PREDICA (definiţia) ...................................................................................................

3 
PREDICA (necesitatea predicii) .............................................................................. 3 
PREDICA (scopul predicii)....................................................................................... 4 
PREDICA (folosul predicării Cuvântului) ........................................................... 7 
PREDICA (condiţii ale unei predici bune) .......................................................... 8 
PREDICA (preotul predicator este dator să-şi pregătească cu sârguinţă
cuvântul) .......................................................................................................................... 9 
PREDICA (inspiraţia predicatorului) ................................................................... 10 
PREDICA (conţinutul predicii) ............................................................................. 11 
PREDICA (,,lumina rugăciunii să deschidă calea cuvântului”) .................. 12 
PREDICA (greutăţile şi poverile predicii) ......................................................... 12 
PREDICA (convingerea auditorilor) .................................................................... 12 
PREDICA (predicile Sfântului Ioan Gură de Aur trezeau în ascultători o
neîncetată dorinţă de a le audia) ............................................................................ 13 
PREDICA (lungimea predicii) ............................................................................... 14 
PREDICA (cuvântările prea lungi) ....................................................................... 14 
PREDICA (francheţea în predică) ........................................................................ 15 
PREDICA (asprimea predicii) ................................................................................ 16 
PREDICA (auditoriul să nu se neliniştească de greutatea cuvintelor
predicii) .......................................................................................................................... 16 
PREDICA (biciuirea păcatelor în predică) ......................................................... 16 
PREDICA (e primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru ascultător ca
predicatorul să predice pe placul ascultătorilor) .............................................. 17 
PREDICA (sfaturi pentru preotul predicator) ................................................... 17 
PREDICA (cel ce predică este dator să dispreţuiască laudele şi să nu
aştepte slavă de la oameni) ...................................................................................... 19 
PREDICA („De te-or asculta, de nu te-or asculta, tu vorbeşte-le!”) ......... 20 
PREDICA (adresanţii ei) .......................................................................................... 23 
PREDICA (ascultarea predicii) .............................................................................. 24 
PREDICA (ascultarea predicii - folosul) ............................................................ 26 
PREDICA (ascultarea predicii şi expunerea ideilor ei de către credincioşi
şi altora) ......................................................................................................................... 26 
PREDICA (ascultarea cu atenţie a cuvintelor predicii şi împlinirea lor) . 29 
PREDICA (cugetarea îndelungată la cuvintele auzite din predică) ........... 31 
PREOŢIA (- mare semn al dragostei de Hristos) ............................................. 31 
PREOŢIA (preoţii – iconomi ai tainelor lui Dumnezeu) .............................. 32 
PREOŢIA (preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu)
........................................................................................................................................... 32 
PREOŢIA (preoţii - mijlocitori la Dumnezeu pentru popor) ....................... 33 
PREOŢIA (preoţii – „sarea pământului şi lumina lumii”) ............................ 33 
PREOŢIA (preotul - părinte duhovnicesc) ......................................................... 35 
PREOŢIA (preotul - doctor al sufletelor) ........................................................... 35 
PREOŢIA (măreţia preoţiei) ................................................................................... 35 
PREOŢIA (mari sunt puterea şi cinstea preoţilor) .......................................... 37 
PREOŢIA („Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”) ........................................................................... 37 
PREOŢIA (harul dumnezeiesc lucrător prin preoţi) ....................................... 38 
PREOŢIA (harul lucrează şi prin preoţii nevrednici) ..................................... 39 
PREOŢIA (preotul eliberează sufletele din păcat şi le deschide poarta
cerului) ........................................................................................................................... 40 
PREOŢIA (despre stăpânirea cea duhovnicească a preotului) .................... 41 
PREOŢIA (duhovnicul şi ucenicul)...................................................................... 42 
1
PREOŢIA (iscusinţa duhovnicească a preotului) ............................................ 42 
PREOŢIA (preotul ca liturghisitor) ...................................................................... 43 
PREOŢIA (despre alegerea şi virtuţile păstorului duhovnicesc) ................ 43 
PREOŢIA (cercetarea candidaţilor la hirotonie de către episcop) ............. 50 
PREOŢIA (vocaţia pentru preoţie) ....................................................................... 51 
PREOŢIA (hirotonia) ................................................................................................ 52 
PREOŢIA (intrarea în preoţie) ............................................................................... 52 
PREOŢIA (impedimente la intrarea în preoţie)................................................ 56 
PREOŢIA (simonia) .................................................................................................. 56 
PREOŢIA (multe păcate săvârşeşte un om care se face preot, dacă nu-i
foarte destoinic) ........................................................................................................... 57 
PREOŢIA (primirea preoţiei) ................................................................................. 57 
PREOŢIA (responsabilitatea preotului) .............................................................. 58 
PREOŢIA (fuga de marile responsabilităţi ale preoţiei) ............................... 61 
PREOŢIA (greutatea slujbei preoţiei) ................................................................. 62 
PREOŢIA (îndatoririle preotului) ......................................................................... 63 
PREOŢIA (preotul este dator să predice cuvântul lui Dumnezeu spre
slava Lui şi mântuirea oamenilor) ......................................................................... 65 
PREOŢIA (misiunea preotului) ............................................................................. 66 
PREOŢIA (să nu îngăduie preotul să se împărtăşească cineva stăpânit de
vreun păcat) .................................................................................................................. 68 
PREOŢIA (trăirea duhovnicească a preotului) ................................................. 70 
PREOŢIA (sfinţenia preotului) .............................................................................. 71 
PREOŢIA (viaţa preotului trebuie să fie model pentru credincioşi) ......... 71 
PREOŢIA (purtarea preoţilor) ................................................................................ 72 
PREOŢIA (purtarea nedemnă şi necuviincioasă a unor preoţi) .................. 72 
PREOŢIA (preotul să nu caute foloase materiale sug steagul lui Hristos)
........................................................................................................................................... 73 
PREOŢIA (nu se cade ca preoţii să-şi agonisească averi) ............................ 73 
PREOŢIA (preoţii să nu ia asupra lor purtări de griji lumeşti) ................... 73 
PREOŢIA (preoţii să transmită cele duhovniceşti credincioşilor, iar
aceştia să-i ajute pe preoţi în cele necesare trupului) ..................................... 74 
PREOŢIA („cel ce slujeşte la altar, de la altar să se hrănească”) ............... 75 
PREOŢIA (ispitele ce-l atacă pe preot) ............................................................... 76 
PREOŢIA (neîncetata luptă duhovnicească a preotului) ............................... 77 
PREOŢIA (chiar şi cele mai mici păcate ale preotului ies repede la iveală
şi vatămă pe mulţi) ..................................................................................................... 77 
PREOŢIA (căderile preotului) ............................................................................... 78 
PREOŢIA (căderea unor preoţi în păcate grele) .............................................. 80 
PREOŢII (slujitorii lui Hristos distrug cele ale Lui mai funest decât
vrăjmaşii Săi declaraţi) ............................................................................................. 80 
PREOŢIA (iubirea preotului pentru păstoriţii săi) .......................................... 80 
PREOŢIA (grija preotului pentru păstoriţii săi) ............................................... 82 
PREOŢIA („voi sunteţi lauda apostoliei mele”) .............................................. 92 
PREOŢIA (ascultarea faţă de cei din clerul bisericesc) ................................ 93 
PREOŢIA (cinstea datorată celor din cler) ........................................................ 93 
PREOŢIA (credincioşii sunt datori să-şi iubească păstorul duhovnicesc)
........................................................................................................................................... 95 
PREOŢIA (clevetirea şi judecarea preoţilor de către mireni – gravitatea)
........................................................................................................................................... 96 
PREOŢIA (despre veşmintele preoţeşti) ........................................................... 101 
PREOŢIA (mântuirea preoţilor) .......................................................................... 101 
2
PREOŢIA (sfaturi pentru preoţi) ......................................................................... 101 
PREOŢIA (sfaturi pentru duhovnici) ................................................................. 103 
PREOŢIA (episcopul este mai cinstit decât împăratul) ............................... 103 
PREOŢIA („de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte”) ................ 103 
PREOŢIA (episcopii - purtarea lor) ................................................................... 103 
PREOŢIA (episcopul; - „Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ţi pui, nici nu
te face părtaş la păcate străine”) .......................................................................... 104 
PREOŢIA (episcopul – greutatea misiunii sale) ............................................ 104 
PREOŢIA (episcopul – „întâistătătorul Bisericii nu trebuie să poarte grijă
numai de Biserica încredinţată lui de Duhul, ci şi de Biserica din întreaga
lume”) ........................................................................................................................... 105 
PREOŢIA (ascultarea de episcop) ...................................................................... 105 
PREOŢIA (episcopul - responsabilitatea acestuia) ....................................... 105 
PREOŢIA (sfaturi pentru episcopi) .................................................................... 106 
Lista cărţilor utilizate la alcătuirea Antologiei ................................................... 106 

PREDICA (definiţia)

„Predica este faptă şi vindecare a sufletului.” (Omilie după cutremur, în

vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 533)

PREDICA (necesitatea predicii)

„Şi după cum trupul acesta are nevoie în fiecare zi de hrană trupească, ca nu
cumva să nu mai poată lucra din pricina prea multei slăbiri, tot aşa şi sufletul are nevoie
de hrană duhovnicească şi de vieţuire curată, pentru ca, obişnuindu-se să facă cele bune,
să nu mai poată fi biruit de uneltirile vicleanului”. (Omilii la Facere, omilia IV, VI, în
col. PSB, vol. 21, p. 64)

„Omul este nepăsător şi înclină spre pierzare, nu prin însăşi starea naturii lui, ci
printr-o nepăsare a voinţei. Iată pentru ce are el nevoie de repetări nenumărate şi pentru
aceasta Sfântul Pavel, scriindu-le filipenilor, le zicea: Nu-mi este greu, şi vouă să vă scriu
aceleaşi lucruri (Filip., 3, 1). Când pământul a primit odată sămânţa, el aduce îndată
rodul şi n-are nevoie de o nouă semănare; dar nu este aşa cu sufletul nostru: după ce s-a
aruncat adesea sămânţa în el şi a fost cultivat cu mare grijă, este mare fericire, dacă el a
primit o singură dată sămânţa. În sfârşit, ceea ce se spune nu se imprimă imediat în suflet,
fiindcă solul este prea dur, umbrit de spini, şi sufletul este înconjurat de o mulţime de
vrăjmaşi care nu încearcă decât să-i întindă piedici lui şi să smulgă sămânţa. În al doilea
rând, după ce sămânţa a intrat şi a prins rădăcini, trebuie aceleaşi griji pentru ca să se
întărească tulpina, ca ea să crească şi să aducă rodul său şi ca nimic să n-o împiedice.
Privitor la seminţe, se poate spune că spinul odată format şi ajuns în vigoarea lui, nu mai
este greu să se păstreze, de secetă, năpastă sau alte pericole; dar privitor la învăţătură nu
este la fel: chiar când lucrul s-a terminat, o furtună care vine, greutăţile, tulburările care
se nasc, bruscările celor răi, o mulţime de ispite pot dărâma tot edificiul.
3
 Căci nu fără motiv spunem noi toate acestea; ci, precum Ioan Botezătorul,
repetăm aceleaşi lucruri ca voi să nu le luaţi ca ceva nepotrivit şi greu.” (Comentar la
Evanghelia de la Ioan, omilia XVIII, 1, pp. 86-87)

PREDICA (scopul predicii)

„Ştiu că multora nu numai că nu le plac cuvintele mele; dimpotrivă, când le aud,

le socotesc basme şi poveşti şi nu iau aminte la cele ce spun. Dar eu sufăr şi mă doare
inima şi pentru aceea că nici viaţa cea de toate zilele, nici făgăduinţa asta mare a lui
Dumnezeu, nici frica de cele viitoare, nici predicile mele din fiecare zi n-au putut mişca
inima unora ca aceştia. Totuşi nici aşa n-am să încetez a predica până ce, prin continua
predicare am să pot birui, până ce am să-i fac să se trezească pe aceia şi să-i ridic din
somnul lor adânc şi din beţia pe care a adus-o peste ei pofta de bani, întunecându-le
mintea. Ştiu, ştiu că pe lângă harul lui Dumnezeu şi predicile mele continui şi râvna dată
de post vor putea, în sfârşit, să-i scape de boala aceasta cumplită şi să-i facă deplin
sănătoşi, ca să scape şi ei de pedeapsa gătită unora ca aceştia şi să scap şi eu de tristeţe şi
să înalţ pentru toate slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…”. (Omilii la Facere, omilia
III, VI, în col. PSB, vol. 21, p. 55)

„ ... mă aştept şi eu, ca, pentru folosul vostru, să-mi dea şi mie mai bogat cuvântul
învăţăturii spre zidirea dragostei noastre. Pentru voi şi pentru sporul vostru duhovnicesc
îndur toată această osteneală; ca voi să urcaţi mai iute spre culmile virtuţii şi să fiţi tuturor
celor ce se uită la voi dascăli ai vieţuirii celei după Dumnezeu, iar eu să capăt şi mai
multă îndrăznire, văzând că nu m-am ostenit în zadar şi fără de folos, ci că în fiecare zi a
sporit sămânţa aceasta duhovnicească şi că nu mi s-au întâmplat şi mie cele întâmplate
semănătorului din pilda evanghelică. Acolo numai o parte din seminţe a scăpat; trei părţi
s-au pierdut. O parte din seminţe, căzută pe cale, a rămas fără rod; o altă parte a fost
înăbuşită de spini; o altă parte căzută pe piatră, a rămas deasupra pietrei şi n-a putut să
facă rod (Mt., 13, 3-8). Aici, însă, cu harul lui Dumnezeu, nădăjduiesc ca toate seminţele
să cadă pe pământ bun şi unele să aducă o sută, altele şaizeci, iar altele treizeci. Asta îmi
va spori râvna, asta îmi va deştepta mintea, că ştiu că nu vorbesc în zadar şi fără rost, ci
că primiţi cuvintele mele cu urechi deschise şi cu mintea încordată!”. (Omilii la Facere,
omilia IV, I, în col. PSB, vol. 21, pp. 56-57)

„Credeţi că mă sârguiesc să vă predic numai pentru a vă încânta auzul sau pentru

că doresc laudele voastre? Dacă n-aţi câştiga nimic din predicile mele, atunci ar fi mai
bine să tac. N-aş vrea să vă măresc osânda”. (Omilii la Facere, omilia VI, I, în col. PSB,
vol. 21, p. 78)

„E drept, cuvântul meu se adresează tuturora, dar fiecare din ascultători să ia

leacul potrivit. Cel cu păcate să pună capăt trândăviei, să nu meargă mai departe, ci cu
sârguinţa pe care o va arăta să se ridice şi să-şi îndrepte păcatele; cel fără de păcate să se
întărească şi mai mult, ca să nu fie prins în laţul diavolului şi nici să mai păcătuiască
vreodată”. (Omilii la Facere, omilia VI, III, în col. PSB, vol. 21, p. 80)

„Mă silesc să predic după puterea mea cu şi mai mult zel şi tragere de inimă spre
zidirea voastră, spre slava lui Dumnezeu şi lauda Bisericii”. (Omilii la Facere, omilia
XIII, I, în col. PSB, vol. 21, p. 147)

„Aş fi vrut să comentez şi cele spuse mai departe de Scriptură; dar trebuie să-mi
opresc aici neapărat cuvântul de învăţătură, ca să nu întunec amintirea celor ce-am spus
până acum cu mulţimea celor ce aş mai spune. Ceea ce urmăresc nu este să vă spun multe
4
lucruri. Nu! Ci vă vorbesc pentru ca să vă rămână înfipte necontenit în minte cele ce vă
spun, pentru ca nu numai voi să ştiţi cele cuprinse în dumnezeieştile Scripturi, ci să fiţi şi
dascălii altora, să fiţi în stare să-i învăţaţi şi pe alţii”. (Omilii la Facere, omilia XIV, V, în
col. PSB, vol. 21, p. 164)

„Să ştiţi că nu caut cu orice preţ să vă grăiesc mult, ci vreau să vă grăiesc atât cât
puteţi ţine minte, ca să plecaţi cu un folos acasă. Ce folos am avea dacă eu aş vorbi mai
mult decât trebuie, iar voi n-aţi culege nici o roadă din spusele mele? Ştiind, dar, că
pentru folosul vostru îmi iau această osteneală, socot că primesc îndestulătoare răsplată,
de văd propăşirea voastră, de văd că ţineţi bine minte spusele mele, că le strângeţi în
sânurile minţii voastre, ca să le frământaţi şi să le gândiţi mereu. Ţinerea de minte a celor
spuse până acum vă va face să reţineţi cu mai multă uşurinţă şi cele ce vă vor mai fi
spuse; şi aşa, cu trecerea vremii, să ajungeţi şi altora dascăli. Aceasta-i toată grija şi
strădania mea, ca voi să ajungeţi desăvârşiţi şi să nu vă fie nimic ascuns din cele scrise în
dumnezeieştile Scripturi”. (Omilii la Facere, omilia XXVIII, I, în col. PSB, vol. 21, p.
350)

„... şi plugarul, când vede că lucratul pământului îi aduce mare belşug de roade,
lucrează şi el pământul cu şi mai multă râvnă. Tot aşa şi eu, când văd că propăşiţi în viaţa
cea după Dumnezeu, când vă văd că vă străduiţi să împliniţi cu fapta spusele mele, apoi
îmi dau şi mai multă osteneală să vă predic, pentru că ştiu că nu semăn pe piatră, ci arunc
seminţele în pământ gras şi roditor.
De aceea vă predic în fiecare zi, ca voi câştigând ceva, să plecaţi cu un folos acasă
şi să vi se înmulţească faptele de virtute, dar şi eu să mă bucur văzând propăşirea voastră.
Nu vreau să vă vorbesc la întâmplare şi în zadar, numai ca să culeg laudele voastre şi să
plecaţi aplaudându-mă. Nu pentru aplauze vorbesc, Doamne fereşte, ci pentru folosul
vostru. Pentru mine cea mai mare laudă – şi laudă îndestulătoare – este dacă se întoarce
cineva de la păcat la virtute, dacă din trândav, cum era mai înainte, ajunge om vrednic în
urma predicilor mele. Asta îmi aduce mângâiere şi cea mai mare laudă, iar vouă, mult
câştig şi bogăţie duhovnicească”. (Omilii la Facere, omilia LIV, I- II, în col. PSB, vol.
22, pp. 204-205)

„Eu am fost mai aspru în predica mea de azi, pentru ca, tăind mai adânc, să vă
scap de puroiul care vă ameţeşte minţile şi să vă redau sănătatea sufletului”. (Omilii la
Matei, omilia VI, VIII, în col. PSB, vol. 23, p. 89)

„Nu-mi trebuie aplauzele voastre, zgomotele voastre, nici aprobările voastre! Un

singur lucru vreau numai: Să mă ascultaţi în linişte şi cu mintea trează şi să faceţi cele ce
vă spun. Acestea-mi sunt aplauzele, aceasta-mi este lauda! Dar dacă-mi lauzi spusele şi
nu faci ce lauzi, mai mare ţi-i osânda, mai multă vina, iar mie ruşine şi batjocură. Nu-i
teatru aici; nu staţi aici ca să vedeţi tragedieni şi să aplaudaţi numai. Aici e şcoală
duhovnicească! De aceea un singur scop am: să faceţi ce vă spun şi prin fapte să-mi
arătaţi ca mă ascultaţi. Atunci dobândesc totul”. (Omilii la Matei, omilia XVII, VII, în
col. PSB, vol. 23, p. 230)

„Ceea ce vă vom spune, noi o zicem pentru a înmulţi zelul vostru şi să vă facem
să credeţi în virtute.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XII,1, p. 61)

