Plante ierboase (erbacee) şi plante lemnoase

Plantele care nu sintetizează şi acumulează lignină se numesc ierboase sau

erbacee. Ele au talia mică, depăşind rar 1,5 m înălţime. Plantele ierboase pot fi
anuale, bienale sau perene. Pe lângă plantele ierboase, se dezvoltă numeroase
plante care acumulează lignină, substanţă ce conferă consistenţă lemnului. Aceste
plante se numesc lemnoase. Plantele lemnoase sunt toate perene, având
dimensiuni mici, mijlocii sau mari. Ele intră în categoria arborilor, arbuştilor sau
semiarbuştilor.

Înălţimea arborilor

Înălţimea unui arbore se măsoară de la sol până la mugurul terminal. Cei mai înalţi
arbori care cresc la noi, sunt molizii, care pot atinge 60. După înălţime, arborii au
fost încadraţi în 3 clase: arbori de mărimea I, care depăşesc 25 m (bradul, stejarul,
fagul, frasinul, plopul, etc.); arbori de mărimea II, cu înălţimea de 15-25 m
(jugastrul,salcâmul, nucul, etc.); arbori de mărimea III, cu înălţimea mai mică de 15
m (salcia,mojdreanul, păducelul, liliacul, etc.

Molidul este un arbore micorizant, înalt de cca. 40 m, dar care

poate ajunge până la 60 m (este cel mai înalt arbore sălbatic de la
noi), cu coroana piramidală, bogată şi compactă (vezi imaginea 1).
Forma conic-piramidală se datorează creşterii din ce în ce mai
scurte a crengilor, dinspre bază spre vârf.
Molizii mai bătrâni, care cresc în desişul codrilor, îşi pierd crengile de la bază,
coroana urcând spre mijlocul tulpinii. De asemenea, în condiţiile unei lumini naturale
slabe, aceştia prezintă o creştere laterală modestă, în comparaţie cu arborii mai
izolaţi (vezi imaginea 2).

Frunzele la molid, sunt perene (rezistă pe ramuri 5-7 ani), mereu

verzi, aciculare, de1-3 cm lungime, uşor încovoiate, cu 4 muchii,
rigide şi ascuţite la vârf (vezi imaginea 3). Ele se inserează
spiralat pe ax, înconjurând complet ramura. Faţă de frunza
debrad, cea de molid este mai scurtă şi mai îngustă.
Florile speciei Picea abies, sunt unisexuat-monoice, cele
mascule, sub forma unor amenţi portocalii, producând foarte
multpolen anemofil, care primăvara formează, în bătaia vântului,
adevăraţi nori de praf gălbui în jurul arborelui. Florile femele apar
ca nişte mici ghemotoace, care după fecundare, se transformă în
conuri, a căror solzi adăpostesc sămânţa (vezi imaginea 4).
 Conurile la molid, sunt cilindrice, brune la maturitate, erecte în
stadiul tânăr, apoi pendante şi caduce (vezi imaginea 5). Înainte
de cădere, toamna târziu, solzii care alcătuiesc conurile, se
desfac, eliberând seminţe aripate brun-negricioase, care purtate
de vânt, pot ajunge pe sol, departe de arborele mamă.
Culorile conurilor tinere diferă în funcţie de varietatea (forma) de molid, fiind verzi la
var. (f.) chlorocarpa şi violacee la var. (f.)erytrocarpa (I. Iancu) (vezi imaginea 6)

Descriere

Bradul este o specie vegetală lemnoasă, foarte longevivă (trăieşte până la 700 de
ani), care poate depăşi 50 m înălţime. În sol, acest arbore dezvoltă o rădăcină
puternică, micorizantă.
La brad coroana este conică în stadiul tânăr [vezi imaginea 1],
cilindrică la maturitate şi cu formă caracteristică, de "cuib de
barză" (tabular lăţită) la bătrâneţe. Scoarţa este netedă în tinereţe,
apoi crăpată, conţinând numeroase pungi cu răşină.
Ramurile speciei Abies alba se inseră pe tulpină verticilat (la

acelaşi nivel) şi etajat.

Frunzele de brad sunt aciculare, cu o singură nervură, mai închis
colorate pe faţă, dispuse liniar pe patru rânduri de-a lungul ramurii.
Acele de brad au 2- 4 cm lungime, având vârful ştirbit. Ele, pe
lungime, pe faţa inferioară, prezintă doua dungi albe. Frunzele de
brad cad după 8-10 sau chiar 15 ani. [vezi imaginea 2].

