Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CRISTOPHER PRIEST
LUMEA TIMPULUI REAL
Fără vreo legătură cu ce va urma, iată un exemplu convingător pentru atitudinea pedantă
şi dezinteresată faţă de viaţă, adoptată finalmente de noi toţi în observator.
Camerele acestuia sunt dispuse periferic, astfel încât fiecare dintre ele are cel puţin un
perete învecinat cu vidul. Pe măsură ce laboratorul se deplasează de la un loc la altul, învelişul
exterior se fisurează datorită tensiunilor structurale.
În camera pe care o împart cu soţia mea Clare, se află douăzeci şi trei de fisuri; dacă n-ar
fi periodic verificate şi colmatate, aerul din încăpere s-ar putea scurge prin oricare dintre ele. Este
un fenomen relativ normal; nu există cameră în care să nu se manifeste cel puţin jumătate de
duzină de fisuri.
În cazul nostru, cea mai mare s-a produs noaptea, în timp ce dormeam, şi, în ciuda
avertizoarelor barometrice, ne aflam deja, înainte de a fi treziţi, într-o stare de hipoxie avansată.
Fisura respectivă a afectat simultan mai multe alte camere şi, în urma incidentului, membrii
echipajului au propus abandonarea sectorului de locuinţe şi dormitul într-una din sălile comune.
Ideea nu s-a concretizat: în observator, apatia şi inerţia merg mână în mână.
Thorensen intră în biroul meu şi-mi pune pe masă un raport scris de mână. Este un bărbat
mare şi urât, lipsit de maniere. Se implică deseori în aspectul social al vieţii din observator şi
umblă zvonul că ar fi alcoolic. În condiţii normale, nimănui nu-i pasă de astfel de lucruri, însă
atunci când Thorensen se îmbată devine bădăran şi zgomotos. De obicei este lent, greoi, practic
fără reacţii.
„Poftim”, îmi spune. „Ciclul de reproducere observat la una dintre echinoderme. Nu te
obosi să-l înţelegi. Totul e să prinzi esenţialul”.
„Mulţumesc,” îi răspund. Am sfârşit prin a mă obişnui cu snobismul intelectual al unora
dintre cercetători, eu fiind singurul nespecialist din observator. „Trebuie citit chiar acum?”
X
teancului. Nici el, nici cei de pe Pământ nu dau mare importanţă datei de emisie.
În orice caz, nu e nici o grabă. Cea mai apropiată conjuncţie-trasor are loc chiar astă-seară
şi, evident, raportul n-are cum să fie gata până atunci. Iar următoarea conjuncţie va surveni de-
abia peste alte patru săptămâni.
Dau de-o parte raportul şi încui uşa biroului, declanşând afişajul luminos exterior:
CAMERA TRANSORULUI – NU DERANJAŢI. Deschid unul din fişiere şi extrag dosarul
referitor la difuzarea zvonurilor.
Notez: «Thorensen/New York/700 morţi/zgârie-nori. De la Mariott/idem.» Şi dedesubt:
«Thorensen/Bolivia (?)/2000 morţi/răscoală. De la Norbert Colston (?).»
Fiindcă povestea boliviană e o noutate, trebuie să caut prin dosarele Coeficient de
Influenţă 84. Asta ia ceva timp. Verificasem în ajun povestea din New York, trasându-i fără dubiu
provenienţa la incendiul unei clădiri administrative din Boston, de-acum trei zile, unde se
înregistraseră 683 de victime. Niciuna dintre ele nu prezenta vreo legătură de rudenie cu echipajul
observatorului.
Caut mai întâi în dosarele CI 84 ştirile legate de Bolivia. De aproape patru săptămâni nu
s-au consemnat nici răscoale, nici alte dezordini publice. Este posibil, dar improbabil, ca zvonul
să se refere la un eveniment anterior acestei perioade. După Bolivia, cercetez şi celelalte ţări sud-
americane, însă fără succes.
A existat o manifestaţie săptămâna trecută în Brazilia, unde însă se înregistraseră doar
câţiva răniţi şi nici un mort.
Trec la America Centrală, efectuând aceleaşi verificări pe diversele state din zonă. Sar cu
bună-ştiinţă Europa şi America de Nord, deoarece e puţin probabil ca două mii de morţi să n-aibă
nici o legătură cu echipajul.