,,… deşi vi s-au spus poate mai lămurit decât trebuie, totuşi nimeni să nu mă
învinovăţească, fiindcă eu nu caut a mă împodobi cu frumuseţea cuvintelor, ci să fac
frumoşi şi cinstiţi pe cei ce mă ascultă. Pentru aceea şi proorocii nu cruţă nici unul din
aceste cuvinte voind a tăia din rădăcină neînfrânarea iudeilor, ci încă îi atacă mai pe faţă
5
decât noi în toate cele ce v-am vorbit. De altfel şi doctorul care voieşte a tăia rana cea
putredă nu se gândeşte cum să-şi ţină mâinile curate, ci cum bolnavul să scape de acea
rană. De asemenea, şi cel ce voieşte a înălţa pe cel smerit, el cel întâi se smereşte. Şi cel
ce încearcă a sfâşia fiara ce-i gândeşte răul se va însângera şi pe sine o dată cu acela, dar
aceasta îl face încă şi mai strălucit.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către
Corinteni, omilia XXXVII, p. 401)

„... nu vom înceta niciodată a vorbi de aceleaşi lucruri, până ce nu le veţi

îndeplini. Mai cu seamă noi facem aceasta din îngrijirea şi marea dragoste ce avem către
voi, după aceea şi pentru primejdia ce ne stă nouă în faţă. Căci cel ce trâmbiţează, chiar
dacă nimeni n-ar ieşi la război, trebuie totuşi să trâmbiţeze pentru a-şi face datoria sa. Noi
facem aceasta nu cu scopul de a vă mări osânda, ci ca voi singuri să vă apăraţi.” (Tâlcuiri
la Epistola întâi către Timotei, omilia a VI-a, pp. 73-74)

„Poate se va părea că vorbirea mea a apucat pe alt drum, dar asta nu înseamnă a te
abate din drum, căci eu nu stau aci să vă spun vouă poveţe goale, ci încerc să îndrept
fiecare din păcatele ce vă bântuie. De aceea vă dojenim atâta, împletind felurite cuvântări,
pentru că e firesc ca să fie felurite şi bolile aflătoare într-un norod aşa de mare. Şi ţinta
noastră nu e să vindecăm doar o rană, ci multe şi felurite; de aceea şi leacul învăţăturii
trebuie să fie felurit.” (Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XIV-a, p. 71)

„Nu spun aceste lucruri ca să mă lăudaţi, ca să mă aplaudaţi, ca să strigaţi, ci ca să

vă aduceţi aminte la timp de aceste cuvinte şi să arătaţi rânduiala cuvenită.” (Cuvânt la
Botezul Domnului, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la
sfinţi, p. 44)

,,Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după
fapta cea bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar
eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc? Nu aplauzele ascultătorilor, ci
îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede
în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos
durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului
însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va
înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.” (Cuvânt la Sfânta şi Marea Marţi, în vol. Omilii
la Postul Mare…, p. 120)

,,Înfricoşez, ca să mântui. Fac predica mai tăioasă ca un cuţit, ca fiecare din voi să
taie putregaiul din el.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul
Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…,p. 126)

,,Da, de aceea vă predicăm în fiecare zi, pentru ca tăind cu cuvântul, ca şi cu o

seceră, patimile sălbatice ale sufletului, să ajungem pomi roditori, să facem fructe coapte
care să fie puse în jitniţa cea împărătească, să aducă slava Stăpânului obştesc şi
Plugarului sufletelor noastre, iar nouă, viaţă veşnică.” (Despre soartă şi Providenţă,
cuvântul I, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 170)

,,Caut folosul vostru, nu lauda mea.” (Cuvânt despre folosul citirii Scripturii, (La
începutul Faptelor apostolilor – III), în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi
Providenţă…, p. 334)

6
 ,,Nu vă spun aceste lucruri numai pentru a vă auzi aplaudând, ci pentru ca voi să
vă dezvăluiţi încântarea prin fapte.” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea V,
p. 131)

„Nu aplauzele sunt lauda predicatorului, ci râvna în evlavie a celor ce-l ascultă, nu
bătutul din palme în timpul cuvântării, ci râvna permanentă. Laudele, odată ieşite din
gură, se împrăştie în văzduh şi pier, pe când îndreptarea vieţii ascultătorilor aduce
răsplată nepieritoare şi nemuritoare şi predicatorului, şi ascultătorilor. Cuvintele voastre
de laudă fac aici strălucitor pe predicator, pe când evlavia sufletelor voastre dă mare
îndrăznire dascălului. Un predicator, deci, nu trebuie să iubească aplauzele, ci folosul
ascultătorilor.” (Către cei ce n-au venit la biserică; şi la cuvântul apostolic care zice:
<<Dacă flămânzeşte duşmanul tău, dă-i pâine…>>, 1, în vol. Despre schimbarea
numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 102-103)

PREDICA (folosul predicării Cuvântului)

„Mare este puterea predicii! Frământătura dospită ajunge pe viitor aluat. Şi după
cum scânteia când cade pe lemne le aprinde şi pe acestea şi mai aprinde şi altele, tot aşa
cu predicarea Evangheliei”. (Omilii la Matei, omilia XLVI, II, în col. PSB, vol. 23, p.
540)

„Predica îl corectează pe păcătos şi îl depărtează de păcat pe omul de bine.”

(Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XIV, 4, p. 70)

„Şi am zis către mine însumi: Deci, se vor înţelepţi din acestea? Nu vor trece două
zile, şi cele întâmplate vor fi date uitării? Căci învăţăturile erau rostite de curând. Din nou
voi spune, din nou voi grăi. Ce folos? Mai da aşa folos! Căci chiar dacă nu vor auzi toţi,
cel puţin jumătate vor asculta, dacă nu jumătate, măcar un sfert, zece, cinci, chiar unul şi
dacă nu este nici unul, am plată neîmpărţită.” (Din vol. Despre Rai şi Scriptură. Despre
iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Despre <<Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta>>,
pp. 28-29)

„... acesta (cuvântul – n.n.) hrăneşte mai mult decât pâinea, îndreaptă mai mult
decât un leac, arde mai intens decât un foc, neproducând nici o durere şi reţinând
scurgerile împuţite ale gândurilor rele, taie mai ascuţit decât fierul şi fără durere părţile
infectate, şi făcând aceasta nu produce nici o cheltuială de bani, nici nu sporeşte sărăcia.
Pregătind deci acest leac, îl trimitem tuturor şi ştiu că toţi se vor bucura de tratamentul
lui, dacă vor lua aminte cu exactitate şi cu minte teafără la cele spuse.” (Scrisori din exil.
Către cei ce se scandalizează de fărădelegile şi persecuţiile comise şi despre Pronia lui
Dumnezeu, 4, în vol. Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre
deprimare, suferinţă şi Providenţă…, pp. 263-264)

,,Să ne închipuim că n-am convins pe nimeni cu cuvintele mele – cu toate că este

cu neputinţă să ajungă neroditor un cuvânt răspândit în auzul atâtora –, dar să ne
închipuim şi aceasta. Nici aşa nu îmi este fără câştig cuvântul meu. Da, au intrat în
crâşmă, dar n-au mai intrat cu aceeaşi neruşinare! Adeseori, în timp ce şedeau la masă îşi
aduceau aminte de cuvintele mele, de mustrările mele, de dojanele mele; aducându-şi
aminte de ele, se ruşinau, roşeau în cugetul lor şi nu mai săvârşeau cu atâta neruşinare
cele ce făceau de obicei. Iar dacă cineva se ruşinează, dacă osândeşte faptele sale, atunci
fapta aceasta este început de mântuire, de minunată schimbare. În afară de aceasta, am
avut de pe urma predicii mele şi un alt câştig, şi nu mai mic.
- Care este acela?
7
 - I-am făcut pe cei cuminţi mai cumpătaţi şi i-am încredinţat că lucrul cel mai bun
dintre toate este hotărârea lor de a nu se lăsa târâţi de mulţime.
N-am adus întremare celor bolnavi? Dar i-am făcut mai tari pe cei sănătoşi! N-a
întors predica mea pe unii de la păcat? Dar i-a făcut mai cu luare-aminte pe cei virtuoşi.
Să-ţi mai spun, pe lângă celelalte, şi un al treilea câştig! Nu i-am convins astăzi?
Dar pesemne îi voi putea convinge mâine! Nu-i voi putea convinge nici mâine? Îi voi
convinge poimâine sau poate răspoimâine! Cel care a auzit astăzi cuvântul meu şi nu l-a
primit, mâine poate îl va auzi şi-l va primi. Iar cel care l-a nesocotit şi azi şi mâine, poate
că după mai multe zile va lua aminte la spusele mele. Şi pescarul de multe ori scoate
plasa goală ziua toată, iar seara, adeseori, când să plece acasă, se duce cu peştele pe care
nu l-a prins toată ziua. Dacă din pricina nereuşitelor ce ni se întâmplă adesea n-am mai
vrea să muncim şi să ne apucăm de treabă, ni s-ar distruge toată viaţa; ar pieri nu numai
cele duhovniceşti, ci şi toate cele pământeşti.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul I, în vol.
Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, pp.25-26)

,,Dar mă vei putea întreba:

- Ce folos aduci dacă vorbeşti?
- Aduc folos dacă mă ascultă cineva. Eu îmi fac datoria mea. Semănătorul trebuie
să semene. A ieşit semănătorul să semene. O parte din seminţe a căzut lângă cale, altă
parte pe piatră, alta în spini, iar alta pe pământ bun. Trei părţi au pierit, şi numai una a
fost salvată, dar el n-a încetat de a lucra ogorul. N-a încetat de a-l lucra tocmai pentru că a
salvat o parte din seminţe.
Dar acum, e cu neputinţă ca sămânţa aruncată într-atâta mulţime de lume să nu-mi
aducă rod? De nu vor asculta toţi, va asculta jumătate; de nu va asculta jumătate, va
asculta a treia parte; de nu va asculta a treia parte, vor asculta zece; de nu vor asculta
zece, va asculta unul! Să asculte acela! Nu-i puţin lucru să fie mântuită chiar o singură
oaie. Pentru că şi păstorul acela a lăsat cele nouăzeci şi nouă de oi şi a alergat la una, care
era rătăcită (Mt., 18, 12).” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul
Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 127)

,,… nu voi înceta de a predica, chiar de m-ar asculta numai unul. Sunt doctor, dau
doctorii. Sunt învăţător, mi s-a poruncit să predic, să îndemn. Că spune Scriptura: Străjer
te-am pus pe tine casei lui Israel (Iez., 3, 17). Nu îndrept pe nimeni? Şi ce va fi? Eu îmi
am plata mea. Şi aceasta o spun exagerând, căci e cu neputinţă ca din mulţime de lume să
nu se îndrepte cineva.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul
Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 128)

PREDICA (condiţii ale unei predici bune)

„Predicatorul trebuie să înlăture fastul care nu-i şade bine decât unui sofist ...”.
(Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia II, 3, p. 13)

„Cel mai minunat mijloc de predicare nu-i numai mustrarea, ci şi sfatul şi

mângâierea. Aşa a poruncit şi Pavel: Mustră, ceartă, mângâie. Dacă mângâi
mereu, îi faci pe ascultători trândavi. Dacă cerţi neîncetat, îi faci îndărătnici. Că,
neputând îndura povara unor neîncetate mustrări, fug îndată. De aceea trebuie ca
predica să fie aşa: când să mustre, când să mângâie.” (E primejdios lucru şi pentru
predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul
ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e osândirea
propriilor păcate, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă
la sfinţi, p. 459)

8
 „Sunteţi în stare, prin darul şi dragostea voastră de predică, să întraripaţi chiar şi
un suflet de piatră.” (Cuvânt despre folosul citirii Scripturii, (La începutul Faptelor
apostolilor – III), p. 330)

„Dacă un predicator dispreţuieşte laudele, dar nu face ca predica sa să fie plăcută

şi dreasă cu sare (Col., 4, 6), credincioşii îi întorc spatele şi nu are nici un folos de pe
urma acestei măreţii sufleteşti; iar dacă vorbeşte plăcut şi cu gust, dar este subjugat de
slava dată de aplauze, ajunge tot acolo: vorbeşte şi spre paguba lui sufletească şi spre
paguba sufletească a ascultătorilor săi, pentru că, de dragul laudelor şi al aplauzelor, îşi dă
silinţa să vorbească mai mult spre plăcerea ascultătorilor decât spre folosul lor. Şi după
cum predicatorul care nu umblă după laude şi aplauze, dar nu ştie nici să vorbească, nu se
pleacă într-adevăr plăcerilor credincioşilor, dar nici nu le poate fi de mare folos, tocmai
pentru că nu ştie să vorbească, tot aşa şi predicatorul care este atras de dorul aplauzelor şi
al laudelor şi ştie să vorbească, poate face într-adevăr pe credincioşi mai buni, dar el, în loc
să-şi aleagă subiecte de zidire sufletească, alege mai mult subiecte care pot încânta pe
credincioşi, pentru că prin acestea culege aplauze furtunoase.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a cincea, cap. 2, în vol. Despre preoţie, pp. 123-124)

„Dacă un predicator, suit pe amvon, rosteşte cuvinte care pot zgudui şi trezi
sufletele celor care duc o viaţă stricată, dar dacă în timpul predicii se poticneşte, se
întrerupe şi, din pricina sărăciei cuvintelor sale, este silit să roşească, ei bine, un astfel de
predicator pierde îndată tot câştigul spuselor sale. Ascultătorii săi, ale căror păcate au fost
biciuite, suferă de pe urma cuvintelor lui; şi pentru că nu pot să se răzbune altfel, îl
batjocoresc, spunându-i că-i un neînvăţat şi un prost, crezând că aşa îşi acoperă ocara. De
aceea predicatorul, ca un vizitiu prea bun, trebuie să ţină bine în mâinile sale aceste două
însuşiri, ca să le poată întrebuinţa pe amândouă, după nevoie. Când nu i se poate găsi nici
un cusur, atunci poate mustra şi mângâia pe toţi credincioşii săi cu câtă autoritate voieşte;
înainte de asta, însă, nu-i este uşor s-o facă. Dar măreţia sufletească a conducătorului
turmei nu trebuie să se arate numai în dispreţuirea laudelor şi a aplauzelor, ci trebuie să se
întindă şi mai departe, pentru ca să nu-i fie nedesăvârşit câştigul.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a cincea, cap. 3, în vol. Despre preoţie, pp. 124-125)

PREDICA (preotul predicator este dator să-şi pregătească cu sârguinţă

cuvântul)

„Preotul nu-i scutit de muncă sârguincioasă şi continuă, nici când are un deosebit
talent oratoric - şi sunt puţini de aceştia! -, pentru că nu te naşti cu talent oratoric, ci îl
dobândeşti prin studiu. De-ai ajunge în vârful lui, chiar atunci te părăseşte, dacă nu-ţi
cultivi talentul oratoric prin necontenit studiu şi prin neîntrerupt exerciţiu. Prin urmare,
predicatorii mari trebuie să muncească mai mult decât predicatorii slabi. Dacă nu
muncesc, pagubă îi aşteaptă şi pe unii şi pe alţii; dar nu aceeaşi pagubă; ci paguba suferită
de predicatorii mari este tot atât de mare pe cât de mare este şi deosebirea dintre talentul
oratoric al unora şi al altora. Pe predicatorii slabi nimeni nu-i ţine de rău dacă vorbesc
prost; pe predicatorii mari, însă, toţi îi critică dacă nu se întrec necontenit pe ei înşişi. Mai
mult încă, predicatorii slabi sunt lăudaţi mult chiar pentru predicile bunicele; predicatorii
mari, dimpotrivă, nu numai că nu sunt lăudaţi, ba şi mult criticaţi, dacă predicile lor nu
sunt excepţionale şi surprinzătoare. Că ascultătorii judecă predica, nu după cuvintele
predicii, ci după faima predicatorului.
Prin urmare, când un predicator mare întrece pe toţi ceilalţi predicatori în cuvânt,
atunci mai cu seamă trebuie să muncească pentru pregătirea predicilor mai mult decât toţi.
Lui nu-i este îngăduit să ţină o predică proastă, lucru care poate să i se întâmple în chip
obişnuit oricărui om; dimpotrivă, dacă predica sa nu-i la înălţimea renumelui său, pleacă
9
din faţa ascultătorilor încărcat de nenumăratele batjocuri şi critici. Nimeni nu se gândeşte
că poate i-a fost întunecată limpezimea minţii de tristeţe, de nelinişte, de grijă, iar
adeseori chiar de mânie, şi că din pricina aceasta gândurile sale n-au mai putut fi rostite
aşa cum i s-au născut în minte. Nimeni nu se gândeşte că, în definitiv, este şi el om şi nu
poate fi totdeauna la fel, nici nu poate fi excepţional în orice predică, că este firesc să
greşească uneori şi să facă predici mai prejos de talentul său oratoric. Dar, după cum am
spus, ascultătorii lui nu vor să se gândească la asta, ci îl critică, judecându-1 ca şi cum ar fi
înger. De altfel, omul trece de obicei cu vederea faptele bune ale aproapelui său chiar când
sunt multe şi mari; dar dacă face vreo greşeală, oricât de mică ar fi şi oricât de veche, o
vede îndată, o critică cu uşurinţă şi şi-o aduce aminte totdeauna. Iar o greşeală de aceasta,
mică şi neînsemnată, a micşorat de multe ori slava marilor predicatori.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a cincea, cap. 5, în vol. Despre preoţie, pp. 126-127)

PREDICA (inspiraţia predicatorului)

„Poate că am lungit prea mult cuvântul, dar fără voia mea, târât, cum s-ar putea
spune, de înlănţuirea cuvintelor, ca de un şuvoi puternic. Dar voi sunteţi de vină, voi care
ascultaţi cu plăcere cuvintele mele. Că nimic nu poate însufleţi atâta pe vorbitor, nimic
nu-i poate da o bogăţie mai mare de gânduri ca atenţia ascultătorilor. Şi după cum nişte
auditori nepăsători şi neatenţi îl fac mai trândav pe cel ce are darul vorbirii, tot aşa voi, cu
harul lui Dumnezeu, chiar de-aş fi mai fără de glas decât pietrele, sunteţi în stare să mă
treziţi din amorţeala mea, să mă deşteptaţi din somn şi să mă siliţi să spun ceva folositor,
ceva care să ducă la zidirea voastră sufletească”. (Omilii la Facere, omilia IV, VI, în col.
PSB, vol. 21, p. 64)

„Fiecare dascăl când vede că şcolarii lui ţin bine minte învăţăturile date şi că dau
roadă prin fapte, le predă cu mai mult drag mai departe învăţăturile. Aşa şi eu; cu cât vă
văd cu mintea mai trează, cu dorul înmulţit şi cu mintea înaripată, cu atât sunt mai plin de
râvnă în a vă pune înainte mai din belşug învăţătura. Cu cât văd că cresc mai mult în voi
apele acestea duhovniceşti, cu atât creşte şi în mine izvorul pentru zidirea voastră şi
pentru folosul sufletesc. Aici nu se întâmplă ce se întâmplă de obicei cu banii. Acolo, cel
care dă vecinului bani îşi micşorează averea şi cu cât dă mai mult cu atât îşi împuţinează
mai mult avuţia; aici cu totul dimpotrivă; atunci mai cu seamă îmi creşte avuţia, atunci
îmi sporeşte mai mult această bogăţie duhovnicească, atunci când o revărs din belşug
celor ce vor să se adape din această învăţătură”. (Omilii la Facere, omilia VIII, I, în col.
PSB, vol. 21, p. 98)

„Nu vă grăiesc gânduri ale minţii mele, ci învăţăturile dăruite mie de Stăpânul
prin dumnezeieştile Scripturi; pe acestea vi le pun în faţă şi cu ele vă adăp necontenit
auzul”. (Omilii la Facere, omilia XI, III, în col. PSB, vol. 21, p. 132)

„Poate, da, poate că Bunul şi Atotputernicul Stăpân, îmi va da, nu pentru mine, că
eu sunt un nimic şi nevrednic, ci pentru voi şi pentru folosul vostru, cuvânt întru
deschiderea gurii mele spre slava Lui şi spre zidirea voastră”. (Omilii la Facere, omilia
XXIV, I, în col. PSB, vol. 21, p. 286)

