumă, educă, învaţă pe
cineva. Din fr. professeur, germ. Professor.
PROFESORAŞ, profesoraşi, s.m. (Depr.)
Diminutiv al lui profesor. - Profesor + suf. -
aş.
PROFESORIME s.f. Totalitatea
profesorilor; mulţime de profesori. -
Profesor + suf. -ime.
PROFIT, profituri, s.n. Ceea ce reprezintă un
folos (material sau spiritual) pentru cineva sau
ceva; câştig, beneficiu, avantaj. (Ec.) Venitul
adus de capitalul utilizat într-o întreprindere,
reprezentând diferenţa dintre încasările efective
şi totalul cheltuielilor aferente. ♦ Spec. (Ec.)
Beneficiu obţinut de o întreprindere. Din fr.
profit, germ. Profit.
PROFUND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre
oameni) Înzestrat cu o mare putere de
pătrundere, de înţelegere; care analizează
temeinic lucrurile; pătrunzător, perspicace;
(despre înţelegerea, despre gândurile, judecăţile,
creaţiile etc. omului) care dovedeşte profunzime,
seriozitate, inteligenţă. 2. (Despre însuşiri
morale, despre stări fiziologice sau psihice etc.)
Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverenţe
etc.) Care se face înclinând foarte mult capul,
corpul; p. ext. care exprimă respect, consideraţie.
3. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care
sugerează însuşiri morale deosebite, profunzime,
sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.)
Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese
fizice, sociale, morale etc.) Fundamental,
esenţial, radical. 6. (Despre ape, cavităţi,
săpături, obiecte concave etc.) Al cărui fund este
situat la o distanţă (foarte) mare faţă de marginea
de sus, de suprafaţă; adânc. Din lat. profundus,
fr. profond.
PROFUNDARE, profundări, s.f. (Tehn.)
Ambutisare a unui obiect în formă de cupă,
cu adâncime mare în raport cu diametrul.
Din profund.
PROFUNZIME, profunzimi, s.f. 1.
Adâncime. 2. Capacitatea sau calitatea de a
judeca şi de a înţelege lucrurile în esenţa,
în adâncimea lor; profunditate. - Profund +
suf. -ime.
PROFUZIUNE, profuziuni, s.f. (Livr.)
Cantitate mare, mulţime de...; abundenţă,
bogăţie. Din fr. profusion, lat. profusio, -onis.
PROGNOZĂ, prognoze, s.f. Prevedere a
desfăşurării în timp a unui fenomen, a unui
proces etc., bazată pe studiul împrejurărilor care
îi determină apariţia şi evoluţia; prevedere a
valorilor pe care le vor lua în viitor unele mărimi
din prezent; p. ext. pronostic. Din fr. prognose,
germ. Prognose.
PROGNOZA, prognozez, vb. I. Tranz. A
elabora o prognoză; a prevedea. Din
prognoză.
PROGNOZARE, prognozări, s.f. Acţiunea
de a prognoza. V. prognoza.
PROGNOZAT, -Ă, prognozaţi, -te, adj. A
cărui apariţie sau desfăşurare a fost
prezentată anticipat. V. prognoza.
PROGRADARE, progradări, s.f. (Geol.) 1.
Proces de lărgire şi de înălţare spre uscat a unei
plaje. 2. Mărire a concentraţiei în carbonaţi şi în
alte săruri în orizonturile superioare ale solului.
Din engl., fr. progradation.
PROGRAMABIL, -Ă, programabili, -e, adj.
Care poate fi sau trebuie să fie programat. Din
fr., engl. programmable.
PROGRESIE, progresii, s.f. (Mat.) Şir finit de
numere care derivă unul din altul urmând
anumite reguli. ◊ Progresie aritmetică = şir de
numere care are proprietatea ca fiecare termen al
său, afară de primul, să se obţină din cel care îl
precedă, prin adăugarea unui număr constant,
numit raţie. Progresie geometrică = şir de
numere care are proprietatea ca fiecare termen al
său, în afară de primul, să se deducă din cel care
îl precedă, prin multiplicarea lui cu un număr
258
constant, numit raţie. Din fr. progression, lat.
progressio, -onis.
PROHIBI, prohibesc, vb. IV. Tranz. A opri, a
interzice (producerea, vânzarea, exportul sau
importul unor mărfuri) printr-o lege sau printr-o
măsură de ordin administrativ. Din fr. prohiber,
lat. probibere.
PROHIBIRE, prohibiri, s.f. Acţiunea de a
prohibi şi rezultatul ei. V. prohibi.
PROHIBIT, -Ă, prohibiţi, -te, adj. (Despre
mărfuri) A căror producere, vânzare, export
sau import sunt interzise. V. prohibi.
PROHIBITORIU, -IE, prohibitorii, adj.
Prohibitiv. Din fr. prohibitoire, lat.
prohibitorius.
PROIECŢIE, proiecţii, s.f. 1. Operaţie
geometrică de reprezentare a unui obiect în
spaţiu, a unei figuri etc. pe o dreaptă, pe un plan;
(concr.) corp, figură obţinută prin această
operaţie. ◊ Proiecţie cartografică = procedeu de
reprezentare pe o hartă a suprafeţei pământului
sau a unei porţiuni din suprafaţa pământului. 2.
Reproducere pe ecran a imaginilor înregistrate
pe un film transparent, cu ajutorul unui fascicul
luminos. ◊ Aparat de proiecţie = aparat care
serveşte la proiectarea pe un ecran a imaginilor
de pe o peliculă cinematografică şi la
reproducerea sunetelor înregistrate pe pista
sonoră. [Var.: proiecţiune s.f.] Din fr.
projection, lat. projectio, -onis.
PROLIX, -Ă, prolicşi, -xe, adj. (Despre vorbire,
stil) Lipsit de concizie, prea complicat; (despre
oameni) care se exprimă cu prea multe cuvinte
(adesea inutile), confuz sau complicat. Din fr.
prolixe, lat. prolixus.
PROLIXITATE s.f. Caracterul a ceea ce este
prolix; lipsă de concizie şi de claritate. Din fr.
prolixité, lat. prolixitas, -atis.
PROLOG, prologi, s.m. Actor care, la romani,
recita prologul unei piese de teatru. Din lat.
prologus, fr. prologue.
PROLONGAŢIE, prolongaţii, s.f. (Muz.)
Poziţie a unei note care, făcând parte dintr-un
acord, se continuă şi în acordurile următoare.
Din fr. prolongation, lat. prolongatio.
PROMISCUU, -UĂ, promiscui, -ue, adj. (Livr.)
Care are caracter de promiscuitate. Din lat.
promiscuus, fr. promiscue.
PROMITE, promIt, vb. III. Tranz. 1. A-şi lua
obligaţia de a face ceva; a face promisiuni, a
făgădui. 2. Fig. A îndreptăţi speranţele; a
prezenta perspectivele favorabile. Din lat.
promittere, fr. promettre.
PROMITERE, promiteri, s.f. Acţiunea de a
promite şi rezultatul ei; promisiune. V.
promite.
PROMIŢĂTOR, -OARE, promiţători, -
oare, adj. Care dă speranţe, care deschide
perspective favorabile. - Promite + suf. -
ător.
PROMONTORIU, promontorii, s.n. Fâşie de
pământ înaltă şi stâncoasă care înaintează în
mare. Din lat. promontorium, fr. promontoire.
PROMOTOR, -OARE, promotori, -oare, s.m.
şi f. Iniţiator, animator al unei acţiuni, al unui
curent etc. ♦ Substanţă chimică folosită pentru a
pune în libertate radicali liberi sau pentru a mări
eficacitatea unui catalizator. Din fr. promoteur,
lat. promotor, -oris.
PROMOŢIE, promoţii, s.f. Serie de absolvenţi
ai unei şcoli, ai unei facultăţi etc.; totalitatea
persoanelor care absolvesc în acelaşi an un ciclu
de învăţământ. Din fr. promotion, lat.
promotio, -onis.
PROMPT, -Ă, prompţi, -te, adj. (Despre
oameni) Care acţionează repede şi la timp. ♦
(Despre fapte, acţiuni etc.) Care se produce
repede, fără întârziere. Din fr. prompt, lat.
promptus.
PROMPTITUDINE, promptitudini, s.f.
Însuşirea de a fi prompt; rapiditate (şi
punctualitate) în executarea unui lucru. Din fr.
promptitude, lat. promptitudo, -inis.
PROMULGA, promUlg, vb. I. Tranz. A da
caracter executoriu unei legi, atestându-i oficial
existenţa. Din fr. promulguer, lat. promulgare.
PROMULGARE, promulgări, s.f. Acţiunea
de a promulga şi rezultatul ei. V. promulga.
PROMULGAŢIE, promulgaţii, s.f. (Jur.)
Promulgare. Din lat. promulgatio, -onis, fr.
promulgation.
PRONUME, pronume, s.n. 1. (Gram.) Parte de
vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv.
2. (Prin confuzie) Prenume. Din lat. pronomen,
fr. pronom (după nume).
PRONUNCIAMENT, pronunciamente, s.n. 1.
Acţiune ilegală prin care o grupare politică, o
armată etc. ajunge la putere. 2. Declaraţie,
manifest, acţiune prin care este exprimat
protestul faţă de un sistem politic, social etc.
[Var. (după alte surse) pronunciamento] Din it.,
fr. pronunciamiento.
PRONUNŢA, pronunţ, vb. I. 1. Tranz. A emite,
a rosti sunete, silabe, cuvinte, propoziţii, fraze; a
articula. ♦ A ţine un discurs, o cuvântare etc. 2.
Tranz. A da o hotărâre, o sentinţă
judecătorească; a declara ceva în virtutea
autorităţii cu care este învestit. 3. Refl. A-şi
spune părerea, a-şi da avizul; a lua atitudine. Din
lat. pronuntiare, fr. prononcer.
PRONUNŢABIL, -Ă, pronunţabili, -e, adj.
(Rar) Care poate fi pronunţat. - Pronunţa +
suf. -bil.
PRONUNŢARE, pronunţări, s.f. Acţiunea
de a (se) pronunţa şi rezultatul ei. V.
pronunţa.
PRONUNŢAT, -Ă, pronunţaţi, -te, adj.
Accentuat, reliefat, scos în evidenţă. V.
pronunţa.
PROPAGA, propag, vb. 1.1. Tranz. şi refl. A
(se) răspândi, a (se) împrăştia, a (se) transmite.
2. Tranz. Spec. A răspândi, a propovădui, a
populariza o idee, o doctrină, o învăţătură. Din
fr. propager, lat. propagare.
PROPAGARE, propagări, s.f. Acţiunea de
a (se) propaga şi rezultatul ei. V. propaga.
259
PROPAGANDIST, -Ă, propagandişti, -ste,
s.m. şi f. 1. Persoană care face propagandă;
propagator. 2. (Ieşit din uz) Activist de partid
care conducea un cerc de învăţământ politic. Din
fr. propagandiste, (2) din rus. propagandist.
PROPAGANDISTIC, -Ă, propagandistici,
-ce, adj. (Care are caracter) de propagandă. -
Propagandist + suf. -ic (după rus.
propagandistskii).
PROPAGATOR, -OARE, propagatori, -oare,
s.m. şi f., adj. 1. S.m. şf. Persoană care propagă
idei, doctrine etc., care face propagandă,
propagandist. 2. Adj. Care se propagă. Din fr.
propagateur, lat. propagator, -oris.
PROPENSIUNE, propensiuni, s.f. (Livr.)
Înclinare firească, tendinţă, dispoziţie naturală
către ceva. Din fr. propension, lat. propensio, -
onis.
PROPORŢIE, proporţii, s.f. 1. Raport între
dimensiunile unor obiecte, ale părţilor unui
întreg sau între fiecare dintre aceste părţi şi
întreg. ♦ Procent. 2. Raport, relaţie (echilibrată)
între fenomene, noţiuni etc. ◊ Loc. adv. În
proporţie cu... sau (loc. prep.) în proporţia... =
proporţional cu..., potrivit cu... 3. (La pl.)
Dimensiune, mărime; extindere (mare),
amploare. ◊ Expr. A lua proporţii = a se
dezvolta, a creşte foarte mult; (fam.) a se
îngrăşa. ♦ Cantitate, măsură. 4. (Mat.) Egalitate a
două rapoarte alcătuite din patru elemente. [Var.:
(înv.) proporţiune s.f.] Din fr. proportion, lat.
proportio, -onis.
PROPORŢIONA, proporţionez, vb. I. Tranz. A
face să fie proporţionat, a stabili un raport de
proporţionalitate între lucruri, noţiuni, fenomene
etc. Din fr. proportionner, lat. proportionare.
PROPORŢIONARE, proporţionări, s.f.
Acţiunea de a proporţiona şi rezultatul ei. V.
proporţiona.
PROPORŢIONAT, -Ă, proporţionaţi, -te,
adj. Care are proporţii echilibrate,
armonioase; potrivit, armonios. V.
proporţiona.
PROPORŢIONAL, -Ă, proporţionali, -e, adj.
Care formează o proporţie, care corespunde unei
proporţii. ◊ Impozit proporţional = impozit
stabilit în raport cu venitul cuiva. (Mat.) Medie
proporţională = rădăcina pătrată a produsului
dintre două cantităţi; media geometrică a unor
mărimi. Din fr. proportionnel, lat.
proportionalis.
PROPORŢIONALITATE, proporţionalităţi,
s.f. 1. Însuşire a lucrurilor, a fenomenelor, a
noţiunilor etc. de a fi proporţionale între ele, de a
forma proporţie. 2. (Mat.) Raport între mărimi
care variază proporţional. Din fr.
proportionnalité, lat. proportionalitas, -atis.
PROPOZIŢIE, propoziţii, s.f. 1. Cea mai mică
unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o
judecată etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.)
Enunţ a cărui valoare de adevăr este întemeiată
pe bază de reguli explicit exprimate. [Var.:
propoziţiune s.f.] Din fr. proposition, lat.
propositio, -onis.
PROPRIETAR, -Ă, proprietari, -e, s.m. şi f.
Persoană care are drept de proprietate asupra
unui bun; stăpân, posesor; spec. persoană care
posedă un imobil (considerată în raport cu
chiriaşul ei). ◊ Mare proprietar = moşier,
latifundiar. Din fr. propriétaire, lat.
proprietarius.
PROPRIETĂREASĂ, proprietărese, s.f.
Soţia unui proprietar; deţinătoare a unui bun,
în special a unui imobil (considerată în
raport cu chiriaşii ei). - Proprietar + suf. -
easă.
PROPRIETĂRESC, -EASCĂ,
proprietăreşti, adj. Care aparţine
proprietarului, de proprietar. - Proprietar +
suf. -esc.
PROPRIETĂRIME s.f. (Rar) Totalitatea
proprietarilor (de pământ), mulţime de
proprietari. - Proprietar + suf. -ime.
DESPROPRIETĂRI, desproprietăresc, vb.
IV. Tranz. A lua cuiva dreptul de proprietate.
- Des- + [îm]proprietări.
DESPROPRIETĂRIRE, desproprietăriri,
s.f. Acţiunea de a desproprietări şi rezultatul
ei. V. Desproprietări.
ÎMPROPRIETĂRI, împroprietăresc, vb.
IV. Tranz. (Despre stat) A atribui cuiva
drepturi de proprietate asupra unui teren,
asupra unei locuinţe. - În + proprietar.
ÎMPROPRIETĂRIRE, împroprietăriri, s.f.
Acţiunea de a împroprietări şi rezultatul ei.
V. împroprietări.
PROPRIETATE, proprietăţi, s.f. 1. Stăpânire
deplină asupra unui bun; (concr.) bun material
stăpânit, mai ales pământ (agricol) sau imobil, în
baza unui drept recunoscut. ◊ Proprietate
literară (sau artistică) = drept de care se bucură
un autor de a dispune după voie de operele sale
literare sau artistice, putându-le edita, reproduce
etc. 2. Trăsătură predominantă care
caracterizează o fiinţă, un lucru, un fenomen etc.
şi care diferenţiază o fiinţă de alta, un lucru de
altul etc.; caracteristică, trăsătură, însuşire. 3.
Calitate a unui cuvânt, a unui termen, a stilului
etc. de a reda exact ideea sau noţiunea
exprimată. Din fr. propriété, lat. proprietas, -
atis.
PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparţine în
mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau
substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru
sau unei fiinţe spre a le deosebi de alte lucruri
sau fiinţe din aceeaşi categorie şi care se scrie cu
iniţială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care
este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4.
(Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact
ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis =
de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De
bază, prim. Din lat. proprius, fr. propre.
PROPULSA, propulsez, vb. I. Tranz. A
imprima unui obiect (de obicei unui vehicul) o
mişcare de înaintare (cu ajutorul unui propulsor).
260
♦ P. ext. A proiecta departe, cu violenţă; a
împinge, a arunca. Din fr. propulser, lat.
propulsare.
PROPULSARE, propulsări, s.f. Acţiunea
de a propulsa şi rezultatul ei. V. propulsa.
PROPULSANT, propulsanţi, s.m. (Tehn.)
1. Propulsor. 2. Substanţă în stare gazoasă
sau de plasmă ejectată din motoarele cu
reacţie în sens opus direcţiei lor de mişcare
şi care le asigură forţa de împingere. -
Propulsa + suf. -ant.
AUTOPROPULSAT, -Ă, autopropulsaţi, -
te, adj. Care se deplasează prin dezvoltatea
unei surse proprii de energie. - Auto- +
propulsat. Cf. fr. a u t o p r o p u l s é .
PROPULSIE, propulsii, s.f. Forţă care se
exercită asupra unui obiect (de obicei asupra
unui vehicul), provocând înaintarea lui. ♦ Sistem
tehnic prin care se realizează propulsarea unui
vehicul. [Var.: propulsiune s.f.] Din fr.
propulsion, lat. propulsio, -onis.
PROPUNE, propun, vb. III. 1. Tranz. A supune
o părere, o soluţie, un proiect etc. discuţiei şi
aprobării cuiva. ♦ A da o sugestie, un sfat, a
recomanda; a îndemna la ceva. 2. Tranz. A
recomanda, a indica pe cineva pentru un post,
într-un grad, într-o misiune etc. 3. Tranz. şi refl.
A-şi manifesta intenţia să înfăptuiască ceva; a
(se) hotărî. 4. Refl. pas. (Înv.) A preda o materie
într-o instituţie de învăţământ. [Prez. ind. şi:
(pop.) propui] Din lat. proponere, fr. proposer
(după pune).
PROPUNERE, propuneri, s.f. Acţiunea de
a(-şi) propune şi rezultatul ei. V. propune.
PROPUNĂTOR, -OARE, propunători, -
oare, adj., s.m. şi f. (Persoană) care face o
propunere. - Propune + suf. -ător.
PROROGA, prorog, vb. I. Tranz. A amâna (din
oficiu) pentru o dată ulterioară activitatea unui
corp constituit, a unei adunări legislative, un
termen scadent etc. Din fr. proroger, lat.
prorogare.
PROROGARE, prorogări, s.f. Acţiunea de
a proroga şi rezultatul ei; prorogaţie. ♦ Act
prin care se amână sau se suspendă
activitatea unui corp constituit, a unei
adunări legislative etc. ♦ Extindere a
competenţei unui organ de jurisdicţie. V.
proroga.
PROROGAŢIE, prorogaţii, s.f. Prorogare. Din
fr. prorogation, lat. prorogatio.
PROSCENIU, proscenii, s.n. (În teatrul antic)
Parte a teatrului corespunzătoare scenei şi
avanscenei. [Var.: proscenium s.n.] Din lat., fr.
proscenium.
PROSCRIPTOR, proscriptori, s.m. (Rar)
Persoană care hotăra o proscripţie. Din lat.
proscriptor, fr. proscripteur.
PROSCRIPŢIE, proscripţii, s.f. 1. (În Roma
antică) Punere în afară de lege sau osândire la
moarte a cuiva, fără forme de judecată, pentru
infracţiuni politice. ◊ Listă de proscripţie = listă
afişată care cuprindea numele persoanelor
declarate în afara legii. 2. Pedeapsă la care
autoritatea publică supunea pe cineva pentru o
vină politică; izgonire din patrie, exil, surghiun.
Din lat. proscriptio, fr. proscription.
PROSECTOR, prosectori, s.m. (Med.) 1.
Persoană specializată în efectuarea disecţiilor şi
a autopsiilor. 2. Persoană însărcinată să prepare
piesele anatomice necesare la cursul unui
profesor la facultatea de medicină. Din lat.
prosector, fr. prosecteur, germ. Prosektor.
PROSPECT, prospecte, s.n. Afiş, anunţ,
scrisoare, pliant sau broşură în care se prezintă
sumar planul unei lucrări în curs de apariţie,
calităţile, condiţiile de vânzare şi de folosire ale
unui produs, intenţiile unor instituţii sau ale unor
întreprinderi. Din lat., fr. prospectus, germ.
Prospekt.
PROSPECTIV, -Ă, prospectivi, -e, adj., s.f.
(Studiu) referitor la viitor, la evoluţia viitoare a
societăţii prin analiza unor factori şi tendinţe
actuale. Dimensiune prospectivă. Din fr.
prospectif, -ive, engl. prospective.
PROSTRAT, -Ă, prostraţi, -te, adj. (Rar) 1.
(Despre tulpinile plantelor) Care creşte culcat la
pământ. 2. Fig. Lipsit de energie morală. Din
lat. prostratus, fr. prostré.
PROSTRAŢIE s.f. Stare (patologică) de
indiferenţă totală faţă de lumea înconjurătoare,
cauzată de o slăbire extremă a forţei fizice şi
psihice; imposibilitate de a reacţiona la
excitaţiile externe; apatie. Din lat. prostratio, -
onis, fr. prostration.
PROTACTINIU s.n. Element chimic metalic,
alb-cenuşiu, strălucitor, radioactiv, izotop al
uraniului. Din fr. protactinium, germ.
Protaktinium.
PROTANOPIE, protanopii, s.f. (Med.)
Incapacitate a ochiului de a vedea culoarea roşie.
V. d a l t o n i s m . Din fr. protanopie, engl.
protanopia.
PROTECŢIE, protecţii, s.f. 1. Faptul de a
proteja, de a ocroti, de a apăra; ansamblu de
măsuri care protejează; persoană, instituţie etc.
care protejează; dispozitiv, sistem tehnic etc.
care serveşte la protejare. ◊ Protecţia muncii =
ansamblu de măsuri luate pentru ocrotirea vieţii
şi a sănătăţii celor ce muncesc, pentru asigurarea
desfăşurării muncii în condiţiile cele mai bune. ◊
Loc. adj. De protecţie = protector. ♦ Sprijin,
ajutor dat cuiva de o persoană influentă pentru
obţinerea unui avantaj; p. ext. persoană care
acordă acest sprijin. 2. (Înv.) Protectorat. Din
lat. protectio, -onis, fr. protection.
TERMOPROTECŢIE, termoprotecţii, s.f.
Ansamblu de operaţii şi mijloace tehnice
care protejează de efectele încălzirii
excesive. - Termo- + protecţie.
PROTECTOR, -OARE, protectori, -oare, adj.
1. (Adesea substantivat) Care apără, care păzeşte
sau fereşte pe cineva sau ceva; care favorizează
pe cineva sau ceva. ♦ (Despre atitudini sau
comportări) Binevoitor, condescendent. 2.
(Despre state) Care exercită un protectorat
261
asupra unei ţări, unui teritoriu. Din lat.
protector, -oris, fr. protecteur.
TERMOPROTECTOR, -OARE,
termoprotectori, -oare, adj. Care asigură
termoprotecţia. - Termo- + protector.
PROTEJA, protejez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
(se) apăra de acţiuni dăunătoare, de un pericol; a
(se) păzi, a (se) feri. 2. Tranz. A ocroti, a sprijini,
a ajuta pe cineva, înlesnindu-i reuşita prin
recomandări, sprijin material sau moral etc. ♦ A
favoriza, a părtini; a încuraja. [Var.: (înv.)
protege vb. III] Din fr. protéger, lat.
protegere.
PROTEJARE, protejări, s.f. Acţiunea de a
(se) proteja şi rezultatul ei; ocrotire, apărare;
favorizare. V. proteja.
PROTEJAT, -Ă, protejaţi, -te, adj. (Adesea
substantivat) 1. Care se bucură de protecţia
cuiva; ocrotit, apărat, păzit; favorizat. 2.
(Despre sisteme tehnice, instalaţii etc.)
Înzestrat cu un sistem de protecţie. V.
proteja.
AUTOPROTEJA, autoprotejez, vb. I. Refl.
A se proteja prin mijloace proprii. - Auto- +
proteja. (fr. auto- + fr. protéger, lat.
protegere.)
AUTOPROTEJARE, autoprotejări, s.f.
Acţiunea de a se autoproteja. V.
autoproteja.
AUTOPROTEJAT, -Ă, autoprotejaţi, -te,
adj. Care s-a protejat prin mijloace proprii. -
V. autoproteja.
PROTEROZOIC, -Ă, proterozoici, -ce, subst.,
adj.(Geol.) Algonchian. Din fr. protérozoïque,
engl. proterozoic.
PROTESTAŢIE, protestaţii, s.f. (Înv.) Protest.
Din lat. protestatio, fr. protestation.
PROTIU s.n. (Chim.) Hidrogen uşor. Din fr.,
engl. protium.
PROTO- Element de compunere care înseamnă
"primul", "întâiul" şi care serveşte la formarea
unor substantive. Din ngr. protos, fr. proto-.
PROTOCOL, protocoale, s.n. 1. Act, document
în care sunt consemnate rezoluţiile unei adunări,
ale unor dezbateri, ale unei conferinţe
internaţionale; document diplomatic cu valoarea
unui acord internaţional, care cuprinde hotărârile
luate la o conferinţă internaţională. 2. (Înv. şi
reg.) Formular oficial folosit pentru acte publice;
p. ext. registru, catastif. 3. (La sg.) Totalitatea
formelor şi a practicilor de ceremonial care se
aplică la festivităţi oficiale în relaţiile
diplomatice; serviciu însărcinat cu organizarea
oficială a ceremonialului. ♦ P. gener. Reguli (de
conduită) care trebuie respectate în societate.
Din fr. protocole, germ. Protokoll.
ea staminelor; (rar) proteroginie. 2. (Zool.)
Organism hermafrodit care produce iniţial ovule,
PROTOMĂ, protome, s.f. (Arheol.) Bust al
unui om sau al unui animal care împodobea, în
antichitate, un obiect de metal sau de ceramică.
Din fr. protomé, engl. protoma.
PROTONOTAR, protonotari, s.m. Prelat de la
curtea papală însărcinat cu înregistrarea şi
expedierea actelor pontificale. Din lat.
protonotarius, fr. protonotaire.
PROTOZOOLOGIE s.f. Ramură a zoologiei
care studiază organismele unicelulare. Din fr.
protozoologie, engl. protozoology.
PROTROMBINĂ, protrombine, s.f. (Biol.)
Substanţă inactivă din sânge care se transformă
în trombină. Din fr. prothrombine, engl.
prothrombin.
PROVEDITOR, proveditori, s.m. Funcţionar
public al vechii republici veneţiene însărcinat cu
conducerea sau cu inspectarea unei flote, a unei
provincii. Din it. provveditore, fr. provéditeur.
PROVENIENŢĂ, provenienţe, s.f. Loc de unde
vine sau provine ceva; origine, obârşie,
provenire. [Var.: (înv.) proveninţă s.f.] Din fr.
provenance, it. provenienza.
PROVERB, proverbe, s.n. 1. Învăţătură morală
populară născută din experienţă, exprimată
printr-o formulă eliptică sugestivă, de obicei
metaforică, ritmică sau rimată; zicală, zicătoare,
parimie. 2. (Franţuzism) Operă dramatică scurtă,
al cărei conţinut ilustrează un proverb (1). Din
lat. proverbium, fr. proverbe.
PROVIDENŢĂ s.f. (În concepţiile religioase)
Înţelepciune supremă a divinităţii în conducerea
lumii. ♦ (Art.) Divinitatea, dumnezeirea,
Dumnezeu. ♦ Grijă, milă, îndurare ca atribute ale
divinităţii. ♦ Fig. (Rar) Persoană sau împrejurare
miraculoasă care contribuie la salvarea sau la
fericirea cuiva. Din lat. providentia, fr.
providence.
PROVINCIAL, -Ă, provinciali, -e, s.m. şi f.,
adj. 1. S.m. şi f. Persoană care locuieşte în
provincie sau este originară de acolo; p. ext.
persoană cu apucături sau cu deprinderi
stângace, naive. 2. Adj. Care aparţine provinciei,
privitor la provincie; propriu provinciei şi
locuitorilor ei; care se găsesc în provincie;
provincialist. [Var.: (înv.) provinţial, -ă s.m. şi
f., adj.] Din lat. provincialis, fr. provincial.
PROVINCIALIST, -Ă, provincialişti, -ste,
adj. (Rar) Provincial. - Provincial + suf. -ist.
PROVINCIALIZA, provincializez, vb. I.
Refl. şi tranz. A căpăta sau a face să capete
trăsături specifice provincialilor. - Persoană convertită de curând la o credinţă, la o
Provincial + suf. -iza.
PROVINCIALIZARE, provincializări, s.f.
Acţiunea de a (se) provincializa. V.
provincializa.
PROVINCIALIZAT, -Ă, provincializaţi, -
te, adj. Care a dobândit trăsături specifice
provincialilor. V. provincializa.
PROVINCIE, provincii, s.f. 1. Unitate
geografică sau administrativă dintr-o ţară;
regiune, ţinut. ♦ Teritoriu sau localitate dintr-o
ţară situate în afara capitalei. 2. Teritoriu cucerit
de romani în afara Italiei şi supus legilor şi
organizării romane. [Var.: (înv.) provinţie s.f.]
Din lat. provincia, fr. province.
262
PROVINCIOARĂ, provincioare, s.f. (Rar)
Diminutiv al lui provincie. - Provincie + suf.
-ioară.
PROVIZIE, provizii, s.f. Rezervă de produse
(mai ales alimentare) necesare cuiva sau undeva
pentru o anumită perioadă de timp. Din fr.
provision, lat. provisio, germ. Provision.
PROVIZORIU, -IE, provizorii, adj. (Adesea
adverbial) Care durează sau este destinat să
dureze un timp limitat, după care urmează să fie
înlocuit; temporar, vremelnic, tranzitoriu. ♦
(Substantivat, n.; înv.) Provizorat. Din lat.
provisorius, fr. provisoire.
PROVOCA, provoc, vb. I. Tranz. 1. A aţâţa, a
întărâta, a incita pe cineva (sfidându-l); spec.
(Jur.) a aduce pe cineva (prin acte de violenţă,
lezarea demnităţii sau alte fapte ilicite) într-o
stare de surescitare favorabilă comiterii unei
infracţiuni. 2. A avea drept urmare; a determina,
a constitui, a cauza, a prilejui, a pricinui. ♦ Spec.
A produce intenţionat un eveniment, un proces,
un fenomen; a stârni. 3. A chema, a invita pe
cineva să participe la o competiţie, la o întrecere.
Din fr. provoquer, lat. provocare.
PROVOCARE, provocări, s.f. Acţiunea de
a provoca şi rezultatul ei; provocaţie. V.
provoca.
PROVOCAŢIE, provocaţii, s.f. (Rar)
Provocare. Din fr. provocation, lat. provoctio.
PROXIMITATE s.f. (Livr.) Apropiere imediată
(în spaţiu sau în timp); vecinătate. Din lat.
proximitas, -atis, fr. proximité.
PROZĂ, (rar, 2) proze, s.f. 1. Mod de exprimare
care nu este supus regulilor de versificaţie;
compunere literară care foloseşte acest mod de
exprimare. 2. Totalitatea operelor în proză (1)
ale unui scriitor, ale unui popor etc. 3. Fig.
Lucruri comune, banale, vulgare, cotidiene,
aparţinând realităţii de fiecare zi. Din fr. prose,
lat. prosa.
PROZAIC, -Ă, prozaici, -ce, adj. (Despre opere
literare, stil etc.) Lipsit de calităţi artistice, de
valoare stilistică; p. ext. banal, comun, plat. Din
fr. prosaïque, lat. prosaicus.
PROZAICITATE s.f. (Rar) Prozaism. -
Prozaic + suf. -itate.
PROZELIT, -Ă, prozeliţi, -te, s.m. şi f.
doctrină etc.; adept nou (şi înflăcărat) al unei
credinţe, al unei doctrine etc. Din fr. prosélyte,
lat. proselytus.
PROZODIE s.f. 1. Parte a poeticii care studiază
versificaţia şi normele ei sub raportul structurii
versurilor, al numărului accentelor sau lungimii
silabelor versurilor. 2. (Înv.) Punctuaţie. Din
ngr. prosodia, fr. prosodie.
PROZOPOPEE, prozopopei, s.f. Figură
retorică prin care autorul pune să vorbească o
persoană absentă, defunctă sau un personaj
alegoric. [Var.: prosopopee s.f.] Din fr.
prosopopée, lat. prosopopeia.
PRUDENT, -Ă, prudenţi, -te, adj. Care se
fereşte de tot ce ar putea să-i producă un
neajuns, să-l primejduiască; prevăzător,
circumspect, precaut. Din fr. prudent, lat.
prudens, -ntis.
PRUDENŢĂ s.f. Însuşirea de a fi prudent;
prevedere, precauţie, circumspecţie. Din fr.
prudence, lat. prudentia, it. prudenza.
PRURIT s.n. Mâncărime intensă a pielii, care
apare în diverse boli (de piele). Din fr. prurit,
lat. pruritus.
PSALMIST, psalmişti, s.m. 1. Autor sau
cântăreţ de psalmi. 2. (Art.) Nume dat regelui
evreu David, considerat autorul psalmilor
biblici. Din fr. psalmiste, lat. psalmista.
PSALMODIE, psalmodii, s.f. Melodie
bisericească monotonă, tărăgănată pe care se
cântă psalmii şi alte cântări religioase. ♦ P.
gener. Cântare, recitare, declamare monotonă.
Din ngr. psalmodhia, fr. psalmodie.
PSEFIT, psefite, s.n. (Geol.) 1. Material detritic
care alcătuieşte unele roci sedimentare. 2.
Denumire pentru rocile sedimentare detritice
grosiere. Din fr. pséphite, engl. psephite.
PSEUDOPARAZIT, pseudoparaziţi, s.m.
(Biol.) Plantă sau animal care are unele
asemănări cu plantele şi animalele parazite. Din
fr., engl. pseudoparasite.
PSIHEDELIC, -Ă, psihedelici, -ce, adj.1.
Referitor la psihedelism. 2. Care se
caracterizează prin efecte de lumină, culoare,
atmosferă sonoră etc.; care evocă viziuni,
halucinaţii, vise produse prin drogare. Muzică
psihedelică. Pictură psihedelică. Din
engl.psychedelic, fr. psychédélique.
PSIHIC, -Ă, psihici, -ce, s.n., adj. 1. S.n. Formă
specifică de reflectare a realităţii, produsă de
activitatea sistemului nervos şi prezentă la
animalele superioare; totalitatea fenomenelor şi
a proceselor proprii acestei reflectări; structură
sufletească proprie unui individ. 2. Adj. Care
aparţine psihicului, privitor la psihic. Din germ.
psychisch, fr. psychique.
PSIHODIAGNOSTIC, -Ă, psihodiagnostici, -
ce, s.n., adj. 1. S.n. Rezultat al psihodiagnozei. 2.
Adj. Cu caracter de psihodiagnoză, de
psihodiagnoză.Din fr. psychodiagnostique,
engl. psychodiagnostic.
PSIHODIAGNOZĂ, psihodiagnoze, s.f. (Med.)
Acţiune complexă de investigare a individului
prin intermediul tehnicilor psihologice pentru
cunoaşterea particularităţilor sale psihice
specifice. Din fr. psychodiagnose, engl.
psychodiagnosis.
PSIHOFIZIC, -Ă, psihofizici, -ce, s.f., adj. 1.
Curent psihologic care studiază pe cale
experimentală raporturile cantitative dintre
intensitatea stimulilor fizici şi intensitatea
stărilor psihice corespunzătoare, dând o
formulare matematică concluziilor obţinute. 2.
Adj. Care aparţine psihofizicii, privitor la
psihofizică. 3. Adj. Care aparţine psihicului şi
fizicului, privitor la psihic şi la fizic. Din germ.
Psychophysik, fr. psychophysique.
263
PSIHOLINGVIST, -Ă, psiholingvişti, -ste, s.m.
şi f. Specialist în psiholingvistică. Din fr.
psycholinguiste, engl. psycholinguist.
PSIHOLOGIZA, psihologizez, vb. I. Tranz. A
face să capete un (pronunţat) caracter psihologic.
Din fr. psychologiser, engl. psychologize.
PUBER, -Ă, puberi, -e, adj., s.m. şi f. (Om)
ajuns la vârsta pubertăţii. Din lat. puber, fr.
pubère.
PUBERAL, -Ă, puberali, -e, adj. (Livr.)
Care aparţine pubertăţii, privitor la
pubertate. - Puber + suf. -al.
PUBERTATE s.f. Perioadă a vieţii omeneşti
situată între copilărie şi adolescenţă,
caracterizată prin maturaţia funcţiilor sexuale,
prin apariţia caracterelor sexuale secundare şi
printr-o dezvoltare psihică intensă. Din fr.
puberté, lat. pubertas, -atis.
PUBLIC, -Ă, publici, -ce, s.n. sg., adj. 1. S.n.
sg. Colectivitate mare de oameni; mulţime,
lume; spec. totalitatea persoanelor care asistă la
un spectacol, la o conferinţă etc. ◊ Loc. adj. şi
adv. În public = (care are loc) în faţa unui
anumit număr de persoane, în văzul lumii. ◊
Marele public = Ansamblu de persoane
considerate în raport cu participarea la un
eveniment cultural, social, artistic etc. 2. Adj.
Care aparţine unei colectivităţi umane sau
provine de la o asemenea colectivitate; care
priveşte pe toţi, la care participă toţi. ◊ Opinie
publică = părere, judecată a colectivităţii; p. ext.
public (1). ♦ Care are loc în prezenţa unui mare
număr de oameni. 3. Adj. Al statului, de stat;
care priveşte întregul popor; pus la dispoziţia
tuturor. ◊ Viaţa publică = viaţa politică-
administrativă a unui stat; activitatea cuiva în
legătură cu funcţiile de stat pe care le ocupă.
Grădină publică = parc. Drept public =
subîmpărţire mai veche a dreptului, care se
ocupa de relaţiile persoanelor cu statul. Forţă
publică = poliţie. Datorie publică = datorie a
statului, rezultată din împrumuturi interne şi
externe. Învăţământ public sau instrucţie, şcoală
publică = învăţământ sau şcoală organizate şi
controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care
ocupă o funcţie în stat. Din lat. publicus, fr.
public.
PUBLICAŢIE, publicaţii, s.f. Faptul de a
publica; (concr.) ceea ce se tipăreşte, se afişează;
(în special) tipăritură cu apariţie periodică. Din
fr. publication, lat. publicatio.
PUDIC, -Ă, pudici, -ce, adj. Plin de pudoare;
candid. Din lat. pudicus, fr. pudique.
PUDING1, pudinguri, s.n. Preparat alimentar de
origine engleză, făcut din făină, ouă, grăsime de
vacă, zahăr, măduvă, prune şi aromat cu o
băutură alcoolică. Din fr., engl. pudding.
PUDING2, pudinguri, s.n. (Geol.) Varietate de
conglomerat foarte compact, format din blocuri
rotunjite şi pietriş. Din engl. pudding, fr.
poudingue.
PUDOARE s.f. Sentiment de sfială, de jenă, de
decenţă manifestat în comportarea cuiva;
pudicitate; p. ext. curăţenie morală. ♦ (Jur.)
Castitate, virginitate. ♦ Atentat la pudoare =
infracţiune care constă în încercarea de a viola o
femeie. Din lat. pudor, -oris, fr. pudeur.
PUGILAT s.n. Luptă cu pumnii goi practicată
ca sport în antichitatea greco-romană. ♦ (Sport;
rar) Box, pugilism; p. ext. bătaie, încăierare. Din
fr. pugilat, lat. pugilatus.
PULMONAR, -Ă, pulmonari, -e, adj. Care
aparţine plămânilor, de plămâni, privitor la
plămâni, localizat la plămâni. Din fr.
pulmonaire, lat. pulmonarius.
PULOVER, pulovere, s.n. Obiect de
îmbrăcăminte tricotat care acoperă partea de sus
a corpului şi se poartă de obicei peste cămaşă
sau peste bluză. [Var.: pulovăr s.n.] Din fr.,
engl. pull-over.
PULS, pulsuri, s.n. Mişcare fiziologică ritmică
de dilatare şi de contractare a pereţilor arterelor,
determinată de creşterea volumului de sânge
pompat de inimă. ◊ Expr. A lua (cuiva) pulsul =
a număra (cuiva) bătăile inimii, apăsând cu
degetul pe artera de la încheietură mâinii. A
pipăi pulsul (cuiva) = a încerca să afle intenţiile,
planurile sau starea de spirit a cuiva. A prinde
(sau a simţi) pulsul (unei situaţii) = a înţelege
sau a intui exact o situaţie, o stare de lucruri. ♦
Loc unde se simte această mişcare ritmică. Din
fr. pouls, lat. pulsus.
PULSAR, pulsari, s.m. (Astron.) Sursă galactică
de unde radio care emite impulsuri foarte
regulate şi foarte scurte. Din engl., fr. pulsar.
PULSATIL, -Ă, pulsatili, -e, adj. Care aparţine
pulsului, privitor la puls. ◊ Durere pulsatilă =
durere care se accentuează la intervale regulate,
provocând zvâcnituri. Din fr. pulsatile, lat.
pulsatilis.
PULSAŢIE, pulsaţii, s.f. 1. Fiecare dintre
mişcările pulsului; pulsare. 2. (Fiz.) Numărul de
perioade pe care le efectuează o mărime
periodică într-un anumit număr de unităţi de
timp. 3. Fig. Desfăşurare a unui proces, a unui
fenomen, a unei acţiuni într-un ritm viu,
trepidant. Din fr. pulsation, lat. pulsatio.
PULVERIZA, pulverizez, vb. I. Tranz. 1. A
preface un material solid în pulbere. ♦ Tranz. şi
refl. Fig. A (se) distruge; a (se) nimici; a face să
dispară sau a dispărea. 2. A împrăştia particule
fine dintr-un corp solid sau dintr-un lichid cu
ajutorul unui pulverizator. Din fr. pulvériser,
lat. pulverizare.
PULVERIZARE, pulverizări, s.f. Acţiunea
de a (se) pulveriza şi rezultatul ei;
pulverizaţie. V. pulveriza.
PULVERIZAT, -Ă, pulverizaţi, -te, adj.
Care este prefăcut în pulbere sau în particule
lichide foarte fine. V. pulveriza.
PULVERULENT, -Ă, pulverulenţi, -te, adj.
(Despre corpuri solide) Care se prezintă sub
formă de pulbere. Din fr. pulvérulent, lat.
pulverulentus.
PUNCI1, punciuri, s.n. Băutură făcută dintr-un
amestec de rom sau alte băuturi alcoolice cu
264
zahăr, lămâie, portocale etc. şi diverse mirodenii.
Din engl., fr. punch.
PUNCI2, punciuri, s.n. Aptitudinea unui boxer
de a executa lovituri puternice, decisive; lovitură
puternică, decisivă aplicată adversarului de un
boxer. Din engl., fr. punch.
PUNCŢIE, puncţii, s.f. Intervenţie chirurgicală
care constă în înţeparea (cu un ac sau cu un
trocar a) ţesuturilor care învelesc o cavitate
naturală sau accidentală, pentru a extrage în
întregime sau parţial lichidul pe care acesta îl
conţine, pentru a extrage un fragment de ţesut, a
introduce un medicament etc. Din fr. ponction,
lat. punctio.
PUNIC, -Ă, punici, -ce, adj. Care aparţine
Cartaginei sau locuitorilor ei, privitor la
Cartagina sau la locuitorii ei; cartaginez. ◊
Război punic = nume dat fiecăruia dintre cele
trei războaie purtate de Roma antică împotriva
Cartaginei. Din lat. punicus, fr. punique.
PUPIL, -Ă, pupili, -e, s.m. şi f. Persoană minoră
aflată sub tutela sau în grija cuiva (altul decât
părinţii). Din fr. pupille, lat. pupillus.
PUPILĂ, pupile, s.f. 1. Deschizătură rotundă
din mijlocul irisului, prin care se face adaptarea
vederii în funcţie de luminozitate, de distanţă
etc.; lumina ochiului. 2. (Fiz., în sintagmele)
Pupilă de intrare = deschidere reală sau o
imagine a sa care limitează cantitatea de lumină
care pătrunde într-un instrument optic. Pupilă de
ieşire = deschidere reală sau o imagine a sa care
limitează conul de raze de lumină emergente
dintr-un sistem optic. Din fr. pupille, lat.
pupilla.
PUPILAR, -Ă, pupilari, -e, adj. (Livr.) Care
aparţine pupilului, privitor la pupil. Din fr.
pupillaire, lat. pupillaris.
PUR, -Ă, puri, pure, adj. 1. Care nu conţine
elemente străine; curat, neamestecat. 2.
Nealterat, neviciat, nestricat. ♦ Fără pete;
imaculat; limpede. ♦ Fig. Nepătat din punct de
vedere moral; curat, neprihănit. 3. Veritabil,
autentic, adevărat. E adevărul pur. ◊ Loc. adv.
Pur şi simplu = nimic altceva decât...; numai şi
numai; nici mai mult, nici mai puţin decât... 4.
(Despre voce, sunete etc.) Limpede, clar,
cristalin. Din lat. purus, fr. pur.
PURGA, purghez, vb. I. Refl. (Rar) A-şi
provoca purgaţie (cu ajutorul purgativelor). Din
fr. purger, lat. purgare.
PURGARE, purgări, s.f. (Rar) Acţiunea de
a se purga şi rezultatul ei. V. purga.
PURGATIV, -Ă, purgativi, -e, adj., s.n.
(Medicament, substanţă) care favorizează
eliminarea materiilor fecale din organism. Din
fr. purgatif, lat. purgativus.
PURGAŢIE, purgaţii, s.f. Faptul de a elimina
(în mod regulat) materiile fecale; purgare. ♦
(Înv.) Purgativ. Din fr. purgation, lat.
purgatio.
PURIFICA, purIfic, vb. I. Tranz. A face să fie
pur, curat, neamestecat, limpede prin
îndepărtarea corpurilor, a substanţelor sau a
elementelor străine; a curăţa. ♦ (Tehn.) A epura.
♦ Refl. şi tranz. Fig. A deveni sau a face să
devină pur din punct de vedere moral. Din fr.
purifier, lat. purificare.
PURIFICARE, purificări, s.f. Acţiunea de
a (se) purifica şi rezultatul ei. ◊ Purificarea
apei = epurarea apei, v. epurare. V.
purifica.
PURIFICAT1 s.n. Faptul de a (se) purifica.
V. purifica.
PURIFICAT2, -Ă, purificaţi, -te, adj. Care a
fost supus purificării. V. purifica.
IMPURIFICA, impurIfic, vb. I. Tranz.
(Rar) A murdări; a polua. - Im- + purifica.
IMPURIFICARE, impurificări, s.f. (Rar)
Acţiunea de a impurifica. V. impurifica.
IMPURIFICAT, -Ă, impurificaţi, -te, adj.
Care a devenit impur. V. impurifica.
PURULENT, -Ă, purulenţi, -te, adj. Care are
puroi, care elimină puroi; care puroiază;
supurant, puroios. Din fr. purulent, lat.
purulentus.
PUSTULĂ, pustule, s.f. 1. (Med.) Leziune a
pielii care se prezintă ca o veziculă plină de
puroi. ◊ Pustulă malignă = formă de localizare
pe piele a antraxului. 2. (Bot.) Veziculă care se
formează pe tulpina sau pe frunzele plantelor
atacate de ciuperci parazite. Din lat. pustula, fr.
pustule.
PUSTULOS, -OASĂ, pustuloşi, -oase, adj. Plin
de pustule, cu pustule. Din lat. pustulosus, fr.
pustuleux.
PUTREFACŢIE, putrefacţii, s.f. 1. Proces de
descompunere a unor substanţe organice (vii sau
moarte) sub influenţa unor bacterii; putrezire. ♦
Fază ultimă a procesului de asimilare şi
dezasimilare a hranei de către un organism viu,
care constă în descompunerea, sub acţiunea
fermenţilor, a resturilor neasimilate din materia
cu care s-a hrănit organismul. 2. Fig.
Descompunere, decădere morală. Din fr.
putréfaction, lat. putrefactio, -onis.

265
 Q

QUADRIVIUM s.n. Treaptă imediat următoare

învăţământului elementar medieval, în care se
predau aritmetica, muzica, geometria şi
astronomia. Din lat., fr. quadrivium.
QUAKER, -Ă, quakeri, -e, s.m. şi f. (Religie)
Membru al unei secte protestante pacifiste şi
austere întemeiate în sec. XVII şi răspândite în
Anglia şi în S.U.A. Din engl. Quaker, fr.
quaker.
QUAKERISM s.n. Doctrina pacifistă şi austeră
a quakerilor bazată pe teama de a doua venire a
lui Mesia. Din engl. Quakerism, fr.
quakérisme.
QUARC, quarcuri, s.n. (Fiz.) Particulă ipotetică
din care ar fi constituite particulele elementare.
Din engl., fr. quark.
QUASAR, quasari, s.m. (Astron.) Obiect
cosmic, cu strălucire de zeci sau sute de ori mai
puternică decât a celor mai mari galaxii, care
emite intens radiounde. Din engl., fr. quasar.
QUATTROCENTIST, -Ă, quattrocentişti, -ste,
s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Om de cultură, artist
din quattrocento. 2. Adj. Care aparţine
Renaşterii timpurii italiene, care este specific
acestei perioade; din quattrocento. Din it.
quattrocentista, fr. quattrocentiste.
QUIDDITATE s.f. (Fil.) Concept aristotelian
care desemnează substanţa formală, cauza primă
a obiectului, esenţa acestuia. Din lat. quidditas,
-atis, fr. quiddité.

