Ciclul firesc al vieții sau vindecarea de frig

ca o barcă cu sufletul răvășit în furtună am încercat de curând să înot până la ultima picătură de vlagă apoi
să mă las în voia mării într-un ultim gest un gest nărod ce-i drept chiar recunosc atunci am văzut pentru
prima oară pe fundul mării stelele cerului dormind ca niște flori line laolaltă cu liniștea și câteva amintiri
adunate noaptea de îngerii copii de prin hăurile râurilor repezi care se tot rostogolesc din munți ca voinicii
și sar de pe țărm până în adâncuri iar marea lumina frenetic înspre profunzimea ei uneori până în
măruntaiele pământului alteori chiar până la cer am tot plutit pe deasupra astrelor adormite până mi s-a
făcut frig și am început să plâng de ciudă plânsul nu doare niciodată doar usucă ca o sirenă un glas străin
îmi susura în ureche se auzea monoton dormi, hai ține-mă de mână și dormi și pleoapele îmi atârnau greu
ca de plumb anevoios, tare anevoios am reușit să mă desprind și-am ajuns lângă tine pe cearceaful întins
pe nisip dârdâind de frică și de frig abia am mai reușit să-ți șoptesc te iubesc de mor chiar dacă nu mi-a
folosit la nimic

în noapte ai plecat să vezi unde își au cuib puii de pescăruși care peste zi tocmai zburaseră pentru prima
oară în viața lor stelele străluceau lin pe cer fără să știi