În cele din urmă, descopăr referinţa în Africa: 960 de persoane masacrate în Tanzania de
poliţia panicată la transformarea în răscoală a unui marş al foametei. Studiez calm raportul-
transor, considerând evenimentul strict statistic, încă o notă de adăugat la dosarul Difuzare
zvonuri. Înainte de a pune în ordine raportul, notez CI-ul. 27. Relativ mare.
Scriu în josul paginii: «Thorensen/Bolivia… de fapt Tanzania? Aştept confirmare.»
După care adaug data şi iniţialele mele.
Când deschid din nou uşa biroului, Clare, soţia mea, aşteaptă pe culoar. Plânge.
Am o problemă pe care trebuie s-o accept; din anumite puncte de vedere, sunt izolat în
observator. Voi încerca să explic acest lucru.
Fiind dat un grup de persoane fundamental asemănătoare, sau chiar un grup de indivizi
alcătuind o unitate socială coerentă, recognoscibilă ca atare, atunci iau naştere relaţii de amiciţie.
În schimb, dacă indivizii sunt izolaţi unul de altul, structura socială diferă. Nu ştiu cum s-o
numesc, dar ea nu constituie în nici un caz o unitate. Ceva asemănător se petrece în marile
aglomerări urbane: milioane de fiinţe coexistă pe câteva hectare de teren şi, totuşi, cu puţine
excepţii, societatea citadină nu e structurată unitar. Două persoane pot locui la acelaşi etaj fără să
X
se cunoască. Iar locatari însinguraţi se pot stinge în apartamentele lor, neştiuţi nici de cei mai
apropiaţi vecini.
Există însă, în cadrul unui grup, şi o altfel de izolare, de care sunt direct afectat. În planul
raţiunii. Al intelectului sau al conştiinţei.
Pentru a limpezi expunerea: sunt un om raţional aflat într-o societate iraţională.
Interesant că în observator fiecare, individual, este la fel de raţional ca şi mine. Nu însă şi-
n colectiv.
Există dincolo de toate acestea un motiv, justificându-mi prezenţa în observator. Pentru
ceilalţi, eu răspund de sumarizarea rapoartelor şi, în general, de buletinele informative cotidiene.
Dar adevăratul motiv este cu mult mai important. Sunt observatorul observatorului.
Observ echipajul, iau notiţe referitoare la comportamentul lor şi expediez aceste
informaţii pe Pământ. Nu s-ar spune că este o slujbă demnă de invidiat.
Printre cei pe care trebuie să-i observ, spionez, tratez clinic, se află şi soţia mea.
Clare şi cu mine nu ne mai înţelegem. Nu e vorba de certuri; am ajuns doar la o fază în
care ne acceptăm reciproc ostilitatea, atâta tot. Nu insist asupra incidentelor mai neplăcute dintre
noi. Pereţii camerelor în care locuim sunt subţiri şi orice conflict trebuie să se consume în tăcere,
mocnit. Observatorul ne-a impus propriile reguli; suntem produsul mediului înconjurător. Înainte
de observator, trăiam împreună liniştiţi – poate acest lucru va fi din nou posibil, odată reîntorşi
acasă. Până atunci însă, nu se poate schimba nimic.
Am vorbit îndeajuns.
Dar Clare plânge… şi se apropie de mine.
Deschid uşa şi o las să intre.
„Dan,” spune ea. „Copiii aceia, ce îngrozitor”.
Înţeleg imediat. Când Clare mă vizitează în birou, nu ştiu întotdeauna de prima dată dacă
vine în calitate de soţie sau de membră a echipajului. Astăzi se pare că e varianta doi.
„Ştiu, ştiu,” vorbesc pe un ton cât mai liniştitor cu putinţă. „Vor face tot ce le stă în
puteri”.
„Mă simt aici aşa de inutilă. Măcar dac-aş putea cumva să îi ajut”.
„Cum au primit ceilalţi vestea?”
Ridică din umeri. „Mie mi-a spus Melinda. Părea foarte tulburată. Însă nu…”
„Nu tot atât ca tine? Normal: în definitiv, ea n-a avut niciodată de-a face cu copiii”.
