" Sosisem, prin urmare, la Sihla, adică la acel loc pierdut în creierii munților, în

care numai vulturul cu zbor îndrăzneț mai străbate, din când în când, pe căile
fără de urmă ale aerului. Până atunci, Sihla era pentru mine o închipuire, ce ținea
mai mult de domeniul poveștilor. Cunoșteam locul acesta numai din spusele
unora și ale altora; și acele spuse atâta se încrucișau și mânau lucrul peste
marginile firești, încât totdeauna, când mă gândeam Pe-aici e drumul spre locul
durerilor (D a n t e , Infernul) (trad. autorului,  ital.).

la Sihla, mi-o înfățișam sub forme și proporții fantastice. Astfel, nu-mi ieșea din
minte acel schivnic bătrân ca brazii pădurilor neprihănite, care, autohton al
acestor locuri, fusese, poate, zămislit de vreo ursoaică în unire cu suflarea
binecuvântată a vreunui vânt de primăvară; îl vedeam mergând și încurcându-se
în alba și lunga lui barbă neatinsă încă de vreun pieptene; îl vedeam iarăși
împărțindu-și, cu bună învoială, același rug de zmeură cu urșii, sau dând țapilor
sălbatici, care-l luau poate drept strămoș al lor, cu însăși mâna sa, cei întâi
muguri care plesneau sub calda suflare a primăverii. Frumoasa sf. Teodora,
legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfățișa închipuirii mele ca o a doua
Marie din Egipet, cu viața bântuită de aceleași nenorociri; tot ca și aceea, sf.
Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia,
mulțumindu-se, în cele din urmă, cu crăpătura umedă a unei stânci în locul
palatelor aurite unde luxul și desfrâul domneau cu răsfățare; ca și ea, sf. Teodora
își scrisese, poate, pe nisip tainele trecutei sale vieți și, tot ca și dânsa, lăsase
celui dintâi vânt grija de a spulbera și a duce departe amintirea unui trai
zvânturat. Apoi floarea etern nevestejită și albastră ca seninul cerului, la
rădăcina căreia domnea veșnică primăvară, în timp ce munții dimprejur crișcau
sub iernatica suflare a crivățului, era darul ceresc, darul de mângâiere al sf.
Teodora: femeia de lume, devenind sfântă, închinase cerului sufletul său și nu-i
ceruse în schimb decât o floare... Până în cele din urmă, sfânta rămăsese tot
femeie! Cerul o ascultase și făcuse să răsară pe o așchie de stâncă, într-un strop
de țărână, nemuritoarea și minunata floare, care trebuia să fie icoană virtuții
statornice și nepătate a sf. Teodora. Apa pământului nelegiuit îi ardea
măruntaiele și, prin urmare, ea nu-și alina setea decât cu apa căzută din cer;
pentru aceea își săpase, sau -mai bine zis — își zgâriase ea în o stâncă, cu înseși
unghiile sale, o mică cisternă pe care nourii văzduhului erau porunciți s-o țină
veșnic plină. Caprele sălbatice nu știau locul acestei fântâni și, de l-ar fi știut
chiar, n-ar fi putut ajunge până la el.
Am căutat deci să rup haina fantastică, cu care Sihla era îmbrăcată în închipuirea
mea, și pentru aceasta trebui să fac eu însumi, cu evlavie, o călătorie la locurile
sfinte...

Dacă Sihla nu pășește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de
a atinge, aproape, culmea de asprime, singurătate și sălbătăcie a celei mai
puternice închipuiri. Astfel, cu greu aș putea hotărî soiul feluritelor întipăriri ce-
mi lăsară în suflet aceste locuri. Credeam, deocamdată, că am pășit pe lumea
cealaltă... atât de singură și de pierdută în creierii munților e sălbatica Sihlă!

De jur împrejur, ca și cum s-ar ținea de mână, stau munții cu piscuri înalte, peste
care brădișul negru se întinde ca o imensă haină de doliu. Nici o pasăre nu-și
îndreaptă zborul său rătăcitor peste sălbătăcia și tăcerea de mormânt a locurilor
acestora, unde iarba stearpă e fără de sămânță și unde numai brusturul de
munte, cu floarea galbenă și lată cât podul palmei, mai are curajul să se uite, de
pe creasta stâncilor înalte, în prăpăstiile negre și fără fund ce se deschid, ca
niște guri de iad, sub picioarele lui.

Rareori numai, albastrul limpede al cerului adânc se pătează de câte un punct

negru, dar trecător: e un vultur prădalnic care ochește poate din înălțimile
văzduhului vreo sprintenă veveriță; glasul vântului îți strânge inima... atât e de
tânguios și de întristător! S-ar zice că iulie se schimbă aici în fratele mai tânăr al
lui decembrie; aceiași ochi, aceeași privire aspră, același glas, aceleași
sprâncene încruntate! Numai căruntețea îi lipsește spre a se îndeplini
asemănarea.

Întorcând privirea spre apus, îți vine să crezi că un popor de uriași a însuflețit
cândva aceste locuri și că, precum odinioară s-a zvârlit munte peste munte spre a
se lua cerul cu asalt, tot astfel și aici s-au îngrămădit, una peste alta, acele
stânci enorme spre a-și da, poate, pământul mâna cu cerul. Și sunt acele stânci
atât de imense, atât de goale și tăiate de niște mâini supranaturale, pe linii așa
de lungi și de capricios unghiulate, încât îți aduc amețeală în suflet, îți curmă
firul gândirii, te apasă pe creieri și te lasă înmărmurit și mut...
Pe o cărăruie strâmtă și cotigită, pe sub pereții de stâncă sură, care se pierdeau
în văzduh deasupra capetelor noastre, suirăm la deal, călăuziți de octogenarul și
singuraticul călugăr al Sihlei, spre a vizita locurile mai însemnate din
împrejurime."