,,N-am spus aşa ca să mă laud cu puterea minţii mele; că cele ce am spus nu-s ale
mele, ci ale harului Duhului, care trezeşte pe cei trândavi din lenevia lor, ca să nu treacă
nepăsători pe lângă nimic.” (Cuvânt despre folosul citirii Scripturii, (La începutul
Faptelor apostolilor – III), în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi
Providenţă…, p. 339)

10
 PREDICA (conţinutul predicii)

„Facă-se glasul meu ascultat de către voi toţi, vorbirea mea vă prezintă vindecări
pentru toţi; dar este a fiecăruia din ascultătorii mei de a se vindeca şi de a alunga boala
lui. Eu nu-i cunosc nici pe cei ce sunt bolnavi, nici pe cei ce sunt sănătoşi: iată pentru ce
vorbesc despre toţi, eu spun ceea ce i se potriveşte fiecăruia pentru boala sufletului lui; eu
vorbesc pe atâta despre lăcomie, pe atâta despre plăcerile mesei, pe atâta despre
cumpătare; apoi laud milostenia, vă îndemn să o faceţi; de acolo eu trec la alte fapte bune.
Căci ştiu că dacă m-aş lega de un singur punct, medicamentul propus nu va folosi rănilor
voastre. Dacă n-aş avea aici decât o singură persoană care să mă asculte, eu nu m-aş
crede obligat să îmbrăţişez atâtea subiecte odată; dar precum se află după toate aparenţele
printre atâţia ascultători mulţi bolnavi diferit, mie nu-mi este greu de a împărţi subiectul
şi de a trata o mulţime altele. În rest, nu se poate ca să nu se afle tot felul de boli într-o
mulţime aşa mare, cu toate că ele nu se află toate în fiecare în particular.” (Comentar la
Evanghelia de la Ioan, omilia XXIII, 1, pp. 108-109)

„Ştiu, iubiţilor, că mulţi dintre voi, auzind aceste cuvinte, nu ne ascultă cu plăcere.
Dar nici eu nu le spun cu plăcere, fiindcă de ce aş vorbi despre ele? Aş fi voit să vă
povestesc pururea despre Împărăţia cerurilor, despre repausul de acolo, despre acea apă a
odihnei, despre locul cel înverzit. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit; la apa odihnei
m-a hrănit (Ps., 22, 2). Aş fi dorit să vorbesc despre locul de unde a fugit toată durerea,
întristarea şi suspinarea. Aş fi voit să vă povestesc despre dulceaţa petrecerii cu Hristos –
deşi toate acestea sunt mai presus de judecata omenească – dar totuşi aş fi voit să vă spun
numai despre acestea, după puterile mele. Dar ce mă voi face? Nu e cu putinţă a vorbi
despre Împărăţia cerurilor celui bolnav de friguri sau celui ce stă rău cu sănătatea; cu unul
de acesta trebuie a vorbi despre sănătate. Nu trebuie să-i vorbeşti despre cinste celui
acuzat de o faptă urâtă, ci trebuie să cauţi a-l scăpa de osândă şi de pedeapsă.” (Omilii la
Epistola către Filipeni, omilia a VII-a, pp. 124-125)

„Trebuie să ştiţi că nu-i mărginit nici de timp, nici de zile cuvântul lui Dumnezeu,
ci în orice zi se poate vorbi şi despre Cruce, şi despre Patimi, şi despre Înviere, şi despre
Înălţare, şi despre a doua Venire.” (Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, II,
în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 172)

„Poate că unii dintre voi vor spune cu nemulţumire: Asta vorbeşte numai
despre lacrimi şi suferinţă; pe toate le vede negre şi murdare. Nu aş vrea una ca asta,
credeţi-mă. Aş vrea să simt numai bucurie şi desfătare şi să pot aduce numai cuvinte
de laudă. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum să nu plâng, dacă suntem
vrednici de plâns? Cum să nu jelesc, dacă faptele noastre sunt înfricoşătoare? Va supără
plânsul meu? Dar de ce nu vă supără păcatele voastre? Cuvintele mele sunt
dureroase? Dar dureroasă nu este şi viaţa voastră lipsită de Dumnezeu? Dacă vreţi să
nu plâng, nu vă mai îndreptaţi spre iad. Dacă vreţi să nu jelesc, nu vă mai distrugeţi
sufleteşte. Dar văzând cum vă pierdeţi, nu pot să nu jelesc. Sunt părintele vostru
duhovnicesc, care vă iubeşte. Iată ce spune Pavel: O, copiii mei, pentru care sufăr
iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi! (Gal., 4, 19). Nici o femeie
aflată în durerile naşterii nu strigă cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.
O, dacă aţi putea înţelege durerea mea, dacă aţi vedea focul care-mi arde inima,
v-aţi da seama că sufăr mai mult decât femeia proaspăt căsătorită, care îşi pierde
bărbatul, şi decât tatăl care îşi pierde fiul. Sufăr pentru că nu sporiţi duhovniceşte.”
(Din vol. Problemele vieţii, p. 325)

11
 „Cuvântul de învăţătură iese de pe limba predicatorului; învinuieşte păcatul, laudă
virtutea, mustră desfrânarea, încununează cuminţenia, ţine de rău mândria, laudă
blândeţea; e ca un leac deosebit, alcătuit din toate felurile de leacuri. Fiecare ascultător
poate lua din el ce i se potriveşte şi ce îi e de folos. Cuvântul de învăţătură iese în auzul
tuturor, dar se aşază în conştiinţa fiecăruia, îi vindecă pe tăinuite boala şi adesea, înainte
de a i se da în vileag boala, îi aduce sănătate”. (Să nu dăm în vileag păcatele fraţilor
noştri şi să nu-i blestemăm pe duşmani, în vol. Despre desfătarea celor viitoare. Să nu
deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, p. 33)

„Aţi auzit cum am lăudat puterea rugăciunii, cum i-am mustrat pe cei care se roagă
cu trândăvie, fără să-i dau în vileag. Cei care s-au ştiut că se roagă cu râvnă au primit
laudele aduse rugăciunii şi au ajuns mai râvnitori datorită laudelor; cei care s-au ştiut că
se roagă cu trândăvie au primit iarăşi mustrarea şi şi-au lepădat nepăsarea. Dar nu-i ştim
nici pe unii, nici pe ceilalţi; şi necunoaşterea aceasta le este folositoare şi unora, şi altora.
Cum, am s-o spun eu! Cel care a auzit laudele rugăciunii şi s-a ştiut că se roagă cu râvnă
ar fi căzut în mândrie dacă ar fi avut mulţi martori pentru laudele aduse; dar aşa, primind
în taină lauda, scapă de mândrie. Iarăşi, cel care s-a ştiut că se roagă cu trândăvie, auzind
mustrarea, a ajuns mai bun datorită mustrării, că nici un om nu ştie că a fost mustrat. Şi
aceasta nu îi este de puţin folos! Cu toţii dorim ca mulţimea să aibă o părere bună despre
noi; de aceea, atâta vreme cât socotim că nu ne ştie răutatea, ne străduim să fim mai buni;
dar când răutatea noastră a ajuns cunoscută tuturor şi am pierdut nădejdea că mai rămâne
tăinuită, ajungem mai răi şi mai nepăsători. După cum rănile cele descoperite se
înrăutăţesc mai mult dacă le bate mereu aerul rece, tot aşa şi sufletul păcătos ajunge mai
rău dacă i se mustră păcatele în faţa multora. Ca să nu se întâmple aceasta, predica v-a
vindecat pe tăinuite”. (Să nu dăm în vileag păcatele fraţilor noştri şi să nu-i blestemăm
pe duşmani, în vol. Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă
cuvântări la Cartea Facerii, p. 33)

PREDICA (,,lumina rugăciunii să deschidă calea cuvântului”)

,,Mai întâi rugăciunea şi apoi cuvântul. La fel grăiesc şi apostolii: Iar noi vom
stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului (Fap. 6, 7). La fel face şi Pavel când se roagă
la începutul epistolelor, pentru ca, precum lumina unei făclii, lumina rugăciunii să
deschidă calea cuvântului.” (Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, cuvântarea III, p. 76)

PREDICA (greutăţile şi poverile predicii)

„Predica are greutăţile şi poverile ei; Sfântul Pavel o declară şi o arată prin aceste
cuvinte: preoţii, care-şi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai
ales cei ce se ostenesc cu cuvântul şi cu învăţătura (1 Tim., 5, 17) poporului. Dar depinde
de voi de a face această osteneală dulce sau grea. Dacă respingeţi ceea ce vă zicem noi,
sau chiar dacă, fără a respinge, nu faceţi să se vadă rod în faptele voastre, osteneala ne va
fi grea şi penibilă. Fiindcă noi vom cunoaşte că lucrăm în zadar şi fără folos; dar dacă
sunteţi atenţi, şi dacă practicaţi ceea ce aţi auzit, noi nu vom privi la sudorile noastre;
rodul muncii nu face să se simtă osteneala şi să se simtă greul. Pentru aceasta, dacă vreţi
să ne încurajaţi, şi să însufleţiţi râvna noastră, faceţi roade, eu vi le cer din har; ca văzând
roade frumoase şi bogate, susţinuţi de cunoştinţa că am ostenit bine şi înmulţind bogăţiile
noastre, noi nu ne vom lenevi într-un comerţ atât de fericit şi de folositor.” (Comentar la
Evanghelia de la Ioan, omilia XXII, 1, pp. 104-105)

PREDICA (convingerea auditorilor)

12
 „Aceasta va să zică de a face vorba nesilnică, de a nu da peste tot locul concluzia,
sau rezultatul ca de la dânsul, de a nu hotărî singur, ci a lăsa stăpân pe auditoriu, ca însuşi
el să-şi dea părerea, ceea ce face auditoriul a fi cu mai multă bunăvoinţă. Lucrul acesta îl
face şi în Vechiul Testament proorocul Natan, şi în Noul Testament în Evanghelia lui
Matei, Hristos, zicând: ce va face lucrătorilor viei aceleia (Mt., 21, 40)? - lăsându-i pe
dânşii (auditorii) de a răspunde, căci aceasta este biruinţa cea mai mare.” (Comentariile
sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia III, pp. 76-77)

,,Ce iertare vom avea, dar, preaiubiţilor, ce cuvânt de apărare, dacă, în timp ce
diavolul se slujeşte de o atât de mare furie împotriva noastră, noi nu aducem nici cea mai
mică parte din atâta râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri, cu toate că Dumnezeu ne stă în
ajutor? Deci, când îl vezi pe fratele tău învârtoşat la inimă şi neînduplecat şi că nu ia
aminte, spune în tine însuţi: Am să-l pot convinge cu timpul. Aşa ne-a poruncit şi Pavel să
facem: Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, certând
cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre
cunoaşterea adevărului (II Tim., 2, 24-25). Nu vezi adeseori că părinţii, când copiii lor
sunt bolnavi de moarte, se aşază lângă ei, plâng, se jelesc, îi sărută şi fac tot ce le stă în
putinţă până la cea din urmă suflare? Aşa fă şi tu cu fratele tău! Şi totuşi, părinţii cu
bocetele şi lacrimile lor nu pot alunga nici boala şi nu pot îndepărta nici moartea; dar tu
vei putea de multe ori cu răbdare şi stăruinţă să întorci şi să ridici prin plânsete şi lacrimi
un suflet bolnav de moarte. L-ai sfătuit, şi nu l-ai convins? Lăcrimează, ţine-l adeseori de
rău! Suspină cu amar, pentru ca ruşinat de purtarea ta de grijă, să se întoarcă spre
mântuire. Dar ce voi putea să fac de unul singur? Nu pot singur să vă întâmpin în fiecare
zi pe voi toţi, nici nu ajung să stau de vorbă numai eu singur cu o mulţime atât de mare.
Dar voi, dacă aţi vrea să împărţiţi între voi grija mântuirii celorlalţi şi dacă fiecare ar lua
în seama lui pe un frate care nu se îngrijeşte de sufletul său, atunci îndată va spori zidirea
noastră sufletească.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul I, în vol. Omilii la săracul Lazăr.
Despre soartă şi Providenţă…, p. 29)

„Nimic altceva nu contribuie atât de mult la a convinge un om de

cuvintele noastre, cât dacă înţelege că i le-am spus cu dragoste şi din
dragoste.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 116)

,,Că nimic nu foloseşte aşa de mult ca să-l convingi pe ascultător să primească

cele spuse decât faptul ca el să vadă că i se vorbeşte cu multă dragoste.” (Omilia despre
căsătorie. Din comentariul la Efeseni, în vol. Cateheze maritale, p. 112)

PREDICA (predicile Sfântului Ioan Gură de Aur trezeau în ascultători o

neîncetată dorinţă de a le audia)

„Socoteam că din pricina vorbirii neîncetate vă veţi fi săturat de cuvintele mele.

Dar văd că s-a întâmplat dimpotrivă, că din neîncetarea ei nu s-a făcut saţiu, ci dorinţă
mai mare; nu greaţă, ci dulceaţă mai mare. Şi s-a întâmplat aici precum se întâmplă cu
iubitorii de vin la ospeţele cele lumeşti. Că aceia cu cât beau mai mult vin, cu atât mai
mult îşi aprind setea. Iar noi cu cât prelungim învăţătura, cu atât aprindem pofta,
înmulţim dorinţa şi întărim dragostea. Şi cu toate că ştiu sărăcia mea, dar nu încetez a
urma ospătătorilor dornici punându-vă deseori masa şi turnându-vă plin paharul
învăţăturii. Căci văd că după ce-l veţi bea tot, iarăşi veţi înseta. Aceasta s-a văzut în toată
vremea...”. (Cuvânt către cei ce cred că diavolii ocârmuiesc cele omeneşti şi se necăjesc
pentru pedepsele lui Dumnezeu, şi se smintesc pentru îndestulările celor răi şi pentru
suferinţele celor drepţi, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 9)

13
 PREDICA (lungimea predicii)

,,… lungimea unei predici nu se măsoară cu mulţimea cuvintelor, ci cu dispoziţia

ascultătorilor. Când ai auditori nepăsători, pare că-i plictiseşti chiar când predica ţi-e
scurtă; dar când auditorii sunt aprinşi, treji şi numai urechi, nu le potoleşti dorinţa oricât
de mult ai lungi predica. Dar pentru că se întâmplă ca într-un popor atât de numeros să fie
şi unii mai slabi, neputincioşi să urmărească toată lungimea predicii, vreau să-i sfătuiesc
pe aceştia să plece după ce au ascultat cât pot asculta şi au luat cât le e de ajuns. Nimeni
nu-i împiedică, nimeni nu-i sileşte să stea mai mult decât pot. Să nu silească pe predicator
să scurteze predica înainte de vreme. Tu te-ai săturat; dar fratele tău e încă flămând. Tu
te-ai îmbătat de mulţimea celor spuse; dar fratele tău e încă însetat. Nici acela să nu-ţi
stânjenească slăbiciunea ta, silindu-te să asculţi mai mult decât poţi asculta, nici tu nu
pune stavilă dorinţei aceluia, împiedicându-l de a asculta predica atât cât o poate asculta.”
(Despre mărginita putere a diavolului, omilia I, 1, în vol. Despre mărginita putere a
diavolului. Despre căinţă…, p. 7)

PREDICA (cuvântările prea lungi)

„Eu ştiu că, cuvântările lungi obosesc sufletele oamenilor, dar aceasta nu se
întâmplă decât atunci când sufletul oamenilor este ocupat cu grijile veacului. Căci precum
ochiul când este curat vede clar şi distinct obiectele, şi nu se oboseşte deloc, chiar atunci
când priveşte lucrurile cele mai mici şi cele mai fine, pe când, dimpotrivă, când i se ridică
din cap oarecare vapori răi, sau când vine ceva ceaţă să i se aşeze pe ochi, el nu poate să
vadă clar corpurile cele mai mari şi mai simţite; aşa, pe când sufletul rămâne curat şi sfânt
şi nu este infectat de nici o boală, el priveşte fără greutate tot ceea ce trebuie să vadă, dar
când este stăpânit de mii de patimi şi şi-a pierdut vechea sa vigoare, el nu poate să audă
uşor lucrurile cereşti, ci se oboseşte imediat, el cade în griji, se lasă prins de somn şi de
nepăsare, şi neglijează şi părăseşte astfel ceea ce l-ar conduce la virtute şi la o viaţă
cinstită, pe când el nu se poartă decât moleşit şi slab.” (Comentar la Evanghelia de la
Ioan, omilia II, 4, p. 15)

„De aceea voi şi conteni aici cu vorba, nemaidiscutând cu voi nimic din partea
morală, după cum îmi este obiceiul a face, ca nu cumva să vă întunec memoria cu
mulţimea celor vorbite.” (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
omilia XVI, p. 334)

„Ce-ar trebui să fac azi? Când văd că sunteţi atât de mulţi, mă tem să vorbesc
mult. Da, când predica se întinde mai mult, vă văd obosiţi, plictisiţi, iar oboseala
pricinuită de plictiseală vatămă ascultarea cu luare-aminte a predicii. Un ascultător care
n-are sufletul liniştit nu poate urmări cu râvnă cele spuse.
Văzând deci, după cum am spus, atâta mulţime de lume, mă tem să vorbesc mult;
totuşi, gândindu-mă la dorul vostru, mi-e teamă să scurtez cuvântul. Cel însetat nu duce
cu bucurie la buze sticla dacă n-o vede plină mai întâi. Chiar dacă n-are s-o bea toată, tot
plină doreşte s-o vadă. De aceea, nu ştiu cum să-mi fac predica. Aş vrea să vorbesc scurt,
ca să pun capăt oboselii voastre, dar aş vrea să vorbesc şi mult, ca să satur dorul vostru.
Adeseori am făcut şi una şi alta, dar niciodată n-am scăpat de vină. Da, ştiu, adesea am
căutat să vă cruţ terminând cuvântul înainte de sfârşit, dar au strigat împotriva mea cei cu
sufletul nesăturat, cei care beau necontenit din apa cea dumnezeiască şi niciodată nu se
satură: Fericiţi aceia care flămânzesc şi însetează de dreptate (Mt., 5, 6). Temându-mă
de aceştia, am vorbit iarăşi mai departe, lungind mult predica; dar şi aşa mi-am găsit
ponos. Într-adevăr, întâlnindu-mă cu cei cărora le plac predicile scurte, m-au rugat să ţin
14
seamă de neputinţa lor şi să scurtez predica. Deci, când vă văd obosiţi, zoresc cuvântul
spre tăcere; dar când văd că nu plecaţi, cu toată oboseala voastră, ci sunteţi gata să
mergeţi mai departe, mă cuprinde dorinţa să-mi ţin treaz cuvântul.” (Despre schimbarea
numelor, cuv. II, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre
milostenie…, pp. 22-23)

„Răsplata ascultării voastre, a ascultării predicii, nu-i o cunună de dafin, ci cununa

dreptăţii! Eu nu vă ţin aici până la amiază! Nu, din pricina trândăviei voastre vă slobozesc
chiar la începutul zilei. Aerul e încă rece, nu-i încălzit de razele soarelui. Nu vă poruncesc
să staţi cu capetele goale în arşiţa soarelui, ci vă aduc sub acest minunat acoperiş; mă
gândesc să vă dau toată uşurarea şi tihna, şi sub acoperişul acesta, şi în alt chip, pentru ca
să puteţi asculta în linişte predica. Să nu fim mai molatici decât copiii noştri care merg la
şcoală. Şcolarii nu îndrăznesc să se ducă acasă înainte de amiază; copiii care abia au fost
înţărcaţi, care abia au părăsit sânul mamei, care n-au împlinit încă cinci ani, dovedesc o
minunată răbdare, cu tot trupul lor plăpând şi tânăr; de e zăduf, de le e sete, de-i supără
orice altceva, rabdă până la amiază; se chinuie, dar rămân în şcoală. Dacă nu vrem să
imităm pe un altul, atunci să-i imităm pe acei mici copii şi noi, bărbaţii care am ajuns la
măsura vârstei. Dacă nu putem asculta cuvintele despre virtute, cine va putea să ne creadă
că îndurăm ostenelile pentru virtute? Dacă stăm atât de nepăsători la predică, de unde să
ştim că suntem treji la fapte? Dacă lăsăm nefăcut ce-i mai uşor, cum vom isprăvi ce-i mai
greu?
- Dar mare e strâmtorarea aici şi mare sila!
- Ascultă, însă! Cei silnici răpesc Împărăţia cerurilor (Mt., 11, 12); şi: Strâmtă şi
îngustă este calea care duce la viaţă (Mt., 7, 14). Aşadar, pentru că mergem pe o cale
strâmtă şi îngustă, trebuie să ne strâmtorăm şi noi şi să ne strângem, ca să putem merge
pe calea cea strâmtă şi îngustă. Cel ce se lăbărţează nu poate merge cu uşurinţă pe calea
cea strâmtă. Asta o poate face numai cel ce se strânge, cel ce se strâmtorează, cel ce se
subţiază.” (Despre schimbarea numelor, cuv. II, în vol. Despre schimbarea numelor.
Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 24-25)