Bănuisem că, la aflarea ei, povestea refugiaţilor va fi traumatizantă pentru Clare şi, iată, nu m-am
înşelat, înainte să mă însoţească pe observator, soţia mea fusese asistentă socială. Or, a îngriji
personal copii nu se poate compara cu studiul lor de la distanţă, oricât de minuţios ar fi condus.
„Sper să-i tragă la răspundere pe cei vinovaţi,” spune ea.
„Ai aflat amănunte noi?”
„Nu. Melinda însă a pomenit de Jackson, doctorul cu care lucrează. Era convins că
X
o mare parte a populaţiei prezintă un CI foarte scăzut, restul, din contră, un CI foarte crescut.
Tolneuve a sesizat acest lucru, elaborându-şi ulterior tabelul gradat. Aplicat unui individ
cu o situaţie socială bună, tabelul face posibilă atribuirea unui CI oricărui tip de ştire. Pentru o
anumită persoană, moştenirea unchiului avut duce la un CI de 95 la sută sau şi mai mult,
scumpirea manganului la un 10 la sută sau chiar mai puţin. Pentru altcineva (eventual o rudă
foarte îndepărtată a primei persoane şi acţionar în industria metalurgică), aceleaşi două informaţii
prezintă procente inversate.
Toate acestea erau nişte concluzii sociologice absolut inutile. Agenţiile de presă le-au
testat, mai mult sau mai puţin susţinut, un an, doi, renunţând apoi la orice iniţiativă în domeniu.
Problema consta în lipsa unor aplicaţii practice.
Şi atunci a apărut proiectul Joliot-Curie, iar teoria şi-a găsit aplicarea.
Cercetarea ştiinţifică rămânea pe primul plan, însă structura socială a observatorului,
izolată integral şi alcătuită dintr-un echipaj inteligent şi antrenat, dependent, în ceea ce priveşte
ştirile exterioare, de o unică sursă de informaţie, părea ideală pentru experimentul imaginat de
Tolneuve.
Era urmărit un scop bine precizat: efectul specific şi detaliat pe care îl are privarea unei
comunităţi de informaţiile cu caracter general.
Sau, altfel spus: cât de importantă poate deveni cunoaşterea actualităţii?
În lipsa unor circumstanţe favorizante, era genul de investigaţie socială fără nici o valoare
practică. Însă în cazul observatorului Joliot-Curie, circumstanţele acestea existau. Şi nimic n-ar fi
stânjenit-o din moment ce nu împiedica activităţile uzuale ale cercetătorilor.
Dacă s-au ivit probleme, nu ştiu cum au fost rezolvate deoarece n-am participat direct la
proiect decât spre sfârşit. Totuşi, iată ce s-a stabilit.
La selecţionarea echipajului, fiecare candidat a făcut obiectul unui dosar detaliat. O dată
definitivată alegerea finală, informaţiile referitoare la concurenţii respinşi au fost distruse. Restul
dosarelor au fost culese pe calculator, trasându-se fiecărui caz în parte un profil Tolneuve.
Perioada de antrenament care a precedat misiunea a inclus şi simulări, dar proiectul
propriu-zis n-a demarat până ce observatorul n-a devenit pe deplin operaţional. În acel moment,
când a început munca de cercetare, a fost introdus şi sistemul buletinelor de ştiri personalizate.
Experienţa începuse.
Fiecare buletin conţine numai informaţii al căror CI, pentru persoana respectivă, este de
85 la sută sau mai mare. Toate ştirile cu procentaj inferior sunt clasate în ceea ce eu numesc
dosarul 84, păstrat la mine în birou.
Astfel, fiecare membru al echipajului e informat asupra lumii exterioare doar la nivelul
unui interes personal deosebit. Aici sunt cuprinse veştile de la familie şi cunoscuţi; transformările
sociale din ţara natală sau din cea de reşedinţă; şi, bineînţeles, orice are legătură cu activitatea din
observator.
Informaţiile cu caracter mai general – evenimente cu răsunet naţional sau internaţional,
X
competiţii sportive, catastrofe majore, schimbări politice, delicte – intră în dosarul 84.
Sunt singurul om din observator care are acces la aceste ştiri. Rolul meu este să le
înregistrez efectul şi, dacă e cazul, să transmit datele respective pe Pământ. Deoarece, conform
teoriei lui Tolneuve, subiecţii umani plasaţi într-un mediu auto-conţinut devin un produs intrinsec
al societăţii lor, neputându-şi menţine activitatea fără un cât de mic indiciu asupra celor ce se
petrec în afara sferei proprii de acţiune.