Conurile (florile femele) bradului, sunt erecte, rămânând drepte şi

la maturitate. Ele au formă cilindrică şi sunt lungi de 10-20 cm,
fiind verzi la început, apoi brun-roşietice, cu axul principal
persistent (cad doar solzii) [vezi imaginea 3].

Florile mascule sunt grupate în amenţi gălbui.

Bradul este o plantă monoică (cu flori mascule şi femele pe acelaşi
individ), cupolenizare anemofilă.
Înflorire
Bradul alb înfloreşte în mai-iunie.

Înflorire

Frasinul înfloreşte înaintea înfrunzirii, ceea ce calendaristic se încadrează în

perioada martie-aprilie.

Ecologie

Specia Fraxinus excelsior preferă solurile jilave sau umede, suportând bine
inundaţia. Frasinul nu ridică pretenţii cu privire la temperatură, dezvoltându-se atât în
zonele mai calde cât şi în cele mai reci, cu condiţia existenţei unei umidităţi
suficiente a solului. Nu suportă solurile sărace, pe cele uscate sau pe acelea care
sunt prea acide. Frasinul creşte cel mai bine pe soluri gleice şi gleizate bogate în
substanţe nutritive, acolo unde căldura atmosferică este ridicată.
Frasinul comun se întâlneşte prin păduri, zăvoaie, lunci, pâlcuri de arbori, de la
câmpie, inclusiv în Delta Dunării, până în zona montană joasă. De asemenea se
cultivă ca specie ornamentală prin parcuri. Această plantă lemnoasă, posedă o
foarte pronunţată capacitate de regenerare, în faţa unor distrugeri ale organelor
vegetative cauzate de condiţiile meteorologice nefavorabile, boli sau dăunători.
Dintre insectele care atacă frasinul, mai cunoscute sunt gândacul de frasin (Lytta
vesicatoria), coleopter cunoscut şi sub denumirea de cantaridă şi afidele (Aphis sp.),
care sunt mici insecte ce înţeapă organele moi şi suculente ale plantei, extrăgându-
le seva. De pe urma afidelor, omul, prin intermediul albinelor, poate profita, căci din
stupurile aflate pe lângă frasini, se poate colecta aşa numita miere de mană.
 Înflorire

Salcâmul înfloreşte în mai - iunie, după înfrunzire.

Ecologie

Specia Robinia pseudacacia provine din America de Nord, ajungând în Europa

(Franţa) în 1601 (C. Pârvu). În România salcâmul apare ca arbore exotic, în secolul
al XVIII.-lea. La noi în ţară, salcâmul a fost introdus în cultură, ca specie
ornamentală în 1750, iar în culturi forestiere în 1852. Din 1852 până în 1872, cu
salcâm, deja au fost plantate 25.000 de ha, pe nisipurile din Oltenia, în jurul
Băileştilor, judeţul Dolj. După 1883, plantaţiile de salcâm au cuprins toată ţara (I.
Iancu).
Astăzi salcâmul reprezintă o specie comună, întâlnindu-se frecvent în zona de
câmpie şi la deal, unde creşte cultivată sau sălbăticită.
Se întâlneşte cel mai frecvent în: toată Muntenia, în Oltenie, în sudul Moldovei, în
Banat şi în Crişana (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun).
Salcâmul suportă greu condiţiile meteorologice vitrege (geruri, îngheţuri târzii,
vânturi puternice, secetă îndelungată, poleiul), dar reuşeşte să treacă, de cele mai
multe ori, cu bine prin ele, deoarece prezintă o extraordinară capacitate de
regenerare (lăstăreşte şi drajonează repede şi viguros). Fiind o plantă iubitoare de
căldură, găseşte cele mai bune condiţii de dezvoltare la câmpie, unde vara
temperatura este ridicată.
Arborele preferă solurile uşoare, crescând bine chiar şi pe nisipurile nefixate. În
schimb, salcâmul nu suportă inundaţiile, apa stagnantă, solurile grele sau alte soluri
reci şi umede. Nu se dezvoltă bine nici pe solurile prea calcaroase.

Înflorire

Liliacul înfloreşte în perioada aprilie-mai.