266
 R care exprimă o extragere de rădăcină. ◊ (Mat.; în
RABINAT s.n. Calitatea de rabin, funcţia de
rabin. ♦ Perioadă de timp cât funcţionează un
rabin. Din fr. rabbinat, germ. Rabbinat.
RABINIC, -Ă, rabinici, -ce, adj. De rabin. Din
germ. rabinisch, fr. rabbinique.
RACEM, raceme, s.n. (Bot.) Inflorescenţă în
formă de ciorchine; ciorchine. ◊ Racem compus
= panicul. Din fr. racème, lat. racemus.
RADAR, radare, s.n. Aparat care emite unde
electromagnetice şi apoi le recepţionează, după
ce au fost reflectate de un obiect, folosit pentru a
detecta şi a localiza un obiect prin măsurarea
timpului trecut între emisia şi recepţia undelor. ♦
Sistem de detectare şi de localizare folosit de
aparatul descris mai sus. Radar auto = aparat
portabil destinat măsurării vitezei
autovehiculelor care trec prin câmpul
electromagnetic emis. Din engl., fr. radar,
germ. Radar.
RADIA, radiez, vb. I. 1. Intranz. şi tranz. (La
pers. 3) A emite, a împrăştia raze de lumină, de
căldură, unde sonore sau fascicule de particule
radial, în toate direcţiile. 2. Intranz. Fig. A avea
o înfăţişare care reflectă fericire, bucurie etc.; a
fi vesel, surâzător, bine dispus, jovial. Din lat.
radiare, fr. radier.
RADIERE, radieri, s.f. Faptul de a radia;
radiaţie. V. radia.
RADIAT, -Ă, radiaţi, -te, adj. Radial. ♦
(Substantivat, n., la pl.) Animale
nevertebrate având organele dispuse în
formă de raze; (şi la sg.) animal care face
parte din acest grup. ♦ (Substantivat, n., la
pl.) Grup de plante din familia compozeelor
ale căror petale sunt aşezate radial; (şi la sg.)
plantă care face parte din acest grup. V.
radia.
RADIAL, -Ă, radiali, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care pleacă dintr-un centru ca razele
unui cerc sau ale unei sfere; dispus în formă de
raze; radiar, radiat. Din fr., germ. radial.
RADIATOR, radiatoare, s.n. 1. Corp, aparat
sau dispozitiv care emite radiaţii. ◊ Radiator
electric= aparat electric de încălzire (în care
căldura este transmisă prin radiaţii). 2. Corp de
încălzire format din tuburi sau coloane tubulare
prin care circulă aburii sau apa caldă, într-o
instalaţie de încălzire centrală. 3. Dispozitiv care
serveşte la răcirea apei în motoarele cu ardere
internă. 4. Antenă de emisie reprezentând
elementul activ al unui sistem de antene. Din fr.
radiateur, germ. Radiator.
RADICAL, -Ă, radicali, -e, adj., s.m. I. Adj. 1.
De bază, fundamental, esenţial. ♦ (Adverbial)
Din temelie, cu desăvârşire, complet. ♦ (Despre
tratamente, leacuri) Care vindecă în întregime,
complet. 2. Care preconizează reforme adânci,
acţiuni hotărâtoare; schimbări fundamentale. II.
S.m. 1. (Mat.) Rădăcină. ♦ Simbolul matematic
267
sintagmele) Axă radicală = locul geometric al
punctelor din plan care au aceeaşi putere faţă de
două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă
perpendiculară pe linia care uneşte centrele
cercurilor. Plan radical = locul geometric al
punctelor din spaţiu având aceeaşi putere faţă de
două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2.
(Chim.) Grupare de atomi care rămâne
neschimbată într-o reacţie chimică şi care se
comportă ca un element unic. 3. (Lingv.)
Rădăcină. Din fr. radical, germ. Radikal.
RADICALIZA, radicalizez, vb.I. Tranz. şi
refl. A deveni sau a face să devină radical (I
2). - Radical + suf. -iza. Cf. germ.
radikalisieren.
RADICALIZARE, radicalizări, s.f.
Acţiunea de a (se) radicaliza şi rezultatul ei.
V. radicaliza.
RADICALIST, -Ă, radicalişti, -ste, adj.,
s.m. şi f. (Adept) al radicalismului. - Radical
+ suf. -ist. Cf. germ. R a d i k a l i s t .
RADICULĂ, radicule, s.f. Rădăcină a plantulei
din sămânţă, care, după încolţirea seminţei, se
transformă în rădăcină principală. Din fr.
radicule, lat. radicula.
RADIO, radiouri, adj. invar., s.n. I. Adj. invar.
1. Referitor la radioreceptoare. 2. Referitor la
emisiunile difuzate prin radio. 3. Referitor la
radiaţia electromagnetică, de radiaţie
electromagnetică. II. S.n. 1. Instalaţie de
transmitere a sunetelor prin unde
electromagnetice, cuprinzând aparatele de
emisiune şi pe cele de recepţie. 2. Spec. Aparat
de recepţie radiofonică; radioreceptor. 3.
Sistemul şi activitatea de difuzare a programelor
de ştiri, de muzică etc. prin radio (2). 4. Instituţie
care dirijează şi coordonează problemele
referitoare la radio (I,3) Din fr. radio, germ.
Radio.
RADIST, radişti, s.m. Militar specializat în
emisiuni şi recepţii radio. - Radio + suf. -ist.
RADIOACTIV, -Ă, radioactivi, -e, adj. 1.
(Despre unele elemente) Cu proprietăţi de
radioactivitate. ♦ (Despre zăcăminte, izvoare)
Care conţine corpuri cu proprietăţi de
radioactivitate. 2. Care aparţine radioactivităţii,
privitor la radioactivitate. Din fr. radioactif,
germ. radioaktiv.
RADIOACTIVITATE s.f. 1. Proprietate a unor
elemente cu atomii grei (radiu, uraniu etc.) de a
emite, prin dezagregare spontană, unele radiaţii
corpusculare (şi radiaţii electromagnetice). 2.
Disciplină care studiază aceste proprietăţi şi
elemente care ţin de ele. Din fr. radioactivité,
germ. Radioaktivität.
RADIOALTIMETRU, radioaltimetre, s.n.
Aparat de radiolocaţie instalat la bordul unui
avion, cu ajutorul căruia se determină altitudinea
avionului faţă de sol. Din fr. radioaltimètre,
rus. radioaltimetr.
RADIOAMATOR, radioamatori, s.m.
Persoană care, ca amator, stabileşte legături între
o staţie de radio proprie şi o staţie de radio
străină, cu scopul de a comunica în bune condiţii
cu aceasta, de la o distanţă cât mai mare. Din fr.
radio-amateur, germ. Radioamateur.
RADIOAMATORISM s.n. Practicare a
radiocomunicaţiilor de către radioamatori. -
Radioamator + suf. -ism.
RADIOASTRONOMIE s.f. Studiul
fenomenelor din univers cu ajutorul undelor
radioelectrice emise de corpurile din spaţiul
cosmic şi al undelor radioelectrice emise de pe
Pământ şi reflectate de aceste corpuri. Din fr.
radio-astronomie, germ. Radioastronomie.
RADIOBIOLOGIC, -Ă, radiobiologici, -ce,
adj. Referitor la radiobiologie, de radiobiologie.
Din fr. radiobiologique, engl. radiobiologic.
RADIOFRECVENŢĂ, radiofrecvenţe, s.f.
Frecvenţă a unei oscilaţii sau a unei unde
electromagnetice, folosită în radiocomunicaţii.
Din fr. radiofréquence, germ. Radiofrequenz.
RADIOGALAXIE, radiogalaxii, s.f. Galaxie
caracterizată printr-o emisie intensă de
radiounde. Din fr. radiogalaxie, engl.
radiogalaxy.
RADIOGRAMĂ, radiograme, s.f. 1.
Telegramă transmisă prin radiocomunicaţie;
radiotelegramă. 2. (Rar) Radiografie. Din fr.
radiogramme, germ. Radiogramm.
RADIOS, -OASĂ, radioşi, -oase, adj. 1. Care
străluceşte, răspândind raze de lumină; luminos,
strălucitor. 2. Fig. (Despre figura omenească)
Care exprimă seninătate, veselie, fericire;
(despre oameni) cu expresie de fericire; voios,
senin, încântat. Din fr. radieux, lat. radiosus, it.
radioso.
RADIOSONDĂ, radiosonde, s.f. Instrument
folosit pentru efectuarea observaţiilor
meteorologice (presiune, temperatură,
umiditatea aerului) în păturile superioare ale
atmosferei, prin semnale radio. Din fr.
radiosonde, germ. Radiosonda, engl. radio-
sonde.
RADIOTELEMETRU, radiotelemetre, s.n.
Aparat pentru măsurarea distanţelor folosind
undele radio. Din fr. radiotélémètre, engl.
radiotelemeter.
RADIUS s.n. Os lung care, împreună cu
cubitusul, formează scheletul antebraţului. Din
fr., lat. radius.
RADULĂ, radule, s.f. Placă chitinoasă cu
numeroşi dinţişori, asemănătoare cu o pilă, de pe
limba unor moluşte, servind la roaderea hranei.
Din fr. radule, lat. radula.
RAFINĂRIE, rafinării, s.f. Instalaţie sau
întreprindere în care se face rafinarea unor
produse; (p. spec.) unitate industrială în care se
prelucrează ţiţeiul. Din fr. raffinerie, germ.
Raffinerie.
RAION, raioane, s.n. 1. Unitate teritorial-
administrativă în România (între 1950 şi 1968)
în cadrul unei regiuni sau a oraşului Bucureşti. 2.
Parte a unui magazin unde se găsesc mărfuri de
acelaşi fel. Din (1) rus. raion, (2) fr. rayon.
268
MICRORAION, microraioane, s.n.
Element teritorial urbanistic, constituit dintr-
o suprafaţă de 20-50 de ha şi din 5000-
15000 de locuitori cuprinzând locuinţe,
magazine, şcoli etc. – Micro + raion.
RAIONA, raionez, vb. I. Tranz. 1. A împărţi
în raioane (1). 2. A repartiza pe raioane (2).
Din raion.
RAIONAL, -Ă, raionali, -e, adj. Care
aparţine raionului (1), privitor la raion. -
Raion + suf. -al.
RAIONARE, raionări, s.f. Acţiunea de a
raiona şi rezultatul ei. V. raiona.
RAMIFICA vb. refl. (despre arbori, căi de
comunicaţie, conducte etc.) a se despărţi în două
sau mai multe ramuri. Din lat. ramificare, fr.
ramifier.
RAMIFICARE, ramificări, s.f. Faptul de a
se ramifica. V. ramifica.
RAMIFICAT, -Ă, ramificaţi, -te, adj.
Despărţit în ramuri; cu ramificaţii. V.
ramifica.
RAMPĂ, rampe, s.f. 1. Platformă (la nivelul
pardoselii unor vehicule) care înlesneşte
încărcarea şi descărcarea mărfurilor; loc înălţat
(lângă linia ferată) destinat încărcării şi
descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de
fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau (rar)
unui pod. ♦ Barieră. 3. Partea din faţă a unei
scene de teatru unde sunt instalate luminile;
rivaltă; p. gener. scenă. ◊ Expr. A chema la
rampă = a cere, prin aplauze, ca artiştii să
reapară pe scenă. A vedea lumina rampei =
(despre piese de teatru) a intra în repertoriul unui
teatru, a fi jucat în faţa publicului. 4. Porţiune
înclinată faţă de orizontală a unui drum sau a
unei căi ferate, parcursă în sensul urcării. 5.
Lucrare minieră prin care se face legătura între
galeria de transport a unui orizont şi un puţ de
mină sau un plan înclinat. 6. (În sintagma)
Rampă de lansare = platformă prevăzută cu
dispozitive de orientare şi ghidare, folosite
pentru lansarea avioanelor catapultate sau a
rachetelor. Din fr. rampe, germ. Rampe.
RAPACE, rapaci, -ce, adj. (Livr.) Hrăpăreţ,
lacom, apucător, hapsân. Din fr., it. rapace, lat.
rapax - acis.
RAPACITATE s.f. (Livr.) Însuşirea de a fi
rapace; cupiditate, lăcomie. Din fr. rapacité, lat.
rapacitas, -atis.
RAPID, -Ă, rapizi, -de, adj., s.n. I. Adj. (Adesea
adverbial) Care se mişcă, se desfăşoară, se
execută cu repeziciune. ◊ Tren rapid (şi
substantivat, n.) = tren care circulă cu viteză
mare şi care opreşte numai în staţiile importante.
II. S.n. 1. Canal cu pantă mai mare decât panta
critică şi care racordează două tronsoane ale
unui curs de apă situate la înălţimi diferite. 2.
(Geol.) Cataractă. Din fr. rapide, lat. rapidus.
AUTORAPID, autorapide, s.n. Automotor
cu viteză de tren rapid. - Auto + rapid.
 ULTRARAPID, -Ă, ultrarapizi, -de, adj.
Foarte rapid, extraordinar de repede. - Ultra-
+ rapid.
RAPIDITATE s.f. Însuşirea de a fi rapid; viteză
mare, repeziciune, iuţeală. Din fr. rapidité, lat.
rapiditas, -atis.
RAPT, rapturi, s.n. 1. Răpire a unei persoane. 2.
Furt săvârşit prin violenţă; jaf, hoţie. Din fr.
rapt, lat. raptus.
RAPTUS s.n. (Psih.) Impuls brusc şi necontrolat
care pune subiectul în situaţia de a îndeplini acte
violente şi grave. Din fr., lat. raptus.
RASĂ, rase, s.f. 1. Grup de indivizi aparţinând
aceleiaşi specii de microorganisme, plante,
animale, cu caractere comune, constante,
conservate ereditar, care se deosebesc de alte
varietăţi din aceeaşi specie prin anumite
caractere specifice. ◊ De rasă = de soi, bun:
select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de
populaţii, caracterizate prin culoarea părului, a
pielii şi prin alte particularităţi exterioare. Din
fr. race, germ. Rasse.
RASEOLOGIE s.f. (Rar) Parte a
antropologiei care studiază rasele omeneşti.
Din rasă.
RATIFICA, ratIfic, vb. I. Tranz. (Despre un
stat) A-şi manifesta printr-un act acordul de a fi
parte la un tratat, la o convenţie etc.; a face o
ratificare. Din lat., it. ratificare, fr. ratifier.
RATIFICARE, ratificări, s.f. Acţiunea de a
ratifica şi rezultatul ei; ratificaţie. V.
ratifica.
RATIFICAT, -Ă, ratificaţi, -te, adj. Care a
fost aprobat, supus operaţiei de ratificare. V.
ratifica.
RAŢIE, raţii, s.f. 1. Cantitate de hrană pe care
trebuie să o consume un om sau un animal într-
un timp determinat şi care conţine toate
substanţele necesare desfăşurării funcţiilor vitale
ale organismului. 2. Număr constant care se
adaugă la un termen al unei progresii aritmetice
sau cu care se înmulţeşte un termen al unei
progresii geometrice pentru a obţine termenul
următor. Din lat. ratio, -onis, fr. ration.
RAŢIONA, raţionez, vb. I. Tranz. A face raţii; a
raţionaliza (2). Din fr. rationner, it. razionare.
RAŢIONARE, raţionări, s.f. Acţiunea de a
raţiona şi rezultatul ei. V. raţiona.
RAŢIONAT, -Ă, raţionaţi, -te, adj.
Raţionalizat. V. raţiona.
RAŢIONAL, -Ă, raţionali, -e, adj. 1. (Adesea
adverbial) Conform cu principiile şi cerinţele
raţiunii; care poate fi conceput cu ajutorul
raţiunii. ♦ (În filozofia raţionalistă) Izvorât sau
dedus din raţiune, considerat ca independent de
experienţă şi anterior acesteia. 2. (Despre
oameni) Cumpănit, chibzuit, cu judecată, cu
raţiune. 3. (Adesea adverbial) Care se face cu
judecată, cu măsură, cu respectarea unor
principii sistematice, metodice. 4. (Mat.; în
sintagmele) Număr raţional = nume dat unei
clase de numere din care fac parte numerele
întregi şi fracţionare, pozitive şi negative,
269
precum şi numărul zero, şi care pot fi exprimate
printr-un raport între două numere întregi.
Expresie raţională = expresie algebrică care nu
conţine extrageri de radical asupra necunoscutei.
5. (Fiz.; în sintagma) Mecanică raţională =
mecanică teoretică. Din fr. rationnel, lat.
rationalis.
RAZANŢĂ, razanţe, s.f. Proprietate a
traiectoriei descrise de un proiectil aruncat de o
gură de foc de a avea curbură mică. ♦ Distanţa
până la care o traiectorie se păstrează paralel şi
la mică înălţime faţă de pământ. Din fr.
rasance, germ. Rasanz.
RAZIE, razii, s.f. Control inopinat al populaţiei
dintr-o anumită rază teritorială, făcut de organele
poliţiei, având drept scop descoperirea unor
infractori, a unor contravenienţi etc. Din fr., it.
razzia, germ. Razzia.
RE1- Element de compunere cu sens iterativ,
care serveşte la formarea unor verbe, a unor
adjective şi a unor substantive. Din fr., lat. re-.
RE2 s.m. invar. (Muz.) 1. Una dintre cele şapte
sunete muzicale ale gamei; nota corespunzătoare
acestui sunet. 2. A treia coardă a unei viori. Din
fr. ré, it. re.
REACTANŢĂ, reactanţe, s.f. 1. Mărime
caracteristică circuitelor electrice care lucrează
în flux de curent alternativ şi care conţin ca
elemente reactive bobine sau condensatoare. 2.
Bobină electrică a cărei reactanţă (1) este
sensibilă. Din engl. reactance, fr. réactance.
REAL1, reali, s.m. Monedă spaniolă de argint.
Din sp., fr. réal.
REAL2, -Ă, reali, -e, adj. 1. Care are o existenţă
obiectivă, independentă de conştiinţă sau de
voinţă, care există în realitate; obiectiv, adevărat.
♦ (Substantivat, n.) Ceea ce există, ceea ce este
real; realitate. 2. De netăgăduit; efectiv,
indiscutabil, veritabil. 3. (În sintagmele) (Ec.
pol.) Valoare reală = valoarea intrinsecă în aur a
unei monede. (Jur.) Drept real = drept pe care o
persoană îl exercită asupra unui lucru în mod
direct şi imediat. Secţie reală sau învăţământ
real = secţie a unui liceu ori învăţământ în care
se studiază cu precădere disciplinele exacte.
Imagine reală = imagine a unui obiect obţinută
cu un instrument optic (şi care poate fi prinsă pe
un ecran, pe o peliculă). Număr real = număr
care poate fi exprimat ca limită a unui şir
convergent de numere raţionale. Din lat. realis,
it. reale, germ. real, fr. réel.
REALITATE, realităţi, s.f. Existenţă efectivă,
obiectivă; fapt concret, lucru real, stare de fapt;
p. ext. adevăr. ◊ Loc adv. În realitate = de fapt,
efectiv, în adevăr. ♦ (Fil.; la sg.) Materia care
există în afara conştiinţei omeneşti şi
independent de ea. Din fr. réalité, lat. realitas, -
atis, germ. Realität.
REBEL, -Ă, rebeli, -e, adj. (Despre oameni;
adesea substantivat) Care ia parte activă la o
rebeliune, care îndeamnă la rebeliune; răzvrătit.
♦ Nesupus, recalcitrant. ♦ Care arată nesupunere,
care exprimă revoltă. ♦ Fig. (Despre păr) Care
nu se aşază, nu stă pieptănat. ♦ Fig. (Despre boli)
Care are aspect acut, care cedează greu la
tratamentul medical, care se vindecă greu. Din
fr. rebelle, lat. rebellis, germ. Rebelle.
REBELIUNE, rebeliuni, s.f. Act de violenţă sau
de ameninţare gravă săvârşit faţă de un organ de
stat sau de un reprezentant al lui, în scopul de a
împiedica îndeplinirea atribuţiilor sale; p. ext.
răzvrătire, revoltă. Din fr. rébellion, germ.
Rebellion.
REBUS, rebusuri, s.n. Joc în care un cuvânt sau
o frază sunt reprezentate printr-o combinaţie de
figuri, litere sau semne pe baza cărora urmează
să găseşti cuvântul sau fraza dată. ♦ Fig.
Enigmă, şaradă. Din fr. rébus, germ. Rebus.
REBUSIST, -Ă, rebusişti, -ste, s.m. şi f.,
adj. 1. S.m. şi f. Persoană care creează sau
rezolvă probleme de rebus. 2. Adj. (Rar)
Rebusistic. - Rebus + suf. -ist.
REBUSISTIC, -Ă, rebusistici, -ce, adj. De
rebus; (rar) rebusist (2). - Rebusist + suf. -ic.
RECENT, -Ă, recenţi, -te, adj. Care s-a
petrecut, s-a întâmplat, a apărut de curând; care
datează de puţină vreme; nou, proaspăt. Din fr.
récent, lat. recens, -ntis.
RECEPTACUL, receptacule, s.n. Porţiune
terminală a axului floral, care, de obicei, este
mai îngroşată, formând partea susţinătoare a
florii, şi care adesea se prelungeşte, alcătuind
pedunculul floral. [Var.: receptacol s.n.] Din fr.
réceptacle, lat.receptaculum.
RECEPŢIE, recepţii, s.f. 1. Operaţie de luare în
primire a unui material sau a unei lucrări, pe
baza verificării lor cantitative şi calitative. ♦
Serviciu într-o întreprindere hotelieră care are
evidenţa persoanelor aflate în hotel, face
repartizarea în camere a solicitatorilor etc. 2.
(Tehn.) Primire a unei anumite forme de energie
pentru a o transforma în altă formă de energie. 3.
Reuniune, banchet cu caracter, festiv (În
cercurile oficiale). 4. (înv.) Primire, întâmpinare
(cu caracter ceremonios) a unui oaspete. ◊
Discurs de recepţie = discurs rostit într-o şedinţă
solemnă de către un membru nou ales al unei
academii. Din fr. reception, lat. receptio.
RADIORECEPŢIE, radiorecepţii, s.f.
Recepţie a unei radioemisiuni, folosită în
telecomunicaţii. - Radio- + recepţie.
RECHIZIŢIE, rechiziţii, s.f. Măsură
excepţională prin care un organ al administraţiei
de stat obligă pe cetăţeni la cedarea temporară a
unor bunuri mobile sau imobile (contra plată)
pentru nevoile armatei sau ale statului. Din fr.
réquisition, germ. Requisition.
RECIPIENT, recipiente, s.n. Vas destinat
pentru păstrarea şi transportarea unui lichid, a
unui gaz sau a unui material solid sub formă de
granule sau de pulbere. Din fr. récipient, lat.
recipiens, -ntis.
RECIPISĂ, recipise, s.f. Dovadă sau adeverinţă
oficială (detaşată dintr-un carnet special) prin
care se confirmă primirea unor acte, telegrame,
270
colete, bani etc., destinate a fi expediate. - După
fr. récepissé, germ. Rezepisse.
RECIPROC, -Ă, reciproci, -ce, adj. (Despre
acţiuni, fenomene, sentimente etc.) Care
acţionează unul asupra celuilalt, care se
influenţează unul pe altul, care vine din
amândouă părţile; p. ext. care angajează în egală
măsură. ◊ (Log.) Propoziţii (sau judecăţi)
reciproce = propoziţii (sau judecăţi) în care
subiectul uneia poate deveni predicatul alteia, şi
invers. (Gram.) Reflexiv reciproc = formă
verbală care arată că acţiunea este făcută în
acelaşi timp de două sau de mai multe subiecte,
fiecare dintre ele suferind, în general, efectele
acţiunii făcute de celelalte. (Mec.) Figură
reciprocă = figură cu ajutorul căreia se
determină forţele care acţionează în barele unei
grinzi cu zăbrele. (Mat.) Ecuaţie reciprocă =
ecuaţie care, pe lângă orice soluţie dată, admite
ca soluţie şi valoarea inversă a acesteia. Teoremă
reciprocă (şi substantivat, f.) = teoremă ale cărei
premise sunt concluziile altei teoreme, şi invers.
Numere reciproce = numere care, înmulţite unul
cu celălalt, dau un produs egal cu unitatea. Din
fr. réciproque, lat. reciprocus.
RECIPROCITATE, reciprocităţi, s.f. 1.
Însuşirea de a fi reciproc. ♦ Asigurare făcută de
către un stat altui stat, cu care întreţine relaţii
diplomatice, culturale, comerciale, de a avea un
tratament egal sau echivalent cu acela pe care
acest din urmă stat i-l asigură la rândul său. 2.
(Mat.) Relaţie între două numere, ecuaţii sau
teoreme prin care una dintre ele este reciprocă
celeilalte. 3. (Fiz.) Proprietate a razelor
luminoase de a nu-şi schimba forma şi
traiectoria atunci când este inversat sensul de
propagare a luminii. Din fr. réciprocité, lat.
reciprocitas,-atis.
RECLAMĂ, reclame, s.f. 1. Activitate
(comercială) prin care se urmăreşte, pe calea
publicităţii (prin tipărituri, radio, televiziune,
cinematograf etc.), suscitarea, câştigarea
interesului public asupra anumitor mărfuri, a
unor cărţi, a unui spectacol, a folosirii unor
servicii etc. ♦ Răspândire de informaţii elogioase
(despre cineva sau ceva), cu scopul de a-i crea
renume sau popularitate. 2. Articol (dintr-o
publicaţie), afiş, placardă, panou, prospect etc.
prin care se face reclamă (1). Din fr. réclame,
germ. Reklame.
RECLAMAGIU, reclamagii, s.m. (Fam.)
Persoană care îşi face reclamă, publicitate;
lăudăros. - Reclamă + suf. -agiu.
ANTIRECLAMĂ, antireclame, s.f.
Reclamă rău făcută, care are rezultat contrar
celui urmărit. - Anti- + reclamă.
RECORDMAN, -Ă, recordmeni, -e, s.m. şi f.
Sportiv care a stabilit un record; sportiv care
deţine un record. Din fr., engl. recordman.
RECREA, recreez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se)
destinde, a (se) odihni, a (se) reface, a (se) relaxa
(după un efort susţinut); a (se) înviora, a (se)
distra. Din fr. récréer, lat. recreare.
 RECREARE, recreări, s.f. Acţiunea de a
(se) recrea1 şi rezultatul ei. [Var.: recreere
s.f.] V. recrea.
RECREAT, -Ă, recreaţi, -te, adj. Odihnit,
refăcut, destins, relaxat. V. recrea.
RECREATOR, -OARE, recreatori, -oare,
adj. Recreativ. - Recrea + suf. -tor.
RECREAŢIE, recreaţii, s.f. Faptul de a se
recrea1; odihnă, destindere după o muncă
încordată. ♦ Scurtă pauză între orele de curs,
destinată recreării şi jocului elevilor; pauză.
[Var.: (înv.) recreaţiune s.f.] Din fr.
recreation, lat. recreatio, -onis.
RECRUTA, recrutez, vb. I. Tranz. 1. (Mil.) A
lua şi a înscrie în evidenţa autorităţilor militare
un tânăr, un contingent de tineri, care urmează să
fie încorporaţi pentru îndeplinirea serviciului
militar. ♦ Intranz. A se prezenta pentru
încorporare sau pentru înregistrarea în evidenţa
armatei. 2. Fig. A angaja, a primi pe cineva pe
baza unei alegeri; a atrage, a câştiga pe cineva
pentru o anumită activitate. Din fr. recruter,
germ. rekrutieren.
RECRUTARE, recrutări, s.f. Acţiunea de a
recruta şi rezultatul ei. V. recruta.
RECT, recturi, s.n. Ultima parte a tubului
digestiv, care se întinde de la colon până la
orificiul anal. Din fr. rectum, lat. rectum
[intestinum].
RECTIFICA, rectIfic, vb. I. Tranz. 1. A
îndrepta, a corecta. 2. (Tehn.) A prelucra
mecanic prin aşchiere o suprafaţă metalică cu
ajutorul unor unelte abrazive. 3. (Chim.) A
separa dintr-un amestec lichid componentele
volatile cu puncte de fierbere diferite. Din fr.
rectifier, lat. rectificare.
RECTIFICABIL, -Ă, rectificabili, -e, adj.
1. Care poate fi rectificat. 2. (Mat.; în
sintagma) Curbă rectificabilă = curbă din
plan sau din spaţiu pentru care orice arc
mărginit al ei are lungime. - Rectifica + suf.
-bil. Cf. fr. r e c t i f i a b l e .
RECTIFICARE, rectificări, s.f. Acţiunea
de a rectifica şi rezultatul ei; îndreptare,
corijare. ♦ (Concr.) Notă (într-un ziar) prin
care se rectifică (1) ceva. V. rectifica.
RECTIFICAT s.n. Faptul de a rectifica;
rectificare. ◊ Maşină de rectificat = maşină-
unealtă de prelucrare a suprafeţelor metalice
prin rectificare. V. rectifica.
RECTITUDINE, rectitudini, s.f. (Livr.) 1.
Stare, calitate a unei linii drepte. 2. Fig. Spirit de
dreptate: sinceritate. Din lat. rectitudo, -inis, fr.
rectitude.
RECTO s.n. invar, (în opoziţie cu verso) Prima
pagină a unei foi (scrise, tipărite etc.); pagina din
dreapta a unei cărţi, a unui manuscris etc. Din
fr., lat. recto.
RECTOR, rectori, s.m. Persoană care conduce
(din punct de vedere ştiinţific şi administrativ) o
instituţie de învăţământ superior; grad deţinut de
această persoană. ♦ (În unele ţări din Apus)
Persoană care conduce o şcoală medie; grad
271
deţinut de această persoană. Din lat. rector,
germ. Rektor, fr. recteur.
RECTORAT, rectorate, s.n. Funcţia de rector;
durata acestei funcţii; (concr.) birourile şi
serviciile administrative care ţin de rector. Din
fr. rectorat, germ. Rektorat.
RECTRICE, rectrice, s.f. (Ornit.) Fiecare dintre
penele mari, late şi puternice, din coada
păsărilor, care dirijează zborul acestora. Din fr.
rectrice, lat. rectrix, -icis.
RECŢIUNE, recţiuni, s .f. (Gram.) Calitate a
unui cuvânt de a primi un determinant care
trebuie să aibă o anumită formă flexionară sau o
anumită construcţie prepoziţională; legătura
dintre cuvinte şi determinantele lor; regim. Din
fr. rection, germ. Rektion.
RECUPERA, recuperez, vb. I. Tranz. 1. A
dobândi din nou, a redobândi, a recâştiga. 2. A
utiliza, total sau parţial, ceva (deşeuri de
materiale sau o energie) care altfel s-ar pierde.
Din fr. récupérer, lat. recuperare.
RECUPERARE, recuperări, s.f. Acţiunea
de a recupera şi rezultatul ei. V. recupera.
RECUPERABILITATE s.f. Însuşirea de a fi
recuperabil. Din fr. récupérabilité, engl.
recuperability.
RECURS, recursuri, s.n. 1. (Jur.) Cale de atac
prin care se cere unei instanţe superioare să
verifice legalitatea şi temeinicia unei hotărâri
judecătoreşti nedefinitive, în vederea anulării sau
modificării ei. 2.(Rar) Referire, recurgere. Din
lat. recursus, germ. Rekurs, fr. recours.
RECUZAŢIE, recuzaţii, s.f. Recuzare. Din fr.
récusation, lat. recusatio.
RECVIEM, recviemuri, s.n. (În Biserica
romano-catolică) Slujbă religioasă pentru
pomenirea unei persoane decedate; muzică
corală compusă pentru această slujbă.♦
Compoziţie corală cu orchestră, alcătuită din mai
multe părţi, scrisă pe textul liturgic al misei
funebre. [Scris şi: requiem.] Din lat. requiem
[aeternam dona eis], fr. requiem.
REDACTA, redactez, vb. I. Tranz. 1. A
compune, a formula în scris, a scrie, a întocmi
(un studiu, un act etc.). 2. A asigura (la un ziar,
la o editură etc.) finisarea, în conţinut şi formă, a
unor manuscrise primite de la autori şi destinate
publicării. Din fr. rédiger, lat. redigere (după
redacţie, redactor).
REDACTARE, redactări, s.f. Acţiunea de a
redacta şi rezultatul ei; formulare în scris,
compunere. V. redacta.
REDACTAT, -Ă, redactaţi, -te, adj.
(Despre acte oficiale, articole etc.) Formulat
în scris. V. redacta.
TEHNOREDACTA, tehnoredactez, vb. I.
Tranz. A pregăti din punct de vedere tehnic
şi grafic un manuscris înainte de trimiterea
lui la tipar. - Tehno- + redacta.
TEHNOREDACTARE, tehnoredactări,
s.f. Pregătirea tehnică şi grafică a unui
manuscris înainte de a începe operaţia de
tipărire; tehnoredacţie. V. tehnoredacta.
REDEMPŢIUNE, redempţiuni, s.f. (Rar)
Mântuire, izbăvire. Din fr. rédemption, lat.
redemptio, -onis.
REDHIBITORIU, -IE, redhibitorii, adj. (Jur.)
Care face să se anuleze o vânzare. Din lat.
redhibitorius, fr. rédhibitoire.
REDHIBIŢIUNE, redhibiţiuni, s.f. (Jur.)
Anulare a unei vânzări când actul vânzării are un
viciu. Din lat. redhibitio, -onis, fr. rédhibition.
REDUCE, reduc, vb. III. Tranz. 1. A micşora, a
scădea, a diminua (ca proporţii, cantitate,
intensitate). ♦ Spec. A micşora dimensiunile unei
hărţi, ale unei piese etc., păstrând aceleaşi
proporţii între elementele componente; a
reproduce la dimensiuni mai mici. ♦ (Mat.; în
expr.) A reduce o fracţie = a suprima factorii
comuni de la numitorul şi de la numărătorul unei
fracţii. 2. A restrânge, a limita, a mărigini. ◊
Expr. A reduce pe cineva la tăcere = a face pe
cineva să nu mai spună nimic. ♦ A aduce pe
cineva într-o stare de inferioritate, într-o situaţie
mai proastă (în raport cu cea pe care a avut-o). 3.
A scoate oxigenul dintr-o combinaţie cu ajutorul
unui agent chimic. 4. (Înv.) A cuceri, a subjuga,
a cotropi. [Perf. s. redusei, part. redus] Din lat.
reducere, fr. réduire.
REDUCĂTOR, reducători, s.m. Substanţă
care, într-o reacţie de oxido-reducere, pierde
electroni, oxidându-se. - Reduce + suf. -
ător.
REDUCERE, reduceri, s.f. 1. Acţiunea de a
reduce şi rezultalul ei. ♦ Micşorare, scădere,
diminuare. 2. (Med.) Metodă ortopedică prin
care oasele luxate sau fracturate sunt puse la
loc; reducţie. 3. Operaţie logică care constă
în probarea validităţii modurilor silogistice,
pornind de la considerentul că numai
modurile primei figuri silogistice sunt
valide, urmând ca validitalea celorlalte
moduri să fie probată. ◊ Reducere la absurd
= demonstrare a adevărului unei teze prin
arătarea faptului că teza contrară este falsă.
V. reduce.
REDUS, -Ă, reduşi, -se, adj. 1. Scăzut,
micşorat, diminuat (ca proporţii, cantitate,
intensitate, valoare). ♦ (Despre funcţii şi
expresii algebrice) Asupra căreia s-a efectuat
operaţia pentru obţinerea celei mai simple
forme; simplificat. 2. (Despre oameni) Lipsit
de inteligenţă, de cultură, mărginit, prost. 3.
(Chim.; despre substanţe) Din care a fost
scos oxigenul şi care a câştigat electroni. V.
reduce.
REDUCŢIE, reducţii, s.f. 1. Faptul de a reduce.
♦ (Concr.) Copie în mic a unui obiect. ♦ (Concr.)
Piesă de legătură între tuburi sau ţevi cu
diametre diferite. 2. (Med.) Reducere (2). 3.
(Jur.; în forma reducţiune) Restrângere prin
hotărâre judecătorească, după moartea unei
persoane, a liberalităţilor făcute de ea prin
încălcarea drepturilor unor moştenitori. [Var.:
reducţiune s.f.] Din fr. réduction, lat.
reductio, -onis.
272
REDUNDANT, -Ă, redundanţi, -te, adj. Care se
referă la redundanţă, care prezintă redundanţă.
[Var.: redondant, -a adj.] Din engl. redundant,
fr. redondant.
REDUNDANŢĂ, redundanţe, s.f. Surplus de
informaţie transmis faţă de strictul necesar şi
care asigură exactitatea transmiterii informaţiei
în telecomunicaţii. ♦ Abundenţă inutilă de
expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea
unei idei. [Var.: redondanţă s.f.] Din engl.
redundance, fr. redondance.
REDUPLICAŢIE, reduplicaţii, s.f.
Reduplicare. Din fr. réduplication, lat.
reduplicatio.
REDUTĂ, redute, s.f. 1. Mic fort de apărare, de
formă poligonală, înconjurat de şanţuri, folosit în
trecut pentru apărarea circulară. 2. (Înv.) Local
public de petrecere cu muzică şi dans. Din rus.
redut, germ. Redoute, fr. redoute.
REFECTORIU, refectorii, s.n. (Rar) Sală de
mâncare într-un internat, într-o mănăstire etc.
[Var.: refector s.n.] Din fr. réfectoire, lat.
refectorium.
REFERENDAR, referendari, s.m. 1. Demnitar
la curtea franceză însărcinat cu prezentarea şi
urmărirea cererilor referitoare la titlurile de
nobleţe, la dispensele de vârstă etc. ♦ Mare
referendar = membru al senatului în Imperiul
Francez, care deţinea sigiliul adunării. 2. (Înv.)
Referent. Din lat. referendarius, germ.
Referendar, fr. référendaire.
REFERENDUM, referendumuri, s.n.
Consultare directă a cetăţenilor, chemaţi să se
pronunţe, prin vot, asupra unui proiect de lege de
o deosebită importanţă pentru stat sau asupra
unor probleme de interes general. Din lat. [ad]
referendum, fr. référendum.
REFERI, refer, vb. IV. 1. Intranz. A face un
referat; a raporta, a relata. 2. Refl. A se raporta
(la ceva sau la cineva), a fi în legătură cu..., a
viza (ceva sau pe cineva), a face o aluzie. [Var.:
(1) refera, vb. I.] Din germ. referieren, fr.
référer.
REFERIRE, referiri, s.f. (Rar) Faptul de a
(se) referi. ◊ Loc. prep. Cu referire la... = în
legătură cu..., referitor, relativ la... V. referi.
REFERITOR, -OARE, referitori, -oare,
adj. Care se referă la ceva sau la cineva; care
priveşte ceva sau pe cineva. ◊ Loc. prep.
Referitor la... = despre, în legătură cu...,
privitor la... - Referi + suf. -tor.
REFERINŢĂ, referinţe, s.f. l. Informaţie pe
care o dă cineva cu privire la situaţia unei
persoane. ♦ P. gener. Informaţie, lămurire,
explicaţie. 2. Faptul de a raporta un lucru la altul
sau o chestiune la alta. ♦ Sistem de referinţă = a)
(Geom.) sistem de coordonate la care se
raportează poziţiile figurilor geometrice; b)
(Fiz.) grup format de sistemele de coordonate
imobile unul faţă de altul, la care se raportează
poziţiile corpurilor sau poziţiile în câmpurile de
forţă. ♦ (În loc. adj.) De referinţă = la care te
poţi referi (2); important. Din germ. Referenz,
fr. référence.
REFLECTA, (1, 2) pers. 3 reflectă, (3) pers. 1
reflectez, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A (se) răsfrânge
direcţia de propagare a luminii, a razelor de
lumină, a undelor etc. la suprafaţa de separaţie a
două medii diferite; a determina sau a suferi o
reflexie (1). 2. Tranz. şi refl. Fig. A (se) oglindi.
3. Intranz. A gândi profund; a cugeta, a medita
la... Din fr. refléter, lat. reflectere, germ.
reflektieren.
REFLECTANT, -Ă, reflectanţi, -te, adj.
(Despre corpuri) A cărui suprafaţă reflectă
(bine) lumina, sunetele etc.; reflectorizant. -
Reflecta + suf. -ant.
REFLECTARE, reflectări, s.f. Acţiunea de
a (se) reflecta şi rezultatul ei. ♦ Categorie a
gnoseologiei materialist-dialectice, care se
referă la esenţa raportului dintre subiect şi
obiect, dintre conştiinţă şi lumea exterioară.
V. reflecta.
REFLECTĂTOR, -OARE, reflectători, -
oare, adj. Care se referă la reflexie. -
Reflecta + suf. -ător.
REFLECTIVITATE s.f. (Biol.) Însuşire a
ţesuturilor vii de a provoca răspunsuri reflexe.
Din fr. reflectivité, engl. reflectivity.
REFLECTOMETRU, reflectometre, s.n. (Fiz.)
Instrument pentru determinarea puterii
reflectătoare sau a calităţii luciului suprafeţei
corpurilor, prin comparare cu suprafaţa unui
corp de referinţă. Din fr. réflectomètre, germ.
Reflektometer.
REFLECŢIE, reflecţii, s.f. 1. Meditare,
cugetare, gândire, reflexie (2). 2. Reflexie (1).
[Var.: reflecţiune s.f. ] Din fr. réflexion, lat.
reflexio, -onis, germ. Reflexion (după reflecta).
REFLEX, -Ă, reflecşi, -xe, adj., s.n. I. Adj.
(Fiziol.; despre acte sau mişcări ale
organismului) Produs în mod spontan,
independent de voinţă. ◊ Act reflex (şi
substantivat, n.) = reacţie bruscă şi automată a
organismului animal sau uman la o modificare a
mediului; răspuns secretor sau motor al
organismului la acţiunea unei astfel de
modificări. Reflex condiţionat = reflex dobândit
în cursul vieţii, în urma asocierii repetate a unui
excitant oarecare cu un excitant care provoacă
un reflex înnăscut. Reflex necondiţionat = reflex
înnăscut. ♦ P. gener. Care reprezintă o reacţie
imediată, spontană. II. S.n. 1. Rază reflectată;
sclipire, strălucire, lucire. 2. Fig. Oglindire,
reflectare a unei stări de lucruri sau a unei stări
sufleteşti. Din fr. réflexe, lat. reflexus, germ.
Reflex.
REFLEXIE, reflexii, s.f. 1. Fenomen de
reîntoarcere parţială a luminii, a sunetului, a
radiaţiilor în mediul din care au venit atunci
când întâlnesc o suprafaţă de separare a două
medii; reflexie (2). 2. Reflecţie (1). [Var.:
reflexiune s.f.] Din fr. réflexion, lat. reflexio, -
onis, germ. Reflexion.
273
REFLEXIV,-Ă, reflexivi, -e, adj. 1. (În
sintagmele) Pronume reflexiv = pronume care
ţine locul numelui unui obiect asupra căruia se
exercită, direct sau indirect, acţiunea verbului şi
care e identic cu subiectul verbului. Verb reflexiv
= verb însoţit de pronume reflexiv. ♦
(Substantivat, n.) Funcţiunea verbului reflexiv.
2. (Despre oameni) Predispus la reflecţie;
meditativ, gânditor. ♦ (Despre manifestări,
realizări ale oamenilor) Care denotă reflecţie (1),
care se realizează prin reflecţie. 3. (Mat.; în
sintagma) Relaţie reflexivă = relaţie care are
proprietatea de reflexivitate (2). Din fr. réflexif,
germ. reflexiv.
REFLEXIVITATE s.f. (Rar) 1. Faptul de a
fi reflexiv; predispoziţie spre meditaţie. 2.
Proprietate a unei relaţii logice, matematice
etc. de a avea loc întotdeauna între un
element şi el însuşi. - Reflexiv + suf. -itate.
Cf. fr. r é f l e x i v i t é .
REFORMA, reformez, vb. I. 1. Tranz. A
schimba (în bine); a înnoi, a primeni o stare de
lucruri, o concepţie etc.; a face o reformă (1). 2.
Tranz. A scoate din uz o unealtă, o maşină etc.; a
da la reformă (3) datorită degradării totale sau
parţiale. 3. Tranz. A scoate o persoană din
evidenţa sau din serviciul armatei (ca inapt
dinpunct de vedere fizic). 4. Refl. (Înv.) A se
forma din nou, a se reface. Din fr. réformer,
lat. reformare.
REFORMARE, reformări, s.f. Acţiunea de
a (se) reforma şi rezultatul ei. ♦ (Rar)
Reformă (2). V. reforma.
REFORMATOR, -OARE, reformatori, -oare,
adj., s.m. şi f. (Persoană) care reformează, care
aduce reforme, care înnoieşte; propagator de
reforme. Din fr. réformateur, lat. reformator.
REFORMĂ, reforme, s.f. 1. Transformare
politică, economică, socială, culturală, cu
caracter limitat sau de structură, a unei stări de
lucruri, pentru a obţine o ameliorare sau un
progres; schimbare în sânul unei societăţi (care
nu modifică structura generală a acelei societăţi).
◊ Reformă monetară (sau bănească) = operaţie
financiară prin care se înlocuieşte moneda unei
ţări cu o monedă nouă (ca urmare a perturbărilor
din sistemul economic naţional), având un curs
diferit faţă de prima. Reformă financiară =
reformă prin care se aduc modificări importante
sistemului de formare şi de cheltuire a
veniturilor statului. 2. (Art.) Mişcare social-
politică şi religioasă cu caracter anticatolic şi
antifeudal, apărută în Europa apuseană în sec.
XV-XVI, care a susţinut principiul mântuirii
prin credinţă, secularizarea averilor clerului,
simplificarea ierarhiei şi cultului catolic şi
introducerea limbilor naţionale în serviciile de
cult; reformare. 3. Scoaterea din uz a unui
material, a unei unelte etc. în urma degradării
lor; (concr.), Totalitatea materialelor, uneltelor,
efectelor, armelor etc., socotite la un moment dat
ca inutilizabile (prin degradare); p. ext. depozit
în care se păstrează un asemenea material. 4.
Scoaterea din cadrele armatei a unui militar
(pentru motive de incapacitate fizică). Din fr.
réforme, germ. Reform.
REFRACTAR, -Ă, refractari, -e, adj. 1.
(Despre materiale) Care rezistă la temperaturi
înalte fără a-şi schimba structura, compoziţia şi
caracterele. ◊ Cărămidă refractară = cărămidă
fabricată dintr-un material special, rezistentă la
temperaturi înalte, folosită la căptuşirea
focarelor de la cuptoarele industriale, de la
cazanele de încălzire centrală, de la locomotive
etc. 2. Fig. (Despre oameni, caractere etc.) Care
se împotriveşte la ceva, care opune rezistenţă
faţă de ceva, care nu este receptiv la ceva. Din
fr. réfractaire, lat. refractarius.
REFRACTARISM s.n. (Rar) Atitudine
refractară; împotrivire, nesupunere. -
Refractar + suf. -ism.
REFRACTOR, refractoare, s.n. 1. Lunetă
astronomică al cărei obiectiv este o lentilă. 2.
Dispozitiv optic care schimbă direcţia fluxului
luminos emis de o sursă luminoasă prin
fenomenul de refracţie. 3. (Astron.) Telescop în
care imaginea se obţine cu ajutorul unui obiectiv
alcătuit din mai multe lentile. Din fr.
réfracteur, germ. Refraktor.
REFRACŢIE, refracţii, s.f. (Fiz.) Fenomen de
abatere a direcţiei de propagare a unei unde, a
unei radiaţii sau a unui corpuscul, când aceştia
întâlnesc suprafaţa de separaţie a două medii
diferite. ◊ Indice de refracţie = număr care
caracterizează fenomenul de refracţie a unei
radiaţii luminoase sau a unei unde, egal cu
raportul dintre viteza de propagare a acelei
radiaţii sau a acelor unde în mediul din care
provin şi viteza lor de propagare în mediul în
care pătrund. Refracţie astronomică = deviere a
razei de lumină a unui astru de la direcţia
rectilinie, datorită refracţiei sale în atmosfera
terestră. [Var.: refracţiune s.f.] Din fr.
réfraction, lat. refractio, -onis.
REFUGIU, refugii, s.n. 1. Faptul de a se
refugia; timp petrecut ca refugiat într-un anumit
loc. 2. Loc de scăpare, de adăpostire în faţa unei
primejdii sau a unei neplăceri; adăpost, azil. ♦
Fig. Consolare, alinare, mângâiere. ♦ Platformă
ridicată şi amenajată ca un trotuar, pe partea
carosabilă a căilor de circulaţie cu trafic intens
sau în mijlocul unei pieţe, pentru a uşura
reglementarea circulaţiei, traversarea străzii,
urcarea sau coborârea din vehiculele de transport
în comun etc. Din fr. refuge, lat. refugium.
REFUTA, refutez, vb. I. Tranz. (Franţuzism
înv.) A combate o afirmaţie, o teorie etc. prin
argumente puternice. Din fr. refuter, lat.
refutare.
REFUTARE, refutări, s.f. (Înv.) Acţiunea
de a refuta şi rezultatul ei; refutaţie. V.
refuta.
REGAL, -Ă, regali, -e, adj., s.n. 1. Adj. Care
aparţine unui rege, privitor la rege; regesc; p.
ext. bogat, luxos, maiestuos, mândru. 2. S.n.
(Livr.), Ospăţ mare, bogat; banchet festiv. ♦
274
Eveniment deosebit (care încântă, desfată etc.).
Plăcere mare; dar2 plăcut. 3. Adj. (În sintagmă) ◊
Apă regală = amestec de acid clorhidric şi acid
azotic, care are proprietatea de a ataca metalele
nobile. Din fr. régal(e), it. regale, lat. regalis.
REGALĂ, regale, s.f. (Ieşit din uz) Pahar
de bere mai mic decât ţapul; cantitatea de
bere din acest pahar. Din regal.
REGALISM s.n. Concepţie politică care
preconizează regalitatea ca formă de
guvernământ; ataşament faţă de monarhie
sau faţă de rege; monarhism. – Regal1 + suf.
-ism (după fr. royalisme).
REGALIST, -Ă, regalişti, -ste, s.m. şi f.
Adept, partizan al regalităţii; monarhist. –
Regal + suf. -ist (după fr. royaliste).
ANTIREGALIST, -Ă, antiregalişti, -ste,
adj., s.m. şi f. (Persoană) care luptă
împotriva regalităţii. - Anti- + regalist.
REGENERA, regenerez, vb. I. 1. Refl. (Despre
organe sau ţesuturi) A se reface. 2. Tranz. şi refl.
Fig. A reveni sau a face să revină la viaţă nouă; a
(se) primeni, a (se) înnoi, a (se) înviora. 3.
Tranz. A readuce în condiţii de folosire un
material uzat, prin procedee care redau
materialului (o parte din) proprietăţile lui
iniţiale. ♦ A face un tratament termic cu scopul
de a transforma o structură grosolană în structură
fină. Din fr. régénérer, lat. regenerare.
REGENERARE, regenerări, s.f. Acţiunea
de a (se) regenera şi rezultatul ei. V.
regenera.
REGENERAT, -Ă, regeneraţi, -te, adj.
(Despre organe sau ţesuturi) Refăcut. ♦
(Despre materiale uzate) Care a fost readus
(prin procedee speciale) în condiţii de
folosire. V. regenera.
REGENT, -Ă, regenţi, -te, s.m. şi f. Persoană
care guvernează provizoriu o monarhie, ţinând
locul monarhului în timpul unei regenţe. Din fr.
regent, lat. régens, -ntis.
REGENTĂ, regente, adj. (Despre
propoziţii; adesea substantivat) Căreia îi este
subordonată altă propoziţie. Din regent.
REGICID, -Ă, regicizi, -de, adj., regiciduri, s.n.
1. Adj. (Adesea substantivat) Care a asasinat un
rege. 2. S.n. Faptul de a asasina un rege;
asasinarea unui rege. Din fr. régicide, lat.
regicida.
REGIE, regii, s.f. 1. Concepţia interpretării
scenice a unui text dramatic, a unui scenariu sau
libret destinat să devină spectacol; îndrumarea
jocului actorilor şi a montării unui spectacol de
teatru, de cinema, de operă etc. ◊ Regie tehnică
= încăpere tehnică ataşată unui studio de
înregistrări de radiodifuziune sau de televiziune
pentru efectuarea reglajului şi controlului primar
al nivelului programelor înregistrate,
radiodifuzate sau televizate. 2. Sistem de
executare a unei lucrări sau de exploatare a unui
bun public sau particular de către un
administrator care urmează să justifice conturile
faţă de organele superioare sau faţă de
proprietar. ◊ Cheltuieli de regie = cheltuieli de
întreţinere la o întreprindere, la o instituţie;
cheltuieli care se fac cu ocazia executării unei
lucrări şi care se adaogă la costul materiei prime,
al materialelor etc. 3. (Înv.) Instituţie însărcinată
cu perceperea unor impozite indirecte. 4. Formă
de organizare a unor întreprinderi având ca
obiect exploatarea de bunuri ale statului sau
valorificarea unor drepturi ale acestuia,
caracterizată prin personalitate juridică proprie şi
gestiune separată de a statului, dar legată într-o
măsură mai mare sau mai mică de bugetul
statului. 5. Debit, tutungerie. Din fr. régie,
germ. Regie.
REGIMENT, regimente, s.n. Unitate militară
de bază mai mică decât brigada, compusă din
mai multe batalioane (sau divizioane, escadrile
etc.) ♦ Oamenii care fac parte dintr-o astfel de
unitate. [Var.: (înv.) reghiment s.n.] Din fr.
régiment, germ. Regiment.
REGISTRU, registre, s.n. 1. Condică, caiet,
sistem de fişe etc. în care se înregistrează diferite
date şi acte cu caracter administrativ, comercial
etc. ◊ Registru de bord = jurnal de bord pe o
navă. Registru de casă = condică ce se ţine
obligatoriu de către fiecare casierie şi în care se
înscriu zilnic, în ordine cronologică, încasările şi
plăţile făcute de aceasta. Registru de stare civilă
= condică în care sunt trecute acte de stare civilă
privitoare la naştere, căsătorie, deces etc. 2.
Sertar sau clapă de oţel, de fontă, de material
ceramic etc., care serveşte la reglarea tirajului
sau la închiderea canalelor de fum de la căldările
de abur sau de la cuptoarele industriale. 3.
(Arhit.) Suprafaţă cuprinsă între două profiluri
orizontale care se întind pe toată lungimea unei
faţade. ♦ Fiecare dintre zonele în care este
împărţită o suprafaţă decorativă. 4. Ansamblul
semnelor de reper care indică suprapunerea
exactă a tiparului pe ambele feţe ale hârtiei. 5.
(În sintagma) Registrul navelor = instituţie de
stat sau particulară organizată în scopul stabilirii
normelor tehnice de construcţie, de recepţie şi de
exploatare a navelor comerciale. 6. Dispozitiv
utilizat în centralele telefonice automate la
înregistrarea automată a numărului telefonului
chemat. 7. Întinderea scării muzicale a unui
instrument sau a unei voci, cuprinsă între nota
cea mai de jos şi nota cea mai de sus pe care le
poate emite instrumentul sau vocea respectivă,
fără schimbarea timbrului. ♦ (Concr.) Grupul
tuburilor sau butoanelor de acelaşi timbru ale
unui instrument muzical. 8. (Inform.) Dispozitiv
folosit în calculatoarele electronice, destinat
păstrării temporare a informaţiei. Din fr.
régistre, it. registro, germ. Register.
REGIUNE, regiuni, s.f. 1. Întindere mare de
pământ mai mult sau mai puţin omogenă, dintr-o
ţară sau de pe glob, care prezintă caractere
comune; ţinut, zonă. 2. Unitate administrativă şi
teritorială în România (între 1950 şi 1968)
alcătuită din raioane şi din unul sau mai multe
oraşe importante. 3. Porţiune determinată a unei
275
fiinţe sau a unui obiect. Din fr. région, lat.
regio, -onis.
REGIONARE, regjonări, s.f. Împărţire a
unui teritoriu în zone sau în regiuni cu
condiţii climaterice oarecum omogene,
stabilite pe baza unor indici climaterici. - Cf.
regiune.
REGIZOR, -OARE, regizori, -oare, s.m. şi f.
1. Specialist cu calificare profesională care se
ocupă cu regia filmelor, a spectacolelor etc. 2.
(Franţuzism rar) Administrator al unei moşii;
vechil. Din fr. régisseur, germ. Regisseur.
REGIZA, regizez, vb. I. Tranz. 1. A
organiza, a conduce un spectacol din punct
de vedere artistic şi tehnic; a îndruma jocul
actorilor şi montarea unui spectacol (de
teatru, de film etc.) conform unei concepţii şi
viziuni prealabile a regizorului; a pune în
scenă. 2. Fig. (Peior.) A pune la cale, a
organiza, a conduce (din umbră) o activitate,
o operaţie etc. Din regizor (derivat
regresiv).
REGIZARE, regizări, s.f. Faptul de a
regiza. V. regiza.
REGIZORAL, -Ă, regizorali, -e, adj. Care
aparţine regizorului, privitor la regizor, de
regizor. - Regizor + suf. -al.
REGIZORAT s.n. Faptul de a regiza; arta
regizorului; regie. ♦ (Concr.) Birou, loc unde
lucrează regizorul unui teatru, al unui studio
cinematografic etc. - Regizor + suf. -at.
REGLEMENT, reglemente, s.n. (Înv.)
Regulament. Din fr. réglement, germ.
Reglement.
REGLEMENTAR, -Ă, reglementari, -e, adj.
Care este sau se face conform unor regulamente
sau unor norme. ♦ (Înv.) Care este în legătură cu
Regulamentul organic; regulamentar. Din fr.
réglementaire, germ. reglementarisch.
REGN, regnuri, s.n. Cea mai mare categorie
sistematică în biologie; fiecare dintre cele trei
diviziuni ale corpurilor din natură: animal,
vegetal şi mineral. Din fr. règne, lat. regnum.
REGULATOR, -OARE, regulatori, -oare, adj.,
subst. 1. Adj. Care regulează, sistematizează,
care stabileşte regularitatea unei mişcări sau a
unei funcţii; care îndrumează sau conduce. 2.
S.n. Aparat sau instalaţie care efectuează un
proces de reglare. 3. S.n. (Jur.; în sintagma)
Regulator de competenţă = act prin care organul
de jurisdicţie superior celor între care s-a ivit un
conflict de competenţă stabileşte care dintre ele
este competentă să judece conflictul. 4. S.m. şi f.
Persoană care stabileşte, îndrumează sau
conduce un sistem de reglare. Din fr.
régulateur, germ. Regulator.
RELATIV, -Ă, relativi, -e, adj. 1. Care se
referă, se raportează la ceva sau la cineva, care
are legătură cu ceva sau cu cineva. ◊ (Gram.)
Pronume (sau adverb) relativ = pronume (sau
adverb) care face legătura dintre propoziţii
subordonate şi cuvinte din propoziţiile regente
pe care le determină. Propoziţie relativă (şi
substantivat, f.) = a) propoziţie subordonată
introdusă printr-un pronume sau adverb relativ;
b) propoziţie atributivă. ◊ Loc. prep. Relativ la...
= în legătură cu..., referitor la..., cu privire la... 2.
Care are o valoare dependentă de anumite
condiţii, de un sistem de referinţă etc.; evaluat,
determinat cu aproximaţie; condiţionat, limitat,
variabil. ◊ Cronologie relativă = cronologie care
stabileşte că un eveniment sau un fenomen a
avut loc înaintea altuia sau după altul, fără să
poată preciza cu exactitate data. Mişcare relativă
= deplasare a unui corp faţă de un sistem de
referinţă mobil. ♦ Care depinde de un termen în
absenţa căruia ar fi fără sens. ♦ (Adverbial)
Aproximativ, mai mult sau mai puţin, aproape.
3. Care priveşte relaţia dintre termeni consideraţi
independenţi de această relaţie. ♦ Care nu există
decât în relaţie cu altceva. Din fr. relatif, lat.
relativus, it. relativo, germ. relativ.
RELAŢIE, relaţii, s.f. 1. Legătură, conexiune,
raport între lucruri, fapte, idei, procese sau între
însuşirile acestora. ♦ (În logica matematică)
Conexiune între doi sau mai mulţi termeni (în
mulţimea perechilor ordonate de elemente ale
unei mulţimi date). 2. (La pl.) Legătură între
două sau mai multe persoane, popoare, state etc.
◊ Relaţii de producţie = raporturi economice
care se stabilesc între oameni în procesul de
producţie a bunurilor materiale. Relaţii
diplomatice = relaţii politice cu caracter de
continuitate între state, stabilite prin agenţiile
diplomatice ale acestora. ♦ Legături de prietenie
(cu oameni de seamă, influenţi). 3. Expunere,
informaţie; povestire, relatare. ◊ Loc. vb. A da
relaţii = a informa, a referi, a relata. [Var.: (înv.)
relaţiune s.f.] Din fr. relation, lat. relatio, -
onis, germ. Relation.
RELAŢIONA, relaţionez, vb. I. Tranz.
(Rar) A pune în relaţie (1) două sau mai
multe fenomene, evenimente etc. Din
relaţie.
RELAŢIONARE, relaţionări, s.f. (Rar)
Acţiunea de a relaţiona. V. relaţiona.
RELAŢIONAT, -Ă, relaţionaţi, -te, adj.
(Rar) Care a fost pus în legătură cu ceva. V.
relaţiona.
RELAŢIONAL, -Ă, relaţionali, -e, adj. De
relaţie, care stabileşte o relaţie. Din fr.
relationnel, engl. relational.
RELEGA, releg, vb. I. Tranz. (Înv.) A
surghiuni, a izgoni; a expulza. Din fr. reléguer,
lat., it. relegare.
RELEGARE, relegări, s.f. (Înv.) Acţiunea
de a relega şi rezultatul ei. V. relega.
RELEGAT, -Ă, relegaţi, -te, adj. (Înv.)
Izgonit, surghiunit; expulzat. V. relega.
RELICVĂ, relicve, s.f. 1. Obiect rămas din
trecut şi păstrat ca o amintire scumpă sau
valoroasă; vestigiu. 2. (La pl.) Moaşte. Din fr.
relique, lat. reliquiae.
RELIGIE, religii, s.f. 1. Sistem de credinţe
(dogme) şi de practici (rituri) privind
sentimentul divinităţii şi care îi uneşte, în aceeaşi
276
comunitate spirituală şi morală, pe toţi cei care
aderă la acest sistem; totalitatea instituţiilor şi
organizaţiilor corespunzătoare; confesiune,
credinţă. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată
în şcoală, având ca scop educarea şi instruirea
elevilor în spiritul religiei date. Din fr. religion,
lat. religio, -onis, germ. Religion.
RELIGIOS, -OASĂ, religioşi, -oase, adj. Care
ţine de religie, care se referă la religie;
bisericesc. ♦ Evlavios, cuvios, pios. Din fr.
religieux, it. religioso, lat. religiosus.
NERELIGIOS, -OASĂ, nereligioşi, -oase,