Mi se întâmplă deseori să caut, şi să găsesc, tovărăşia lui Mike Querrel. Cu toate că e
doctorand în virusologie şi membru al echipei de microbiologie, îşi petrece o mare parte din timp
lucrând la generatoarele energetice. Asta îi conferă oarecum o alură de nespecialist, şi de fapt ne
înţelegem neaşteptat de bine.
Astăzi însă, Querrel este iarăşi prost dispus. Când îi dau cele câteva buletine, le ia şi dă să
plece fără nici un cuvânt.
„E ceva în neregulă, Mike?”
„Nu. Dar locul ăsta devine tot mai apăsător”.
„Toţi suntem sub influenţa lui”.
„Chiar şi tu?”
Încuviinţez.
„Ciudat. Nu credeam că eşti genul”.
„Depinde cum priveşti lucrurile. Trăiesc, ca şi voi, între aceiaşi pereţi de metal, mănânc
aceeaşi hrană, aud aceleaşi poveşti, văd aceleaşi figuri”.
„Crezi că ţi-ar fi mai uşor dacă ai avea ceva constructiv de făcut? Dacă vrei, te pot
repartiza la una din echipele de cercetare”.
Prietenia sa de nespecialist este doar superficială. Querrel, ca şi toţi ceilalţi, nu uită nici o
clipă diferenţa de statut social dintre mine şi restul echipajului.
Întors în birou, iau un raport şi îl parcurg. Pe urmă mă aşez la calculator şi îl rescriu într-
un limbaj cât mai accesibil.
Mă întreb cum ne-am înstrăinat Clare şi cu mine. Iau în considerare diferite explicaţii.
În mediul claustrofobic al observatorului, am sfârşit prin a ne cunoaşte prea bine;
Nu eram şi nici n-am fost vreodată „făcuţi” unul pentru altul – detest cuvântul, evit ideea
– iar mediul ne-a ajutat doar să înţelegem mai repede acest lucru;
Nu este decât o fază trecătoare, care va lua sfârşit de la sine sau când vom părăsi
observatorul;
Fără să realizez prin modul meu de comportare, am iniţiat un cerc vicios… eu sau Clare;
Clare are un amant… sau mă bănuie că o înşel;
Mai există un factor care, deocamdată, îmi rămâne necunoscut.
Acestea sunt explicaţiile. Mai neplăcut este că doar cele două persoane în cauză
conştientizează situaţia. Şi niciuna dintre ele nu e capabilă s-o judece obiectiv sau realist.
X
Degeaba văd prăpastia care se adânceşte între mine şi Clare, singur sunt neputincios. Chiar dacă
între noi nu mai există afecţiune, subzistă, paradoxal, o relaţie reciprocă şi superficială,
permiţându-ne să păstrăm aparenţele în faţa celorlalţi. Or, în observator, ceilalţi sunt mereu
prezenţi.
Unul dintre rapoartele pe care le rescriu îi aparţine lui Mike Querrel, fiind, de fapt, o dare
de seamă asupra sistemului energetic.
După cum am spus, generatoarele nu intră în atribuţiile lui Querrel. Însă şederea noastră
în observator, prelungită pe termen nelimitat, şi tema sa de cercetare epuizată, îi lasă timp liber,
de care profită interesându-se de întreţinerea motoarelor.
Teoretic, acestea sunt complet automatizate şi nu trebuie să se ocupe nimeni de ele. A fost
o întâmplare fericită că Mike Querrel a preluat această sarcină; în caz contrar, ar fi trecut
neobservat un defect care, neremediat la timp, ar fi primejduit întreg echipajul.
Ca urmare, Querrel deţine o aprobare formală de pe Pământ, să întocmească periodic
rapoarte.
Generatoarele sunt indispensabile observatorului, ele furnizând nu doar energia electrică –
şi deci căldura, puterea motoarelor, lumina şi climatizarea – ci şi câmpul magnetic ce produce
efectul de elocaţie care ne menţine în viaţă şi operaţionali pe această planetă.
