TĂCERILE IERNII

Ușa se închise încetișor ca și cum o mână nevăzută ar fi tras-o ca o cortină peste basmul cu prinți și
prințese.

Din vremea de odinioară, pașii se auziră scârțâind ca și cum gerul ar fi cuprins întreg universul și
sunetul se oprii înghețat, o tăcere încremenită se așternu peste inima înfiorată și îmi părea că toate se
pierduseră în timpurile pădurilor trecute.

Deodată pupila se dilată și prin fereastra ei dau năvală în livada sufletului, un tăvălug de
sentimente ce-mi sângerează văzduhul inimii mele. A plecat să contemple zborul unei buburuze pe
degetul meu arătător- pe care urcase cu sfială în timp ce ectenia întreită se așeza cu sfială pe nostalgia
toamnei, în tăcerea vechii biserici- monument de artă românească din moșia Obedenilor. Răsărit și apus-
străvechi și prezent se altoiau în clipele depărtate în imensitatea veșniciei ce așteaptă să o trăim cu
bucuria sfinților.

Se rostesc în noi atâtea tăceri ca niște semne ortografice, întrebări, uimiri, paranteze, puncte
de suspensie, toate te înfioară când te ating cu semnificația lor.

E iarnă-deci zăpadă se vădește pe culmile înalte ale munților acolo unde înălțimea dă măsură
priveliștii vieții, de acolo de unde poți privi cele care devin mici și mărunte.

Gândul mă împresoară ca un corset, și în adâncul inimii, o lacrimă se poticnește să cadă peste

icoana din fața ochilor... cât de frumos. Cât de frumoasă e viața în fiecare anotimp și atât de mărunt.

Iarna îți pare ca o tăcere- o tăcere ce prevestește glasul Învierii, glasul ghiocelului ,ce plăpând,
firav, ce iese din plămada pământului într-o formă de clopoțel ce vrea să ne spună ceva, să cânte cântecul
învierii, deși Hristos, iată se naște în peșteră, ca într-un mormânt prevestitor de moarte, de biruință.

Înfășurat în scutece ca într-un giulgiu, în leagăn ca într-un sicriaș ne bulgărește moartea încă de
la moarte, dar și Învierea-Veșnicia-Dorul după Împrăție e sădit în adâncul ființei noastre.

Albul zăpezii ne invită la contemplație și tăcere în fața misterului vieții. Fulgii de nea ce se
aștern atunci când cerul slobozește ^ndurarea- se joacă, ca și copiii.
 Ochii se repeziră pe fereastră și privirile se îmbujorară într-o sclipire diafană-NINGEEE!!!!!!Glasurile
copiilor se uniră într-un strigăt de bucurie și pentru câteva zeci de secunde aduseră în suflet atingeri tainice din
lumea basmelor...era ca ,,odată ca niciodată...” când visele se preschimbau în sănii ce purtau bucuriile pe pârtiile
vieții, alunecând cu fiorii-n brațe pe derdelușul copilăriilor.

Abia de se mai zărea vremea ^ceea...

Sub mormane de tristeți și deznădejdi, ne îngropăm bucuriile în griji fără de noimă, ne ascundem după
hârtii parafate cu girul altor hârtii și credem că suntem centrul universului, dar... toate acestea sunt oglinzi
mincinoase care se sparg când iarna se așează pe umerii noștri îmbătrâniți de neșederea lângă vatra focului celui
veșnic, lângă gura sobei unde tăcerea e vorbirea cu tine însuți și cu Cel ce S-a pogorât și te-a îmbrățișat cu iubirea
ce nu moare niciodată.

Uneori înțelegem totul (atât cât ne este de folos) când ne aplecăm genunchii, coborând din semeția
noastră, în betleemului lăutric, se naște din tăcere cuvântul...

,,Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din
Tatăl, plin de har și de adevăr...” (Ioan, cap.I|14)

Pe Acesta suntem chemați să-L slujim în tăcere cu dragoste și nădejde dincolo de orice îngheț al ființei-
Hristos e limanul și bucuria și răsăritul cel de Sus.

,,Hristos se naște, slăviți-L\ Hristos din ceruri, întâmpinați-L...”

Obiceiurile oamenilor vin dintr-o practică, dintr-o trăire a credinței, primită ca dar de la moșii și
strămoșii noștri, din predica Apostolilor, pe care au cultivat-o în moșia, în glia străbună, în sufletul lor, transmis
mai departe cu grijă, urmașilor.

Astfel Ajunul Crăciunul e împodobit de glasurile urătorilor din pițărăi pe toată Valea Jiului, ca un Iordan
ce curge în Dunărea cea mare.

Îmbrăcați în straie populare, acum din ce în ce mai puțini poartă portul( straiele și umbletul înaintașilor)
într^armați cu toiege ca magii de odinioară, vin să ureze în casă, crăciunilor... și să primească din ospitalitatea
plină de căința a celui ce a alungat-o pe Fecioara să nască în hruba ^ntunecată; fiecare gospodar e un Crăciun ca-n
colinda ce ne vorbește de bătrânul de^acum cu chipul frumos, ce merge să fie ^mpreună cu colindătorii...
 ,,Mai e vreme de colinde

Se mai poate, se mai poate,

Dacă sufletul rămâne

Cel mai mare dintre toate...”

Bradul împodobit e pomul vieții ce rămâne înveșnicit,... cu globurile ce reprezintă întreg universul, cu
plante și galaxii, cu bucuriile pregătite ce devin iarăși copii...cu sorcova de ziua Sfântului Vasile cu dragostea care
nu moare niciodată când este cultivată.

PROFESOR RELIGIE-POPESCU ION-Școala GIMN. ,, CONSTANTIN

BRÂNCUȘI” TG. JIU