Lacul

Peisajul domol cu oglindă de diamant și pădurea calmă. Copacii cu

frunzele lor nemișcate și cerul acoperit de bumbac alb. Totul pare oprit în timp,
departe de probleme și de griji. Vântul scutură copacii de frunzele de smarald
iar acestea mângâie ușor lacul. Simt cum pietrișul rece și aspru îmi gâdilă
tălpile și cum suflul înghețat al pădurii mă îndeamnă spre apele lacului. Pășind
spre blânda apă îmi simt inima cum tresare și bate și bate și nu se oprește. Dar
nu îi dau ascultare și îmi scald gleznele în oceanul de lacrimi, deranjând pacea
acestuia. Lacul îmi amintește de el... de atingerea lui blândă, de ochii lui
cristalini. Și cât de rece era ultima dată când i-am simțit atingerea... Ochii îmi
sunt grei, să adorm, îmi zice, să mă culc, să uit de tot. Mă las în brațele lui să
mă ghideze și să mă ducă undeva departe, unde putem dansa, putem cânta,
putem fi tineri din nou. Departe într-un paradis imaginar, unde iubirea e mai
puternică decât moartea. O, ce frumos ar fi să ne luăm de mâna și să ne cărăm
de pe pământ, să mergem departe, departe! Îi simt îmbrățișarea așa strânsă că
nu mai pot să respir, dar mă încred în el... Și sper că vom rămâne împreună
pentru totdeauna.
Mă zbat să ies la suprafață să mai iau o gură de aer, să mai trăiesc. Și
simt cum mi se taie respirația, mă înec. Mă înec într-un vis de dragoste, un vis
etern... Totuși, vom fi reuniți... vom fi din nou împreună.
Oglindă de diamant, pădurea calmă și nestingherită. Frunzele dansând
pe apă lacului, și cerul schimbător. Peisajul domol de primăvară te îmbată cu
frumusețea sa.