adj. l. Care nu are o religie. 2. Care nu
respectă religia. - Ne- + religios.
RELIGIOZITATE s.f. (Adesea fig.) Sentiment
religios profund; evlavie, pietate. ♦ Reculegere.
Din fr. religiosité, germ. Religiosität.
RELUCTIVITATE, reluctivităţi, s.f. (Fiz.)
Reluctanţă a unei substanţe omogene şi izotrope;
reluctanţă specifică. Din fr. reluctivité, engl.
reluctivity.
REM, remi, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a
dozelor de radiaţie raportate la efectul lor
biologic (egală cu doza primită de un anumit
ţesut iradiat astfel încât doza absorbită să fie de
un rad). Din engl., fr. rem.
REMEDIA, remediez, vb. I. Tranz. A îndrepta,
a îmbunătăţi o situaţie, o stare etc. Din fr.
remédier, lat. remediare.
REMEDIERE, remedieri, s.f. Acţiunea de a
remedia şi rezultatul ei. V. remedia.
REMEDIU, remedii, s.n. Mijloc de îndreptare
sau de îmbunătăţire a unei situaţii, a unei stări
etc.; soluţie, ♦ Leac, doctorie, medicament. Din
fr. remède, lat. remedium.
REMEMORA, rememorez, vb. I. Tranz. A-şi
reaminti, a-şi aduce din nou aminte. Din fr.
remémorer, lat. rememorari.
REMEMORARE, rememorări, s.f.
Acţiunea de a rememora şi rezultatul ei. V.
rememora,
REMINISCENŢĂ, reminiscenţe, s.f. Amintire
vagă a unor fapte aproape dispărute din
memorie. ♦ Rămăşiţă, rest, urmă (abia
perceptibilă). Din fr. réminiscence, lat.
reminiscentia.
REMISIUNE, remisiuni, s.f. 1. (Livr.) Iertare.
2. Ameliorare sau dispariţie temporară a
manifestărilor unei boli. Din fr. rémission, lat.
remissio, -onis.
REMUNERA, remunerez, vb. I. Tranz. A
retribui, a plăti. Din fr. rémunerér, lat.
remunerare.
REMUNERARE, remunerări, s.f. Acţiunea
de a remunera şi rezultatul ei; remuneraţie.
V. remunera.
REMUNERAŢIE, remuneraţii, s.f. Retribuţie,
plată, remunerare. Din fr. rémunération, lat.
remuneratio.
RENAL, -Ă, renali, -e, adj. Care ţine de rinichi,
privitor la rinichi; nefritic. ◊ (Anat.) Hil renal =
porţiunea de la suprafaţa rinichiului prin care
pătrund vasele sangvine şi nervii. Din fr. rénal,
lat. renalis.
RENEGAT, -Ă, renegaţi, -te, s.m. şi f. Persoană
care s-a înstrăinat, s-a lepădat de patria, de
credinţa sa. ♦ Persoană care a renunţat la
convingerile sau la părerile anterioare, care a
trădat grupul, asociaţia sau partidul căruia i-a
aparţinut. Din fr. renégat, germ. Renegat.
RENGLOTĂ, renglote, s.f. Soi de prun cu
fructe mari, sferice, galbene-verzui sau roşcate;
p. restr. fructul acestui soi de prun. [Var.:
renclodă, ringlotă s.f.] Din fr. reine-claude,
germ. Ringlotte.
RENIU s.n. Element chimic asemănător cu
platina şi existând în natură în cantităţi foarte
mici. Din fr. rhénium, germ. Rhenium.
RENUNŢA, renunţ, vb. I. Intranz. A se lăsa de
ceva, a întrerupe, a înceta de a mai face ceva; a
părăsi de bunăvoie (ceva sau pe cineva). Din fr.
renoncer, lat. renuntiare.
RENUNŢARE, renunţări, s.f. Acţiunea de
a renunţa şi rezultatul ei. V. renunţa.
REOFIL, -Ă, reofili, -e, adj. (Despre
vieţuitoare) Care preferă mediul din apele
curgătoare. Din fr. rhéophile, engl. rheophile.
REOMETRIE s.f. Tehnică de măsurare a unui
material cu proprietăţi reologice. Din fr.
rhéométrie, engl. rheometry.
REPARA, repar, vb. I. Tranz. 1. A face propriu
pentru folosire, a reface, a readuce în stare bună,
a repune în stare de funcţionare; a drege. ♦ A
cârpi. 2. Fig. A îndrepta, a corecta. ♦ (Rar) A
înlocui, a compensa. ♦ (Jur.) A acoperi o pagubă,
a plăti daune (pentru o stricăciune, o insultă etc.)
Din fr. réparer, lat. reparare.
NEREPARAT, -Ă, nereparaţi, -te, adj. l.
Care nu este refăcut, readus în stare bună,
care nu este repus în stare de funcţionare. 2.
Fig. Care nu a fost îndreptat, corectat. ♦
(Jur.; despre pagube) Care nu este acoperit;
(despre stricăciuni, insulte etc.) pentru care
nu s-au plătit daune. - Ne- + reparat.
REPARARE, reparări, s.f. Acţiunea de a
repara şi rezultatul ei; reparat. V. repara.
REPARAT1 s.n. Faptul de a repara;
reparare. V. repara.
REPARAT2, -Ă, reparaţi, -te, adj. 1. Care
poate fi folosit din nou fiindcă a fost readus
în stare de funcţionare (prin reparaţii,
renovări etc.); recondiţionat, (pop.) dres2 (1).
2. Fig. Îndreptat, corectat. ♦ (Jur.; despre
stricăciuni, insulte etc.) Pentru care s-au
plătit daune. V. repara.
REPARABIL, -Ă, reparabili, -e, adj. Care
poate fi reparat, dres; fig. care poate fi îndreptat,
corectat. Din fr. réparable, lat. reparabilis.
NEREPARABIL, -Ă, nereparabili, -e, adj.
Care nu (mai) poate fi reparat, dres; fig. care
nu (mai) poate fi îndreptat, corectat. - Ne- +
reparabil.
REPARAŢIE, reparaţii, s.f. 1. Ansamblu de
operaţii efectuate asupra unui lucru stricat, uzat,
defectat, pentru a-l menţine sau a-l readuce în
277
starea normală de funcţionare. ◊ Reparaţii
capitale = înlocuirea sau refacerea completă a
unor elemente principale ale utilajelor,
agregatelor, clădirilor etc., Fig. supunerea
organismului unor analize şi tratamente generale
în vederea restabilirii sănătăţii. 2. (Jur.)
Acoperire a unui prejudiciu de către persoana
răspunzătoare de pricinuirea lui, despăgubire a
unei pagube. ♦ Fig. Satisfacţie pentru o ofensă.
[Var.: reparaţiune s.f.] Din fr. réparation, lat.
reparatio, -onis, germ. Reparation.
REPATRIA vb. refl., tr. a reveni, a aduce pe
cineva în patrie, după o absenţă îndelungată. Din
lat. repatriare, fr. repatrier.
REPATRIERE, repatrieri, s.f. Acţiunea de
a (se) repatria şi rezultatul ei. V. repatria
REPERTORIU, repertorii, s.n. 1. Caiet,
registru în care se înscriu, în ordine alfabetică,
date, nume etc., pentru a putea fi uşor găsite. 2.
Totalitatea pieselor teatrale sau muzicale care se
joacă în cadrul unui teatru în timpul unei
stagiuni. ♦ Totalitatea pieselor scrise de un autor
dramatic. 3. Culegere de texte, de cântece etc.
[Var.: repertor, repertoar s.n] Din fr.
répertoire, lat. repertorium.
REPERTORIZA, repertorizéz, vb. I. Tranz.
A înscrie într-un repertoriu (1); a repertoria.
- Repertoriu + suf. -iza.
REPETA, repet, vb. I. Tranz. A spune, a face, a
produce încă o dată (sau de mai multe ori) ceea
ce a mai fost spus, făcut sau produs. ♦ A citi sau
a spune încă o dată un rol, o lecţie, pentru a le
reţine, pentru a le fixa în memorie sau pentru a
le înţelege mai bine conţinutul; (despre artişti) a
face exerciţii pregătitoare în vederea unui
spectacol sau a unei audiţii publice, a face
repetiţia unui rol, a unei piese de teatru etc. ♦
(Despre elevi, studenţi) A urma din nou cursurile
clasei sau anului de studii (în care a rămas
repetent). ♦ Refl. A se produce, a se întâmpla
încă o dată (sau de mai multe ori), a avea loc din
nou. [Var.: (înv.) repeţi vb. IV] Din fr. répéter,
germ. repetieren.
REPETARE, repetări, s.f. Acţiunea de a
(se) repeta şi rezultatul ei; repetiţie. V.
repeta.
REPETAT, -Ă, repetaţi, -te, adj. Care este
spus sau făcut încă o dată (sau de mai multe
ori); care se repetă. V. repeta.
REPETOR, repetoare, s.n. Aparat folosit
pentru amplificarea bilaterală a semnalelor
într-o cale de telecomunicaţii pe fire, având
rolul de a compensa atenuarea semnalului pe
o secţiune a liniei. - Repeta + suf. -or.
REPETITOR, -OARE, repetitori, -oare, subst.
1. S.m. şi f. (Ieşit din uz) Pedagog, meditator. 2.
S.m. şi f. Pianist acompaniator al unui cântăreţ
sau al unui instrumentist în repetiţii şi în
recitaluri; corepetitor. 3. S.n. Sală de meditaţie
într-un internat. Din fr. répétiteur, germ.
Repetitor
REPORTER, -Ă, reporteri, -e, s.m. şi f.
Persoană însărcinată să culeagă şi să transmită
de pe teren ştiri şi informaţii; autor de reportaje.
◊ Reporter cinematografic = operator care
filmează în vederea realizării unor jurnale
cinematografice, a unor filme documentare etc.
Din fr. reporter, germ. Reporter, engl.
reporter.
REPORTERAŞ, reporteraşi, s.m. (Depr.)
Diminutiv al lui reporter. - Reporter + suf. -
aş.
REPORTERICESC, -EASCĂ,
reportericeşti, adj. De reporter. - Reporter +
suf. -icesc.
REPORTOFON, reportofoane, s.n.
Magnetofon special pentru reportaje. -
Report[er] + [magnet]ofon.
FOTOREPORTER, -Ă, fotoreporteri, -e,
s.m. şi f. Fotograf specialist în instantanee
pentru reportaje. - Foto- + reporter.
REPREHENSIBIL, -Ă, reprehensibili, -e, adj.
(Livr.) Care merită să fie condamnat, care atrage
reproşuri; blamabil, condamnabil. Din fr.
réprehensible, lat. reprehensibilis.
REPREHENSIUNE, reprehensiuni, s.f.
Mustrare, reproş; blam. Din fr. répréhension,
lat. reprehensio, -onis.
REPRESALII s.f. pl. Măsuri drastice luate de
anumite organe de stat împotriva unor grupuri
sociale, ca urmare a săvârşirii, de către acestea, a
unor acte de răzvrătire. ♦ Măsuri de constrângere
luate de un stat împotriva organelor sau
cetăţenilor altui stat, ca urmare a săvârşirii de
către acel stat a unor acte ilicite faţă de el sau
faţă de cetăţenii lui şi spre a-l determina să
înceteze astfel de acte. Din fr. représailles, lat.
represalia.
REPREZENTA, reprezint, vb. I. Tranz. 1. A
avea forma sau înfăţişarea unui anumit obiect; a
realiza (în miniatură) un obiect. ♦ A înfăţişa, a
evoca ceva prin procedee plastice, grafice sau
prin limbaj. 2. A interpreta pe scenă o lucrare
dramatică în faţa publicului. 3. A acţiona în
numele unei persoane, al unei colectivităţi, al
unui stat în temeiul împuternicirii primite de la
acestea sau de la lege; a avea un împuternicit sau
un mandatar. ♦ A fi exponentul unui curent, al
unei şcoli etc., înfăţişând, întruchipând aspectele
lor caracteristice, esenţiale. 4. A constitui, a fi, a
însemna. 5. A-şi readuce în conştiinţă imaginea
obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior;
p. ext. a-şi imagina, a-şi închipui. 6. A exprima o
legătură între mai multe mărimi printr-o relaţie
matematică. Din fr. représenter, lat.
repraesentare.
REPREZENTARE, reprezentări, s.f.
Acţiunea de a reprezenta şi rezultatul ei. 1.
Înfăţişare, redare, reproducere a unui lucru
(prin mijloace plastice). ♦ Reprezentare
topografică = înscriere pe un plan, pe o hartă
etc. a detaliilor de pe teren cu ajutorul
semnelor topografice. 2. Imagine senzorială
a obiectelor şi fenomenelor realităţii, evocată
mintal, în absenţa acestora, pe baza
percepţiilor anterioare. 3. Interpretare pe
278
scenă a unei lucrări dramatice; reprezentaţie.
4. (În sintagma) Cheltuieli de reprezentare =
sume prevăzute într-un buget cu scopul de a
acoperi cheltuielile rezultate din îndeplinirea
funcţiilor oficiale pe care le deţine o
persoană. V. reprezenta.
REPREZENTAŢIE, reprezentaţii, s.f.
Prezentare pe scenă a unei opere dramatice, a
unui program artistic etc; spectacol. [Var.:
reprezentaţiune s.f.] Din fr. représentation,
lat. repraesentatio, -onis.
REPROBATOR, -OARE, reprobatori, -oare,
adj. Care reprobă. Din fr. réprobateur, lat.
reprobator, -oris.
REPROBAŢIUNE, reprobaţiuni, s.f. (Rar)
Reprobare. Din fr. réprobation, lat.
reprobatio, -onis.
REPTILĂ, reptile, s.f. (La pl.) Clasă de
vertebrate ovipare, de obicei terestre, târâtoare,
cu temperatura corpului variabilă, cu corpul
acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare
sau cu picioare scurte, dispuse lateral, şi cu
inima formată din două auricule şi un ventricul
(Reptilia); (şi la sg.) animal care face parte din
această clasă. Din fr. reptile, germ. Reptile.
REPUBLICAN, -Ă, republicani, -e, adj., s.m. şi
f. 1. Adj. Care aparţine republicii, privitor la
republică. 2. S.m. şi f. Adept al republicii ca
formă de guvernământ. Din it. republicano, fr.
républicain.
REPUBLICĂ, republici, s.f. Formă de
guvernământ în care organele supreme ale
puterii de stat sunt alese pe un timp determinat;
ţară, stat care are o astfel de formă de
guvernământ. ♦ (Rar) Populaţia unei astfel de
ţări. Din it. republica, fr. république.
REPUGNA, pers. 3 repugnă, vb. I. Intranz.
(Livr.) A-i produce cuiva silă sau dezgust, a-i
provoca cuiva oroare, a-i displăcea profund. Din
fr. répugner, lat. repugnare.
REPUGNANŢĂ s.f. (Livr.) Dezgust, repulsie,
aversiune. Din fr. répugnance, lat.
repugnantia.
REPULSIE, repulsii, s.f. 1. Aversiune
instinctivă; oroare, dezgust. 2. (Fiz.) Respingere
(2). [Var.: repulsiune s.f.] Din fr. répulsion,
lat. repulsio, -onis.
REPUTAŢIE, reputaţii, s.f. Părere publică,
favorabilă sau defavorabilă, despre cineva sau
ceva; felul în care cineva este cunoscut sau
apreciat. ♦ Renume, faimă. [Var.: (înv.)
reputaţiune s.f.] Din fr. réputation, lat.
reputatio, -onis.
RESCIZIUNE, resciziuni, s.f. (Jur.) Anulare a
unui act din cauza unui viciu radical. Din fr.
rescision, lat. rescissio, -onis.
RESCIZORIU, -IE, rescizorii, adj. (Jur.) Care
provoacă o resciziune. Din lat. rescissorius, -a,
-um, fr. rescisoire.
RESIGNAŢIE, resignaţii, s.f. (Rar) Resemnare.
Din fr. résignation, lat. resignatio, -onis.
RESORBI, pers. 3 resoarbe, vb. IV. Refl.
(Med.) A dispărea prin resorbţie. Din fr.
résorber, lat. resorbere (după sorbi).
RESPECT s.n. Atitudine sau sentiment de
stimă, de consideraţie sau de preţuire deosebită
faţă de cineva sau de ceva; deferenţă, veneraţie.
◊ Expr. A ţine (pe cineva) la (sau în) respect = a
ţine pe cineva la distanţă, a nu-l lăsa să devină
prea familiar. A pune (pe cineva) la respect = a
impune cuiva o atitudine respectuoasă.
Respectele mele, formulă respectuoasă de salut.
Din fr. respect, lat. respectus.
RESPIRA, respir, vb. I. Intranz. 1. A introduce
în plămâni, prin inspiraţie, aer şi a da afară, prin
expiraţie, bioxidul de carbon şi vaporii de apă
rezultaţi din arderile care au loc în organism; a
răsufla. 2. Fig. A răspândi, a revărsa, a degaja.
Din fr. respirer, lat., it. respirare.
`RESPIR s.n. (Rar) Respiraţie. Din respira
(derivat regresiv).
RESPIRARE, respirări, s.f. (Rar)
Respiraţie. ♦ Aerul respirat; boare, adiere. V.
respira.
RESPIRABIL, -Ă, respirabili, -e, adj. Care
poate fi respirat. Din fr. respirable, lat.
respirabilis.
RESPIRAŢIE, respiraţii, s.f. Totalitatea
proceselor fiziologice prin care se realizează
schimbul de gaze (absorbirea oxigenului şi
eliminarea bioxidului de carbon) între
organismele vii şi mediul înconjurător; acţiune
ritmică şi mecanică prin care animalele
superioare inspiră aerul ambiant conţinând
oxigenul necesar întreţinerii vieţii şi expiră
bioxidul de carbon şi vaporii de apă rezultaţi din
arderi; răsuflare. ◊ Respiraţie artificială = mijloc
de reanimare care constă în efectuarea unui
ansamblu de mişcări ce se execută asupra
corpului unei persoane, pentru a provoca
reluarea mişcărilor respiratorii normale,
întrerupte în caz de asfixiere, sincopă etc., în
vederea introducerii şi scoaterii alternative şi
ritmice a aerului din plămâni. Operă (sau studiu,
lucrare) de largă respiraţie = operă (sau studiu,
lucrare) de mare amploare, complexă. ♦ Aerul
respirat; suflare. Din fr. respiration, lat.
respiratio.
REST, resturi, s.n. 1. Ceea ce rămâne dintr-un
tot, dintr-un ansamblu din care cea mai mare
parte a fost consumată, îndepărtată, luată,
scoasă; rămăşiţă. 2. Tot ceea ce nu face parte din
rândul lucrurilor menţionate anterior. 3. Sumă de
bani care se înapoiază celui care face o plată cu
monede ori cu bancnote reprezentând o sumă
mai mare decât cea cuvenită. 4. (Mat.) Număr
care reprezintă rezultatul unei scăderi; diferenţă.
♦ Parte care rămâne nedivizată la o împărţire şi
care, adăugată produsului dintre împărţitor şi cât,
ne dă deîmpărţitul. Din ngr. résto, fr. reste. Cf.
it. r e s t o , germ. R e s t .
RESTANT, -Ă, restanţi, -te, adj. Rămas în
urmă; neachitat în termenul legal; întârziat. Din
fr. restant, germ. restant.
279
RESTAURA, restaurez, vb. I. Tranz. 1. A
repara, a aduce în bună stare, a reface în forma
iniţială un monument de arhitectură, o pictură
etc. 2. A instaura din nou un suveran, o dinastie
sau o formă de guvernământ abolită. Din fr.
restaurer, lat., it. restaurare.
RESTAURARE, restaurări, s.f. Acţiunea
de a restaura şi rezultatul ei. V. restaura.
RESTAURATOR, -OARE, restauratori, -oare,
s.m. şi f. 1. Persoană care reface, repară opere de
artă. 2. (Rar) Proprietar sau administrator de
restaurant. Din fr. restaurateur, lat.
restaurator, -oris.
RESTAURAŢIE, restauraţii, s.f. 1. Restaurare;
spec. perioadă din istoria unor state,
caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor
detronate în urma unor revoluţii, lovituri de stat
etc. 2. Stil din arta franceză, caracterizat prin
linii uşor curbate, forme rotunjite, ornamente
pline de graţie. Din fr. restauration, lat.
restauratio.
RESTITUI, restitui, vb. IV. Tranz. A înapoia.
Din fr. restituer, it. restituire.
RESTITUIRE, restituiri, s.f. Acţiunea de a
restitui şi rezultatul ei; înapoiere, restituţie.
V. restitui.
RESTITUIBIL, -Ă, restituibili, -e, adj.
(Despre împrumuturi) Care trebuie restituit. -
Restitui + suf. -bil (după fr. restituable).
RESTRICŢIE, restricţii, s.f. Măsură care
limitează, îngrădeşte un drept, o libertate etc. ◊
Loc. adv. Fără restricţie = fără rezerve; pe
deplin. [Var.: restricţiune s.f.] Din fr.
restriction, lat. restrictio, -onis.
RESURECŢIE, resurecţii, s.f. (Livr.)
Reînviere; trezire, deşteptare. Din fr.
résurrection, lat. resurrectio.
RETENŢIE, retenţii, s.f. 1. Oprire, reţinere. ◊
(Jur.) Drept de retenţie = drept pe care îl are
creditorul de a păstra un gaj până la achitarea
completă a datoriei de către debitor. 2.
Acumulare a apei pe calea unui curs de apă, în
bazine special amenajate. 3. Reţinere şi
acumulare în organism a unor substanţe (lichide
sau gaze) care în mod obişnuit sunt eliminate
prin orificiile naturale. 4. (Chim.) Proprietate a
unor substanţe de a încetini evaporarea
solventului cu care au fost amestecate omogen.
[Var.: retenţiune s.f.] Din fr. rétention, lat.
retentio, -onis.
RETIAR, retiari, s.m. Gladiator roman înarmat
cu un trident, un pumnal şi o plasă în care
încerca să-l prindă pe adversarul său. Din lat.
retiarius, fr. rétiaire.
RETICENŢĂ, reticenţe, s.f. Omisiune voită,
trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus;
reţinere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦
Figură retorică prin care vorbitorul,
întrerupându-şi brusc expunerea, trece la altă
idee, lăsând numai să se înţeleagă ceea ce a voit
să spună. Din fr. réticence, lat. reticentia.
RETICUL, reticule, s.n. (Fiz.) Ansamblu de
linii încrucişate, de scări gradate sau de alte
semne, care intră în construcţia unor instrumente
optice şi are rolul de a permite vizarea unei
direcţii, efectuarea unei măsurători etc. Din fr.
réticule, lat. reticulum.
RETICULAT, -Ă, reticulaţi, -te, adj. Reticular.
Din fr. réticulé, lat. reticulatus.
RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s.f., adj. 1. S.f.
Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un
auditoriu de justeţea ideilor expuse printr-o
argumentaţie bogată, riguroasă, pusă în valoare
de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la
însuşirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă
expresivă a vorbirii, care înfrumuseţează stilul,
dându-i mai multă vigoare şi caracter sugestiv. ♦
(Peior.) Declamaţie emfatică, elocvenţă amplă şi
afectată. 2. Adj. Care aparţine retoricii (1),
privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau
felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.:
(înv.) ritorică s.f.] Din (1) ngr. ritóriki, lat.
rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat.
rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr.
ritorikós, germ. rhetorisch.
RETORISM s.n. Abuz de figuri şi de
elemente retorice, elocvenţă emfatică,
vorbărie pompoasă, lipsită de conţinut. Din
retoric.
RETORTĂ, retorte, s.f. Vas de sticlă, de
pământ, de metal, de obicei în formă de balon,
cu gâtul lung şi curbat, întrebuinţat pentru
distilare la temperaturi mai ridicate în
laboratoare sau în industrie. ◊ Cărbune de
retortă = cărbune dur, bun conducător de
electricitate, care se depune pe pereţii retortelor
în care se distilează cărbunele la fabricarea
gazului de iluminat şi care are întrebuinţări în
electrotehnică. Din fr. retorte, germ. Retorte.
RETRIBUI, retribui, vb. IV. Tranz. A plăti
cuiva o sumă de bani pentru o muncă prestată; a
remunera. Din fr. rétribuer, lat. retribuere.
RETRIBUIRE, retribuiri, s.f. Acţiunea de a
retribui şi rezultatul ei. V. retribui.
RETRIBUIT, -Ă, retribuiţi, -te, adj.
(Despre oameni) Care primeşte o retribuţie
în schimbul muncii prestate; (despre o
muncă prestată) pentru care se primeşte
retribuţie. V. retribui.
RETROGRAD, -Ă, retrograzi, -de, adj. 1.
(Despre oameni) Care se opune progresului,
tinzând să readucă stările de lucruri din trecut;
reacţionar. ♦ (Despre idei, concepţii) Contrar
progresului, învechit. 2. Care merge în sens
invers decât cel iniţial, care revine spre punctul
de plecare. 3. (Despre mişcarea aparentă a
aştrilor) Care merge în direcţia opusă mişcării
Soarelui. Din fr. rétrograde, lat. retrogradus,
it. retrogrado.
REUŞI, reuşesc, vb. IV. Intranz. şi tranz. 1. A
ajunge la rezultatul dorit; a izbuti, a izbândi. 2. A
avea succes, a termina cu bine. ♦ A face ceva cu
pricepere şi îndemânare. Din it. riuscire, fr.
réussir.
REUŞIRE, reuşiri, s.f. (Rar) Acţiunea de a
reuşi şi rezultatul ei. V. reuşi.
280
REUŞIT, -Ă, reuşiţi, -te, adj. Bine realizat,
izbutit. ♦ (Despre oameni şi părţi ale
corpului lor) Frumos, drăguţ. V. reuşi.
NEREUŞIT, -Ă, nereuşiţi, -te, adj. Care nu
este reuşit; neizbutit. ♦ (Substantivat, f.)
Eşec, insucces. - Ne- + reuşit.
REUŞITĂ, reuşite, s.f. Izbândă, succes,
realizare. Din it. riuscita, fr. réussite.
REVELA, revelez, vb. I. Tranz. şi refl. A (se)
face cunoscut, ştiut; a (se) dezvălui; a (se)
destăinui. ♦ Tranz. A face vizibilă o imagine
fotografică laterală, a developa un rolfilm. Din
fr. révéler, lat. revelare.
REVELARE, revelări, s.f. Acţiunea de a
(se) revela şi rezultatul ei. V. revela.
REVELAŢIE, revelaţii, s.f. Dezvăluire,
descoperire (neaşteptată) a unui fenomen
neobservat, a unui adevăr ascuns; p. ext. lucru
revelat. ◊ Expr. A fi o revelaţie = a depăşi
aşteptările, a surprinde în chip neaşteptat (şi
plăcut). ♦ (În concepţiile religioase) Fenomen
prin care Dumnezeu îşi dezvăluie natura şi
voinţa sa anumitor persoane. [Var.: revelaţiune
s.f.] Din fr. révélation, lat. revelatio, -onis.
REVERBERANT, -Ă, reverberanţi, -te, adj.
Care reverberează. Din fr. réverbérant, engl.
reverberant.
REVEREND, reverenzi, s.m. Titlu dat preoţilor
sau călugărilor; cuvios. ♦ Spec. Titlu dat
pastorilor anglicani; persoană care poartă acest
titlu. Din fr. révérend, lat. reverendus.
REVERENŢĂ, reverenţe, s.f. 1. Salut
ceremonios care se execută prin înclinarea
bustului şi îndoirea genunchilor; închinăciune;
plecăciune în semn de respect; temenea. 2.
Respect, veneraţie, consideraţie, stimă. ◊
Pronume de reverenţă (sau de politeţe) =
pronume personal de persoana a 2-a şi a 3-a,
întrebuinţat în semn de respect faţă de persoana
căreia ne adresăm sau despre care vorbim. Din
fr. révérence, lat. reverentia.
REVERS, reversuri, s.n. 1. Dosul unei medalii,
al unei monede, al unei foi scrise etc. ◊ Expr.
Reversul medaliei = partea neplăcută a unei
situaţii sau a unui lucru. 2. Fig. Partea nevăzută,
ascunsă şi în contrast izbitor cu aspectul
cunoscut al unui lucru, al unei situaţii etc. [Pl. şi:
reverse] Din fr. revers, lat. reversus, germ.
Revers.
REVIZIE, revizii, s.f. Cercetare nouă, control,
verificare, revizuire. ♦ Corectură făcută în pagini
unui text ce urmează să fie tipărit. ♦ Inspecţie. ♦
Formă de control (întreprinsă de obicei de
organe speciale de control) care constă în
revederea sau reverificarea documentelor de
evidenţă privitoare la operaţii (contabile) care au
avut loc anterior. ♦ Ansamblul operaţiilor
executate asupra unei instalaţii, a unei maşini
etc., care constă în reglarea pieselor şi
aparatelor, în înlăturarea jocurilor survenite prin
uzură etc. [Var.: reviziune s.f.] Din fr. révision,
lat. revisio, -onis.
 REVIZUI, revizuiesc, vb. IV. Tranz. A
cerceta din nou cu scopul de a verifica
exactitatea şi a corecta eventualele lipsuri; a
revedea. - Revizie + suf. -ui. Cf. fr.
réviser.
REVIZUIRE, revizuiri, s.f. Acţiunea de a
revizui şi rezultatul ei; revizie. ♦ (Jur.) Cale
de atac pentru desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive, pe baza unor probe
descoperite după judecarea pricinii. V.
revizui.
REVIZUIT, -Ă, revizuiţi, -te, adj.
Reexaminat, corectat, modificat. V. revizui.
REVIZIONISM s.n. Atitudine sau acţiune care
urmăreşte revizuirea şi modificarea unei legi, a
unui tratat etc. Din (1) fr. révisionnisme, (2)
rus. revizionizm.
REVIZIONIST, -Ă, revizionişti, -ste, adj., s.m.
şi f. 1. Adj. Care ţine de revizionism, care se
referă la revizionism; care are ca scop revizuirea
unei legi, a unei atitudini etc. 2. S.m. şi f. Adept
al revizionismului. Din fr. révisionniste, (2) şi
din rus. revizionist.
REVIZOR, -OARE, revizori, -oare, s.m. şi f.
Persoană care revizuieşte, care controlează,
verifică aplicarea dispoziţiilor legale şi
normative într-un sector de activitate; spec.
persoană care are calitatea şi funcţia de a face
revizii contabile. ◊ (În vechea organizare a
învăţământului) Revizor şcolar = inspector al
şcolilor primare dintr-un judeţ. Din fr. réviseur,
germ. Revisor.
REVIZORAT s.n. 1. Funcţia de revizor; p.
ext. timpul cât ocupă cineva această funcţie.
2. (În vechea organizare a învăţământului)
Inspectorat şcolar judeţean. - Revizor + suf.
-at.
REVOCA, revoc, vb. I. Tranz. 1. A anula, a
abroga, a contramanda un decret, un ordin, o
dispoziţie. 2. A scoate dintr-o funcţie publică, în
baza unui drept legal, pe cineva care a fost numit
în aceea funcţie printr-un act de guvernământ.
Din fr. révoquer, lat. revocare.
REVOCARE, revocări, s.f. 1. Acţiunea de
a revoca şi rezultatul ei; revocaţie. 2. (Jur.)
Desfacere unilaterală a unui act prin
manifestarea de voinţă a persoanei care l-a
făcut. ♦ Desfacere a unui act juridic în
cazurile prevăzute de lege. 3. Act prin care
organul de stat competent hotărăşte încetarea
calităţii sale de membru într-un organ ales. ♦
Retragere de către alegători a mandatului
încredinţat unei persoane de a-i reprezenta în
organele de conducere ale statului. V.
revoca.
REVOCAT, -Ă, revocaţi, -te, adj. 1.
(Despre acte, decrete, ordine) Anulat,
abrogat. 2. (Despre funcţionari publici) Scos
din funcţie. V. revoca.
REVOCABIL, -Ă, revocabili, -e, adj. Care
poate fi revocat. Din fr. révocable, lat.
revocabilis.
281
REVOCAŢIE s.f. Revocare. Din lat.
revocatio, fr. révocation.
REVOLUT, -Ă, revoluţi, -te, adj. 1. Care şi-a
încheiat cursul; terminat, împlinit, îndeplinit. 2.
(Bot.; despre unele părţi ale plantelor) Răsfrânt,
întors în afară, în jos. Din fr. révolu, lat.
revolutus. Cf. it. r i v o l u t o .
REVOLUŢIE, revoluţii, s.f. I. 1. (Fil.)
Ansamblul transformărilor calitative profunde
care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul
sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2.
Schimbare bruscă şi de obicei violentă a
structurilor sociale, economice şi politice ale
unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4.
Fig. Schimbare, transformare radicală într-un
anumit domeniu. ◊ Revoluţie industrială =
procesul înlocuirii radicale a producţiei
manufacturiere (manuale) cu producţia bazată pe
maşini. II. 1. Mişcare periodică continuă a unui
corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊
Perioadă de revoluţie = timpul necesar unui
corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa
orbită. 2. (Geom.) Mişcare de rotaţie a unui corp
în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotaţie
completă a unei roţi în jurul osiei sale. [Var.:
(înv.) revoluţiune s.f.] Din fr. révolution, lat.
revolutio, -onis, germ. Revolution.
REVOLVER, revolvere, s.n. 1. Armă de foc cu
repetiţie, portativă, de dimensiuni mici, care se
mânuieşte cu o singură mână. 2. (Mec.) Ciocan
pneumatic. ◊ Strung-revolver = strung echipat cu
mai multe unelte care lucrează succesiv şi care
serveşte la prelucrarea în serie a pieselor de
formă complicată. Din fr. revolver, germ.
Revolver.
REZECŢIE, rezecţii, s.f. Operaţie chirurgicală
prin care se taie şi se înlătură, în parte sau în
întregime, un organ sau un ţesut. Din fr.
résection, lat. resectio, -onis.
REZEDĂ, rezede, s.f. Plantă decorativă
erbacee, cu tulpina ramificată, cu frunze întregi
alungite şi cu flori mici, galbene-aurii, cu miros
plăcut; rozetă (Reseda odorata). Din fr. réséda,
germ. Resede.
REZIDA, pers. 3 rezidă, vb. I. Intranz. (Urmat
de determinări introduse prin prep. "în") A se
afla, a exista; a consta. Din fr. résider, lat.
residere.
REZIDENT, -Ă, rezidenţi, -te, s.m., adj. 1. s.m.
Reprezentant diplomatic, inferior în grad unui
ministru plenipotenţiar sau unui ambasador. 2.
Adj. (Despre cetăţenii unui stat stabiliţi în alt
stat) Care îşi are domiciliul în..., care locuieşte
în... Din fr. résident, lat. residens, -ntis, germ.
Resident.
REZIDENŢĂ, rezidenţe, s.f. Reşedinţă, sediu,
domiciliu. Din it. residenza, fr. résidence,
germ. Residenz.
REZIDENŢIAL, -Ă, rezidenţiali, -e, adj. Al
rezidentului, privitor la rezident. Din fr.
résidentiel, it. residenziale.
REZIDUAL, -Ă, reziduali, -e, adj. Care rămâne
(ca reziduu). Din fr. résiduel, it. residuale.
REZIDUU, reziduuri, s.n. Rest rămas în urma
unui proces chimic sau fizic efectuat asupra unui
material brut. ◊ Reziduuri furajere = deşeuri din
industria alimentară care pot fi valorificate în
alimentaţia animalelor. ♦ Materie care se depune
pe pereţii sau pe fundul recipientelor în care se
păstrează substanţe lichide. [Var.: rezidiu s.n.]
Din lat. residuum, fr. résidu.
REZISTA, rezist, vb. I. Intranz. A se împotrivi,
a ţine piept; a opune rezistenţă; a nu ceda la
acţiunea unor forţe din afară; a nu se lăsa învins,
a se ţine tare. Din fr. résister, lat. resistere.
REZISTENT,-Ă, rezistenţi, -te, adj. (Despre
lucruri) Care rezistă; durabil, trainic. ♦ (Despre
materiale) Care nu-şi modifică uşor proprietăţile
sub acţiunea unui agent fizico-chimic. ♦ (Despre
fiinţe) Care nu se lasă doborât, care suportă bine
o boală, o oboseală, o supărare etc.; puternic,
tare; dârz, neclintit. Din fr. résistant, it.
resistente.
REZISTENŢĂ, rezistenţe, s.f. I. Faptul de a
rezista; împotrivire, opoziţie, apărare împotriva
unui atac. ♦ Respingerea atacurilor repetate ale
inamicului şi menţinerea poziţiilor proprii. ♦
Mişcare populară antifascistă de eliberare,
desfăşurată în timpul celui de-al doilea război
mondial în ţările ocupate de fascişti. II. 1.
Calitatea de a fi rezistent. 2. Putere de a înfrunta
boala, oboseala, foamea, lipsurile etc.; calitate a
unui organism de a nu contracta o boală
contagioasă. 3. Proprietate a unui corp de a
suporta, fără modificări în masa lui, acţiunea
altui corp sau a unei forţe străine. ◊ Rezistenţa
materialelor = ramură a mecanicii care se ocupă
cu studiul comportării corpurilor deformabile,
când se exercită asupra lor forţe din afară, şi cu
studiul dimensiunilor pe care acestea trebuie să
le aibă ca să nu-şi modifice forma. ♦ Forţa de
opunere a unui mediu la realizarea unei acţiuni.
4. Forţă pe care un conductor electric o opune
trecerii curentului şi care depinde de materialul
din care este făcut conductorul, de grosimea şi
de lungimea lui. 5. (Tehn.) Rezistor. Din fr.
résistance, it. resistenza.
ACIDOREZISTENŢĂ s.f. Proprietate a
unor bacterii de a rezista după colorarea cu
un colorant de anilină, la acţiunea
decolorantă a acizilor. - Acid + rezistenţă.
TERMOREZISTENŢĂ, termorezistenţe,
s.f. Proprietate a unor materiale de a păstra o
anumită rezistenţă mecanică la creşterea
temperaturii. - Termo- + rezistenţă (după
fr. thermorésistivité).
REZISTOR, rezistoare, s.n. Element de circuit
electric cu inductivitate şi capacitate neglijabile,
dar care, având rezistenţa electrică, poate fi
introdus într-un circuit electric şi care este
folosit la aparatele electrice de încălzit, la
reostate etc.; rezistenţă (II 5). Din fr. resisteur,
engl. resistor.
REZITĂ, rezite, s.f. Răşină sintetică obţinută
prin condensarea la cald a formaldehidei şi
întrebuinţată la fabricarea izolatoarelor electrice,
282
a plăcilor de gramofon etc. Din fr. résite, germ.
Resit.
REZOL, rezoli, s.m. Produs de condensare al
fenolului cu formaldehida, în prezenţa unui
catalizator bazic, cu aspect de masă sticloasă,
galbenă sau brună, casantă şi uşor de pulverizat,
solubil în solvenţi organici. Din fr. résol, germ.
Resol, rus. rezol.
REZOLUTORIU, -IE, rezolutorii, adj. (Jur.)
Care provoacă anularea unui act, care
desfiinţează. ◊ Condiţie rezolutorie = condiţie a
cărei împlinire determină stingerea cu efect
retroactiv a efectelor unui act juridic. Din lat.
resolutorius, fr. résolutoire.
REZOLUŢIE, rezoluţii, s.f. 1. Hotărâre luată de
un colectiv în urma unor dezbateri. 2. Rezolvare
pe care cel în drept o dă unei cereri, unui act etc.
3. (Med.)Dispariţie a semnelor de boală sau a
unui proces patologic. 4. (Jur.) Desfiinţare, cu
efect retroactiv, a unui contract, în cazul în care
una din obligaţiile reciproce, cărora acesta le dă
naştere, nu a fost executată. [Var.: rezoluţiune
s.f.] Din fr. résolution, lat. resolutio, -onis.
REZONA, rezonez, vb. I. Intranz. (Înv.) A
judeca, a gândi. Din fr. raisonner, germ.
raisonnieren.
REZULTANTĂ, rezultante, s.f. 1. (Mec.) Forţă
a cărei aplicare este echivalentă din punctul de
vedere al efectului cu mai multe forţe date, care
se aplică în acelaşi timp asupra aceluiaşi punct
material. 2. Fig. Efectul îmbinat al unor cauze
multiple. Din fr. résultante, germ. Resultante.
REZULTAT, rezultate, s.n. Ceea ce rezultă
dintr-o acţiune, dintr-un fapt, dintr-un calcul;
consecinţă, urmare, efect. ♦ Loc. adv. Fără
rezultat = fără efect, inutil. ◊ Expr. A da rezultat
(sau rezultate) = a produce efectul dorit, a da
roade. ♦ Ceea ce se obţine printr-un şir de
operaţii aritmetice. Din fr. résultat, germ.
Resultat.
RIBONUCLEOPROTEINĂ,
ribonucleoproteine, s.f. (Biol.) Complex
macromolecular alcătuit din proteine şi acid
ribonucleic. Din fr. ribonucléoprotéine, engl.
ribonucleoprotein.
RICKETTSII s.f. pl. (Biol.) Microbi care fac
trecerea de la bacterii la virusuri, având caractere
comune ambelor grupe. [Pr.: richeţii] Din engl.
rickettsia, fr. rickettsie.
RICKETTSIOZĂ, rickettsioze, s.f. (Med.)
Denumire generică pentru o serie de boli
infecţioase cauzate de rickettsii. Din engl.
rickettsiosis, fr. rickettsiose.
RICOŞEU, ricoşeuri, s.n. Faptul de a ricoşa. ♦
înscriere a proiectilului pe o nouă traiectorie
când întâlneşte pământul sau alt obstacol sub un
unghi mic, până la 20. Din fr. ricochet, germ.
Rikoschett.
RICTUS, rictusuri, s.n. Contracţie a muşchilor
feţei, care dă figurii expresia de râs crispat;
strâmbătură a gurii provocată de această
contracţie, care apare în unele boli ale sistemului
nervos şi dă impresia de râs forţat. Din fr., lat.
rictus.
RIDICOL, -Ă, ridicoli, -e, adj. 1. Care stârneşte
râsul sau batjocura; caraghios. ♦ (Substantivat,
n.) Ceea ce este vrednic de râs, de batjocură;
aspect caraghios, absurd. 2. (Despre sume de
bani, cifre etc.) Foarte mic; neînsemnat,
derizoriu. [Var.: ridicul, -ă adj.] Din it.
ridicolo, fr. ridicule, lat. ridiculus.
RIFT, rifturi, s.n. (Geol.) Şir de rupturi ale
scoarţei terestre sub fundul oceanelor. ♦ Fisură
în sol făcută de un râu. Din fr., engl. rift.
RIGOARE, rigori, s.f. Asprime, severitate,
stricteţe, străşnicie. ◊ Loc. adj. De rigoare = care
este cerut de o anumită împrejurare, de o
anumită etichetă; potrivit împrejurării. ◊ Loc.
adv. La rigoare = în caz de extremă necesitate. ♦
(La pl.) Principii severe; rigurozitate. Din fr.
rigueur, it. rigore, lat. rigor, -ris.
RIGUROS, -OASĂ, riguroşi, -oase, adj. 1.
Care este făcut cu rigurozitate, cu scrupulozitate;
sever, strict, aspru. 2. Care nu admite abateri;
inflexibil, necruţător, neînduplecat. 3. (Despre
demonstraţii) În care fiecare afirmaţie este
consecinţa clară a afirmaţiilor demonstrate
anterior. Din fr. rigoureux, lat. rigorosus, it.
rigoroso.
RIGUROZITATE s.f. Stricteţe; severitate,
rigiditate, asprime. - Riguros + suf. -itate.
Cf. it. r i g o r o s i t a .
RING, ringuri, s.n. 1. Estradă ridicată la o
înălţime regulamentară, de formă pătrată şi
împrejmuită cu corzi sprijinite pe patru stâlpi,
unde se dispută gale de box. ♦ P. ext. Box. ♦
Platformă, estradă sau spaţiu special amenajat
într-un local, pe care se dansează. 2. Maşină
specială folosită în industria textilă pentru
întinderea sau dublarea tortului, pentru răsucirea
firului şi înfăşurarea lui pe ţevi. 3. Cerc de metal
pentru acostarea navelor, fixat de bulonul de pe
peretele cheiului. Din fr., engl. ring.
RINOCER, rinoceri, s.m. Nume dat la două
genuri de mamifere pahiderme imparicopitate
mari din Africa şi Asia, cu pielea aproape lipsită
de păr, cu unul sau cu două coarne în frunte;
animal din aceste genuri. Din fr. rhinocéros,
lat. rhinoceros.
RIOLIT, riolite, s.n. Rocă vulcanică, cu
compoziţia chimică asemănătoare cu a
granitului, alcătuită din cuarţ şi feldspaţi. Din fr.
rhyolite, germ. Rhyolith, rus. riolit, engl.
rhyolite.
RISLING s.n. Varietate de struguri cu boabele
dese, de culoarea galbenă-verzuie cu mici puncte
negre, cu pieliţa groasă; p. ext. vin din astfel de
struguri. [Scris şi: riesling] Din germ. Riesling,
fr. riesling.
RIT, rituri, s.n. 1. Ritual (2). ♦ P. gener.
Rânduială, tipic1. 2. Confesiune religioasă;
religie; spec. veche credinţă religioasă. Din ngr.
ríton, lat. ritus, fr. rite.
RITM, ritmuri, s.n. 1. Aşezare simetrică şi
periodică a silabelor accentuate şi neaccentuate
283
într-un vers sau în proză ori a accentelor tonice
într-o frază muzicală; cadenţă, tact; p. ext. efect
obţinut prin această aşezare. ♦ Vers. 2.
Desfăşurare gradată, treptată a unei acţiuni,
evoluţie mai rapidă sau mai lentă a unei
activităţi, condiţionată de anumiţi factori. ♦
Periodicitate a unei mişcări, a unui proces, a unei
activităţi. ♦ Mişcare regulată; tempo, cadenţă. 3.
Repetare periodică a unor elemente de
arhitectură sau de decoraţie, la o construcţie. Din
ngr. rithmós, fr. rythme, lat. rhythmus.
RITORNELĂ, ritornele, s.f. 1. Revenire, într-o
melodie, într-un cântec, a unui refren cu acelaşi
text după fiecare strofă cântată; fragment
instrumental care precedă dansul sau alternează
cu el. 2. Vers sau grup de versuri repetate, într-o
poezie, la intervale regulate. [Var.: riturnelă
s.f.] Din it. ritornello, fr. ritournelle.
RITUAL, -Ă, (1) rituali, -e, adj., (2) ritualuri,
s.n. 1. Adj. Care ţine de rituri, privitor la rituri;
care se face după anumite rituri; ritualic. 2. S.n.
Rânduială a unei slujbe religioase; ceremonial
religios. ♦ Ceremonial, desfăşurat după reguli
tradiţionale, cu prilejul naşterii, căsătoriei,
morţii, cu prilejul semănatului sau al culesului
etc. Din fr. rituel, it. rituale.
RITUALIC, -Ă, ritualici, -ce, adj. (Rar)
Ritual. - Ritual + suf. -ic.
RIVAL, -Ă, rivali, -e s.m. şi f. Persoană care
aspiră, în concurenţă directă cu alta, la aceeaşi
situaţie, la acelaşi succes; concurent, potrivnic,
adversar. ♦ Persoană care aspiră împreună cu
alta la dragostea aceleiaşi persoane de sex opus.
♦ Persoană care are merite egale cu altă persoană
sau este la fel de talentată; egal. ◊ Loc. adj., adv.
Fără rival = cu care nu se poate măsura nimeni;
fără pereche, fără asemănare, inegalabil. Din fr.
rival, lat. rivalis, germ. Rival.
RIVALITATE, rivalităţi, s.f. Concurenţă între
două sau mai multe persoane care aspiră la
acelaşi lucru. Din fr. rivalité, lat. rivalitas, -
atis.
RIZOTO s.n. Mâncare preparată din orez, unt,
sos de roşii şi parmezan. Din it., fr. risotto.
ROBOTICĂ s.f. Domeniu pluridisciplinar al
ştiinţei şi tehnicii care studiază proiectarea şi
tehnica construirii sistemelor mecanice,
informatice sau mixte şi a roboţilor, în scopul
înlocuirii parţiale sau totale a omului în acţiunea
sa asupra mediului înconjurător; (rar)
robotologie. Din fr. robotique, engl. robotics.
ROCADĂ, rocade, s.f. 1. Mişcare la jocul de
şah care nu se poate face decât o singură dată în
decursul unei partide şi care constă în aducerea
uneia dintre ture alături de rege şi în trecerea
regelui peste aceasta, păstrând culoarea
câmpului de plecare. ♦ Inversare reciprocă a
poziţiei ocupate de două elemente. 2. (Mil.) Cale
de comunicaţie cu un traseu orientat în general
paralel cu linia frontului, folosită pentru
regruparea şi manevrarea trupelor, precum şi
pentru asigurarea materială a acestora. ♦ Linie de
rocadă = linie pe care se mişcă rezervele unei
armate în spatele frontului. Arteră de rocadă =
arteră rutieră destinată circulaţiei de tranzit,
amenajată în exteriorul unei localităţi. Din fr.
rocade, germ. Rochade.
RODEO s.n. 1. Serbare organizată cu ocazia
marcajului animalelor în unele regiuni din
America. 2. Întrecere sportivă în care un călăreţ
trebuie să încalece şi să se menţină, fără şa, cât
mai mult pe un cal sau un taur nedomesticit. Din
sp. rodeo, fr. rodéo.
ROM, (2) romuri, s.n. 1. Băutură alcoolică tare
obţinută prin fermentarea (naturală sau
artificială) şi distilarea sucului sau melasei din
trestie de zahăr ori din alcool rafinat cu adaos de
esenţe sintetice şi colorat cu caramel. 2.
Cantitate de rom care se serveşte într-un păhărel
sau într-un ţoi. [Var.: rum (reg.) s.n.] Din fr.
rhum, germ. Rum.
ROMANITATE s.f. 1. Totalitatea popoarelor
romanice; lumea romană. 2. Caracter roman sau
romanic (al unul popor sau al unei culturi);
origine, descendenţă romană. Din fr. romanité,
it. romanità.
ROMANTIC, -Ă, romantici, -ce, adj., s.m. şi f.
1. Adj. Care se inspiră din romantism, care ţine
de romantism sau prezintă aspecte caracteristice
acestui curent; care aparţine romantismului,
privitor la romantism. 2. S.m. şi f. Creator a
cărui operă se încadrează în romantism. 3. Adj.,
s.m. şi f. P. ext. (Om) visător, melancolic,
romanţios. Din fr. romantique, it. romantico,
germ. romantisch.
ROMANŢA, romanţez, vb. I. Tranz. A prezenta
viaţa unui om celebru, a unui fapt istoric etc. cu
detalii imaginate de autor. Din it. romanzare,
fr. romancer.
ROMANŢARE, romanţări, s.f. Faptul de a
romanţa. V. romanţa.
ROMANŢAT, -Ă, romanţaţi, -te, adj.
(Despre viaţa unor persoane celebre,
evenimente istorice etc.) Prezentat sub formă
de roman; ca un roman. V. romanţa.
ROMANŢĂ, romanţe, s.f. 1. Compoziţie
muzicală vocală cu acompaniament
instrumental, având un conţinut liric,
sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu
caracter asemănător. 2. Specie a poeziei lirice
sentimentale, de obicei de inspiraţie erotică. Din
fr. romance, it. romanza, germ. Romanze.
ROMB, romburi, s.n. Paralelogram cu toate
laturile egale şi unghiurile opuse egale. Din ngr.
rómbos, fr. rhombe.
ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s.n., (4) ronde, adj.
1. S.n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat
deasupra nivelului terenului din jur. 2. S.n.
Piaţetă rotundă de unde pornesc mai multe artere
de circulaţie, având adesea la mijloc o plantaţie
de flori sau un monument. 3. S.n. Inspecţie de
noapte care se face la un post de pază militar
pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care
fac această inspecţie. ♦ Serviciu de control al
santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofiţer de
rond = ofiţer însărcinat cu controlul santinelelor
284
pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face
rondul = a fi însărcinat cu inspecţia
(santinelelor) sau a face inspecţie. 4. S.n. (Cor.)
Mişcare circulară a piciorului, executată liber pe
sol sau în aer. 5. Adj. (În sintagmele) Scriere
(sau literă) rondă = fel de scriere cu litere
rotunde, groase şi drepte; literă astfel scrisă.
Peniţă rondă = peniţă specială cu vârful lat, cu
care se pot scrie literele ronde. Din fr. rond,
germ. Ronde.
RONDEL, rondeluri, s.n. Specie a poeziei lirice
cu formă fixă, având 13 (sau 14) versuri
repartizate în trei strofe, în care primul vers este
identic cu al şaptelea şi al treisprezecelea, iar al
doilea cu al patrulea şi ultimul vers. Din it.
rondello, fr. rondel.
RÖNTGENTERAPIE s.f. (Med.) Radioterapie.
[Var.: roentgenterapie s.f.] Din fr.
röntgenthérapie, germ. Röntgentherapie.
ROSBIF, rosbifuri, s.n. Friptură din muşchi de
vacă, foarte puţin friptă, aproape crudă la mijloc.
Din fr. rosbif, engl. roast beef.
ROSTRAL, -Ă, rostrali, -e, adj. (Despre
elemente de arhitectură sau despre obiecte de
artă) Care are forma unei nave antice sau care
este decorat cu sculpturi reprezentând prore de
corăbii. ◊ Coloană rostrală = coloană ornată cu
prore sculptate în relief în piatră, simbolizând
victoriile navale. Din fr. rostral, lat. rostralis.
ROSTRU, rostruri, s.n. 1. Organ bucal la unele
insecte (muşte, ploşniţe etc.), alungit în formă de
trompă. 2. Prelungire cartilaginoasă a botului
rechinilor şi altor animale. 3. Un fel de ghimpe
frontal al cefalotoracelui la unii raci. Din lat.
rostrum, fr. rostre.
ROTAŢIE, rotaţii, s.f. 1. Mişcare în jurul unui
punct fix sau al unei axe, în cursul căreia fiecare
punct al corpului care se mişcă rămâne la
distanţă constantă de punctul fix sau de axa
respectivă. ♦ Mişcare de rotire a unui corp ceresc
în jurul axei sale sau în jurul altui corp ceresc. ◊
Perioadă de rotaţie = interval de timp în care un
corp ceresc execută o rotaţie completă în jurul
axei sale. 2. Schimb alternativ de persoane sau
de echipe efectuat în cursul unei activităţi pentru
a asigura continuitatea muncii. ◊ Loc. adv. Prin
rotaţie = cu schimbul, revenind pe rând. 3.
Alternare sau succesiune metodică a culturilor
agricole în timp, pe acelaşi teren, în cadrul unui
asolament, stabilite în funcţie de caracteristicile
plantelor agricole, pentru a obţine recolte mari şi
a menţine fertilitatea solului. 4. (În sintagma)
Rotaţia capitalului = circuitul capitalului
industrial, privit ca un proces care se repetă
periodic. Rotaţia mijloacelor circulante = proces
de schimbare succesivă, neîntreruptă a formelor
funcţionale pe care le îmbracă mijloacele
circulante în trecerea lor din sfera circulaţiei.
Din fr. rotation, lat. rotatio, germ. Rotation.
ROTONDĂ, rotonde, s.f. Sală mare, circulară,
înglobată unei construcţii, având acoperişul în
formă de cupolă, folosită mai ales ca sală de
expoziţie, sală de sport etc. ♦ Construcţie de
zidărie în plan circular, având acoperişul în
formă de cupolă. Din fr. rotonde, it. rotonda.
ROTULĂ, rotule, s.f. 1. Os turtit, de formă
aproximativ triunghiulară, aşezat în partea
anterioară a genunchiului şi care închide în aşa
fel încheietura, încât flexiunea se poate face
numai întrün singur sens. 2. (Tehn.) Nucă . Din
fr. rotule, lat. rotula.
ROXOLAN, -Ă, roxolani, -e, s.m. şi f. (La pl.)
Nume dat unor triburi sarmatice existente la
începutul secolului I la răsărit de Prut, care au
atacat provincia romană Moesia, au fost aliaţi cu
Decebal în timpul campaniei romane împotriva
statului dac (101-102) şi au fost supuşi de goţi la
mijlocul sec. III; (şi la sg.) persoană care făcea
parte din aceste triburi. Din lat. Rhoxolani, fr.
Roxolans.
ROZĂ, roze, s.f. 1. Trandafir. ◊ Expr. A sta pe
roze = a se găsi într-o situaţie favorabilă. ♦ Roza
fisurilor = reprezentare grafică pentru
determinarea direcţiilor principale pe care le
urmează fisurile de separaţie într-un masiv de
roci. Roza vânturilor = a) reprezentare grafică a
regimului vânturilor într-un anumit punct sau
într-o anumită zonă de pe un teritoriu; b)
reprezentare grafică, în formă de stea, a
direcţiilor punctelor cardinale, folosită în cutia
unei busole pentru a repera direcţia către care se
îndreaptă acul magnetic al busolei. 2. Şlefuire
specială care se dă diamantului. 3. Fereastră
circulară mare, cu vitralii, aşezată pe faţada
catedralelor gotice, deasupra porţii de intrare.
Din fr. rose, it., lat. rosa, germ. Rose.
ROZARIU1, rozarii, s.f. (În Biserica catolică) 1.
Culegere de rugăciuni pentru Fecioara Maria. 2.
Şirag de mărgele din lemn, os, sticlă etc.,
aranjate într-o anumită ordine şi având la unul
dintre capete o cruciuliţă, folosit de credincioşi
pentru a număra rugăciunile rostite. V. mătanie.
Din lat. rosarium, it. rosario, fr. rosaire.
ROZARIU2, rozarii, s.n. (Rar) Loc în care se
plantează trandafiri. Din fr. rosarium, it.
rosario.
RUBEROID s.n. Carton elastic şi neinflamabil,
impregnat cu asfalt, întrebuinţat ca material
pentru acoperişuri şi pentru izolarea părţior
subterane ale clădirilor. Din fr. rubéroïde, engl.
ruberoid, germ. Ruberoid.
RUBIDIU s.n. Element chimic, metal alcalin,
strălucitor ca argintul, uşor oxidabil, care se
găseşte în natură în cantităţi mici, însoţind sodiul
şi potasiul. Din fr. rubidium, germ. Rubidium.
RUBRICĂ, rubrici, s.f. 1. Despărţitură
(verticală sau orizontală), cuprinzând una sau
mai multe coloane, într-un registru, formular,
grafic etc. 2. Spaţiu rezervat (permanent) într-o
publicaţie periodică pentru articole dintr-un
anumit domeniu. 3. (Înv.) Titlu de pagină sau
capitol care, în vechile manuscrise şi cărţi, se
scria cu roşu. Din fr. rubrique, lat. rubrica.
RUBYLITH s.n. (Electron.) Material special
destinat fotografierii prin transparenţă a
285
planurilor circuitelor integrate. Din fr., engl.
rubylith.
RUDIMENT, rudimente, s.n. 1. (La pl.) Noţiuni
elementare ale unei ştiinţe, ale unei arte. 2.
Organ care abia începe să se formeze sau care a
rămas nedezvoltat; organ rudimentar. Rudiment
de coadă. Din fr. rudiment, lat. rudimentum.
RUGBI s.f. Joc sportiv desfăşurat între două
echipe a câte 15 jucători, pe un teren de formă
dreptunghiulară, având ca obiect de joc o minge
ovală pe care jucătorii o pot folosi, în egală
măsură, cu piciorul sau cu mâna. [Scris şi:
rugby] Din engl., fr. rugby.
RUGBIST, rugbişti, s.m. Jucător de rugbi. -
Rugbi + suf. -ist.
RUGBISTIC, -Ă, rugbistici, -ce, adj.
Referitor la rugbi, de rugbi. - Rugbi + suf. -
istic.
MINIRUGBI s.n. Rugbi cu reguli de joc
modificate şi adaptate copiilor. - Mini- +
rugbi.
RUGI, rugesc, vb. IV. Intranz. (Livr.) A striga
ca leul. - Cf. lat. r u g i r e , fr. r u g i r .
RUINA, ruinez, vb. I. Refl. şi tranz. 1. A (se)
preface în ruină, a (se) dărăpăna, a (se) degrada.
2. Fig. A-şi pierde sau a face pe cineva să-şi
piardă averea, a sărăci sau a face să sărăcească; a
(se) distruge. ♦ A(-şi) distruge sănătatea. Din
lat. ruinare, fr. ruiner.
RUINARE, ruinări, s.f. Acţiunea de a (se)
ruina şi rezultatul ei. V. ruina.
RUINAT, -Ă, ruinaţi, -te, adj. 1. Căzut în
ruină; dărăpănat. 2. Fig. Care şi-a pierdut
averea; sărăcit, scăpătat. V. ruina.
RUINĂTOR, -OARE, ruinători, -oare, adj.
Care ruinează; distrugător. - Ruina + suf. -
ător.
RUINĂ, ruine, s.f. 1. (Adesea fig.) Ceea ce a
rămas dintr-o construcţie veche, dărâmată;
dărâmătură. ◊ Loc. adj. În ruină (sau ruine) =
ruinat, dărăpănat. ♦ Fig. Rămăşiţă a trecutului. 2.
(Rar) Faptul de a (se) ruina. 3. Fig. Pierderea
averii sau a sănătăţii; distrugere; dezastru. ♦
Persoană distrusă din punct de vedere fizic şi
moral ca urmare a unei sănătăţi precare sau unor
necazuri. Din fr. ruine, lat. ruina.
RUMB, rumburi, s.n. 1. Gură de aerisire a
magaziilor unui şlep, situată pe punte. 2. Unitate
de măsură pentru unghiuri, folosită la roza
vânturilor, egală cu a 32-a parte dintr-un cerc.
Din fr., rus. rumb.
RUMBĂ, rumbe, s.f. Dans de origine cubaneză,
devenit dans de salon, cu mişcare ritmată şi
rapidă; melodie după care se execută acest dans.
Din fr., sp. rumba, germ. Rumba.
RUMINAŢIE, ruminaţii, s.f. (Rar) Rumegare.
Din fr. rumination, lat. ruminatio.
RUMOARE, rumori, s.f. Zgomot confuz de
voci care se aud în acelaşi timp (exprimând
protest, uimire etc.); p. gener. zgomot confuz.
Din fr. rumeur, lat. rumor, -oris.
RUNDĂ, runde, s.f. 1. Fiecare dintre seriile de
partide din cadrul unui turneu de şah, în cursul
căreia un participant joacă o singură dată. 2.
Fiecare dintre reprizele (de trei minute) care
compun un meci de box; repriză. 3. Repriză, tur
(la un joc). [Var.: (2) rund s.n.] Din germ.
Runde, fr. round. Cf. engl. r o u n d .
RUNE s.f. pl. Caractere grafice ale celor mai
vechi alfabete germanice. Din germ. Runen, fr.
runes.
RUNIC, -Ă, runici, -ce, adj. Care foloseşte
runele; relativ la rune, cu caractere de rune.
Inscripţie runică. Din germ. runisch, fr.
runique.
RUNOLOG, -Ă, runologi, -ge, s.m. şi f.
Specialist în runologie. Din germ. Runolog, fr.
runologue.
RUSTIC, -Ă, rustici, -ce, adj. De la ţară, ca la
ţară, imitând anumite aspecte ale vieţii de ţară;
câmpenesc. ♦ Cu suprafaţă brută, nefinisată. ♦
Fig. Necioplit, grosolan, neşlefuit. Din fr.
rustique, lat. rusticus.
RUTHERFORD, rutherforzi, s.m. (Fiz.)
Unitate de măsură pentru radioactivitate egală cu
un milion de dezintegrări pe secundă emise de
un element radioactiv. Din fr., engl. rutherford.