Elocaţia are tot atâta legătură cu călătoria în timp ca şi o scară cu zborul în spaţiu. Asta ca
să înţelegem cât de relative sunt noţiunile implicate. Câmpul de elocaţie împinge observatorul
înapoi în timp cu aproximativ o nanosecundă, decalaj suficient; mai mult de atât e, în egală
măsură, inutil şi neplăcut.
O nanosecundă în timpul elocaţiei permite observatorului deplasarea pe suprafaţa acestei
planete într-o stare echivalând, pentru nativi, cu invizibilitatea absolută, o condiţie de non-
existenţă permanentă. Practic, este instrumentul ideal pentru investigarea ecosferei, asigurând
libertate deplină de mişcare, fără poluare sau alte interferenţe cu exteriorul. Activând
nulificatoarele de câmp, devine posibilă vizualizarea anumitor specimene în mediul lor natural –
plante, animale, o mostră de sol sau o rocă – şi, deci, desfăşurarea lucrărilor de cercetare din
observator.
Asta e versiunea oficială, cunoscută şi de echipaj… şi, deocamdată, este de-ajuns.
Raportul lui Querrel nu e altceva decât tabelarea datelor afişate periodic de echipament.
Pe Pământ, ele contribuie la reglarea simulatoarelor de timp real, care permit controlorilor să
monitorizeze îndeaproape evoluţia noastră. Majoritatea parametrilor e automat transorată de
calculator; tabelele lui Querrel se referă la echipamentul cu opţiune de control manual.
Plictisit de consideraţiile despre observator, plictisit de claustrarea continuă din
observator, plictisit de tot ce are o cât de mică legătură cu observatorul, îmi părăsesc biroul şi
pornesc spre sectorul nişelor de studiu.
E singura ocazie să mai arunc o privire în exterior şi, totodată, să iau contact direct cu
cercetătorii. Nu sunt paranoic, însă ştiu că prezenţa mea nu este agreată. Acesta-i adevărul. Şi ar
fi încă şi mai puţin agreată dacă s-ar cunoaşte însărcinările reale pe care le am.
X
independente sunt scena unor confruntări ideologice sângeroase. Din punct de vedere social,
mediul e saturat. Aici se manifestă cel mai acut falia între ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate.
Acum doi ani, când plecam de pe Pământ, se simţea deja un declin general. De-atunci
încoace, lucrurile n-au făcut altceva decât să se înrăutăţească. Pretutindeni recoltele sunt
compromise, în principal din cauza solului steril şi a tulburărilor climatice. Primele afectate sunt
ţările încă insuficient dotate tehnologic, căzute pradă foametei şi epidemiilor. Vaste zone irigate şi
cultivate sunt lăsate în părăsire. Economia e complet scăpată de sub control. În ţările dezvoltate,
problema numărul unu e poluarea, urmată îndeaproape de conflictele rasiale. Aceşti factori interni
agravează situaţia politică internaţională; acuzaţiile curg de-o parte şi de alta, însă nimeni nu
schiţează vreun gest de ajutor, nici chiar pentru proprii sateliţi economici. Domneşte o confuzie
generală, întreţinută şi de interesele legitime ale statelor independente. Toate acestea se regăsesc
în ştirile sosite la observator; niciuna nu influenţează direct membrii echipajului şi nimic nu
transpare în buletinele personalizate. Răsfoind dosarul 84, evoluţia evenimentelor e vizibilă în
oricare din cele douăzeci şi patru de transoare primite de când ne aflăm aici: greve, foamete,
conflicte etnice, război civil, dispute teritoriale, congrese ale experţilor în mediul ambiant la care
se trag degeaba semnale de alarmă, dezastre urbane declanşate de excesul tehnologic, lupte de
stradă, terorism, atentate, sabotaje, asasinate politice, desfacerea acordurilor comerciale şi ruperea
relaţiilor diplomatice, cursa înarmărilor… şi, omniprezentă, certitudinea crescândă că războiul
este inevitabil, şi chiar de dorit…
În observator, nimeni în afară de mine nu poate avea acces la aceste informaţii. Eram
convins că zvonurile le vor face cunoscute, ceea ce nu s-a întâmplat, iar eu nu ştiu de ce.