Ecologie

Liliacul preferă solurile neutre sau uşor bazice, cu drenaj bun, suportând greu
terenurile acide sau cu excedent de umiditate. Pentru o bună dezvoltare specia are
nevoie de lumină directă. Planta rezistă bine la caniculă, şi la poluare.
În flora spontană a ţării noastre Syringa vulgaris, apare sporadic pe pantele sau
stâncile calcaroase, însorite, în zona sudică a Carpaţilor Meridionali (Cazane, zona
premontană a jud. Buzău) precum şi în Dobrogea (Hârşova). Liliacul sălbatic are
florile exclusiv violete.
La noi, această elegantă specie vegetală lemnoasă, mai des se întâlneşte ca
specie cultivată prin parcuri sau grădini.

Utilizare

Ca plantă decorativă, liliacul se cultivă adesea în spaţii deschise. Florile parfumate

ale speciei, graţie uleiului eteric, se întrebuinţează în industria cosmetică. De
asemenea, liliacul are întrebuinţări terapeutice.

Descriere

Lemnul câinelui este un arbust înalt de 1-5 m, cu tulpini elastice, oblic-ascendente,

ce poartă frunze simple, cu limbul de 3-6 cm lungime, opuse, groase,
ceroase,glabre, ovate până la lanceolate, cu marginea întreagă, cu suprafaţa netedă
şi lucioasă. În iernile blânde frunzele persistă pe arbust (vezi imaginea 1). Planta
formează numeroşi lujeri bruni-verzui sau cenuşii, cu lenticele albe, care la rupere
degajă un miros neplăcut.
Florile lemnului câinesc sunt mici, albe, hermafrodite, frumos mirositoare, cu
4petale (vezi imaginea 2), adunate în inflorescenţe bogate, terminale, erecte, de tip
panicul (vezi imaginea 3). Din flori, în urma fecundării, se formează fructe negre şi
lucioase (bace) (vezi imaginea 4).

Înflorire

Lemnul câinesc înfloreşte în VI-VII (vezi imaginea 5).

Ecologie, importanţă

Lemnul câinesc este o specie nepretenţioasă, foarte rezistentă la ger, la secetă şi

la poluare. Pretenţiile faţă de sol sunt reduse, specia crescând chiar şi pe terenuri
grele, inundabile sau scheletice. Planta suportă bine atât lumina directă a soarelui
cât şi umbrirea.
Deoarece nu emite pretenţii deosebite, dar şi ca o consecinţă a faptului că
lăstăreşte, drajonează, marcotează şi se butăşeşte bine, lemnul câinesc cunoaşte o
mare amplitudine ecologică (I. Iancu). Ca plantă sălbatică se întâlneşte frecvent în
zona forestieră de câmpie şi de deal, la marginea codrilor, în tăiături de pădure şi
prin tufărişuri. Ca specie subspontană (sălbăticită), lemnul câinelui, se poate întâlni
în livezile vechi şi pe marginea apelor.

Descriere

Componentele vegetale ale cornului pe care le vom descrie mai jos, pot fi
observate în imaginea 1.
 În flora spontană a ţării noastre, cornul apare ca arbust, mai rar ca arbore. Această
specie lemnoasă indigenă, are o talie de 4-8 m, recunoscându-se după scoarţa
cenuşie care se exfoliază în plăci (vezi imaginea 2).
Frunzele la corn, sunt opuse, simple, întregi, peţiolate, eliptice, pubescente pe
ambele feţe, ascuţite la vârf şi îngustate la bază, cu nervuri curbe. Culoarea lor este
mai intensă pe faţă şi mai atenuată pe dos (I. Iancu). Frunzele cornului, spre
toamnă, se colorează într-o nuanţă arămie, ele odinioară fiind folosite, în acest
stadiu, pentru extragerea unei vopsele naturale.
Florile sunt mici, actinomorfe, galbene, cu patru petale, adunate în
inflorescenţeterminale de tip dicaziu (cimă bipară). Fructele, denumite
popular coarne, sunt drupealungite, de cca. 2 cm, purpurii, lucioase, comestibile cu
gust acrişor şi astringent. Deşi cornul înfloreşte foarte devreme, coarnele se coc
doar toamna târziu.

Înflorire

Florile apar primăvara, în martie-aprilie, înaintea frunzelor (vezi imaginea 3).

Ecologie

Cornul este o specie care se întâlneşte relativ frecvent prin pădurile de foioase din
zonele de câmpie şi cele de deal, între 150 şi 800 m altitudine. Specia preferă
zonele mai luminoase ale cvercetelor şi făgetelor, vegetând mai des prin luminişuri,
liziere şi rarişti.
Datorită înfloritului precoce, dar şi a esteticii sale deosebite, cornul apare din ce în
ce mai des ca specie ornamentală cultivată prin grădini şi prin parcuri.