PREDICA (francheţea în predică)

„Eu dacă vă vorbesc de lucruri pe care le faceţi în realitate, vă supăraţi. Dar cum
să nu fiu absurd?
Fie ca toate cele vorbite de mine să nu fie adevărate. Aş voi ca eu singur să capăt
batjocură în acea zi, ca unul ce în zadar şi fără dreptate v-am batjocorit, decât să vă văd
pe voi învinovăţiţi pentru astfel de păcate.” (Comentariile sau explicarea Epistolei către
Filimon, omilia I, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…,
p. 203)

„De aceea şi cu toate că vă voi mâhni, nu voi cruţa nimic. Că este mai bine ca să
ne mâhnim aici şi să ne izbăvim de judecata ce va să fie, decât îngăduindu-vă cu cuvinte
blânde, să fim osândiţi atunci împreună cu voi.” (Cuvânt Către cei ce au lăsat biserica şi
s-au dus la alergările de cai şi la teatre, în vol. Din ospăţul stăpânului, pp. 116-117)

„Nu voi înceta a zice şi a face totul, deşi va fi trebuinţă să mâhnesc. Cu toate că
mă voi arăta aspru, dar o fac ca să pot sta înaintea acelui Divan înfricoşat, neavând
întinăciune sau zbârcitură sau altceva de acest fel.” (Cuvânt Către cei ce au lăsat biserica
şi s-au dus la alergările de cai şi la teatre, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 117)

15
 PREDICA (asprimea predicii)

„Să ne ferim de a murmura pentru tratare; dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm,

când predica ne va pricinui dureri amare, rodul nu va fi decât prea delicios.” (Comentar
la Evanghelia de la Ioan, omilia XIV, 4, p. 70)

PREDICA (auditoriul să nu se neliniştească de greutatea cuvintelor

predicii)

„Să nu vă neliniştiţi deci de greutatea cuvintelor, căci greutatea cuvintelor face

mai sprintene sufletele şi mai uşoare pentru a fugi de păcate. De altfel, şi fierul e greu,
însă confecţionează obiecte din aur şi din argint foarte folositoare, iar pe cele strâmbe le
îndreaptă; dacă însă nu ar fi greu, nu ar putea îndrepta acele obiecte strâmbe. La fel şi
cuvântul nostru cel greu va putea îndrepta sufletul.
De aceea, iubiţilor, să nu fugim de greutatea cuvintelor şi nici de rănirile pe care,
poate, ni le pricinuiesc. Rana nu este făcută cu scopul de a găuri sau de a face bucăţi
sufletul, ci pentru a-l îndrepta. Ştim noi bine cum să lovim şi cum să deschidem rana cu
harul lui Dumnezeu, pentru ca astfel să nu sfărâme vasul, ci să-l îndrepte, să-l netezească,
pentru a fi de folos Stăpânului; în aşa fel încât bine lustruit, să-l aducă la o sănătate
strălucitoare, pentru ca atunci când fluviul de foc îşi va înălţa flacăra peste păcătoşi să nu
aibă nevoie de vâlvătaia focului.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VII-a, pp.
125-126)

„E mult mai bine să fiţi arşi prin cuvinte un timp scurt, decât să ardeţi pentru vecie
în acea flacără.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VII-a, p. 126)

PREDICA (biciuirea păcatelor în predică)

,,Poate că v-am atins prea tare, eu însă nu cred; căci dacă voi stăruiţi în aceleaşi
lucruri, de unde pot şti că cele vorbite v-au atins? Aşadar, este nevoie de a vă atinge
iarăşi.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXXVI, p.
393)

„Chiar de ar fi de o mie de ori neliniştiţi de vorbele mele, eu totuşi nu voi înceta a

vorbi. Dacă profeţii fiind împroşcaţi cu pietre, nu tăceau, cu atât mai mult trebuie noi a
suferi dezgustul vostru, şi a nu vorbi numai ca să vă mulţumim, ca nu cumva înşelându-
vă cu vorbele cele frumoase, noi înşine să fim tăiaţi în două.” (Comentariile sau
Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia IX, în vol. Comentariile sau Explicarea
Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, pp. 261-262)

„După cum îi mustrăm pe aceia că sunt slabi în credinţă, tot astfel vă mustrăm şi
pe voi că nu voiţi să-i îndreptaţi pe cei slabi”. (Către iudei, cuv. VIII, 8, în vol. Cuvântări
împotriva anomeilor. Către iudei, p. 404)

„Nu voi înceta să vă spun aceste lucruri, chiar de ele nu vă vor plăcea. Dacă
proorocii nu încetau să strige chiar şi când oamenii aruncau cu pietre în ei, cu atât mai
mult am eu datoria să nu iau în seamă nemulţumirea voastră şi să vă spun adevărul, ca
să nu fiu pedepsit de Dumnezeu ca înşelător. Să dea Bunul Dumnezeu să luaţi în sfârşit
vorbele acestea ale mele în serios şi să mergeţi pe drumul dreptăţii, al iubirii şi al evlaviei
— drumul binecuvântat al Domnului, care vă va duce spre noul, cerescul şi sfântul

16
Ierusalim, la luminata cetate cugetătoare a lui Dumnezeu.” (Din vol. Problemele
vieţii, p. 338)

PREDICA (e primejdios lucru şi pentru predicator şi pentru ascultător ca

predicatorul să predice pe placul ascultătorilor)

„Şi trebuie neapărat ca acela căruia i s-a încredinţat slujba cuvântului, sau
să spună credincioşilor cu îndrăznire toate cele scrise în lege, urmărind totdeauna
folosul, nu plăcerea ascultătorilor, sau, de teama supărării ascultătorilor săi, să
piardă şi mântuirea sa, şi mântuirea credincioşilor săi, din pricină că vrea să le fie
pe plac, aşa cum nu trebuie. Este foarte primejdios şi pentru predicator, şi pentru
ascultători să se ascundă vreuna din legile dumnezeieşti. Sunt vinovaţi de ucidere
predicatorii care nu tălmăcesc fără teamă toate poruncile lui Dumnezeu.” (E
primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să
predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e
osândirea propriilor păcate, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi
cuvântări de laudă la sfinţi, p. 462)

„Ucigaşul ucide numai trupul; pe când cel care predică spre a face plăcere
ucide sufletul, căci îi împinge la păcat pe ascultătorii săi. Ucigaşul îi dă pe cei
ucişi morţii acesteia de aici; predicatorul însă, care predică spre a plăcea, ucide
sufletul şi-l dă unei osânde şi pedepse fără de moarte.” (E primejdios lucru şi
pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul
ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e osândirea
propriilor păcate, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă
la sfinţi, pp. 462-463)

„Din mâna ta, spune Domnul, voi cere sufletele celor ce vor pieri (Iez., 3,
18). Care este, dar, omul acela atât de crud, atât de neomenos, atât de nemilos,
care să învinuiască pe un predicator că vorbeşte de urgia lui Dumnezeu, când
predicatorul, de-ar tăcea, şi-ar atrage asupra lui o pedeapsă atât de mare?” (E
primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să
predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e
osândirea propriilor păcate, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi
cuvântări de laudă la sfinţi, p. 463)

„Să ne întristeze aici cuvintele predicii, ca să nu ne înfricoşeze dincolo

faptele, să ne muşte aici predica, pentru ca să nu ne roadă dincolo viermele cel
veninos. Să ne ardă aici mustrarea, ca să nu ne ardă dincolo gheena focului. Cei
care vor plânge aici, dincolo se vor mângâia; cei care se desfătează aici, care râd,
care n-au simţit aici păcatele lor, dincolo neapărat vor plânge, se vor văita, vor
scrâşni din dinţi.” (E primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători
ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de
foarte mare dreptate e osândirea propriilor păcate, III, în vol. Predici la sărbători
împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 465)

PREDICA (sfaturi pentru preotul predicator)

,,Dar nici predicatorul nu are nici un folos de la cuvântarea sa, dacă purtarea lui
nu corespunde învăţăturii sale şi dacă nu pune în concordanţă viaţa sa cu cuvântarea sa.
Ascultă ce zice Psalmistul şi Apostolul. Psalmistul scrie: Păcătosului i-a zis Dumnezeu:
pentru ce povesteşti dreptăţile Mele, şi iei aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iară
17
tu ai urât învăţătura (Ps., 49, 17-18). Iar Apostolul Pavel, aşa grăieşte către cei ce se
îngâmfează pentru învăţătura lor: Tu te bizuieşti a fi povăţuitorul orbilor şi lumină celor
din întuneric, îndreptător celor fără de minte, învăţător celor neştiutori; dar pentru ce
înveţi numai pe alţii, iar pe tine însuţi nu te înveţi? (Rom., 2, 19-21). Deci, fiindcă mie
predicarea, iar vouă ascultarea nimic nu ne folosesc, dacă nu facem ceea ce se zice, ba
încă prin aceea mai mult se măreşte osânda noastră, de aceea noi să nu ascultăm numai în
linişte cuvântul lui Dumnezeu, ci să-l şi aplicăm în fapte.” (Cuvânt la Sfânta şi Marea
Marţi, în vol. Omilii la Postul Mare…, pp. 132-133)

„Aşa trebuie să se poarte preotul cu credincioşii săi, cum se poartă un părinte cu

copiii lui mici de tot. După cum părinţii nu se supără pe copilaşii lor când aceştia îi
ocărăsc, îi lovesc sau când plâng, dar nici nu se îngâmfă când râd sau vorbesc cu dră-
gălăşenie, tot astfel nici preotul nu trebuie să se îngâmfe când credincioşii îi laudă
predicile, dar nici să cadă abătut de durere când e criticat fără temei.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a cincea, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 125)

„Auditoriul este adesea nemulţumitor sub două raporturi: el judecă şi el îşi

închipuie. Preotul să se înarmeze împotriva acestui duşman dublu şi să găsească
în credinţa sa şi în râvna sa forţa de a-i rezista în mod victorios. Aproape
totdeauna credincioşii merg la predică precum la un spectacol, gata să aplaude pe
cine le place şi pentru a-şi arăta de asemenea nemulţumirea lor pentru cine n-a
ştiut să aibă puterea să-i farmece. Ca preot, să-şi păzească în mod nobil rangul
său. El este rege, nu supus; judecător, nu acuzator. Însă, pentru a rămânea stăpân
al împărăţiei sale preoţeşti, predicatorul n-are decât două resurse: dispreţul faţă de
laude şi puterea cuvântului. Dacă el se află cuprins de favoruri şi de aplauze, el
nu este decât un sclav rău al mulţimii, mai rău, încă el va supune doctrina la nişte
satisfacţii mizerabile de iubire de sine, el nu va mai avea energiile apostolului,
nici nobila independenţă care urmăreşte viciul şi care linguşeşte răul în care se
află el. Pe de altă parte, cuvântul lui trebuie să fie sărat şi să nu fie lipsit de
farmec şi de strălucire. Lipsit de această calitate, predica face să fugă ascultătorii
şi să nu-i reţină decât în zadar. (…) Totul trebuie să fie respins de preot în
criticile care-i sunt aduse? Nu. Dacă preotul trebuie să le dispreţuiască pe cele
care sunt cu totul nejustificate, el poate scoate o parte foarte preţioasă din
celelalte a căror justeţe el este forţat s-o recunoască.” (Din vol. Bogăţiile
oratorice, pp. 207-208)

„În rezumat, ce-i trebuie preotului în slujirea predicii? O singură virtute,

un singur cuvânt în care tot restul este cuprins: puritatea intenţiei. Fără ea, el îşi
pierde răsplata şi nu adună ca preţ al ostenelii sale decât dispreţul lui Dumnezeu.
Ba mai mult, fără independenţa pe care i-o dă lui această intenţie curată, el îşi va
pierde chiar elocvenţa sa, înălţările sale, insuccesele, decepţiile, concurenţa cu
alte talente, îl vor lovi cu descurajarea şi cu moartea. Însă mai ales, fără această
intenţie de a plăcea lui Dumnezeu şi de a-i plăcea Lui singur, el se va vedea
împins la nenumărate greşeli pe care le va face din îndemnul mândriei şi
invidiei.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 208-209)

„Pavel era departe de a neglija studiul. Sigur, viaţa sa, virtuţile sale,
martiriile sale, minunile sale, ajungeau în mod amplu la învăţarea sufletelor, cu
toate acestea Pavel nu neglija nici una din condiţiile umane impuse de slujirea
cuvântului. Ce scuză îi mai rămâne oratorului creştin neglijent şi leneş, când îl
vede pe apostolul neamurilor ocupat cu studiul şi cu regulile vorbirii bune? Oare
nu prin elocvenţa lui irezistibilă, prin logica lui sfântă, prin antrenamentele
18
cuvântului său îi convingea el pe unii, îi respingea pe alţii, le dădea tuturor
lumina credinţei? Peste tot îl găsim înaintea auditoriului dornic să-l asculte şi
subjugat de cuvântul său. Licaonienii vedeau în el zeul elocvenţei, Mercur, iar
semnul lui Mercur poate fi motivul ce vine din cauza elocvenţei lui.” (Din vol.
Bogăţiile oratorice, p. 213)

„Ascultătorul este prea frivol, totdeauna gata să ia biserica drept un teatru

şi pe oratorul sfânt ca pe actorul pe care vine să-l aplaude sau să-l fluiere.
Ascultătorul este mai incapabil de o ascultare mai îndelungată şi serioasă;
întunecat, este gata să evadeze, şi plictisit, el este gata să devină dezertor. Ce va
fi preotul în faţa acestei atitudini duble a ascultătorilor săi? Ce virtuţi îl vor salva
de la un pericol dublu? Îi trebuie mai întâi uitarea de sine şi dispreţul laudelor, ca
să-i dea unui auditoriu frivol învăţătura solidă şi serioasă, lipsită de orice
împodobire profundă, de orice aliură de strălucire rea. Îi trebuie, pe de altă parte,
puterea cuvântului, şi această forţă magică care susţine interesul şi alungă
somnolenţa şi plictiseala. Fără acest caracter dublu, cuvântul preoţesc va acţiona
fără succes. Când oratorul va fi laşul rob al laudelor poporului, el va jertfi
asprimea şi adevărul gol dorinţei populare de a fi aplaudat de nimicuri şi de acele
banalităţi pe care le spune. Însă, de altă parte, el fiind slab şi nedemn în cuvântul
său, în gândirea sa, incorect sau monoton în forma sa, ascultătorii cuprinşi de
plictiseală vor părăsi în mod fatal amvonul creştin. Slăbiciunea oratorului devine
triumful ascultătorilor săi care nu cer spre profitul viciilor decât să nu fie deloc
convinşi.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 213-214)

„Să spunem în sfârşit care virtute generală va trebui să combată şi să

învingă pe toţi aceşti duşmani deodată: această virtute este curăţia intenţiei. Cu
ea, cu singura şi cu continua dorinţă de a plăcea lui Dumnezeu, oratorul sfânt va
respinge uşor pe fiecare din duşmanii săi. Fără ea, viaţa sa nu va mai fi decât o
agitaţie, furtună dureroasă, decădere laşă, sau înălţare nebunească.” (Din vol.
Bogăţiile oratorice, p. 215)

PREDICA (cel ce predică este dator să dispreţuiască laudele şi să nu

aştepte slavă de la oameni)

„Un scriitor mare trebuie să fie el însuşi criticul operelor sale; el însuşi, cu ajutorul
minţii care le-a creat, să judece de sunt bune sau rele; să nu ţină niciodată seama de
părerea greşită şi necompetentă a altora.
Tot aşa şi cel ce a primit sarcina să lupte pentru învăţătura creştină, să nu ia aminte
la laudele credincioşilor săi, dar nici să cadă abătut când nu este lăudat, ci să-şi alcătuiască
aşa predicile lui, ca ele să placă lui Dumnezeu. Dumnezeu să-i fie lui singurul îndreptar şi
singura călăuză pentru alcătuirea desăvârşită a predicilor lui, nu aplauzele, nici laudele.
Dacă e lăudat şi de ascultători, să nu respingă laudele lor; dacă nu-l laudă, să nu le-o
ceară, nici să se mâhnească. Îi este lui destulă mângâiere pentru ostenelile lui, mai mare
decât toate, gândul că şi-a alcătuit şi şi-a întocmit predicile spre plăcerea lui Dumnezeu.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a cincea, cap. 6, în vol. Despre preoţie, pp. 129-130)

„Predicatorul care ajunge robit de dorinţa de a fi lăudat fără socoteală, nu mai are
nici un folos nici de pe urma încordatei lui munci pentru alcătuirea predicii, nici de pe
urma talentului său oratoric; că un suflet, care nu poate suferi criticile nesocotite ale
mulţimii, se descurajează şi pierde dragostea de a predica. De aceea predicatorul trebuie
sa fie învăţat să dispreţuiască, mai mult decât orice, laudele. Pentru a-ţi păstra talentul

19
oratoric nu-i de ajuns numai să ştii să vorbeşti, mai trebuie să ai şi puterea să dispreţuieşti
laudele.
Dacă ai cerceta bine şi pe un predicator slab, ai vedea că are şi el tot atâta nevoie
să dispreţuiască laudele ca şi un predicator mare. Este silit să facă multe greşeli, dacă
urmăreşte slavă de la ascultători. Şi pentru că nu poate să se ridice la înălţimea marilor
predicatori, nu se sfiieşte să-i clevetească, să-i pizmuiască, să-i critice pe nedrept şi să
facă şi alte multe păcate la fel cu acestea; va îndrăzni orice, de-ar trebui să-şi piardă chiar
sufletul, numai şi numai să pogoare numele şi slava lor la nivelul propriei sale josnicii. În
afară de asta, nu va mai transpira muncind la alcătuirea predicilor lui; un fel de toropeală
îi va cuprinde sufletul. Neputând trăi fără laude, se descurajează şi-l cuprinde somn adânc,
când vede că adună puţine laude de pe urma îndelungatei sale munci. Că şi un plugar, care
munceşte un pământ slab şi este silit să are un pământ pietros, se lasă repede de treabă
dacă nu îi este dragă munca sau dacă nu-l sileşte teama că are să moară de foame.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a cincea, cap. 8, în vol. Despre preoţie, p. 130)

„Dacă nu-i scăpat predicatorul de dragostea de slavă, atunci va aduce peste

sufletul lui fel de fel de lupte, necontenite tulburări, necurmate supărări şi roiul celorlalte
patimi. Pentru ce să-ţi mai înşir şi celelalte greutăţi, pe care nici nu le poţi spune, nici nu
le poţi cunoaşte, dacă nu le-ai trăit ?” (Tratatul despre preoţie, cartea a cincea, cap. 8, în
vol. Despre preoţie, p. 132)

PREDICA („De te-or asculta, de nu te-or asculta, tu vorbeşte-le!”)