Scena care tocmai a avut loc nu s-ar fi putut desfăşura decât în observator. Tensiunile
fizice şi psihice pe care le suportăm nu mai sunt demult un secret, fiindcă ele ne afectează pe toţi
în egală măsură. Nu mă surprinde că soţia mea şi-a găsit un amant… dar sunt şocat că acesta e
Querrel. Presupun că amândoi erau conştienţi de scurta perioadă de intimitate de care s-ar fi
bucurat legătura lor, înainte ca eu s-o descopăr. Deci regretele sunt doar de convenienţă. Şi nici n-
ar fi putut să-şi continue relaţia când – şi dacă – am fi părăsit observatorul.
N-am schimbat prea multe vorbe. Clare s-a desprins de Querrel, am încercat s-o reţin, dar
ea s-a ferit. Querrel s-a întors cu spatele, iar Clare a spus că se duce în camera noastră.
Odată ce iese, îmi aprind o ţigară.
„De când durează povestea asta?”
Întreb, realizând orgoliul acumulat, în timp, de fraza pe care tocmai am rostit-o.
„Nu contează,” răspunde Querrel.
„Pentru mine contează”.
„Să tot fie vreo şapte săptămâni”.
„Cum? Doar atât?”
„Şapte săptămâni. Auzi, Winter, totul e din vina ta. Nici nu ştii cât o faci pe Clare să
sufere”.
X
„Cum adică?”
Nu răspunde şi se duce să se aşeze pe colţul unei mese. În jurul nostru, generatoarele torc.
„Haide,” insist eu. „Explică-mi”.
„Să-ţi explice Clare. Eu nu sunt în stare”.
„Cine a început? Tu sau Clare?”
„Clare. Din cauza ta. Vrea să-ţi facă în necaz. Sunt vorbele ei, cuvânt cu cuvânt”.
„Iar ţie ţi-a convenit de minune situaţia, nu-i aşa?”
Tace. Ştiu prea bine că, la destrămarea unei căsnicii, ambii parteneri sunt la fel de
vinovaţi. Însă n-am nici cea mai vagă idee la ce face aluzie Querrel. Din cate ştiu, n-am ce-mi
reproşa faţă de Clare, care, iată, revine însoţită de Andrew Jenson, şeful compartimentului
ecologie.
După ce-l salută pe Querrel, Jenson mi se adresează direct:
„Ţi-a spus Mike?”
„Trebuia să-mi spună ceva?”
„Nu,” intervine Querrel. „Cred că e un moment destul de nepotrivit”.
În ciuda situaţiei, mă amuză jumătăţile de nuanţă. Îl întreb pe Jenson: „Ştiai ce se-
ntâmplă?”
„Cred că vorbim despre două lucruri diferite”.
Într-adevăr, mă întrebam şi eu ce legătură poate fi între Jenson, Querrel şi Clare.
Querrel porneşte spre uşă.
„Scuze că vă las aşa, dar mi-ajunge pentru azi”.
Iese, iar eu privesc în urma lui, încă nedumerit.
În descrierea pe care o fac activităţii din observator, s-a remarcat probabil o anumită
rezervă în privinţa amănuntelor. Atitudinea mea are mai multe justificări.
Într-un mediu în care existenţa zilnică se reduce practic la o singură activitate, cum e
explorarea unei planete străine, comportamentul n-are cum să nu fie direct influenţat de
rezultatele obţinute. M-am distanţat voit, în acest context, de agitaţia cercetătorilor în faţa
descoperirilor de minerale, bacterii sau felurite alte forme de viaţă superioară.
Principala cauză a reticenţei mele o constituie nepotrivirea dintre ceea ce fac cercetătorii
şi adevăratul motiv al prezenţei lor aici, pe care numai eu îl cunosc.
Este o stare generală de lucruri obligatoriu secretă, nu lipsită de similitudini cu teoria lui
Tolneuve.
O ultimă precizare: suntem în 2019, planeta pe care se presupune că o explorăm nu poate
fi, logic vorbind, decât în sistemul nostru solar, omenirea nedepăşind încă începuturile zborului
spaţial. Observatorul se află în vid – fapt indubitabil, după cum dovedesc scăpările continue de
aer din camerele noastre – şi, totuşi, în exterior pare să existe viaţă. Niciunul dintre membrii
X
la îndoială misiunea, nu s-a gândit la scopul ei. Planeta explorată nu există; cercetătorii studiază
filme de înaltă definiţie, mostre artificiale pregătite dinainte, reacţii preînregistrate în aparatele de
măsură. De fapt, în observator sunt observaţi observatorii.