286
 S SACRISTIE, sacristii, s.f. Încăpere într-o
SABAT, sabaturi, s.n. 1. Ziua de sâmbătă la
mozaici şi la unii sectanţi creştini, reprezentând
ultima zi a săptămânii, considerată zi de
sărbătoare. 2. Adunare de vrăjitoare care, după
credinţele evului mediu, avea loc sâmbăta, la
miezul nopţii, într-un loc singuratic. ♦ Fig.
Gălăgie mare produsă de o mulţime zgomotoasă.
Din fr. sabbat, lat. sabbatum.
SABATIC, -Ă, sabatici, -ce, adj. De sabat. ◊ An
sabatic = an de studiu acordat universitarilor din
anumite state, în care aceştia sunt scutiţi de
obligaţiile didactice. Din fr. sabbatique, engl.
sabbatical.
SABIN, -Ă, sabini, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.
Persoană care făcea parte din populaţia latină ce
locuia în centrul Italiei antice sau era originară
de acolo. 2. Adj. Care aparţine, care este
caracteristic sabinilor privitor la sabini. Din lat.
Sabini, fr. Sabins.
SABINĂ, sabine, s.f. (Bot.) Varietate de ienupăr
din Europa meridională, ale cărei frunze au
proprietăţi medicinale (Juniperus sabina). Din
fr. sabine, lat. sabina.
SACERDOTAL, -Ă, sacerdotali, -e, adj. (Livr.)
Preoţesc; p. ext. sacru, solemn. Din fr.
sacerdotal, lat. sacerdotalis.
SACRAMENT, sacramente, s.n. Nume dat în
religia catolică fiecăreia dintre cele şapte taine
bisericeşti. Din fr. sacrement, lat.
sacramentum.
SACRIFICA, sacrIfic, vb. I. 1. Tranz. şi refl. A
renunţa la ceva sau la cineva pe baza unor
considerente care cer ca altceva sau altcineva să
aibă întâietate. ♦ Refl. A se devota pentru cineva
sau ceva până la jertfirea de sine. 2. Tranz. A
ucide animale în scopuri ştiinţifice sau utilitare.
♦ (În antichitate) A jertfi fiinţe, după anumite
ritualuri, ca prinos adus divinităţii. Din lat.
sacrificare, fr. sacrifier.
SACRIFICARE, sacrificări, s.f. Acţiunea
de a (se) sacrifica. V. sacrifica.
SACRIFICATOR, sacrificatori, s.m. (În
antichitate) Preot care oficia un sacrificiu (2).
Din fr. sacrificateur, lat. sacrificator, -oris.
SACRIFICIU, sacrificii, s.n. 1. Renunţare
voluntară la ceva (preţios sau considerat ca
atare) pentru binele sau în interesul cuiva sau a
ceva; jertfă. ♦ Jertfire de sine (din devotament,
din abnegaţie). ◊ Echipă de sacrificiu = grup de
oameni care înfruntă o mare primejdie ca să
îndeplinească o misiune, o datorie. 2. Ofrandă
rituală adusă unei divinităţi, în cadrul căreia se
jertfeşte o fiinţă; jertfă. Din fr. sacrifice, lat.
sacrificium.
SACRILEGIU, sacrilegii, s.n. Profanare a
lucrurilor considerate sfinte sau, p. ext., a unui
lucru care trebuie respectat; necinstire,
pângărire. [Var.: (înv.) sacrilej s.n.] Din fr.
sacrilège, lat. sacrilegium.
287
biserică catolică sau clădire special ridicată
lângă o biserică catolică, în care se păstrează
obiectele de cult şi veşmintele preoţeşti. Din fr.
sacristie, lat. sacristia.
SAFIC, -Ă, safice, adj. (În sintagmele) Vers
safic = vers endecasilabic cu cinci picioare,
folosit în vechea lirică greacă şi latină. Strofă
safică = strofă compusă din patru versuri,
primele trei safice, iar ultimul adonic. Din fr.
saphique, lat. sapphicus.
SAFIR, safire, s.n. 1. Varietate de corindon de
culoare albastră, transparentă, folosită ca piatră
preţioasă. 2. Varietate de blană de nurcă de
culoare albăstrie. Din fr. saphir, lat. sapphirus.
SAGA s.f. Povestire aparţinând vechii literaturi
scandinave, în care faptele istorice se împletesc
cu elementele mitologice. Din . fr. saga, germ.
Saga.
SAGUM, sagumuri, s.n. Manta scurtă, prinsă pe
umăr, pe care o purtau romanii şi galii. Din lat.,
fr. sagum.
SALAM, salamuri, s.n. Un fel de cârnat (mai
gros) făcut din carne tocată de vită sau de porc,
de obicei afumat şi uscat (pentru a se putea
conserva). Din tc., bg. salam. Cf. fr. s a l a m i ,
it. s a l a m e .
SALAMANDRĂ, salamandre, s.f. Animal
batracian asemănător cu şopârla, cu picioarele
scurte şi îndreptate în lături şi cu pielea neagră
pătată cu galben, care secretă o substanţă
protectoare iritantă (Salamandra salamandra).
Din fr. salamandre, lat. salamandra.
SALINĂ, saline, s.f. Mină din care se extrage
sare; ocnă. Din fr. saline, lat. salinae.
SALIVA, salivez, vb. I. Intranz. A secreta, a
produce (multă) salivă. Din fr. saliver, lat.
salivare.
SALIVĂ s.f. Lichid apos şi puţin vâscos care se
formează continuu în gură, fiind secretat de
glandele salivare, care serveşte la formarea şi la
înghiţirea bolului alimentar, umezeşte şi spală
membrana mucoasă a gurii etc. Din fr. salive,
lat. saliva.
SALIVARE, salivări, s.f. Acţiunea de a
saliva şi rezultatul ei. V. saliva.
SALIVAT s.n. Faptul de a saliva; salivaţie.
V. saliva.
SALIVAŢIE, salivaţii s.f. Faptul de a secreta
salivă; salivat; funcţia glandelor salivare;
secreţie (exagerată) de salivă. Din fr. salivation,
lat. salivatio, -onis.
SALT, salturi, s.n. 1. Mişcare bruscă prin care
corpul se desprinde de la pământ, sărind pe loc
sau deplasându-se; mişcare de deplasare bruscă
în zbor. 2. Trecere bruscă de la o situaţie ori
stare la alta. Din lat. saltus, it. salto.
SALUBRITATE s.f. Faptul de a fi salubru;
stare generală favorabilă a condiţiilor igienice şi
sanitare dintr-un loc. ♦ Serviciu public care se
ocupă cu curăţenia dintr-o localitate. Din fr.
salubrité, lat. salubritas, -atis.
SALUBRU, -Ă, salubri, -e, (despre aer, climă
etc.) Care are o acţiune favorabilă asupra
organismului; favorabil sănătăţii; sănătos. Din
fr. salubre, lat. saluber
SALUBRIZA, salubrizez, vb. I. Tranz. A
face salubru pentru populaţie locul de trai
sau de muncă. - Salubru + suf. -iza.
SALUBRIZARE, salubrizări, s.f. Acţiunea
de a salubriza. V. salubriza.
SALUBRIZAT, -Ă, salubrizaţi, -te, adj.
Care a devenit salubru (în urma unei acţiuni
organizate). V. salubriza.
SALUT, saluturi, s.n. Cuvânt, enunţ sau gest cu
care se salută. ♦ Cuvântare prin care se salută o
adunare, se întâmpină un oaspete oficial etc. Din
fr. salut, lat. salus, -utis, it. saluto.
SALUTAR, -Ă, salutari, -e, adj. Folositor
sănătăţii, vieţii etc.; salvator. ♦ Care este potrivit,
adecvat într-o anumită împrejurare. Din fr.
salutaire, lat. salutaris.
SALVATOR, -OARE, salvatori, -oare, adj.
(Adesea substantivat) Care salvează sau poate
salva. Din fr. salvateur, lat. salvator, -oris. Cf.
salva.
SAMBĂ, sambe, s.f. (De obicei art.) Dans
popular brazilian, cu mişcări vioaie şi ritm
sincopat; melodie după care se execută acest
dans. Din port., fr. samba.
SAMNIŢI s.m. pl. Populaţie care a locuit în
antichitate în centrul Peninsulei Italice şi a opus
o puternică rezistenţă cuceririi romane. Din lat.
fr. Samnites.
SANCTIFICA, sanctific, vb. I. Tranz. (Bis.) A
trece pe cineva în rândul sfinţilor; a sfinţi. Din
lat. sanctificare, fr. sanctifier.
SANCTIFICARE s.f. (Bis.) Faptul de a
sanctifica. V. sanctifica.
SANCŢIUNE, sancţiuni, s.f. 1. Aprobare dată
unei legi de către şeful statului, pentru a o face
executorie; p. ext. confirmare a unui act de către
o autoritate sau o instanţă superioară celei care
1-a emis, pentru a-i da valabilitate. ♦ P. gener.
Aprobare, confirmare; consfinţire. 2. Pedeapsă
prevăzută de lege pentru cei care încalcă
dispoziţiile ei; p. gener. pedeapsă. ♦ (În dreptul
internaţional) Sistem de măsuri (economice,
financiare, militare) cu caracter de pedeapsă,
aplicat unui stat; represalii contra părţii care nu
respectă obligaţiile luate printr-o convenţie. Din
fr. sanction, lat. sanctio, -onis.
SANCTUAR, sanctuare, s.n. (Adesea fig.) Loc
într-un templu sau într-o biserică socotit sfânt şi
interzis profanilor; p. gener. locaş de cult. Din
lat. sanctuarium, fr. sanctuaire.
SANDARAC s.n. Răşină naturală extrasă dintr-
o specie de tuia, folosită la prepararea lacurilor
şi a vopselelor, a unor chituri pentru sticlă şi
porţelan etc. Din fr. sandaraque, lat.
sandaraca.
SANDVIŞ, sandvişuri, s.n. Felie de pâine (unsă
cu unt) cu un aliment rece (şuncă, salam, brânză
etc.) peste care se aşază adesea a doua felie de
288
pâine; tartină. [Var.: sandvici, sanviş s.n.] Din
fr., engl. sandwic
SANGVIN, -Ă, sangvini, -e, adj. 1. Care
aparţine sângelui, privitor la sânge, la
compoziţia sau la circulaţia sa în organism. 2.
(Despre oameni) La care circulaţia sângelui este
foarte activă; sangvinic. ♦ Temperament sangvin
= temperament viu, impulsiv, mobil. [Var.:
sanghin, -ă, sanguin, -ă adj.] Din fr. sanguin,
lat. sanguineus.
SANGVINOLENT, -Ă, sangvinolenţi, -te, adj.
1. Amestecat cu sânge, care conţine sânge. 2. De
culoarea sângelui; sângeriu. [Var.:
sanghinolent, -ă, sanguinolent, -ă adj.] Din fr.
sanguinolent, lat. sanguinolentus.
SAPONIFICA, pers. 3 saponIfică, vb. I. Tranz.
şi refl. 1. A (se) descompune (un ester) prin
hidroliză în acizi organici şi alcool. 2. A (se)
descompune (o grăsime) prin hidroliză,
transformându-se în săpun. Din fr. saponifier,
it. saponificare.
SAPONIFICARE, saponificări, s.f.
Acţiunea de a (se) saponifica şi rezultatul ei;
saponificaţie. V. saponifica.
SARCASM, sarcasme, s.n. 1. Ironie aspră,
usturătoare; batjocură necruţătoare. 2. Vorbă,
frază, expresie sarcastică. Din fr. sarcasme, lat.
sarcasmus.
SARCOFAG, sarcofage, s.n. Sicriu antic făcut
din piatră, bronz etc. (artistic ornamentat). ♦
Monument funerar în formă de sicriu. [Var.:
(rar) sarcofagiu s.n.] Din fr. sarcophage, lat.
sarcophagus.
SARCOM, sarcoame, s.n. Tumoare malignă
care apare în celulele ţesuturilor conjunctive la
oameni şi la animale. [Pl. şi: sarcomuri] Din fr.
sarcome, lat. sarcoma.
SARDONIC, -Ă, sardonici, -ce, adj. (Livr.;
despre râs, zâmbet etc.; adesea adverbial) Care
exprimă batjocură necruţătoare sau satisfacţie
diabolică. Din fr. sardonique, lat. sardonicus.
SATELIT, sateliţi, s.m. 1. Corp ceresc care se
roteşte în jurul altui corp ceresc, însoţindu-l în
cursul mişcării lui de revoluţie. ♦ Fig. Persoană,
colectivitate, stat care urmează şi execută
(orbeşte) ordinele cuiva; acolit. ◊ (Adjectival)
Stat satelit. 2. (În sintagmele) Satelit artificial =
corp metalic de forme diverse (prevăzut cu
aparataj), lansat de oameni în spaţiul
interplanetar cu ajutorul unei rachete şi care apoi
se roteşte în jurul Pământului fără a mai avea
nevoie de propulsie. Satelit de radioamatori =
satelit artificial dotat cu echipament special
permiţând radioamatorilor stabilirea legăturilor
la mari distanţe şi la ore precise. Satelit de
telecomunicaţii = satelit artificial dotat cu
echipament special care face posibilă realizarea
unor canale de telecomunicaţii, folosite în
cercetarea ştiinţifică, navigaţie, comunicaţii,
difuziunea programelor de televiziune etc.
Satelit meteorologic = satelit artificial dotat cu
echipament special folosit pentru operaţii de
cercetare a întregului înveliş al oceanului aerian
şi pentru obţinerea unor informaţii specifice din
zonele terestre mai puţin accesibile. Din fr.
satellite, lat. satelles, -itis.
SATELOID, sateloizi, s.m. Aparat de zbor
orbital, cu motor-rachetă de mică tracţiune,
constituind un intermediar între un avion şi
un satelit artificial. [Pl. şi (n.): sateloide] Din
satelit.
SATIR, satiri, s.m. Fiecare dintre divinităţile
rustice din mitologia greacă, reprezentată printr-
o fiinţă cu corp omenesc acoperită cu păr, cu
coarne şi picioare de ţap (sau de cal), care
personifica instinctele brutale. ♦ Epitet dat unui
om cinic şi desfrânat. Din fr. satyre, lat.
Satyrus.
SATIRĂ, satire, s.f. Scriere în versuri sau în
proză în care sunt criticate defecte morale ale
oamenilor sau aspecte negative ale societăţii, cu
intenţii moralizatoare; p. gener. scriere sau
discurs cu caracter batjocoritor, muşcător. ♦
Categorie estetică din sfera comicului, care
critică cu violenţă şi caricatural pe cineva sau
ceva. Din fr. satire, lat. satira.
SATIRIC, -Ă, satirici, -ce, adj. Cu caracter de
satiră; care ţine de satiră. ♦ Înclinat spre satiră.
Spirit satiric. ♦ (Substantivat, m.) Persoană care
satirizează; autor de opere satirice. ♦
(Substativat, n.) Conţinut, caracter specific
satirei. Din fr. satirique, lat. satiricus.
SATISFACŢIE, satisfacţii, s.f. 1. Sentiment de
mulţumire, de plăcere. ♦ Ceea ce produce
mulţumire; motiv, prilej de a fi satisfăcut. 2. Act
prin care cineva repară o ofensă adusă cuiva; act
prin care cineva obţine sau dă cuiva ceea ce
pretinde, doreşte sau i se cuvine. ◊ Expr. A cere
(sau a da) satisfacţie = a) a cere de la cineva
(sau a da cuiva) dreptate, a cere să i se dea (sau
a-i da cuiva) câştig de cauză; b) a provoca (sau a
accepta o provocare) la duel. [Var.: (înv.)
satisfacţiune s.f.] Din fr. satisfaction, lat.
satisfactio, -onis.
SATRAP, satrapi, s.m. Guvernator al unei
satrapii, cu puteri absolute. ♦ Fig. Conducător
despotic, rău; p. gener. persoană cu apucături
dictatoriale. Din fr. satrape, lat. satrapes.
SATRAPIE, satrapii, s.f. Provincie în vechiul
Imperiu Persan, guvernată de un satrap. ♦ Fig.
Guvernare despotică, tiranică. Din fr. satrapie,
lat. satrapia.
SATURA, saturez, vb. I. Tranz. A aduce un
sistem fizico-chimic sau tehnic în stare de
saturaţie. Din fr. saturer, lat. saturare.
SATURARE, saturări, s.f. Faptul de a
satura. V. satura.
SATURAT, -Ă, saturaţi, -te, adj. (Chim.;
Fiz.) Care nu mai are valenţe libere şi nu mai
poate forma compuşi de adiţie; care se află
în stare de saturaţie. ♦ Fig. Care a atins
punctul de intensitate, de valoare etc.
maximă. V. satura.
NESATURAT, -Ă, nesaturaţi, -ie, adj.
(Despre un sistem fizico-chimic) Care
conţine în unul dintre constituenţii săi o
289
cantitate mai mică decât cantitatea
corespunzătoare stării de saturaţie.◊ (Despre
combinaţii chimice organice) Care conţine în
moleculă legături duble sau triple. - Ne- +
saturat.
SATURAŢIE s.f. 1. Stare a unui compus chimic
care nu mai conţine valenţe libere şi deci nu mai
poate adiţiona alte elemente în molecula lui;
stare a unei soluţii în care nu se mai poate
dizolva o nouă cantitate din substanţa dizolvată;
stare a unui mediu gazos în care nu se mai poate
evapora o nouă cantitate dintr-un anumit lichid;
stare a unui sistem chimic, fizic sau tehnic
pentru care o anumită mărime caracteristică a
atins valoarea ei maximă. ◊ Loc. adv. Până la
saturaţie = a) până la completarea tuturor
valenţelor libere; b) fig. la nivelul de la care
cineva nu mai poate suporta. 2. Stare de
intensitate maximă a unui fenomen, satisfacere
maximă a cuiva; p. ext. plictiseală, oboseală,
dezgust care decurge dintr-o astfel de stare. Din
fr. saturation, lat. saturatio, -onis.
SATURNALE s.f. pl. Sărbătoare populară la
romani, în cinstea zeului Saturn, care avea loc în
fiecare an după terminarea muncilor agricole.
[Var.: saturnalii s.f. pl.] Din lat. Saturnalia, fr.
saturnales.
SAŢIETATE s.f. (Rar) Saţ, saturaţie. Din fr.
satiété, lat. satietas, -atis.
SAUNĂ s.f. Baie de aer fierbinte alternată cu
abur şi apoi cu stropi de apă rece. Din fr., it.
sauna (cuv. finlandez).
SAXATIL, -Ă, saxatili, -e, adj. (Despre plante
şi animale) Care creşte sau trăieşte în locuri
pietroase. Din fr. saxatile, lat. saxatilis.
SAXHORN, saxhornuri, s.n. Instrument
muzical de suflat făcut din alamă, întrebuinţat în
fanfare şi orchestre. Din fr. saxhorn, germ.
Saxhorn.
-SCAF Element secund de compunere savantă
cu semnificaţia "barcă", "ambarcaţie". Din it. -
scafo, fr. -scaphe, cf. gr.
MINISCAF, miniscafuri, s.n. Ambarcaţie
mică, de agrement, pentru două persoane,
care se poate scufunda la adâncimi mici. -
Mini- + [bati]scaf.
SCALAR, -Ă, scalari, -e, adj., s.m. (Mărime)
care are o valoare determinată printr-o unitate de
măsură şi printr-un număr real. Din germ.
Scalar, fr. scalaire.
SCALEN, scaleni, -e, adj. 1. (În sintagma)
Triunghi scalen = triunghi care are laturile
neegale. 2. (În sintagma) Muşchi scalen (şi
substantivat, m.) = fiecare dintre cei trei muşchi
egali, în formă de triunghi scalen, situaţi în
regiunea cervicală laterală. Din fr. scalène, lat.
scalenus.
SCALIOLĂ, scaliole, s.f. (Constr.) Placă uşoară
întrebuinţată pentru fabricarea pereţilor interiori
în construcţiile prefabricate. Din it., fr.
scagliola.
SCAMONEE, scamonee, s.f. 1. Plantă din Asia
Mică, cu frunze triunghiulare şi cu flori galbene
(Convulvulus scammonea). 2. Suc răşinos extras
din rădăcina acestei plante şi folosit în medicină.
Din fr. scammonée, lat. scammonea.
SCANDAL, scandaluri, s.n. 1. Zarvă, vâlvă
produsă de o faptă reprobabilă, ruşinoasă;
indignare, revoltă provocată de o asemenea
faptă. ♦ Zgomot mare, gălăgie, tărăboi. ◊ Expr.
(Fam.) A face cuiva scandal = a mustra aspru, a
certa pe cineva cu vorbe aspre pe ton ridicat. 2.
Întâmplare care tulbură ordinea publică; faptă
urâtă, ruşinoasă, care provoacă indignare. ♦
Situaţie ruşinoasă; ruşine. Din fr. scandale, lat.
scandalum.
SCANDALAGIU, scandalagii, s.m. Bărbat
care obişnuieşte să facă scandal, căruia îi
place scandalul. - Scandal + suf. -agiu.
SCANDALAGIOAICĂ, scandalagioaice,
s.f. Femeie care are obiceiul să facă scandal,
căreia îi place scandalul. - Scandalagiu +
suf. -oaică.
SCANDALIZA, scandalizez, vb. I. Refl. şi
tranz. A (se) indigna, a (se) revolta în faţa unei
fapte ruşinoase, a unui abuz, a unei nedreptăţi
etc. Din fr. scandaliser, lat. scandalizare
SCANDALIZARE s.f. Faptul de a (se)
scandaliza; indignare, revoltă provocată de o
faptă scandaloasă. V. scandaliza.
SCANDALIZAT, -Ă, scandalizaţi, -te, adj.
(Despre oameni) Indignat, revoltat de o faptă
scandaloasă;(despre manifestările oamenilor)
care denotă scandalizare. V. scandaliza.
SCANDIU s.n. Element chimic, metal din grupa
pământurilor rare, alb-cenuşiu cu luciu metalic,
care se găseşte în natură sub formă de oxid. Din
fr. scandium, germ. Skandium.
SCANER, scanere, s.n. Aparat folosit în diferite
sisteme de investigaţie pentru explorarea
amănunţită punct cu punct. [Scris şi: scanner]
Din engl., fr. scanner.
SCARABEU, scarabei, s.m. 1. Insectă din
ordinul coleopterelor, cu corpul lat şi turtit, de
culoare neagră, cu capul şi cu picioarele dinţate,
care se hrăneşte cu excremente (Scarabeus
sacer). 2. Pecete, piatră gravată, bijuterie care
înfăţişează un scarabeu. Din fr. scarabée, lat.
scarabaeus.
SCARIFICA, scarIfic, vb. I. 1. A afâna
pământul cu ajutorul scarificatorului. 2. A
scormoni suprafaţa unui teren sau a unei şosele
în refacere, pentru a uşura îndepărtarea
pământului, a pietrelor etc. sau pentru a asigura
o bună legătură între materialul nou şi cel vechi.
3. A cresta superficial pielea unui bolnav,
provocând o uşoară sângerare în scop terapeutic
sau pentru a introduce un medicament, un
vaccin, pentru a face o analiză etc. Din fr.
scarifier, lat. scarificare.
SCARIFICARE, scarificări, s.f. Acţiunea
de a scarifica şi rezultatul ei; scarificaţie. V.
scarifica.
SCARIFICAT, -Ă, scarificaţi, -te, adj.
(Agr.; despre sol) Care a suferit o scarificare.
V. scarifica.
290
SCARIFICAŢIE, scarificaţii, s.f. Scarificare.
Din fr. scarification, lat. scarificatio, -onis.
SCELERAT, -Ă, sceleraţi, -te, s.m. şi f. (Livr.)
Persoană vinovată de nelegiuiri, de crime sau
socotită capabilă să le săvârşească; om mârşav,
ticălos, criminal. ◊ (Adjectival) Om scelerat. Din
fr. scélérat, lat. sceleratus.
SCENARIU, scenarii, s.n. Textul succint al
unei piese de teatru, al unui spectacol sau al unui
film, de obicei împreună cu indicaţiile tehnice şi
de regie. Din fr. scénario, it. scenario.
SCENARISTIC, -Ă, scenaristici, -ce, adj.
s.f. 1. Adj. Referitor la scenariu, de scenariu.
2. S.f. Arta de a scrie scenarii. - Scenariu +
suf. -istic.
COSCENARIU, coscenarii, s.m. Scenariu
făcut de mai mulţi autori. - Co- + scenariu.
SCENĂ, scene, s.f. 1. Parte mai ridicată şi
special amenajată în incinta unei săli de
spectacole sau în aer liber, unde se desfăşoară
reprezentaţiile. ◊ Expr. A pune în scenă = a
regiza. ♦ Teatru. ◊ Expr. A părăsi scena = a) a
părăsi profesiunea de actor; b) a se retrage dintr-
o activitate. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o
operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieşirea
unui personaj. 3. Fig. Loc unde se petrece ceva.
4. Fig. Acţiune capabilă de a impresiona pe
cineva, de a-i atrage atenţia; întâmplare
interesantă. ♦ (Concr.) Compoziţie plastică în
care sunt de obicei înfăţişate mai multe
personaje. 5. Fig. Ceartă, ieşire violentă. ◊ Expr.
(Fam.) A-i face cuiva o scenă = a aduce cuiva
imputări violente (cu ameninţări, cu lacrimi
etc.). Din fr. scène, it. scena, lat. scaena.
SCENETĂ, scenete, s.f. Piesă de teatru de
proporţii reduse şi cu personaje puţine. Din
scenă (după fr. saynète).
SCENIC, -Ă, scenici, -ce, adj. 1. Care aparţine
scenei (1), privitor la scenă. ◊ Spaţiu scenic =
parte a scenei expusă vederii publicului, unde se
desfăşoară jocul actorilor. Perspectivă scenică =
vedere de ansamblu a unui decor. 2. Care este
adaptat teatrului, de teatru. Din fr. scénique, it.
scenico, lat. scaenicus.
SCEPTRU, sceptre, s.n. Toiag, baston
(împodobit) purtat de suverani ca simbol al
autorităţii. ♦ Fig. Demnitate, putere, mărire,
autoritate de suveran; domnie, conducere. Din
fr. sceptre, lat. sceptrum.
SCHECI, scheciuri, s.n. Scurtă scenetă cu
caracter glumeţ, satiric şi, de obicei, cu temă
actuală. Din fr., engl. sketch.
SCHEMĂ, scheme, s.f. 1. Plan redus la câteva
linii sau idei generale principale, care permite o
vedere de ansamblu asupra unei lucrări. 2.
Reprezentare grafică simplificată a elementelor
sau caracteristicilor structurii unui aparat, ale
unei maşini, ale unei instalaţii, ale unui proces
etc. ◊ (Tehn.) Schemă bloc = reprezentare
schematică simplă a unui aparat, sistem sau
instalaţie, prin blocuri funcţionale, folosită
pentru studiul principiilor de funcţionare ale
acestora. Schemă logică = organigramă. 3. Tabel
cuprinzând denumirea posturilor şi a salariilor
respective dintr-o instituţie sau dintr-o
întreprindere. Din fr. schème, lat. schema.
SCHEMATISM s.n. Tendinţă, mod de a
concepe sau de a prezenta lucrurile într-o formă
schematică, simplistă; respectarea rigidă,
dogmatică a anumitor formule fixe. Din fr.
schématisme, lat. schematismus.
SCHETING, schetinguri, s.n. 1. Patină pe
rotile. 2. Sport practicat cu aceste patine. Din
engl., fr. skating.
SCHIF, schifuri, s.n. 1. Ambarcaţie sportivă
foarte lungă, îngustă şi uşoară, cu rame lungi şi
uşoare şi cu scaune mobile. 2. Probă sportivă
care se practică cu schiful. Din fr., engl. skiff.
SCHIFIST, -Ă, schifişti, -ste, s.m. şi f. Sportiv
specializat în probele de schif (2). - Schif + suf. -
ist.
SCHILIFT, schilifturi, s.n. Instalaţie pentru
transportul schiorilor pe vârful unei pârtii sau pe
o pantă. [Scris şi: skilift] Din engl., fr. ski lift.
SCHISMĂ, schisme, s.f. Separarea formală a
unui grup de credincioşi de comunitatea
religioasă căreia îi aparţine; p. ext. dezbinare sau
neînţelegere pe chestiuni de principiu între
grupuri sau persoane unite până atunci; ruptură
provocată de o deosebire de păreri; sciziune. Din
fr. schisme, lat. schisma.
SCHISMATIC, -Ă, schismatici, -ce, adj.
(Adesea substantivat) Care s-a separat de
comunitatea unei biserici, care nu mai
recunoaşte autoritatea unei biserici. Din fr.
schismatique, lat. schismaticus.
SCIATIC, -Ă, sciatici, -ce, adj. s.f. 1. Adj. (În
sintagma) Nerv sciatic = nervul cel mai mare din
corpul omenesc, care pleacă din partea de jos a
măduvei spinării şi se ramifică în coapsă, gambă
şi laba piciorului, inervând membrele inferioare.
2. Adj. Care ţine de nervul sciatic, privitor la
nervul sciatic. Nevralgie sciatică. 3. S.f. Boală
care se manifestă prin durere de-a lungul
traiectului nervului sciatic, accentuată la
mişcare, la care se mai pot adăuga tulburări
motorii, vasculare şi trofice. Din fr. sciatique,
lat. sciaticus.
SCIENTOLOGIE s.f. Scientică. Din
Scientologie, engl. Scientology.
SCINTIGRAFIE, scintigrafii, s.f. (Med.)
Metodă de explorare a unui ţesut, a unui organ
intern prin introducerea unei substanţe
radioactive; (concr.) imagine astfel obţinută. Din
fr. scintigraphie. engl. scintigraphy.
SCIT, -Ă, sciţi, -te, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f.
Persoană făcând parte dintr-o populaţie indo-
europeană care a trăit, timp de mai multe secole
înainte de Cristos, în regiunile din nordul Mării
Negre. 2. Adj. Scitic. Din fr. Scythes, lat.
Scythae.
SCITIC, -Ă, scitici, -ce, adj. Care aparţine
Sciţiei sau populaţiei ei, privitor la Sciţia sau la
populaţia ei; scit. Din fr. scythique, lat.
Scythicus.
SCIZIONA, scizionez, vb. I. Tranz. şi refl. A
(se) despărţi, a (se) separa, a (se) desprinde
dintr-un întreg organizat. Din sciziune.
SCIZIONARE, scizionări, s.f. Acţiunea de
a (se) sciziona şi rezultatul ei. V. sciziona.
SCIZIUNE, sciziuni, s.f. Despărţire, ruptură,
dezbinare intervenită pe chestiuni de principiu
între persoane sau grupuri de persoane care
formau înainte un întreg organizat. Din fr.
scission, lat. scissio, -onis.
SCOLASTIC, -Ă, scolastici, -ce, adj. 1. S.f.
Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se
baza pe dogmele bisericii creştine şi se
caracteriza prin raţionamente abstracte şi prin
artificii logice; p. ext. mod de gândire şi de
activitate intelectuală bazat pe cunoştinţe
formale, rupte de practică şi mânuite în mod
pedant. ♦ Nume dat învăţământului (filozofic)
din ţările Europei medievale dominate de
catolicism. 2. Adj. Care aparţine scolasticii,
privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate,
de viaţa practică, formal. Din fr. scolastique,
lat. scholasticus.
SCOLOPENDRĂ, scolopendre, s.f. Mic animal
miriapod care trăieşte în locuri umede şi
întunecoase şi se hrăneşte cu larve de insecte;
cârcăiac (Scolopendra cingulata). Din fr.
scolopendre, lat. scolopendra.
SCONCS, (1) sconcşi, s.m., (2) sconcsuri, s.n.
1. S.m. Mic mamifer carnivor din America,
înrudit şi asemănător cu dihorul, vânat sau
crescut pentru blana sa preţioasă, de diverse
culori (Mephitis mephitis). 2. S.n. Blana
prelucrată a sconcsului. Din fr. sconse, germ.
Skons, engl. skunk.
SCORIE, scorii, s.f. 1. Zgură. 2. Strat de oxid
negru format la suprafaţa unei piese de oţel
încălzite la temperaturi înalte. 3. (În sintagma)
Scorie vulcanică = material provenit din lava
vulcanilor incomplet degazificată în contact cu
apa. Din fr. scorie, lat. scoria.
SCORPION, scorpioni, s.m. 1. Nume dat mai
multor specii de arahnide având la extremitatea
posterioară glande veninoase, care se deschid în
vârful unui ac; scorpie. ◊ Scorpionul de cărţi
fr. =scorpion minuscul, fără coadă şi fără glande
veninoase, având patru perechi de picioare şi o
pereche de foarfece lungi, care trăieşte printre
filele cărţilor (Chelifer cancroides). 2. (Art.)
Numele unei constelaţii zodiacale din emisfera
sudică; numele unuia dintre cele 12 semne ale
zodiacului; Scorpie. Din fr. scorpion,
lat.scorpio, -onis.
SCROT, scroturi, s.n. Înveliş cutanat al
testiculelor. Din fr., lat. scrotum.
SCRUPULOS, -OASĂ, scrupuloşi, -oase, adj.
1. Care are, care manifestă scrupule; corect,
cinstit; conştiincios, meticulos. 2. Făcut cu
atenţie, cu grijă, în mod conştiincios, meticulos.
Din fr. scrupuleux, lat. scrupulosus.
SCRUPULOZITATE s.f. Însuşirea de a fi
scrupulos; corectitudine, cinste, probitate;
291
conştiinciozitate, meticulozitate (la lucru). Din
fr. scrupulosité, lat. scrupulositas, -atis.
SCRUTA, scrutéz, vb. I. Tranz. A privi
cercetător, atent; a căuta să pătrundă cu privirea;
a examina în amănunt. ♦ Fig. A pătrunde cu
mintea, a analiza, a cerceta atent. Din fr.
scruter, lat. scrutari.
SCRUTARE, scrutări, s.f. Acţiunea de a
scruta şi rezultatul ei; cercetare amănunţită;
analiză minuţioasă, observare. V. scruta.
SCRUTĂTOR, -OARE, scrutători, -oare,
adj. Care priveşte atent, pătrunzător. ♦ Fig.
Care analizează minuţios. - Scruta + suf. -
ător.
SCULPTOR, sculptori, s.m. Artist care se
ocupă cu sculptura. Din fr. sculpteur, lat.
sculptor, -oris.
SCULPTORIŢĂ, sculptoriţe, s.f. Femeie
care se ocupă cu sculptura. - Sculptor + suf.
-iţă.
SCULPTURĂ, sculpturi, s.f. 1. Ramură a
artelor plastice care îşi propune să creeze
imagini artistice în trei dimensiuni, prin cioplirea
sau modelarea unui material. ♦ Fel de a sculpta
caracteristic unei şcoli, unei epoci, unui popor
sau unui sculptor. 2. Operă artistică din
domeniul sculpturii, lucrare a unui sculptor;
ornament sculptat. Din fr. sculpture, lat.
sculptura.
SCUTER, scutere, s.n. Tip de motocicletă
uşoară, cu roţi mici, cu motorul aşezat, de obicei,
sub şaua conducătorului, permiţând acestuia să
stea într-o poziţie comodă (ca pe scaun), şi care
poate transporta una sau două persoane. Din
engl., fr. scooter.
SCUZA, scuz, vb. I. 1. Refl. A cere scuze, a-şi
exprima (în faţa cuiva) părerea de rău pentru o
greşeală făcută; a se dezvinovăţi, a se justifica. ◊
Expr. (Tranz. absol.) Scuzaţi! formulă de politeţe
prin care cineva îşi cere iertare pentru o greşeală,
o stângăcie etc. 2. Tranz. A accepta, a primi
scuzele cuiva; a ierta. Din it. scusare. Cf. fr.
excuser.
SCUZĂ, scuze, s.f. 1. Motiv real sau pretext
invocat de cineva pentru a justifica sau a micşora
o vină, o greşeală (proprie sau a altcuiva) sau
pentru a se sustrage de la o obligaţie;
dezvinovăţire, justificare. 2. Exprimare a
regretului pentru o greşeală comisă sau pentru o
jignire adusă cuiva. ◊ Expr. Scuzele mele,
formulă prin care cineva îşi cere iertare. A cere
(sau a prezenta, a exprima) scuze = a-şi exprima
părerea de rău pentru o greşeală făcută; a cere
iertare. A primi (de la cineva) scuze (sau scuzele
cuiva) = a accepta dovezile sau argumentele prin
care cineva se dezvinovăţeşte; a ierta greşelile
(cuiva). Din it. scusa. Cf. fr. e x c u s e .
SCUZABIL, -Ă, scuzabili, -e, adj. Care poate fi
scuzat, iertat, trecut cu vederea. Din it.
scusabile. Cf. fr. e x c u s a b l e .
SEBACEU, -EE, sebacee, adj. (În sintagmele)
Glandă sebacee = glandă în formă de ciorchine,
care se găseşte la rădăcina firelor de păr şi care
292
secretează sebumul. Chist sebaceu = umflătură
sub piele, produsă prin hipertrofia glandelor
sebacee. Din fr. sébacé, lat. sebaceus.
SEBUM s.n. Substanţă grasă secretată de
glandele sebacee. Din fr. sébum, lat. sebum.
SECATOR, secatori, s.m. Foarfece de mână cu
cuţite scurte şi braţe lungi, acţionat cu ambele
mâini, folosit în lucrări de grădinărie. Din fr.
sécateur, rus. sekator.
SECESIUNE, secesiuni, s.f. Acţiunea unui grup
de a se separa, de a se despărţi de o colectivitate,
de un teritoriu, de un stat din care a făcut parte,
în vederea reunirii cu alt stat sau a întemeierii
unui stat nou. ♦ Războiul de secesiune = război
civil (pentru desfiinţarea sclaviei negrilor) dintre
statele sudice şi cele nordice ale Statelor Unite
ale Americii (1861-1865), terminat cu
înfrângerea statelor din sud şi cu abolirea
sclaviei. Din fr. sécession, lat. secessio, -onis.
SECHESTRA, sechestrez, vb. I. Tranz. A pune
sechestru asupra unor bunuri aflate în litigiu sau
aparţinând unui debitor (ca măsură de asigurare
sau de încasare silită a datoriei). ♦ A reţine o
persoană cu forţa şi în mod ilegal. [Var.: (înv.)
secfestra vb. I] Din fr. séquestrer, lat.
sequestrare.
SECHESTRARE, sechestrări, s.f. Acţiunea
de a sechestra şi rezultatul ei. [Var.: (înv.)
secfestrare s.f.] V. sechestra.
SECHESTRU, sechestre, s.n. Măsură de
asigurare ordonată de justiţie sau de fisc în cazul
de neplată a unei datorii, constând în sigilarea
bunurilor debitorului sau în darea lor în păstrare
unei a treia persoane (până la vânzarea lor silită).
♦ (Jur.) Procedură care constă în încredinţarea în
mâinile unei terţe persoane, a unui bun asupra
căruia există un litigiu, până la soluţionarea
litigiului. [Var.: (înv.) secvestru s.n.] Din fr.
séquestre, lat. sequester, -tris.
SECRET, -Ă, secreţi, -te, adj., s.n. I. Adj. 1.
Care este ţinut ascuns, care rămâne necunoscut,
nedivulgat; confidenţial. Tratative secrete. ◊
Asociaţie (sau organizaţie, societate) secretă =
organizaţie cu caracter conspirativ, constituită în
ascuns. ♦ (Despre sentimente) Care nu este
declarat sau mărturisit; păstrat în taină. 2.
Ascuns vederii, mascat privirilor. ◊ Agent secret
= agent de siguranţă; detectiv. II. S.n. 1. Ceea ce
nu se ştie, nu se cunoaşte (de nimeni), ceea ce
este tăinuit, nu trebuie spus nimănui; taină. ◊
Secret de stat = document sau date privitoare la
problemele de bază ale vieţii politice,
economice, precum şi ale apărării statului, a
căror divulgare este interzisă prin lege. 2. Sistem
(ingenios) care constituie condiţia succesului
într-o întreprindere; procedeu special şi eficace
pentru a obţine sau a face ceva. 3. Ceea ce
constituie condiţia intimă (greu de realizat) a
unei ştiinţe, a unei arte. 4. (Înv.) Discreţie. 5.
(Ieşit din uz) Celulă izolată într-o închisoare.
[Var.: săcret, -eată adj.] Din fr. secret, lat.
secretus.
 SECRETOS, -OASĂ, secretoşi, -oase, adj.,
s.m. şi f. (Fam.) (Persoană) care ştie să
păstreze un secret, o taină; (persoană)
care nu se destăinuieşte. - Secret + suf. -os.
ULTRASECRET, -Ă, ultrasecreţi, -te, adj.
Foarte secret. - Ultra- + secret (după fr.
ultra- sécret).
SECREŢIE, secreţii, s.f. (Fiziol.) 1. Produs
lichid sau solid rezultat din activitatea celulelor
glandulare. ◊ Glandă cu secreţie internă =
glandă care varsă materia secretată în circuitul
sangvin. Glandă cu secreţie externă = glandă
care elimină materia secretată prin pori sau prin
alte orificii externe. 2. Proces de formare şi de
eliminare a produşilor de secreţie. [Var.:
secreţiune s.f.] Din fr. sécrétion, lat. secretio, -
onis.
SECTĂ, secte, s.f. Comunitate religioasă
desprinsă de biserica oficială respectivă; p. ext.
grup (închis) alcătuit din adepţii unei doctrine
(filozofice sau politice). Din fr. secte, lat. secta.
SECTOR, sectoare, s.n. 1. (Mat.) Porţiune
dintr-un plan limitată de două drepte concurente
şi de arcul unei curbe cuprins între cele două
drepte; mulţimea punctelor din interiorul unei
sfere, situată în interiorul conului având ca bază
un cerc mic al sferei, iar ca vârf centrul sferei. ♦
(Tehn.) Organ de maşină în formă de cerc, de
roată (dinţată). 2. Fiecare dintre zonele
corespunzătoare unei delimitări de orice natură a
unei suprafeţe; porţiune limitată dintr-o
suprafaţă. ♦ Zonă de acţiune a unei unităţi
militare. ♦ Subîmpărţire administrativă în cadrul
unui oraş mai mare. 3. Domeniu sau ramură de
activitate. Din fr. secteur, lat. sector, -oris.
SECTORIST, sectorişti, s.m. Ofiţer sau
subofiţer de poliţie în sarcina căruia se află
ordinea publică şi evidenţa
populaţiei dintr-un anumit sector al unui
oraş. - Sector + suf. -ist.
SECTORIZAT, -Ă, sectorizaţi, -te, adj.
(Rar) Care este împărţit pe sectoare. - De la
sector.
SECŢIE, secţii, s.f. 1. Subunitate organizatorică
stabilită pe ramuri de activitate, pe specialităţi,
pe operaţii etc. în întreprinderi, instituţii etc.;
sală, atelier, local în care îşi desfăşoară
activitatea o astfel de subunitate. ♦
Compartiment cu destinaţie specială într-un
magazin, într-un muzeu etc. 2. Subdiviziune în
cadrul administraţiei sau al poliţiei unui oraş;
local în care îşi are sediul această subdiviziune.
Din rus. sekţiia, fr. section.
SECŢIUNE, secţiuni, s.f. 1. Faptul de a
secţiona; tăietură, despărţire; (concr.) porţiune
tăiată în urma secţionării; loc unde s-a făcut o
secţionare. 2. Suprafaţă rezultată prin intersecţia
unui corp solid cu o suprafaţă (plană sau curbă).
♦ Aria unei secţiuni. 3. (Tehn.) Schiţă
reprezentând suprafaţa determinată de intersecţia
unui plan (vertical sau orizontal) cu un sistem
tehnic sau cu o piesă. 4. (Mat.) Intersecţie a două
mulţimi. Din fr. section, lat. sectio, -onis.
293
SECULAR, -Ă, seculari, -e, adj. 1. Care
durează mai multe secole, care are o vechime de
unul sau de mai multe secole; p. ext. extrem de
vechi, străvechi. 2. (Livr.) Laic. Din fr.
séculaire, lat. saecularis.
PLURISECULAR, -Ă, pluriseculari, -e,
adj. (Rar) Multisecular. - Pluri- + secular.
SECUND, -Ă, secunzi, -de, num. ord., adj., s.n.
1. Num. ord., adj. Care vine imediat după primul
în ordinea locului, a timpului sau a rangului; al
doilea. ◊ Ofiţer secund (şi substantivat, m.) =
ofiţer care îndeplineşte funcţia de adjunct al unui
căpitan de vas. Arbitru secund (şi substantivat,
m.) = arbitru care ajută pe arbitrul principal în
conducerea unei competiţii sportive. 2. S.n.
Voce care acompaniază o voce primă şi care se
găseşte pe locul al doilea în executarea unei
melodii cântate din gură sau dintr-un instrument.
Din fr. second, lat. secundus.
SECUNDA, secundez, vb. I. Tranz. 1. A sprijini,
a ajuta, a însoţi, a fi alături de cineva în acţiunile
sale. 2. (Muz.) A acompania. [Var.: seconda vb.
I] Din fr. seconder, lat. secundare.
SECUNDAR, -Ă, secundari, -e, adj. 1. Care
ocupă locul al doilea (în timp) într-o succesiune.
♦ Era secundară = a doua eră geologică,
caracterizată prin apariţia primelor păsări,
mamifere şi peşti osoşi; era mezozoică. (Ieşit din
uz) Curs secundar = ciclu şcolar care urma după
ciclul primar. (Ieşit din uz) Profesor secundar =
profesor care predă în cursul secundar. Sifilis
secundar = sifilis aflat în a doua fază,
caracterizat prin apariţia unor erupţii pe piele. 2.
Care se plasează pe al doilea plan din punct de
vedere al importanţei; de mai mică importanţă. ◊
(Gram.) Propoziţie secundară (şi substantivat,
f.) = propoziţie care nu este de sine stătătoare,
depinzând în frază de propoziţia principală (din
punctul de vedere al înţelesului). Medic
secundar (şi substantivat, m.) = medic care, în
urma unui concurs, este admis să lucreze într-o
clinică între 3 şi 5 ani, în vederea specializării
sale. Fenomen secundar = fenomen patologic
puţin important, care apare în cursul unei boli, ca
efect al fenomenelor ei caracteristice şi care nu
influenţează cursul bolii. Din fr. secondaire, lat.
secundarius.
SECURITATE s.f. 1. Faptul de a fi la adăpost
de orice pericol; sentiment de încredere şi de
linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui
pericol. ♦ Protecţie, apărare. ◊ Securitate
colectivă = stare a relaţiilor dintre state, creată
prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de
apărare comună împotriva unei agresiuni. 2.
(Ieşit din uz) Totalitatea organelor de stat care
aveau ca sarcină apărarea sistemului social-
economic şi politic al statului comunist. Din fr.
sécurité, lat. securitas, -atis.
ELECTROSECURITATE s.f. Protecţie
împotriva electrocutării. - Electro- +
securitate.
SEDENTAR, -Ă, sedentari, -e, adj. (Despre
oameni) Căruia nu-i place să umble, să facă
mişcare, care stă mai mult acasă; (despre
îndeletnicirile oamenilor) care se desfăşoară într-
un spaţiu închis; care nu necesită mişcare, lipsit
de mişcare. ♦ (Despre populaţii) Stabil. ◊ Parte
sedentară = parte a unităţilor militare care
rămâne în garnizoană în timp de război, având
misiunea de a completa efectivele părţii
operative, de a îngriji bunurile rămase în
cazarmă etc. Păsări sedentare = păsări care nu
migrează în timpul iernii. Animale sedentare =
animale nevertebrate care stau temporar în
galerii pe care şi le fac singure. Din fr.
sédentaire, lat. sedentarius.
SEDENTARISM s.n. Faptul de a fi
sedentar; viaţă sedentară, lipsită de mişcare.
- Sedentar + suf. -ism.
SEDIMENT, sedimente, s.n. 1. Depozit format
prin depunerea substanţelor corpusculare solide
dintr-o suspensie. 2. Acumulare, în general
stratificată, de minerale şi de resturi organice,
depozitată la suprafaţa pământului; depozit de
roci sedimentare. Din fr. sediment, lat.
sedimentum.
SEDIMENTA, pers. 3 sedimentează, vb. I.
Refl. A se depune în straturi, a forma
sedimente; a se lăsa la fund. Din
sediment.
SEDIMENTARE, sedimentări, s.f.
Acţiunea de a se sedimenta şi rezultatul ei. ♦
Totalitatea proceselor fizice, chimice şi
biologice care se desfăşoară la suprafaţa
scoarţei terestre şi în urma cărora are
loc depunerea unor fragmente sau particule
de minerale, roci, organisme etc. din care
provin rocile sedimentare. ♦ Fenomen de
depunere lentă a particulelor solide dintr-o
suspensie, dintr-o emulsie etc. prin cădere
liberă sau prin centrifugare; sedimentaţie. ◊
(Med.) Viteză de sedimentare = intervalul de
timp în care se depun globulele roşii dintr-o
cantitate de sânge recoltat într-un tub de
sticlă gradat, care permite depistarea unor
procese infecţioase. V. sedimenta.
SEDIŢIOS, -OASĂ, sediţioşi, -oase, adj.
(Livr.) Care se revoltă împotriva unei autorităţi,
care îndeamnă la răzvrătire, înclinat către
răzvrătire, de răzvrătire. Strigăte sediţioase. Din
fr. séditieux, lat. seditiosus.
SEDIŢIUNE, sediţiuni, s.f. (Livr.) Răzvrătire,
revoltă, răscoală. Din fr. sédition, lat. seditio, -
onis.
SEDUCE, seduc, vb. III. Tranz. 1. A incita, a
captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul
vorbelor, prin purtare etc. 2. (Despre bărbaţi) A
abuza de buna-credinţă a unei femei,
ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii
sexuale, cu promisiuni înşelătoare; a ademeni; a
înşela, a amăgi. Din lat. seducere. Cf. fr.
séduire.
SEDUCERE, seduceri, s.f. Faptul de a
seduce; seducţie. V. seduce.
SEDUS, -Ă, seduşi, -se, adj. 1. (Despre
oameni) Care este cucerit prin frumuseţea,
294
prin vorbele etc. cuiva; fermecat (1),
fascinat, încântat. 2. (Mai ales despre femei)
Care este ademenit, înşelat, amăgit. V.
seduce.
SEDUCĂTOR, -OARE, seducători, -oare,
adj., subst. 1. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care
seduce, incită, captivează prin aspect, prin
fel de a fi etc., (persoană), fermecătoare,
încântătoare. 2. S.m. Bărbat care abuzează
de buna credinţă a femeilor, ademenindu-le
şi seducându-le cu promisiuni înşelătoare;
ademenitor, înşelător. - Seduce + suf. -ător.
SEDUCŢIE, seducţii, s.f. Faptul de a seduce;
atracţie deosebită exercitată asupra cuiva;
captivare. ♦ Corupţie. Din fr. séduction, lat.
seductio, -onis.
SEGMENT, segmente, s.n., segmenţi, s.m. 1.
S.n. Porţiune dintr-o figură, limitată cel puţin
într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de
dreaptă = porţiune dintr-o dreaptă mărginită de
două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un
cerc cuprinsă între o coardă şi arcul subîntins. 2.
S.n. Porţiune definită dintr-un întreg, nedetaşată
de acesta. Segment din coloana vertebrală. 3.
S.n. Fiecare dintre inelele (sau părţile) care
alcătuiesc corpul unor vieţuitoare. 4. S.m.
Garnitură metalică a unui piston, care serveşte la
etanşarea spaţiului liber dintre acesta şi cilindrul
în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea
uleiului de pe pereţii interiori ai cilindrului. Din
fr. segment, lat. segmentum.
SEGMENTAL, -Ă, segmentali, -e, adj.
Referitor la segment, de segment. Din fr., engl.
segmental.
SEISMOMETRIC, -Ă, seismometrici, -ce, adj.
De seismometrie. Din fr. séismométrique, engl.
seismometric.
SELECT, -Ă, selecţi, -te, adj. Ales, deosebit,
distins. Din fr. sélect, engl. select.
SELECŢIE, selecţii, s.f. 1. Alegere efectuată
după un anumit criteriu şi cu un scop;
selecţionare. 2. Proces de supravieţuire a
indivizilor dotaţi cu cele mai apte însuşiri în
lupta pentru existenţă. ◊ Selecţie naturală =
fenomen natural constând în persistenţa şi
continua evoluţie a speciilor care au o mai mare
putere de adaptare la mediu, în detrimentul celor
mai puţin dotate. Selecţie sexuală = alegere
naturală şi artificială care se face în urma
eliminării de la actul reproducător a indivizilor
slabi şi rău înzestraţi. Selecţie artificială =
metodă de ameliorare a speciilor animale şi
vegetale, constând în selecţionarea, în vederea
reproducţiei, a indivizilor care întrunesc cele mai
multe calităţi biologice. 3. Operaţie de extragere
a unităţilor dintr-o colectivitate generală, după
anumite principii; parte dintr-o colectivitate cu
ajutorul căreia se cercetează diversele
caracteristici ale întregii colectivităţi. [Var.:
(înv.) selecţiune s.f.] Din fr. sélection, lat.
selectio, -onis.
SELVĂ, selve, s.f. Pădure ecuatorială (virgină)
veşnic verde, care acoperă bazinul Amazonului.
Din sp., port. selva, fr. selve.
SEMESTRU, semestre, s.n. Perioadă de şase
luni consecutive; o jumătate de an. ♦ O jumătate
din anul şcolar (universitar). Din fr. semestre,
lat. semestris.
SEMI- Element de compunere însemnând
"jumătate de", "pe jumătate", care serveşte la
formarea unor substantive şi a unor adjective.
Din fr., lat. semi-.
SEMINAL, -Ă, seminali, -e, adj. (Anat.) De
spermă, care se referă la spermă, care aparţine
spermei. ♦ (Bot.) Care se referă la sămânţa
plantelor. Din fr. séminal, lat. seminalis.
SEMINAR, seminarii, s.n. 1. Formă de
activitate didactică în cadrul învăţământului
superior prin care studenţii fixează şi adâncesc
cunoştinţele predate la curs sau execută lucrări
practice sub conducerea unui profesor. ♦
Seminar pedagogic = stagiu practic obligatoriu
pentru absolvenţii unei facultăţi care îşi alegeau
cariera didactică. 2. Şcoală de grad mediu pentru
pregătirea preoţilor. [Pl. şi: seminare] Din fr.
séminaire, lat. seminarium.
SEMINARIAL, -Ă, seminariali, -e, adj. De
seminar; seminaristic. - Seminar + suf. -
(i)al.
SEMINARIZA, seminarizez, vb. I. Tranz.
A prelucra, în cadrul unui seminar, materia
predată la curs sau o materie de studiu. -
Seminar + suf. -iza.
SEMINARIZARE, seminarizări, s.f.
Acţiunea de a seminariza şi rezultatul ei. V.
seminariza.
SEMNIFICA, pers. 3 semnIfică, vb. I. Intranz.
şi tranz. A avea înţelesul de..., a însemna. Din
fr. signifier, lat. significare (după semn).
SEMNIFICARE s.f. Acţiunea de a
semnifica şi rezultatul ei. V. semnifica.
SENAR, senare, adj. (În sintagma) Vers senar =
vers latin de şase picioare. - Lat. senarius, fr.
sénaire.
SENAT, senate, s.n. 1. (În Roma antică) Sfatul
bătrânilor; (sub republică) organul suprem de
conducere a statului; (sub imperiu) consiliu
consultativ cu rol politic minor. 2. Denumire
dată camerei superioare a Parlamentului care,
împreună cu Camera Deputaţilor, constituie
corpurile legiuitoare în unele ţări. 3. (Şi în
sintagma senat universitar) Organ de conducere
a unei instituţii de învăţământ superior, format
din profesori universitari şi reprezentanţi ai
studenţilor, prezidat de rector. 4. Loc în care se
adună senatorii. Din fr. sénat, lat. senatus.
SENATOR, senatori, s.m. Membru al unui
senat (1, 2). Din fr. sénateur, lat. senator.
SENIL, -Ă, senili, -e, adj. Care ţine de
bătrâneţe, care are caracteristicile bătrâneţii;
caracteristic bătrânilor, de bătrân. Din fr. senile,
lat. senilis.
SENS, sensuri, s.n. 1. Înţeles (al unui cuvânt, al
unei expresii, al unei forme sau al unei
295
construcţii gramaticale); semnificaţie. ♦ (În
semiotică) Înţelesul unui semn. ♦ Conţinut
noţional sau logic. Îmi spui cuvinte fără sens. 2.
Temei raţional; logică, rost, raţiune, noimă.
Sensul vieţii. ♦ Rost, scop, menire. ◊ Loc. adv.
Fără sens = fără rost, la întâmplare. Într-un
anumit sens = privind lucrurile într-un anumit
mod, dintr-un anumit punct de vedere, sub un
anumit raport. În sensul cuiva = potrivit
vederilor, părerilor cuiva. 3. Direcţie, orientare.
◊ Sens unic = sistem de circulaţie a vehiculelor
într-o singură direcţie pe arterele cu mare
afluenţă, putându-se folosi toată lăţimea părţii
carosabile. 4. (Mat., Fiz.) Fiecare dintre cele
două posibilităţi de succesiune a elementelor
unui ansamblu continuu ordonat cu o singură
dimensiune. Din fr. sens, lat. sensus.
SENSIBIL, -Ă, sensibili, -e, adj., s.f. I. Adj. 1.
(Despre oameni) Care resimte puternic orice
impresie fizică sau morală, care are o
sensibilitate deosebită. ♦ Care poate fi uşor
mişcat, impresionat; simţitor, emotiv. ♦ (Despre
organisme) Care reacţionează la cea mai uşoară
excitaţie exterioară. 2. (Despre materie, lucruri,
fenomene etc.) Care poate fi perceput şi
cunoscut la nivelul treptei senzoriale a
cunoaşterii, prin intermediul senzaţiei. ♦
(Substantivat, n.) Domeniul lucrurilor sensibile
(I 2). ♦ Care se poate uşor constata; vădit,
simţitor, apreciabil. Temperatura a înregistrat o
sensibilă scădere. 3. (Despre instrumente,
aparate, materiale) Care reacţionează la cele mai
mici variaţii ale unor agenţi externi. 4. (Despre
materiale fotografice) Care are însuşirea de a
înregistra acţiunea luminii sub forma unei
imagini latente ce poate fi făcută vizibilă prin
developare. II. S.f. Treapta a şaptea a modurilor
major şi minor, situată la o septimă superioară
faţă de tonică. ♦ Denumire dată acordului
construit pe treapta a şaptea a modurilor major
sau minor armonic. Din fr. sensible, lat.
sensibilis.
ULTRASENSIBIL, -Ă, ultrasensibili -e,
adj. Foarte sensibil. - Ultra- + sensibil. Cf.
fr. ultra-sensible.
SENSIBILITATE, sensibilităţi, s.f. 1. Facultate
de a simţi, de a reacţiona la excitaţii, de a-şi
schimba, într-o anumită măsură, starea iniţială
sub acţiunea unui agent exterior; acuitate a
simţurilor; capacitatea de a percepe senzaţii. 2.
Capacitate de reacţie afectivă; intensitate
afectivă; emotivitate, afectivitate. ♦ (În artă şi
literatură) Capacitatea de a transmite, de a
provoca emoţii artistice; receptivitate artistică. 3.
Însuşire a unui instrument sau a unui aparat de a
reacţiona la cele mai mici variaţii ale unor agenţi
externi (ca diferenţa de temperatură sau de
greutate, schimbarea presiunii etc.). 4. (Chim.)
Mărimea concentraţiei unei soluţii în substanţa
de analizat, care produce, în timpul reacţiei de
recunoaştere, un efect situat la pragul perceperii
senzoriale. 5. Predispoziţie a organismelor la
diferite boli. 6. Calitate a materialelor
fotografice de a fi sensibile (4). Din
sensibilité, lat. sensibilitas, -atis.
SESIL, -Ă, sesili, -e, adj. (Despre frunze) Lipsit
de peţiol sau de peduncul. Din fr. sessile, lat.
sessilis.
SENTENŢIOS, -OASĂ, sentenţioşi, -oase, adj.
(Despre stil, ton, fraze etc.) Care conţine multe
sentinţe (2), maxime; p. ext. care are caracter,
ton de sentinţă. ♦ (Despre oameni) Care se
exprimă prin sentinţe, prin maxime; p. ext. care
foloseşte un ton emfatic; afectat, grav,
pretenţios. Din fr. sentencieux, lat.
sententiosus.
SENTENŢIOZITATE s.f. (Rar) Însuşirea
de a fi sentenţios. - Sentenţios + suf. -itate.
SENTINŢĂ, sentinţe, s.f. 1. Hotărâre, decizie a
unui tribunal, pronunţată în primă instanţă. ♦
Hotărâre a unei comisii de arbitraj. ♦ Fig.
Stigmatizare, oprobriu, blam. 2. Maximă,
aforism, adagiu. ♦ Deviză. Din fr. sentence, lat.
sententia.
SENZAŢIE, senzaţii, s.f. 1. Reflectare
nemijlocită a unor însuşiri ale obiectelor din
realitate ca urmare a acţiunii lor asupra
organelor de simţ. Senzaţie vizuală. Senzaţie
auditivă. ◊ Expr. A avea senzaţia că... = a simţi,
a i se părea că... ♦ Percepţie. ♦ Simţire;
sentiment. 2. Ceea ce are un caracter senzaţional,
impresionează în mod puternic simţurile,
imaginaţia; ceea ce constituie un prilej de emoţii
violente. ◊ Loc. adj. De senzaţie = senzaţional. ◊
Expr. A face senzaţie = a produce o impresie
foarte puternică, a trezi un interes deosebit, a
face vâlvă. [Var.: senzaţiune s.f.] Din fr.
sensation, lat. sensatio, -onis.
SENZITIV, -Ă, senzitivi, -e, adj. 1. Senzorial. 2.
Înzestrat cu sensibilitate; sensibil. ♦ (Bot.;
substantivat, f.) Specie de mimoză. Din fr.
sensitif, lat. sensitivus.
SENZOR, senzori, s.m. (Fiz.) Dispozitiv
(ultrasensibil) care sesizează un anumit
fenomen. [Scris şi: sensor] Din engl. sensor, fr.
senseur.
SENZUAL, -Ă, senzuali, -e, adj. Care ţine de
simţuri, care desfată simţurile. ♦ (Despre
oameni; adesea substantivat) Înclinat spre
plăcerile trupeşti, spre senzualitate. ♦ (Adesea
adverbial) Care trădează, exprimă senzualitate.
Din fr. sensuel, lat. sensualis.
SEPARA, separ, vb. I. 1. Tranz. A face să nu
mai fie împreună; a despărţi, a desface, a izola. ♦
Refl. (Despre persoane) A se îndepărta, a se
despărţi; (despre soţi) a divorţa. 2. Refl. şi
intranz. (Fiz.; despre o substanţă solidă dizolvată
într-un lichid) A (se) depune sub formă de
precipitat. Din fr. séparer, lat. separare.
SEPARARE, separări, s.f. Acţiunea de a
(se) separa şi rezultatul ei; despărţire,
izolare; diferenţiere. V. separa.
SEPARAT, -Ă, separaţi, -te, adj. Care se
găseşte izolat, care nu comunică, nu se
confundă cu alţii, nu e în legătură cu alţii;
deosebit; care a fost izolat dintr-un complex.
fr. ◊ Pace separată = pace pe care o încheie un
stat în mod izolat, fără aliaţii săi de război.
V. separa.
SEPARABIL, -Ă, separabili, -e, adj. Care poate
fi separat, care se poate despărţi. Din fr.
séparable, lat. separabilis.
SEPARAŢIE, separaţii, s.f. Despărţire,
separare. ◊ Separaţia puterilor = principiu care
susţine că puterea legislativă, puterea executivă
şi puterea judecătorească dintr-un stat pot şi
trebuie să acţioneze independent una de alta,
având o anumită interdependenţă şi dreptul de
control reciproc. Separaţie de domiciliu =
dispensă premergătoare divorţului prin care se
acordă soţilor dreptul de a avea domicilii legale
diferite. Separaţie de bunuri = (în unele state)
regim matrimonial caracterizat prin aceea că
femeia îşi păstrează libera dispunere a bunurilor
sale aduse în căsătorie pentru susţinerea
sarcinilor acesteia. Separaţie de patrimoniu =
măsură luată la cererea creditorilor unei
succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de
sume de bani, pentru a împiedica confundarea
patrimoniului succesoral cu cel al moştenitorului
şi a evita astfel eventuala concurenţă a
creditorilor acestuia din urmă. Din fr.
séparation, lat. separatio.
SEPARATOR, -OARE, separatori, -oare, adj.,
s.n. I. Adj. Care are calitatea de a separa. II. S.n.
1. Dispozitiv, aparat sau maşină care serveşte la
curăţarea unei substanţe de altele sau la
separarea unuia sau mai multor componenţi
dintr-un amestec. Separator de ţiţei. ◊ Separator
de lapte = aparat centrifugal folosit pentru
separarea smântânii din lapte. 2. Aparat electric
folosit pentru conectarea şi deconectarea vizibilă
a unui circuit electric, manevrabil numai dacă
circuitul este întrerupt. Din fr. séparateur, lat.
separator.
HIDROSEPARATOR, hidroseparatoare,
s.n. Instalaţie de separare acţionată cu
ajutorul unui curent de apă şi folosită la
prepararea mecanică a cărbunilor. - Hidro- +
separator.
SEPTENTRIONAL, -Ă, septentrionali, -e, adj.
Boreal, nordic. Din fr. septentrional, lat.
septentrionalis.
SEPIE, sepii, s.f. 1. Moluscă marină cu corpul
oval, prevăzut cu zece braţe acoperite cu
numeroase ventuze şi cu o cochilie calcaroasă
internă şi care, când este atacată, elimină o
secreţie negricioasă dintr-o "glandă de cerneală",
tulburând apa din jur (Sepia officinalis). 2. (În
forma sepia) Vopsea de culoare cafeniu-închis
provenită din viscerele sepiei sau fabricată pe
cale artificială, întrebuinţată în pictură sau în
grafică. 3. Desen colorat roşu-brun, realizat cu
sepia (2). Din fr. sépia, lat. sepia.
SEPTUAGENAR, -Ă, septuagenari, -e, s.m. şi
f., adj. (Persoană) care a împlinit vârsta de
şaptezeci de ani sau are între şaptezeci şi optzeci
de ani. Din fr. septuagénaire, lat.
septuagenarius.
296
SEPULCRAL, -Ă, sepulcrali, -e, adj. (Livr.) 1.
Care aparţine mormântului, privitor la mormânt.
2. Ca de mort. Din fr. sépulcral, lat.
sepulcralis.
SEPULTURĂ, sepulturi, s.f. (Rar) Loc de
înmormântare; mormânt. Din fr. sépulture, lat.
sepultura.
SER, seruri, s.n. Partea lichidă a sângelui. ♦
Lichid extras din sânge sau preparat pe cale
artificială care conţine un anumit anticorp sau o
secreţie glandulară şi este folosit în scopuri
terapeutice. ◊ Ser sangvin = plasmă sangvină din
care s-a extras fibrinogenul. Ser imun = ser
sangvin provenit de la un animal vaccinat care,
introdus în organism, conferă o imunitate pasivă.
Ser fiziologic = soluţie salină foarte diluată,
apropiată de compoziţia serului sangvin, folosită
pentru a înlocui pierderile mari de lichide sau de
sânge în diferite boli, pentru dizolvarea unor
antibiotice etc. Din fr. sérum, lat. serum.
SERADELĂ, seradele, s.f. Plantă din familia
leguminoaselor, cu tulpina subţire, înaltă, cu
frunzele compuse, folosită ca plantă furajeră
(Ornithopus sativus). Din it. serradella, fr.
serradelle.
SERIE, serii, s.f. 1. Înşiruire de termeni care se
succedă potrivit unei anumite legi; succesiune
neîntreruptă de lucruri, de fapte etc. de acelaşi
fel, care formează un ansamblu sau care sunt
considerate astfel; şir; p. ext. mulţime, sumă. ◊
Loc. adj. De serie = (despre mărfuri, obiecte)
fabricat, confecţionat după acelaşi tip, împreună
cu alte obiecte asemănătoare; comun, obişnuit,
banal. ◊ Loc. adv. În serie = în multe exemplare
după acelaşi tip, în număr mare. ♦ Grup, tranşă,
categorie într-o succesiune sau într-o clasificare.
2. Expresie matematică formată dintr-o infinitate
de termeni care se deduc unul din altul conform
unei anumite reguli şi care sunt legaţi între ei cu
semnul plus sau minus. 3. (Chim.) Grup de
compuşi organici caracterizaţi prin faptul că
fiecare are în molecula lui câte un atom de
carbon şi doi atomi de hidrogen mai mult decât
compusul precedent al grupului. 4. Număr de
ordine care se aplică pe mărfurile fabricate într-
un număr mare de exemplare de acelaşi tip. ◊
Seria zero = primele cantităţi dintr-un produs
nou, executate de o întreprindere în timpul
însuşirii fabricaţiei în serie a produsului
respectiv. ♦ Număr caracteristic unuia dintre
tipurile de fabricaţie a unor produse finite. 5.
Complex de straturi care s-au depus în timpul
unei epoci geologice. 6. Grup de sunete sau de
foneme caracterizate printr-o trăsătură comună.
Din fr. série, lat. series.
SERINGĂ, seringi, s.f. Instrument medical
folosit pentru a introduce sau pentru a scoate din
organism un lichid, pentru a lua probe de sânge
etc., care constă dintr-un cilindru de sticlă sau de
material plastic cu un piston etanş, la care se
adaptează un ac tubular. [Var.: siringă s.f.] Din
fr. seringue, it. siringa.
297
SERIOGRAF, seriografe, s.n. Accesoriu al
aparatului radiografic pentru executarea de
radiografii în serie. Din fr. sériographe, engl.
seriograph.
SERIOGRAFIE, seriografii, s.f. Înregistrare a
unei serii de clişee cu ajutorul seriografului;
imagine astfel obţinută. Din fr. sériographie,
engl. seriography.
SERIOS, -OASĂ, serioşi, -oase, adj., adv., s.n.
I. Adj. 1. Care are un caracter grav, sobru; lipsit
de superficialitate; care nu se ţine de frivolităţi,
de glume; aşezat, ponderat. ◊ Care convinge,
care corespunde unui caracter sobru. ♦ Care are
o înfăţişare gravă, un aer solemn, sever, rigid. ♦
Lipsit de zburdălnicie, de veselie. ♦ (Despre
îmbrăcăminte) Sobru. 2. Care obişnuieşte să
adâncească lucrurile, care procedează în
acţiunile sale cu atenţie, cu conştiinciozitate; p.
ext. care are o înfăţişare, o expresie vădind
concentrare, preocupare. 3. Care trebuie privit cu
seriozitate; pozitiv, real, adevărat. E lucru foarte
serios. ♦ (Despre lucrări, activităţi etc.)
Temeinic, adânc, conştiincios. Studii serioase în
specialitate. ♦ Care poate avea urmări grave;
primejdios. Boală serioasă. 4. De seamă,
important. II. Adv. 1. Fără intenţie de glumă sau
de farsă; adevărat, drept. 2. Temeinic; stăruitor,
hotărât cu tot dinadinsul. II. S.n. (Înv.)
Seriozitate. ◊ Loc. adv. Cu (tot) seriosul = cu
toată seriozitatea, cu toată convingerea, fără
glumă. ◊ Expr. (Şi azi) A lua (pe cineva sau
ceva) în serios = a acorda unei persoane sau unui
lucru toată atenţia, a-l socoti vrednic de luat în
consideraţie. Din fr. sérieux, lat. seriosus.
SERIOZITATE s.f. 1. Însuşirea, calitatea
de a fi serios; p. ext. comportare, ţinută care
denotă această însuşire; gravitate,
importanţă, însemnătate. ◊ Loc. adv. Cu
seriozitate sau cu toată seriozitatea = a) cu
mare atenţie, cu conştiinciozitate, temeinic;
b) cu convingere, cu tărie, dinadins; c)
(în construcţie cu verbe ca "a zice", "a
spune" etc.) cu ton profund, cu gravitate, cu
pătrundere, convins. ♦ Expresie a figurii
lipsită de veselie, de zburdălnicie. 2.
Profunzime, intensitate; temeinicie,
autenticitate. ♦ Calitate a ceea ce necesită o
deosebită atenţie, o deosebită grijă; gravitate.
Seriozitatea momentului. ♦ Calitatea a ceea
ce este lucrat, executat cu conştiinciozitate,
cu atenţie. - Serios + suf. -itate.
NESERIOS, -OASĂ, neserioşi, -oase, adj.
Care nu este serios; lipsit de seriozitate. -
Ne- + serios.
NESERIOZITATE s.f. Lipsă de seriozitate;
p. ext. comportare, ţinută neserioasă. - Ne- +
seriozitate.
SERPENT, seripente, s.n. Instrument de suflat
din sec. XVI, cu tonalitate gravă, înlocuit
ulterior de tubă. Din fr., engl. serpent.
SERPENTARIU, serpentarii, s.n. Loc special
amenajat (într-o grădină zoologică) în care
trăiesc şerpi în condiţii asemănătoare cu cele din
natură. Din lat., engl. serpentarium, fr.
serpentaire.
SERPENTIN s.n. Mineral cu varietăţi de
diferite culori, rezultat prin hidroliza silicatului
de magneziu. [Var.: serpentină s.f.] Din fr.
serpentine, germ. Serpentine.
SERVICIU, servicii, s.n. 1. Acţiunea, faptul de
a servi, de a sluji; formă de muncă prestată în
folosul sau în interesul cuiva. ◊ Expr. A fi (sau a
se pune) în serviciul cuiva (sau a ceva) = a sluji,
a servi unei persoane sau unui scop, unei idei
etc. ♦ (În construcţie cu verbele "a face", "a
aduce") Faptă, acţiune care serveşte, avantajează
pe cineva; îndatorire, obligaţie. ◊ Expr. A face un
prost (sau un rău) serviciu cuiva = a face cuiva
(fără voie) un rău. ♦ Scară de serviciu = scară
secundară într-un imobil (pentru acces la
dependinţe). 2. Ocupaţie pe care o are cineva în
calitate de angajat; slujbă. ♦ Îndatorire care
revine cuiva în calitate de angajat; îndeplinirea
acestei îndatoriri. ◊ Serviciu militar = stagiu la
care sunt obligaţi, prin lege, cetăţenii unui stat
pentru a se instrui din punct de vedere militar în
rândurile forţelor armate. Serviciu comandat =
însărcinare, atribuţie, misiune specială
încredinţată cuiva spre executare. Serviciu divin
(sau religios) = slujbă religioasă. ◊ Expr.
(Despre angajaţi, ostaşi, elevi) (A fi) de serviciu
= (a fi) însărcinat cu o misiune specială în cadrul
obligaţiilor profesionale. A intra în serviciu = a
deveni salariat. ♦ Funcţie. Serviciu de casier. 3.
Subdiviziune în administraţia internă a unei
instituţii, întreprinderi etc. cuprinzând mai multe
secţii; p. ext. colectivul de muncă corespunzător.
4. Grup de obiecte care alcătuiesc un tot cu
destinaţie specială. Serviciu de cafea. 5. Mulţime
ordonată în timp a regimurilor succesive ale unui
sistem tehnic. 6. (Sport) Punere în joc a mingii.
Din fr. service, lat. servitium.
DESERVICIU, deservicii, s.n. Faptă
neconvenabilă, dezavantajoasă; contra-
serviciu. - Des- + serviciu.
SERVIL, -Ă, servili, -e, adj. (Livr.) 1.
Slugarnic; linguşitor, supus. ♦ (Rar) Care ţine de
condiţia de serv. 2. Care se conformează riguros,
fără rezerve modelului; lipsit de originalitate.
Imitare servilă. ♦ (Despre traduceri şi
traducători) Care se ţine în mod formal de
original, neglijând conţinutul, ideile; literal. Din
fr. servile, lat. servilis.
SESIUNE, sesiuni, s.f. Perioadă de timp în care
membrii unui organ reprezentativ, al unei
instituţii ştiinţifice sau ai altui colectiv organizat
se întrunesc pentru a rezolva împreună unele
probleme; p. ext. şedinţele ţinute în această
perioadă de timp. ◊ Sesiune de examene =
perioadă de timp în cursul căreia se ţin examene.
Din fr. session, lat. sessio, -onis.
PRESESIUNE, presesiuni, s.f. Perioadă în
care se dau examene înaintea sesiunii
propriu-zise. - Pre- + sesiune.
SET, seturi, s.n. 1. Fiecare dintre părţile în care
se împart unele jocuri sportive, determinate de
298
câştigarea unui anumit număr de puncte în
favoarea unei echipe sau a unui jucător. 2. Serie
de obiecte sau de instrumente tehnice care se
vând împreună. 3. Ansamblul de obiecte de
îmbrăcăminte (în special pulover şi jachetă) ale
cărui piese sunt confecţionate din acelaşi
material; garnitură. Din engl., fr. set.
SETER, seteri, s.m. Rasă de câini de vânătoare
şi de pază cu păr lung şi ondulat şi cu urechi
mari, clăpăuge. Seter irlandez. [Scris şi: setter]
Din engl., fr. setter.
SEVER, -Ă, severi, -e, adj. 1. (Despre oameni;
adesea adverbial) Care judecă şi pedepseşte fară
indulgenţă; exigent, pretenţios, riguros. ♦ Care
nu admite abateri de la normele sau regulile
stabilite, care nu admite circumstanţe atenuante;
rigid. Lege severă. ♦ (Despre aspectul, expresia,
manifestările oamenilor) Lipsit de blândeţe,
aspru, grav. ♦ P. ext. Solemn. 2. Fără multe
ornamente; sobru, auster. Din fr. sévère, lat.
severus.
SEVERITATE s.f. Însuşirea de a fi sever (1);
asprime, străşnicie; comportarea unei persoane
severe; exigenţă, austeritate, rigiditate. Din fr.
sévérité, lat. severitas, -atis.
SEX, sexe, s.n. 1. Totalitatea caracteristicilor
morfologice şi fiziologice care deosebesc
animalele şi plantele în două categorii distincte,
masculi şi femele. 2. Fiecare dintre cele două
categorii de vieţuitoare diferenţiate după
organele genitale; bărbaţi sau femei, masculi sau
femele. ◊ Sexul tare (sau viril) = bărbaţii. Sexul
slab (sau frumos) = femeile. [Pl. şi: sexuri] Din
fr. sexe, lat. sexus.
SEXAGENAR, -Ă, sexagenari, -e, s.m. şi f.
(Adesea adjectival) Persoană care a împlinit
vârsta de şaizeci de ani sau are între şaizeci şi
şaptezeci de ani. Din fr. sexagénaire, lat.
sexagenarius.
SEXTUPLU, -Ă, sextupli, -e, adj. De şase ori
mai mare, înşesit. Din fr. sextuple, lat.
sextuplus.
SEXUAL, -Ă, sexuali, -e, adj. Care se referă la
sex şi îl caracterizează; care este privit din
punctul de vedere al raportului dintre sexe, care
se referă la viaţa sexuală. Din fr. sexuel, lat.
sexualis.
SFERĂ, sfere, s.f. 1. Suprafaţă constituită de
locul geometric al punctelor din spaţiu egal
depărtate de un punct dat, numit centru; corp
geometric mărginit de o astfel de suprafaţă. ♦
Obiect care are aproximativ această formă. ♦
(Rar) Glob terestru. 2. (De obicei cu
determinarea "cerească") Regiune cerească unde
se găsesc şi se mişcă aştrii; boltă cerească. 3.
Atmosferă. 4. Fig. Domeniul, limitele în cadrul
cărora există, acţionează sau se dezvoltă cineva
sau ceva. Sferă de influenţă = întindere, spaţiu,
domeniu în cuprinsul căruia se exercită o
influenţă a cuiva sau a ceva. ♦ Mediu (social). 5.
Element logic care reprezintă capacitatea de
referinţă a noţiunii la ansamblul de indivizi ce
posedă însuşirile reflectate în conţinutul acesteia.
Din fr. sphère, lat. sphaera.
TEHNOSFERĂ s.f. Domeniu al vieţii
umane care cuprinde cultura şi civilizaţia. -
Tehno[logie] + sferă.
TERMOSFERĂ s.f. Ionosferă. - Termo- +
sferă.
SFERIC, -Ă, sferici, -ce, adj. De forma unei
sfere (1); rotund. Din fr. sphérique, lat.
sphaericus.
SEMISFERIC, -Ă, semisferici, -ce, adj.
Care are forma unei jumătăţi de sferă. -
Semi- + sferic.
SFINCTER, sfinctere, s.n. Muşchi inelar care
înconjură un orificiu natural, reglându-i
deschiderea în funcţie de gradul de contracţie
sau de relaxare. Din fr., lat. sphincter.
SFINX, sfincşi, s.m. I. Monstru fabulos din
mitologia antică (greacă şi egipteană), cu corp de
leu, cu cap de om şi cu aripi de vultur;
monument arhitectonic de piatră înfăţişând acest
animal. ♦ Fig. Personaj enigmatic. II. Nume dat
mai multor specii de fluturi mari, care zboară în
timpul serii şi noaptea. Din fr., lat. sphinx.
SIBARIT, -Ă, sibariţi, -te, adj., s.m. şi f. (Livr.)
(Persoană) care trăieşte în lux, lene şi desfrâu.
Din fr. sybarite, lat. Sybarita.
SIBILĂ, sibile, s.f. Femeie căreia i se atribuia,
în antichitate, darul de a prezice viitorul, fiind
inspirată de zei. Din fr. sibylle, lat. Sibylla.
SIBILIN, -Ă, sibilini, -e, adj. (Rar) Sibilic. Din
fr. sibyllin, lat. sibyllinus.
SIBILINIC, -Ă, sibilinici, -ce, adj. (Rar)
Sibilic. - Sibilin + suf. -ic.
SICAR, sicari, s.m. (Rar) Asasin, ucigaş tocmit.
Din it. sicario, fr. sicaire.
SICATIV, -Ă, sicativi, -e, adj. (Despre uleiuri)
Care se usucă repede. ♦ (Substantivat, n.)
Substanţă care se adaugă uleiurilor pentru a le
face să se usuce repede. Din fr. siccatif, lat.
siccativus.
SICILIAN, -Ă, sicilieni, -e, subst., adj. I. 1.
S.m. şi f. Locuitor din Sicilia. 2. Adj. Care
aparţine sicilienilor sau Siciliei, privitor la
sicilieni sau la Sicilia. 3. Adj. (În sintagma)
Apărare siciliană = numele unui sistem de
apărare la jocul de şah. II. 1. Subst. (Geol.) Etaj
al cuaternarului inferior din bazinul Mării
Mediterane. 2. Adj. Care se referă la formaţiile
şi la etajul sicilianului (II 1). III. S.f. Vechi dans
italian cu o mişcare moderată; melodie după care
se execută acest dans, având un caracter foarte
armonios şi pastoral. Din fr. sicilien, it.
siciliano.
SIDERAL, -Ă, siderali, -e, adj. Care ţine de
aştri, privitor la aştri, care vine de la aştri, în
raport cu poziţia acestora; astral. ◊ An sideral =
interval de timp (de 365 de zile, 9 ore şi 9
secunde) în care Soarele, în mişcarea lui
aparentă, plecând de la o stea, ajunge iarăşi
acolo. Zi siderală = timp scurs între două treceri
consecutive ale unei stele la acelaşi meridian.
Oră siderală = a 24-a parte dintr-o zi siderală.
299
Minut sideral = a 60-a parte dintr-o oră siderală.
Timp sideral = timp a cărui unitate de măsură
este ziua siderală. Din fr. sidéral, lat.sideralis.
SIDERIT, siderite, s.n. Sideroză. Din fr.
sidérite, lat. sideritis, germ. Siderit.
SIEMENS s.n. (Fiz.) Unitate de măsură egală cu
conductanţa unui conductor a cărui rezistenţă
electrică este de un ohm. Din fr. siemens, germ.
Siemens.
SIFON, sifoane, s.n. 1. Tub în formă de U
răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să
treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra
unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a
lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau
de P montat la punctul de legare dintre un obiect
de instalaţie sanitară şi o conductă de canalizare,
cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de
apă, trecerea gazelor din canal în instalaţie. 3.
Butelie etanşă de sticlă, de material plastic etc.,
cu pereţii groşi, folosită pentru păstrarea şi
debitarea sub presiune a apei acidulate cu bioxid
de carbon; p. ext. apă gazoasă obţinută prin
saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a
apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea şi
dezinfectarea anumitor cavităţi ale organismului
(stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoţie sau de
circulaţie în formă de pâlnie la unele animale
acvatice inferioare. Din fr. siphon, lat. sipho, -
onis, germ. Siphon.
SIFONAR, sifonari, s.m. Persoană care
fabrică apă gazoasă şi încarcă sifoane (3) sau
care vinde sifoane. - Sifon + suf. -ar.
SIFONARE, sifonări, s.f. Acţiunea de a
sifona şi rezultatul ei. V. sifona.
SIFONĂRIE, sifonării, s.f. Magazin, loc în
care se încarcă şi se vând sifoane (3). - Sifon
+ suf. -ărie.
SIFONAT, -Ă, sifonaţi, -te, adj. (Despre
lichide) Amestecat cu sifon. V. sifona.
SIGLĂ, sigle, s.f. Prescurtare convenţională
formată din litera iniţială sau din grupul de litere
iniţiale folosite în inscripţii, în manuscrise etc.
pentru a evita cuvintele sau titlurile prea lungi.
Din fr. sigle, lat. sigla.
SIGMA s.m. invar. A optsprezecea literă a
alfabetului grecesc, corespunzând sunetului s.
Din ngr. sigma, fr. sigma.
SILABĂ, silabe, s.f. Segment fonetic alcătuit
dintr-unul sau din mai multe foneme pronunţate
printr-un singur efort respirator. ◊ Silabă închisă
= silabă care se termină în consoană. ◊ Silabă
deschisă = silabă care se termină într-o vocală.
Din fr. syllabe, lat. syllaba.
SILABIC, -Ă, silabici, -ce, adj. Care ţine de
silabe, privitor la silabe; alcătuit din silabe. ◊
Scriere silabică (sau cu caracter silabic) =
scriere în care semnele nu reprezintă sunete, ci
silabe. Versificaţie silabică = versificaţie bazată
pe numărul silabelor, independent de locul
accentelor. Din fr. syllabique, lat. syllabicus.
BISILABIC, -Ă, bisilabici, -ce, adj. Format
din două silabe. - Bi- + silabic.
 UNISILABIC, -Ă, unisilabici, -ce, adj.
(Rar) Monosilabic. - Uni- + silabic.
SILAN, silani, s.m. Compus al siliciului cu
hidrogenul. [Pl. şi: (n.) silane] Din fr., engl.
silane, rus. silan, germ. Silan.
SILEN, sileni, s.m. Nume dat, în mitologia
greacă, satirilor bătrâni; p. ext. persoană în
vârstă care, sub o înfăţişare grotescă, ascunde o
înţelepciune ironică. Din lat. Silenus, fr. Silène.
SILENIC, -Ă, silenici, -ce, adj. (Rar) (Ca)
de silen. - Silen + suf. -ic.
SILENŢIOS, -OASĂ, silenţioşi, -oase, adj.
(Livr.) Tăcut, liniştit. ♦ Care nu face zgomot.
Tramvai silenţios. Din fr. silencieux, lat.
silentiosus.
SILENŢIOZITATE s.f. Proprietate a unui
aparat tehnic, a unui vehicul etc. de a
funcţiona fără să facă zgomot. - Silenţios +
suf. -itate.
SILEPSĂ, silepse, s.f. Construcţie sintactică în
care cuvintele se acordă după asociaţii logice şi
nu după regulile gramaticale obişnuite; p. ext.
figură de stil în care se foloseşte o astfel de
construcţie sintactică şi în care un cuvânt este
luat atât în sensul propriu, cât şi în cel figurat.
Din fr. syllepse, lat., ngr. syllepsis.
SILEX, silexuri, s.n. 1. Rocă silicioasă foarte
dură, de culoare cenuşie, gălbuie sau brună. 2.
Obiect, instrument făcut din silex, care datează
din epoca de piatră. Din fr. silex, lat. silex.
SILF, -Ă, silfi, -e, s.m. şi f. (Rar la f.; în
mitologia popoarelor germanice) Duh aerian
uşor, foarte agil, care, împreună cu silfida,
întruchipa elementul aerului. Din fr. sylphe, lat.
sylphus.
SILFIC, -Ă, silfici, -ce, adj. (Rar) Care
aparţine silfilor, privitor la silfi, care
seamănă cu silfii, ca de silfi. - Silf + suf. -ic.
SILICE s.f. Corp solid, compus al siliciului cu
oxigenul, dur, alb sau incolor, insolubil în apă,
cu temperatura de topire foarte înaltă, care se
găseşte în natură în compoziţia celor mai multe
roci şi care se foloseşte la fabricarea sticlei, a
betonului etc.; bioxid de siliciu. Din fr. silice,
lat. silex, -icis.
SILICVĂ, silicve, s.f. Tip de fruct dehiscent în
formă de păstaie, caracteristic plantelor din
familia cruciferelor, împărţit în interior printr-o
membrană subţire, pe care sunt prinse seminţele.
[Var.: (rar) silicuă s.f.] Din lat. siliqua, fr.
silique.
SILOGISM, silogisme, s.n. Raţionament
deductiv care conţine trei judecăţi legate între
ele astfel încât cea de-a treia judecată, care
reprezintă o concluzie, se deduce din cea dintâi
prin intermediul celei de-a doua. Din fr.
syllogisme, lat. syllogismus.
SILOGISTIC, -Ă, silogistici, -ce, adj. Care
aparţine silogismului, privitor la silogism. ♦
(Substantivat, f.) Parte a logicii formale care se
ocupă cu studiul silogismelor. Din fr.
syllogistique, lat. syllogisticus.
300
SILVAN, silvani, s.m. Fiecare dintre divinităţile
romane considerate drept protectoare ale
pădurilor, imaginate cu o faţă bestială, cu corpul
păros şi cu picioare şi coarne de ţap. Din lat.
silvanus, fr. sylvain.
SILVANIT s.n. Minereu de aur şi de argint,
moale, cu luciu metalic, de culoare argintie-
cenuşie, cristalizat în sistemul monoclinic. Din
germ. Sylvanit, fr. sylvanite.
SIMBOL, simboluri, s.n. 1. Semn, obiect,
imagine etc. care reprezintă indirect (în mod
convenţional sau în virtutea unei corespondenţe
analogice) un obiect, o fiinţă, o noţiune, o idee, o
însuşire, un sentiment etc. ♦ (În literatură şi artă)
Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee
sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie
de reprezentări. 2. Spec. Semn convenţional sau
grup de semne convenţionale folosit în ştiinţă şi
tehnică şi care reprezintă sume, cantităţi,
operaţii, fenomene, formule etc. ◊ Simbol
matematic = semn care reprezintă noţiuni,
obiecte sau operaţii matematice. Simbol chimic =
mod convenţional de notare a atomilor
elementelor chimice folosit în scrierea
formulelor şi a ecuaţiilor chimice. 3. (Bis.; în
sintagma) Simbolul credinţei = rugăciune care
reprezintă expunerea succintă a dogmelor
fundamentale ale religiei creştine; crezul. [- Pl.
şi: (rar) simboale]. Din lat. symbolum, fr.
simbole, germ. Symbol.
SIMBOLISTICĂ s.f. (Livr.) Simbolică (2).
- Simbol + suf. -istică.
SIMBOLIC, -Ă, simbolici, -ce, adj., (2, 3, 4) s.f.
1. Adj. Care constituie un simbol (1); care are
caracter de simbol, exprimat printr-un simbol,
care serveşte de simbol; care nu are eficacitate
sau valoare în sine, ci prin ceea ce simbolizează.
2. S.f. Ansamblu de simboluri; exprimare (a
unor idei sau a unor sentimente) prin simboluri;
semnificaţie simbolică (1); simbolistică. 3. S.f.
Teorie generală asupra simbolurilor (în care
noţiunile logice şi raporturile dintre ele sunt
înlocuite prin semne convenţionale). 4. S.f.
Ramură a teologiei consacrată studiului
comparativ al simbolurilor de credinţă ale
diferitelor confesiuni. Din fr. symbolique, lat.
symbolicus, germ. symbolisch, Symbolik.
SIMETRIE, simetrii, s.f. 1. Proprietate a unui
ansamblu spaţial de a fi alcătuit din elemente
reciproc corespondente şi de a prezenta, pe
această bază, anumite regularităţi;
proporţionalitate, concordanţă, armonie între
părţile unui tot, între elementele unui ansamblu
etc.; distribuţie egală, regulată, armonioasă a
părţilor unui tot, a elementelor unui ansamblu;
corespondenţă exactă (ca formă, poziţie etc.)
între părţile (opuse ale) unui tot. 2. Spec.
Proprietate a două puncte aparţinând aceleiaşi
figuri geometrice sau la două figuri diferite de a
fi aşezate la aceeaşi distanţă de un plan, de o
dreaptă sau de un punct; proprietate
corespunzătoare a două figuri geometrice;
proprietate a două figuri geometrice de a se
suprapune exact. Din lat. symmetria, fr.
symétrie.
SIMFONIE, simfonii, s.f. 1. (În trecut)
Ansamblu de sunete consonante sau de sunete
muzicale; compoziţie muzicală instrumentală (cu
solişti, cor); (sens curent) compoziţie muzicală
amplă pentru orchestră, care cuprinde de obicei
trei sau patru părţi. ♦ Simfonie concertantă =
compoziţie muzicală rezultată din îmbinarea
simfoniei şi a concertului instrumental. 2. Fig.
Ansamblu (armonios) de elemente care concură
la producerea unui anumit efect; spec. îmbinare
armonioasă de culori. Din lat. symphonia, fr.
symphonie.
SIMFONISM s.n. Totalitatea principiilor
care stau la baza creaţiei simfonice şi a
muzicii instrumentale în general. - Simfonie
+ suf. -ism.
SIMILITUDINE, similitudini, s.f. 1. Potrivire,
asemănare, identitate (între două lucruri sau
două acţiuni). 2. (Fiz.; Tehn.) Proprietate a două
fenomene de a putea fi puse într-o
corespondenţă parţială sau totală, astfel încât
valorile mărimilor caracteristice unuia dintre
fenomene să poată fi obţinute, printr-un calcul
relativ simplu, din valorile cunoscute ale
mărimilor corespondente caracteristice celuilalt
fenomen. 3. (Mat.) Asemănare. Din fr.
similitude, lat. similitudo, -inis.
SIMPATIE, simpatii, s.f. 1. Atracţie, înclinare,
afinitate pe care cineva o simte faţă de o
persoană sau pe care o inspiră cuiva; afecţiune;
p. ext. obiectul acestui sentiment. ♦ Aprobare;
ataşament; devotament. 2. (Fam.) Persoană faţă
de care cineva simte afecţiune sau dragoste. 3.
(Med.) Legătură, raport dintre (două) organe
simetrice care face ca, atunci când unul este
afectat, să sufere şi celălalt. Ochii sunt organe
care se îmbolnăvesc prin simpatie. Din fr.
sympathie, lat. sympathia.
SIMPLICITATE s.f. Simplitate. Din fr.
simplicité, lat. simplicitas, -atis.
SIMPLIFICA, simplific, vb. I. Tranz. A face să
fie (mai) simplu. ♦ A reduce o ecuaţie sau o
fracţie printr-un divizor comun; a transforma o
egalitate într-o altă egalitate echivalentă cu
formă mai simplă. Din lat. simplificare, fr.
simplifier.
SIMPLIFICARE, simplificări, s.f. Acţiunea
de a simplifica şi rezultatul ei; simplificaţie.
V. simplifica.
SIMPLIFICAT, -Ă, simplificaţi, -te, adj. 1.
Care a devenit (mai) simplu (1, 2). 2.
(Despre funcţii şi expresii algebrice) Asupra
căruia s-a efectuat operaţia de reducere la un
divizor comun; redus. V. simplifica.
SIMULA, simulez, vb. I. Tranz. A face să pară
adevărat ceva ireal; a da, în mod intenţionat, o
impresie falsă. ♦ A se preface bolnav, nebun,
beat etc. (pentru a obţine un avantaj sau a evita o
sancţiune). Din fr. simuler, lat. simulare.
SIMULANT, -Ă, simulanţi, -te, s.m. şi f.
(Rar) Persoană care simulează o boală, o
301
nebunie etc. - Simula + suf. -ant. Cf. fr.
simulateur.
SIMULACRU, simulacre, s.n. Aparenţă
înşelătoare; acţiune simulată; obiect care dă o
falsă impresie a realităţii. Din fr. simulacre, lat.
simulacrum.
SIMULA, simulez, vb. Tranz. A face să pară
adevărat ceva ireal; a da, în mod intenţionat, o
impresie falsă. ♦ A se preface bolnav, nebun,
beat etc. (pentru a obţine un avantaj sau a evita o
sancţiune). Din fr. simuler, lat. simulare.
SIMULARE, simulări, s.f. Faptul de a
simula; prefăcătorie; falsificare; simulaţie.
V. simula.
SIMULAT, -Ă, simulaţi, -te, adj. Care are o
aparenţă înşelătoare; făcut în mod intenţionat
să dea o impresie falsă. V. simula.
SIMULAŢIE, simulaţii, s.f. Simulare; spec.
(Jur.) folosire de către o persoană a unui înscris
constatator al unui act juridic care nu corespunde
