O liniște tremurătoare coboară din adâncuri…

E foșnetul nopții, în mijlocul pădurii !

Stele sclipesc, mute, pe cerul de sus, de departe. Păsările dorm…

Frunzele copacilor vibrează lin, ca un suspin, în adieri de vânt.

Greierii - și cântă imnul sub clarul cer de vară.

Ascult cum vântul înfășoară vârfurile copacilor în parfumuri

violete, cum șuieră, prelung și domol, în tăcere…, înfiorând

dantelele timpului vechi, mereu revenind, mereu nou !

Firimituri de stele se presară pe cerul negru, iar luna,

măreața crăiasă a nopții, privește calm, cu tandră indiferență,

peste picăturile de rouă din ochii mei uimiți.

În liniștea aceasta înțeleg că viața are un sens, că fiecare moment

merită trăit și savurat, că natura ne îmbrățișează dulce, cu brațe

nesfârșite…, că noi suntem doar o picătură în oceanul nemărginit.

Și acum, când cuvintele își perd înțelesul, mă pierd în tăcere și mă

regăsesc, răsărit, în lumea magică a nopții.