„Noi nu vom conteni de a vă grăi aceleaşi, fie că veţi crede, fie că nu veţi crede. Ne
temem însă, ca nu cumva vorbindu-vă întruna aceleaşi, şi voi neascultând, prin aceasta să
facem ca mai mare pedeapsă să se dea celor neascultători.” (Comentariile sau Explicarea
Epistolei către Evrei, omilia IX, p. 146)

„Când păcătoşii şi după sfătuirile noastre rămân tot în păcatele lor, noi nu trebuie
a înceta a sfătui în continuare. Fântânile curg chiar dacă nimenea nu scoate apă, izvoarele
forfotesc şi când nimenea nu ia apă din ele şi pâraiele curg chiar când nimeni nu
însetează. Aşadar şi învăţătorul trebuie să-şi facă datoria sa cum se cuvine, chiar dacă
nimeni nu l-ar asculta. Aşadar, Dumnezeu Cel plin de dragoste a dat lege ca noi cei ce
suntem puşi a propovădui cuvântul cel ceresc, să facem tot ce ne stă în putere, şi să nu
tăcem niciodată, chiar dacă ne ascultă cineva sau nu. Când Ieremia primenea pe iudei şi le
spunea nenorocirea ce avea să vie, el era batjocorit de ascultătorii săi şi în toate zilele era
luat în râs de dânşii. El se hotărâse să lase dregătoria cea proorocească, căci îl cuprinsese
slăbiciunea omenească, şi nu mai voia să sufere batjocura şi râsul. Dar ascultaţi-l pe el ce
zice: Eu în toată ziua sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine. Şi au zis: nu voi mai
pomeni de El şi nu voi mai grăi în numele Lui. Dar iată era în uimirea mea ceva, ca un
fel de foc închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi nu am putut (Ier., 20, 7-
9). El vrea să zică: gândeam în mintea mea să mă las de dregătoria proorocească, căci
iudeii nu mă ascultau, dar îndată am gândit aceasta, puterea duhului s-a aprins în sufletul
meu ca un foc, care o ardea tot lăuntrul meu şi aşa de tare îmi mistuia oasele încât eu nu
puteam suferi acest pârjol. Deci dacă acel prooroc care în toate zilele fusese luat în râs,
batjocorit şi ocărât a trebuit să sufere o astfel de pedeapsă când s-a hotărât să tacă, cum
vom fi iertaţi noi care suferim mult mai puţin, când ne împuţinăm cu duhul pentru
uşurătatea minţii unora dintre ascultători şi vrem să încetăm a-i învăţa atunci când mai
sunt încă care ne ascultă.
Eu ştiu că unii vor zice în batjocură şi în derâdere dispreţuitoare: dar ce, tu ai
întors pe toţi cu predica ta? Ce zici omule? Am făgăduit noi oare ca într-o zi să dobândim
pe toţi? Dacă noi am mişcat numai zece, ori numai cinci, ba chiar numai pe unul nu este
20
oare de ajuns spre a ne da mai mult curaj? Dar voi zice încă mai mult. Presupunem că noi
prin predica noastră nu am dobândit pe nimeni, cu toate că nu se poate ca, cuvântul
semănat între atâta popor să rămână fără roadă, şi chiar dacă ar fi aşa şi atunci predica
noastră nu ar rămânea nefolositoare. Atunci când ascultătorii noştri iarăşi au păcătuit, au
făcut aceasta nu fără ruşine ca mai înainte, totuşi ei şi-au adus aminte după aceea în
timpul unei beţii de mustrarea şi cearta noastră. Iar această amintire negreşit a produs
ruşine, ei au roşit înlăuntrul lor şi au făcut păcatul nu cu obrăznicia cea mai dinainte. Iar
acesta este începutul îndreptării şi al întoarcerii desăvârşite, când cineva se ruşinează de
păcatul săvârşit şi singur osândeşte cele făcute.
În afară de aceasta noi mai avem şi alt câştig poate şi mai mare. Care oare? Noi i-
am făcut pe cei care deşi luaseră aminte mai îmbunătăţiţi şi i-am convins că ceea ce
gândeau ei era bine şi ei nu se lasă amăgiţi de mulţimea cea mare. Aşadar, deşi eu nu am
vindecat pe cel bolnav, totuşi am făcut mai tari pe cei sănătoşi. Cuvântul meu negreşit pe
mulţi nu i-a oprit de la păcat, totuşi el a întărit pe cei îmbunătăţiţi.
Eu voi mai arăta încă şi al treilea folos.
Eu astăzi nu am întors pe nimeni, dar poate voi întoarce mâine, dacă nu mâine
poate poimâine sau încă mai târziu. Cine nu ne ascultă şi ne respinge astăzi, poate va
asculta şi primi mâine, cine nu bagă în seamă astăzi şi mâine, poate după mai multe zile
va asculta şi vorbele noastre. Că şi pescarul adeseori toată ziua aruncă mreaja sa în zadar
şi seara voia chiar să plece şi tocmai atunci a prins ceva. Dacă noi pentru neizbânda
lucrului nostru am înceta îndată şi ne-am lăsa de lucru, atunci s-ar risipi toată viaţa
noastră cea trupească şi cea sufletească. Dacă, de pildă, lucrătorul de pământ pentru
vremea rea ce s-a întâmplat o dată sau de mai multe ori ar părăsi lucrarea pământului,
atunci toţi ar trebui să pierim de foame. Şi dacă corăbierul pentru o furtună întâmplată o
dată, de două ori sau de mai multe ori ar fugi de mare, aceasta nu ar mai fi umblată şi ar fi
mare pagubă la oameni. Deci dacă la toate meşteşugurile şi meseriile dacă ar lua cineva
această hotărâre ar trebui ca totul să înceteze şi pământul s-ar pustii. Deoarece toţi
oamenii ştiu aceasta, ei întotdeauna iarăşi cu bărbăţie se apucă de lucru şi de foarte multe
ori nu au avut de pierdut.
Pe lângă aceasta se mai adaugă că, în caz de neizbutire, aceştia au numai pagubă,
la noi însă nu se întâmplă aşa când predicăm şi sfătuim. Când tu împarţi sămânţa
învăţăturii şi ascultătorii nu o primesc şi nu au adus rodul ascultării, totuşi tu primeşti de
la Dumnezeu plata cuvenită pentru sfătuirea ta şi când ei nu vor să te asculte tu vei primi
tot atât de mare plată precum ai primit când ei te-au ascultat căci tu ai făcut tot ce atârnă
de tine.” (Cuvânt la 30 Ianuarie, în ziua Sfinţilor trei Ierarhi, în vol. Predici la duminici
şi sărbători…, pp. 271-273)

,,Că şi izvoarele curg, chiar dacă nimeni nu bea din apa lor, fântânile izvorăsc,
chiar dacă nimeni nu scoate apa din ele, râurile aleargă la vale, chiar dacă nimeni nu se
adapă din ele. Trebuie, dar, ca şi cel ce predică să-şi facă datoria lui, chiar dacă nimeni nu
ia aminte. Lege ne-a fost rânduită de Iubitorul de oameni Dumnezeu nouă, celor ce ni s-a
încredinţat slujba cuvântului, ca niciodată să nu lăsăm neîndeplinită slujba noastră, nici să
tăcem, fie de ne ascultă, fie de nu ne ascultă cineva. Ieremia, când îi ameninţa cumplit pe
iudei şi le vestea mai dinainte nenorocirile ce aveau să vină, era luat în râs de cei ce
auzeau, batjocorit fiind toată ziua; de aceea s-a hotărât să nu mai proorocească aceste
cuvinte; căci om fiind, nu mai putea îndura batjocura şi ocările lor. Ascultă-l, cum că
însuşi o spune prin cuvintele: Toată ziua am fost batjocorit şi am zis: Nu voi mai numi
numele Domnului şi mai mult nu voi grăi întru numele Lui! Şi s-a făcut în mine ca focul
ce arde şi pârjol în oasele mele. Sunt doborât de pretutindenea şi nu mai pot îndura (Ier.,
20, 8-9). Cu alte cuvinte spune aşa: Mă hotărâsem să nu mai propovăduiesc, spune el,
pentru că nu mă ascultau iudeii, dar cum am luat această hotărâre, ca un foc a căzut în
sufletul meu puterea Duhului şi a aprins toate cele dinlăuntrul meu, mistuindu-mi şi
21
topindu-mi oasele, aşa că n-am mai putut îndura focul acela. Dacă profetul acesta, pentru
care s-a hotărât să tacă din pricină că era luat în râs, batjocorit şi ocărât în fiecare zi, a
îndurat o pedeapsă atât de mare, de ce iertare aş fi vrednic eu, care n-am pătimit încă aşa
ceva, dacă, din pricina nepăsării unora, m-aş descuraja şi-aş înceta de a mai predica
celorlalţi, mai cu seamă când sunt atâţia care ascultă cuvântul meu?” (Omilii la săracul
Lazăr, cuvântul I, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p.24)

,,Nu spun aceste cuvinte spre mângâierea mea, nici ca să-mi fac curaj. Că am luat
hotărârea ca atâta vreme cât voi avea suflare în mine şi cât va voi Dumnezeu să fiu în
această viaţă, să împlinesc această slujbă şi să fac ce mi s-a poruncit, fie de mă ascultă,
fie de nu mă ascultă cineva. Dar pentru că sunt unii care slăbănogesc mâinile celor mulţi,
care nu aduc nici un folos în viaţă, şi mai slăbesc şi râvna altora râzând, batjocorind şi
zicând: Încetează cu predica! Nu mai cuvânta! Nu vor să te asculte! Nu te mai îngriji de
ei! –, aşadar, pentru că sunt unii care grăiesc astfel, am să ţin un cuvânt mai lung, căci
vreau să îndepărtez din sufletul multora acest gând viclean, lipsit de omenie, această
uneltire diavolească.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul I, în vol. Omilii la săracul
Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 25)

,,… dacă arunci seminţele şi cel ce te aude nu le primeşte, nici nu aude rodul
ascultării, tu ai de la Dumnezeu plată neştirbită pentru predica ta. Şi vei primi atâta
răsplată, chiar de nu te ascultă, câtă ai fi primit de te asculta. Că tu ţi-ai împlinit toată
datoria ta. Nu ne sileşte nimeni să convingem pe cei ce ne ascultă, ci numai să-i sfătuim,
să predicăm. A predica e datoria noastră; a se încredinţa de cuvântul nostru, datoria lor. Şi
după cum, dacă ei săvârşesc mii de fapte bune, fără să le predicăm noi, toată răsplata li se
cuvine numai lor, iar noi nu avem nici un câştig, pentru că n-am predicat; tot aşa şi dacă
noi predicăm, fără să ne asculte, toată pedeapsa o primesc ei, iar noi n-avem nici o vină,
ba, dimpotrivă, ne aşteaptă mare răsplată de la Dumnezeu, pentru că ne-am împlinit toată
datoria noastră. Ni s-a poruncit atâta numai, să dăm arginţii la zarafi (Mt., 25, 27), să
predicăm, să sfătuim.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul I, în vol. Omilii la săracul
Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 27)

,,Ţine cuvântul tău, dar şi sfătuieşte pe fratele tău! N-a ascultat!? Tu îţi ai plată
neştirbită, numai să predici mereu, să nu încetezi niciodată, până ce-i vei convinge, cât
vei avea suflare în tine. Sfârşit predicii să-ţi fie ascultarea celui ce-ţi aude predica.
Diavolul aleargă totdeauna împotriva mântuirii noastre, deşi nu câştigă nimic, ba,
dimpotrivă, se vatămă foarte de pe urma sârguinţei lui. Cu toate acestea este atât de
pornit, că uneori încearcă lucruri cu neputinţă şi se năpusteşte nu numai asupra acelora pe
care nădăjduieşte să-i smintească şi să-i piardă, ci şi asupra acelora care vor fi fiind poate
mai presus de uneltirile lui. Nădăjduia că-l va putea pierde chiar pe Iov, deşi auzise că a
fost lăudat de Dumnezeu, Cel ce ştie (din veac) toate cele ascunse (Iov 1, 8). Şi nu s-a
oprit cel viclean de a pune în mişcare totul şi a uneltit totul, ca să-l doboare pe om (Iov 1,
13-19). Şi nu şi-a pierdut curajul acel spurcat drac şi preaviclean, deşi Dumnezeu vorbise
atâta de virtutea dreptului. Cum, dar, te întreb, cum, dar, nu ne ruşinăm, cum nu roşim,
când diavolul nu se deznădăjduieşte niciodată de pierderea noastră, ci mereu o aşteaptă,
iar noi ne deznădăjduim de mântuirea fraţilor noştri?” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul
I, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, pp. 27-28)

,,Nu trebuie să ne îndepărtăm şi să lăsăm de o parte nici pe aceia care suferă de

boli de nevindecat, chiar de-am şti bine mai dinainte că nu se vor îndrepta, cu toată
sârguinţa şi sfătuirea ce le-am dat-o. Iar dacă acest cuvânt al meu vi se pare de necrezut, e
bine de a-l întări cu cele ce-a făcut şi-a spus Hristos. Noi, oamenii, nu cunoaştem cele ce
vor fi, şi de aceea nu putem spune despre cei ce ne ascultă, dacă vor fi încredinţaţi sau nu
22
de cuvintele noastre. Hristos însă ştia bine şi una, şi alta; cu toate acestea, nu înceta până
la sfârşit de a sfătui pe un om care n-avea să-L asculte. Ştia că Iuda n-are să stea departe
de trădare; şi totuşi nu înceta de a-l abate de la trădare prin sfaturi, prin îndemnuri, prin
binefaceri, prin ameninţări, prin orice fel de învăţătură; neîncetat îl oprea cu cuvântul ca
şi cu un frâu. A făcut aceasta spre a ne învăţa că, şi dacă ştim mai dinainte că fraţii noştri
nu ne vor asculta, noi totuşi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca plata sfătuirii
noastre să fie neştirbită.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul I, în vol. Omilii la săracul
Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, pp. 29-30)

,,Vreţi să vă spun un lucru de mirare? Nu este vrednic de atâtea laude cel care ştie
mai dinainte că va fi negreşit convins cel sfătuit, şi de asta sfătuieşte, cât cel care predică
şi sfătuieşte de multe ori fără nici un rezultat, dar nici aşa nu încetează de a predica şi
sfătui. Pe unul, de-ar fi mai trândav decât toţi, îl îmboldeşte mai întâi spre predică
nădejdea că are să ajungă să se convingă cel căruia îi predică; celălalt însă, care predică şi
sfătuieşte necontenit şi nu-i ascultat, dar nu încetează, dă dovadă de o dragoste mai
fierbinte şi mai curată; nu-i hrănit de nădejdea că are să convingă, dar, din pricina
dragostei pentru cel căruia îi vorbeşte, nu încetează de a purta de grijă fratelui său.”
(Omilii la săracul Lazăr, cuvântul I, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi
Providenţă…, p. 33)

,,Chiar dacă ucenicii se îndărătnicesc în aceeaşi lipsă de interes, chiar dacă nici
unul nu se foloseşte de cele spuse, dascălul nu se păgubeşte cu nimic din cele ce i se
cuvin şi astfel îşi ia cu prisosinţă plata ostenelilor, fiindcă Iubitorul de oameni,
Dumnezeu, nu-i taie câştigul din pricina delăsării acelora, ci şi dacă ascultă şi dacă nu
ascultă, El tot îl răsplăteşte înmiit.
Dar, fiindcă nu urmărim doar să rămânem cu răsplătirile, ci ne îngrijim mult şi de
câştigul şi folosul vostru, socotim delăsarea voastră ca o pagubă a noastră. De aceea şi
cugetăm că ne-am ciopârţit bucuria; dar se rupe bucuria mai ales când ne gândim că acest
lucru se face pricină de şi mai mare osândă pentru cei care, după atâta îndemn, stăruie în
aceeaşi delăsare şi nu vor să câştige nimic din neîntrerupta învăţătură.” (A aceluiaşi
certare către cei ce pleacă de la slujbă şi se duc la hipodrom şi la spectacole. Asemenea
şi câtă grijă se cuvine să avem faţă de fraţii căsătoriţi, în vol. Cateheze baptismale, p.
95)

„Predicatorul trebuie să vorbească, nu stă în puterea lui să înduplece. De aceea îi

şi spune Dumnezeu: Te oblig numai să dai, nu să ceri înapoi ce ai dat.” (Către cei ce n-
au venit la biserică; şi la cuvântul apostolic care zice: <<Dacă flămânzeşte duşmanul
tău, dă-i pâine…>>, 1, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre
milostenie…, p. 103)

„Dau fraţilor învăţătură, fie că-i conving, fie că nu. Dacă îi conving, au folos şi ei
şi eu, iar dacă nu îi conving, ei îşi atrag asupra lor pedeapsă neîndurătoare, eu însă nu
sunt vătămat cu nimic. Datoria mea mi-am făcut-o predicând. De nu se conving, nu sunt
păgubit eu. Nu eşti vinovat dacă nu convingi, ci dacă nu predici. După ce am predicat,
după ce am sfătuit mereu şi continuu, Dumnezeu nu mă va întreba pe mine, ci pe ei.”
(Către cei ce n-au venit la biserică; şi la cuvântul apostolic care zice: <<Dacă
flămânzeşte duşmanul tău, dă-i pâine…>>, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre
răbdare. Despre milostenie…, p. 104)

PREDICA (adresanţii ei)

23
 „Predica e şi pentru voi, şi pentru mine; rănile sunt şi ale voastre, şi ale
mele; de aceea şi leacurile ce le dau sunt şi pentru voi, şi pentru mine. Este opera
lui Dumnezeu ca şi predicatorul şi ascultătorii să stea sub aceleaşi legi, ca fiecare
să fie vinovat în faţa legii, dacă o calcă.
- Pentru ce?
- Ca să mustre cu măsură, ca să fie îngăduitor cu păcătoşii, ca, amintindu-şi de
propria-i slăbiciune, să nu dea canon aspru.
Asta a fost pricina că Dumnezeu n-a pogorât îngeri din cer ca să-i pună
predicatori oamenilor, ca să nu ne dea nişte canoane cu neputinţă de îndeplinit, din
pricină că îngerii depăşesc firea omenească şi din pricină că nu cunosc slăbiciunea
omenească; ci a pus predicatori şi preoţi oameni muritori, oameni cu slăbiciuni,
pentru ca, fiind supuşi aceloraşi legi şi predicatorul şi ascultătorii, predicatorul să
nu dea frâu liber limbii, să nu-şi îngăduie să osândească depăşind măsura.” (E
primejdios lucru şi pentru predicator, şi pentru ascultători ca predicatorul să
predice pe placul ascultătorilor. Folositor lucru şi semn de foarte mare dreptate e
osândirea propriilor păcate, I, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări
de laudă la sfinţi, p. 460)

„Când e vorba de vindecarea trupurilor, cel care înfige cuţitul ca să vindece

rana nu simte nici o durere, durerea o simte numai cel tăiat; cu vindecarea
sufletelor nu-i aşa; ci, dacă nu greşesc judecând pe alţii după cele ce sunt eu,
predicatorul simte el, în primul rând, durerea când mustră pe alţii. Nu sufăr atât
când sunt mustrat de alţii, cât sufăr când mustru pe alţii pentru păcatele de care
sunt vinovat şi eu. Conştiinţa îl mustră îndată pe predicator, când acesta, cu toate
că are însărcinarea de a învăţa pe alţii, cade în aceleaşi păcate ca şi ucenicii săi,
când împreună au nevoie de aceleaşi mustrări. Asta face ca durerea predicatorului
să fie mai mare decât a ascultătorilor.” (E primejdios lucru şi pentru predicator, şi
pentru ascultători ca predicatorul să predice pe placul ascultătorilor. Folositor
lucru şi semn de foarte mare dreptate e osândirea propriilor păcate, I, în vol.
Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 461)

PREDICA (ascultarea predicii)

,,Dacă vă veţi aduce aminte de cele spuse până acum şi dacă veţi primi cu şi mai
multă tragere de inimă cele ce voi semăna mai târziu, apoi şi eu voi predica cu mai mult
drag şi cu mai mult belşug cele date mie de harul lui Dumnezeu, când am să văd că au
odrăslit seminţele pe care le-am aruncat. Pentru că şi plugarul cultivă cu mai multă
tragere de inimă ogorul, când vede seminţele răsărite; atunci e gata să semene cu sârg şi
altele”. (Omilii la Facere, omilia II, IV, în col. PSB, vol. 21, p. 44)