unei operaţii reale. [Var.: simulaţiune s.f.] Din
fr. simulation, lat. simulatio, -onis.
SINAFIE, sinafii, s.f. Fenomen care se produce
atunci când două versuri sunt strâns unite, astfel
încât are loc eliziunea de la unul la altul sau
acelaşi cuvânt termină un vers şi îl începe pe
celălalt. Din fr. synaphie, ngr. sinafia.
SINALEFĂ, sinalefe, s.f. (Fon.) Fuziune (în
timpul pronunţării) a două silabe într-una
singură prin eliziune, sinereză sau contracţie.
Din fr. synaléphe, lat. synalaepha.
SINAXĂ s.f. Nume dat adunărilor primilor
creştini. Din fr. synaxe, ngr. sinaxis.
SINCER, -Ă, sinceri, -e, adj. 1. (Despre
oameni) Care exprimă întocmai ceea ce
gândeşte, care acţionează fără prefăcătorie sau
gânduri ascunse; franc, leal, loial; cinstit,
deschis. ♦ (Despre sentimente, acţiuni,
manifestări ale oamenilor) Care reflectă sau
dovedeşte sinceritate. 2. Conform cu anumite
legi, cu anumite principii; corect. 3. (Rar; despre
culori) Curat, pur. Din fr. sincère, lat. sincerus.
SINCERITATE, sincerităţi, s.f. 1. Însuşirea de
a fi sincer; lipsă de prefăcătorie sau de viclenie;
francheţe, loialitate. ◊ Loc. adv. Cu sinceritate =
în mod sincer; din toată inima. 2. (Rar)
Confidenţă, confesiune, destăinuire. Din fr.
sincérité, lat. sinceritas, -atis.
SINCIPUT, sincipute, s.n. Parte din osul
capului care reprezintă punctul cel mai înalt al
cutiei craniene; creştetul capului. Din fr., lat.
sinciput.
SINDIOTACTIC, -Ă, sindiotactici, -ce, adj.
(Chim.; despre polimeri) Care are o structură
spaţială regulată, în ale cărui lanţuri
macromoleculare succesiunea unităţilor
structurale se repetă constant de-a lungul
lanţului, în poziţia alternantă. Din fr.
syndiotactique, engl. syndyotactic.
SINECDOCĂ, sinecdoce, s.f. Figură de stil care
constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui
cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi
invers), a particularului în locul generalului, a
generalului în locul particularului, a materiei din
care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi
etc. Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohi, fr.
synecdoque.
SINECHIE s.f. (Med.) Aderenţă patologică a
irisului în faţa posterioară a corneei sau la
cristalin; p. gener. orice aderenţă patologică între
formaţiuni anatomice vecine. Din fr. synéchie,
engl. synechie.
SINEREZĂ, sinereze, s.f. Fenomen fonetic
constând în fuziunea, într-un diftong ascendent,
a două vocale învecinate prin transformarea
primei vocale într-o semivocală. Din fr.
synérèse, lat. synaeresis.
SINGULAR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în
sintagmele) Număr singular (şi substantivat, n.)
= categorie gramaticală care indică un singur
exemplar dintr-o categorie de fiinţe, de obiecte
etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular
= persoană gramaticală care indică numărul
singular. 2. Care aparţine sau este caracteristic
unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o
categorie, care se referă la un singur sau la un
anumit exemplar dintr-o categorie; individual;
care se deosebeşte de alţi indivizi, de alte
fenomene etc. din aceeaşi categorie prin anumite
trăsături distincte, individuale; care iese din
comun în raport cu ceilalţi indivizi, celelalte
fenomene etc. din aceeaşi categorie; care este
singur, izolat printre sau faţă de indivizii din
aceeaşi categorie; care ocupă un loc aparte în
cadrul aceleiaşi categorii; deosebit, aparte,
neobişnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊
(Log.) Judecată singulară = judecată al cărei
subiect este un nume individual. ♦ (Fil.;
substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un
singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în
totalitatea însuşirilor lui care îl deosebesc de
celelalte lucruri din acea clasă; individual. Din
lat. singularis, fr. singulier.
SINGULARITATE s.f. (Rar) Calitatea de a fi
singular; p. ext. ciudăţenie, bizarerie. Din fr.
singularité, lat. singularitas, -atis.
SINONIMIC, -Ă, sinonimici, -ce, adj., s.f. 1.
Adj. Care ţine de sinonime sau de sinonimie,
privitor la sinonime sau la sinonimie. ◊ Derivaţie
sinonimică = procedeu stilistic potrivit căruia
două sau mai multe cuvinte din aceeaşi sferă
semantică ajung să desemneze, în sens figurat,
acelaşi lucru. "Dovleac" şi "tărtăcuţă"
desemnează, prin derivaţie sinonimică, "cap". 2.
S.f. Ramură a lingvisticii care se ocupă cu
studiul sinonimelor şi al sinonimiei. ♦ Totalitatea
sinonimelor unei limbi; sistemul de sinonimie al
unei limbi. Din fr. synonymique, (2) şi germ.
Synonymik.
SINONIMIE s.f. Însuşire pe care o au unele
cuvinte, expresii, afixe etc. de a fi sinonime (1)
cu altele; posibilitate a înlocuirii unui cuvânt, a
unei expresii etc. prin sinonimul (2) lor; situaţie
în care se află două sau mai multe sinonime. ♦ P.
gener. Asemănare, identitate, corespondenţă,
302
similitudine. Din fr. synonymie, lat.
synonymia.
SINTACTIC, -Ă, sintactici, -ce, adj. 1. Care se
referă la sintaxă, privitor la sintaxă, de sintaxă.
2. (Substantivat, f.; în sintagma) Sintactică
poetică = sintaxă poetică, v. sintaxă. Din ngr.
sintaktikos, fr. syntactique.
SINTALITATE s.f. Totalitatea particularităţilor
esenţiale, edificatoare pentru profilul moral al
unui grup; personalitate a unui colectiv. Din fr.
syntalité, engl. syntality.
SINTAXĂ, sintaxe, s.f. Parte a gramaticii care
studiază funcţiile cuvintelor şi ale propoziţiilor
în vorbire şi care stabileşte regulile de îmbinare
a cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în
fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor
stilistice ale limbii literare care ţin de topica
propoziţiei şi a frazei; sintactică poetică. ♦ Parte
a logicii simbolice care constituie expunerea
derivării expresiilor logice. Din fr. syntaxe, lat.
syntaxis.
SINUOS, -OASĂ, sinuoşi, -oase, adj. Care are o
linie şerpuitoare, plină de cotituri; cotit;
şerpuitor. ♦ Fig. (Despre caracterul oamenilor)
Schimbător, şovăielnic; plin de reticenţe. Din fr.
sinueux, lat. sinuosus.
SINUS, sinusuri, s.n. 1. Cavitate neregulată
situată în grosimea unui os cranian. 2. Porţiune
dilatată pe traiectul venelor, al arterelor sau al
vaselor limfatice. Din fr., lat. sinus.
SIRENĂ, sirene, s.f. I. 1. Aparat (acţionat cu
aburi, cu aer comprimat etc.) care produce
sunete de mare intensitate şi cu care se dau
semnale în fabrici, în navigaţie etc. ♦ Sunetul
emis de un astfel de aparat. 2. Aparat format
dintr-un disc prevăzut cu mai multe găuri, prin
care trece un curent de aer şi care serveşte la
determinarea înălţimii unui sunet prin comparare
cu alte sunete. II. (În mitologia greacă) Fiinţă
fabuloasă, cu aspect de femeie, cu picioare şi
aripi de pasăre, mai târziu cu coadă de peşte,
care, prin cântecele ei, ademenea pe corăbieri în
locuri primejdioase, unde aceştia îşi găseau
moartea. ♦ Fig. Femeie seducătoare. Din fr.
sirène, it. sirena, lat. siren, -enis.
SISTEM, sisteme, s.n. 1. Ansamblu de elemente
(principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele
şi formând un tot organizat, care pune ordine
într-un domeniu de gândire teoretică,
reglementează clasificarea materialului într-un
domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o
activitate practică să funcţioneze potrivit
scopului urmărit. ◊ Sistem informaţional =
ansamblu de procedee şi mijloace de colectare,
prelucrare şi transmitere a informaţiei necesare
procesului de conducere a întreprinderilor,
instituţiilor, ministerelor etc. ♦ Totalitatea
relaţiilor pe baza cărora este alcătuit un sistem
(1). 2. Totalitatea depozitelor formate în
decursul unei perioade geologice. 3. Metodă de
lucru, mod de organizare a unui proces, a unei
operaţii, fel de a lucra; normă, obicei. ◊ Sistem
Braille = metodă de scriere pentru orbi, cu litere
tipografice speciale scoase în relief, pentru a
putea fi pipăite. 4. Model, tip, tipar; marcă (de
fabrică). 5. (În sintagma) Sistem audio =
combină muzicală. [Var.: (rar) sistemă s.f.]. -Din
fr. système, lat. systema.
MICROSISTEM, microsisteme, s.n. (Şi în
sintagma microsistem social) Sistem de
integrare socială a unui individ sau a unui
grup mic. - Micro + sistem.
SISTRU, sistre, s.n. Instrument muzical la
vechii egipteni, alcătuit dintr-o lamă metalică
curbată în formă ovoidală, cu capetele unite,
prevăzute cu un mâner şi având de-a curmezişul
curburii, bare metalice mobile care, prin atingere
sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete.
Din fr. sistre, lat. sistrum.
SITULĂ, situle, s.f. (Rar) Vas cu toartă pentru
scos apă. Din lat. situla, fr. situle.
SLAVISM, slavisme, s.n. Cuvânt, expresie,
construcţie împrumutate dintr-o limbă slavă de
altă limbă (şi neasimilate). Din fr. slavisme,
germ. Slawismus.
SLAVIST, -Ă, slavişti, -ste, s.m. şi f. Specialist
în slavistică. Din fr. slaviste, germ. Slawist.
SLIP, slipuri, s.n. 1. Chiloţi de baie foarte scurţi.
2. Plan înclinat folosit pentru lansarea
hidroavioanelor de pe sol pe apă. Din fr., engl.
slip.
SLOGAN, sloganuri, s.n. Formulă pregnantă,
concludentă care exprimă în chip lapidar ţelurile
politice, economice ale unor grupuri, organizaţii
etc. sau o problemă de actualitate. Din fr., engl.
slogan.
SLOPS, slopsuri, s.n. Produs petrolier de
calitate inferioară, care trebuie prelucrat din nou
pentru a putea fi folosit. Din fr., engl. slops,
germ. Slops.
SLUIS, sluisuri, s.n. Jgheab de lemn prevăzut la
bază cu o căptuşeală de bolovani, grinzi de lemn,
material poros etc., folosit la spălarea nisipurilor
care conţin aur, platină, staniu etc. Din engl.
sluis, fr. sluice.
SOBRIETATE s.f. 1. Însuşirea de a fi sobru;
simplitate, concizie, austeritate (în aspect, în
felul de a fi). 2. Cumpătare, moderaţie în felul de
a mânca, de a bea, de a se îmbrăca etc. Din fr.
sobriété, lat. sobrietas, -atis.
SOBRU, -Ă, sobri, -e, adj. 1. Lipsit de
ornamente de prisos; simplu. 2. Care păstrează
măsura, care nu face excese; cumpătat, moderat.
Din fr. sobre, lat. sobrius.
SOCIABIL, -Ă, sociabili, -e, adj. Capabil să
trăiască în relaţii permanente cu semenii săi, în
societate. ♦ Căruia îi plac relaţiile cu semenii săi,
care se împrieteneşte uşor cu alţii; comunicativ,
apropiat, prietenos. Din fr. sociable, lat.
sociabilis.
NESOCIABIL, -Ă, nesociabili, -e, adj.
Căruia nu-i plac relaţiile cu semenii săi, care
leagă greu prietenii; necomunicativ. - Ne- +
sociabil.
SOCIAL, -Ă, sociali, -e, adj. 1. Creat de
societate, propriu societăţii; care este legat de
303
viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în
societate sau faţă de societate; care priveşte
societatea omenească. 2. Propriu unui anumit tip
de societate; legat de apartenenţa la o anumită
categorie socială, la un anumit grup social. Din
fr. social, lat. socialis.
SOCIAL-DEMOCRAŢIE s.f. Curent politic de
stânga care acceptă structura democratică a
statului şi care postulează reforma ca singura
cale a schimbărilor sociale. Din germ.
Sozialdemokratie, fr. social-démocratie.
SOCIALISM s.n. 1. Ansamblul doctrinelor
social-politice care urmăresc reformarea
societăţilor umane prin desfiinţarea proprietăţii
private asupra mijloacelor de producţie şi de
schimb şi punerea acestora sub controlul
statului. ♦ Socialism ştiinţific = ansamblul
concepţiilor marxist-leniniste privitoare la
structura şi dinamica proceselor trecerii omenirii
de la orânduirea capitalistă la orânduirea
comunistă. Socialism utopic = ansamblul
concepţiilor socialiste care concep instaurarea
orânduirii socialiste ca o cerinţă a raţiunii, ca o
concretizare a unui ideal moral. 2. (În teoria
marxistă) Orânduire socială bazată pe
exercitarea puterii politice de către clasa
muncitoare aliată cu celelalte clase şi categorii
sociale muncitoare, pe proprietatea socială
asupra mijloacelor de producţie şi pe realizarea
retribuţiei potrivit principiului "de la fiecare
după capacităţi, fiecăruia după munca depusă".
Din fr. socialisme, germ. Sozialismus.
SOCIALIST, -Ă, socialişti, -ste, adj., s.m. şi f.
1. Adj. Întemeiat pe principiile socialismului (1);
care există în condiţiile socialismului; al
socialismului, propriu socialismului, privitor la
socialism. 2. S.m. şi f. Adept al socialismului
(1); membru al unui partid socialist. Din fr.
socialiste, germ. sozialist.
PRESOCIALIST, -Ă, presocialişti, -ste,
adj. Care este anterior socialismului. - Pre- +
socialist.
SOCIALMENTE adv. Din punct de vedere
social, sub raport social. Din fr. socialement, it.
socialmente.
SOCIETATE, societăţi, s.f. 1. Totalitatea
oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legaţi între
ei prin anumite raporturi economice. ♦
Ansamblu unitar, sistem organizat de relaţii între
oameni istoriceşte determinate, bazate pe relaţii
economice şi de schimb; p. ext. sistem social. ♦
Cerc limitat de oameni de prim rang (prin poziţie
socială, situaţie materială etc.). 2. Asociaţie de
persoane constituită într-un anumit scop
(ştiinţific, literar, sportiv etc.). 3. (Comerţ)
Asociaţie de oameni de afaceri alcătuită pe baza
unor investiţii de capital, în vederea obţinerii
unor beneficii comune. ◊ Societate în nume
colectiv = asociaţie între un număr limitat de
persoane, care întemeiază o întreprindere
comercială sau industrială, depunând fiecare
capital şi contribuţie în muncă şi răspunzând
solidar şi nelimitat la obligaţiile pe care şi le-au
asumat. 4. Grup de oameni care petrec un anumit
timp împreună; tovărăşie, companie. ◊ Expr. În
societate = între oameni, în lume. Din fr.
société, lat. societas, -atis.
SOCIOCULTURAL, -Ă, socioculturali, -e,
adj. Referitor la raportul dintre cadrul social şi
particularităţile culturale, cum sunt tradiţiile,
moravurile, mentalităţile etc. Din fr.
socioculturel, engl. sociocultural.
SOCIODRAMĂ, sociodrame, s.f. Test
sociometric bazat pe improvizarea unui scenariu
pe o temă dată în care fiecare subiect primeşte
un anumit rol. Din fr. sociodrame, engl.
sociodramă.
SOCIOLINGVIST, -Ă, sociolingvişti, -ste, s.m.
şi f. Specialist în sociolingvistică. Din fr.
sociolinguiste, engl. sociolinguist.
SOCIOLINGVISTIC, -Ă, sociolingvistici, -ce,
s.f., adj. 1. S.f. Domeniu al lingvisticii care
studiază covariaţia sistematică a sistemelor
lingvistice şi sociale. 2. Adj. De sociolingvistică.
Din fr. sociolinguistique, engl. sociolinguistics.
SOCIOLOGISM s.m. Orientare care
exagerează rolul sociologiei, căreia îi
subordonează celelalte ştiinţe sociale. Din fr.
sociologisme, rus. soţiologhizm.
SOFISM, sofisme, s.n. Silogism sau raţionament
corect din punct de vedere formal, dar greşit din
punct de vedere al conţinutului (fiind bazat pe un
echivoc, pe utilizarea aspectelor neesenţiale ale
fenomenelor etc.), adesea folosit pentru a induce
în eroare; p.gener. argument, afirmaţie etc. false.
Din fr. sophisme, lat. sophisma.
SOFIST, -Ă, sofişti, -ste, s.m. şi f. Filozof şi
retor în antichitatea greacă, la început adept al
explicării raţionale şi materialiste a fenomenelor
naturii (prin respingerea soluţiilor mistico-
religioase), mai târziu adept al idealismului
filozofic, care folosea ca metodă de discuţie
argumentarea sofistică. ♦ P.gener. Persoană care
foloseşte sofismele, argumentaţia sofistică. Din
fr. sophiste, lat. sophista.
SOFISTIC, -Ă, sofistici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
(Despre raţionamente, teorii etc.) Întemeiat pe
sofisme; p.gener. (despre afirmaţii, argumente
etc.) fals, eronat. 2. S.f. Denaturare (intenţionată)
a unui silogism, a unui raţionament, a unei
afirmaţii, adesea cu scopul de a înşela;
argumentaţie falsă. Din fr. sophistique, lat.
sophisticus.
SOIA s.f. Plantă erbacee din familia
leguminoaselor, cu flori mici, albe sau violete şi
cu fructul în formă de păstaie, având seminţele
bogate în grăsimi şi protide, folosite în industria
alimentară, în farmacie etc. (Glycine hispida).
Din fr. soja, soya, germ. Soja.
SOL1 s. invar. m. (Muz.) 1. Unul din cele şapte
sunete ale gamei; notă corespunzătoare acestui
sunet. 2. Nume dat uneia dintre chei. Din it., fr.
sol.
SOL2, soluri, s.n. 1. Strat afânat, moale şi friabil
de la suprafaţa scoarţei pământeşti, care
(împreună cu atmosfera din jur) constituie
304
mediul de viaţă al plantelor; suprafaţa
pământului; p. ext. pământ, teren. 2. (Şi în
sintagma exerciţiu la sol) probă de gimnastică
executată la nivelul podelei. Din fr. sol, lat.
solum.
DEMISOL, demisoluri, s.n. Parte a unei
clădiri situată pe jumătate sub nivelul
solului, sub parter. Din fr. demi "jumătate"
+ sol.
SUBSOL, subsoluri, s.n. 1. Partea de
pământ aflată sub suprafaţa solului;
totalitatea formaţiilor geologice mai vechi
decât pătura actuală de sol. 2. Totalitatea
încăperilor dintr-o clădire situate, total sau
parţial, sub nivelul solului. 3. Loc în partea
de jos a paginilor unei cărţi, a unui periodic,
rezervat notelor explicative; p. ext. notă
explicativă dată în acest spaţiu. ♦ Partea de
jos a unei pagini de ziar, de periodic, de
obicei despărţită de restul paginii printr-o
linie orizontală, unde se publică, adesea pe
toată lungimea foii, recenzii, articole cu
subiect literar, ştiinţific etc. - Sub- + sol
(după fr. sous-sol).
SOLAR, -Ă, solari, -e, adj. Care aparţine
Soarelui, emis de Soare, privitor la Soare; care
este în raport cu Soarele. ♦ An solar = interval de
timp în care se efectuează o revoluţie completă a
Pământului în jurul Soarelui. Din fr. solaire, lat.
solaris.
PARASOLAR, parasolare, s.n. 1.
Dispozitiv (în formă de pâlnie) montat la
obiectivul aparatului de fotografiat sau de
filmat pentru a împiedica pătrunderea
luminii suplimentare în aparat. 2.
Apărătoare formată dintr-oplacă transparentă
(colorată) sau opacă, montată în interiorul
unui autovehicul, deasupra parbrizului,
pentru a proteja pe şofer de lumina directă a
soarelui. - Para- + solar.
SOLARIU, solarii, s.n. Teren sau încăpere
(special amenajate) unde se fac băi de soare. Din
fr., lat. solarium.
SOLDA, soldez, vb. I. Tranz. 1. A calcula soldul
unui cont. ♦ Refl. Fig. (Despre tratative, întreceri
sportive, acţiuni etc.) A se încheia cu..., a avea
drept rezultat.... 2. A lichida o socoteală, o
datorie. 3. A vinde un rest de marfă cu reducere
de preţ. Din fr. solder, it. soldare.
SOLDARE, soldări, s.f. Acţiunea de a (se)
solda şi rezultatul ei. V. solda.
SOLDAT1, -Ă, soldaţi, -te, adj. 1. (Despre
conturi) Care nu mai are sold. 2. (Despre
mărfuri) Scos la vânzare. V. solda.
SOLDAT2, soldaţi, s.m. Militar care nu are nici
un grad; militar care are cel mai mic grad într-o
armată; p. gener. militar care îşi execută stagiul.
♦ Fig. Luptător, militant. Din fr. soldat, it.
soldato, germ. Soldat.
SOLDĂŢEL, soldăţei, s.m. Diminutiv al lui
soldat. - Soldat + suf. -el.
SOLDĂŢESC, -EASCĂ, soldăţeşti, adj.
Care aparţine soldaţilor, privitor la soldaţi,
 de soldat; ostăşesc; p. gener. militar. -
Soldat + suf. -esc.
SOLDĂŢEŞTE adv. Ca soldaţii; ostăşeşte;
p. gener. milităreşte. - Soldat + suf. -eşte.
SOLDĂŢIE s.f. (Rar) Stare, viaţă, calitate,
serviciu de soldat sau, p. gener., de militar. -
Soldat + suf. -ie.
SOLDĂŢIME s.f. Mulţime de soldaţi,
totalitatea soldaţilor; ostăşime. - Soldat +
suf. -ime.
SOLDĂŢOI, soldăţoi, s.m. (Peior.)
Augmentativ al lui soldat. - Soldat + suf. -
oi.
SOLECISM, solecisme, s.n. Greşeală de sintaxă
(neadmisă de normele limbii literare). Din fr.
solécisme, lat. soloecismus.
SOLFATARĂ, solfatare, s.f. Emanaţie
vulcanică constituită mai ales din vapori de apă,
hidrogen sulfurat şi bioxid de carbon. Din fr.
solfatare, it. solfatara.
SOLICITA, solicit, vb. I. 1. A cere (cu
stăruinţă) să i se acorde ceva, a se adresa cuiva
cu o cerere. ♦ A ruga, a apela la..., a invita să...
2. A provoca, a trezi; a atrage. 3. A supune un
corp unei acţiuni fizice (de tracţiune, torsiune,
apăsare etc.) care l-ar putea distruge dacă ar
depăşi o anumită valoare. Din fr. solliciter, lat.
sollicitare.
SOLICITANT, -Ă, solicitanţi, -te s.m. şi f.
Persoană care solicită (1); solicitator. –
Solicita + suf. -ant Cf. germ.
Sollizitant.
SOLICITARE, solicitări, s.f. Acţiunea de a
solicita şi rezultatul ei; cerere stăruitoare. ♦
Proces fizic prin care se produc tensiuni şi
deformaţii în interiorul unui corp solid. V.
solicita.
SUPRASOLICITA, suprasolicit, vb. I.
Tranz. A solicita peste măsură. - Supra- +
solicita.
SUPRASOLICITARE, suprasolicitări, s.f.
Acţiunea de a suprasolicita şi rezultatul ei.
V. suprasolicita.
SOLICITUDINE, solicitudini, s.f. Atitudine
plină de grijă, de bunăvoinţă, de prietenie faţă de
cineva sau de ceva; atenţie prevenitoare. Din fr.
sollicitude, lat. sollicitudo, -inis.
SOLIDIFICA, solidific, vb. I. Refl. şi tranz. A
trece sau a face să treacă un corp din stare
lichidă în stare solidă, prin răcire sub o
temperatură dată; p. ext. a îngheţa. ♦ (Despre
grăsimi) A se slei. ♦ Refl. A se întări. Din fr.
solidifier, it. solidificare.
SOLIDIFICARE, solidificări, s.f. Faptul de
a (se) solidifica. V. solidifica.
SOLIDIFICAT, -Ă, solidificaţi, -te, adj.
Care a devenit solid sau care s-a întărit. V.
solidifica.
SOLIDITATE s.f. Stare a corpurilor solide;
proprietate a corpurilor solide de a opune
rezistenţă la schimbarea formei şi a volumului
lor; tărie, duritate, rezistenţă. ♦ Fig. Temeinicie,
seriozitate. Din fr. solidité, lat. soliditas, -atis.
305
SOLITAR, -Ă, solitari, -e, adj., s.n. 1. Adj.
Care se găseşte singur; izolat, singuratic. ◊
Floare (sau frunză etc.) solitară = floare (sau
frunză etc.) care creşte singură pe tulpină. ♦
(Despre locuri) Pustiu, neumblat. ♦ (Despre
fiinţe; adesea substantivat) Care trăieşte sau
căruia îi place să trăiască singur, izolat, departe
de societate. 2. S.n. Piatră preţioasă (în special
diamant de mare valoare) montată singură la o
bijuterie (sau ieşind în evidenţă într-o montură
dintr-un grup de pietre mai mici). Din fr.
solitaire, lat. solitarius.
SOLITARISM s.n. (Livr.) Tendinţă,
înclinaţie a cuiva de a se izola de oameni, de
a trăi în izolare. - Solitar + suf. -ism.
SOLITON s.n. (Cib., Med.) Undă de
conductibilitate nervoasă caracterizată prin
propagarea fără deformări şi cu viteză fixă. Din
fr., engl. soliton.
SOLITUDINE, solitudini, s.f. (Livr.)
Singurătate, izolare (în care se află cineva). Din
fr. solitude, lat. solitudo, -inis.
SOLSTIŢIAL, -Ă, solstiţiali, -e, adj. Care ţine
de solstiţiu, privitor la solstiţiu. Din fr.
solsticial, lat. solstitialis.
SOLSTIŢIU, solstiţii, s.n. Fiecare dintre cele
două momente ale anului când Soarele se află la
cea mai mare înălţime faţă de ecuator; datele
calendaristice corespunzătoare acestor momente
(21 iunie şi 22 decembrie), marcând ziua cea
mai lungă sau cea mai scurtă din an. Din lat.
solstitium, fr. solstice.
SOLUBIL, -Ă, solubili, -e, adj. 1. (Despre
substanţe sau elemente chimice) Care se poate
dizolva într-un solvent. 2. Fig. (Rar) Care se
poate rezolva, dezlega, explica. Din fr. soluble,
lat. solubilis.
TERMOSOLUBIL, -Ă, termosolubili, -e,
adj. Solubil la cald. - Termo- + solubil.
SOLUŢIE, soluţii, s.f. 1. Amestec omogen
compus din două sau mai multe substanţe
chimice (dintre care una este de obicei lichidă)
dispersate la scară moleculară în diverse
proporţii. 2. Operaţie mintală care, analizând o
pluralitate, o complexitate de elemente care se
întrepătrund, rezolvă o dificultate, o problemă
teoretică sau practică; ansamblul deciziilor şi
actelor care pot rezolva o dificultate; mod de a
rezolva o dificultate, o problemă. ♦ Răspuns la o
problemă. 3. (În sintagma) Soluţie de
continuitate = întrerupere a continuităţii;
separare a părţilor care mai înainte erau legate
între ele sau continue. [Var.: (înv.) soluţiune
s.f.] Din fr. solution, lat. solutio, -onis.
SOMBRERO s.n. Pălărie (de fetru) cu boruri
mari, purtată mai ales în Spania şi în America
Latină. Din sp., fr. sombrero.
SOMNIFER, -Ă, somniferi, -e, adj., s.n.
(Medicament, substanţă) care provoacă somn;
soporific, hipnotic, narcotic. Din fr. somnifère,
lat. somnifer.
SOMNOLENT, -Ă, somnolenţi, -te, adj.
(Despre oameni şi manifestările lor) Care este în
stare de somnolenţă sau trădează somnolenţă;
care dormitează (sau pare că dormitează);
toropit, moleşit (de somn). Din fr. somnolent,
lat. somnolentus.
SOMNOLENŢĂ s.f. Stare intermediară între
somn şi veghe, în care diverse funcţii şi reacţii
ale organismului sunt diminuate; moleşeală,
toropeală, somnie, somnoroşie. Din fr.
somnolence, lat. somnolentia.
SON, (1) soni, s.m., (2) sonuri, s.n. 1. S.m.
Unitate de măsură a tăriei sunetelor. 2. S.n. (Rar)
Sunet; ton. Din fr. son, lat. sonus.
SONATĂ, sonate, s.f. Bucată muzicală pentru
unul sau două instrumente, alcătuită din trei sau
patru părţi, deosebite între ele ca structură,
tonalitate, ritm etc., dar care se completează într-
o succesiune logică şi unitară. Din fr. sonate, it.
sonata, germ. Sonate.
SONATINĂ, sonatine, s.f. Sonată de proporţii
mai mici. Din fr. sonatine, it. sonatina, germ.
Sonatine.
SONERIE, sonerii, s.f. 1. Dispozitiv de
semnalizare sonoră care emite sunete
(intermitente) cu ajutorul unui mic clopot atins
de un ciocănel special; p. ext. sunet produs de
acest dispozitiv. ◊ Sonerie electrică = sonerie în
care ciocănelul este acţionat de un
electromagnet. 2. Buton care, prin apăsare,
declanşează funcţionarea unei sonerii (1). Din
fr. sonnerie, it. soneria.
SONET, sonete, s.n. Poezie cu formă prozodică
fixă, alcătuită din 14 versuri repartizate în două
catrene cu rimă îmbrăţişată şi două terţine cu
rimă liberă. Din fr. sonnet, it. sonetto.
SONETIST, -Ă, sonetişti, -ste, s.m. şi f.
Persoană care scrie sonete. Din fr. sonnettiste,
it. sonettista.
SONOR, -Ă, sonori, -e, adj. 1. Care produce,
prin vibrare, sunete (puternice); care răsună sau
face să răsune. 2. (Adesea adverbial) Care are un
sunet plăcut, armonios (şi pătrunzător). 3. Care
amplifică sunetele, care are rezonanţă. 4.
(Despre consoane) Care este rostit prin vibrarea
coardelor vocale, glota fiind închisă; fonic. 5.
(Despre filme cinematografice) Însoţit de
vorbire şi de muzică. ♦ (Substantivat, n.) Partea
sonoră (5) a unui film cinematografic sau de
televiziune. 6. Fig. Important, cu răsunet,
renumit; p. ext. pretenţios, emfatic. Din fr.
sonore, lat. sonorus.
SONORITATE, sonorităţi, s.f. 1. Însuşirea de a
fi sonor. ♦ Muzicalitate. ♦ Sunet sau grup de
sunete (caracteristice); nuanţă. 2. Proprietate a
unor corpuri de a propaga şi de a amplifica
sunetele; rezonanţă. Din fr. sonorité, lat.
sonoritas, -atis.
SOPORIFER, -Ă, soporiferi, -e, adj., s.n.
(Livr.) Somnifer. Din fr. soporifère, lat.
soporifer.
SOPRAN, -Ă, soprani, -e, subst. 1. S.n. Cea mai
înaltă dintre cele cinci categorii ale vocii
omeneşti (de femeie sau de copil). 2. S.m. şi f.
Femeie sau copil cu voce de sopran (1); p. ext.
306
instrument de suflat cu sunet asemănător vocii
de sopran. [Var.: soprano s.n.] Din fr., it.
soprano.
SORBITĂ s.f. Constituent structural moale şi
maleabil al oţelului tratat termic. Din fr.
sorbite, germ. Sorbit.
SORDID, -Ă, sordizi, -de, adj. (Livr.) Murdar;
dezgustător. ♦ Fig. Interesat în mod exagerat;
meschin. Din fr. sordide, lat. sordidus.
SORIT, sorite, s.n. (Log.) Raţionament compus
dintr-o serie de silogisme aşezate astfel încât
atributul unuia să fie subiectul silogismului
următor, concluzia având ca subiect subiectul
primului silogism şi ca atribut atributul
penultimului silogism. Din fr. sorite, lat.
sorites.
S.O.S., s.o.s.-uri, s.n. Apel internaţional
radiotelegrafic transmis de o navă în pericol de
scufundare. ♦ P. gener. Apel, semnal prin care se
cere ajutor în caz de pericol. Din engl., fr. s.o.s.
SPADICE, spadice, s.n. Inflorescenţă în formă
de spic, al cărei peduncul comun este îngroşat şi
cărnos [Var.: spadix s.n.] Din fr. spadice, lat.
spadix, -icis.
SPANIOL, -Ă, spanioli, -e s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia
de bază a Spaniei sau este originară de acolo. 2.
Adj. Care aparţine Spaniei sau spaniolilor (1),
privitor la Spania sau la spanioli, originar din
Spania; spaniolesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba
vorbită de spanioli (1). Din fr. espagnol, it.
spagnolo (după Spania).
SPANIOLESC, -EASCĂ, spanioleşti, adj.
(Rar) Spaniol (2). - Spaniol + suf. -esc.
SPANIOLEŞTE adj. Ca spaniolii, în felul
spaniolilor. ♦ În limba spaniolă. - Spaniol +
suf. -eşte.
SPANIOLOAICĂ, spanioloaice, s.f. (Rar)
Spaniolă. - Spaniol + suf. -oaică.
SPARDEC, spardecuri, s.n. Punte continuă pe
velierele vechi. ♦ Punte uşoară deasupra
cabinelor şi saloanelor de sus ale vapoarelor. Din
fr., engl. spardeck.
SPAT s.n. (În sintagma) Spat de Islanda =
varietate de calcit caracterizată prin dimensiunile
mari şi prin transparenţa perfectă a cristalelor,
utilizată la instrumentele optice. Din fr. spath,
germ. Spat.
SPAŢIU, spaţii, s.n. 1. (Fil.; la sg.) Formă
obiectivă şi universală a existenţei materiei,
inseparabilă de materie, care are aspectul unui
întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni şi exprimă
ordinea coexistenţei obiectelor lumii reale,
poziţia, distanţa, mărimea, forma, întinderea lor.
♦ (Mat.) Mulţime de puncte care prezintă
anumite proprietăţi. ◊ Geometrie în spaţiu =
ramură a geometriei care studiază figurile ale
căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2.
Întindere nemărginită care cuprinde corpurile
cereşti; văzduh; porţiune din atmosferă;
întinderea, locul care ne înconjură. ◊ Spaţiu
aerian = porţiune din atmosferă corespunzătoare
limitelor teritoriale ale unui stat şi în care acesta
îşi exercită suveranitatea. Spaţiu cosmic =
întindere nemărginită situată dincolo de
atmosfera pământului. ♦ Perspectivă vastă,
orizont larg. 3. Loc, suprafaţă, întindere limitată.
♦ Limitele între care se desfăşoară o acţiune;
cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei
unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două
obiecte, distanţă, interval. ◊ Spaţiu verde =
suprafaţă acoperită cu vegetaţie în perimetrul
unei aşezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între
cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă
cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.)
Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de
timp, răstimp. Din lat. spatium, fr. espace.
SPAŢIA, spaţiez, vb. I. Tranz. A rări, a
distanţa, a despărţi prin spaţii mai mari
(cuvinte, rânduri, obiecte). Din
spaţiu.
SPAŢIERE, spaţieri, s.f. Acţiunea de a
spaţia şi rezultatul ei. V. spaţia.
SPAŢIAT, -Ă, spaţiaţi, -te, adj. Rărit,
distanţat, despărţit prin spaţii (mai mari).-V.
spaţia.
INTERSPAŢIU, interspaţii, s.n. (Rar)
Spaţiu liber sau distanţă între două obiecte,
două piese etc. - Inter- + spaţiu.
SPECIAL, -Ă, speciali, -e, adj. Care se
deosebeşte de alte lucruri asemănătoare prin
trăsături care îi sunt proprii; care se află numai la
un lucru sau la o anumită categorie de lucruri;
(adesea adverbial) care este făcut, destinat,
rezervat pentru a corespunde unui anumit scop;
p. ext. ieşit din comun, deosebit de bun, de
valoros; excepţional. ◊ Loc. adv. În special =
mai ales, îndeosebi; în mod particular, în speţă. ♦
(Despre ediţii de presă, publicaţii) Publicat cu o
ocazie deosebită sau la o dată festivă. ♦ Care
aparţine unei anumite specialităţi (1), de strictă
specialitate. Din fr. spécial, lat. specialis.
SPECIALITATE, specialităţi, s.f. 1. Ramură a
ştiinţei, a tehnicii, a artei etc. din studiul şi din
aplicarea căreia cineva îşi face o profesiune. ◊
Loc. adj. De specialitate = care aparţine unui
domeniu special; (despre persoane) Care este
competent într-o anumită ramură de activitate. 2.
Produs sau preparat făcut din anumite reţete sau
metode de fabricaţie deosebite. Din fr.
spécialité, lat. specialitas, -atis.
SPECIFICA, specific, vb. I. Tranz. A arăta, a
menţiona, a indica ceva în mod precis. Din lat.
specificare, fr. spécifier.
SPECIFICARE, specificări, s.f. Acţiunea
de a specifica şi rezultatul ei; indicaţie,
menţiune, specificaţie. V. specifica.
SPECIFICATOR, -OARE, specificatori, -
oare, adj. (Rar) Specificativ. - Specifica +
suf. - tor.
SPECIFICAŢIE, specificaţii, s.f. Specificare.
Din fr. spécification, lat. specificatio.
SPECIOS, -OASĂ, specioşi,-oase, adj. (Livr.)
Care are doar aparenţe favorabile, plăcute;
amăgitor, înşelător. Din fr. spécieux, lat.
speciosus.
307
SPECTACOL, spectacole, s.n. 1. Reprezentaţie
(teatrală, cinematografică etc.). 2. Ansamblu de
elemente, de lucruri, de fapte care atrag privirile
sau atenţia, care impresionează, care provoacă
reacţii. ◊ Expr. A se da în spectacol = a atrage
atenţia printr-o purtare nepotrivită, a se face de
râs. Din fr. spectacle, lat. spectaculum.
SPECTACULOS, -OASĂ, spectaculoşi, -
oase, adj. Care atrage privirile, care
impresionează prin aspectul plăcut, prin
strălucire; impresionant, spectacular. -
Spectacol + suf. -os (după it.
spettacoloso).
SPECTACULOZITATE s.f. Însuşirea de a
fi spectaculos. - Spectaculos + suf. -itate.
NESPECTACULOS, -OASĂ,
nespectaculoşi, -oase, adj. Care este lipsit de
spectaculozitate. - Ne- + spectaculos.
SPECTATOR, -OARE, spectatori, -oare, s.m.
şi f. Persoană care asistă la un spectacol, la o
competiţie sportivă, la o ceremonie etc. ♦ Martor
la o întâmplare, la un eveniment. Din fr.
spectateur, lat. spectator.
SPECTRU, spectre, s.n. 1. Ansamblu de valori
fizice pe care le poate lua, în condiţii
determinate, o mărime dată. ♦ Ansamblul
imaginilor obţinute prin descompunerea, cu un
instrument optic, a radiaţiei electromagnetice
complexe. ♦ Totalitatea liniilor de fluid în
mişcare, a liniilor de câmp dintr-un magnet etc.
♦ Totalitate a radiaţiilor electromagnetice ale
unui corp ceresc, dispuse în funcţie de lungimea
lor de undă sau de frecvenţă (şi înregistrate). 2.
Fantasmă, fantomă. ♦ Fig. Ceea
ce produce îngrijorare, spaimă; pericol iminent.
Din fr. spectre, germ. Spektrum.
SPECUL, specule, s.n. Instrument chirurgical
cu care se lărgesc şi se examinează (într-o
oglindă) anumite cavităţi ale organismului
omenesc. [Var.: speculum s.n.] Din lat.
speculum, fr. spéculum.
SPELUNCĂ, spelunci, s.f. 1. Local public rău
famat; bombă. 2. (Înv.) Peşteră, grotă. Din lat.
spelunca, fr. spélonque.
SPEŢĂ, speţe, s.f. 1. Specie. 2. Pricină adusă
spre rezolvare înaintea unui organ de jurisdicţie.
◊ Loc. adv. În speţă = în cazul de faţă, în cazul
dat. - Cf. germ. S p e z i e s , fr. e s p è c e .
SPICHER, spicheri, s.m. Crainic la o staţie de
radio sau de televiziune. [Var.: şpicher s.m.]
Din fr., engl. speaker.
SPICHERIŢĂ, spicheriţe, s.f. Crainică la o
staţie de radio sau de televiziune. [Var.:
şpicheriţă s.f.] - Spicher + suf. -iţă.
SPICUL, spicule, s.n. (Bot.; astăzi rar) Spiculeţ.
[Pl. şi: (m.) spiculi] Din lat. spiculum, fr.
spicule.
SPIN, spini, s.m. (Fiz.) Moment cinetic propriu
electronului sau oricărei alte particule
elementare. Din engl., fr. spin.
SPINĂ, spine, s.f. (Med.) Proeminenţă ascuţită a
unui os. ◊ Spina bifida = malformaţie
congenitală a coloanei vertebrale caracterizată
prin lipsa de sudură a arcurilor vertebrale, situată
de obicei în regiunea lombară şi sacrală. Din
lat., fr. spina bifida.
SPINOTALAMIC, -Ă, spinotalamici, -ce, adj.
(Anat.) Care aparţine măduvei spinării şi
talamusului. ◊ Cale spinotalamică = traiect al
fibrelor nervoase care străbat măduva spinării,
bulbul, puntea şi pedunculii cerebrali, ajungând
la talamus. Din fr. spinothalamique, engl.
spinothalamic.
SPIREA s.f. Arbust din familia rozaceelor, înalt
până la 2 metri, cu ramurile arcuite şi flori albe
dispuse pe toată lungimea ramurilor, cultivat ca
plantă ornamentală (Spiraea vanhouttei). Din fr.
spirée, lat. spiraea.
SPLENDID, -Ă, splendizi, -de, adj. Foarte
frumos, minunat; strălucitor, măreţ. Din fr.
splendide, lat. splendidus.
SPLENDOARE, splendori, s.f. Frumuseţe fără
seamăn (şi plină de fast, de strălucire); strălucire,
măreţie. ♦ (Concr.) Obiect, fiinţă, fenomen etc.
splendid. Din fr. splendeur, lat. splendor.
SPONDEU, spondei, s.m. (În versificaţia greco-
latină) Picior de vers compus din două silabe
lungi. [Pl. şi (n.) spondee] Din lat. spondeus, fr.
spondée.
SPONGIOS, -OASĂ, spongioşi, -oase, adj.
Care este poros ca un burete; care are
proprietatea de a suge lichidele. Din fr.
spongieux, lat. spongiosus.
SPONTAN, -Ă, spontani, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care se face sau se produce de la sine,
fără vreo cauză exterioară aparentă; care se face
de bunăvoie, fără a fi silit de nimeni; care apare
brusc, pe neaşteptate. ♦ Care acţionează cu
promptitudine. ♦ Care nu este conştient. [Var.:
spontaneu, -ee adj.] Din fr. spontané, lat.
spontaneus.
SPORTSMAN, sportsmeni, s.m. (Livr.) Sportiv.
Din engl., fr. sportsman.
SPRINKLER, sprinklere, s.n. Instalaţie pentru
stingerea incendiilor în hale industriale. Din fr.,
engl. sprinkler.
SPRINT, sprinturi, s.n. Mărire a vitezei de către
un concurent (de obicei în ultima fază a
parcursului) la unele întreceri sportive. ♦
Categorie de probe sportive pe distanţă scurtă,
caracterizată prin viteză foarte mare. Din fr.,
engl. sprint.
SPRINTER, -Ă, sprinteri, -e, s.m. şi f. Atlet
specializat în alergări pe distanţe scurte sau
înzestrat cu capacitatea de a sprinta în finalul
unei curse mai lungi. Din fr., engl. sprinter.
STABILITATE s.f. Însuşirea de a fi stabil,
solid, trainic; soliditate, statornicie; fermitate. ♦
Durabilitate, trăinicie. ♦ Faptul de a-şi păstra
locul, de a nu fi mişcat din loc; fixitate. ♦ Spec.
(Fiz.) Proprietate a unui corp de a-şi menţine
poziţia sau de a reveni în poziţia iniţială. ♦
Situaţie sigură, fermă. Din fr. stabilité, lat.
stabilitas, -atis.
NESTABILITATE s.f. Proprietatea de a fi
nestabil; instabilitate. - Ne- + stabilitate.
308
STADIU, stadii, s.n. 1. Fiecare dintre perioadele
distincte în evoluţia unui proces istoric, social,
politic etc. sau a unui fenomen din natură; fază,
etapă. 2. Veche unitate de măsură pentru
lungime la greci, care varia între 147 şi 192 de
metri. Din fr. stade, lat. stadium.
STAGFLAŢIE, stagflaţii, s.f. Fenomen
economic care se manifestă prin coexistenţa
stagnării economiei, inflaţiei şi şomajului. Din
engl., fr. stagflation.
STAGNA, pers. 3 stagnează, vb. I. Intranz.
(Despre fluide) A sta pe loc, a nu curge. ♦ Fig.
(Despre abstracte) A nu realiza nici un progres; a
nu se dezvolta, a nu progresa. Din fr. stagner,
lat. stagnare.
STAGNARE, stagnări, s.f. Faptul de a
stagna; oprire, rămânere pe loc; fig. lipsă de
activitate. V. stagna.
STAND, standuri, s.n. 1. Spaţiu amenajat cu
vitrine, mese, panouri etc. pentru aranjarea, într-
o expoziţie, într-un magazin etc., a obiectelor
care trebuie expuse. 2. Loc special utilat pentru
controlul şi încercarea maşinilor noi, ieşite de la
montaj. 3. Loc de tragere special amenajat
pentru întrecerile de tir. [Var.: ştand s.n.] Din
fr. stand, germ. Stand. Cf. engl. s t a n d .
STANDARD, standarde, s.n. 1. Normă sau
ansamblu de norme care reglementează calitatea,
caracteristicile, forma etc. unui produs;
document în care sunt consemnate aceste norme.
♦ (Concr.) Produs realizat pe baza unui standard
(1). ♦ Fig. (Adjectival) Lipsit de originalitate,
făcut după un şablon; comun. 2. (În sintagma)
Standard de viaţă = grad de dezvoltare a
condiţiilor de viaţă caracteristice unei persoane
sau unei colectivităţi; nivel de trai. Din fr., engl.
standard.
STANŢĂ, stanţe, s.f. Strofă cu înţeles deplin,
alcătuită din opt versuri cu o anumită schemă de
rimă şi formând o unitate ritmică. ♦ (La pl.)
Poezie scrisă cu tipul de strofă definit mai sus; p.
gener. poezie. Din fr. stance, it. stanza.
STAR, staruri, s.n. 1. Vedetă de cinematograf.
2. P. gener. Personalitate marcantă mai ales în
cinema, muzică, sport. Din engl., fr. star.
STARTER, (1) starteri, s.m., (2, 3) startere, s.n.
1. S.m. Persoană care dă semnalul de plecare
într-o cursă sportivă. 2. S.n. Carburator auxiliar
folosit la pornirea unui motor cu ardere internă.
3. S.n. Dispozitiv care serveşte la aprinderea
lămpilor fluorescente. Din fr., engl. starter.
STATER, stateri, s.m. Monedă de argint sau de
aur la vechii greci şi macedoneni. Din lat.
stater, fr. statère.
STATISTIC, -Ă, statistici, -ce, s.f., adj. I. S.f.
1. Evidenţă numerică, situaţie cifrică referitoare
la diverse fenomene (izolate sau generale);
numărătoare. 2. Culegere, prelucrare şi
valorificare a unor date legate de fenomene
generale. 3. Ştiinţă care culege, sintetizează,
descrie şi interpretează date referitoare la
fenomene generale. ♦ Statistică matematică =
ramură a matematicii care elaborează noţiunile şi
metodele folosite în statistică (I) 4. Teorie fizică
ce urmăreşte şi descrie comportarea unui sistem
format din numeroase particule. II. Adj. Care
aparţine statisticii (I), privitor la statistică, bazat
pe statistică. Din fr. statistique, germ. Statistik,
statistisch.
STATIV, stative, s.n. Dispozitiv folosit la
montarea şi la susţinerea unor piese şi aparate
(de laborator). Din germ. Stativ, fr. statif.
STATOLIT, statolite, s.n. 1. (Anat.)
Concreţiune calcaroasă conţinută de statocist. ♦
Otolit. 2. (Bot.) Incluziune intracelulară, solidă,
de grăunciori de amidon, la plante. Din fr., engl.
statolithe.
STATOR, statoare, s.n. Parte a unei maşini de
forţă (generatoare sau motoare) care este imobilă
în timpul funcţionării maşinii, fiind solidarizată
cu carcasa maşinii sau constituind însăşi carcasa.
Din fr. stator, germ. Stator.
STATUAR, -Ă, statuari, -e, adj., s.f. 1. Adj.
Privitor la statui, care ţine de sculptarea statuilor.
♦ Ca o statuie; monumental. 2. S.f. Arta statuară
(1); (concr.) operă statuară. Din fr. statuaire,
lat. statuarius.
STATUETĂ, statuete, s.f. Statuie mică. Din fr.
statuette, it. statuetta.
STATURĂ, staturi, s.f. Înălţime a corpului
omenesc; stat. ♦ Înfăţişare, conformaţie a
corpului; talie, făptură, trup, siluetă. Din fr.
stature, lat. statura.
STATUT, statute, s.n. 1. Act sau ansamblu de
dispoziţii cu caracter oficial, prin care se
reglementează scopul, structura şi modul de
funcţionare al unei organizaţii, societăţi,
asociaţii etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.)
Statut personal = totalitatea legilor care se aplică
cetăţenilor unui stat. Statut real = totalitatea
legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul
unui stat. 2. (În sociologie; şi în sintagma statut
social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un
sistem social dat şi la un anumit moment; status.
3. Spec. (Înv.) Constituţie. Din fr. statut, lat.
statutum.
STAŢIE, staţii, s.f. 1. 1. Punct de oprire (anume
amenajat) pe traseul unor vehicule publice,
destinat pentru urcarea şi coborârea călătorilor, a
mărfurilor etc. ♦ Staţie interplanetară = staţie-
releu ipotetică pentru zborurile cosmice, pe care
navele cosmice ar putea ateriza, în drumul către
alte planete, păstrându-şi viteza. 2. Loc (în oraş)
unde staţionează unele vehicule publice (taxiuri,
autobuze etc.) pentru a aştepta călătorii. 3. (Înv.)
Popas, oprire. ♦ (Reg.; în ritualul Bisericii
ortodoxe) Popas făcut în drum spre cimitir,
pentru a se citi prohodul. II. 1. (Mai ales în
forma staţiune) Ansamblu de clădiri şi de
instalaţii care servesc la îndeplinirea unor
observaţii, operaţii, cercetări etc. ♦ Aşezare,
centru special amenajat pentru cercetări
experimentale sau pentru diverse operaţii
tehnice. ♦ Staţie cosmică (sau spaţială) = vehicul
cosmic ori satelit artificial plasat pe o orbită în
jurul Pământului, folosit de obicei pentru
309
cercetări. 2. (În forma staţiune) Localitate în
care se găsesc condiţii climaterice, ape minerale
etc. prielnice sănătăţii. III. (În forma staţiune)
Poziţie caracteristică a corpului (la om şi la
animale). Omul are o staţiune bipedă şi
verticală. [Var.: staţiune s.f.] Din fr. station,
lat. statio, -onis.
SUBSTAŢIE, substaţii, s.f. Staţie auxiliară,
intermediară (de pompare, de distribuţie a
electricităţii, de tracţiune etc.). - Sub- +
staţie (după fr. sous-station).
STAŢIONAR, -Ă, staţionari, -e, adj., s.n. I.
Adj. 1. Care nu variază câtva timp; constant. ♦
(Despre planete) Care (în aparenţă) nu-şi
schimbă câtva timp locul pe sfera cerească. ♦
Care rămâne în aceeaşi stare, care nu mai
evoluează, care nu progresează; spec. (despre
boli) care nu se agravează (dar nici nu se
ameliorează). 2. (Despre un mediu fluid) Care
are în fiecare punct o viteză independentă de
timp; (despre un câmp de forţe) care are în
fiecare punct o intensitate independentă de timp.
II. S.n. 1. Serviciu într-un spital sau instituţie
spitalicească în care sunt internaţi (pentru un
timp mai scurt) bolnavii în vederea stabilirii
diagnosticului şi pentru tratament. 2. (Înv.) Navă
de luptă care supraveghea traficul vaselor dintr-
un port. Din fr. stationnaire, lat. stationarius.
STELIT s.n. Aliaj de cobalt, crom, molibden,
tungsten, fier etc., dur şi inoxidabil, din care se
fac instrumente chirurgicale sau piese cu care se
lucrează la temperaturi înalte şi în medii
oxidante. Din fr. stellite, germ. Stellit.
STENOZA, pers. 3 stenozează, vb. I. Refl.
(Med.; despre canale, orificii ale organelor) A se
îngusta, a face o stenoză. Din fr. sténoser, engl.
stenose.
STEREOCARTOGRAF, stereocartografe, s.n.
Aparat folosit pentru obţinerea automată a
planului topografic al unei localităţi sau al unei
regiuni, pe bază de stereograme. Din fr.
stéréocartographe, germ. Stereokartograph.
STEREOCOMPARATOR,
stereocomparatoare, s.n. Aparat pentru
determinarea dimensiunilor unui obiect cu
ajutorul stereogramelor. Din fr.
stéréocomparateur, germ. Stereokomparator.
STEREOSPECIFIC, -Ă, stereospecifici, -ce,
adj. (Chim.) (Despre catalizatori de
polimerizare) Care dirijează reacţia de
polimerizare pentru obţinerea unor polimeri cu
structură regulată în spaţiu. ♦ (Despre enzime)
Care dirijează reacţia catalizată de enzime spre
formarea numai a unuia dintre stereoizomerii
posibili. Din fr. stéréospécifique, engl.
stereospecific.
STEREOTAXIE s.f. (Med.) Metodă de
identificare radiologică a unor structuri
nervoase. Din fr. stéréotaxie, engl. stereotaxis.
STERIL, -Ă, sterili, -e, adj. 1. (Despre fiinţe)
Care nu poate procrea; (despre plante) care nu
face roade sau seminţe; sterp. ♦ (Despre pământ)
Care nu este productiv, roditor, pe care nu pot
creşte (în bune condiţii) plante. ◊ Pământ steril
(şi substantivat, n.) = partea nefolositoare dintr-
un zăcământ sau dintr-un produs minier. 2. Fig.
Care nu produce nimic, care nu duce la nimic,
care nu dă nici un rezultat; care este fără folos,
zadarnic; infructuos, sterp. 3. (Care a fost)
sterilizat sau dezinfectat. Din fr. stérile, lat.
sterilis.
STERILITATE s.f. Starea, însuşirea a ceea ce
este steril; incapacitatea de a procrea, de a face
roade. ♦ Fig. Incapacitatea de a crea, de a
produce ceva (din punct de vedere spiritual). ♦
Stare caracterizată prin absenţa germenilor
microbieni. Din fr. stérilité, lat. sterilitas, -atis.
STERLINĂ, sterline, adj. (În sintagma) Liră
sterlină = monedă de aur sau de argint,
constituind principala unitate monetară din
Marea Britanie. Din fr., engl. sterling.
STIGMĂ, stigme, sf. (Biol.) Organit
fotosensibil al flagelatelor, în formă de pată roşie
lângă corpusculul bazal, care serveşte la
orientarea animalului spre lumina cea mai
potrivită. Din lat., fr. stigma.
STIGMAT, stigmate, s.n. 1. Urmă lăsată de
ceva; spec. urmă ruşinoasă, semn dezonorant. ♦
Spec. (Înv.) Marcă, ştampilă, semn care se aplica
(cu ajutorul unui fier roşu) pe corpul sclavilor
sau al delincvenţilor. ♦ (Rar) Pată de murdărie.
2. (Bot.) Partea superioară a pistilului, pe care se
prinde şi încolţeşte polenul. 3. Fiecare dintre
cele două deschizături ale traheelor, aşezate pe
părţile laterale ale corpului unor insecte,
miriapode etc. Din fr. stigmate, lat. stigma, -
atis.
STIL, stiluri, s.n. I. 1. Mod specific de
exprimare într-un anumit domeniu al activităţii
omeneşti, pentru anumite scopuri ale
comunicării; fel propriu de a se exprima al unei
persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice
pe care le foloseşte un scriitor pentru a obţine
anumite efecte de ordin artistic. ♦ Greşeală de
stil = greşeală de exprimare constând fie dintr-o
abatere de la regulile sintaxei, fie dintr-o
întrebuinţare improprie a termenilor. ♦ Talentul,
arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o
formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar)
Construcţia caracteristică a frazei într-o limbă. 2.
Ansamblul particularităţilor de manifestare
specifice unui popor, unei colectivităţi sau unui
individ. ◊ Loc. adj. De stil = executat după moda
unei anumite epoci din trecut. ♦ Mod, fel de a fi,
de a acţiona, de a se comporta. ◊ Loc. adj. şi adv.
În stil mare = (conceput sau realizat) cu mijloace
deosebit de mari, cu amploare. 3. Fiecare dintre
cele două principale sisteme de calculare a
timpului calendaristic, între care există o
diferenţă de 13 zile. ◊ Stil nou = metodă de
socotire a timpului calendaristic după calendarul
gregorian. Stil vechi = metodă de socotire a
timpului calendaristic după calendarul iulian. II.
Condei de metal sau de os, ascuţit la un capăt şi
turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe
tăbliţele de ceară. III. (Bot.) Porţiune subţire şi
310
cilindrică a pistilului, care porneşte de la ovar şi
se termină cu stigmatul. [Pl. şi: (III) stile] Din
fr. style, lat. stilus.
STIMUL, (1) stimuluri, s.n., (2) stimuli, s.m. 1.
S.n. (Rar) Stimulent, imbold. 2. S.m Factor care
declanşează un proces fiziologic, care excită o
activitate fiziologică; excitant. Din lat., fr.
stimulus.
STIMULA, stimulez, vb. I Tranz. A face să
crească energia, randamentul; a da avânt, a
îndemna, a incita, a încuraja. ♦ A mări
activitatea unei funcţii organice, a activa, a
excita un organ, o funcţie. Din fr. stimuler, lat.
stimulare.
STIMULARE, stimulări, s.f. Acţiunea de a
stimula; îndemn, însufleţire. V. stimula.
STIMULENT, stimulente, s.n. 1. Ceea ce
stimulează; impuls, imbold, îndemn. 2. Spec.
Medicament, substanţă care excită
activitatea unui organ ori sistem sau care se
ia ca reconfortant împotriva oboselii. Din
stimula. Cf. fr. s t i m u l a n t .
ELECTROSTIMULARE s.f. Stimulare a
ţesuturilor vii prin impulsuri electrice. -
Electro- + stimulare. Cf. fr.
électrostimulation.
STIMULATIV, -Ă, stimulativi, -e, adj. Care
stimulează. Din fr. stimulatif, engl.
stimulative.
STIPENDIA, stipendiez, vb. I.Tranz. (Livr.) A
subvenţiona, a finanţa, a avea în slujba sa (o
persoană, un grup etc.) ♦ A ajuta pe cineva cu
bani. Din fr. stipendier, lat. stipendiari.
STIPULA, stipulez, vb. I. Tranz. (Jur.) A
introduce, a prevedea, a specifica o clauză într-
un act, într-un contract. Din fr. stipuler, lat.
stipulare.
STIPULAŢIE, stipulaţii, s.f. (Jur.) Prevedere,
clauză menţionată într-un act, sau într-un
contract. Din fr. stipulation, lat. stipulatio.
STOC, stocuri, s.n. Cantitate de bunuri (materii
prime, materiale etc.) existente, la un moment
dat, ca rezervă în depozitul unui magazin, al unei
întreprinderi, într-o piaţă în vederea asigurării
continuităţii producţiei sau a desfacerii. Din fr.,
engl. stock.
STOIC, -Ă, stoici, -ce, adj., s.m. şi f. I. Adj. 1.
Care aparţine stoicismului (1), privitor la
stoicism. 2. Ferm, curajos, neclintit (în faţa
vicisitudinilor vieţii). II. S.m. şi f. 1. Adept al
stoicismului (1). 2. Om ferm, curajos, neclintit,
plin de tărie sufletească (în faţa vicisitudinilor
vieţii). Din fr. stoïque, lat. stoicus.
STOKES s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a
viscozităţii cinematice în sistemul CGS. [Pr.:
stocs] Din fr., engl. stokes.
STOLĂ, stole, s.f. 1. Rochie largă şi lungă până
în pământ, care se strângea pe corp cu două
cordoane, unul pe sub sâni, altul deasupra
şoldurilor, purtată de matroanele romane. 2. Un
fel de orar pe care îl poartă preoţii catolici în
timpul slujbei religioase. Din it., fr., lat. stola.
STOP interj., (2, 3) stopuri s.n. 1. Interj. Stai!
Opreşte! ♦ (În telegrame, ca termen convenţional
pentru a marca sfârşitul unei fraze) Punct! 2. S.n.
Oprire bruscă a mingii, a pucului la unele jocuri
sportive. 3. S.n. Semafor care reglează circulaţia
la întretăierea străzilor; lampa din spate a unui
autovehicul, care se aprinde când autovehiculul
frânează. 4. S.n. (Cin.; în compusele) Stop-cadru
= efect folosit în cinematografie şi televiziune,
constând în oprirea mişcării şi menţinerea unei
imagini staţionare, după care se reia mişcarea,
din faza la care a fost oprită. Stop-camera =
procedeu de filmare combinată care constă în
oprirea bruscă a aparatului de filmare şi a
personajelor din cadru, în efectuarea unor
modificări scenice şi reluarea filmării. Din fr.,
engl. stop.
STORAX, s.n. Răşină mirositoare extrasă din
sucul stiraxului, întrebuinţată in parfumerie şi
medicină. Din fr., lat. storax.
STRAS, strasuri, s.n. Sticlă de diferite forme
poliedrice, şlefuită pe feţe, care conţine plumb,
folosită ca imitaţie de pietre preţioase pentru
podoabe; obiect de podoabă făcut din asemenea
bucăţi de sticlă. [Var.: ştras s.n.] Din fr. strass,
germ. Strass.
STRATEG, strategi, s.m. 1. Comandant militar
în unele cetăţi ale Greciei antice; fiecare dintre
cei zece magistraţi supremi ai Atenei, aleşi pe o
durată de un an. 2. Comandant de oşti, bun
cunoscător al strategiei. Din fr. stratège, lat.
strategus.
STRATIFICA, stratIfic, vb. I. Refl. şi tranz. A
(se) aşeza, a (se) depune în mai multe straturi; a
căpăta sau a da forma unor straturi suprapuse.
Din fr. stratifier, lat. stratificare.
STRATIFICARE, stratificări, s.f. 1.
Acţiunea de a (se) stratifica şi rezultatul ei;
stratificaţie. ♦ Formaţie geologică
sedimentară alcătuită din mai multe straturi
suprapuse. 2. Aşezare a seminţelor de
pomi fructiferi şi a butaşilor în straturi de
pământ care alternează cu straturi de nisip,
de rumeguş, de turbă, pentru a asigura o
bună păstrare sau a favoriza şi a stimula
germinarea sau înrădăcinarea. V. stratifica.
STRATIFICAT, -Ă, stratificaţi, -te, adj.
Aşezat în straturi, format din straturi. V.
stratifica.
STRATUS s.m. Nori de forma unui strat
orizontal, uniform şi continuu, de culoare
cenuşie, asemănători cu ceaţa, situaţi la înălţimi
joase şi care produc burniţă şi zăpadă
grăunţoasă. Din fr., lat. stratus.
STRES, stresuri, s.n. 1. (Med.) Nume dat
oricărui factor (sau ansamblu de factori) de
mediu care provoacă organismului uman o
reacţie anormală; p. ext. efect nefavorabil produs
asupra organismului uman de un factor de
mediu. 2. (Geol.) Presiune laterală tangenţială
care se produce în sinclinale şi determină
formarea cutelor muntoase. Din engl., fr. stress.
311
STRICT, -Ă, stricţi, -te, adj. (Adesea adverbial)
Care are un caracter absolut, care trebuie
respectat, executat, aplicat în chip riguros, fără
abatere, fără excepţie; p. ext. sever, aspru. ◊
Expr. (Adverbial) (A fi) strict necesar = (a fi)
indispensabil. ♦ Precis, exact. Din fr. strict, lat.
strictus.
STRICTEŢE s.f. Însuşirea de a fi strict;
rigurozitate, severitate, asprime. - Strict +
suf. - eţe.
STRICTURĂ, stricturi, s.f. (Med.) Strâmtare a
unor canale din organism (ca urmare a unor
afecţiuni). Din fr. stricture, lat. strictura.
STRICTURA, stricturez, vb. I. Tranz. A
micşora secţiunea transversală a unei
conducte pe o anumită porţiune din
lungimea ei. Din strictură.
STRICTURARE, stricturări, s.f. Acţiunea
de a strictura. V. strictura.
STRIDENT, -Ă, stridenţi, -te, adj. 1. (Despre
sunete; adesea adverbial) Care este ascuţit şi
puternic, pătrunzător; lipsit de armonie, neplăcut
la auz. ♦ P. gener. Neplăcut, supărător; şocant,
izbitor. 2. (Despre culori) Care nu este în
armonie cu culorile înconjurătoare; prea aprins,
prea viu, bătător la ochi; ţipător. Din fr.
strident, lat. stridens, -ntis.
STRIDOR s.n. (Med.) Zgomot şuierător al
respiraţiei, specific în cazuri de spasm sau de
obstrucţie a laringelui. Din lat., fr. stridor.
STROBOSCOP, stroboscoape, s.n. Aparat
optic cu ajutorul căruia se pot observa, înregistra
sau măsura corpurile aflate în mişcare periodică.
Din fr. stroboscope, germ. Stroboskop.
STROFĂ, strofe, s.f. Ansamblu unitar dintr-o
poezie format din mai multe versuri legate înre
ele prin elemente prozodice (măsură, ritm, rimă).
♦ (În tragedia greacă antică) Arie în versuri pe
care o cânta o parte a corului, în timp ce evolua
ritmic pe scenă. Din fr. strophe, lat. stropha.
MONOSTROFĂ, monostrofe, s.f. Poezie
formată dintr-o singură strofă. - Mono- +
strofă.
STROFIC, -Ă, strofici, -ce, adj. Care aparţine
strofei, privitor la strofă. Din fr. strophique,
germ. strophisch.
STRONŢIU s.n. Element chimic, metal alb-
argintiu, maleabil şi ductil, asemănător cu
calciul, ale cărui săruri sunt întrebuinţate în
pirotehnie, în fizica nucleară şi în medicină. Din
fr. strontium, germ. Strontium.
STRUCTURĂ, structuri, s.f. I. 1. Mod de
organizare internă, de alcătuire a unui corp, a
unui sistem; mod de asociere a componenţilor
unui corp sau a unui întreg organizat,
caracterizat prin forma şi dimensiunile fiecărui
element component, cum şi prin aranjarea lor
unul faţă de celălalt. ♦ Spec. Dispoziţie a
atomilor în molecula unei substanţe. ♦ Spec.
Mod de grupare a moleculelor într-un corp sau
într-o substanţă minerală. 2. Mod de aşezare şi
asamblare a părţilor corpului omenesc, ale
corpului anumalelor, ale plantelor sau ale
ţesuturilor lor. ♦ (Psih.) Factură, alcătuire,
conformaţie. 3. Mod de construire a unui
edificiu, a unui pod etc. 4. Mod de alcătuire a
unei opere literare, muzicale etc. 5. Mod specific
de organizare a elementelor constitutive ale unei
limbi. II. Mod de organizare, de întocmire a
societăţii din punct de vedere economic, social-
politic şi cultural; orânduire. ♦ Mod de
organizare a unei ramuri de producţie, a unui
domeniu de activitate, a unei instituţii,
organizaţii etc. Din fr. structure, lat. structura.
SUPRASTRUCTURĂ, suprastructuri, s.f.
1. Totalitatea concepţiilor şi instituţiilor
politice, juridice, religioase, artistice,
filozofice etc. dintr-o anumită formaţiune
social-economică, generate de baza
economică a acestei formaţiuni. 2.
Totalitatea elementelor care formează partea
utilă a unei construcţii. 3. Construcţie
metalică sau de lemn situată deasupra punţii
principale a unei nave, care cuprinde
încăperile de locuit şi de deservire. ♦
Ansamblu format din şasiul şi caroseria sau
platforma unui autovehicul. - Supra- +
structură (după fr. superstructure).
STUCATOR, stucatori, s.m. Meseriaş care
execută lucrări de stucatură. [Var.: (înv.)
ştucator s.m.] Din it. stuccatore, fr. stucateur.
STUPID, -Ă, stupizi, -de, adj. 1. (Adesea
adverbial) Lipsit de sens, de raţiune, de conţinut;
absurd. 2. (Despre oameni) Lipsit de inteligenţă,
greoi la minte; nătâng, mărginit; (despre
manifestări ale oamenilor) care dovedeşte,
trădează lipsă de inteligenţă. Din fr. stupide, lat.
stupidus.
STUPIDITATE, (2) stupidităţi, s.f. 1. Însuşirea
de a fi stupid, lipsă de raţiune; prostie. 2. Faptă
sau vorbă de om stupid; frază lipsită de sens;
inepţie, stupizenie. Din fr. stupidité, lat.
stupiditas, -atis.
STUPOARE s.f. 1. (Livr.), Stare de uluire
provocată de o surpriză sau de o emoţie
puternică; uimire, stupefacţie. 2. (Med.)
Simptom care apare în unele psihoze, manifestat
prin deprimare, amuţire, imobilitate şi
insensibilitate completă. Din fr. stupeur, lat.
stupor, -oris.
SUB - Element de compunere care indică poziţia
inferioară a unui obiect faţă de altul sau o
cantitate, o intensitate, o calitate, o ierarhie
inferioară în raport cu alta de acelaşi tip, şi care
serveşte la formarea unor substantive, adjective
şi verbe. Din fr. sub-, lat. sub-.
SUBCULTURĂ, subculturi, s.f. 1. Tendinţă de
manifestare subiacentă a unei culturi elementare.
2. Cultură a grupurilor şi subgrupurilor sociale
dintr-o comunitate etnică. Din engl., fr.
subculture.
SUBER s.n. (Bot.) Ţesut de apărare care se
formează la suprafaţa organelor plantelor (de
obicei în scoarţa tulpinilor, a rădăcinilor şi a
tuberculilor), unde epiderma e înlocuită cu
312
celule a căror membrană se află impregnată cu
suberină. Din lat., fr. suber.
SUBIACENT, -Ă, subiacenţi, -te, adj. Care este
plasat dedesubt. Din fr. subjacent, lat.
subjacens, -entis.
SUBINVOLUŢIE, subinvoluţii, s.f. (Med.)
Regresiune. ◊ Subinvoluţie uterină = regresiune
a uterului în lăuzie, care se produce mai încet
decât normal. Din fr., engl. subinvolution.
SUBROGA, subrog, vb. I. Tranz. (jur.) A
înlocui pe cineva în exercitarea anumitor
drepturi sau obligaţii; a înlocui un bun cu altul în
cadrul unui patrimoniu, al unor raporturi
juridice; a substitui. - Din fr. subroger, lat
subrogare.
SUBROGARE, subrogări, s.f. (Jur.) Faptul
de a subroga; subrogaţie. V. subroga.
SUBSCRIPŢIE, subscripţii, s.f. Faptul de a se
angaja sau de a cere cuiva să se angajeze printr-o
semnătură la o contribuţie bănească pentru o
operă de interes public sau particular; subscriere.
◊ Listă de subscripţie = act, document pe care
semnează cei care contribuie la adunarea unor
fonduri pentru o operă de interes public sau
particular. Din lat. subscriptio, fr.
souscription.
SUBSECVENT, -Ă, subsecvenţi, -te, adj. (Rar)
Care urmează după ceva; p. ext. care rezultă din
ceva. Din fr. subséquent, lat. subsequens, -
ntis.
SUBSIDIAR, -Ă, subsidiari, -e, adj. Care se
adaugă, ca element secundar, la argumentele
pentru susţinerea unui raţionament, a unei teorii
etc.; complementar, auxiliar, secundar. ◊ Loc.
adv. În subsidiar = în al doilea rând, pe lângă
aceasta, pe deasupra. Din fr. subsidiare, lat.
subsidiarius.
SUBSIDIU, subsidii, s.n. Ajutor bănesc acordat
(de stat) în unele ţări unei persoane, unei
instituţii etc. Din fr. subside, lat. subsidium.
SUBSTANTIV, (1) substantive, s.n., (2)
substantivi, adj. 1. S.n. Parte de vorbire care
denumeşte lucruri, fiinţe sau noţiuni abstracte şi
care se modifică, în cele mai multe limbi, după
număr şi caz. 2. Adj. (În sintagma) Colorant
substantiv = colorant care vopseşte fibrele fără
ajutorul mordanţilor; colorant direct. Din fr.
substantif, lat. substantivus.
SUBSTANTIVIZA, substantivizez, vb. I.
Tranz. A substantiva. - Substantiv + suf. -
iza.
SUBSTANTIVIZARE, substantivizări, s.f.
Substantivare. V. substantiviza.
SUBSTANTIVIZAT, -Ă, substantivizaţi, -
te, adj. Substantivat. V. substantiviza.
SUBSTANŢIAL, -Ă, substanţiali, -e, adj. 1.
Care ţine de substanţa (4) unui lucru; principal,
esenţial; p. ext. important, însemnat, mare. 2.
(Despre alimente; adesea adverbial) Bogat în
substanţe hrănitoare; consistent. Din fr.
substantiel, lat. substantialis.
SUBSTITUI, substitui, vb. IV. Tranz. şi refl. A
(se) situa în locul altuia; a (se) înlocui. ♦ (Jur.) A
comite infracţiunea de substituire de persoană.
[Prez. ind. şi; substituiesc. Var.: (înv.) substitua
vb. I] Din fr. substituer, lat. substituere.
SUBSTITUENT, substituenţi, s.m. Element
care poate înlocui un alt element, cu care are
proprietăţi asemănătoare. - Substitui + suf. -
ent. Cf. it. s o s t i t u e n t e .
SUBSTITUIBIL, -Ă, substituibili, -e, adj.
Care poate fi substituit. - Substitui + suf. -
bil. Cf. it. s o s t i t u i b i l e .
SUBSTITUT, substituţi, s.m. Persoană care
înlocuieşte temporar pe titularul unei funcţii. ♦
Substitut de procuror = primul grad în ierarhia
judecătorească a parchetului; magistrat care avea
acest grad. Din fr. substitut, lat. substitutus.
SUBSTITUŢIE, substituţii, s.f. Substituire,
înlocuire. ♦ Spec. Fenomen prin care un atom
sau un grup de atomi din molecula unui corp
chimic compus este înlocuit prin alt atom sau
grup de atomi, provenind de la un alt corp
chimic. ♦ Spec. (Mat.) înlocuire, într-o expresie
matematică, a unui element sau a mai multor
elemente prin alte elemente. ◊ Metoda
substituţiei = metodă de rezolvare a unui sistem
de ecuaţii, care constă în a înlocui într-una din
ele o necunoscută cu valoarea ei, dedusă din
cealaltă ecuaţie a sistemului, şi în a repeta
aceeaşi operaţie până rămâne o singură ecuaţie
cu o singură necunoscută. ♦ Spec. Dispoziţie
prin care un moştenitor este obligat să transmită,
la moartea sa, bunurile moştenite unei persoane
desemnate ca succesorul său obligatoriu;
dispoziţie prin care este numit un al doilea
moştenitor pentru cazul când primul, dintr-un
motiv oarecare, nu va intra sau nu va accepta să
intre în drepturile sale. [Var.: (înv.)
substituţiune s.f.] Din fr. substitution, lat.
substitutio, -onis.
SUBSTRAT, substraturi, s.n. 1. (Fil.) Bază
materială a diferitelor proprietăţi ale unui obiect;
bază materială unităţii, a omogenităţii diferitelor
obiecte; p. ext. conţinut. 2. Strat peste care s-a
aşezat alt strat. ♦ (Cu sens colectiv) Elemente
pătrunse într-o limbă din limba populaţiei
autohtone care a adoptat-o, părăsindu-şi limba
proprie în urma unei cuceriri, a unei migraţiuni
sau a unei colonizări. 3. Substanţă chimică
asupra căreia acţionează un ferment. 4. Fig.
Motiv, cauză adevărată (dar ascunsă) a unei
acţiuni, a unei întâmplări, a unei porniri etc. Din
fr. substrat, lat. substratum.
SUBSTRUCTURĂ, substructuri, s.f.
Subîmpărţire a unei structuri. Din fr., engl.
substructure.
SUBTERAN, -Ă, subterani, -e, adj., subst. 1.
Adj. Care se află la o adâncime oarecare sub
suprafaţa pământului; de sub pământ, din
pământ, din subsol. ♦ Care se execută sau are loc
sub pământ. ♦ Fig. (Despre organizaţii politice)
Ilegal. 2. S.f. Încăpere, galerie, construcţie aflată
în întregime (la adâncime mare) sub pământ. 3.
S.n. Mină. - După fr. souterrain, (1) şi lat.
subterraneus.
313
SUBTERFUGIU, subterfugii, s.n. (Livr.)
Mijloc şiret, abil de a ieşi dintr-o situaţie dificilă;
viclenie. Din fr. subterfuge, şi lat.
subterfugium.
SUBTIL, -Ă, subtili, -e, adj. 1. (Despre oameni
şi despre însuşirile, manifestările lor; adesea
adverbial) Care sesizează, pătrunde cele mai
mici amănunte, care poate face distincţiile cele
mai fine; ager, pătrunzător, perspicace, fin. 2.
Care se descoperă numai printr-o cercetare
atentă, amănunţită; greu de distins, de
recunoscut, de sesizat. ♦ Care tratează cu multă
fineţe, cu mult spirit analitic, cu ingeniozitate
probleme grele, abstracte; care, pentru a fi
înţeles, cere o mare ascuţime a minţii. 3. (Rar)
Foarte subţire; transparent, uşor. Din fr. subtil,
lat. subtilis.
SUBTILITATE, (2) subtilităţi, s.f. 1. Însuşirea
de a fi subtil. 2. Raţionament, judecată, enunţ
subtil, greu de înţeles, care face distincţii foarte
fine şi adesea excesive, inutile. Din fr. subtilitè,
lat. subtilitas, -atis.
SUBURBAN, -Ă, suburbani, -e, adj. Care ţine
de o suburbie, situat într-o suburbie, privitor la o
suburbie. ◊ Comună suburbană = comună
situată în imediata apropiere a unui oraş sau la
marginea acestuia şi depinzând administrativ de
acesta. ♦ (Despre mijloace de transport) Care
circulă în împrejurimile oraşului, care face
legătura între oraş şi suburbii. ♦ Fig. (Rar; despre
comportarea, limbajul etc. cuiva) Lipsit de
politeţe; vulgar. Din fr. suburbain, lat.
suburbanus.
SUBVENŢIE, subvenţii, s.f. Ajutor bănesc
nerambursabil acordat (de stat, de o organizaţie
etc.) unei persoane, unei instituţii, unei ramuri
economice sau întreprinderi etc. în scopul
atenuării efectelor sociale ale modificărilor
economice de structură. [Var.: subvenţiune s.f.]
Din fr. subvention, lat. subventio.
SUBVERSIUNE, subversiuni, s.f. Subminare.
Din fr. subversion, lat. subversio, -onis.
SUC, sucuri, s.n. 1. Lichid conţinut în
substanţele vegetale, în special în fructe, de unde
poate fi extras prin presare sau stoarcere; zeamă.
♦ Lichid care circulă prin tuburile capilare ale
plantelor. ♦ Băutură răcoritoare special preparată
din sucul (1) unor fructe sau din substanţe
sintetice. 2. Lichid secretat sau conţinut în
corpurile animalelor şi îndeplinind diverse
funcţii. ◊ Sucuri digestive = lichide de
compoziţie chimică diferită, secretate de tubul
digestiv şi anexele sale, sub influenţa cărora se
face digestia alimentelor. 3. (Reg.) Usuc. Din fr.
suc, lat. sucus.
SUCCEDA, succed, vb. I. 1. Intranz. A urma
imediat după altcineva sau după altceva (în
spaţiu, în timp). ♦ Refl. A urma unul după altul.
2. Intranz. şi tranz. A prelua funcţia sau bunurile
cuiva prin succesiune; a moşteni. [Var.: (rar)
succede vb. III] Din fr. succéder, lat.
succedere.
SUCCEDANEU, succedanee, s.n. Substanţă,
produs etc. care poate înlocui la nevoie o altă
substanţă, un alt produs etc. cu proprietăţi
asemănătoare. Din fr. succédané, lat.
succedaneus.
SUCCES, succese, s.n. Rezultat favorabil,
pozitiv (al unei acţiuni); reuşită, izbândă. ◊ Expr.
A dori sau a ura (cuiva) succes = a-i dori (cuiva)
noroc într-o întreprindere. ♦ Primire bună,
favorabilă, cu răsunet, pe care o face publicul
unei opere literare, unui spectacol etc. Din fr.
succès, lat. successus.
SUCCESIV, -Ă, succesivi, -e, adj. (Adesea
adverbial) Care urmează unul după altul (fără
întrerupere sau la intervale scurte şi regulate). ♦
Care are loc, se petrece progresiv, treptat. Din
fr. succesif, lat. successivus.
SUCCESOR, -OARE, succesori, -oare s.m. şi
f. 1. Persoană care urmează în locul alteia (într-o
funcţie, într-o demnitate). 2. (Jur.), Persoană
care dobândeşte drepturi şi obligaţii de la o altă
persoană; moştenitor. Din fr. succeseur, lat.
successor.
SUCCIN s.n. (Rar) Chihlimbar. Din fr. succin,
lat. succinum.
SUCULENT, -Ă, suculenţi, -te, adj. Cu mult
suc, zemos, hrănitor; p. gener. bun, gustos,
savuros. ♦ (Substantivat, f. pl.) Nutreţuri
provenite din plante cu tuberculi şi din
rădăcinoase. ♦ Fig. Plin de conţinut, de savoare,
bogat în idei. Din fr. succulent, lat. suculentus.
SUDAŢIE, sudaţii, s.f. 1. Provocare a unei
transpiraţii excesive, prin mijloace terapeutice,
în scopuri curative; p. gener. transpiraţie
(abundentă). 2. Procedeu de separare a două sau
mai multor substanţe dintr-un amestec, bazat pe
diferenţa punctelor de topire. Din fr. sudation,
lat. sudatio.
SUD-VEST s.n. 1. Punct cardinal secundar,
situat în direcţia bisectoarei unghiului format de
direcţiile sud şi vest. 2. Parte a globului
pământesc, a unui continent, a unei ţări etc.
aşezată între sud şi vest. Din fr. sud-ouest,
germ. Südwest.
SUD-VESTIC, -Ă, sud-vestici, -ce, adj. De
la sud-vest, dinspre sau spre sud-vest. - Sud-
vest + suf. -ic.
SUFITĂ, sufite, s.f. Parte superioară a scenei,
amenajată special pentru manevrarea
dispozitivelor de iluminare, aerisire etc.; p. ext.
element scenografic care acoperă sau decorează
partea superioară a scenei. Din it. soffitta, fr.
soffite.
SUFOCA, sufoc, vb. I. Refl. şi tranz. (Adesea
fig.) A nu mai putea sau a face pe cineva să nu
mai poată respira; a (se) înăbuşi (din lipsă de
aer), a (se) asfixia. Din fr. suffoquer, lat.
suffocare.
SUFOCARE, sufocări, s.f. Acţiunea de a
(se) sufoca şi rezultatul ei; înăbuşire,
sufocaţie, asfixiere. V. sufoca.
SUFRAGIU, sufragii, s.n. 1. Declaraţie care
exprimă voinţa sau părerea cuiva într-o alegere
314
sau într-o adunare constituită; drept de vot. ◊
Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor
cetăţenilor majori ai unei ţări. 2. Sistem de
votare (după modalitatea exercitării dreptului de
vot şi extinderea lui). 3. Aprobare, asentiment.
[Var.: sufraj s.n.] Din fr. suffrage, lat.
suffragium.
SUGESTIE, sugestii, s.f. 1. Influenţă exercitată
asupra voinţei cuiva; înrâurire şi dirijare a
voinţei cuiva. ♦ Spec. Influenţă exercitată asupra
conştiinţei şi voinţei cuiva (în stare de veghe sau
de stare hipnotică), folosită în tratarea unor
tulburări neuropsihice. 2. Ceea ce sugerează
cuiva; sugerare, propunere, idee. [Var.:
sugestiune s.f.] Din fr. suggestion, lat.
suggestio, -onis.
SULFAMIDĂ, sulfamide, s.f. Medicament sub
formă de pastile, injecţii sau praf, întrebuinţat
pentru combaterea anumitor infecţii. Din fr.
sulfamide, germ. Sulfamid.
SULTANIN, -Ă, sultanini, -e, adj., subst. 1.
Adj. (Despre fructe, legume) De cea mai bună
calitate, de soi. 2. S.f. Soi de viţă de vie cultivat
pentru producerea stafidelor. 3. S.m. Veche
monedă turcească de aur. Din tc. sültani, fr.
sultanine.
SUMAR, -Ă, sumari, -e, adj., s.n. I. Adj.
(Despre manifestări intelectuale, orale sau scrise;
adesea adverbial) (Spus sau expus) în câteva
cuvinte; pe scurt, succint. ♦ Făcut în pripă, foarte
simplu; superficial, expeditiv. ♦ (Despre
îmbrăcăminte) Care constă din (prea) puţine
articole; strict necesar. II. S.n. 1. Conţinutul pe
scurt al unei scrieri, al unor studii, al unor
dezbateri etc.; rezumat. 2. Tablă de materii a
unei cărţi, a unei reviste etc.; cuprins. Din lat.
summarius, fr. sommaire.
SUPER- Element de compunere care înseamnă
"peste", "deasupra", "foarte" şi care serveşte la
formarea unor substantive, a unor adjective şi a
unor verbe. Din fr. super-, lat. super.
SUPERB, -Ă, superbi, -e, adj. 1. Plin de
grandoare, măreţ, impunător; impresionant. 2.
Foarte frumos, excepţional de frumos. ♦ (Rar)
Foarte bun, foarte reuşit. 3. (Rar) Mândru,
semeţ; orgolios, îngâmfat, trufaş. Din fr.
superbe, lat. superbus.
SUPERFLUU, -UĂ, superflui, -ue, adj. Care
este de prisos, inutil. Din lat. superfluus, fr.
superflu.
SUPERIOR, -OARĂ, superiori, -oare, adj. 1.
Care ocupă un loc în spaţiu deasupra altuia; de
sus. ♦ (Muz.) Registru superior = registru care
cuprinde sunetele cele mai înalte ale vocii sau
ale unui instrument. ♦ (Despre cursul apelor
curgătoare) Care se află mai aproape de izvor
decât de vărsare. 2. Care are sau ocupă un rang
sau o demnitate mai mare în raport cu altcineva.
♦ Ofiţer superior = ofiţer cu un grad înalt (de la
maior în sus). Animal superior = animal care
ocupă locul cel mai evoluat pe scara zoologică.
Învăţământ superior = treaptă a învăţământului
care urmează după învăţământul liceal,
cuprinzând universităţi şi institute, în care se
predau cunoştinţe speciale, aprofundate, menite
să formeze specialişti cu o înaltă calificare. (În
vechea organizare a învăţământului) Curs
superior = ciclu de învăţământ cuprinzând
ultimele trei (sau patru) clase din cursul de şapte
(sau de opt) ani ai liceului. ♦ (Substantivat)
Calificativ atribuit unei persoane încadrate într-o
ierarhie, în raport cu cei pe care îi are în
subordine. 3. Care este de calitate mai bună; care
se distinge de ceilalţi prin merite deosebite. Din
lat. superior, fr. supérieur.
SUPERLATIV, -Ă, superlativi, -e, adj. (Despre
calificative) Care exprimă o calitate în gradul cel
mai înalt. ◊ Gradul superlativ (şi substantivat,
n.) = grad de comparaţie al adjectivelor şi al
adverbelor, care arată că însuşirea exprimată este
la un grad foarte înalt sau la gradul cel mai înalt
ori cel mai scăzut în comparaţie cu altele de
aceeaşi natură. Din fr. superlatif, lat.
superlativus.
SUPERSTIŢIE, superstiţii, s.f. Prejudecată care
decurge din credinţa în spirite bune şi rele, în
farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în
numere fatidice sau în alte rămăşiţe ale
animismului şi ale magiei; p. ext. practică
superstiţioasă. Din fr. superstition, lat.
superstitio.
SUPERVIZOR, supervizoare, s.n. (Tel.)
Ansamblul de programe ale unui monitor. Din
engl. supervisor, fr. superviseur.
SUPIN, supine, s.n. Mod nepersonal al unui
verb, precedat în mod obligatoriu de una dintre
prepoziţiile "de", "la" etc., având aceeaşi formă
ca participiul trecut, de care se deosebeşte prin
aceea că nu este variabil. Din lat. supinum, fr.
supin.
SUPLICĂ, suplici, s.f. (Înv.) Cerere, jalbă,
plângere. Din fr. supplique, germ. Supplik, it.
supplica.
SUPLICAŢIE, suplicaţii, s.f. (Livr.) Rugăminte
umilă. Din fr. supplication, lat. supplicatio.
SUPLICIU, suplicii, s.n. Tortură, caznă, chin
fizic. ♦ Fig. Suferinţă morală, durere sufletească
mare. Din lat. supplicium, fr. supplice.
SUPLIMENT, suplimente, s.n. 1. Ceea ce se
adaugă la ceva pentru a-l completa sau pentru a
suplini o lipsă. 2. Bilet de călătorie sau de
spectacol, eliberat ca anexă la alt bilet, prin care
se acordă drepturi sau avantaje în plus. 3. Ceea
ce se adaugă la un unghi pentru a forma două
unghiuri drepte (180). Din fr. supplément, lat.
supplementum.
SUPLIMENTA, suplimentez, vb. I. Tranz.
A adăuga la cantitatea iniţială o cantitate
suplimentară. Din supliment.
SUPORTER, suporteri, s.m. Susţinător,
simpatizant al unui sportiv sau al unei echipe
sportive. Din engl., fr. supporter.
SUPRA- Element de compunere care înseamnă
"deasupra", "peste" sau care indică un sens
superlativ şi care serveşte la formarea unor
315
substantive, a unor adjective şi a unor verbe. Din
lat. supra, fr. supra-.
SUPREM, -Ă, supremi, -e, adj. Care există în
cel mai înalt grad, care este cel mai bun, cel mai
mare; mai presus de toate; p. ext. extrem, ultim.
◊ Moment suprem = moment decisiv pentru
reuşita unei acţiuni. Onoruri supreme =
funeralii. ♦ Care are gradul, rangul cel mai înalt.
- După fr. suprême, lat. supremus.
SUPRESIUNE, supresiuni, s.f. (Livr.)
Suprimare. Din fr. suppression, lat. suppressio,
-onis.
SUPURA, pers. 3 supurează, vb. I. Intranz.
(Despre răni, ţesuturi etc.) A produce şi a
elimina puroi. Din fr. suppurer, lat. suppurare.
SUSCITA, suscit, vb. I. Tranz. A provoca, a
produce, a stârni, a dezlănţui. Din fr. susciter,
lat. suscitare.
SUSCITARE, suscitări, s.f. Acţiunea de a
suscita şi rezultatul ei. V. suscita.
SUSPANS, suspansuri, s.n. Moment dintr-un
film, dintr-un spectacol sau dintr-o operă literară
când acţiunea se întrerupe (temporar) într-un
punct culminant, ţinând pe spectator sau pe
lector într-o stare de tensiune, în aşteptarea
deznodământului; stare de tensiune provocată de
un astfel de moment. Din fr., engl. suspense.
SUSPECT, -Ă, suspecţi, -te, adj. (Adesea
substantivat) Care este bănuit, care dă de bănuit;
care inspiră neîncredere, de care trebuie să te
fereşti; dubios, îndoielnic. Din fr. suspect, lat.
suspectus.
SUSPENDA, suspénd, vb. I. Tranz. 1. A atârna.
2. Fig. A întrerupe, a amâna, a opri temporar o
activitate. ♦ A face să înceteze temporar o
acţiune judiciară; a interzice temporar
exercitarea unor drepturi; a amâna fără termen
executarea unei pedepse. ♦ A destitui provizoriu
din funcţie un salariat. 3. Fig. A interzice, a face
să înceteze, a suprima o acţiune. Din fr.
suspendre, lat. suspendere.
SUSPENDARE, suspendări, s.f. Acţiunea
de a suspenda şi rezultatul ei; întrerupere,
suprimare (temporară). V. suspenda.
SUSPICIOS, -OASĂ, suspicioşi, -oase, adj.
Bănuitor, neîncrezător. Din lat. suspiciosus, fr.
suspicieux.
SUSPICIUNE, suspiciuni, s.f. Lipsă de
încredere în cineva, îndoială în ceea ce priveşte
corectitudinea, legalitatea faptelor sau
onestitatea intenţiilor cuiva; bănuială,
neîncredere. Din fr. suspicion, lat. suspicio, -
onis.
SUSŢINE, susţin, vb. III. 1. Tranz. A servi de
suport (unui lucru); a sprijini. ♦ A ajuta, a
sprijini pe cineva (ca să nu cadă). 2. Tranz. Fig.
A lua o atitudine favorabilă faţă de o acţiune, de
o cauză etc.; a sprijini; a apăra. 3. Tranz. Fig. A
aduce argumente în sprijinul unui principiu, al
unei teorii etc., a afirma cu tărie ceva, a
proclama. ♦ A se prezenta la un examen sau la
un concurs pentru a obţine un titlu, un grad sau
un post. 4. Tranz. Fig. A ajuta, a întreţine cu
mijloace materiale o instituţie, o persoană etc. ♦
Refl. A-şi câştiga existenţa; a se întreţine singur.
5. Refl. A se ţine în picioare. ♦ Fig. (Rar) A se
menţine pe poziţie; a rezista. Din lat. sustinere,
fr. soutenir (după ţine).
SUSŢINERE, susţineri, s.f. Acţiunea de a
(se) susţine şi rezultatul ei; sprijinire;
apărare; întreţinere cu mijloace
materiale. V. susţine.
SUSŢINUT, -Ă, susţinuţi, -te, adj. (Despre
modul, ritmul de desfăşurare a unei
activităţi, a unor manifestări) Constant,
viu, activ; stăruitor, perseverent, neobosit,
neîntrerupt. ♦ (Despre natura, stilul unor
scrieri, unei compoziţii muzicale etc.)
Menţinut la un nivel înalt. V. susţine.
SUSŢINĂTOR, -OARE, susţinători, -oare,
adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care susţine o povară,
care sprijină o greutate. 2. S.m. şi f.
Fig. Persoană care ajută, care susţine, care
apără ceva sau pe cineva; apărător,
sprijinitor. ♦ Spec. Persoană care întreţine cu
mijloace materiale altă persoană, o
instituţie etc. - Susţine + suf. -ător (după fr.
souteneur).
SVASTICĂ, svastici, s.f. Obiect în formă de
cruce cu braţe egale, îndoite la capăt în unghi
drept, servind ca simbol religios la unele
popoare orientale; cruce încârligată. ♦ Emblemă
politică folosită de nazişti. Din germ. Swastika,
fr. svastika.
SWING, swinguri, s.n. 1. Lovitură laterală dată
la box cu braţul uşor arcuit. 2. Numele unui dans
modern, cu ritm şi mişcări rapide; melodie după
care se execută acest dans. ♦ Manieră de
execuţie a muzicii de jaz, caracterizată printr-o
mare supleţe, prin sincope, ritm legănat etc. [Pr.
sŭing] Din fr., engl. swing.

