Amintește-mi cum răsună gloria

Gavrilă Anamaria

A fost odată un cer care plangea cu stropi de cerneală.

Se topeau norii în ale inerției valuri
Și se spărgea vocea vântului în cioburi de îndoială.
Iar creaturilor, versurile li se imprimau în minte,
Și au devenit note solitare
Într-o vastă simfonie de deznodăminte.
Când mintea-mi se regăsea în tăcere,
Mă găseam traversând podul coștiinței mele
Spre pădurea cu frunzele-i de hârtie
Și lacul cu profunzimea mai întunecată decât marginile dorinței mele,
Lacul de cerneală, a cărui etern necunoscut să fie,
Impodobit cu ciob de stică, de la călimara-mi spartă.
Cum se topea lumina-n smoală și păta foaia
Cu însemnările unui elev și stiloul acestuia.
Am puterea cuvântului scris, adevărul e ce-l fac eu să fie
Și altcum răsună, când reverberează-mi poezia vie.
Am fost meniți pentru măreție, nu pentru resemnare.
Și frica, îmi îngheța trupul, gându-mi străbătea,
Când și eternul s-ar sfârși,
Imortartalitatea ar pieri,
Va ști vreun suflet cine-aș fi.
Aceasta mi-e veșnicia,
Cu adevărat, aceasta mi-e gloria.