„Încordaţi-vă, vă rog, mintea şi ascultaţi cu luare aminte cele spuse. Alungaţi din
sufletele voastre orice gând lumesc, ca să pot arunca sămânţa cea duhovnicească în
sufletul vostru ca într-o ţarină grasă şi adânc arată, curăţită de spini şi buruieni.” (Omilii
la Facere, omilia XXVI, I, în col. PSB, vol. 21, p. 286)

„Trebuie ca cei ce vin să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi care cred în El, să arate
o aşa de mare fierbinţeală pentru el precum au pentru apă cei pe care-i constrânge o sete
arzătoare; trebuie ca sufletul lor să fie cuprins de dorinţă şi de iubire. Numai aşa îl vor
putea păzi cu credincioşie şi în mod sigur în inima lor. În sfârşit, cei ce sunt însetaţi, beau
cu o extremă lăcomie paharul de apă care li se dă, şi prin aceea îşi potolesc setea. Deci cei
ce beau din izvorul Scripturilor divine, dacă sunt stricaţi ca nişte oameni care au o sete
prea arzătoare, nu vor înceta să bea până când nu vor consuma tot. Sfânta Scriptură zice
24
că trebuie să fim mereu însetaţi, că totdeauna trebuie să fim flămânzi: Fericiţi cei ce
flămânzesc şi însetează de dreptate (Mt., 5, 6). Şi aici Iisus Hristos: Dacă cineva
însetează să vină la Mine şi să bea, adică, Eu nu constrâng, nu forţez pe nimeni să vină la
Mine ca să bea; dar dacă cineva are bunăvoinţă, dacă are râvnă şi iubire, chiar pe acela îl
chem.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LI, 1, p. 248)

„Toate zilele vă spun aceste lucruri şi nu voi înceta niciodată să vi le spun. Dacă
le ascultă cineva, se va folosi, şi dacă nu le ascultaţi acum, sigur le veţi asculta în ziua
judecăţii, atunci când nu vă veţi mai putea folosi, şi atunci când vă veţi condamna voi
înşivă; dar noi, vom fi lipsiţi de orice hulă şi de orice mustrare. Dar, ferească Dumnezeu
ca noi să nu aducem toţi roadă pentru toată vorbirea mea ca o îndreptare a noastră! Facă
cerul ca voi să fiţi mărirea noastră şi cununa noastră înaintea tronului lui Iisus Hristos, ca
să ne bucurăm toţi împreună de bunurile veşnice.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan,
omilia LXXXII, 4, p. 431)

„Ascultătorii mi-au arătat atâta dragoste, încât au plecat acasă luându-mi cuvânt
cu cuvânt, şi n-au lăsat să se piardă nimic din cele ce-am spus”. (Cuvântări împotriva
anomeilor, cuv. VIII, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 126)

„Binecuvântat fie Dumnezeu, Care a pus în sufletul vostru o dorinţă atât de mare
pentru ascultarea cuvintelor duhovniceşti! Întocmai ca cei îndrăgostiţi de vin şi băutură,
care se scoală în fiecare zi şi caută să afle şi iscodesc unde este vin bun de băut, unde sunt
ospeţe, mese, petreceri, beţii, sticle, clondire şi pahare, tot aşa şi voi: în fiecare zi vă
sculaţi şi căutaţi să aflaţi unde sunt îndemn, sfat, încurajare, învăţătură şi cuvânt îndreptat
spre slava lui Hristos. De aceea şi eu cu mai multă râvnă vă voi vorbi şi cu toată
dragostea voi depune în sufletele voastre ceea ce v-am făgăduit”. (Către iudei, cuv. V, 1,
în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 307)

,,Către toţi vorbesc, dar mai cu seamă către cei bolnavi, către cei ce nu iau aminte
la cele ce grăiesc. Dar, mai altfel spus, cuvântul este folositor şi celui bolnav, şi celui
sănătos: celui bolnav ca să se însănătoşească, celui sănătos ca să nu se îmbolnăvească.”
(Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi
Providenţă…, pp. 126-127)

,,Şi să auzim şi azi cele citite, cu mintea încordată şi adunată.” (Acest început al
minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii, în vol. Cateheze maritale, p. 141)

„Nimic nu arată mai bine că cineva are suflet de om ca dragostea de cuvintele

dumnezeieşti; după cum nu-i altă dovadă şi alt semn că cineva are suflet dobitocesc, de
animal, ca dispreţul aruncat cuvintelor dumnezeieşti.” (Despre schimbarea numelor, cuv.
I, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 7)

„Dar e timpul să vă întind masa mea sărăcăcioasă şi sărmană; pe dânsa e numai

sărăcie, dar am o mâncare minunată, pofta voastră, a celor ce mă ascultaţi. Nu numai
mâncărurile scumpe fac plăcută masa, ci şi pofta celor de la masă. O masă îmbelşugată
pare masă de rând dacă oaspeţii nu vin la ea flămânzi. Un înţelept, dându-şi seama că o
masă bogată nu se judecă după felul mâncărurilor, ci după pofta comesenilor, grăieşte
aşa: Sufletul sătul batjocoreşte fagurii iar sufletului celui flămând i se par dulci şi cele
amare (Prov., 27, 7). Nu se schimbă mâncărurile puse pe masă, ci foamea înşală simţurile
mesenilor. Dacă cele amare par dulci comesenilor din pricina poftei de mâncare, cu atât
mai mult vor părea bogate mâncărurile cele sărăcăcioase. De aceea şi eu, cu toate că sunt
aşa de sărac, totuşi imit pe cei ce dau mese bogate şi vă chem la masa mea la fiecare
25
slujbă. Fac asta nu pentru că sunt încredinţat că sunt bogat, ci pentru că îmi dă curaj
ascultarea voastră.” (Despre schimbarea numelor, cuv. I, în vol. Despre schimbarea
numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 10-11)

„Să fim, dar, cu mare luare-aminte. De veţi urmări cea mai mare parte din predică,
dar veţi scăpa, din neatenţie, o mică parte, nu veţi mai cunoaşte frumuseţea întregului,
căci aţi întrerupt şirul ideilor. După cum călătorii care nu cunosc drumul, au nevoie de
conducători, iar dacă, din pricina neatenţiei lor, îşi pierd conducătorul, nu le mai este de
nici un folos povăţuirea de mai înainte, cu toate că au fost însoţiţi cale lungă, ci se opresc
neştiind încotro să se îndrepte, tot aşa şi cei care urmăresc pe un predicator: dacă le fuge
gândul puţin în altă parte, cu toate că au fost atenţi la toată predica, pierd şi şirul, şi nu
mai pot urmări până la sfârşit ideile. Ca să nu păţiţi aşa, urmăriţi-mă cu aceeaşi atenţie tot
timpul predicii, până ce vom ajunge la sfârşit!” (Iarăşi, la aceleaşi cuvinte: <<Dar având
acelaşi duh al credinţei, precum este scris>>; şi pentru ce primim toţi îndeobşte cele
bune …, 2, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p.
299)

PREDICA (ascultarea predicii - folosul)

,,- Ascult în fiecare zi predica, mi-ar spune unul, dar nu fac ce-aud!
- Ascultă, chiar dacă nu faci! Că din auzit vine făcutul! Chiar dacă nu faci, ajungi,
de îţi este ruşine de păcat! Chiar dacă nu faci, ajungi, de îţi schimbi părerea! Chiar dacă
nu faci, ajungi, de te osândeşti tocmai pentru ceea ce nu faci. Iar această osândire a ta de
unde vine? E rodul cuvintelor mele! Când spui: Vai, am auzit, şi n-am făcut, acest vai
este începutul schimbării tale în bine. Ai păcătuit? Ai plâns? Ţi-ai şters păcatul! Spune tu
mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Is., 43, 26). De te întristezi sau te amărăşti din
pricina păcatului, tristeţea aceasta este mântuitoare, nu din pricina tristeţii, ci din pricina
iubirii de oameni a Stăpânului. Cel ce are păcate are mare uşurare dacă se întristează: Am
văzut, spune Domnul, că s-a întristat şi s-a amărât şi i-am vindecat durerile lui (Is., 57,
17-18). O, iubire de oameni nespusă şi bunătate care nu poate fi tâlcuită! S-a întristat, şi l-
a vindecat!” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul VI, în vol. Omilii la săracul Lazăr.
Despre soartă şi Providenţă…, pp. 128-129)

PREDICA (ascultarea predicii şi expunerea ideilor ei de către credincioşi

şi altora)

„Iar la plecarea de aici, după ce aţi stat la masă, întindeţi şi masa cea
duhovnicească. Bărbatul să spună unele din cele grăite aici; să le audă soţia, să le înveţe
şi copiii, să le înveţe şi slugile! Să ajungă, deci, casa biserică, pentru ca să fie pus pe fugă
diavolul, să fie alungat acel demon rău, vrăjmaşul mântuirii noastre şi să se sălăşluiască
acolo harul Sfântului Duh şi toată pacea şi înţelegerea să întărească pe cei din casă”.
(Omilii la Facere, omilia II, IV, în col. PSB, vol. 21, p. 44)

„… să fiţi şi dascălii altora, să fiţi în stare să-i învăţaţi şi pe alţii.

Vă rog, dar, ca fiecare din voi, după ieşirea de la biserică, să repetaţi cu semenii
voştri cele auzite aici; fiecare să spună ce-a ţinut minte şi să primească de la celălalt cele
ce el a reţinut. În acest chip să strângeţi în mintea voastră tot ce aţi auzit şi aşa să plecaţi
acasă; şi având vie în minte predica, să frământaţi în voi înşivă aceste dumnezeieşti
învăţături”. (Omilii la Facere, omilia XIV, V, în col. PSB, vol. 21, p. 164)

„Aşadar, să păstrăm în noi cu osârdie, iubiţilor, toate aceste învăţături, şi acasă

plecând să aşternem îndoită masă – de mâncăruri şi de auzire – şi să grăiască bărbatul
26
cele auzite aici, iar femeia să ia învăţătură, să asculte şi copii, şi nici slugile să nu rămână
lipsite de auzirea aceasta. Fă casa ta biserică: căci eşti răspunzător şi pentru mântuirea
copiilor tăi, şi pentru cea a slugilor – şi precum mie mi se cere socoteală pentru voi, aşa şi
fiecare dintre voi dă seama şi pentru slugă, şi pentru soţie, şi pentru copil.” (Cele dintâi
omilii la Facere, cuvântul al şaselea, p. 81)

„Deci, ca să fie ceva mai mult şi mie şi vouă – mie din învăţătură, iar vouă din
auzire – dimpreună cu masa trupului să aşterneţi şi masă duhovnicească: căci cuvintele de
învăţătură se vor face vouă şi pază şi podoabă şi cele ale vieţii de acum vi le va îndrepta
Dumnezeu spre folos, şi mai uşoare şi lesnicioase vă vor fi toate – că zice: Căutaţi mai
întâi Împărăţia Cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Mt., 6, 33; Lc., 12, 31).
Deci, pe aceasta să o căutăm, iubiţilor, ca să avem parte şi de bunătăţile de aici, şi de cele
de dincolo.” (Cele dintâi omilii la Facere, cuvântul al şaselea, p. 82)

„Acestea să le ţineţi, şi să vi le amintiţi, şi să îi învăţaţi pe cei ce nu le-au auzit; cu

acestea să se îndeletnicească fiecare şi în biserică, şi în oraş, şi acasă, fiindcă nimic nu e
mai dulce ca ascultarea cuvintelor dumnezeieşti. Ascultă ce zice despre ea proorocul: Cât
de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea şi fagurul, gurii mele
(Ps., 118, 103).” (Cele dintâi omilii la Facere, cuvântul al şaptelea, p. 103)

„Voi să ascultaţi nu doar pentru voi înşivă, ci şi pentru alţii, ce vor primi povăţuire
de la voi: căci după rânduiala mădularelor omului se hrăneşte şi trupul Bisericii.
Mădularul, dacă ţine pentru sine mâncarea toată şi n-o împarte cu cel de lângă sine, şi pe
sine însuşi se vatămă, şi restul trupului îl strică - de pildă, stomacul, de ţine numai pentru
el mâncarea, şi pe restul trupului îl aduce în ruină prin înfometare, şi pe sine se strică prin
lipsa de măsură; iar dacă, luând cât îi ajunge după rânduiala firească, trimite restul la
celelalte mădulare, se păstrează sănătos pe sine şi păstrează sănătos şi restul trupului. Aşa
şi tu acum, dacă auzind cuvintele mele le ţii doar pentru tine şi nu le împărtăşeşti altuia, şi
pe acela îl păgubeşti, şi pe tine te-ai pierdut, atrăgând asupra ta foarte grele boli - lenevia
şi zavistia. Că nu împărţim cu alţii fie din răutate, fie din lenevie şi nepăsare; iar dintre
aceste neputinţe oricare e îndeajuns pentru a-l pierde pe cel ce-o are. De vei da, însă,
hrană din belşug şi altora, te vei folosi, şi totodată îl vei folosi şi pe cel miluit.” (Cele
dintâi omilii la Facere, cuvântul al nouălea, pp. 125-126)

„Este important de a vă face atenţi să stăruiţi în acelaşi duh, şi nu numai de a

aduce aici acest zel şi această iubire, ci de a vă întreţine în casele voastre cu ceea ce aţi
auzit în predică: soţul cu soţia sa, tată cu fiul său; ca fiecare să spună ceea ce a reţinut şi
să-i întrebe şi pe alţii; ca toţi din toate părţile să-şi aducă contribuţia lor la comoara
comună a lor.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia III, 1, p. 16)

„Biserica nu este un teatru în care să ascultăm cuvântări plăcute: trebuie să ieşim

de aici luminaţi şi mişcaţi, trebuie să aducem semenilor noştri nu o mulţumire deşartă, ci
foloase solide; în zadar venim să ascultăm, dacă ne retragem goi, fără a culege nici un
fruct din cele ce ni s-au spus.” (Primele patru omilii despre statui, omilia II-a, p. 39)

„După ce plecăm de aici, să nu ne ducem îndată la adunări nepotrivite, să

nu vorbim cuvinte prosteşti şi să nu facem lucruri fără de folos, ci să alergăm iute
acasă cât avem proaspete în minte cele spuse; să luăm lângă noi pe soţie şi pe copii
şi să vorbim cu de-amănuntul despre cele spuse aici. Dacă nu vreţi să vă duceţi
îndată acasă, atunci adunaţi pe prietenii voştri, cu care aţi luat parte la predică, şi
fiecare să spună ce a putut reţine din cele spuse; să întruchipaţi din nou desăvârşit
predica rostită, pentru ca să nu fie fără folos venirea voastră la biserică. Poruncile
27
lui Dumnezeu sunt făclie: Porunca legii, spune Scriptura, este făclie, lumină,
viaţă, mustrare şi învăţătură. Iar cel ce aprinde făclia nu zăboveşte în piaţă, ci
aleargă acasă, ca nu cumva o suflare de vânt să-i stingă lumina şi nici să nu
consume făclia din pricina unei zăboviri prelungite. Tot aşa să facem şi noi. A
aprins în noi Duhul cel Sfânt învăţătura Lui. La ieşirea din biserică, când ne sunt
încă vii în minte toate cuvintele predicii, să alergăm drept acasă, să ocolim pe
oricine am întâlni pe cale, prieten, rudă sau cunoscut, pentru ca nu cumva, vorbind
cu unul dintre aceştia vrute şi nevrute, să se stingă între timp lumina învăţăturii, ci
să rămână strălucitoare în mintea noastră, ca într-o casă, să ardă ca într-un sfeşnic
pe înălţimea gândirii noastre şi să lumineze toate cele dinăuntru.” (Cuvânt la
Sfinţii Mucenici, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă
la sfinţi, p. 456)

„Nu trebuie să ascultăm cu trândăvie cele ce se grăiesc. Că dacă ieşi de aici

şi te întreabă cineva: Despre ce a vorbit predicatorul?, şi-i spui: Despre eretici, şi
dacă te întreabă mai departe: Ce a vorbit?, şi nu ştii ce să-i spui, foarte mare va fi
ruşinea ta. Dar dacă ştii ce să-i spui, îl mişti. De e eretic, îl îndrepţi, de e un
prieten trândav, îl atragi, de e o femeie cu purtări rele, o cuminţeşti. Că trebuie să
spui şi femeii cele ce s-au grăit în biserică. Femeile, spune Scriptura, să tacă în
biserică (I Cor., 14, 34), iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe pe bărbaţii lor
(I Cor., 14, 35). Când te întorci dar acasă, şi te întreabă femeia: Ce mi-ai adus de
la biserică?, spune-i: Nu ţi-am adus nici carne, nici vin, nici aur, nici podoabe
care împodobesc trupul, ci învăţătură, care înţelepţeşte sufletul. Când te duci
acasă, întinde soţiei masa cea duhovnicească. Spune-i atunci când încă îţi sună în
minte cuvintele predicii: Să ne desfătăm întâi de mâncărurile duhovniceşti, şi apoi
să ne desfătăm de mâncărurile de pe masă! Dacă ne vom rândui aşa treburile
noastre, vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru ca să ne binecuvinteze masa şi
să ne încununeze.” (La Sfântul sfinţitul Mucenic Foca şi împotriva ereticilor, şi la
cuvintele din Psalmul 141: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul
meu la Dumnezeu m-am rugat”, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi
cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 523- 524)

,,Nu vă spun acestea ca să mă auziţi voi! Voi nu aveţi trebuinţă de aceste leacuri,
căci arătaţi prin fapte sănătate şi ascultare, căci arătaţi dragoste prin râvna voastră. Vă
spun acestea vouă, ca să audă prin voi cei ce nu-s de faţă. Să nu le spuneţi numai că am
mustrat pe cei ce n-au venit aici, ci spuneţi-le totul, luând cuvântul de la început.
Amintiţi-le de iudei; amintiţi-le de grijile cele lumeşti; spuneţi-le cu cât e mai bună slujba
de aici, spuneţi-le de râvna ce o au pentru lucrurile din lume; spuneţi-le câtă răsplată au
cei care vin aici. Dacă le veţi spune numai că i-am mustrat, le-aţi deşteptat mânia, i-aţi
rănit, dar nu le-aţi dat leacul; dar dacă le veţi spune că nu i-am mustrat ca duşman, ci ca
un prieten care plânge, îi veţi îndupleca – pentru că mai vrednice de credinţă sunt rănile
pricinuite de prieteni decât sărutările viclene date de duşmani (Prov., 27, 6) – şi vor
primi mustrarea cu multă plăcere. Că nu se vor uita la cuvintele predicatorului, ci la
gândul lui. Tămăduiţi-i astfel pe fraţii voştri! Eu sunt răspunzător de mântuirea voastră, a
celor de aici; voi însă, de mântuirea celor ce lipsesc. Nu pot să mă întâlnesc cu ei! Să mă
întâlnesc atunci cu ei prin voi şi prin spusele voastre. Dragostea voastră să fie punte între
ei şi mine. Faceţi ca prin limba voastră cuvintele mele să ajungă la urechile lor.” (Omilie
împotriva celor care n-au venit la biserică, (La începutul Faptelor Apostolilor – I), în
vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, pp. 302-303)

,,Are fiecare, dacă vrea, putere să înveţe. Nu poţi îndrepta o biserică întreagă? Dar
poţi să-ţi sfătuieşti soţia! Nu poţi vorbi înaintea unei mulţimi atât de mari? Dar îl poţi
28
înţelepţi pe fiul tău! Nu poţi îndrepta prin cuvânt de învăţătură un popor ca acesta? Dar o
poţi face mai bună pe sluga ta! Nu-i peste puterile tale acest cerc de ucenici! Nu-i peste
priceperea ta măsura învăţăturii! Mai uşor chiar decât mine îi poţi îndrepta pe toţi aceştia!
Eu mă întâlnesc cu voi o dată-n săptămână sau de două ori adesea. Tu, însă, îi ai pe
ucenici necontenit în casă, lângă tine, soţia, copiii, slugile, şi-i poţi îndrepta şi seara şi la
masă, ziua întreagă. Şi pentru altă pricină voi îi puteţi mai lesne vindeca. Eu, vorbind unei
mulţimi aşa de mari, nu cunosc patimile ce necăjesc sufletele, de aceea sunt silit să dau
toate leacurile în fiecare predică; voi, însă, nu sunteţi siliţi să faceţi asta; ci puteţi culege
mai mult rod cu mai puţină osteneală. Cunoaşteţi bine cusururile celor din casă; de asta îi
şi puteţi mai repede vindeca.” (Cuvânt despre pricina pentru care se citesc Faptele
Apostolilor în timpul Rusaliilor, (La începutul Faptelor apostolilor – IV), în vol. Omilii la
săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 349)