316
 Ş

ŞALANGER, şalangeri, s.m. Sportiv care, în

urma unei întreceri preliminare, a obţinut dreptul
de a-şi disputa un titlu de campion în meci direct
cu deţinătorul titlului. Din engl., fr. challenger.
ŞALANGER, şalangeri, s.m. Sportiv care, în
urma unei întreceri preliminare, a obţinut dreptul
de a-şi disputa un titlu de campion în meci direct
cu deţinătorul titlului. Din engl., fr. challenger.
ŞAMOTĂ, şamote, s.f. Material refractar
obţinut din argilă arsă şi măcinată, care se
întrebuinţează la prepararea cărămizilor şi a altor
materiale refractare; p. ext. cărămidă sau placă
refractară preparată din astfel de argilă. [Var.:
şamot s.n.] Din germ. Schamotte, fr.
chamotte.
ŞANTUNG s.n. Varietate de ţesătură de in sau
de mătase (naturală), din fire mai groase şi
neuniforme, care ies în relief pe suprafaţa
ţesăturii. Din fr. chantoung.
ŞERARDIZARE, şerardizări, s.f. Tratament
aplicat pieselor de oţel, prin care acestea sunt
acoperite cu un strat protector de zinc, rezistent
la coroziune. - Cf. fr. shérardisage, germ.
Scherardisierung, rus. şerardizaţiia.
ŞERPAŞ, şerpaşi, s.m. Persoană aparţinând
unor triburi din Nepal, nordul Indiei, etc., care
însoţeşte expediţiile din Himalaia şi care cară
poverile. Din fr., engl. sherpa.
ŞIIT, -Ă, şiiţi, -te, adj., s.m. şi f. (Adept) al
şiismului. Din fr. chiite, engl. Shiite.
ŞLEM s.n. (În sintagmele) Marele şlem = a) (la
unele jocuri de cărţi cu licitaţie) situaţie în care
unul din cuplurile participate la joc câştigă toate
cele treisprezece levate posibile; b) (la jocul de
tenis) situaţie în care un tenisman câştigă, în
cursul aceluiaşi an, cele patru mari concursuri
internaţionale de tenis. Micul şlem = (la unele
jocuri de cărţi cu licitaţie) situaţie în care unul
dintre cuplurile participante la joc câştigă
douăsprezece din cele treisprezece levate
posibile. Din fr. chelem, germ. Schlemm.
ŞORT, şorturi, s.n. Obiect de îmbrăcăminte
(sportivă sau de plajă) în formă de pantaloni
scurţi. Din fr., engl. short.
ŞUT, şuturi, Lovitură (puternică) dată cu
piciorul, cu mâna, cu capul sau cu un instrument
special în minge, la anumite jocuri sportive. Din
fr., engl. shoot.

