Începi să devii scriitor când primele rânduri prin care răsuflă sufletul se

aștern pe hârtie. Devii scriitor când ultimele rânduri așternute pe hârtie iau loc în
sufletul cuiva, neștiut de tine, care se odihnește de iubit în versurile tale. Iar tu,
la capătul zbuciumului creator, aștepți ca lacrimile lui să-ți mai scrie o dată
povestea.În sprijinul ideii vine poezia din debutul volumului Tăinuca ”Sunt doar
un nebun frumos”:

” Pe vifor iubirea-mi trăiesc,

pe stele ţes un trup de culoare,
târziu sau devreme
stau la o halbă de bere cu luna
şi-atunci uit sau doresc.

Mă joc într-o poală de gând cu Dumnezeu

şi mi-e dor
de tot ce nu pot să numesc.
Sunt doar un nebun de frumos.,,

Mergând pe principiul ” Nihil sine deo”, poezia Dorinei Vârlan e într-o

comuniune strânsă cu divinitatea”Prin gândul meu rămas împietrit trec îngeri cu
frunți miruite” (Frânturi de toamnă)- „De astre, lumină și fluturii copaci bastard
de culori umblătoare/ pe carne de îngeri în ploaie” (Uitarea)

În poemul ”Rugă”, lirica devine aproape religioasă, Dumnezeu este

invocat direct: ”Te chem”, în speranța că divinitatea o poate ajuta să-și facă
ordine în gânduri, în suflet, în sentimente. Semantica multor poezii este
structurată pe termenii religioși. Între îngeri și Dumnezeu ”arhanghelii
zâmbesc”, credința, Învierea, devin treptat lacrimi transformate ”în candelă”, o
rugăciune efemeră sub auspiciul iubirii pe care, în principu o acceptă mai greu.

Un loc aparte în volum îl ocupă poezia de dragoste. Sentimentele sunt

uneori confuze, încercând să se împartă între chemarea stringentă, sau între
dorința de singurătate: ”Cu șoapte arămii mă chemi atât de-ncet/ de nu te poate
auzi nici amintirea”( Chemare). Alteori iubitul pare a fi aievea ”Privește, iubite,
ce verde crud/ izbucnește prin geamuri,/ umple și ochi și urechi/și
gâtleje(Primăvara), ”Mi-e târziu și în casă, iubite/ înfrântă și azi recunosc/
Iubite...eu.../nu te mai găsesc”( Caut)
 Un număr de opt poezii intitulate ”Dor” duc cititorul în lumea magică a
unui trecut de o liniște sufletească aparte. Poetei îi e dor de ”un bătrân”,
de”timpul copilăriei”, ”de masa rotundă” de fructe și pomi, de joc și joacă,
frânturi dintr-o copilărie ce oferă azi un refugiu sufletului, un refugiu în care
poeta își găsește liniștea mult visată. Ca un reper al statorniciei, într-o lume ce
pare să-i fugă de sub picioare, apar elemente ale familiarului cotidian: mama, via
bătrână, tacâmurile, zăpezile, turla bisericii, ilustrând liric lumea uitată, reînviată
în amintiri- pansament pentru un suflet în tranzișie.

Căutarea, aspirația spre iubirea împlinită nu se sfârșește la finalul

volumului, semn că vor urma și altele. Poeta se împacă cu sine, iar versul e cel
ce o ține trează ”Din palme să-mi picure cuvinte,/de piatră drumul să-ți așez,/
legate de tăceri pe tâmple stele/ să-ți rătăcească umbrele visez/.

Sub privirea cititorului se derulează o lume diafană a îngerilor, a

lucrurilor sfinte, a divinității ”simt lacrima din pleoapa îngerului tău”în timp ce
” triumful durerii se transormă în candelă”

Scrisul rămâne un blestem ancestral, o perpetuă enunțare a vieții. Scrisul

e, de altfel, un avut, o bogăție disponibilă atât durere cât și la fericire.

"TU SĂ SCRII FATĂ!"

"--Tu să scrii fată!"
îmi spunea buna sătulă să-i tot cerşesc poveştile,
"fiecare om are o poveste...alţii au căruţele pline
dar tu ai cuvânt picurat,
bobii mei arată durere
aşa că vei avea ce înşira".
Ochii mei atunci nu încăpeau în minunile lumii
acum, furtuni deşertice-i străbat
şi până când cuvântul meu să fie trup
morminte în spate-mi răsar.