,,Aşa fac şi medicii. Căci doctorii, când îi cercetează pe cei neputincioşi, le

vorbesc despre tămăduire nu numai acelora, ci şi celor care stau de faţă şi sunt sănătoşi.
Ei rânduiesc şi tot ceea ce trebuie să facă cei din preajma suferindului. Lor le
încredinţează grija acestor lucruri şi nu pleacă până nu pun totul la punct. Aşadar şi noi,
chiar dacă nu sunt de faţă cei suferinzi, vă încredinţăm vouă, celor sănătoşi, instrucţiunile
pentru vindecarea acelora şi vă dezvăluim durerea sufletului nostru ca voi să vă îngrijiţi
mai departe de mântuirea mădularelor voastre şi să pliniţi cu fapta îndemnul apostolului:
fie de mâncaţi, fie de beţi, fie altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi.
Şi când pleci de aici, fă ceva pentru mântuirea fratelui! Nu-l acuza doar, nici nu-l
certa, ci sfătuieşte-l, mângâie-l, arată-i vătămarea ce vine din priveliştile păgâne, dar şi
folosul şi câştigul învăţăturii de aici. Lucrează spre slava lui Dumnezeu şi îţi vei agonisi
de două ori mai multă plată: pentru cele care le faci spre folosul mântuirii tale şi pentru
cele prin care te zbaţi să vindeci mădularul tău. Căci aceasta este fala Bisericii, aceasta
porunca Stăpânului: să nu te preocupi numai de cele ale tale, ci şi de cele ale aproapelui!”
(A aceluiaşi certare către cei ce pleacă de la slujbă şi se duc la hipodrom şi la
spectacole. Asemenea şi câtă grijă se cuvine să avem faţă de fraţii căsătoriţi, în vol.
Cateheze baptismale, p. 101)

„Pe cei care n-au fost la o masă îi facem să ia parte la ea nu numai când le lăudăm
bucatele, ci şi când putem să le dăm ceva din bucatele de la masă. Aşa să faceţi şi voi. Şi
din două, una se va întâmpla negreşit: sau îi veţi convinge să vină la biserică, sau îi veţi
hrăni cu vorba voastră dacă stăruie în încăpăţânarea lor. Dar, mai bine spus, vor veni
negreşit aici. Nu vor voi să se hrănească numai cu puţinele bucate aduse în dar, când pot
să stea în toată voia la această masă părintească. Sunt încredinţat şi cred că veţi face
aceasta! Aţi făcut-o, şi-o veţi face. Că eu n-am încetat să vă dau mereu acest sfat, iar voi
sunteţi plini de toată cunoştinţa, sunteţi în stare să învăţaţi pe alţii.” (Despre schimbarea
numelor, cuv. I, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre
milostenie…, p. 10)

PREDICA (ascultarea cu atenţie a cuvintelor predicii şi împlinirea lor)

„Ştiind, dar, iubiţilor, că nu ne e de vreun folos ascultarea predicii, dacă nu-i

urmează împlinirea ei prin fapte, să nu fim numai auzitorii predicii, ci şi făcătorii ei,
pentru ca faptele ce urmează cuvintelor să ne fie temei de multă îndrăznire către
Dumnezeu”. (Omilii la Facere, omilia I, I, în col. PSB, vol. 21, p. 32)

„Eu, însă, să ştiţi, îmi am săvârşită plata, fie de ascultaţi spusele mele, fie de nu le
ascultaţi. Am făcut tot ce trebuia să fac: am dat argintul la zaraf, am predicat. Teamă mi-i
şi mă neliniştesc numai de aceea, să nu vă fiu eu pricină de mai rea osândă. Că sluga
29
aceea, spune Domnul, care a ştiut voia Domnului său, dar n-a făcut-o, se va bate mult
(Lc., 12, 47). Nimeni din voi nu poate spune că n-a ştiut, că eu în fiecare zi am făcut să
sune la urechile voastre aceleaşi învăţături, în fiecare zi v-am arătat şi cursele diavoleşti şi
uşurinţa mare a virtuţii, dacă voim să fim cu mintea trează”. (Omilii la Facere, omilia VI,
I, în col. PSB, vol. 21, p. 77)

„Nu voi înceta de a-mi face lucrul meu, de a scrie pe inimile voastre cuvintele
cele drepte şi adevărate. Dacă voi îmi veţi zădărnici strădania mea, apoi să ştiţi că plata
mea e neştirbită, dar primejdia voastră nu mică. Nu vreau să vă spun, însă, nimic
împovărător.” (Omilii la Matei, omilia XI, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 142)

„Dăscălirea necontenită este, pentru cei cu luare aminte, aducătoare de mântuire şi

de folos, pentru cei nepăsători însă, vătămătoare şi primejdioasă. Căci, cu cât cineva aude
(un sfat) şi nu face cele ce i se spun, cu atât îşi atrage o mai mare pedeapsă.” (Predicile
despre statui, Partea a II-a, predica a XII-a, p. 40)

„Să ne gândim dar la acestea şi să ne trezim, deci; căci dacă voi înşivă nu veţi
pune râvna trebuincioasă, tot ceea ce facem noi e zadarnic. De ce oare? Pentru că
meşteşugul învăţătorului nu e la fel cu celelalte meserii. Argintarul, cum va făuri vasul şi-
l va pune bine, aşa îl va găsi a doua zi, când se va întoarce; şi arămarul şi pietrarul şi
oricare alt meseriaş, cum va lăsa lucrul din mână aşa îl va găsi. La noi însă nu e tot aşa, ci
tocmai dimpotrivă, căci noi nu făurim vase neînsufleţite, ci suflete cu judecată. De aceea
noi nu v-am găsit aşa cum v-am lăsat, ci, după ce luându-vă, v-am prefăcut şi, încălzindu-
vă, v-am dres cu multă trudă, pe voi împrejurările, după ce aţi ieşit, înconjurându-vă din
toate părţile, vă sucesc iarăşi şi ne dau şi mai mult de lucru ca înainte. De aceea vă rog
din răsputeri să daţi şi voi o mână de ajutor, şi câtă osteneală îmi dau eu aici pentru
îndreptarea voastră, tot atâta grijă să aveţi şi voi pentru mântuirea voastră, când plecaţi de
aci. O, de ar fi cu putinţă să izbândesc eu pentru voi, şi voi să căpătaţi răsplată pentru
ostenelile mele! Nu v-aş mai fi sâcâit atâta.” (Predicile despre statui, Partea a II-a,
predica a XIII-a, pp. 56-57)

,,Iată, o singură parabolă cât folos ne-a adus! Nu ne-a făcut oare mai bun sufletul
nostru? Ştiu bine că mulţi s-au întors încărcaţi cu mult folos de pe urma ascultării predicii
la această parabolă; iar dacă sunt unii care nu s-au folosit până într-atât, totuşi în ziua în
care mi-au ascultat predica au fost negreşit mai buni. Nu-i puţin lucru ca şi o singură zi să
ţi-o petreci căindu-te de păcate, să cauţi spre înţelepciunea cea după Dumnezeu, să dai
sufletului puţină odihnă de grijile cele lumeşti. Iar dacă facem astfel la fiecare Liturghie,
şi nu lipsim de la nici una, ascultarea neîncetată a predicării cuvântului lui Dumnezeu va
săvârşi un mare şi minunat bine în sufletul nostru.” (Omilii la săracul Lazăr, cuvântul III,
în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, pp.74-75)

,,Dacă lepădaţi cele grăite – sau chiar dacă nu le lepădaţi, nu le arătaţi nici cu
fapta –, pentru noi grea va fi osteneala, căci muncim în zadar. Dacă însă luaţi aminte şi
arătaţi cele spuse prin fapte, nu vom simţi sudoarea ostenelii. Căci rodul ce se naşte din
osteneală nu mai lasă să iasă la iveală greutatea muncii.
Aşadar, dacă vreţi să se aţâţe sârgul [προθυμια] nostru şi să nu se stingă ori să
slăbească, arătaţi-ne, vă rog, roada, ca văzând pe Cel Ce Se îngrijeşte de seceriş, şi noi să
ne hrănim cu nădejdea unei recolte frumoase, şi gândindu-ne la bogăţia noastră, să nu
facem doar de mântuială lucrarea aceasta frumoasă.” (Ce este Mie şi ţie femeie? Nu a
venit încă ceasul Meu, în vol. Cateheze maritale, p.128)

30
 ,,Cuvântul este spus pentru toţi şi leacul este de obşte pentru toţi cei ce au
trebuinţă. Dar fiecare din cei ce aud să ia ceea ce este potrivit pentru boala lui. Eu nu-i
ştiu pe cei bolnavi. Nu-i ştiu nici pe cei sănătoşi.” (Acest început al minunilor l-a făcut
Iisus în Cana Galileii, în vol. Cateheze maritale, p. 141)

PREDICA (cugetarea îndelungată la cuvintele auzite din predică)

„De multe ori am rugat ieri dragostea voastră să-şi amintească de cele grăite aici
şi seara să întindă îndoită masă, aşternând ospăţ şi de mâncăruri, şi de cuvinte. Deci, cum
e? Aţi făcut aceasta, şi aţi întins îndoită masă? Ştiu c-aţi făcut-o, şi nu vă împărtăşiţi
numai de una, ci şi de cealaltă: că nu se poate să vă fi lenevit pentru ce e bun după ce aţi
sârguit pentru ceea ce este mai mărunt – căci masa de cuvinte este mai bună decât aceea
de mâncăruri, aceasta fiind alcătuită de mâinile bucătarilor, iar cea dintâi pregătită de
limbile proorocilor; şi una are roadele pământului, iar cealaltă roada Duhului; şi bucatele
uneia dintre mese grăbesc spre stricăciune, iar ale celeilalte spre nestricăciune; şi una ţine
viaţa noastră cea vremelnică, iar cealaltă ne călăuzeşte spre viaţa viitoare.” (Cele dintâi
omilii la Facere, cuvântul al şaptelea, pp. 83-84)

„N-ar trebui ca, după ce plecăm de la biserică, să ne ocupăm cu lucruri care n-

au nici o legătură cu Biserica, ci îndată ce ajungem acasă să luăm Biblia, să chemăm
în jurul nostru soţia şi copiii şi să le împărtăşim şi lor cele spuse la biserică şi numai
după aceea să ne apucăm de treabă. Dacă atunci când ieşim de la baie nu ne ducem în
piaţă, ca nu cumva cele din piaţă să ne strice buna dispoziţie ce-o avem în urma băii,
cu mult mai mult trebuie să facem aşa când ieşim de la biserică. Dar noi facem
tocmai dimpotrivă. De aceea pierdem totul. Nu s-a întărit încă bine în sufletul nostru
folosul celor spuse la predică, că furia cea mare a treburilor lumeşti se năpusteşte
peste noi şi târăşte cu ea toate cele auzite în biserică. Ca să nu se întâmple asta, după
ce pleci de la biserică nu fă altă treabă mai de neapărată trebuinţă decât repetarea celor
spuse în predică. Ar fi cu totul lipsit de judecată să dăm treburilor lumeşti cinci-şase
zile pe săptămână, iar celor duhovniceşti nici măcar o zi, dar, mai bine spus, nici o
mică parte din zi. Uitaţi-vă la copiii noştri! Nu citesc ei toată ziua lecţiile pe care le au
de învăţat? Aşa să facem şi noi”. (Omilii la Matei, omilia V, I, în col. PSB, vol. 23, p. 66)

,,Şi întocmai ca şi copiii cei tâmpi, care întruna învaţă buchiile, dar când sunt
întrebaţi pe sărite, neţinând seamă de rânduiala lor, ei spun altele în locul celor adevărate,
cu care prilej stârnesc râs – tot aşa şi voi, căci când noi vă înşirăm aici toate după
rânduială, pare că aţi lua seama la cele ce vă spunem, iar când ieşiţi afară, dacă v-am
întreba pe sărite care sunt vrednice a fi puse în rândul întâi şi care în rândul al doilea, şi,
în sfârşit, care din aceste lucruri de care vă vorbim întruna trebuie a fi puse la urmă, voi,
neştiind ce răspunde, vă faceţi de râs.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către
Corinteni, omilia XXIX, p. 310)

„Că măcar de ar fi cu putinţă să fiu pururea cu voi, dar de vreme ce aceasta nu se

poate, în locul meu vă aduceţi aminte de cuvintele mele şi, la masă şezând, să vă pară că
sunt tot cu voi şi stau şi vă învăţ acestea. Însă daţi-mi plata aducându-vă aminte de cele ce
v-am spus.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 113)

PREOŢIA (- mare semn al dragostei de Hristos)

„Hristos, vorbind cu Petru, verhovnicul apostolilor, l-a întrebat: Petre, Mă

iubeşti? Petru i-a mărturisit că da. Hristos atunci a adăugat: Dacă Mă iubeşti, păstoreşte
31
oile Mele! (In., 21, 15-17). Învăţătorul îl întreabă pe ucenic dacă Îl iubeşte. Nu-l întreabă
ca să afle dacă este iubit de Petru – cum putea face asta Hristos, Care cunoaşte gândurile
tuturora? -, ci ca să ne arate cât de mult Îi este la inimă purtarea de grijă de oile Sale cele
cuvântătoare. Odată ce lucrul acesta este vădit, atunci vădit va fi şi celălalt, anume că
Hristos dă mare şi nespusă plată celui care se osteneşte cu păzirea oilor Sale cele
cuvântătoare, preţuite atât de mult de El. Dacă noi socotim râvna unor oameni, pe care îi
vedem că poartă de grijă de slugile şi de vitele noastre, ca un semn al dragostei lor pentru
noi, deşi pe toate acestea le avem cu bani, ce trebuie să spunem de răsplata mare pe care o
va da Hristos păstorilor turmei Sale celei cuvântătoare, pe care a cumpărat-o nu cu bani,
nici cu ceva asemănător, ci cu propria Sa moarte şi Şi-a dat sângele Său ca preţ al turmei
Sale? (I Cor., 6, 20; 7, 23).
De aceea, după ce Petru I-a răspuns lui Hristos: Tu ştii, Doamne, că Te iubesc!
(In., 21,15) – şi a luat ca martor al dragostei sale chiar pe Cel pe care-L iubea -,
Mântuitorul nu S-a mulţumit cu atâta, ci a adăugat şi semnul dragostei de Hristos:
păstorirea oilor Sale cuvântătoare (In., 21, 5, 16, 17). Hristos nu a vrut atunci să arate cât
Îl iubea Petru pe Hristos – asta o ştim noi din atâtea alte fapte ale lui Petru -, ci a vrut să-i
arate lui Petru şi nouă tuturora cât de mult îşi iubeşte El Biserica Sa, pentru ca şi noi să o
iubim mult.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 1, în vol. Despre preoţie, pp.
44-45)

„Hristos l-a întrebat pe Petru doar atât: Petre, Mă iubeşti mai mult decât aceştia?
(In., 21, 15). Cu toate că ar fi putut să-i spună: Petre, dacă Mă iubeşti, ţine post, culcă-te
pe pământul gol, priveghează îndelung, vino în ajutorul celor nedreptăţiţi, fii tatăl
orfanilor, sprijinitorul văduvelor! Aşa, însă, le-a lăsat la o parte pe toate acestea, şi ce i-a
spus? Atât: Paşte oile Mele (In., 21, 15, 16, 17).” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua,
cap. 1, în vol. Despre preoţie, pp. 46-47)

„Pe bună dreptate a spus Domnul că grija de turma Lui este un semn al iubirii de
El.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 51)

PREOŢIA (preoţii – iconomi ai tainelor lui Dumnezeu)

,,Aşa pe noi să socotească omul, ca pe nişte slugi ale lui Hristos, şi ispravnici
(iconomi) tainelor lui Dumnezeu (1 Cor., 4, 1). Fiindcă le-a smerit cugetul lor, priveşte
cum la urmă iarăşi îndreptează, zicând: ca pe nişte slugi ale lui Hristos. Aşadar, zice, nu
te numi cu numele slugilor care slujesc, lăsând pe stăpânul tău. Aici îi numeşte
ispravnici sau iconomi, arătând că tainele nu trebuie a le da tuturor, ci numai celor care
trebuie şi care pot a le iconomisi cu vrednicie. Iar ce este mai mult, caute-se aceasta între
ispravnici, ca credincios să se afle cineva. (1 Cor., 4, 2), adică să nu sfitarisască 1 cele ale
stăpânului, să nu şi le însuşească ca stăpân, ci ca iconom să le chivernisească, căci treaba
iconomului este de a chivernisi bine cele încredinţate lui; să nu zică că cele ale stăpânului
sunt ale sale, ci dimpotrivă, încă să spună că şi cele ale sale sunt ale stăpânului.”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia X, p. 100)

PREOŢIA (preoţii sunt slujitorii celor mai mari daruri ale lui Dumnezeu)

„Dacă nu poţi intra în Împărăţia cerurilor, de nu te naşti din nou din apă şi Duh
(In., 3, 5), dacă pierzi viaţa veşnică, de nu mănânci trupul Domnului şi nu bei sângele Lui
(In., 6, 54), iar dacă toate acestea nu se săvârşesc altfel decât numai prin mâinile acelea

1
A şterpeli.
32
sfinte ale preoţilor, atunci cum vei putea, fără preoţi să scapi de focul gheenei sau să
dobândeşti cununile cele pregătite?
Preoţii sunt aceia cărora li s-a încredinţat zămislirea noastră cea duhovnicească; ei
sunt aceia cărora li s-a dat să ne nască prin botez. Prin preoţi ne îmbrăcăm în Hristos
(Gal., 3, 27); prin preoţi suntem îngropaţi împreună cu Fiul lui Dumnezeu (Rom., 6, 4;
Cor., 2, 12); prin preoţi ajungem mădularele fericitului cap al lui Hristos (Col., 3, 15).
Prin urmare, e drept ca preoţii sa fie pentru noi nu numai mai înfricoşători decât mai
marii demnitari şi decât împăraţii, ci mai cinstiţi şi mai iubiţi chiar decât părinţii. Părinţii
ne-au născut din sânge şi din voinţa trupului (In., 1, 13); preoţii, însă, ne sunt pricinitorii
naşterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite naşteri din nou, ai libertăţii celei
adevărate şi ai înfierii după har.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 6, în vol.
Despre preoţie, p. 66)

„Dumnezeu a dat preoţilor o putere mai mare decât părinţilor noştri trupeşti, nu
numai când ne pedepsesc, ci şi când ne fac bine. Deosebirea dintre unii şi alţii este tot atât
de mare pe cât de mare este deosebirea între viaţa de acum şi viaţa viitoare. Părinţii noştri
ne nasc pentru viaţa de acum; preoţii, pentru viaţa viitoare; unii nu ne pot apăra nici de
moartea aceasta trupească şi nici nu pot îndepărta bolile ce vin peste noi; ceilalţi, de
multe ori, au mântuit chiar suflete bolnave şi pe cale de a pieri, pentru că le-au făcut
unora mai uşoară pedeapsa, iar pe altele chiar de la început nu le-au lăsat să cadă în
păcate, nu numai cu ajutorul învăţăturilor şi al sfaturilor, ci şi cu ajutorul rugăciunilor.
Preoţii au puterea să ne ierte păcatele nu numai când ne nasc din nou prin sfântul Botez,
ci şi după ce ne-au botezat. Este cineva bolnav dintre voi, spune Scriptura, să cheme
preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului;
şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul şi de va fi
făcut păcate i se vor ierta lui (Iacov 5, 14-15). În afară de asta, părinţii nu pot fi de vreun
folos copiilor nici dacă greşesc faţă de vreunul din mărimile şi puternicii pământului;
preoţii, însă, au potolit de multe ori chiar mânia lui Dumnezeu, nu a unor dregători sau
împăraţi.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 6, în vol. Despre preoţie, p. 67)