317
 T curgătoare sau ale unei văi uscate. Din germ.
TABERNACUL, tabernacule, s.n. 1. Cort
portativ, susţinut de coloane din lemn aurit, care
servea ca sanctuar la vechii evrei. 2. Dulăpior
sau cutie de argint (în formă de biserică), în care
se păstrează cuminecătura, mirul sau alte obiecte
de cult. Din lat. tabernaculum, it. tabernacolo,
fr. tabernacle.
TABES s.n. Boală cronică a sistemului nervos,
de origine sifilitică, care se manifestă prin lipsa
de coordonare a mişcărilor (în timpul mersului),
dureri viscerale vii, tulburări de sensibilitate etc.
Din fr. tabès, lat. tabes.
TABLOID, -Ă, tabloizi, -de, adj. (Despre
publicaţii) Cu formatul de dimensiuni reduse
faţă de cel obişnuit. Din engl. tabloid, fr.
tabloïde.
TACIT, -Ă, taciţi, -te, adj. (Despre un acord, o
convenţie, o înţelegere etc.) Care nu este
exprimat formal, dar care este subînţeles şi
admis ca atare. Din fr. tacite, lat. tacitus.
TACITURN, -Ă, taciturni, -e, adj. Care
vorbeşte puţin, tăcut din fire, închis în sine,
posac. Din fr. taciturne, lat. taciturnus.
TACT, (2) tacturi, s.n. 1. Simţ care se referă la
senzaţiile provocate de agenţii exteriori asupra
receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2.
Măsură, cadenţă, ritm în muzică. ♦ Ritm de
mişcare în mers, în dans etc. 3. Facultate de a
judeca o situaţie dificilă rapid şi cu fineţe, care
determină o comportare corectă, delicată şi
adecvată. Din germ. Takt, fr. tact.
TACTA, tactez, vb. I. Tranz. (Muz.) A
indica diverşi timpi ai măsurii, în procesul
de execuţie, prin gesturi ale mâinii, conform
unei scheme speciale. Din tact.
TACTARE, tactări, s.f. (Muz.) Acţiunea de
a tacta. V. tacta
TACTIL, -Ă, tactili, -e, adj. Care ţine de simţul
pipăitului, privitor la simţul pipăitului; care se
poate percepe prin pipăit. Din fr. tactile, lat.
tactilis.
TAHION, tahioni, s.m. (Fiz.) Particulă
elementară ipotetică, a cărei viteză ar fi
superioară celei a luminii. Din engl., fr.
tachyon.
TALENT, talente, s.n. Aptitudine, înclinare
înnăscută într-un anumit domeniu; capacitate
deosebită, înnăscută sau dobândită, într-o ramură
de activitate, care favorizează o activitate
creatoare. ◊ Loc. adj. De talent = talentat. ♦
Persoană înzestrată cu aptitudini remarcabile.
Din fr. talent, lat. talentum.
TALENTAT, -Ă, talentaţi, -te, adj. Care are
talent; înzestrat. - Talent + suf. -at.
NETALENTAT, -Ă, netalentaţi, -te, adj.
Lipsit de talent. - Ne- + talentat.
TALVEG, talveguri, s.n. Linia care uneşte între
ele punctele cele mai adânci ale albiei unei ape
318
Talweg, fr. thalweg.
TAMARISCĂ s.f. Nume dat mai multor specii
de arbuşti ornamentali cu frunze mărunte şi dese
şi cu flori albe sau roz (Tamariscus). ♦ Cătină.
[Var.: tamarix s.m.] Din fr. tamaris, lat.
tamarix, -icis.
TAMBURINĂ, tamburine, s.f. Instrument
muzical popular, folosit pentru acompanierea
ritmică a dansului în Spania, Italia şi în Orient,
de forma unei tobe mici, portative, cu pielea
întinsă pe o singură parte şi cu plăci de metal sau
cu zurgălăi de jur împrejur. [Var.: tamburin
s.n.] Din fr. tambourin, it. tamburino.
TANC, tancuri, s.n. 1. Maşină de luptă blindată,
înzestrată cu tunuri, mitraliere etc. instalate în
turelă şi în partea din faţă a vehiculului, cu roţile
montate pe şenile, care poate străbate terenuri
accidentate. 2. Rezervor din tablă sau din oţel
folosit pentru depozitarea sau transportarea
lichidelor; vehicul înzestrat cu un astfel de
rezervor. ◊ Tanc petrolier = navă folosită la
transportul petrolului sau al derivatelor lui. ♦
Vagonet metalic folosit în mine, cu capacitatea
de o tonă. 3. (Fot.) Cutie de plastic de
construcţie specială, în care se developează
filme fotografice. Din fr. tank, germ. Tank.
TANCHETĂ, tanchete, s.f. Tanc mic, uşor,
cu blindaj subţire. Din tanc.
TANCODROM, tancodromuri, s.n. Teren
special amenajat pentru pregătirea şi
perfecţionarea militarilor în conducerea
tancurilor. Din tanc (după aerodrom,
cosmodrom).
TANCHIST, -Ă, tanchişti, -ste, s.m. şi f. Militar
care face parte dintr-o unitate de tancuri. Din fr.
tankiste, germ. Tankist.
TAPISA, tapisez, vb. I. Tranz. 1. A îmbrăca o
mobilă cu stofă, cu pânză, mătase, vinilin, piele
etc. peste materialul de umplutură, elementele
elastice, pânza de rezistenţă; a capitona. 2. A
tapeta. [Var.: tapiţa vb. I] Din fr. tapisser,
germ. tapezieren.
TAPISARE, tapisări, s.f. Acţiunea de a
tapisa şi rezultatul ei; capitonare. [Var.:
tapiţare s.f.] V. tapisa.
TAPISAT, -Ă, tapisaţi, -te, adj. (Despre
pereţi) Acoperit cu tapete (1); (despre
mobile) îmbrăcat în stofă, pânză, mătase,
vinilin, piele etc.; capitonat. [Var.: tapiţat, -
ă adj.] V. tapisa.
TARTANĂ, tartane, s.f. Mică navă de transport
şi de pescuit, cu o singură pânză, triunghiulară,
folosită mai ales în Marea Mediterană. Din fr.
tartane, it. tartana.
TAUTOLOGIE, tautologii, s.f. 1. Greşeală de
limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi
idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios,
pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă în
repetarea unor cuvinte cu acelaşi sens, dar cu
funcţiuni diferite, marcate de obicei prin
deosebire de intonaţie sau de formă şi care,
exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul
de a sublinia o calitate sau o acţiune. 3. (Log.)
Judecată în care subiectul şi predicatul sunt
exact aceeaşi noţiune. 4. Expresie din logica
simbolică, care, în limitele unui sistem formal,
este adevărată în orice interpretare. Din fr.
tautologie, lat. tautologia.
TAXA, taxez, vb. I. Tranz. 1. A supune unei
taxe, unei impuneri; a fixa o sumă determinată
(ca taxă, impozit, preţ). 2. A califica pe cineva
drept..., a acuza de... Din fr. taxer, lat. taxare.
TAXARE, taxări, s.f. Acţiunea de a taxa şi
rezultatul ei. V. taxa.
TAXATOR, -OARE, taxatori, -oare, s.m.
şi f. Persoană care vinde bilete într-un
vehicul de transport în comun; p. gener.
încasator. - Taxa + suf. -tor.
AUTOTAXARE, autotaxări, s.f.
Compostarea, de către călători, a biletelor de
călătorie în autovehicule. - Auto + taxare.
TEATRU, teatre, s.n. I. 1. Clădire sau loc
special amenajat în vederea reprezentării de
spectacole; p. ext. instituţie de cultură care
organizează spectacole. 2. Spectacol,
reprezentaţie dramatică. ◊ Loc. adj. De teatru =
care se reprezintă la teatru (I 1), destinat a fi
reprezentat pe scenă. ◊ Expr. A face (sau a juca)
teatru = a se preface. ♦ (Fam.) Discuţie aprinsă
între mai mulţi, ceartă care atrage pe curioşi. 3.
Arta de a prezenta în faţa unui public un
spectacol, o piesă. ♦ Profesiunea de actor, de
regizor. 4. Literatură dramatică; culegere de
piese. ♦ Ansamblul operelor dramatice care
prezintă caractere comune sau au o origine
comună. II. Loc unde se petrece un eveniment,
unde are loc o acţiune. ◊ Teatru de operaţii (sau
de război) = câmp de luptă; teritoriu, loc unde au
loc acţiuni militare ample în timp de război. Din
fr. théâtre, lat. theatrum.
TEATROLOGIE s.f. Disciplină care se
ocupă cu istoria, teoria, estetica şi critica
spectacolului, cu literatura dramatică,
precum şi cu organizarea şi conducerea
teatrelor. Din teatru.
TEATROLOG, -Ă, teatrologi, -ge, s.m. şi
f. Specialist în problemele teoretice ale
teatrului. Din teatrologie (derivat regresiv).
TEFLON s.n. 1. Material plastic, rezistent la
acţiunea agenţilor corosivi, la foc etc. 2. Vas de
bucătărie confecţionat din teflon (1). Din fr.
téflon, engl. teflon.
TEFLONAT, -Ă, teflonaţi, -te, adj. (Despre
vase metalice) Care este acoperit cu teflon
(1). - De la teflon.
TEGUMENT, tegumente, s.n. 1. Ţesut care
constituie învelişul corpului la om şi la animale.
2. (Bot.) Membrană care înconjură şi protejează
un organ. ♦ Înveliş al seminţelor plantelor, care
dă culoarea şi aspectul exterior al seminţei. Din
fr. tégument, lat. tegumentum.
TELEAUTOGRAF, teleautografe, s.n.
Instalaţie cu ajutorul căreia mişcările unui creion
condus cu mâna în punctul de emisiune se
transmit fidel, prin mijloace de telecomunicaţie,
319
unei unelte de scris aflate în punctul de
recepţie.Din fr. téléautographe, germ.
Teleautograph.
TELECABINĂ, telecabine, s.f. 1. Teleferic
amenajat cu cabine pentru transportul
persoanelor. 2. Cabină suspendată prin bare
fixate pe cablu la intervale fixe. Din fr.
télécabine, it. telecabina.
TELEINTERVIU, teleinterviuri, s.n. Interviu
transmis la televiziune. Din fr. télé-interview,
engl. tele-interview.
TELEOBIECTIV, teleobiective, s.n. Obiectiv
fotografic asemănător cu o lunetă, care se
ataşează camerelor de luat vederi sau aparatelor
de fotografiat, folosit la fotografierea
obiectivelor situate la depărtări mari. Din fr.
téléobjectif, germ. Teleobjektiv.
TELEOPERATOR, teleoperatori, s.m. Robot
controlat printr-un sistem de telecomunicaţii de
către un operator uman. Din engl. teleoperator,
fr. téléoperateur.
TELETIP, teletipuri, s.n. Aparat telegrafic la
care receptarea semnalelor transmise se face sub
formă de caractere tipografice, fără a mai fi
necesară prezenţa unui operator. Din fr.
télétype, germ. Teletyp.
TELETIPSETER, teletipsetere, s.n. Instalaţie
pentru culegerea simultană a aceluiaşi text la
mai multe maşini şi în tipografii diferite. Din
germ. Teletipsetter, fr. télétypsetter.
TEMATIC, -Ă, tematici, -ce, adj., s.f. 1. Adj.
Care ţine de o temă, privitor la o temă, făcut pe
anumite teme. 2. Adj. (În sintagma) Vocală
tematică = vocală care nu poate fi considerată
nici sufix, nici desinenţă, şi care, adăugată la
rădăcina unui cuvânt, formează împreună cu
aceasta o temă. 3. S.f. Totalitatea temelor sau
tema esenţială a unei lucrări literare, artistice,
ştiinţifice, a unui curent literar, a unei epoci etc.
Din (1, 2) fr. thématique, (3) germ. Thematik.
TEMERITATE, temerităţi, s.f. Îndrăzneală
mare, cutezanţă. Din fr. témérité, lat.
temeritas, -atis.
TEMPERA, temperez, vb. I Tranz. A potoli, a
modera, a domoli (un sentiment, o acţiune, o
dorinţă etc.) ◊ Refl. Vântul s-a mai temperat.
Din fr. tempérer, lat. temperare.
TEMPERARE s.f. Acţiunea de a
tempera2. V. tempera.
TEMPERAT, -Ă, temperaţi, -te, adj. 1.
(Despre oameni şi despre manifestările lor)
Moderat, cumpătat, potolit. ♦ Climă
temperată = climă caracterizată prin
existenţa a patru anotimpuri, cu veri potrivit
de călduroase şi cu ierni nu prea reci. Zonă
temperată = fiecare dintre cele două zone de
pe suprafaţa Pământului cuprinse între
tropice şi cercurile polare. 2. (Muz.; în
sintagma) Sistem temperat = sistemul
împărţirii intervalelor de tonuri în câte două
semitonuri egale. V. tempera. Cf. fr.
tempéré.
 NETEMPERAT, -Ă, netemperaţi, -te, adj.
1. (Despre oameni şi manifestările lor) Lipsit
de moderaţie, de cumpătare. 2. (Muz.; despre
sisteme de intonaţie) Care nu este temperat. -
Ne- + temperat (după fr. intempéré).
TEMPERAMENT, temperamente, s.n.
Ansamblul trăsăturilor fiziologice şi nervoase
ale unei persoane, care determină diferenţieri
psihice şi de comportament între indivizi; fire. ♦
Energie vitală, avânt, elan, impetuozitate;
vioiciune. Din fr. tempérament, lat.
temperamentum.
TEMPERAMENTAL, -Ă, temperamentali,
-e, adj. Care aparţine temperamentului,
privitor la temperament, de temperament. ♦
Plin de energie, de elan, de pasiune. -
Temperament + suf. -al.
TEMPERAMENTOS, -OASĂ,
temperamentoşi, -oase, adj. Cu temperament
energic, impetuos; plin de temperament. -
Temperament + suf. -os.
TEMERAR, -Ă, temerari, -e, adj. Îndrăzneţ
(peste măsură), cutezător. Din fr. téméraire, lat.
temerarius.
TEMPERANŢĂ s.f. (Rar) Cumpătare,
moderaţie, sobrietate (în special în privinţa
consumului de băuturi alcoolice). Din fr.
tempérance, lat. temperantia.
TEMPERATURĂ, temperaturi, s.f. Gradul,
starea de căldură a unui mediu, a unui corp etc. ◊
Temperatură absolută = temperatură care se
măsoară pornind de la zero absolut. ♦ Stare
fiziologică constantă a corpului animal,
reprezentând echilibrul dintre căldura produsă şi
cea pierdută. ♦ Gradul de căldură ridicată a
corpului omenesc, reprezentând un simptom
patologic; fierbinţeală, febră. Din fr.
température, lat. temperatura.
TEMPLU, temple, s.n. Edificiu special
amenajat pentru practicarea unui cult religios
(mozaic, budist etc.). Din lat. templum, fr.
temple.
TEMPO s.n. 1. Viteză, iuţeală cu care se
execută o piesă muzicală, conform conţinutului
şi caracterului ei. ♦ Ritm, cadenţă. 2. (Lingv.)
Viteză de succesiune a silabelor cuvintelor în
cursul vorbirii; ritm al vorbirii. Din it., fr.
tempo.
TEMPORAR, -Ă, temporari, -e, adj. Care e de
scurtă durată, care nu durează decât un anumit
timp; vremelnic, trecător, provizoriu. ◊ Care
exercită o activitate un timp limitat. Din fr.
temporaire, lat. temporarius.
TENACE, tenaci, -ce, adj. 1. Stăruitor,
perseverent; persistent, dârz. 2. (Despre corpuri
dure) Care prezintă tenacitate (2), care este dur;
rezistent, tare. Din fr. tenace, lat. tenax, -acis.
TENEBRĂ, tenebre, s.f. (Livr.: rar la sg.)
întuneric deplin; întunecime, obscuritate, beznă.
Din fr. ténèbres, lat. tenebrae.
TENEBROS, -OASĂ, tenebroşi, -oase, adj.
(Livr.) Întunecos, sumbru, obscur. ♦ TENTACULAT, tentaculate, s.n. (La pl.)
(Substantivat, m.; la pl.) Grup de pictori italieni
320
din sec. XVII, a căror pictură este caracterizată
prin atmosferă întunecată şi prin treceri bruşte de
la lumină la umbră, cu puternice efecte de
clarobscur. ♦ Fig. (Despre oameni) Posomorât,
închis. ♦ Fig. Ascuns şi perfid. Din fr.
ténébreux, lat. tenebrosus.
TENIE, tenii, s.f. Vierme parazit din genul
Taenia, care trăieşte mai ales în intestinul subţire
al omului şi al animalelor carnivore; panglică.
Din fr. ténia, lat. taenia.
TENIS (1) s.n., (2) tenişi, s.m. 1. S.n. (Şi în
sintagma tenis de câmp) Joc sportiv care se
practică cu mingi mici, lovite cu rachete de către
doi sportivi sau două perechi, pe un teren special
amenajat, despărţit în două printr-o plasă joasă;
sportul alb. ◊ Tenis de masă = joc sportiv
practicat cu mingi mici de celuloid şi cu palete,
pe o masă specială de formă dreptunghiulară,
despărţită în două părţi egale de un fileu, care se
desfăşoară între doi jucători sau între două
perechi; ping-pong. 2. S.m. (Mai ales la pl.)
încălţăminte pentru tenis. Pereche de tenişi. Din
engl., fr. tennis.
TENISISTIC, -Ă, tenisistici, -ce, adj. Care
ţine de tenis, referitor la tenis. - Tenis + suf.
-istic.
TENOR, tenori, s.m. 1. Cea mai înaltă voce
bărbătească; cântăreţ care are o astfel de voce. ◊
Tenor dramatic = voce de tenor cu un timbru
asemănător baritonului; cântăreţ cu o astfel de
voce. 2. Categorie de instrumente de suflat cu
registrul cel mai înalt. Din fr. ténor, it. tenore.
TENSIOACTIV, -Ă, tensioactivi, -e, adj.
(Chim.; despre unele substanţe) Care poate
modifica tensiunea superficială a unui lichid.
Din fr. ténsio-actif, engl. tensioactive.
TENSIUNE, tensiuni, s.f. 1. Stare a ceea ce este
întins; încordare. ♦ Fig. Situaţie încordată;
zbucium sufletesc, nervozitate. ♦ Forţă interioară
care ia naştere într-un corp supus unor forţe
exterioare. 2. Diferenţă de potenţial între două
puncte ale unui câmp electric. 3. Presiunea
vaporilor produşi de un lichid într-un spaţiu
închis. 4. (Fiziol.; în sintagmele) Tensiune
arterială = presiune cu care circulă sângele în
artere, echivalentă cu presiunea pe care sângele
o exercită asupra pereţilor arteriali; presiune mai
mare decât cea normală, constituind o stare
patologică. Tensiune oculară = tensiune a
arterelor oculare. Din fr. tension, lat. tensio, -
onis.
TENSOR, tensori, s.m. Obiect matematic
definit în cadrul algebrei şi geometriei, frecvent
utilizat în fizică, reprezentând o generalizare a
noţiunii de vector. Din fr. tenseur, germ.
Tensor.
TENTACUL, tentacule, s.n. Fiecare dintre
apendicele mobile, nearticulate, musculoase şi
sensibile ale unor animale (acvatice), care
serveşte la pipăit, la apucat prada şi uneori la
deplasare. Din fr. tentacule, lat. tentaculum.
Încrengătură de animale acvatice
 nevertebrate care se caracterizează printr-un
aparat tentacular dispus în jurul gurii; (şi la
sg.) animal care face parte din această
încrengătură. Din tentacul.
TEREBINT, terebinţi, s.m. Arbore răşinos,
răspândit pe coastele Mediteranei, din care se
extrag terebentina şi alţi tananţi (Pistacia
terebinthus). Din fr. térébinthe, it. terebinto,
lat. terebinthus.
TERGIVERSA, tergiversez, vb. I. Tranz. A
amâna rezolvarea unei chestiuni, luarea unei
decizii; a tărăgăna. Din fr. tergiverser, lat.
tergiversari.
TERGIVERSARE, tergiversări, s.f.
Acţiunea de a tergiversa şi rezultatul ei;
amânare, tărăgăneală, trenare;
tergiversaţiune. V. tergiversa.
TERGIVERSAŢIUNE, tergiversaţiuni, s.f.
(Înv.) Tergiversare. Din fr. tergiversation, lat.
tergiversatio, -onis.
TERIBIL, -Ă, teribili, -e, adj. 1. Care inspiră
groază; îngrozitor. 2. (Fam.) Extraordinar,
formidabil, grozav. ◊ (Adverbial, legat de un
adjectiv prin prep. "de", cu valoare de superlativ)
Foarte, extrem de... Din fr. terrible, lat.
terribilis.
TERIBILISM, teribilisme, s.n. 1. Vorbă sau
faptă care vrea să pară teribilă, grozavă,
formidabilă. 2. Atitudine, comportare,
manifestare bizară, neobişnuită;
extravaganţă, excentricitate; ţicneală. -
Teribil + suf. -ism.
TERIBILIST, -Ă, teribilişti, -ste, adj., s.m.
şi f. (Persoană) care vrea să pară
extraordinară, teribilă, grozavă; (om)
excentric, extravagant. - Teribil + suf. -ist.
TERIBILITATE, teribilităţi, s.f. Însuşirea
de a fi teribil; (la pl.) vorbe sau fapte teribile,
teribilisme. - Teribil + suf. -itate. Cf. it.
terribilità.
TERITORIU, teritorii, s.n. Întindere de pământ
delimitată prin graniţele unui stat sau ale unei
unităţi administrative şi supusă suveranităţii
statului respectiv. Din lat. territorium, fr.
territoire.
TERMIE, termii, s.f. (Fiz.) Unitate de măsură a
cantităţii de căldură, egală cu căldura produsă
prin transformarea în energie termică a unei
unităţi de lucru mecanic. Din fr. thermie, germ.
Thermie.
TERMINA, termin, vb. I. 1. Tranz. A duce o
acţiune până la capăt; a isprăvi, a sfârşi. ◊ Loc.
adv. Pe terminate = aproape de a se termina, pe
sfârşite. 2. Refl. A lua sfârşit, a se încheia. ♦ A
avea o terminaţie, a se sfârşi în... Cuvântul
"masă" se termină cu o vocală. ◊ Expr. (Fam.) A
se termina cu cineva, se spune când cineva nu
mai are nici o şansă de scăpare. Din fr.
terminer, lat. terminare.
TERMINARE, terminări, s.f. 1. Faptul de a
(se) termina; sfârşire, isprăvire. 2. (Înv.)
Terminaţie. V. termina.
321
TERMINAT1 s.n. Terminare (1). V.
termina.
TERMINAT2, -Ă, terminaţi, -te, adj. 1.
(Despre acţiuni) Care a fost dus până la
capăt; sfârşit. 2. (Fam.; despre oameni)
Pentru care nu mai există şanse de revenire
la situaţia mai bună de dinainte; sfârşit din
punct de vedere material, fizic sau moral. V.
termina.
NETERMINAT, -Ă, neterminaţi, -te, adj.
Care nu este realizat până la sfârşit;
nefinalizat. - Ne- + terminat2.
TERMINAL, -Ă, terminali, -e, adj., s.n. 1. Adj.
Care se află la extremitate, la capăt, la vârf. 2.
S.n. Staţie de radioreleu, componentă a unei
reţele de radiorelee. 3. S.n. Dispozitiv de intrare
sau ieşire cuplat cu calculatorul (2); display
video, imprimator. 4. S.n. Element de conectare
al componentelor electronice. Din fr. terminal,
lat. terminalis.
TERMIONICĂ s.f. Capitol al fizicii care
studiază emisia electronilor sau a ionilor de către
substanţe încălzite la temperaturi (foarte) înalte.
Din fr. thermionique, engl. thermionics.
TERMOFOR, termofoare, s.n. Recipient plat
de cauciuc sau de metal în care se pune apă
caldă, ori o perniţă încălzită electric, care se
aplică pe o parte bolnavă a corpului, ca mijloc
terapeutic. Din germ. Termophor, fr.
thermophore.
TERMOFOSFAT, termofosfaţi, s.m.
Îngrăşământ chimic obţinut prin încălzirea
puternică a fosfaţilor naturali. Din fr.
thermophosphate, rus. termofosfat.
TERMOGRAMĂ, termograme, s.f. Diagramă a
temperaturii obţinută pe termograf. Din fr.
thermogramme, engl. thermogram, germ.
Thermogramm.
TERMOMETRIE s.f. Parte a fizicii care se
ocupă cu măsurarea temperaturilor. Din fr.
thermométrie, germ. Thermometrie, engl.
thermometry.
TERMOTEHNICĂ s.f. 1. Ramură a tehnicii
care studiază utilizarea căldurii în scopuri
industriale sau casnice. 2. Ramură a fizicii care
cuprinde problemele de căldură şi
termodinamică. Din fr. thermotechnique,
germ. Thermotechnik.
TERNAR, -Ă, ternari, -e, adj. 1. Care este
compus din trei unităţi sau din trei elemente. ♦
De ordinul al treilea. 2. (Despre versuri) Alcătuit
din trei picioare metrice, având fiecare câte o
silabă accentuată. 3. (Muz.; despre o succesiune
ritmică, o măsură sau formă muzicală) Care se
divizează în trei. Din fr. ternaire, lat.
ternarius.
TEROARE, terori, s.f. Groază, spaimă, frică
provocată intenţionat prin ameninţări sau prin
alte mijloace de intimidare sau de timorare. ♦
Asuprire bazată pe intimidare, timorare,
ameninţare. Din fr. terreur, lat. terror, -oris.
TERŢIAR, -Ă, terţiari, -e, adj. 1. Care
reprezintă stadiul al treilea sau faza a treia în
dezvoltarea unui lucru. 2. (În sintagma) Eră
terţiară (şi substantivat, n.) = perioadă geologică
caracterizată prin mari prăbuşiri ale scoarţei
terestre, care au dat naştere mărilor de azi şi au
făcut să apară lanţuri întregi de munţi. Din fr.
tertiaire, lat. tertiarius.
TEST, teste, s.n. Probă prin care se examinează,
în psihologia experimentală, unele aptitudini
psihice şi fizice ale unei persoane; p. ext.
materialul (fişe, tablouri, scheme etc.) cu care se
face această probă. Din fr., engl. test.
TESTA, testez, vb. I. Tranz. A da dispoziţii prin
testament cu privire la transmiterea unor bunuri
materiale; a lăsa ceva prin testament. Din fr.
tester, lat. testari.
TESTACEU, testacee, s.n. (La pl.) Subordin de
moluşte al căror corp are un înveliş calcaros; (şi
la sg.) moluscă aparţinând acestui subordin. Din
fr. testacé, lat. testaceus.
TESTAMENT, testamente, s.n. 1. Act juridic
unilateral, revocabil cât timp testatorul este în
viaţă, prin care cineva îşi exprimă dorinţele ce
urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu
seamă în legătură cu transmiterea averii sale. ◊
Testament olograf = testament scris în întregime,
datat şi semnat de testator. Testament autentic =
testament întocmit de către un funcţionar de stat,
cu formalităţile cerute de lege. 2. (În sintagmele)
Vechiul Testament = parte a Bibliei cuprinzând
textele referitoare la credinţele religioase şi la
viaţa poporului evreu (până la naşterea lui
Cristos). Noul Testament = parte a Bibliei
cuprinzând Evangheliile şi alte scrieri religioase
(de după naşterea lui Cristos). Din lat.
testamentum, fr. testament.
TESTAMENTAR, -Ă, testamentari, -e, adj.
Privitor la un testament, care este prevăzut într-
un testament sau rezultă dintr-un testament. Din
fr. testamentaire, lat. testamentarius.
TESTATOR, -OARE, testatori, -oare, s.m. şi f.
Persoană care a făcut un testament, care a testat.
Din fr. testateur, lat. testator, -oris.
TESTER, testere, s.n. 1. Aparat care, introdus
în gaura de sondă cu ajutorul garniturii de prăjini
de foraj, permite recoltarea unor probe de fluid
din straturi posibil saturate cu hidrocarburi, în
vederea unor analize. 2. (P. gener.) Orice aparat,
dispozitiv care serveşte testărilor. Din fr., engl.
tester.
TESTIMONIAL, -Ă, testimoniali, -e, adj. (Rar)
Care se face prin martori, care se bazează pe o
mărturie. Din fr. testimonial, lat. testimonialis.
TETRACLORMETAN s.n. (Chim.)
Tetraclorură de carbon. Din fr.
tétrachlorméthane, engl. tetrachlormethane.
TETRAHIDROBENZEN s.m. (Chim.)
Cicloalchenă cu şase atomi de carbon în
moleculă. Din fr. tétrahydrobenzène, engl.
tetrahydrobenzene.
TETRAPODIE, tetrapodii, s.f. (Lit.) Metru (3)
antic compus din patru picioare (9). Din fr.
tétrapodie, engl. tetrapody.
322
TETRARH, tetrarhi, s.m. 1. Guvernatorul unei
tetrarhii. 2. Titlu dat de romani anumitor principi
tributari de la frontierele răsăritene ale
imperiului. Din lat. tetrarches, ngr. tetrárchis,
fr. tétrarque.
TEURGIE s.f. (Livr.) Magie albă. Din fr.
théurgie, lat. theurgia
TEXT, texte, s.n. 1. Ceea ce este exprimat în
scris; cuprinsul unei opere literare sau ştiinţifice,
al unui discurs, al unei legi etc. ♦ Fragment,
parte dintr-o scriere. 2. Cuvintele unei
compoziţii muzicale. 3. Literă de tipar cu un
corp de 20 de puncte tipografice. Din fr. texte,
lat. textus.
TEXTIER, textieri, s.m. Autor de texte
pentru muzică uşoară. - Text + suf. -ier.
TEXTIL, -Ă, textili, -e, adj. 1. (Despre fibre,
maşini etc.) Care serveşte la ţesut sau la tricotat;
care poate fi folosit în ţesătorie. ♦ (Despre
plante) Din care se obţin fibre textile (1). ♦
Ţesut, lucrat din fibre sau din fire. 2. Care se
referă la ţesătorie sau la ţesături. Industrie
textilă. ♦ (Substantivat, f. pl.) Stofe, pânzeturi; p.
ext. obiecte confecţionate din stofe sau din
pânzeturi. Din fr. textile, lat. textilis.
TEXTILIST, -Ă, textilişti, -ste, adj.
(Adesea substantivat) Care se ocupă cu
ţesătoria, specializat în industria textilă. -
Textil + suf. –ist.
TEXTURĂ, texturi, s.f. 1. Constituţia unei roci
sau a unui aliaj din punctul de vedere al
orientării în spaţiu a părţilor componente. 2.
Ţesătură, urzeală. 3. Imprimat de dimensiuni
mici, sub formă de fâşie, care se lipeşte într-o
lucrare tipărită, acoperind pasajele care trebuie
rectificate. Din fr. texture, lat. textura.
TEZAURIZA, tezaurizez, vb. I. Tranz. A
sustrage din circuitul economic normal
mijloacele băneşti aflate sub formă de bani sau
de valută; p. gener. a strânge, a acumula bani sau
obiecte de valoare. Din fr. thésauriser, lat.
thesaurizare.
TEZAURIZARE, tezaurizări, s.f. Acţiunea
de a tezauriza şi rezultatul ei. V. tezauriza.
TEZAURIZATOR, tezaurizatori, s.m.
(Rar) Persoană care tezaurizează. -
Tezauriza + suf. -tor.
TEZĂ, teze, s.f. 1. Afirmaţie expusă şi susţinută
într-o discuţie; idee principală dezvoltată şi
demonstrată într-o operă, într-o cuvântare etc. ◊
Loc. adv. (Înv.) În teză generală = în general. ♦
(Fil.) Idee, propoziţie care formează primul
termen al unei antonimii (în filozofiile
raţionaliste de tip kantian) sau al unei
contradicţii de tip dialectic (în filozofiile
hegeliană şi marxistă). 2. Lucrare scrisă, făcută
de elevi în clasă sub supravegherea profesorului,
la sfârşitul unei perioade de studiu sau la un
examen. ◊ Teză de licenţă (sau doctorat) =
lucrare ştiinţifică prezentată de un candidat
pentru obţinerea titlului de licenţiat (sau de
doctor în ştiinţe). Din fr. thèse, lat. thesis.
 TEZISM s.n. Susţinere, propagare a
anumitor teze. ♦ Caracter al unei scrieri care
se limitează la ilustrarea sau demonstrarea
unor teze prestabilite; p. ext. didacticism. -
Teză + suf. -ism.
TEZIST, -Ă, tezişti, -ste, adj., s.m. şi f. 1.
Adj. Care enunţă, susţine, ilustrează o
anumită teză în artă, în literatură etc. 2. S.m.
şi f. Persoană care practică tezismul. - Teză
+ suf. -ist.
THALIDOMIDĂ s.f. (Farm.) Tranchilizant şi
antivomitiv cu acţiune nocivă asupra fătului
când este administrat femeilor gravide. Din
engl., fr. thalidomide.
TIARĂ, tiare, s.f. 1. Coroană purtată de către
regii vechilor perşi şi de către conducătorii altor
popoare orientale. 2. Mitră papală formată din
trei coroane suprapuse, decorate cu flori de crin
stilizate. Din fr. tiare, lat. tiara.
TIBET s.n. (Înv.) Numele unei ţesături de lână.
Din germ. Tibet, fr. tibet.
TIBIA, tibii, s.f. Os lung şi gros al piciorului,
situat între genunchi şi gleznă, lângă peroneu, cu
care formează scheletul gambei. Din fr., lat.
tibia.
TICHET, tichete, s.n. Bucată de hârtie sau de
carton imprimat, care asigură posesorului
anumite drepturi. Din fr., engl. ticket.
TIC-TAC interj. Cuvânt care imită sunetul
ritmic al ceasornicului, bătăile inimii etc.; tic1. ◊
(Substantivat, n.) Tic-tacul ceasornicului. Din
fr. tic-tac, germ. Ticktack.
TIFOS, tifosuri, s.n. Nume dat mai multor boli
febrile, infecţioase şi epidemice; a) febră tifoidă;
b) tifos exantematic, v. exantematic; c) pestă
bovină. Din ngr. tifos, fr. typhus.
PARATIFOS s.n. Boală infecţioasă acută
cu simptome intestinale, înrudită cu febra
tifoidă, produsă de bacili; febră paratifoidă. -
Para- + tifos (după fr. paratyphus).
TIGRU, tigri, s.m. Specie de mamifer carnivor
din familia felidelor, de talie mare, cu blana de
culoare galbenă-roşcată cu dungi negre,
transversale, care trăieşte în Asia şi în insulele
Australiei (Felis tigris). ♦ Epitet dat unui om
energic, impulsiv, crud. Din fr. tigre, lat. tigris.
TIGROAICĂ, tigroaice, s.f. Femela
tigrului; tigresă. ♦ Epitet dat unei femei
energice, impulsive, crude. - Tigru + suf. -
oaică.
TILDĂ, tilde, s.f. 1. Semn grafic de forma unui
"s" de tipar culcat, folosit în unele opere pentru
înlocuirea unui cuvânt care se repetă. 2. Semn
diacritic de forma unui "s" de tipar culcat, care
se pune deasupra unei litere pentru a conferi
pronunţării sunetului pe care îl reprezintă un
caracter palatal, nazal etc. Din fr. tilde, germ.
Tilde.
TIMID, -Ă, timizi, -de, adj. (Despre oameni;
adesea substantivat) Lipsit de îndrăzneală, de
încredere în sine; sfios, ruşinos; (despre
însuşirile sau acţiunile oamenilor) care
323
dovedeşte, trădează o astfel de fire. Din fr.
timide, lat. timidus.
TIMIDITATE, timidităţi, s.f. Însuşirea de a fi
timid; lipsă de îndrăzneală; sfială, sfiiciune. Din
fr. timidité, lat. timiditas, -atis.
TIMONERIE, timonerii, s.f. 1. Loc cu
vizibilitate bună de pe bordul unei nave, unde se
găseşte timona şi unde îşi face serviciul
timonierul. 2. (În sintagma) Timonerie de frână
= ansamblu de piese (pârghii, bare şi tije) care
acţionează frâna unui automobil, a unei
locomotive etc. Din fr. timonerie, it. timoneria.
TIMORAT, -Ă, timoraţi, -te, adj. (Livr.)
Stăpânit de frică sau de emoţie; temător,
intimidat, speriat. Din fr. timoré, lat.
timoratus.
TIMORA, timorez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
speria; a intimida. Din timorat (derivat
regresiv).
TIMORARE, timorări, s.f. Acţiunea de a
timora şi rezultatul ei; intimidare. V. timora.
TIMPAN, timpane, s.n. 1. (Anat.) Membrană
elastică care desparte partea externă a urechii de
cea mijlocie, transmiţând prin vibraţii undele
sonore la urechea internă. 2. Instrument muzical
de percuţie, asemănător cu toba, dar care poate fi
acordat; paucă. 3. (Arhit.) Suprafaţă de zidărie
netedă sau ornamentată cu sculpturi, situată între
o grindă orizontală şi un arc de deasupra golului
unei uşi sau al unei ferestre. Din (1, 3) fr.
tympan, (2) it. timpano.
TINDE, tind, vb. III. Intranz. 1. A-şi îndrepta
năzuinţele sau activitatea spre atingerea unui
obiectiv, spre câştigarea unui lucru dorit; a
aspira, a năzui. 2. (Despre obiecte) A avea
tendinţa să..., a evolua într-o anumită direcţie şi
de o anumită manieră. Din fr. tendre, lat.
tendere
TIOCOL, tiocoli, s.m. (Chim.) Produs sintetic
asemănător prin unele proprietăţi cu cauciucul.
Din fr. thiokol, germ. Tiokol.
TIP, (1, 2, 3) tipuri, (4) tipi, s.m. 1. S.n. Obiect
care reprezintă modelul pe baza căruia se produc
alte obiecte de acelaşi fel; prototip. 2. S.n.
Individ, exemplar, obiect, fenomen care
întruneşte anumite trăsături reprezentative,
esenţiale pentru un grup întreg de indivizi, de
exemplare, de obiecte etc. de acelaşi fel. ♦ Spec.
Personaj din literatură sau din artă care
întruneşte, în modul cel mai expresiv, trăsăturile,
caracterele esenţiale ale indivizilor din categoria
(socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦
Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale
ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc.
♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S.n. Soi3,
fel, gen, categorie. 4. S.m. (Fam.) Individ, ins.
Din fr. type, lat. typus.
TIPIZA, tipizez, vb. I. Tranz. A realiza o
tipizare. - Tip + suf. -iza.
TIPIZARE, tipizări, s.f. 1. Reducere a unor
tipuri de produse din aceeaşi categorie şi
destinate aceluiaşi scop, la cele recunoscute
ca fiind mai folositoare şi mai
 corespunzătoare scopului, care sunt
reproduse pe scară largă; standardizare. 2.
Proces complex de generalizare artistică a
realităţii, în urma căruia esenţa relaţiilor
sociale, psihologice, a evenimentelor istorice
se dezvăluie în forma unor imagini concrete
semnificative, în caractere vii, veridice. V.
tipiza.
TIPIC, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge,
caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen
etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.)
Caracterul a ceea ce este specific; p. restr.
totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale
unui personaj literar etc., care exprimă în artă
esenţa realităţii. Din fr. typique, lat. typicus.
TIPICITATE s.f. Caracterul a ceea ce este
tipic. - Tipic + suf. -itate.
TIRAN, -Ă, tirani, -e, subst., adj. 1. S.m.
Stăpânitor absolut al unui stat sau al unei cetăţi
greceşti din antichitate (care guverna cu
cruzime); p. gener. şef de stat care conduce în
mod absolut; despot. 2. Adj., s.m. şi f.
(Persoană) care încearcă să-şi impună voinţa în
orice împrejurare, care asupreşte pe cei din jur;
(om) crud, nemilos. Din ngr. tirannos, fr.
tyran.
TIRANICESC, -EASCĂ, tiraniceşti, adj.
(Înv.) Tiranic. - Tiran + suf. -icesc.
TIRĂNESC, -EASCĂ, tirăneşti, adj. (Înv.)
Tiranic. - Tiran + suf. -esc.
TIRANIC, -Ă, tiranici, -ce, adj. Care
tiranizează, de tiran; despotic, samavolnic, crud,
arbitrar, tiranicesc, tirănesc. ♦ Fig. Care
obsedează, urmăreşte, chinuieşte; chinuitor,
obsendant. Din ngr. tirannikós, fr. tyrannique.
TIRISTOR, tiristoare, s.n. (Electron.)
Dispozitiv semiconductor constituit din patru
regiuni de conductibilităţi alternate, care poate fi
comutat din starea blocată în stare de conducţie
şi invers. Din engl., fr. thyristor.
TITAN, titani, s.m. Om cu puteri extraordinare;
uriaş, gigant. ♦ Om cu calităţi extraordinare, cu o
putere de muncă ieşită din comun. Din fr. titan,
lat. Titan, -anis.
TIZANĂ, tizane, s.f. 1. Băutură obţinută dintr-o
infuzie de plante medicinale sau de cereale. 2.
(Înv.) Şampanie cu tărie alcoolică slabă. Din fr.
tisane, lat. tisana.
TOMBOLĂ, tombole, s.f. Loterie la care se
câştigă diferite obiecte. Din fr., it. tombola.
TON, tonuri, s.n. I. 1. Sunet simplu, produs de o
sursă care vibrează sinusoidal în timp; interval
dintre două sunete (muzicale) situate la o
distanţă de o secundă mare; p. ext. sunet
reprezentând cea mai mare distanţă dintre
treptele alăturate ale gamei. 2. Tonalitatea unei
bucăţi muzicale. ◊ Expr. A da tonul = a) a intona
treptele principale, din punct de vedere
funcţional, ale gamei în care este scrisă o bucată
muzicală; a stabili tonalitatea unei cântări
vocale, orientându-se după diapazon; b) a iniţia,
a începe ceva. ♦ (Impr.) Sunet. 3. Înălţimea cu
care se pronunţă o silabă. ♦ Felul în care urcă
324
sau coboară glasul în timpul vorbirii; inflexiune,
intonaţie; fel de a spune ceva. ◊ Expr. Tonul face
muzica, se spune pentru a sublinia importanţa
felului în care se spune ceva. A schimba tonul =
a-şi schimba atitudinea. 4. (Înv.) Accent. II. 1.
Atmosferă specifică rezultată din cuprinsul unei
opere literare; notă dominantă a stilului sau a
vorbirii cuiva. 2. Grad de luminozitate a unei
culori; nuanţă a unei culori. 3. (Înv.; în expr.) A-
şi da ton = a-şi da importanţă, aere. Din fr. ton,
lat. tonus.
TONARE s.f. 1. Acoperire a părţilor albe
ale unei tipărituri executate în tipar plan cu
un strat de cerneală. 2. (Fot.) Virare. Din
ton.
ANTITON s.n. Emulsie constituită din ulei
de in, gumă arabică şi acid fosforic, folosită
în tipografie pentru combaterea fenomenului
de tonare. - Anti- + ton.
TONIC, -Ă, tonici, -ce, adj., subst. 1. Adj.
(Despre vocale sau silabe) Care poartă accentul,
pe care cade accentul. ◊ Accent tonic = accentul
muzical al vocalelor şi al silabelor; p. ext.
accentul expirator sau de intensitate. 2. S.f.
(Muz.) Treapta întâi a modurilor major sau
minor. ♦ Acord construit pe treapta întâi a
modului major sau minor. 3. Adj., s.n.
(Substanţă, medicament) care are proprietatea de
a fortifica un organism; întăritor, fortifiant. Din
fr. tonique, it. tonico.
TONOMETRIE s.f. 1. Capitol al chimiei fizice
care studiază presiunea de vapori a soluţiilor
nevolatile, în scopul determinării greutăţii
moleculare a substanţelor dizolvate. ♦ Măsurarea
presiunii de vapori a unei soluţii. 2. (Med.)
Măsurare a tensiunii (intraoculare). Din fr.
tonométrie, germ. Tonometrie.
TONSURĂ, tonsuri, s.f. Ceremonia tunderii
părului din creştetul capului la consacrarea unui
cleric catolic; (concr.) locul, de formă rotundă,
rămas fără păr în urma acestei ceremonii. Din
fr. tonsure, lat. tonsura.
TOPIC, -Ă, topici, -ce, s.f., s.n., adj. I. S.f. 1.
(Lingv.) Ordinea cuvintelor în propoziţie sau a
propoziţiilor în frază. ♦ Parte a sintaxei sau a
stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii
cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în
frază. 2. (La pl.; în retorica antică) Argumente
de natură generală, aplicabile în toate cazurile
analoage; locuri comune. II. Adj. 1. Care
aparţine topicii (I), privitor la topică. 2. (Despre
nume) Care denumeşte locuri, localităţi. III.
S.n., adj. (Medicament) aplicat local, extern. Din
fr. topique, it. topica.
TOPONOMASTICĂ s.f. Toponimie (2). Din
fr. toponomastique, germ. Toponomastik.
TORID, -Ă, torizi, -de, adj. (Livr.) Excesiv de
cald, arzător, dogoritor. ◊ Zonă toridă = porţiune
de pe suprafaţa pământului situată între cele
două tropice şi caracterizată printr-o temperatură
permanent foarte ridicată. Din fr. torride, lat.
torridus.
TOROID, toroide, s.n. (Mat.) 1. Suprafaţă
generată de o curbă închisă care se roteşte în
jurul unei axe din planul curbei şi care nu taie
curba. 2. Corp solid mărginit de un toroid (1).
Din fr. toroïde, germ. Toroid.
TORON s.n. Gaz produs prin dezintegrarea
radioactivă a toriului. Din fr., engl. thoron,
germ. Thoron, rus. toron.
TORPID, -Ă, torpizi, -de, adj. (Livr.) Leneş,
molatic, încet, greoi. Din fr. torpide, it.
torpido, lat. torpidus.
TORS, torsuri, s.n. Sculptură reprezentând
partea superioară a corpului omenesc, fără
membre (şi fără cap). ♦ Trunchiul (gol al)
corpului omenesc. Din fr. torse, it. torso.
TORTURĂ, torturi, s.f. Suferinţă fizică (sau
morală) violentă. Din fr. torture, lat. tortura.
TOXOPLASMOZĂ s.f. (Med.) Boală
parazitară provocată de toxoplasmă. Din fr.
toxoplasmose, engl. toxoplasmosis.
TRACTUS s.n. (Anat.) Ansamblu de fibre sau
de organe care urmează unul după celălalt,
alcătuind un sistem Din fr., lat. tractus.
TRADUCE, traduc, vb. III. Tranz. 1. A reda, a
transpune un text, o frază, un cuvânt dintr-o
limbă în alta; a tălmăci. ♦ Spec. A restabili un
text telegrafic pe baza semnalelor recepţionate.
2. Fig. A reprezenta, a exprima (cu ajutorul
artei). 3. Fig. A înfăptui, a pune în practică. ♦
Refl. A se manifesta. 4. (Tehn.) A transforma o
mărime de o anumită natură într-o mărime de
altă natură. 5. (În expr.) A traduce (pe cineva) în
faţa justiţiei = a aduce (pe cineva) înaintea unei
instanţe judecătoreşti. ◊ (În expr.) A traduce în
viaţă = a pune în aplicare (un principiu, un plan);
a înfăptui, a realiza. Din lat. traducere, fr.
traduire.
TRADUCERE, traduceri, s.f. Acţiunea de a
traduce şi rezultatul ei; (concr.) scriere
cuprinzând o transpunere a unui text dintr-o
limbă în alta; traducţie. ♦ Interpretare. V.
traduce.
TRADUCTIBIL, -Ă, traductibili, -e, adj.
Care poate fi tradus dintr-o limbă în alta. ♦
Care poate fi redat, explicat, interpretat. Din
traduce (după fr. traduisible).
RETRADUCE, retradúc, vb. III. Tranz. A
traduce din nou. - Re- + traduce.
RETRADUCERE, retraduceri, s.f.
Acţiunea de a se retraduce şi rezultatul ei.
V. retraduce.
RETRADUS, -Ă, retraduşi, -se, adj. Tradus
din nou, tradus încă o dată. V. retraduce.
TRADUCŢIE, traducţii, s.f. (Înv.) Traducere.
Din fr. traduction, lat. traductio.
TRAGEDIE, tragedii, s.f. 1. Specie a genului
dramatic cu subiect patetic, cu personaje
puternice aflate în conflict violent, cu
deznodământ nefericit. 2. Fig. Întâmplare
zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă. Din fr.
tragédie, lat. tragoedia.
TRAGIC, -Ă, tragici, -ce, adj., s.m. 1. Adj.
Care aparţine tragediei, care se referă la tragedie,
325
cu caracter de tragedie. ♦ (Substantivat, n.)
Categorie a esteticii exprimând un conflict al
cărui deznodământ este înfrângerea sau pieirea,
în urma unor împrejurări vitrege, a unor
persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor
categorii sociale valoroase. ♦ Fig. Zguduitor,
jalnic, nenorocit. ◊ Expr. (Substantivat) A o lua
în tragic = a acorda unei întâmplări (neplăcute) o
gravitate exagerată. 2. S.m. (Rar) Autor de
tragedii. Din fr. tragique, lat. tragicus.
TRAGICOMEDIE, tragicomedii, s.f. 1. Specie
a genului dramatic cu subiect patetic, în care
conflictele fundamentale, grave, profunde,
însoţite de unele incidente comice, sunt
rezolvate printr-un deznodământ fericit. 2. Fig.
Întâmplare care prezintă un amestec de elemente
tragice şi elemente comice. Din fr. tragi-
comédie, lat. tragicomoedia.
TRAIECT, traiecte, s.n. Distanţă între două
puncte determinate; drum de la un loc la altul;
traseu; traiectorie. Din lat. trajectus, fr. trajet.
TRAMĂ, trame, s.f. Fir de mătase, relativ gros
şi afânat, întrebuinţat în urzeala sau în bătătura
unor ţesături. ♦ Fig. Intrigă a unei opere literare.
♦ Fig. (Livr.) Plan ascuns, intrigă, complot. Din
fr. trame, lat. trama.
DESTRĂMA, destrám, vb. I. 1. Refl.
(Despre ţesături sau obiecte ţesute) A se
zdrenţui prin desfacerea neregulată şi
ruperea firelor datorită uzurii sau unei
utilizări necorespunzătoare; a se rupe. ◊
Tranz. A destrăma o ţesătură. ♦ Fig. A se
răsfira, a se risipi. Nişte nouraşi albi se
destramă în aer. 2. Tranz. (Adesea fig.) A
desface, a deşira un ghem, o împletitură etc.
♦ Tranz. A desfoia, a desface, a afâna un
material textil fibros pentru a separa
impurităţile şi a-l pregăti pentru cardare. 3.
Tranz. A mărunţi semifabricatele fibroase
(celuloza, maculatura etc.) în vederea
transformării lor în paste de hârtie. 4. Tranz.
şi refl. (Adesea fig.), A (se) descompune, a
(se) desface în elementele componente; a
(se) dizolva, a (se) dezmembra, a (se) nimici;
p. ext. a slăbi. - Des- + tramă.
DESTRĂMARE, destrămări, s.f. Acţiunea
de a (se) destrăma şi rezultatul ei. V.
destrăma.
DESTRĂMAT, -Ă, destrămaţi, -te, adj. 1.
Cu fire desfăcute; rărit, zdrenţuit. 2. Fig.
Răsfirat, împrăştiat. 3. (Rar) Distrus, nimicit.
4. (Înv.) Dezordonat, dezmăţat, destrăbălat.
V. destrăma.
DESTRĂMĂTOR, destrămătoare, s.n.
Maşină folosită pentru destrămarea
zdrenţelor, în filatură, în industria hârtiei şi a
celulozei. - Destrăma + suf. -ător.
DESTRĂMĂTOR, destrămătoare, s.n.
Maşină folosită pentru destrămarea
zdrenţelor, în filatură, în industria hârtiei şi a
celulozei. - Destrăma + suf. -ător.
 DESTRĂMĂTURĂ s.f. Fire sau smocuri
rupte, destrămate dintr-o ţesătură; zdrenţe. ♦
Ruptură, răritură. - Destrăma + suf. -atură.
TRAMVAI, tramvaie, s.n. Mijloc de transport
în comun (în interiorul oraşelor), constând din
unul sau mai multe vagoane (cu tracţiune
electrică) care rulează pe şine. Din fr., engl.
tramway.
TRANS- Element de compunere însemnând
"dincolo", "peste", care serveşte la formarea
unor adjective, a unor substantive şi a unor
verbe. Din lat. trans, fr. trans-.
TRANSCENDE, transcend, vb. III. Tranz. 1.
(Livr.) A trece dincolo de..., a păşi peste..., a se
ridica deasupra a ceva. 2. (Fil.) A depăşi limita
cunoaşterii experimentale, perceptibile. Din lat.
transcendere, fr. transcender.
TRANSCENDERE, transcenderi, s.f.
(Livr.) Acţiunea de a transcende. V.
transcende.
TRANSCENDENT, -Ă, transcendenţi, -te, adj.
1. (Fil.) care se ridică dincolo de limita sau de
nivelul unui domeniu dat; care presupune un
principiu exterior şi superior oricărei clase de
obiecte. ♦ (În filozofia lui Kant) Care se găseşte
dincolo de orice experienţă posibilă, care este
inaccesibil cunoaşterii bazate pe experienţă, care
întrece limitele realităţii. ◊ Care se află mai
presus de inteligenţa obişnuită, de lucruri
individuale, de umanitate. 2. (Mat.) Care
foloseşte calculul diferenţial şi integral. ♦
(Despre unele numere) Care nu poate fi rădăcina
unui polinom cu coeficienţi raţionali Din fr.
transcendant, lat.transcendens, -ntis.
TRANSCENDENTAL, -Ă, transcendentali, -e,
adj. (În filozofia lui Kant) Care se referă la
formele apriorice ale cunoaşterii, care premerge
experienţei şi o condiţionează. ♦ Care este
deasupra lumii reale. Din fr. transcendantal,
lat. transcendentalis.
TRANSFIGURA, transfigurez, vb. I. Tranz. şi
refl. A(-şi) schimba (în mod esenţial) expresia,
înfăţişarea, forma, conţinutul, caracterul, natura,
starea de spirit; p. ext. a (se) transforma. Din fr.
transfigurer, lat. transfigurare.
TRANSFIGURARE, transfigurări, s.f.
Faptul de a (se) transfigura; modul cum
arată ceea ce s-a transfigurat; transfiguraţie.
V. transfigura.
TRANSFIGURAŢIE, transfiguraţii, s.f.
Transfigurare. Din fr. transfiguration, lat.
transfiguratio.
TRANSFORMA, transform, vb. I. 1. Tranz. şi
refl. A(-şi) schimba înfăţişarea, a da sau a căpăta
alt aspect, altă formă; a (se) schimba, a (se)
preface. ♦ Spec. (A-şi) schimba caracterul,
comportarea, felul de a fi. 2. Tranz. (Mat.) A
construi un corespondent, un echivalent al unei
figuri date sau al unei valori, schimbând anumite
elemente şi păstrând altele, potrivit anumitor
formule. ♦ A schimba în cantităţi echivalente o
formă de energie în altă formă de energie. 3.
Intranz. (La unele jocuri sportive) A obţine, prin
326
executarea reuşită a unei lovituri (de pedeapsă),
unul sau mai multe puncte în avantajul echipei
sale. Din fr. transformer, lat. transformare.
TRANSFORMARE, transformări, s.f.
Acţiunea de a (se) transforma şi rezultatul
ei; transformaţie. V. transforma.
TRANSFORMAŢIE, transformaţii, s.f. (Înv.)
Transformare. [Var.: (înv.) transformaţiune
s.f.] Din fr. transformation, lat. transformatio,
-onis.
TRANSFORMAŢIONAL, -Ă,
transformaţionali, -e, adj. (Lingv.; în sintagma)
Gramatică transformaţională = gramatică ce îşi
propune găsirea unor structuri de adâncime care,
prin transformări succesive, să permită obţinerea
tuturor construcţiilor corecte posibile într-o
limbă.Din engl. transformational, fr.
transformationnel.
TRANSFORMAŢIONALISM s.n. (Lingv.)
Curent care preconizează şi susţine gramatica
transformaţională. Din engl.
transformationalism, fr.
transformationnalisme.
TRANSFUG, -Ă, transfugi, -ge, s.m. şi f.
Militar care săvârşeşte un act de trădare, trecând
în tabăra inamică; p. ext. persoană care îşi
părăseşte în mod ilegal ţara, partidul etc. Din fr.
transfuge, lat. transfuga.
TRANSIGENT, -Ă, transigenţi, -te, adj. (Livr.)
Care cedează uşor, care face concesii şi
compromisuri; conciliant. Din lat. transigens, -
ntis, fr. transigeant.
TRANSLATOR, -OARE, translatori, -oare,
subst. 1. S.m. şi f. Traducător oficial ataşat unui
for diplomatic, administrativ sau judecătoresc;
interpret. 2. S.n. Transformator electric instalat
pe liniile de telecomunicaţii (interurbane). Din
fr. translateur, lat. translator, -oris.
TRANSLAŢIE, translaţii, s.f. Deplasare a unei
figuri plane sau a unui corp astfel încât toate
punctele figurii sau ale corpului să aibă în orice
moment viteze egale şi paralele şi să descrie
traiectorii identice. ♦ P. gener. (Rar) Deplasare.
[Var.: (înv.) translaţiune s.f.] – Din fr.
translation, lat. translatio, - onis.
TRANSLA, translez, vb. I. Tranz. 1. (Rar)
A traduce (1). 2. A deplasa prin translaţie.
Din translaţie (derivat regresiv).
TRANSLARE, translări, s.f. Acţiunea de a
transla; translaţie. V. transla.
TRANSLITERAŢIE, transliteraţii, s.f.
Transpunere, transcriere dintr-un alfabet în altul
a unui text scris, redându-se literele prin
echivalentele lor din alfabetul în care se
transcrie, fără a se ţine seama de eventualele
deosebiri de ordin fonetic dintre semnele celor
două alfabete. Din fr. translittération, lat.
translitteratio.
TRANSLOCAŢIE, translocaţii, s.f. Mutare
dintr-un loc în altul. ♦ (Biol.) Mutaţie
cromozomică constând în ataşarea unui fragment
de cromozom la alt cromozom. Din lat.
translocatio, -onis, fr. translocation.
 TRANSLOCA, transloc, vb. I. Tranz.
(Livr.) A muta (1). Din translocaţie
(derivat regresiv).
TRANSLOCARE, translocări, s.f. (Livr.)
Acţiunea de a transloca; translocaţie,
mutare. V. transloca.
TRANSLOCAT, -Ă, translocaţi, -te, adj.
Care a fost mutat. V. transloca.
TRANSLUCID, -Ă, translucizi, -de, adj. Care
este parţial transparent, putând fi străbătut de un
fascicul de radiaţii electromagnetice, mai ales de
un fascicul de raze de lumină, pe care le
împrăştie parţial, astfel încât, privind prin corpul
sau mediul respectiv, nu pot fi distinse
contururile sau detaliile obiectelor aflate de
partea opusă. Din fr. translucide, lat.
translucidus.
TRANSMIGRAŢIE, transmigraţii, s.f.
Concepţie religioasă potrivit căreia sufletul
dintr-un corp trece, după moarte, în alt corp. Din
fr. transmigration, lat. transmigratio.
TRANSMISIUNE, transmisiuni, s.f. I. Faptul
de a transmite. 1. Trecere a energiei, a
radiaţiilor, a undelor dintr-un loc în altul, fără
deplasarea surselor acestora. ♦ Emisiune
radiofonică. ♦ Trupe (sau unităţi etc.) de
transmisiuni = trupe specializate în executarea şi
asigurarea legăturilor prin radio, telefon etc. 2.
(Jur.) Trecere a unui bun, a unui drept de la o
persoană la alta. II. (În forma transmisie)
Ansamblu de organe de maşini, de mecanisme,
dispozitive etc. cu ajutorul cărora se transmite
mişcarea de la un organ de maşină la altul sau de
la o maşină la alta. Var.: transmisie s.f.] Din fr.
transmission, lat. transmissio, -onis.
TRANSMIŢĂTOR, -OARE, transmiţători,
-oare, adj., s.n. 1. Adj. Care transmite. 2.
S.n. Aparat ori dispozitiv (automat) pentru
transmiterea semnalelor telegrafice sau
radiofonice. - Transmisie + suf. -ător.
MICROTRANSMIŢĂTOR,
microtransmiţătoare, s.n. Transmiţător (2)
de dimensiuni (extrem de) reduse. - Micro +
transmiţător.
TRANSMISIONIST, -Ă, transmisionişti,
s.m. Militar din trupele de transmisiuni. Din
transmisiune.
TRANSMITE, transmit, vb. III. Tranz. 1. A
trimite sau a comunica ceva prin intermediul
unei persoane, al unei scrisori etc. ♦ A aduce la
cunoştinţa cuiva un lucru, un fapt; a comunica
cuiva ceva. ♦ A comunica ceva cu ajutorul unui
post emiţător de radio, de televiziune, de
telegraf; a emite. 2. A face să ajungă la altul, a
trece din om în om. 3. (Jur.) A trece un bun, un
drept etc. de la o persoană la alta. 4. A realiza o
deplasare de energie, de radiaţii, de unde etc. ♦
Refl. (Despre energie, radiaţii, unde etc.) a trece
dintr-un loc în altul; a se propaga. 5. A comunica
o mişcare de la o maşină la alta sau de la un
organ al unei maşini la altul Din fr.
transmettre, lat. transmittere.
327
TRANSMITERE, transmiteri, s.f. Acţiunea
de a (se) transmite şi rezultatul ei.V.
transmite.
RETRANSMITE, retransmít, vb. III.
Tranz. A recepta şi a transmite concomitent
semnale de telecomunicaţii, o emisiune
radiofonică ori de televiziune primită de la
alt post; a realiza o retransmisie. - Re- +
transmite (după fr. retransmettre).
RETRANSMITERE, retransmiteri, s.f.
Acţiunea de a retransmite şi rezultatul ei. V.
retransmite.
TRANSMUTAŢIE, transmutaţii, s.f.
Transformare a unui element chimic în altul
printr-o nouă grupare a elementelor constitutive
în atomi, obţinută prin dezintegrare radioactivă
naturală sau prin reacţii nucleare. ♦ P. gener.
Schimbare, transformare. Din fr.
transmutation, lat. transmutatio.
TRANSNAŢIONAL, -Ă, transnaţionali, -e,
adj. Care depăşeşte graniţele naţionale. Din
engl., fr. transnational.
TRANSPARENT, -Ă, transparenţi, -te, adj.,
s.n. I. Adj. 1. Care poate fi străbătut de radiaţii
electromagnetice (mai ales de lumină), fără ca
acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se
poate vedea clar, care lasă să se vadă limpede
conturul şi detaliile obiectelor aflate de partea
opusă; străveziu. ♦ Fig. Diafan, subţire, delicat;
firav. 2. Fig. Care poate fi uşor înţeles sau ghicit;
limpede, clar. II. S.n. Foaie de hârtie cu linii
groase, paralele, care se aşază dedesubtul hârtiei
de scris, pentru a înlesni scrierea în rânduri
drepte. Din fr. transparent, lat. transparens, -
ntis.
SEMITRANSPARENT, -Ă,
semitransparenţi, -te, adj. Parţial transparent.
- Semi- + transparent (după fr. semi-
transparent).
TRANSPLANTA, transplantez, vb. I. Tranz. 1.
A scoate din pământ o plantă (adultă) şi a o
planta definitiv în alt loc; a răsădi. ♦ A aduce şi a
face să se aclimatizeze o plantă sau un animal în
altă regiune decât aceea unde trăieşte de obicei.
♦ Fig. A adapta, a împământeni o instituţie, un
obicei etc. 2. A înlocui printr-o intervenţie
chirurgicală un ţesut sau un organ bolnav cu alt
ţesut sau organ sănătos de acelaşi fel. Din fr.
transplanter, lat. transplantare.
TRANSPLANTARE, transplantări, s.f.
Acţiunea de a transplanta şi rezultatul ei;
transplantaţie. V. transplanta.
TRANSPORTA, transpórt, vb. I. 1. Tranz. A
deplasa (cu un vehicul) bunuri sau persoane
dintr-un loc în altul; a căra, a duce, a purta. 2.
Refl. A se duce la faţa locului (pentru o
constatare judiciară, pentru o anchetă, o
inspecţie etc.); a se deplasa. 3. Tranz. Fig. (Livr.)
A aduce pe cineva într-o stare de uitare de sine,
în urma unei emoţii profunde, a entuziasmului, a
plăcerii. Din fr. transporter, lat. transportare.
TRANSPORTARE s.f. Acţiunea de a (se)
transporta. V. transporta.
 TRANSPORTAT, -Ă, transportaţi, -te, adj.
Stăpânit de un entuziasm, de o plăcere fără
margini. ♦ Dus pe gânduri, absent. V.
transporta.
TRANSSEXUAL, -Ă, transsexuali, -e, adj.
(Biol.) Referitor la trecerea de la un sex la altul.
Din fr. transsexuel, engl. transsexual.
TRANZACŢIE, tranzacţii, s.f. Convenţie între
două sau mai multe părţi, prin care se transmit
anumite drepturi, se face un schimb comercial
etc.; p. gener. înţelegere, învoială, acord. [Var.:
(înv.) tranzacţiune s.f.] Din fr. transaction, lat.
transactio, -onis.
TRANZACŢIONA, tranzacţionez, vb. I.
Tranz. A efectua o tranzacţie.Din
tranzacţiune.
TRANZACŢIONARE, tranzacţionări, s.f.
Acţiunea de a tranzacţiona şi rezultatul ei.
V. tranzacţiona.
TRANZISTOR, tranzistoare, s.n. 1.
Semiconductor al unui circuit electric servind ca
amplificator de putere. 2. Aparat de radio
portativ prevăzut cu mai multe tranzistoare (1).
[Pl. şi: (m.) tranzistori. Var.: transistor s.n.] Din
fr. transistor, germ. Transistor.
TRANZISTORIZA, tranzistorizez, vb. I.
Tranz. A supune un aparat de tip vechi operaţiei
de înlocuire a tuburilor electronice cu
tranzistoare; a echipa cu tranzistoare. Din engl.
transistorize, fr. transistoriser.
TRANZISTORIZARE, tranzistorizări, s.f.
Acţiunea de a tranzistoriza. V.
tranzistoriza.
TRANZISTORIZAT, -Ă, tranzistorizaţi, -
te, adj. Care a fost echipat cu tranzistoare. V.
tranzistoriza.
TRANZITIV, -Ă, tranzitivi, -e, adj., s.n. 1.
Adj., s.n. (Gram.) (Verb) a cărui acţiune se
răsfrânge direct asupra unui obiect. 2. Adj. Care
are însuşirea de tranzitivitate (2). Din fr.
transitif, lat. transitivus.
TRANZITORIU, -IE, tranzitorii, adj. Care face
trecerea de la o stare la alta; de tranziţie;
intermediar. ♦ (Despre funcţionarea unui sistem)
Caracterizat prin variaţia în timp a cel puţin unei
mărimi. Din lat. transitorius, fr. transitoire.
TRANZIŢIE, tranziţii, s.f. Trecere (lentă sau
bruscă) de la o stare la alta, de la o situaţie, de la
o idee la alta. ◊ Loc. adj. De tranziţie = de
trecere; intermediar, tranzitoriu; p. ext.
provizoriu. Din fr. transition, lat. transitio.
TRASĂ, trase, s.f. 1. Diagrama deplasării unui
tren înscrisă în graficul de circulaţie a
terenurilor. 2. (Fiz.) Linie descrisă de fluxul de
electroni pe ecranul unui tub catodic; spot. Din
fr., engl. trace.
TRATAMENT, tratamente, s.n. 1. Fel de a se
purta cu cineva, atitudine, comportare faţă de
cineva. 2. Îngrijire medicală; ansamblu de
mijloace igienice, dietetice, medicamentoase,
balneare, climaterice etc. cu care se tratează o
boală; spec. mod, metodă, mijloc terapeutic
folosit în combaterea bolilor. 3. Ansamblul
328
operaţiilor tehnice, fizice, chimice, biologice etc.
executate asupra unui material sau a unui
organism etc. pentru a obţine modificări de
calitate, de formă, de structură etc. în scop
industrial, economic sau ştiinţific. 4. (Fon.)
Evoluţie, modificare, schimbare. Din it.
trattamento, fr. traitement.
RADIOTRATAMENT, radiotratamente,
s.n. (Med.) Tratament cu radiaţii. - Radio- +
tratament.
TRATAMENTIST, tratamentişti, s.m.
Muncitor specialist în tratarea la cald a
plăcilor de fibre lemnoase, - Tratament +
suf. -ist.
TRAUMĂ, traume, s.f. 1. Traumatism (1). 2.
Emoţie violentă care modifică personalitatea
unui individ, sensibilizându-l la alte emoţii de
acelaşi fel, astfel încât acesta nu mai
reacţionează normal. Din fr. trauma, germ.
Trauma.
TRAUMATIC, -Ă, traumatici, -ce, adj. Care
are caracter de traumatism; de natura
traumatismului. Din fr. traumatique, lat.
traumaticus.
TRAVELLING s.n. 1. Procedeu de filmare sau
de televizare cu ajutorul unui aparat mobil de
luat vederi cu focar variabil, folosit mai ales
pentru scenele cu personaje în mişcare. 2.
Dispozitiv care serveşte la deplasarea aparatului
de luat vederi prin travelling (1). Din fr., engl.
travelling.
TRAVERTIN s.n. Tuf calcaros care se poate
lustrui ca marmura şi care se foloseşte ca piatră
de construcţie. Din fr. travertin, it. travertino.
TREMOLO, tremolouri, s.n. Uşoară
tremurătură produsă, la executarea unei bucăţi
muzicale cu un instrument sau cu vocea, prin
repetarea rapidă a unuia sau a mai multor sunete.
Var.: tremol s.n.] Din it. tremolo, fr. trémolo.
TRENCICOT, trencicoturi, s.n. Trenci. [Scris
şi: trenchcoat] Din engl. trenchcoat, fr. trench-
coat.
TRI- Element de compunere însemnând "trei",
care serveşte la formarea unor substantive şi a
unor adjective. Din fr., lat. tri-.
TRIADĂ, traide, s.f. Reunire de trei elemente
care formează împreună o unitate.Din fr. triade,
lat. trias, -adis.
TRIBOLOGIE s.f. Studiul problemelor de
frecare şi uzare a mecanismelor. Din fr.
tribologie, engl. tribology.
TRIBOLOGIC, -Ă, tribologici, -ce, adj.
Referitor la tribologie, de tribologie. Din
tribologie.
TRIBUNAL, tribunale, s.n. 1. Instanţă
judecătorească (cu atribuţii determinate). ♦ (În
vechea organizare judecătorească) Instanţă
intermediară între judecătorie şi curtea de apel,
care îşi întindea jurisdicţia asupra unui judeţ. 2.
Local în care funcţionează tribunalul (1). 3.
Complet care judecă o cauză, un proces la un
tribunal (1). Din fr., lat. tribunal.
TRIBUNAT, tribunate, s.n. Funcţia de tribun;
perioada în care îşi desfăşura activitatea un
tribun. Din fr. tribunat, lat. tribunatus.
TRIBUT, tributuri, s.n. Obligaţie (în bani sau în
bunuri) pe care o impunea o putere cuceritoare
unui popor învins şi care se plătea la date fixe;
bir (2). ◊ Expr. A-şi da (sau a-şi aduce) tributul
= a contribui la ceva. Din fr. tribut, lat.
tributum.
TRIBUTAR, -Ă, tributari, -e, adj. Care plăteşte
tribut; p. ext. dependent, supus (economiceşte). ♦
Fig. Care datorează cuiva ceva. Din fr.
tributaire, lat. tributarius.
TRICOLOR, -Ă, tricolori, -e, adj., subst. 1.
Adj. Care are trei culori, în trei culori;
tricromatic. 2. S.n. Drapel cu trei culori; spec.
drapelul românesc. 3. S.m. (La pl.) Echipă
reprezentativă românească din diverse ramuri de
sport. [Pl. şi: (n.) tricoloruri.] Din fr. tricolore,
lat. tricolor, -oris.
TRIDENT, tridente, s.n. Furcă cu trei dinţi care
era considerată în antichitate ca simbol al puterii
zeului Neptun. Din fr. trident, lat. tridens, -
ntis.
TRIMESTRU, trimestre, s.n. Fiecare dintre
perioadele de trei luni consecutive în care este
împărţit anul calendaristic. Din fr. trimestre,
lat. trimestris.
TRIMETRU, trimetre, s.n. (Lit.) Vers antic
compus din trei perechi de picioare iambice. Din
fr. trimètre, lat. trimetrus.
TRINITATE s.f. (În religia creştină) Treimea
divină; Sfânta Treime. ♦ Grup de trei persoane,
de trei lucruri etc. care formează o unitate. Din
fr. trinité, lat. trinitas, -atis.
TRIPLICAT, triplicate, s.n. A doua copie
făcută după un act sau după un document. Din
lat. triplicatus, fr. triplicate.
TRIPLOID, -Ă, triploizi, -de, adj. (Bot.; despre
plante) Care prezintă trei seturi de bază de
cromozomi. Din fr. triploïde, engl. triploid.
TRIPLU, -Ă, tripli, -e, adj. Care este, se face de
trei ori mai mare sau mai mult; întreit. În triplu
exemplar = în trei exemplare. ♦ Care este
alcătuit, compus din trei părţi. ◊ Triplă legătură
= legătură chimică covalentă, compusă din trei
legături de valenţă simplă. Din fr. triple, lat.
triplus.
TRIREMĂ, trireme, s.f. (În antichitate) Corabie
sau navă de război cu trei rânduri de vâsle
dispuse la trei niveluri diferite; trieră. Din fr.
trirème, lat. triremis.
TRITON1, tritoni, s.m. 1. Zeitate marină greacă,
închipuită cu bust de om şi cu coadă de peşte. 2.
Numele mai multor specii de animale amfibii cu
înfăţişarea unor mormoloci de broască, având de
obicei în lungul spatelui o creastă viu colorată
(Triturus). Din fr. triton, lat. Triton, -onis.
TRITON2, tritonuri, s.n. (Muz.) Interval
melodic sau armonic de trei tonuri. Din it.
tritono, fr. triton.
329
TRITURA, triturez, vb. I. Tranz. A fărâmiţa o
substanţă solidă în particule fine. Din fr.
triturer, lat. triturare.
TRIUMF, triumfuri, s.n. 1. (În Roma antică)
Celebrare a unei victorii prin intrarea solemnă în
oraş a comandantului biruitor, pe un car tras de
patru cai albi şi însoţit de un cortegiu din care
făceau parte senatori, căpeteniile armatei şi
prizonierii făcuţi în război, reprezentând cea mai
înaltă onoare acordată învingătorului. ◊ Expr. A
duce (sau a purta pe cineva) în triumf = a ridica
(pe cineva) pe sus (purtându-l pe braţe sau pe un
tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 2.
Victorie, biruinţă de mare prestigiu; fig. succes
moral, reuşită, izbândă deosebită. Din lat.
triumphus, fr. triomphe.
TRIUMFA, triúmf, vb. I. Intranz. 1. A repurta o
victorie strălucită, a birui în luptă. 2. Fig. A
reuşi, a avea un mare succes; a se impune. 3. A
se mândri, a jubila în urma unei victorii, a unui
succes. Din lat. triumphare, fr. triompher.
TRIUMFAL, -Ă, triumfali, -e, adj. 1. Care
constituie un triumf, care duce la triumf, care
vesteşte o mare biruinţă; fig. măreţ, impunător,
solemn, pompos. ◊ Marş triumfal = înaintare
rapidă şi victorioasă a unei armate într-un
teritoriu străin, fără a întâmpina rezistenţă.
Poartă triumfală = poartă a Romei antice (şi a
altor cetăţi din antichitate) prin care intra carul
de triumf al comandantului victorios întors din
război. 2. (Astăzi rar) Triumfător. Din lat.
triumphalis, fr. triomphal.
TRIUMFARE s.f. (Rar) Faptul de a
triumfa; biruinţă strălucită. V. triumfa.
TRIUMFĂTOR, -OARE, triumfători, -oare,
adj. Care triumfă; biruitor, învingător, victorios.
♦ Fig. Care exprimă o mare încredere în succesul
obţinut, care arată mulţumirea de a fi
biruitor.Din fr. triomphateur, lat.
triumphator, -oris.
TRIUMVIR, triumviri, s.m. (În Roma antică)
Fiecare dintre cei trei membri ai triumviratului.
Din lat., fr. triumvir.
TRIUMVIRAT, triumvirate, s.n. (În Roma
antică) Formă de conducere politică
reprezentând alianţa a trei conducători politici şi
militari; persoanele care deţineau această
conducere. Din lat. triumviratus, fr.
triumvirat.
TRIVIAL, -Ă, triviali, -e, adj. Vulgar, ordinar;
obscen, necuviincios, indecent, scabros. Din fr.
trivial, lat. trivialis.
TRIVIUM s.n. Parte a învăţământului elementar
medieval care cuprindea gramatica, retorica şi
dialectica. Din lat., fr. trivium.
TROCAR, trocare, s.n. Instrument chirurgical
în formă de tub ascuţit (cu mâner), folosit la
efectuarea puncţiilor sau la introducerea în unele
cavităţi ale organismului a unor instrumente
chirurgicale sau a unor dispozitive optice. Din
fr. trocart, germ. Trokar, engl. trocar.
TROCOFORĂ, trocofore, s.f. (Biol.) Larvă
caracteristică pentru unii viermi sau moluşte, în
general planctonică, cu cili vibratili. Din fr.
trochophore, germ. Trochophora.
TROMBOCIT, trombocite, s.n. Celulă
sangvină de forma unei plăcuţe, care are un rol
important în coagularea sângelui; plachetă
sangvină. [Var.: trombocită s.f.] Din fr.
thrombocyte, germ. Thrombozyt.
TROMBUS, trombusuri, s.n. Cheag de sânge
care se formează într-un vas sangvin. Din fr.,
lat. thrombus.
TROP, tropi, s.m. (Livr.) Figură de stil. Din fr.
trope, lat. tropus, ngr. trópos.
TRUCULENT, -Ă, truculenţi, -te, adj. Aspru,
violent, brutal. Din fr. truculent, lat.
truculentus.
TUB, tuburi, s.n. 1. Piesă de formă cilindrică,
din metal, sticlă, cauciuc etc., goală în interior,
cu diametre şi lungimi diferite, întrebuinţată de
obicei pentru scurgeri, transporturi sau păstrare
de lichide sau gaze. ♦ Sistem tehnic având o
carcasă în formă de tub (1); spec. corp tubular în
care se introduc unele conducte electrice în
clădiri. ◊ Tub electronic = dispozitiv sau aparat
constituit dintr-un recipient etanş (de sticlă sau
de metal), vidat sau cu gaz rarefiat, şi echipat cu
doi sau mai mulţi electrozi, între care se
stabilesc curenţi electrici. ♦ (La unele
instrumente muzicale) Ţeavă care produce
sunete de diferite tonalităţi (în funcţie de
lungimea şi diametrul piesei respective) când
trece un curent de aer prin ea. ♦ Înveliş cilindric
din metal sau din carton, în care se află
explozibilul şi proiectilul unei arme de foc. ♦
Recipient subţire din metal, în care se ţin diferite
paste alimentare sau preparate cosmetice şi
medicale. 2. Canal natural care intră în
componenţa unor aparate sau organe animale şi
vegetale şi prin care circulă hrană, aer etc. ◊ Tub
fonator = organ (în formă de canal) cu care se
realizează sunetele în vorbire, mărginit în partea
posterioară de laringe şi în partea anterioară de
buze şi de nări. Din fr. tube, lat. tubus.
TUBĂ, tube, s.f. Instrument muzical de suflat
din alamă, cu registru grav, format dintr-un
pavilion larg, un tub răsucit şi un mecanism de
pistoane. Din fr., lat. tuba.
TUBERCUL, tuberculi, s.m. 1. Tulpină
subterană, scurtă şi îngroşată, care
înmagazinează substanţele de rezervă ale unor
plante. 2. (Anat.) Denumire pentru diferite
proeminenţe aflate pe vase, cartilaje, piele,
organe etc. 3. (Med.) Mică tumoare apărută în
grosimea pielii sau în orice alt ţesut. [Pl. şi: (n.)
tubercule. Var.: tuberculă s.f.] Din fr.
tubercule, lat. tuberculum.
TUMOARE, tumori, s.f. Masă de ţesut nou
format care se dezvoltă într-un organism prin
înmulţirea exagerată, patologică a unor celule.
[Var.: tumoră s.f.] Din fr. tumeur, lat. tumor, -
oris.
TUMUL, tumuli, s.m. Movilă artificială, conică
sau piramidală, din pământ sau din piatră, pe
care unele popoare din antichitate o înălţau
330
deasupra mormintelor. [Var.: tumulus s.m.] Din
fr., lat. tumulus.
TUMULT, tumulturi, s.n. 1. Zgomot mare,
larmă, zarvă, vacarm. ♦ Învolburare, curs repede,
tălăzuire a unor ape. 2. Fig. Agitaţie, tulburare,
zbucium sufletesc. Din fr. tumulte, lat.
tumultus.
TUMULTUOS, -OASĂ, tumultuoşi, -oase, adj.
1. Plin de tumult, de agitaţie; gălăgios,
zgomotos. ♦ (Despre ape) Învolburat, clocotitor.
♦ Fig. Însufleţit, înflăcărat; intens. 2. Care este în
cantitate mare; abundent, bogat. [Var.:
tumultos, -oasă adj.] Din fr. tumultueux, lat.
tumultuosus.
TUNDRĂ, tundre, s.f. Zonă de vegetaţie situată
la nord de zona pădurilor, în apropierea zonei
polare arctice, formată din muşchi, licheni, unele
graminee, arbuşti pitici, tufişuri scunde etc. Din
fr. toundra, rus. tundra.
SILVOTUNDRĂ, silvotundre, s.f. Regiune
din sudul tundrei în care tundra alternează cu
insule de pădure. - Silvo- + tundră.
TUNICĂ, tunici, s.f. 1. Haină bărbătească (de
uniformă), de obicei încheiată până la gât şi care
se poartă peste cămaşă. ♦ Haină asemănătoare cu
tunica (1), purtată de femei. 2. Îmbrăcăminte
(largă) purtată de unele popoare din antichitate,
lungă până la genunchi sau până la pământ. 3.
Membrană fibroasă care înveleşte unele organe
ale corpului. ♦ Membrană care acoperă corpul
unor animale marine. ♦ (Bot.) Înveliş cărnos al
unui bulb. Din fr. tunique, lat. tunica.
TUNICAT, tunicaţi, adj. (Bot.; despre bulbi)
Ale cărui frunze protectoare se acoperă complet
unele pe altele. Din fr. tuniqué, lat. tunicatus.
TURBAN, turbane, s.n. Acoperământ pentru
cap format dintr-o bandă lungă de stofă, de
mătase sau de pânză, de obicei albă, pe care o
poartă bărbaţii din unele ţări orientale înfăşurată
de mai multe ori în jurul capului. ♦ Acoperământ
pentru cap format dintr-o bandă din diverse
materiale textile, pe care femeile şi-o înfăşoară
în jurul capului, în loc de pălărie. [Pl. şi:
turbanuri] Din fr. turban, germ. Turban.
TURBOTREN, turbotrenuri, s.n. Tren foarte
rapid acţionat de motoare cu turbină. Din engl.,
fr. turbotrain.
TURBULENT, -Ă, turbulenţi, -te, adj. 1. (Livr.)
Care face gălăgie; care produce dezordine. 2.
(Fiz.; despre fluide) Care prezintă în masa lui
vârtejuri, agitaţie. Din fr. turbulent, lat.
turbulentus.
TURBULENŢĂ s.f. 1. (Livr.) Gălăgie, zgomot;
dezordine; nesupunere, revoltă. 2. (Fiz.) Stare a
unui fluid în masa căruia există vârtejuri. Din fr.
turbulence, lat. turbulentia
TURISM, (2) turisme, s.n. 1. Activitatea cu
caracter recreativ sau sportiv, constând din
parcurgerea pe jos sau cu diferite mijloace de
transport a unei regiuni pitoreşti sau interesante
dintr-un anumit punct de vedere. 2. Autoturism.
Din fr. tourisme, it. turismo.
 AUTOTURISM, autoturisme, s.n.
Automobil cu caroserie închisă sau deschisă,
cu care se transportă un număr redus de
persoane; turism. - Auto + turism.
TURIST, -Ă, turişti, -ste, s.m. şi f. Persoană
care practică turismul (1). Din fr. touriste, it.
turista.
TURISTIC, -Ă, turistici, -ce, adj. Care aparţine
turismului (1), privitor la turism. Din fr.
touristique, it. turistico.
TURKMEN, -Ă, turkmeni, -e, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care face parte din populaţia
de bază a Turkmeniei sau este originară de
acolo. 2. Adj. Care aparţine Turkmeniei sau
turkmenilor (1), privitor la Turkmenia sau la
turkmeni, originar din Turkmenia. ♦
(Substantivat, f.) Limba vorbită de turkmeni (1).
Din rus. turkmen, fr. turkmène.
TURPITUDINE, turpitudini, s.f. (Livr.) Faptă
ruşinoasă, josnică, mârşavă. Din lat. turpitudo,
-inis, fr. turpitude.
TUTELAR, -Ă, tutelari, -e, adj. Privitor la
tutelă, care aparţine unei tutele, care constituie o
tutelă; care ocroteşte, protejează. ♦ Care are în
subordine o instituţie, organizaţie (exercitând
atribuţii de coordonare, de control etc.). Din fr.
tutélaire, lat. tutelaris.
TUTELĂ, tutele, s.f. 1. Acţiunea de a tutela;
instituţie legală având drept scop ocrotirea şi
administrarea intereselor unui minor sau ale unui
alienat sau debil mintal; tutelaj, epitropie. 2.
Administrare, control etc. exercitate asupra unei
instituţii, organizaţii etc. aflate în subordine,
asupra unui teritoriu dependent etc. 3. Sprijin,
ocrotire, protecţie. Din fr. tutelle, lat. tutela.
TUTELA, tutelez, vb. I. Tranz. A avea ceva
sau pe cineva în grijă; a proteja, a ocroti; a
patrona. Din tutelă.
TUTELARE s.f. Acţiunea de a tutela şi
rezultatul ei. V. tutela.
TUTELAJ, tutelaje, s.n. (Rar) Tutelă. -
Tutelă + suf. -aj.
TWIST, twisturi, s.n. Dans modern (de origine
americană) caracterizat prin mişcări de sucire
ritmică a corpului; melodie după care se execută
acest dans. Din engl., fr. twist.

331
 Ţ

ŢAREVICI, ţarevici, s.m. Titlu purtat în trecut

de fiul ţarului desemnat de a fi moştenitor la
tron; persoană care purta acest titlu. Din rus.
ţarevici, fr. tsarévitch.