Mergem pe culoarul principal până la biroul meu. La cererea lui Jenson, ni se mai alătură
câteva persoane. Observ printre noii veniţi pe Thorensen, nu însă şi pe Querrel. Ne deplasăm cu
acea lentoare graţioasă, atât de familiară… paşi mici şi salturi, garanţia unui randament maxim în
condiţii de gravitaţie redusă.
Un gând neplăcut mă tulbură: dacă, în afară de mine, nimeni nu remarcă diferenţa
gravitaţională, cum de s-a adaptat metabolismul lor la această situaţie? Este un lucru cu totul ieşit
din comun, care trebuia să sară în ochi încă de la început. Ştiu că membrii echipajului au fost
condiţionaţi, astfel încât să acţioneze ca şi cum gravitaţia ar fi normală, ignorând-o pe cea reală.
Însă nu mi-aş fi imaginat vreodată consecinţele; când fizicul şi psihicul unei persoane sunt
orientate spre două fenomene fizice diferite, atunci, la cel mai vizibil nivel de reacţie, apar
mişcări sincronizate eronat, iar la cel mai ascuns, tulburări mentale majore.
Intrăm în biroul meu cu şase minute înainte de ora stabilită pentru conjuncţia-transor.
Conjuncţia începe în secunda în care circumferinţa Pământului se înalţă lent la orizontul
sud-vestic. Alte câteva minute sunt necesare pentru ca antena principală să fie corect orientată.
De îndată ce mira s-a stabilizat, informaţiile aflate în memoria calculatorului sunt transmise pe
Pământ. Asta durează aproximativ douăzeci de secunde. Apoi, fără nici o pauză, urmează
transmisia inversă, mesaje personale şi informaţii de uz general, spre calculatorul nostru. Această
operaţie se derulează într-un interval de timp cuprins între cinci minute şi trei ore.
Trec sub tăcere dosarele din fişier, mărginindu-mă să explic echipamentul transorului şi
modul lui de funcţionare. Dintre cei prezenţi, foarte puţini se arată interesaţi.
La ora 23:32, începe conjuncţia. O serie de afişaje luminoase intermitente, dispuse de-a
lungul consolei, anunţă stabilirea legăturii cu staţiile de urmărire automată de pe Pământ.
Localizarea lor precisă îmi e necunoscută, ea depinzând de poziţia relativă Lună-Pământ în
momentul conjuncţiei. În total sunt douăsprezece staţii, plasate în diferite zone ale globului
terestru.
Iniţiez procedura necesară transferului de date şi aşteptăm completarea transmisiei. În
birou domneşte o tăcere penibilă, mai apropiată de resemnare decât de nerăbdare sau concentrare.
Odată terminată emisia, deschid circuitul de recepţie. Şi aşteptăm din nou. Zece minute mai
târziu, încă mai aşteptăm. Circuitul este mort.
„Cred că acum avem şi confirmarea,” spune Jenson.
„Nu mai era nevoie de ea,” comentează cineva, în spatele meu.
Îl privesc pe Thorensen, apoi pe Clare. Nu par surprinşi, de parcă ar fi ştiut încă de la
început cum vor decurge lucrurile.
„Experienţa s-a sfârşit,” declară Jenson. „Ne putem întoarce acasă”.
„Ce vrei să spui?” îl întreb.
X
„Războiul Pe Pământ. Nu ştiai? De câteva luni era iminentă izbucnirea lui. Şi-acum a
început”.
„De zece zile,” intervine Thorensen. „Sau cel puţin aşa am auzit”.
„Dar eu n-am primit nici o ştire cu privire la acest subiect!” exclam.
Jenson dă din umeri şi-mi arată dispreţuitor consola. „Oricum, de aici n-ai ce să mai
primeşti. Asta nu mai serveşte la nimic”.
„Război… cum aţi aflat de el?”
„Ştiam de mai multă vreme. De fapt, îl prevăzusem cu câteva zile înainte”.
„De ce n-a vorbit nimeni despre toate astea?”
„S-a vorbit,” intervine iar, sec, Thorensen. „Dar nu în prezenţa ta”.
Clare se apropie de mine. „Trebuia să fim prudenţi, Dan. Ştiam că ne ascunzi anumite
informaţii şi ne-am temut de reacţia ta la aflarea unei astfel de veşti”.