332
 U demnitatea, valoarea ei. Anti- + umanism.
ULCUS, ulcuse, s.n. 1. Ulcer (1). 2. Rană,
umflătură. Din lat., fr. ulcus.
ULSTER, ulstere, s.n. (Rar) Pardesiu bărbătesc
de forma unui halat lung şi cu mâneci largi. Din
engl., fr. ulster.
ULTERIOR, -OARĂ, ulteriori, -oare, adj.
Care se face sau se întâmplă mai târziu (în raport
cu un moment, un eveniment etc. dat); care
urmează după ceva sau după cineva; posterior
(1). Din fr. ultérieur, lat. ulterior.
ULTIMATUM, ultimaturi, s.n. Comunicare
cuprinzând condiţiile irevocabile pe care o
putere, un stat, un împuternicit le pune altuia în
vederea rezolvării unei situaţii litigioase de care
depind relaţiile lor reciproce. [Var.: (înv.)
ultimat s.n.] Din fr. ultimatum, germ.
Ultimatum.
ULTRA- Element de compunere însemnând
"peste măsură de", "foarte", "extrem de", care
serveşte la formarea unor substantive şi a unor
adjective. Din lat., fr. ultra-.
ULTRAJ, ultraje, s.n. Ofensă, insultă,
ameninţare, act de violenţă împotriva unui
reprezentant al autorităţii publice aflat în
exerciţiul funcţiunii (şi care constituie o
infracţiune); p. gener. jignire, ofensă (gravă),
ameninţare, act de violenţă împotriva cuiva.
[Var.: ultragiu s.n.] După fr. outrage, it.
oltraggio.
ULTRAMARIN s.n. Colorant mineral sau
sintetic obţinut prin topirea unui amestec de
caolin, carbonat de sodiu, cărbune de lemn şi
sulf, care are diverse culori după condiţiile de
preparare, cel mai cunoscut fiind de culoare
albastră. Din germ. Ultramarin, fr.
ultramarine.
ULTRAMICROSCOP, ultramicroscoape, s.n.
Microscop puternic în care iluminarea obiectelor
se face în direcţie perpendiculară pe direcţia axei
optice a instrumentului, astfel încât prin direcţia
luminii pot fi examinate corpurile care nu sunt
vizibile cu microscopul obişnuit. Din fr.
ultramicroscope, germ. Ultramikroscop.
ULTRAPAS s.n. Masă plastică preparată din
melamină. Din germ. Ultrapas, fr. ultrapas.
UMANISM s.n. Mişcare socială şi culturală
apărută în apusul Europei în sec. XIV, ca
expresie a luptei împotriva feudalismului şi a
învaţăturii scolastice, care a promovat ideea
încrederii în valoarea omului şi a perfecţionării
sale, a militat pentru dezvoltarea liberă şi
multilaterală a personalităţii umane, pentru o
cultură laică (în spiritul vechii culturi clasice)
etc. ♦ P.gener. Atitudine de încredere în valoarea
omului. Din fr. humanisme, germ.
Humanismus.
ANTIUMANISM s.n. Orientare în filozofie,
în artă etc. care neagă posibilitatea de
desăvârşire a fiinţei umane, precum şi
333
(fr. anti- + fr. humanisme, germ.
Humanismus.)
UMANITATE s.f. 1. Totalitatea oamenilor;
omenire (1). ♦ Colectivitate de oameni. 2.
Umanitarism. Din lat. humanitas, -atis, fr.
humanité.
UMBELĂ, umbele, s.f. Inflorescenţă în care
pedunculii fiecărei floricele pornesc din acelaşi
punct şi se ridică la aceeaşi înălţime, ca pânza
unei umbrele. Din lat. umbella, fr. ombelle.
UMIDITATE s.f. Proprietate a unui corp sau a
unui mediu ambiant de a absorbi şi de a reţine o
anumită cantitate de apă sau vapori de apă;
însuşirea, starea a ceea ce e umed; umezeală (1).
♦ Cantitatea de apă pe care o conţine un material
sau un mediu; spec. conţinutul în vapori (sau în
picături) de apă ori în cristale de gheaţă al
atmosferei. Din fr. humidité, lat. humiditas, -
atis.
UMOARE, umori, s.f. 1. Lichid intercelular
constituind mediul în care trăiesc celulele
organismelor. ◊ Umoare apoasă = lichid
transparent care se află în camera anterioară a
ochiului. Umoare vitroasă = masă gelatinoasă
care se află în camera posterioară a ochiului. 2.
(Livr.) Dispoziţie sufletească; fire, temperament.
[Var.: humoare s.f.] Din fr. humeur, lat.
humor, -oris.
UNANIMITATE s.f. Acord total de idei, de
opinii, de sufragii; totalitate de persoane. ◊ Loc.
adv. În (sau cu) unanimitate = cu aprobarea
tuturor, fără ca nimeni să aibă altă părere, altă
atitudine. Din fr. unanimité, lat. unanimitas, -
atis.
UNCIAL, -Ă, unciale, adj. (În sintagmele)
Scriere uncială = scriere cu litere majuscule
derivate din literele romane capitale (şi
deosebindu-se de acestea prin rotunjimea
formelor). Caracter uncial = caracterul literelor
din scrierea uncială. Din lat. uncialis, fr. oncial.
SEMIUNCIALĂ, semiunciale, s.f. Literă de
tipar reprezentând jumătate din mărimea
unei unciale. Semi- + uncială. (fr., lat. semi-
+ lat. uncialis, fr. oncial.)
UNGHIULAŢIE, unghiulaţii, s.f. 1. (Fot.)
Unghi de cuprindere al unui obiectiv fotografic;
apertură (2). 2. (Cin.) Operaţie prin care se
stabilesc locul şi obiectivele aparatului pentru
filmarea unei secvenţe. [Pr.: un-ghiu-] După fr.
angulation, it. angolazione.
UNGULAT, ungulate, s.n. (Zool.) Copitat. Din
lat. ungulata, fr. ongulés.
UNGULIGRAD, -Ă, unguligrazi, -de, adj., s.m.
şi f. (Mamifer) care are vârful degetelor protejat
de copită. Din fr. onguligrade, engl.
unguligrade.
UNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul
singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care
nu poate fi asemănat cu nimic (datorită
însuşirilor sale excepţionale); excepţional,
incomparabil. Din lat. unicus, fr. unique.
UNICITATE s.f. Însuşirea de a fi unic. Din fr.
unicité, it. unicità.
UNICUSPiD, -Ă, unicuspizi, -de, adj. (Despre
organe vegetale sau formaţii anatomice) Cu un
singur vârf. Din fr. unicuspidé, engl. unicuspid.
UNIDIMENSIONAL, -Ă, unidimensionali, -e,
adj. Cu o singură dimensiune. Din fr.
unidimensionnel, engl. unidimensional.
UNIFICA, unífic, vb. I. Tranz. 1. A face un
întreg din mai multe părţi; a realiza o unitate; a
uni. 2. A cuprinde într-un sistem unic; a face să
fie unitar. A unifica ortografia. Din fr. unifier,
it., lat. unificare.
UNIFICARE, unificări, s.f. Acţiunea de a
unifica şi rezultatul ei. V. unifica.
UNIFICATOR, -OARE, unificatori, -oare,
adj. Care unifică sau contribuie la unificare.
- Unifica + suf. -tor. Cf. it. u n i f i c a t o r
e, fr. u n i f i c a t e u r.
UNIFORM, -Ă, uniformi, -e, adj., s.f. 1. Adj.
(Adesea adverbial) Care are permanent şi pe
toată întinderea sau durata aceeaşi formă, aceeaşi
înfăţişare, aceeaşi intensitate, aceeaşi viteză,
aceeaşi desfăşurare etc.; care este la fel,
constant, lipsit de variaţii. 2. S.f. Îmbrăcăminte
croită după un anumit model şi purtată în mod
obligatoriu de membrii unor instituţii (armată,
şcoală etc.). Din fr. uniforme, lat. uniformis, -e.
UNIFORMITATE s.f. Însuşirea sau starea a
ceea ce este uniform. Din fr. uniformité, lat.
uniformitas, -atis.
UNISON s.n. Executare de către un grup vocal
sau instrumental a unei melodii la aceeaşi
înălţime. ♦ Fig. Acord deplin, comuniune de
idei, de sentimente, de interese. Din fr. unisson,
lat. unisonus.
UNITARIANISM s.n. Doctrină creştină
reformată apărută în secolul al XVI-lea în unele
ţări europene. Din fr. unitarianisme, engl.
unitarianism.
UNITATE, unităţi, s.f. 1. Numărul unu. ♦
Mărime care serveşte ca măsură de bază pentru
toate mărimile de acelaşi fel. Unitate de măsură.
◊ (În sintagma) Unitate astronomică = unitate
folosită pentru exprimarea distanţelor în sistemul
solar, egală cu distanţa medie de la Soare la
Pământ. 2. Însuşirea a tot ce constituie un întreg
indivizibil. 3. Coeziune, omogenitate,
solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. ◊
Regula celor trei unităţi (de loc, de timp şi de
acţiune) = regulă caracteristică teatrului clasic
(antic şi modern), după care opera dramatică
trebuie să fie dezvoltarea unei acţiuni unice, care
se desfăşoară în acelaşi loc şi într-un interval de
24 de ore. 4. Cea mai mică formaţie, organizaţie
economică, administrativă, militară, sanitară etc.
care alcătuieşte un întreg şi acţionează după un
plan general. Din fr. unité, lat. unitas, -atis.
UNIUNE, uniuni, s.f. 1. Legătură între două sau
mai multe persoane, grupuri, societăţi, clase etc.
pentru apărarea unor interese, pentru
revendicarea unor drepturi comune, pentru
realizarea unor scopuri comune etc. 2. Nume
334
generic pentru diverse organizaţii politice,
economice, obşteşti etc. 3. Unire a unor
provincii sau state într-un singur stat; p. ext. stat
astfel rezultat. Din lat. unio, -onis, fr. union.
UNIONAL, -Ă, unionali, -e, adj. Care
aparţine unei uniuni, privitor la o uniune,
care alcătuieşte o uniune. Uniune + suf. -al.
UNIVERS, universuri, s.n. 1. Lumea în
totalitatea ei, nemărginită în timp şi spaţiu,
infinit de variată în ce priveşte formele pe care le
ia materia în procesul dezvoltării ei; cosmos. 2.
Globul pământesc; parte populată a globului
pământesc (împreună cu tot ce se află pe el);
locuitorii globului pământesc. ♦ Mediul, cercul,
lumea imediată în care trăieşte cineva sau ceva:
domeniu material, intelectual sau moral. Din fr.
univers, lat. universum.
MICROUNIVERS, microuniversuri, s.n.
Microcosm. Micro- + univers. (fr. micro- +
fr. univers, lat. universum.)
UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. Care
aparţine Universului, privitor la Univers; care se
extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot ce
există şi este comun tuturor; care se referă la
toate fiinţele sau lucrurile luate în consideraţie
într-un caz dat; general, obştesc. ◊ (Adverbial)
Universal valabil. ◊ (Substantivat, n.) Există o
unitate dialectică între universal şi particular. ◊
(Log.) Judecată universală = judecată care
afirmă (sau neagă) un predicat în legătură cu
totalitatea sferei subiectului. (Jur.) Legatar
universal = moştenitor unic al unei averi
disponibile. ♦ Mondial. 2. Care se bucură de o
mare faimă; vestit, ilustru, celebru. 3. Care
posedă cunoştinţe din toate domeniile, care are o
cultură generală vastă. 4. (Despre unelte,
instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai
multe operaţii, bun pentru mai multe situaţii. ♦
(Substantivat, n.) Mandrină de strung. Din fr.
universel, lat. universalis.
UNIVERSALITATE s.f. 1. Caracterul,
însuşirea a ceea ce este universal; universalism.
2. Totalitate, generalitate. Din fr. universalité,
lat. universalitas, -atis.
UNIVERSITATE, universităţi, s.f. Instituţie de
învăţământ superior cu mai multe facultăţi şi
secţii. ◊ (Ieşit din uz) Universitate de partid =
şcoală superioară în care se preda ca disciplină
de bază marxism-leninismul. Universitate
populară = instituţie pentru educaţia adulţilor,
având ca formă principală de activitate ciclul de
prelegeri din domenii variate. ♦ Localul acestor
instituţii. Din fr. université, lat. universitas, -
atis.
UNIVERSIADĂ, universiade, s.f.
Competiţie sportivă internaţională cu
caracter complex la care participă tineretul
din universităţi. Univers [itate] + suf. -iadă
(după olimpiadă).
UNIVOC, -Ă, univoci, -ce, adj. 1. Care are un
singur sens sau păstrează acelaşi sens în
întrebuinţări diferite. 2. (Mat.) Care se
caracterizează prin faptul că unui element dintr-o
primă mulţime îi corespunde un singur element
din a doua mulţime. Din fr. univoque, lat.
univocus.
UPERCUT, upercuturi, s.n. Lovitură la box,
aplicată adversarului de jos în sus, în general sub
bărbie. Din engl., fr. uppercut.
UPERCUTA, upercutez, vb. I. Intranz. A
aplica adversarului (la box) un upercut. Din
upercut.
URA interj. Exclamaţie care exprimă însufleţire,
entuziasm, aprobare, îndemn etc. Din rus. ura,
fr. hourra.
URALE s.n. pl. Strigăte de entuziasm, de
adeziune, de aprobare etc.; aclamaţie. De la
ura
URALIT s.n. (Min.) Varietate de hornblendă cu
aspect fibros. Din germ. Uralit, fr. uralite.
URANOFAN, uranofani, s.m. (Chim.) Silicat
hidratat de calciu şi de uraniu; uranotil. Din fr.
uranophane, germ. Uranophan.
URBAN, -Ă, urbani, -e, adj. Care ţine de oraş,
privitor la oraş; orăşenesc. ♦ Fig. (Despre
atitudinea sau modul de comportare al cuiva)
Care dă dovadă de urbanitate; politicos, civilizat.
Din fr. urbain, lat. urbanus.
URBANISTIC, -Ă, urbanistici, -ce, s.f., adj.
1. S.f. Ştiinţă al cărei obiect îl constituie
sistematizarea aşezărilor omeneşti existente
şi proiectarea de aşezări noi; urbanism. 2.
Adj. Care ţine de urbanistică (1), privitor la
urbanistică; edilitar. Urban + suf. -istic sau
urbanist + suf. -ic.
INTRAURBAN, -Ă, intraurbani, -e, adj.
Care se află sau are loc în interiorul unui
oraş. [Pl.: -tra-ur-] - Intra-+urban. Cf. it.
intraurbano.
SEMIURBAN, -Ă, semiurbani, -e, adj.
Parţial urbanizat. Semi- + urban. (fr., lat.
semi- + fr. urbain, lat. urbanus.)
URBANITATE s.f. (Rar) Atitudine, comportare
plină de politeţe, de bună-cuviinţă; urbanism.
Din fr. urbanité, lat. urbanitas, -atis.
URDU s.n. Variantă a limbii hindi cu dezvoltare
separată; limbă oficială în Pakistan. Din engl., fr.
urdu.
URETAN, uretani, s.m. (Chim.) Ester carbamic;
carbamat. Din fr. uréthane, germ. Urethane.
URGENT, -Ă, urgenţi, -te, adj. (Adesea
adverbial) Care necesită o rezolvare imediată,
care nu admite amânare; grabnic. ♦ Spec.
(Despre telegrame) Care este expediat cu
precădere pentru a sosi mai repede. Din fr.
urgent, lat. urgens, -ntis.
URGENTA, urgentez, vb. I. Tranz. A accelera,
a grăbi mersul unei lucrări, al unei acţiuni,
rezolvarea unei probleme etc. Din urgent.
URINĂ, urine, s.f. Lichid secretat de rinichi,
depozitat în vezica urinară şi eliminat din
organism prin uretru. Din fr. urine, lat. urina.
URINARE, urinări, s.f. Acţiunea de a urina
şi rezultatul ei. V. urina.
URNĂ, urne, s.f. 1. Vas de pământ sau de bronz,
de capacităţi şi de forme diferite, în care se
335
păstrau în antichitate unele lichide. 2. Vas în
care se păstrează cenuşa morţilor incineraţi;
cenuşar (I 3). 3. Cutie prevăzută cu o
deschizătură îngustă, pe unde se introduc
buletine de vot, numerele unei loterii etc. Din fr.
urne, lat. urna.
URSĂ, urse, s.f. (Astron.; livr.; în sintagma)
Ursa Mare (sau Mică) = Carul-Mare (sau -Mic),
v. car. Din lat. ursa, fr. ourse.
UTIL, -Ă, utili, -e, adj. Care poate servi la ceva,
care este folositor, necesar. ◊ Loc. adv. În timp
util = la timp, la momentul oportun. ♦
(Substantivat, n.) Ceea ce serveşte, foloseşte la
ceva. Din fr. utile, lat. utilis.
NEUTIL, -Ă, neutili, -e, adj. Care nu este
folositor, care nu seveşte la nimic; inutil. Ne-
+ util.
UVIOL s.n. Varietate de sticlă transparentă
pentru radiaţiile ultraviolete. Din germ. Uviol, fr.
uviol.
UVULĂ, uvule, s.f. (Anat.) Omuşor. Din fr.
uvule, lat. uvula.
UZANŢĂ, uzanţe, s.f. Practică uzuală; regulă,
obicei statornicit. Din fr. usance, it. usanza.
UZITAT, -Ă, uzitaţi, -te, adj. Folosit în mod
curent, obişnuit. Din fr. usité, lat. usitatus, it.
usitato.
NEUZITAT, -Ă, neuzitaţi, -te, adj. Care nu
se foloseşte în mod curent; (rar) neobişnuit.
Ne- + uzitat.
UZUAL, -Ă, uzuali, -e, adj. Întrebuinţat, folosit
în mod obişnuit. ♦ Frecvent, de mare uz. Din fr.
usuel, lat. usualis.
UZUFRUCTUAR, -Ă, uzufructuari, -e, s.m. şi
f. Persoană care deţine dreptul de uzufruct
asupra unui bun. Din lat. usufructuarius. Cf. fr.
usufruitier.
UZURĂ, uzuri, s.f. (Înv.) Camătă, dobândă;
cămătărie. Din lat. usura, fr. usure.
UZURAR, -Ă, uzurari, -e, adj., s.m. (Înv.) 1.
Adj. Cămătăresc. 2. S.m. Cămătar. Din fr.
usuraire, lat. usurarius.
UZURPA, uzúrp, vb. I. Tranz. A-şi însuşi în
mod fraudulos un bun, un drept, o calitate etc.
Din fr. usurper, lat. usurpare.
UZURPARE, uzurpări, s.f. Acţiunea de a
uzurpa şi rezultatul ei; uzurpaţiune. V.
uzurpa.
UZURPAŢIUNE, uzurpaţiuni, s.f. (Înv.)
Uzurpare. Din fr. usurpation, lat. usurpatio, -
onis.
UZURPATOR, -OARE, uzurpători, -oare, s.m.
şi f. Persoană care uzurpă, care îşi însuşeşte în
mod fraudulos un bun, un drept, o calitate etc.
Din fr. usurpateur, lat. usurpator.
 V drumuri, care hoinăreşte fără ţintă; (om) fără
VACANT, -Ă, vacanţi, -te, adj. 1. (Despre
posturi, funcţii etc.) Care nu este ocupat de
nimeni, fără titular; liber. 2. (Jur.; despre
succesiuni) Care este disponibil şi nereclamat de
moştenitori. Din fr. vacant, lat. vacans, -ntis.
VACANŢĂ, vacanţe, s.f. 1. Perioadă de odihnă
acordată elevilor şi studenţilor la sfârşitul unui
trimestru, semestru sau an de şcoală ori de studii.
♦ Concediu (acordat unui salariat). 2. Interval de
timp in care o instituţie, un organ reprezentativ
etc. îşi incetează activitatea. ♦ Interval de timp in
care un post, o funcţie, o demnitate etc. rămân
vacante. [Var.: (înv.) vacanţie s.f.] Din fr.
vacance, it. vacanza.
RADIOVACANŢA s.f. art. Post de radio
sezonier cu emisiuni specifice destinate celor
aflaţi în vacanţă. Radio + vacanţă.
VACCIN, vaccinuri, s.n. 1. Produs biologic
preparat din germeni patogeni sau din secreţii
microbiene, care se administrează prin injecţii
sau pe cale bucală unui om sau unui animal în
scop preventiv (pentru a căpăta imunitate
împotriva bolilor infecţioase) sau curativ. 2.
Administrare a unui vaccin; vaccinare. 3.
(Concr.) Urmă, semn, cicatrice rămasă pe corp
în urma administrării unui vaccin. Din fr.
vaccin, lat. vaccinus. Cf. it. v a c c i n o .
AUTOVACCINARE, autovaccinări, s.f.
Vaccinare prin autovaccin. Auto- +
vaccinare. . (fr. auto- + fr. vaccin, lat.
vaccinus. Cf. it. v a c c i n o .)
AUTOVACCINAT, -Ă, autovaccinaţi, -te,
adj. 1. Care a fost vaccinat cu autovaccin. 2.
Care s-a vaccinat spontan. V. autovaccina.
VACUITATE s.f. (Livr.) Starea, însuşirea a
ceea ce este gol, vid. Din fr. vacuité, lat.
vacuitas, -atis.
VACUUM, vacuumuri, s.n. 1. (Fiz.) Vid. 2.
Aparat în care se concentrează o soluţie, prin
fierbere în vid, la temperaturi joase. Din lat., fr.
vacuum.
VACUUMARE, vacuumări, s.f. 1. (Fiz.)
Vidare. 2. (Constr.) Procedeu de extragere a
apei în exces dintr-un beton proaspăt turnat.
Din fr. vacuum.
VADEMECUM s.n. Carte (ghid, manual,
repertoriu etc.) pe care o poartă cineva cu sine ca
să o consulte în diverse împrejurări. Din lat.
vade mecum, fr. vade-mecum.
VAG, -Ă, vagi, adj. 1. (Adesea adverbial) Lipsit
de limpezime, de claritate, de precizie; neclar,
nelămurit, nesigur, confuz (pentru vedere, auz
sau minte). ♦ (Substantivizat, n.) Ceea ce este
vag. 2. (Anat.; în sintagma) Nerv vag (si
substantivizat, m.) = unul dintre cei doisprezece
nervi cranieni, important pentru funcţionarea
aparatului respirator, circulator si digestiv. Din
fr. vague, lat. vagus.
VAGABOND, -Ă, vagabonzi, -de, adj., s.m. şi f.
(Om sau animal) care rătăceşte fără rost pe
336
ocupaţie stabilă, fără domiciliu fix. ♦ (Om) de
nimic, fără căpătâi. Din fr. vagabond, lat.
vagabundus. Cf. it. v a g a b o n d o .
VAGIN, vagine, s.n. Parte a aparatului genital
feminin, în formă de canal cilindric, musculos şi
membranos, care face legătura între vulvă şi
uter. [Pl. şi: vaginuri] Din fr. vagin, lat. vagina.
VALEX, s.n. (Chim.) Extract de valonee. Din
lat., fr. valex.
VALIDITATE s.f. Calitatea de a fi valid;
situaţia, starea celui valid. Din fr. validite, lat.
validitas, -atis.
VALOARE, valori, s.f. I. 1. Însuşire a unor
lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde
necesităţilor sociale şi idealurilor generate de
acestea; suma calităţilor care dau preţ unui
obiect, unei fiinţe, unui fenomen etc.;
importanţă, însemnătate, preţ, merit. ◊ Loc. adj.
De valoare = a) (despre lucruri) pretios, scump,
de preţ; valoros; b) (despre oameni) important,
merituos; cu autoritate; valoros. ◊ Expr. A scoate
(sau a pune) în valoare = a arăta, a demonstra
importanţa, calităţile esenţiale ale unei fiinţe, ale
unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în
relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este
important, valoros, vrednic de apreciere, de
stimă (din punct de vedere material, social,
moral etc.). ♦ (Concr.) Persoană vrednică de
stimă, cu însuşiri deosebite. 2. Eficacitate,
putere. Valoare nutritivă. II. 1. (Ec. pol.) Muncă
socială necesară pentru producerea unei mărfi şi
materializată în marfă. ◊ Valoare de
întrebuinţare = proprietate a unui lucru de a
satisface o anumită necesitate a omului sau a
societăţii. Valoare de schimb = raport, proporţie
în care o anumită cantitate de marfă de un
anumit fel se schimbă cu o cantitate de marfă de
alt fel. 2. (Concr.) Marfă. 3. (Comerţ, Fin.)
Exprimare în bani a costului unei mărfi sau a
unei acţiuni, a unui cec etc. ◊ Valoare
comercială (sau de circulaţie) = echivalent în
bani al unui bun sau al unei mărfi pe piaţă; curs.
♦ Înscris (cec, cambie, obligaţiune etc.)
reprezentând un drept în bani sau în bunuri de
altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris
reprezentând un drept asupra unor bunuri
mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară
= înscris reprezentând un drept asupra unor
bunuri imobiliare (clădiri, pământ etc.). ♦
Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.)
Mărime matematică asociată unei mărimi fizice
(după un anumit procedeu de măsurare),
permiţând compararea mărimii cu altele de
aceeaşi natură. ◊ Valoare absolută = valoarea
unei expresii matematice când nu se ţine seamă
de semnul (+ sau) pe care îl are. ♦ Rezultat al
unui calcul, al unei operaţii matematice etc. 5.
(Muz.) Durata absolută sau relativă a unei note
sau a unei pauze. 6. Efect obţinut în pictură prin
alăturarea a două nuanţe diferite ale unui ton. 7.
Sens, nuanţă de sens a unui cuvânt. Din fr.
valeur, lat. valor, -oris.
 NONVALOARE, nonvalori, s.f. Lipsă de
valoare. - Non- + valoare (după fr. non-
valeur).
VALORA, valorez, vb. I. Intranz. A avea
sau a reprezenta o anumită valoare; a preţui.
Din valoare.
VALORAŢIE, valoraţii, s.f. Procedeu
artistic datorită căruia se poate reda în
pictură iluzia volumului obiectelor prin
efecte de valoare (II 6).Valora + suf. -ţie
(după fr. valorisation).
VALORIC, -Ă, valorici, -ce, adj. Referitor
la valoare, de valoare, considerat din punctul
de vedere al valorii. -Valoare + suf. -ic.
VALORIFICA, valorífic, vb. I. Tranz. A
pune în valoare, a face să primească o
anumită valoare; a scoate în evidenţă
valoarea unui lucru; (în special) a folosi în
procesul de producţie anumite materii prime
care duc la realizarea unor produse de
valoare mai mare. ♦ A schimba o hârtie de
valoare sau un obiect cu contravaloarea lui
în bani. Valoare + suf. -ifica.
VALORIFICARE, valorificări, s.f.
Acţiunea de a valorifica. V. valorifica.
VALORIFICAT, -Ă, valorificaţi, -te, adj.
Care este pus în valoare, pentru care s-au
depus eforturi spre a primi valoarea maximă;
a cărui valoare este pusă în evidenţă. ♦ (În
special despre surse de energie, materii
prime) Care este folosit (în procesul de
producţie) cât mai raţional, cât mai rentabil
etc. V. valorifica.
NEVALORIFICAT, -Ă, nevalorificaţi, -te,
adj. Care nu este pus în valoare, pentru care
nu s-a făcut ceva spre a primi o anumită
valoare, a cărui valoare nu este scoasă în
evidenţă. ♦ (În special despre surse de
energie, materii prime) Care nu este folosit
în procesul de producţie spre rentabilizare. -
Ne- + valorificat.
REVALORIFICA, revalorífic, vb. I. Tranz.
A valorifica din nou, a repune în valoare. ♦
(Tehn.) A aduce o piesă uzată în starea de a
putea fi folosită din nou; a readuce în stare
de folosire resturi de materiale, deşeuri,
rebuturi, piese şi organe de maşini uzate
(prin fabricarea din ele a unor produse). -
Re- + valorifica.
REVALORIFICARE, revalorificări, s.f.
Acţiunea de a revalorifica şi rezultatul ei. V.
revalorifica.
VALON, -Ă, valoni, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m şi
f. Persoană care face parte din populaţia de bază
(de limbă romanică) a sudului Belgiei sau este
originară de acolo. 2. Adj. Care aparţine sudului
Belgiei sau valonilor, privitor la sudul Belgiei
sau la populaţia lui. Din fr. wallon, germ.
Wallone.
VALS, valsuri, s.n. Dans în măsura de trei
timpi, cu mişcări relativ vioaie, care se dansează
în perechi; melodie după care se execută acest
337
dans. [Var.: (Înv. şi pop.) valţ s.n.] Din fr. valse,
germ. Walzer.
VALVĂ, valve, s.f. 1. Fiecare dintre cele două
părţi (simetrice) ale cochiliei unei scoici. 2.
Fiecare dintre pereţii exteriori ai unor fructe,
care se desfac la maturitate, permiţând căderea
seminţelor din interior. 3. Ansamblu de piese sau
armătură care serveşte la stabilirea, întreruperea
sau reglarea circulaţiei unui fluid printr-o
conductă, printr-un tub etc. Din fr. valve, lat.
valva.
VALVULĂ, valvule, s.f. 1. Valvă mică. 2.
(Anat.) Cută membranoasă subţire, elastică, cu o
margine liberă, situată în interiorul vaselor şi
canalelor organismului sau al unor organe
cavitare, care permite trecerea lichidelor
biologice într-o singură direcţie, împiedicând
întoarcerea lor. Din fr. valvule, lat. valvula.
VAMPIR, vampiri, s.m. 1. Specie de lilieci mari
care trăiesc în America de Sud şi în America
Centrală şi care se hrănesc cu sângele păsărilor
şi mamiferelor (surprinse în somn) (Phyllostoma
spectrum). 2. Personaj din mitologia populară
despre care se crede că suge sângele celor vii. ♦
Fig. Persoană care asupreşte crunt pe cineva. 3.
Criminal care ucide pentru plăcerea de a vedea
curgând sânge. Din fr. vampire, germ. Vampir.
VANITATE, vanităţi, s.f. Ambiţie
neîntemeiată; dorinţă de a face impresie; orgoliu,
trufie, îngâmfare, înfumurare; (la pl.)
deşertăciune, zădărnicie. Din fr. vanité, lat.
vanitas, -atis.
VAPORI s.m. pl. Substanţă aflată în stare
gazoasă, la o temperatură mai joasă decât
temperatura ei critică. Din fr. vapeur, lat. vapor.
VAPOROS, -OASĂ, vaporoşi, -oase, adj.
Asemănător (prin fineţe) cu vaporii; subţire,
diafan, străveziu. ♦ Fără contururi precise; difuz,
neclar. Din fr. vaporeux, lat. vaporosus.
VAR s.m. (Fiz.) Unitate de măsură pentru
puterea reactivă. Din fr., engl. var.
VARACTOR, varactoare, s.n. (Electron.)
Diodă semiconductoare utilizată drept
condensator, a cărui capacitate poate fi
modificată printr-o tensiune de control; varicap.
Din engl., fr. varactor.
VARIA, variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit,
diferit, deosebit (după locuri, împrejurări,
situaţii); a nu semăna, a nu avea aceeaşi
înfăţişare, structură, compoziţie etc. cu altceva.
2. Tranz. A da o formă diferită, a schimba.
3.Intranz. şi tranz. (Mat.) A(-şi) schimba
valoarea. Din fr. varier, lat. variare.
VARIABIL, -Ă, variabile, -e, adj. Care variază;
susceptibil de a se schimba; schimbător. ◊ (Mat.)
Cantităţi (sau mărimi) variabile = cantităţi (sau
mărimi) susceptibile de a-şi schimba valoarea
faţă de altele, care rămân constante. ♦ (Mat.;
substantivat, f.) Cantitate care ia succesiv
diferite valori (în cursul unui calcul); p.gener.
cantitate, element etc. care variază. ♦ (Despre
cuvinte) care are forme diferite, care îşi schimbă
terminaţia. Din fr. variable, lat. variabilis.
VARIAŢIE, variaţii, s.f. 1. Schimbare,
transformare; stare a unui lucru care se prezintă
sub diferite forme, în mod variat; trecere de la o
formă la alta; aspect variabil, schimbător. ◊
(Mat.) Variaţia unei funcţii = diferenţa dintre
valorile unei funcţii în două puncte ale ei. ♦
Diversitate, felurime. ◊ (Mat.) Calculul
variaţiilor = calcul întrebuinţat în analiza
infinitezimală (prin care se rezolvă anumite
probleme a căror soluţie nu se poate obţine prin
calcul diferenţial). ♦ Spec. (Biol.) Schimbare a
unei însuşiri morfologice, fiziologice,
biochimice etc. a organismului animal şi vegetal.
2. (În forma variaţiune) Modificare a unei teme
muzicale sub raportul melodiei, al ritmului, al
măsurii, al armoniei, al tonalităţii etc. ♦ Dans
solistic clasic, variat şi de virtuozitate. [Var.:
variaţiune s.f.] Din fr. variation, lat. variatio, -
onis.
VARIAŢIONAL, -Ă, variaţionali, -e, adj.
Referitor la variaţie. Din fr. variationnel, engl.
variational.
VARIATOR, variatoare, s.n. Mecanism sau
dispozitiv schimbător de viteză cu variaţie
continuă, care permite transmiterea mişcării de
la un arbore motor la arborele principal al unei
maşini. Din rus. variator [skorosti], fr.
variateur [de vitesse].
VARICE s.f. pl. Dilataţie venoasă permanentă
şi neregulată, mai frecventă la membrele
inferioare, produsă de pierderea elasticităţii
pereţilor venelor. Din fr. varice, lat. varix, -
ricis.
VARICOS, -OASĂ, varicoşi, -oase, adj. Cu
varice; provocat de varice. Din fr. variqueux,
lat. varicosus.
VARIETATE, varietăţi, s.f. 1. Calitatea a ceea
ce este divers, variat; felurime, diversitate. ♦ (La
pl.) Spectacol distractiv, uşor, alcătuit din
cântece, dansuri, numere de circ, recitări, cuplete
etc. 2. Formă (diferită), soi (deosebit). ♦ (Biol.)
Individ (sau grup de indivizi) care se
diferenţiază în cadrul unei specii prin unele
particularităţi morfologice; categorie sistematică
inferioară speciei. Din fr. variété, lat. varietas, -
atis.
VARMETRU, varmetre, s.n. Instrument pentru
măsurarea puterii electrice reactive în reţelele de
curent alternativ. Din fr. varmètre, engl.
varmeter.
VASCULARIZA, pers. 3 vascularizează, vb. I.
Tranz. (Med.; despre vase de sânge) A străbate
un ţesut, un organ etc. Din fr. vasculariser, engl.
vascularize.
VASCULARIZARE, vascularizări, s.f.
Acţiunea de a vasculariza şi rezultatul ei. V.
vasculariza.
VAST, -Ă, vaşti, -te, adj. (Despre spaţii,
terenuri, construcţii etc.) Care este foarte întins,
care se întinde până departe; de mari dimensiuni,
de mari proporţii. ♦ (Despre abstracte) De mare
anvergură, de amploare; bogat; complex. Din fr.
vaste, lat. vastus.
338
VASTITATE s.f. Însuşirea a ceea ce este vast;
întindere mare, imensitate; complexitate. Din fr.
vastite, lat. vastitas, -atis.
VEGETA, vegetez, vb. I. Intranz. 1. (Despre
plante) A trăi, a creşte, a se dezvolta. 2. Fig.
(Despre oameni) A trăi fără a realiza nimic, a
duce o viaţă obscură, lipsită de activitate. Din fr.
végéter, lat. vegetare.
VEGETAŢIE, vegetaţii, s.f. 1. Totalitatea
plantelor dintr-o regiune, zonă, ţară etc.,
distribuite şi asociate după anumite condiţii
naturale; mulţime de plante. 2. Excrescenţă care
se formează, se dezvoltă pe corpul omului sau al
animalelor; polip. [Var.: vegetaţiune s.f.] Din fr.
végétation, lat. vegetatio, -onis.
VEGETATIV, -Ă, vegetativi, -e, adj. 1. Care
indică natura proceselor fiziologice ce se petrec
în afara controlului voluntar şi se realizează într-
un sector special al sistemului nervos central
(supus controlului şi conducerii scoarţei). ◊
Sistem nervos vegetativ = sistem nervos care
inervează organele interne. 2. Care se referă la
organe sau părţi ale plantelor (altele decât cele
de reproducere sexuată). ◊ Înmulţire vegetativă
= înmulţire asexuată prin bulbi, rizomi, butaşi
etc. (şi nu prin seminţe spori). Din fr. végétatif,
it. vegetativo.
VEHEMENT, -Ă, vehemenţi, -te, adj. (Despre
oameni şi manifestările lor) Violent, impetuos,
furtunos. Din fr. véhément, lat. vehemens, -ntis.
VEHEMENŢĂ s.f. Violenţă, înfocare,
impetuozitate (în manifestări, ton). Din fr.
véhémence, lat. vehementia.
VEHICUL, vehicule, s.n. Mijloc de transport pe
o cale de comunicaţie terestră, subterană,
aeriană, cosmică, pe (sau sub) apă. Din fr.
véhicule, lat. vehiculum.
AEROVEHICUL, aerovehicule, s.n.
Aeronavă. Aero- + vehicul. (fr. aéro + fr.
véhicule, lat. vehiculum.)
VELARIUM s.n. Pânză mare care acoperea
teatrele sau arena circului la romani. Din lat.
velarium, fr. vélarium.
VELOCITATE, s.f. (Livr.) Iuţeală, repeziciune,
viteză. Din fr. vélocité, it. velocitá.
VENĂ, vene, s.f. 1. Vână (I 1). 2. Fig. (Livr.)
Conjunctură favorabilă; şansă, noroc (la un joc
de noroc). Din fr. veine, lat. vena.
VENAL, -Ă, venali, -e, adj. (Livr.) Care este
lipsit de scrupule, care face orice lucru
(reprobabil) pentru bani. Din fr. vénal, lat.
venalis.
VENERA, venerez, vb. I. Tranz. A respecta în
mod deosebit, a cinsti în cel mai înalt grad, a
manifesta o preţuire profund respectuoasă pentru
cineva sau ceva. Din fr. vénérer, lat. venerari.
VENERARE, venerări, s.f. (Rar) Faptul de
a venera V. venera.
VENERAŢIE s.f. Respect profund, stimă
deosebită, preţuire adânc respectuoasă pentru
cineva sau ceva. [Var.: (înv.) veneraţiune s.f.]
Din fr. vénération, lat. veneratio, -onis.
VENOS, -OASĂ, venoşi, -oase, adj. Care
aparţine venei, privitor la venă, care se face prin
venă, circulă prin venă sau se află în regiunea
venelor. Din fr. veineux, lat. venosus.
VENTILA, ventilez, vb. I. Tranz. A împrospata
aerul (viciat) dintr-un spaţiu închis prin
deplasarea şi înlocuirea lui. ♦ Refl. pas. Fig.
(Despre idei, ştiri, proiecte) A fi pus în
circulaţie, a ajunge obiect de discuţie. Din fr.
ventiler, lat. ventilare.
VENTILAŢIE, ventilaţii, s.f. 1. Împrospătare a
aerului (viciat) dintr-un spaţiu închis; ventilare,
aeraţie. ◊ Ventilaţie pulmonară = proces
fiziologic de circulaţie a aerului prin căile
respiratorii şi plămâni, prin alternarea ritmică a
inspiraţiei şi expiraţiei. 2. Sistem, aparat,
instalaţie pentru realizarea ventilaţiei. Din fr.
ventilation, lat. ventilatio.
VENTRAL, -Ă, ventrali, -e, adj. Care ţine de
pântece, privitor la pântece, din regiunea
pântecelui; p. gener. care aparţine părţii
anterioare a corpului uman sau a unui organ al
omului; care aparţine părţii inferioare a corpului
unui animal; privitor la aceste părţi. Din fr.
ventral, lat. ventralis.
VENTRICUL, ventricule, s.n. (Anat.) Cavitate
naturală, de dimensiuni reduse, în interiorul unor
organe. Din fr. ventricule, lat. ventriculus.
VERACITATE s.f. (Livr.) Veridicitate. Din fr.
véracité, lat. veracitas, -atis.
VERB, verbe, s.n. 1. Parte de vorbire care
exprimă o acţiune sau o stare şi care se
caracterizează prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la
sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvânt.
Din fr. verbe, lat. verbum.
VERGĂ, vergi, s.f. Bară (de lemn sau de metal)
aşezată perpendicular pe catargul unei corăbii,
folosită la susţinerea unor vele. Din fr. vergue,
it. verga.
VERIDIC, -Ă, veridici, -ce, adj. Care este (sau
pare că este) conform cu adevărul; adevărat, real.
♦ Care spune adevărul. Din fr. véridique, lat.
veridicus.
VERIFICA, verífic, vb. I. Tranz. 1. A controla
ceva pentru a constata dacă corespunde
adevărului, cerinţelor, calităţii sau anumitor date.
2. A examina pe cineva pentru a vedea în ce,
măsură corespunde funcţiei sau calităţii pe care
o deţine sau care i se încredinţează. Din fr.
vérifier, lat. verificare.
VERIFICAT, -Ă, verificaţi, -te, adj. Supus
unei cercetări, unui control, unei examinări,
unei probe. ♦ (Despre oameni) Cu
experienţă, încercat; p. ext. capabil. V.
verifica.
VERISM s.n. Curent literar şi muzical (de
operă) apărut în Italia la sfârşitul sec. al XIX-lea,
care abordează teme realiste (şi naturaliste)
legate de viaţa cotidiană şi de faptele oamenilor
simpli. Din it. verismo, fr. vérisme.
VERITATE, verităţi, s.f. (Rar) Realitate,
adevăr. Din fr. vérité, lat. veritas, -atis.
339
VERMUT, vermuturi, s.n. Băutură alcoolică
făcută din vin în care s-au pus la macerat diferite
substanţe vegetale amare; sticlă sau pahar care
conţine o astfel de băutură. Din fr. vermouth,
germ. Wermut, it. vermut.
VERNAL, -Ă, vernali, -e, adj. (Livr.) Care ţine
de primăvară, privitor la primăvară. ◊ (Astron.)
Punct vernal = punct de intersecţie a eclipticii cu
ecuatorul ceresc, în care Soarele se află la
echinocţiul de primăvară. Din fr. vernal, lat.
vernalis.
VERONAL s.n. Pulbere cristalină albă, inodoră,
cu gust amărui, puţin solubilă în apă, folosită în
farmacie ca hipnotic, sedativ etc. Din germ.
Veronal, fr. véronal.
VERS, versuri, s.n. Unitate prozodică
elementară, alcătuită dintr-unul sau mai multe
cuvinte, potrivit unei scheme şi determinată fie
de cantitatea silabelor, fie de accent, fie de
numărul silabelor; fiecare dintre rândurile care
alcătuiesc strofele unei poezii; p. ext. (la pl.)
poezie. Din fr. vers, lat. versus.
VERSUREL, versurele, s.n. (Pop.)
Diminutiv al lui vers. Vers + suf. -urel.
VERSUI, versuiesc, vb. IV. Intranz. (Înv.)
A versifica. Vers + suf. -ui.
VERSUIT, -Ă, versuiţi, -te, adj. (Înv.) Scris
în versuri. V. versui.
VERSUITOR, versuitori, s.m. (Înv.) Poet.
Versui + suf. -tor.
VERSATIL, -Ă, versatili, -e, adj. (Livr.; despre
oameni) Care îşi schimbă cu uşurinţă părerile;
nehotărât, nestatornic, schimbător, instabil. Din
fr. versatile, lat. versatilis.
VERSIFICA, versific, vb. I. 1. Tranz. A
transpune un text (de proză), o temă etc. în
versuri. 2. Intranz. (Rar) A face, a scrie versuri;
a versui. Din fr. versifier, lat. versificare.
VERSIFICARE, versificări, s.f. Acţiunea
de a versifica şi rezultatul ei. V. versifica.
VERSIFICAT, -Ă, versificaţi, -te, adj. Scris
sau transpus în versuri. V. versifica.
VERSIFICATOR, -OARE, versificatori, -
oare, s.m. şi f. Persoană care face versuri sau
transpune ceva în versuri. ♦ Poet minor (la care
meşteşugul de a face versuri este mai evident
decât inspiraţia poetică). Din fr. versificateur,
lat. versificator, -oris.
VERSO s.n. Faţa a doua a unei pagini de hârtie
sau a unei pagini scrise sau tipărite; dosul
paginii; contrapagină. Din fr. verso, lat. [folio]
verso.
VERTEBRAT, -Ă, vertebraţi, -te, adj., s.n. 1.
Adj. (Despre animale) Care are vertebre şi
schelet osos (sau cartilaginos) intern. 2. S.n. (La
pl.) Încrengătură de animale cu corpul diferenţiat
în cap, trunchi şi coadă, cu schelet osos sau
cartilaginos intern, al cărui ax principal este
coloana vertebrală; (şi la sg.) animal din această
încrengătură. Din fr. vertébré, lat. vertebratus,
it. vertebrato.
NEVERTEBRAT, -Ă, nevertebraţi, -te,
adj., s.m. şi f. (Animal) caracterizat prin
 lipsa coloanei vertebrale şi a unui schelet
osos intern. - Ne- + vertebrat (după fr.
invertébré).
VERTEX s.n. 1. (Anat.) Sinciput. 2. (Mar.)
Punctul ortodromei cu latitudinea cea mai
ridicată. 3. (Met.) Punctul cel mai vestic atins de
traiectoria unui ciclon. Din fr., lat. vertex.
VERTICIL, verticile, s.n. Mod de aşezare a
florilor, a frunzelor sau a ramurilor în formă de
cerc, la acelaşi nivel, în jurul unei axe. Din fr.
verticille, lat. verticillus.
VERTIGINOS, -OASĂ, vertiginoşi, -oase, adj.
Care se produce, se mişcă, se succedă cu mare
viteză, cu rapiditate. Din fr. vertigineux, lat.
vertiginosus.
VERUCOS, -OASĂ, verucoşi, -oase, adj.
(Med.; despre oameni şi părţi ale corpului lor)
Plin de negi. ♦ (Bot., despre plante şi părţi ale
lor) Acoperit cu protuberanţe mici, sferice, de
forma unor negi. Din lat. verrucosus, fr.
verruqueux.
VESTALĂ, vestale, s.f. (La romani) Preoteasă
care întreţinea focul sacru în templul zeiţei
Vesta; p. ext. (azi livr.) femeie virtuoasă. Din fr.
vestale, lat. vestalis.
VESTIBUL, vestibuluri, s.n. 1. (Livr.) Antreu.
2. Prima cavitate a urechii interne. [Pl. şi:
vestibule]. Din fr. vestibule, lat. vestibulum.
VESTIGIU, vestigii, s.n. (Livr.) Urmă din
trecut; rămăşiţă a ceva vechi, dispărut de mult (şi
care prezintă o importanţă documentară,
culturală etc.). Din fr. vestige, lat. vestigium.
VETERAN, -Ă, veterani, -e, subst. 1. S.m.
Ostaş roman liberat după terminarea serviciului
militar şi care obţinea la liberarare o serie de
privilegii. 2. S.m. Bărbat (în vârstă) care a
participat la unul sau mai multe războaie. 3. S.m.
şi f. Persoană (în vârstă) care a activat şi s-a
remarcat vreme îndelungată într-o acţiune (de
mare răspundere), într-o instituţie etc. Din fr.
vétéran, lat. veteranus.
VETERINAR, -Ă, veterinari, -e, adj., s.m. 1.
Adj. Care se referă la prevenirea, combaterea şi
vindecarea bolilor de care suferă animalele
(domestice). 2. Adj., s.m. (Medic, tehnician,
agent) care practică medicina veterinară. Din fr.
vétérinaire, lat. veterinarius.
VETO, vetouri, s.n. Drept excepţional pe care îl
are cineva (recunoscut prin lege sau prin
convenţii) de a se opune adoptării unei propuneri
sau unei hotărâri; formulă prin care se exercită
acest drept. Din lat., fr. veto.
VETUST, -Ă, vetuşti, -ste, adj. (Livr.) Care are
un aspect învechit, arhaic sau demodat; uzat. Din
fr. vétuste, lat. vetustus.
VETUSTATE s.f. (Livr.) Vechime, bătrâneţe. ♦
Stare de deteriorare provocată de trecerea
timpului. Din fr. vétuste, lat. vetustas, -atis.
VETUSTEŢE s.f. (Livr.) Vetustate. Vetust
+ suf. -eţe (după fr. vétusté).
VEXA, vexez, vb. I. Tranz. (Livr.) A răni pe
cineva în amorul său propriu; a jigni, a ofensa; p.
ext. a contraria. Din fr. vexer, lat. vexare.
340
VEXAT, -Ă, vexaţi, -te, adj. (Livr.) Rănit în
amorul său propriu, jignit, ofensat; p. ext.
contrariat. V. vexa.
VEXAŢIUNE, vexaţiuni, s.f. (Livr.) Faptul de a
vexa; vorbă, faptă, atitudine care supără,
jigneşte, contrariază. Din fr. vexation, lat.
vexatio, -onis.
VEZICAL, -Ă, vezicali, -e, adj. Care ţine de
vezică, privitor la vezică; al vezicii, de vezică.
Din fr. vésical, lat. vesicalis.
VEZICULĂ, vezicule, s.f. Formaţie anatomică
în formă de pungă membranoasă, care
îndeplineşte diferite funcţii organice. ◊ Veziculă
biliară = rezervor temporar al bilei1 situat în fosa
colecistului de pe faţa inferioară a ficatului;
colecist. Din fr. vésicule, lat. vesicula.
VEZICULOS, -OASĂ, veziculoşi, -oase, adj.
Cu vezicule. Din fr. vésiculeux, lat. vesiculosus.
VIA prep. (Indică o rută, un itinerar) Pe drumul,
pe direcţia; (trecând) prin... Din fr., lat. via.
VIADUCT, viaducte, s.n. Construcţie de piatră,
de beton sau de metal care susţine o cale de
comunicaţie terestră, traversând o vale la mare
înălţime. Din fr. viaduc, germ. Viadukt.
VIBRA, vibrez, vb. I. Intranz. 1. (Despre corpuri
sau medii) A se mişca oscilatoriu şi periodic în
jurul poziţiei sale de echilibru; a avea vibraţii; a
tremura, a trepida; p. ext. a produce sunete. ♦
(Despre sunete) A răsuna. ♦ (Despre voce) A
avea o sonoritate tremurătoare, a exprima o
emoţie puternică prin tremuratul sunetelor pe
care le articulează. 2. Fig. A pâlpâi. 3. Fig.
(Despre oameni) A fi emoţionat puternic, a
fremăta, a palpita (sub impresia unei emoţii).
Din fr. vibrer, lat. vibrare.
VIBRARE, vibrări, s.f. 1. Acţiunea de a
vibra şi rezultatul ei. 2. Operaţie de îndesare
a materialelor granulare sau păstoase de
construcţie cu ajutorul vibratorului; vibraţie.
V. vibra.
VIBRATOR, -OARE, vibratori, -oare, adj.,
s.n. I. Adj. Care vibrează, care produce
vibraţii, vibrant. II. S.n. 1. Aparat care
produce oscilaţii (electromagnetice,
mecanice etc.) ♦ Întrerupător
electromagnetic automat care produce
oscilaţii slabe de înaltă frecvenţă; dispozitiv
cu întrerupere mecanică, folosit pentru
transformarea curentului continuu în curent
alternativ monofazat; lamă metalică vibrantă
care întrerupe un curent electric la comanda
unui electromagnet, folosită la soneriile
electrice. ♦ Dispozitiv de apel pentru
telefonul unui abonat. 2. Aparat care serveşte
la îndesarea prin vibrare (2) a unui material.
Vibra + suf. -tor.
ANTIVIBRATOR, -OARE, antivibratori, -
oare, adj. (Despre un sistem tehnic) Care se
opune transmiterii vibraţiilor de o anumită
frecvenţă. - Anti- + vibrator. (fr. anti- + fr.
vibrer, lat. vibrare. + tor)
 VIBROFOREZĂ, vibroforeze, s.f.
Instalaţie de foraj care acţionează prin
vibraţie. Vibr[aţie] + foreză.
VIBROLAMINARE, vibrolaminări, s.f.
(Constr.) Confecţionare a panourilor mari de
beton armat cu ajutorul unei instalaţii care
laminează şi vibrează concomitent betonul.
Vibra + laminare.
VIBRAŢIE, vibraţii, s.f. 1. Mişcare oscilatorie
periodică a unui corp sau a particulelor unui
mediu, efectuată în jurul unei poziţii de
echilibru, cu frecvenţă relativ înaltă; oscilaţie. 2.
Vibrare (2). 3. Fig. Emoţie puternică, înfiorare,
freamăt. [Var.: vibraţiune s.f.] Din fr.
vibration, lat. vibratio, -onis.
VIBRISĂ s.f. (Anat.) Părul din nările omului. ♦
Mustăţi (la unele mamifere). Var. (după alte
surse) vibriză. Din fr. vibrisse, lat. vibrissae.
VICAR, vicari, s.m. Preot sau episcop care ţine
locul unui demnitar bisericesc de rang mai înalt.
Din fr. vicaire, lat. vicarius.
VICE- Element de compunere însemnând
"adjunct", "subordonat imediat", care serveşte la
formarea unor substantive-nume de grade, de
funcţii, de titluri sau de persoane care le poartă.
Din fr. vice-, lat. vice.
VICIOS, -OASĂ, vicioşi, -oase, adj. 1. Care are
defecte (de construcţie, de funcţionare, etc.);
defectuos. ♦ Fig. (Adesea substantivat) Plin de
vicii morale, de comportare, de caracter;
depravat, destrăbălat, corupt. 2. (Jur.; despre
acte, dispoziţii, etc.) Cu vicii de formă sau de
fond. Var.: (înv.) viţios, -oasă adj.] Din fr.
vicieux, it. vizioso.
VICISITUDINE, vicisitudini, s.f. (Livr.)
Concurs de împrejurări grele, nefavorabile
pentru cineva; p. ext. necaz, suferinţă. Din fr.
vicissitude, lat. vicissitudo, -inis.
VICIU, vicii, s.n. 1. defect, cusur, neajuns (de
construcţie, de funcţionare etc.). ◊ Viciu de
conformaţie = dispoziţie anormală a unor părţi
sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig.
Pornire nestăpânită şi statornică spre rău,
apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăţ,
destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiţii
legale de formă sau de conţinut în întocmirea
actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la
anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) viţiu s.n.]
Din fr. vice, lat. vitium.
VICTIMĂ, victime, s.f. 1. Persoană care suferă
chinuri fizice sau morale din partea oamenilor, a
societăţii, din cauza propriilor greşeli etc. 2.
Persoană care suferă de pe urma unei întâmplări
nenorocite (boală, accident, jaf, crimă etc.). 3.
(În antichitate) Animal sau om care era sacrificat
unui zeu. Din fr. victime, lat. victima.
VICTORIAN, -Ă, victorieni, -e, adj. Care se
referă la epoca istoriei engleze corespunzătoare
domniei reginei Victoria. Din fr. victorien, engl.
victorian.
VICTORIOS, -OASĂ, victorioşi, -oase, adj.
Care a obţinut o victorie; învingător, biruitor,
triumfător; câştigător. ♦ Care exprimă mândria
341
succesului obţinut. Aer victorios. Din lat.
victoriosus, fr. victorieux.
VIDEO adj. invar. Care se referă la sistemele de
transmitere şi de înregistrare a imaginii. Din fr.
vidéo, engl. video.
VIDEOCASETĂ, videocasete, s.f. Casetă care
conţine bandă magnetică pe care se pot
înregistra imagini şi sunete însoţitoare. Din engl.
videocassette, fr. vidéocassette.
VIDEODISC, videodiscuri, s.n. Disc care
permite vizionarea unui program (de imagine şi
sunet) preînregistrat, pe ecranul unui televizor
obişnuit. Din engl. videodisc, fr. vidéodisque.
VIDEOFON, videofoane, s.n. Videotelefon. Din
engl. videophone, fr. vidéophone.
VIDEOFONIC, -Ă, videofonici, -ce, adj.
Referitor la videofon, prin videofon. Din engl.
videophonic, fr. vidéophonique.
VIDEOFONIE, s.f. Termen folosit pentru
transmisia simultană a imaginii şi a sunetului.
Din engl. videophony, fr. vidéophonie.
VIDEOFRECVENŢĂ, videofrecvenţe, s.f.
Fiecare dintre frecvenţele cuprinse în spectrul
semnalului de imagine al unui canal de
televiziune. Din germ. Videofrequenz, fr.
vidéofrequence.
VIDEOTELEFON, videotelefoáne, s.n. Sistem
de comunicaţii telefonice care permite
interlocutorilor să se vadă reciproc în timpul
convorbirii; videofon. Din engl. videotelephone,
fr. vidéo-téléphone.
VIDICON, vidicoane, s.n. Tub analizor de
imagine folosit în captarea imaginii pentru
televiziune acolo unde se dispune de iluminări
puternice. Din fr., engl. vidicon.
VIDUITATE, viduităţi, s.f. (În sintagma)
Termen de viduitate = timpul cât o femeie
văduvă nu poate contracta o nouă căsătorie. Din
fr. viduité, lat. viduitas, -atis.
VIELĂ, viele, s.f. Vechi instrument muzical cu
coarde, folosit de trubaduri, la care vibrarea
coardelor se realiza printr-o manivelă. Din fr., it.
vielle.
VIGILENT, -Ă, vigilenţi, -te, adj. Care
manifestă, demonstrează vigilenţă. - După fr.
vigilant, lat. vigilans, -ntis.
VIGILENŢĂ, vigilenţe, s.f. Atitudine de
observare atentă şi susţinută, de supraveghere
continuă a ceea ce se întâmplă în jurul său
(pentru a preveni, a descoperi sau a combate
acţiuni reprobabile, ostile, duşmănoase). - După
fr. vigilance, lat. vigilantia.
VIGOARE s.f. 1. Forţă fizică, putere (de lucru,
de acţiune); energie; vitalitate. 2. (În loc. adj.) În
vigoare = (despre legi, dispoziţii etc.) valabil
într-o anumită perioadă de timp. Din fr. vigueur,
lat. vigor, -oris.
VILĂ, vile, s.f. 1. Denumire dată, în Imperiul
Roman, unor reşedinţe rurale de pe domeniul
agricol şi pastoral exploatat de marii proprietari
de sclavi. 2. Locuinţă cu înfăţişare voit rustică,
elegantă şi spaţioasă, situată într-o grădină. 3. (În
evul mediu) Denumire care desemna diferite
forme de aşezări (obştea ţărănească, satul liber,
satul dependent de domeniul stăpânului feudal
şi, uneori, centrul urban). Din lat., fr., it. villa.
VILANELĂ, vilanele, s.f. Cântec vocal cu
caracter dansant, specific unor popoare din
vestul Europei. Din fr. villanelle, it. villanella.
VILOS, -OASĂ, viloşi, -oase, adj. 1. (Bot.)
Acoperit cu peri mai lungi sau mai scurţi,
asemănători cu lâna. 2. (Anat.; în sintagma)
Membrană viloasă = membrană acoperită cu
vilozităţi. Din fr. villeux, lat. villosus.
VINDICTĂ, vindicte, s.f. (Livr.) Urmărire,
pedepsire, răzbunare a unei crime. Din fr.
vindicte, lat. vindicta.
VINICOL, -Ă, vinicoli, -e, adj. Privitor la vii şi
la producţia vinului, care aparţine viilor şi
producţiei de vinuri. Din fr. vinicole, it.
vinicolo.
VINIPLAST, viniplaste, s.n. Policlorură de
vinil amestecată cu plastifianţi şi stabilizatori de
temperatură. Din fr. vinyplaste, germ Viniplast.
VIOLĂ, viole, s.f. Instrument muzical cu
coarde, mai mare decât vioara, acordat cu o
cvintă mai jos decât vioara şi având sunete mai
grave decât aceasta; alto. Din it. viola, fr. viole.
VIOLACEU, -CEE, violacei, -cee, adj., s.f. 1.
Adj. Care bate în violet, care are nuanţe de
violet. ♦ (Substantivat, n.) Culoare care are
aceste nuanţe. 2. S.f. (La pl.) Familie de plante
dicotiledonate, al cărei tip principal este
vioreaua; (şi la sg.) plantă care face parte din
această familie. Din fr. violacé, lat. violaceus.
VIOLATOR, -OARE, violatori, -oare, s.m. şi
f. (Adesea adjectival) 1. Persoană care violează,
care determină sau pricinuieşte o încălcare a
unei legi, dispoziţii, convenţii etc.; infractor;
profanator, pângăritor. 2. Persoană care comite
un viol. Din fr. violateur, lat. violator, -oris.
VIOLENT, -Ă, violenţi, -te, adj. 1. Care se
produce sau acţionează cu putere, cu intensitate,
cu violenţă; intens, puternic, tare. ♦ (Despre
culori, lumină etc.) Izbitor, ţipător; tare, viu,
puternic. 2. (Despre fiinţe) Care are accese de
furie, care se lasă condus de mânie, care se
înfurie uşor, care are manifestări nestăpânite;
coleric, furtunos, impulsiv, nestăpânit. ♦ (Despre
manifestări ale fiinţelor) Care arată violenţă,
impulsivitate, nestăpânire, agresiune. 3. Care se
face cu forţa; brutal, silnic. ◊ Moarte violentă =
moarte produsă de un accident, de un act de
violenţă sau de altă cauză nefirească. Din fr.
violent, lat. violentus, it. violento.
VIOLENŢĂ, violenţe, s.f. 1. Însuşirea,
caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare,
intensitate, tărie. 2. Lipsă de stăpânire în vorbe
sau în fapte; vehemenţă, furie. 3. Faptul de a
întrebuinţa forţa brutală; constrângere,
violentare; siluire; încălcare a ordinii legale. ♦
Faptă violentă, impulsivă. Din fr. violence, lat.
violentia, it. violenza.
VIOLONCEL, violoncele, s.n. Instrument
muzical cu coarde asemănător cu vioara, însă
mult mai mare decât aceasta şi având un timbru
342
mai grav; cello. [Pl. şi: violonceluri] Din fr.
violoncelle, it violoncello.
VIOLONCELIST, -Ă, violoncelişti, -ste, s.m.
şi f. Persoană care cântă la violoncel. Din fr.
violoncelliste, it. violoncellista.
VIPERIN, -Ă, viperini, -e, adj. (Livr.) De
viperă, privitor la viperă. Din fr. vipérin, lat.
viperinus.
VIRGA subst. (Met.) Fenomen constând în
evaporarea ploii înainte de a atinge solul, întâlnit
mai ales în zonele montane. Din lat., fr. virga.
VIRGINAL, -Ă, virginali, -e, adj. 1. De virgină,
de fecioară; feciorelnic, virgin. 2. Fig. Candid,
pur. [Var.: (înv. şi pop.) verginal, -ă adj.] Din fr.
virginal, lat. virginalus.
VIRGINITATE, virginităţi, s.f. 1. Însuşirea
unei persoane virgine (1); feciorie, castitate. 2.
Fig. Curăţenie morală; candoare, nevinovăţie.
Din fr. virginité, lat. virginitas, -atis.
VIRIDIN s.n. 1. (Min.) Andaluzit de culoare
verde. 2. (Tipogr.) Colorant verde-gălbui. Din fr.
viridine, engl. viridin, germ. Viridin.
VIRIL, -Ă, virili, -e, adj. De bărbat, specific
bărbatului sau masculului, bărbătesc. ♦ Care
exprimă bărbăţie, plin de forţă, de energie;
energic, viguros, impetuos. Din fr. viril, lat.
virilis.
VIRILITATE s.f. Ceea ce constituie sexul
masculin, ceea ce este specific sexului masculin;
p. ext. vigoare bărbătească. Din fr. virilité, lat.
virilitas, -atis.
VIRTUOZ, virtuozi, s.m. Persoană care
stăpâneşte în mod desăvârşit tehnica unui
instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei
arte. Din it. virtuoso, fr. virtuose.
VIRTUOZITATE, virtuozităţi, s.f. Însuşirea de
a fi virtuoz în executarea unei bucăţi muzicale;
p.gener. măiestrie, dexteritate, iscusinţă
deosebită într-un anumit domeniu de activitate
(artistică). Din it. virtuosità, fr. virtuosité.
VIRTUTE, virtuţi, s.f. 1. Însuşire morală
pozitivă a omului; însuşire de caracter care
urmăreşte în mod constant idealul etic, binele;
integritate morală. ♦ Înclinaţie statornică
specială către un anumit fel de îndeletniciri sau
acţiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea...
= pe baza, în puterea, ca urmare a... Din lat.
virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).
VIRULENT, -Ă, virulenţi, -te, adj. Care are o
mare toxicitate; care este în stare să producă
boli; (despre boli) care este cauzat de un virus. ♦
Fig. Distrugător, nimicitor; de o mare violenţă.
Din fr. virulent, lat. virulentus.
VIRULENŢĂ, virulenţe, s.f. Însuşirea de a fi
virulent; însuşire a microbilor patogeni de a se
înmulţi în ţesuturile vii ale organismului,
rezistând la reacţiile de apărare ale acestuia; grad
de intensitate infecţioasă a unei boli. Din fr.
virulence, lat. virulentia.
VIRUS, virusuri, s.n. Agent patogen, invizibil
cu microscopul obişnuit, care se reproduce
numai în interiorul celulelor vii şi provoacă
diverse boli infecţioase; p. ext. toxina acestui
agent. ♦ Fig. Sursă a unui rău moral. [Pl. şi: (m.)
viruşi]. Din fr., lat. virus.
RIBOVIRUS, ribovirusuri, s.n. (Biol.)
Virus la care materialul ereditar este
reprezentat de acidul ribonucleic. -
Ribo[nucleu] + virus.
VITAL, -Ă, vitali, -e, adj. 1. Care este
caracteristic sau esenţial pentru viaţă, în care
rezidă viaţa; de viaţă, al vieţii. 2. Foarte
important, fundamental, esenţial, de bază;
indispensabil. Din fr. vital, lat. vitalis.
VITALITATE, vitalităţi, s.f. Caracterul a ceea
ce este viu; putere de viaţă, vigoare vitală;
energie, forţă, dinamism. Din fr. vitalité, lat.
vitalitas, -atis.
VITALLIUM s.n. (Chim.) Aliaj pe bază de
crom, cobalt şi molibden. Din engl., fr.
vitallium.
VITAMINĂ, vitamine s.f. Nume dat unor
compuşi organici indispensabili vieţii, care se
găsesc în alimente sau se prepară sintetic, cu rol
esenţial în menţinerea proceselor celulare vitale.
Din fr. vitamine, germ. Vitamin.
VITELLUS s.n. Nume dat citoplasmei oului,
care prin dezvoltare devine embrion. Din fr., lat.
vitellus.
VITICOL, -Ă, viticoli, -e, adj. Care aparţine
viticulturii, privitor la viticultură. ♦ Care posedă
culturi întinse de vii, bogat în vii. Regiuni
viticole. Din fr. viticole, it. viticolo.
HORTIVITICOL, -Ă, hortiviticoli, -e, adj.
De hortiviticultură. - Horti[col] + viticol.
HORTIVITICULTURĂ s.f. Domeniu al
agronomiei consacrat studiului cultivării
pomilor fructiferi şi viţei de vie. -
Horti[cultură] + viticultură.
VITRIFICA, vitrific, vb. I. Tranz. A transforma
un silicat sau un amestec de silicaţi într-o masă
amorfă, sticloasă, printr-o operaţie de topire
urmată de solidificare. Din fr. vitrifier, it.
vitrificare.
VITUPERA, vituperez, vb. I. Tranz. (Livr.) A
blama, a defăima, a denigra. Din fr. vitupérer,
lat. vituperare.
VIVACE adj. invar. 1. (Livr.) Vioi, ager, plin de
vitalitate, de viaţă. ♦ (Adverbial, în legătură cu
modul de executare a unei bucăţi muzicale) Cu
voiciune, într-un ritm viu, energic. 2. (Despre
plante) A cărei viaţă şi vegetaţie durează mai
mulţi ani, fără a fi nevoie de o nouă însămânţare;
peren. Din it., fr. vivace.
VIVACITATE s.f. Vioiciune, sprinteneală (în
mişcări, în comportări, în reacţii). Din fr.
vivacité, lat. vivacitas, -atis.
VIVARIU, vivarii, s.n. Loc amenajat pentru
creşterea în mediul lor natural a unor animale
mici. Din fr., lat. vivarium.
VIVIPAR, -Ă, vivipari, -e, adj. (Despre
animale; adesea substantivat) Care dă naştere la
pui vii (complet dezvoltaţi în organismul
matern). ♦ (Despre plante) Care se îmulţeşte prin
muguri desprinşi de pe planta-mamă. Din fr.
vivipare, lat. viviparus.
343
VIZIBIL, -Ă, vizibili, -e, adj. Care poate fi
văzut (cu ochiul sau cu un instrument optic) ♦
Fig. Evident, vădit; neîndoielnic, incontestabil.
Din fr. visible, lat. visibilis.
VIZIBILITATE s.f. Însuşirea de a fi vizibil. ♦
Distanţă maximă până la care un obiect, luat ca
punct de reper, rămâne vizibil în condiţii
atmosferice date; stare de claritate a atmosferei,
care permite să se vadă obiectele până la o
anumită distanţă. Din fr. visibilité, lat.
visibilitas, -atis.
VIZIGOT, -Ă, vizigoţi, -te, s.m. şi f., adj. 1.
S.m. şi f. Persoană care aparţinea unei ramuri a
goţilor. 2. Adj. Care aparţine vizigoţilor (1),
privitor la vizigoţi. Din lat. Visigothi, fr.
Visigoths.
VIZITA, vizitez, vb. I. Tranz. 1. A merge la
cineva pentru a-l vedea (din prietenie, din
datorie profesională etc.); a face cuiva o vizită.
2. A se duce să vadă, să cunoască la faţa locului
o localitate, un muzeu, un obiectiv etc. 3. A
inspecta, a controla; a cerceta, a examina cu
atenţie şi la faţa locului. Din fr. visiter, lat.
visitare.
VIZUAL, -Ă, vizuali, -e, adj. Care se referă la
simţul văzului, care aparţine vederii; de vedere.
◊ Tip vizual = persoană cu o deosebită acuitate a
percepţiilor obţinute prin văz. Memorie vizuală
= memorie care reţine cu precădere imaginile
văzute. Rază (sau linie) vizuală = linie dreaptă
imaginară care uneşte ochiul observatorului cu
obiectul observat. Câmp vizual = porţiune de
spaţiu pe care o poate cuprinde cineva o dată cu
privirea. Din fr. visuel, lat. visualis.
VOCABULĂ, vocabule, s.f. (Livr.) Cuvânt,
vorbă. Din fr. vocable, lat. vocabulum.
VOBULATOR, vobulatoare, s.n. 1. Generator
electronic care produce oscilaţii de amplitudine
constantă, dar cu frecvenţă liniar variabilă în
timp, în scopul măsurării caracteristicilor de
amplitudine şi frecvenţă. Din engl. wobbulator,
fr. vobulateur.
VOCABULAR, vocabulare, s.n. 1. Totalitatea
cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ =
totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de
cineva în exprimare şi care variază de la o
categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv =
totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care
vorbitorii le înţeleg, dar nu le utilizează (decât
accidental). Vocabular de bază (sau
fundamental) = fondul principal de cuvinte.
Vocabular secundar = masa vocabularulu. ♦
Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite
categorii sociale, unui anumit domeniu de
activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor
sau vorbitor etc. 2. (Înv.) Dicţionar, de obicei de
proporţii mici; lexic, glosar. [Var.: (înv.)
vocabulariu s.n.] Din fr. vocabulaire, lat.
vocabularium.
VOCAL, -Ă, vocali, -e, adj. Care aparţine vocii,
privitor la voce, care serveşte la formarea vocii.
♦ (Muz.) Executat cu vocea, cântat din gură. Din
fr. vocal, lat. vocalis.
VOCAŢIE, vocaţii, s.f. Aptitudine deosebită
pentru o anumită artă sau ştiinţă; chemare,
predispoziţie pentru un anumit domeniu de
activitate sau pentru o anumită profesiune. 2.
(Jur.; în sintagma) Vocaţia succesorală =
îndreptăţire a unei persoane de a veni la o
succesiune în temeiul calităţii sale de rudă.
[Var.: (înv.) vocaţiune s.f.] Din fr. vocation, lat.
vocatio, -onis.
VOCATIV, vocative, s.n. (Gram.) Caz al
declinării care exprimă o chemare sau o invocare
adresată cuiva. Din fr. vocatif, lat. vocativus.
VOCIFERA, vociferez, vb. I. Intranz. A vorbi
răstit, mânios, cu glasul ridicat. ♦ (Fam.) A face
scandal, a ţipa. Din fr. vociférer, lat. vociferare.
VOCIFERARE, vociferari, s.f. Acţiunea de
a vocifera şi rezultatul ei. V. vocifera.
VOLATIL, -Ă, volatili, -e, adj. (Despre diferite
substanţe lichide) Care se evaporă cu uşurinţă la
temperatura obişnuită; volatilizabil. Din fr.
volatil, lat. volatilis.
VOLUBIL, -Ă, volubili, -e, adj. 1. Care are
uşurinţă şi rapiditate în vorbire, care dispune de
un debit verbal bogat, curgător şi rapid; fluent,
curgător, locvace; (despre manifestări ale
oamenilor) mobil; prompt; spontan. 2. (Despre
unele plante) Care îşi înfăşoară tulpina
mlădioasă în jurul unui arac, al unei sfori etc.
Din fr. volubile, lat. volubilis.
VOLUBILITATE s.f. 1. Uşurinţă de a vorbi
mult şi repede; locvacitate. ♦ Spontaneitate;
promptitudine. 2. Proprietate a unor plante de a-
şi înfăşura tulpina în jurul unui arac, al unei sfori
etc. Din fr. volubilité, lat. volubilitas, -atis.
VOLUM, volume, s.n. I. 1. Spaţiu pe care îl
ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura
unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă
debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un
fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice;
proporţiile unei activităţi. 4. Forţă, intensitate,
amploare a sunetelor emise de o voce sau
produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de
intensitate sonoră al semnalelor auditive în
transmisiile de telecomunicaţii. II. Carte (legată
sau broşată) având în genere mai mult de zece
coli de tipar; fiecare dintre cărţile care alcătuiesc
împreună o lucrare unitară; tom. [Pl. şi: (înv.)
volumuri] Din fr. volume, lat. volumen, -inis.
VOLUNTAR, -Ă, voluntari, -e, adj., s.m. I.
Adj. (Despre oameni şi manifestările lor) 1. Care
acţionează de bunăvoie, din proprie iniţiativă,
nesilit de nimeni, în mod conştient; (despre
acţiuni) care se face de bunăvoie, fără
constrângere. ◊ Act voluntar = acţiune săvârşită
de cineva în mod conştient, voit. 2. Care
exprimă voinţă. 3. Care îşi impune voinţa;
autoritar. II. S.m. Persoană care intră în armată
din proprie dorinţă spre a face serviciul militar
(înainte de a fi împlinit vârstă cerută); p. ext.
persoană care ia parte la o campanie militară din
proprie iniţiativă sau care se facă un serviciu de
bunăvoie şi dezinteresat. [Var.:(înv.) volintir,
344
volontir s.m.] Din fr. volontaire, lat.
voluntarius, rus. volentir.
VOLUPTATE, voluptăţi, s.f. 1. Plăcere mare a
simţurilor, a trupului. 2. Desfătare sufletească;
încântare, satisfacţie. Din fr. volupté, lat.
voluptas, -atis.
VOLUPTUOS, -OASĂ, voluptuoşi, -oase, adj.
Care inspiră sau produce voluptate, plin de
voluptate; care exprimă voluptate. [Var.:
voluptos, -oasă adj.] Din fr. voluptueux, lat.
voluptuosus.
VOLUTĂ, volute, s.f. (Arhit.) Ornament în
formă de spirală, folosit la capitelurile
coloanelor ionice, corintice şi compozite; p.
gener. ornament în spirală. Din fr. volute, it.
voluta.
VORACE, voraci, -ce, adj. Care mănâncă cu
poftă exagerată, cu lăcomie, mâncăcios; lacom,
gurmand. Din fr. vorace, lat. vorax, -acis.
VORACITATE s.f. Poftă de mâncare foarte
mare; lăcomie. ♦ Fig. Cupiditate; aviditate. Din
fr. voracité, lat. voracitas, -atis.
VOTIV, -Ă, votivi, -e, adj. (Despre inscripţii)
Care exprimă o făgăduinţă solemnă (faţă de
divinitate); hărăzit, închinat divinităţii. ◊ Tablou
votiv = fragment dintr-o pictură murală
(bisericească) înfăţişând pe ctitori, de obicei cu
miniatura bisericii în mâini. Din fr. votif, lat.
votivus.
VULCANIC, -Ă, vulcanici, -ce, adj. 1. Format
prin acţiunea vulcanilor, de vulcan. 2. Fig.
Impetuos, nestăpânit, năvalnic; aprins. Din it.
vulcanico, fr. volcanique.
VULGAR, -Ă, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar,
grosolan; josnic, mitocănesc. 2. Lipsit de
originalitate; comun, obişnuit, banal. ◊ (Mat.)
Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Înv.;
despre limbă) Vorbit de popor, popular. ◊ Limba
latină vulgară = limba latină populară. 4. Lipsit
de suport ştiinţific; neştiinţific. Materialism
vulgar. Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.
VULGARITATE, vulgarităţi, s.f. Caracterul a
ceea ce este vulgar (1), lipsit de distincţie;
trivialitate, grosolănie. ♦ (Concr.; la pl.) Expresie
vulgară (1), lucru, faptă vulgară. Din fr.
vulgarité, lat. vulgaritas, -atis.
VULGATA s.f. art. Versiune latină a Bibliei,
adoptată la Conciliul din Trent, Folosită şi azi în
Biserica Catolică; carte care conţine această
versiune. Din lat. [versio] Vulgata, fr. Vulgate.
VULNERABIL, -Ă, vulnerabili, -e, adj. Care
poate fi rănit. ♦ Fig. Care poate fi atacat uşor;
care are părţi slabe, defectuoase, criticabile. ◊
Punct vulnerabil = parte slabă a cuiva; punct
sensibil, punct nevralgic. Din fr. vulnérable, lat.
vulnerabilis.
VULVĂ, vulve, s.f. Partea externă a organului
genital feminin. Din fr. vulve, lat. vulva.
 W

WARANT, warante, s.n. Act eliberat celui ce

înmagazinează o marfă în docuri sau în
antrepozite şi care poate fi negociat ca o poliţă
sau poate servi titularului ca garanţie pentru
obţinerea unui împrumut. Din fr., engl. warrant.
WARCOPS s.n. (Text.) Ţeavă pe care se
deapănă firul. Din fr., engl. warcops, germ.
Warcops.
WATT, waţi, s.m. (Fiz.) Unitate de măsură a
puterii egală cu puterea care corespunde
schimbului de energie sau lucrului mecanic de
un joule într-o secundă. Din fr., engl. watt.
WOLFRAM s.n. Element chimic, metal dur,
cenuşiu deschis (în stare compactă) sau cenuşiu
închis (sub formă de pulbere), lucios, folosit la
fabricarea oţelurilor speciale şi a filamentelor
pentru becuri electrice; tungsten. Din germ.
Wolfram, fr. wolfram.

345
 Z
ZINCOGRAF, -Ă, zincografi, -e, s.m. şi f.
Lucrător tipograf calificat care execută clişee în
zinc. Din fr. zincographe, germ. Zinkograph.
ZEL s.n. Râvnă, sârguinţă, ardoare. ◊ Expr
Exces de zel = exagerare inutilă în îndeplinirea
unei acţiuni, sârguinţă exagerată. Din fr. zèle,
lat. zelus.

346
347
348
349
350