„Mulţumesc, Clare”.
Pe una din laturile observatorului există o incintă, suficient de spaţioasă pentru a cuprinde
toate cele necesare supravieţuirii pe termen lung, de la rezerve de aer la apă şi alimente. Este
modulul ejectabil. A fost proiectat astfel încât, în caz de accident, să se menţină etanş până la
sosirea ajutoarelor de pe Pământ.
Totodată, el constituie singura cale de acces spre exterior şi, dacă experienţa s-ar fi
terminat la data prevăzută iniţial, ar fi servit la evacuarea observatorului.
Starea generală a modulului – integritate structurală, dotări tehnice, aprovizionare – e
verificată periodic; în caz de necesitate, toţi membrii echipajului ştiu cum să-l folosească.
„Ieşim,” anunţă Jenson.
„Nu se poate”.
Câteva schimburi rapide de priviri. Doi bărbaţi pornesc spre uşă.
„Avem două alternative,” reia Jenson. „Fie rămânem aici, fie ieşim. Nu cunoaştem exact
condiţiile din exterior. Probabil există un nivel de radiaţie ridicat. Dar ştim sigur că suntem
undeva pe Pământ. Noaptea trecută am pus la vot şi, în unanimitate, s-a decis părăsirea
observatorului în cel mai scurt timp posibil”.
„Tu rămâi, Clare?”
„Vino cu noi, Dan”.
Aşezat la birou, studiez dosarul 84. Aici se regăseşti totul. Fiecare fragment desprins din
imaginea unei lumi aflată în pragul sinuciderii. Îmi erau oricând la îndemână, atunci când nimeni,
încă, nu le bănuia existenţa. Dar însăşi absenţa informaţiei era, în sine, o informaţie; plecând de
aici, membrii echipajului izbutiseră să afle adevărul despre Pământ. În lipsa mea.
Mă gândesc la curba pe care începusem s-o trasez; prelungită, ar intersecta coordonata
realităţii cam la această dată. Abia acum înţeleg greşeala făcută în grafic – n-am luat în
considerare că fusesem exclus, deliberat, de la viaţa socială a colectivului. Eram ţinut deoparte,
X
ostracizat, în vreme ce reţeaua de zvonuri revenea treptat la realitate, prin aproximaţii succesive.
Din aproape în aproape, membrii echipajului redescoperiseră lumea reală, intuindu-i chiar şi
evoluţia, întocmai după cum prevăzusem că se va întâmpla, dar fără a avea curajul să-mi duc
concluziile la bun sfârşit.
O oră mai târziu, Jenson revine în biroul meu.
„Mergi cu noi, Winter?”
Dau din cap în semn că nu. „Sunteţi inconştienţi. În exterior nu există decât vidul cosmic.
Zero absolut. O moarte fulgerătoare”.
„Te înşeli. La fel ca mai înainte. Ai afirmat că am fost condiţionaţi – şi s-ar putea să ai
dreptate. Însă şi tu eşti în aceeaşi situaţie. Cum poţi fi sigur că teoria ta despre observator e cea
corectă?”
„Fiindcă eu ştiu acest lucru”.
„Iar nebunul ştie că el este singurul om sănătos”.
„Posibil”.
Jenson îmi întinde mâna.
„Ei bine, sper să ne întâlnim afară”.
„N-am de gând să plec”.
„Deocamdată nu, dar mai târziu…”
E o sugestie care nici măcar nu merită răspuns. „Vine şi Clare cu voi?”
„Da”.
„Poţi s-o chemi până aici?”
„Aşteaptă cu ceilalţi, în modul. M-a rugat să-ţi transmit că e mai bine, pentru amândoi, să
evitaţi momentul despărţirii”.
Îi strâng mâna, apoi Jenson iese din birou.
Acum câteva minute, am inspectat ecluza care face legătura cu modulul.
Sasul exterior era deschis, ecluza goală. Am închis prin telecomandă sasul şi am
represurizat ecluza.
Am făcut turul observatorului, convingându-mă că sunt singur. Totul e foarte tăcut. Stau la
biroul meu, cu dosarul 84 în faţă. Din când în când, iau câteva foi din el şi le dau drumul,
privindu-le cum cad încet. Mişcările lor sunt fine, foarte delicate. Le-aş putea admira ore în şir.
X