PREOŢIA (preoţii - mijlocitori la Dumnezeu pentru popor)

„Ce fel de om trebuie să fie cel ce se roagă pentru tot oraşul - dar pentru ce spun
tot oraşul, pentru toată lumea -, care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător faţă de
păcatele tuturora, nu numai ale celor vii, dar şi ale celor morţi? Socot că nu-i de ajuns
pentru o rugăciune atât de mare nici îndrăznirea lui Moise şi a lui Ilie. Ca şi cum i s-ar fi
încredinţat întreaga lume, ca şi cum ar fi tatăl tuturor oamenilor, aşa se aproprie preotul
de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de pretutindeni, să înceteze tulburările
şi cerând, atât în rugăciunile din casă, cât şi în rugăciunile din biserică, pace, an
îmbelşugat, izbăvire grabnică de toate necazurile ce supără pe fiecare. Preotul trebuie să se
deosebească atât de mult în toate de toţi cei pentru care se roagă cât se deosebeşte un
conducător de supuşii săi.” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 4, în vol. Despre
preoţie, pp. 137-138)

PREOŢIA (preoţii – „sarea pământului şi lumina lumii” 2 )

„Minunat este că au ajuns atât de doriţi şi atât de dragi tuturora (apostolii) nu prin
linguşeli, nici prin slugărnicii, ci prin asprime, aşa cum lucrează sarea. Să nu vă miraţi, le
spune Hristos, dacă las la o parte pe ceilalţi şi vă grăiesc vouă şi vă atrag spre primejdii
atât de mari! Gândiţi-vă la câte oraşe, la câte popoare, la câte neamuri am să vă trimit

2
Matei 5, 13-14.
33
ca păstori! De aceea vreau să nu fiţi numai voi înţelepţi, ci să faceţi şi pe alţii înţelepţi.
Trebuie să fiţi foarte pricepuţi, pentru că în mâinile voastre stă mântuirea celorlalţi.
Trebuie să aveţi atâta belşug de virtute, pentru ca folosul ei să împrăştie şi la alţii. Dacă
nu veţi fi aşa, nu vă veţi fi nici vouă îndestulători.
Nu vă întristaţi, le spune Hristos mai departe, că sunt împovărătoare cele ce vă
spun. Dacă ceilalţi oameni se strică, pot, prin voi, să se mai întoarcă la starea lor de mai
înainte; dar dacă voi vă veţi strica, împreună cu voi veţi pierde şi pe ceilalţi. Deci cu cât
vi se încredinţează lucruri mai mari cu atât aveţi nevoie de multă râvnă. Pentru aceea
spune:
Dacă sarea se va strica cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună decât să fie
aruncată afară şi călcată de oameni (Mt., 5, 13).
Ceilalţi oameni, de-ar păcătui de mii de ori, pot dobândi iertare. Dar dascălul, dacă
păcătuieşte, e lipsit de orice apărare şi va primi cea mai mare pedeapsă”. (Omilii la Matei,
omilia XV, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 185)

„Aşa să lumineze lumina voastră. Înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre

cel bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt., 5, 15-16).
Hristos le spune ucenicilor Săi: Eu am aprins lumina; grija voastră este ca lumina
să rămână aprinsă nu numai pentru voi, ci şi pentru cei ce se vor bucura de strălucirea ei
şi vor fi conduşi la adevăr. Bârfelile şi defăimările nu vor putea umbri strălucirea
voastră, dacă veţi duce o viaţă desăvârşită, ca unii ce veţi aduce la învăţătura Mea
întreaga lume. Arătaţi, deci, o viaţă vrednică de harul ce-aţi primit; după cum harul se
propovăduieşte pretutindeni, tot astfel şi vestea faptelor voastre bune merge împreună cu
el.
Apoi împreună cu mântuirea oamenilor Hristos le mai dă şi un alt câştig,
îndestulător să-i facă să lupte şi să le insufle râvnă. Dacă veţi trăi drept, le spune Hristos,
nu numai că veţi îndrepta lumea, dar veţi face ca şi Dumnezeu să fie slăvit. Dar dacă veţi
avea o viaţă păcătoasă, veţi duce şi pe oameni la pieire şi veţi face ca şi numele lui
Dumnezeu să fie hulit”. (Omilii la Matei, omilia XV, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 187)

„Întru care, zice, să străluciţi ca nişte luminători în lume (Filip., 2, 15). De aceea
ne-a lăsat pe noi, ca să fim ca nişte luminători, ca să fim ca un aluat, ca să stăm ca dascăli
ai altora, ca să ne învârtim ca nişte îngeri împrejurul oamenilor, ca să ne purtăm cu ei
după cum se poartă bărbaţii cu copiii, ca bărbaţi duhovniceşti către cei trupeşti, ca ei să se
folosească, ca să fim sămânţa care să producă fruct mult şi bun. Nu ar fi nevoie de
cuvinte multe, dacă viaţa noastră ar lumina aşa după cum ni se cere; nu ar fi nevoie de
dascăli, dacă noi am arăta, din partea noastră, fapte bune. Nimeni n-ar mai fi elin
(necredincios), dacă noi am fi creştini precum trebuie a fi, adică dacă am păzi cele
poruncite de Hristos, dacă am suporta să fim asupriţi, dacă, batjocoriţi fiind, noi am
binecuvânta, dacă pătimind rele, noi am răsplăti cu bine; nimeni, zic, n-ar putea fi o aşa
fiară sălbatică încât să nu se dea de partea cucerniciei, când mai cu seamă toţi ceilalţi fac
astfel.
Şi ca să nu afli că lucrul este aşa, gândeşte-te singur că Pavel a fost unul singur şi
totuşi pe atâţia a atras de partea sa. Deci, dacă noi cu toţii am fi astfel, câte lumi întregi n-
am putea atrage spre noi? Iată, creştinii sunt mai mulţi decât elinii, şi dacă în toate
celelalte meşteşuguri unul singur poate învăţa deodată o sută de copii, apoi aici, unde sunt
mulţi dascăli, şi ucenici cu mult mai mulţi, totuşi nici unul nu se adaugă dintre elini.”
(Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a X-a, p. 107)

,,Să lumineze – zice – lumina voastră înaintea oamenilor. Bine a zis înaintea
oamenilor. Atât de puternică să fie lumina voastră încât nu numai pe voi să vă lumineze,
ci să strălucească şi înaintea oamenilor, care au nevoie de călăuzirea ei. După cum lumina
34
aceasta sensibilă alungă întunericul şi îi ajută să umble drept pe cei ce călătoresc, aşa şi
lumina înţelegătoare ce vine dintr-o vieţuire înaltă, celor ce au ochii minţii înceţoşaţi de
întunericul înşelăciunii şi nu pot să vadă cu limpezime, le arată drumul virtuţii şi le curăţă
albeaţa ochilor minţii, apoi îi conduce pe drumul drept şi îi ajută să umble pe calea
virtuţii.” (Cateheza aceluiaşi către neofiţi şi tâlcuire la cuvântul Apostolului că ,,dacă
cineva e în Hristos este zidire nouă. Cele vechi au trecut, iată, toate sunt noi” (I Cor., 5,
17), în vol. Cateheze baptismale, p. 76)

PREOŢIA (preotul - părinte duhovnicesc)

„… trebuie a dori pe dascălii lor, astfel trebuie a-i căuta mai mult decât pe părinţii
lor. Prin părinţii trupeşti căpătăm viaţa, însă prin cei sufleteşti căpătăm cunoştinţa de a
vieţui bine.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XIII, p. 135)

„Nimic nu e mai de preţ, nimic mai dătător de bucurie ca părintele duhovnicesc, a

cărui dragoste şi atenţie către cel pe care-l iubeşte o întrece pe cea a oricărui părinte
trupesc.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a VI-a, p. 93)

„Când tu cunoşti pe cel ce mijloceşte pentru tine către un om oarecare, faci totul
pentru dânsul, şi mărturiseşti în gura mare recunoştinţa către el; şi acestuia (preotul –
n.n.) care este mai marele tău întru Domnul, şi care mijloceşte pentru tine, să nu-i
mărturiseşti nici o recunoştinţă? Şi cum este mai mare el? Pentru aceea că se roagă pentru
tine, pentru că te serveşte cu darul duhovnicesc cel luat prin botez, că te cercetează, te
sfătuieşte şi te învaţă, şi chiar la miezul nopţii de-l vei chema, el vine.” (Comentariile sau
Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia X, în vol. Comentariile sau Explicarea
Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 264)

„Dând botezul, preotul devine părinte, nu părintele trupurilor, ci al

sufletelor, şi paternitatea lui spirituală este cu atât mai înaltă pe cât este sufletul
faţă de trup şi viaţa veşnică faţă de viaţa temporară.” (Din vol. Bogăţiile
oratorice, p. 206)

PREOŢIA (preotul - doctor al sufletelor)

„Pavel, călcând pe urmele Învăţătorului, îşi varia cuvântul după trebuinţa

discipolilor; acum deci taie şi arde, iar altădată cu multă abilitate aplică medicamente
cuvenite.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 4)

PREOŢIA (măreţia preoţiei)

„… în altă parte, Dumnezeiasca Scriptură numeşte pe preot înger, pentru ca să

arate că preotul grăieşte acele cuvinte pe care i le insuflă harul Duhului”. (Omilii la
Facere, omilia L, I, în col. PSB, vol. 22, p. 174)

,,Că mult mai de cinste şi respect este preotul decât împăratul, pe cât a fost chemat
la mai mare stăpânire.” (Cinci cuvântări despre Ana şi Samuel, cuvântul II, în vol. Omilii
şi cuvântări despre educaţia copiilor…, p. 37)

„Preoţia este tot atât de superioară demnităţii împărăteşti, pe cât de superior este
sufletul faţă de trup.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 1, în vol. Despre
preoţie, p. 60)

35
 „Preoţia se săvârşeşte pe pământ, dar are rânduiala cetelor cereşti. Şi pe foarte
bună dreptate, că slujba aceasta n-a rânduit-o un om sau un înger sau un arhanghel sau
altă putere creată de Dumnezeu, ci Însuşi Mângâietorul.” (Tratatul despre preoţie, cartea
a treia, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 63)

„Mai socoteşti oare, că mai eşti printre oameni şi că mai stai pe pământ, când vezi
că Domnul stă jertfă pe Sfânta Masă, iar pe preot stând lângă jertfă rugându-se, când vezi
că toţi se înroşesc cu împărtăşirea cu cinstitul Sânge al lui Hristos? Mai socoteşti, oare, că
mai eşti printre oameni şi că stai pe pământ? Nu socoteşti, oare, că te-ai mutat dintr-odată
în cer, că ai scos din suflet orice gând trupesc şi că priveşti numai cu sufletul gol şi cu
mintea curată cele din ceruri? O, minune! O, iubire de oameni a lui Dumnezeu! Fiul, Care
stă sus cu Tatăl, este ţinut în clipa aceea în mâini de toţi şi se dă pe Sineşi tuturor celor ce
voiesc să-L sărute şi să-L primească. Toţi fac aceasta cu ochii credinţei. Ţi se par, oare,
vrednice de dispreţuit toate acestea sau sunt ele aşa, că poţi să o faci pe mândrul faţă de
ele?
Vrei să vezi şi dintr-o altă minune cât este de mare sfinţenia preoţiei?
Închipuie-ţi că vezi pe Ilie proorocul şi că nenumărat popor stă împrejurul lui;
jertfa este aşezată pe pietre şi toţi ceilalţi stau liniştiţi, în tăcere adâncă, numai proorocul
Ilie se roagă; apoi dintr-odată vezi că se pogoară din cer peste jertfă flacăra (3 Regi 18,
18-36). Minunate sunt acestea şi pline de uimire! Dar mută-te acum cu mintea de la cele
săvârşite de Ilie, la cele ce se săvârşesc de preot pe Sfânta Masă. Vei vedea nu numai
fapte minunate, ci şi fapte care depăşesc orice uimire. Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu
pogoară foc din cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată, nu ca să se
pogoare o flacără de sus, spre a mistui cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste
jertfă, spre a aprinde cu ea sufletele tuturora şi a le face mai strălucitoare decât argintul
înroşit în foc.
Cine poate deci dispreţui această prea înfricoşătoare slujbă? Numai un nebun sau
un ieşit din minţi! Oare nu ştii că sufletul omenesc n-ar putea suporta focul acela al
jertfei, ci toţi am pieri până la unul, dacă n-ar sta în mijlocul nostru din belşug harul lui
Dumnezeu?” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 4, în vol. Despre preoţie, pp.
63-64)

„Preotul! Cum să vorbeşti în mod vrednic despre această fiinţă divină,

despre această creaţie cerească, cea mai înaltă, cea mai măreaţă dintre toate
creaţiile lui Dumnezeu? Cum să înţelegi şi să exprimi sublimitea ei, măreţiile
originii ei, puterile acţiunii ei? Cum să descoperi destul eroismul virtuţilor ei?
Însă, de asemenea, cum să semnalezi destul de energic pericolele ei?” (Din vol.
Bogăţiile oratorice, p. 202)

„Cea mai mare dintre faptele Sale, Preoţia.” (Din vol. Bogăţiile oratorice,
p. 203)

„Preoţia întrece în măreţie, în putere, în sublimitate, tot ceea ce pot să dea

cerul şi pământul mai strălucit.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 203)

„Unde trăieşte preotul? Desigur mai puţin pe pământ decât în ceruri. Care
este societatea lui dacă nu cea a îngerilor, mai mult încă este cea a lui Dumnezeu,
cea a Duhului Sfînt, de care el nu se separă în nici una din funcţiile lui? Unde este
el, cu cine acţionează el când oferă Jertfa divină? Ce să mai zici încă de puterea
cheilor? Ceea ce Dumnezeu n-a dat arhanghelilor, ceea ce n-au heruvimii şi
serafimii, preotul o posedă: ceea ce nu pot nici cerul nici pământul, o poate
preotul. Ce este puterea regească faţă de aceasta a preoţilor? Puterile pământeşti
36
au putere peste viaţa trupească, preotul peste viaţa veşnică; aceia peste trupul care
nu trăieşte decât o zi, acesta peste suflet, care trăieşte chiar anii lui Dumnezeu. Şi
chiar acest preot care face sufletul să se nască prin har, care-l renaşte, care-l
înviază, care-l hrăneşte cu Dumnezeu în Împărtăşanie, este acelaşi chiar care-l
pregăteşte pentru veşnicie prin ungerea sfântă, când el este gata să apară înaintea
Judecătorului său: ungându-l cu ulei în numele Domnului. Ce să mai zici încă de
puterea preoţească de a mjloci, a îmblânzi mânia divină, a înlătura pedepsele
pregătite să cadă peste cei vinovaţi?” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 205)

PREOŢIA (mari sunt puterea şi cinstea preoţilor)

„Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind şi îmbrăcat încă în
trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai
putea înţelege bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi harul Sfântului Duh. Prin preoţi
se săvârşesc şi sfânta jertfă şi alte slujbe, întru nimic mai prejos de sfânta Jertfă şi în ce
priveşte vrednicia preoţească şi în ce priveşte mântuirea noastră. Oamenii, care trăiesc pe
pământ şi locuiesc pe el, au primit îngăduinţa să administreze cele cereşti şi au o putere
pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci
oamenilor: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe
pământ, vor fi dezlegate şi în cer (Mt., 18, 18). Au şi stăpânitorii pământului puterea de a
lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoţilor, însă, leagă sufletele şi
străbate cerurile; Dumnezeu întăreşte sus în ceruri cele făcute de preoţi jos pe pământ;
Stăpânul întăreşte hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoţilor decât
toată puterea cerească? Domnul a spus: Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute (In., 20, 23). Ce putere poate fi mai mare ca aceasta? Domnul a
spus iarăşi: Tatăl a dat toată judecata Fiului (In., 5, 22). Văd, însă, că toată această
putere a fost încredinţată de Fiul preoţilor. Au fost înălţaţi la slujba aceasta atât de mare,
ca şi cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca şi cum ar fi depăşit firea omenească, ca şi
cum ar fi scăpat de toate patimile omeneşti. Te întreb acum: Când un împărat dă unuia
dintre supuşii săi cinstea aceasta de a băga şi de a scoate de la închisoare pe cine vrea,
cinstea dată lui îl va face cu vază înaintea tuturor şi demn de invidiat; dar când Dumnezeu
dă preotului o putere cu atât mai mare cu cât este mai de preţ cerul decât pământul şi
sufletul decât trupul, cum poate să li se pară unora că preoţia este o slujbă atât de
neînsemnată, încât să poată să le treacă prin minte că un om, căruia i s-a încredinţat
preoţia, ar dispreţui darul? Doamne fereşte de o asemenea nebunie! Că e curată nebunie
să dispreţuieşti o slujbă atât de mare, fără de care nu putem dobândi nici mântuirea, nici
bunătăţile făgăduite.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 5, în vol. Despre
preoţie, pp. 64-65)

„Împăratului i s-au încredinţat trupurile; preotului, sufletele. Împăratul iartă

resturile de bani din datorii; preotul, resturile de păcate; acela silește; acesta sfătuiește;
acela cu forţa; acesta cu voinţa; acela are arme materiale; acesta, arme duhovnicești; acela
luptă cu barbarii; lupta mea e cu demonii. Mai mare e dregătoria preoţiei. De aceea
împăratul își pune capul sub mâna preotului; și totdeauna în Vechiul Testament preoţii îi
ungeau pe regi”. (Omilie la Serafimi, omilia a IV-a, în vol. Omilii la Ana. Omilii la David
și Saul. Omilii la Serafimi, p. 177)

PREOŢIA („Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”)

„Şi aceasta zicând, a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt (In., 20, 22)

37
 - Pentru ce a suflat Mântuitorul peste Apostoli chiar în ziua învierii? Oare nu
putea să dea Duh Sfânt fără să sufle peste ei?
- Iată de ce: Când a făcut pe cel dintâi om, a suflat în faţa lui şi s-a făcut om cu
suflet viu (Fac., 2, 7); dar omul, din pricina poruncii, a pierdut harul dat prin suflarea în
faţă; pierzând puterea cea făcătoare de viaţă, s-a desfăcut în pământ, şi trupul lui, făcut de
Dumnezeu, s-a stins în mormânt. Domnul, dar, ca să reînnoiască plăsmuirea Sa şi să dea
darul cel vechi, a suflat în faţa Apostolilor şi a dat plăsmuirii Sale puterea aceea veche şi
de viaţă făcătoare. Totodată a împlinit şi cele spuse mai dinainte de profeţi. Fericitul
profet Naum, ştiind mai dinainte că Mântuitorul, după învierea Lui din morţi, are să sufle
peste Sfinţii Apostoli şi are să-i umple de har dumnezeiesc, dă mărturie înaintea
poporului, zicând: Serbează, Iuda, sărbătorile tale, plineşte înaintea lui Dumnezeu
făgăduinţele tale, ca să nu se adauge, încă să vină la învechire. S-a terminat, a pierit.
Căci a înviat din pământ cel ce suflă în faţa ta şi scoate din necaz (Naum 2, 1).
Atunci a zis: Pace vouă! Şi aceasta zicând, a suflat şi le-a zis lor: Luaţi Duh Sfânt
(In., 20, 21-22). Domnul a văzut că firea omenească se înconvoaie în faţa durerilor, că din
pricina slăbiciunii ei fuge de lupte; de aceea a împlinit ceea ce-i lipsea, prin puterea
Duhului, pentru ca să întărească firea cea căzută prin slăbiciunea noastră. Prin harul cel
dumnezeiesc a întărit-o ca şi cu un fier, ca să primească de la har ceea ce nu avea din fire
şi ca să se apropie de lupte, întărită cu puterea Duhului.” (Cuvânt la Înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos, IV, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la
sfinţi, p. 175)

„Luaţi Duh Sfânt. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi (In.,
20, 21-22).
Dar Tu, Doamne, ai mers ca un Stăpân. Ai văzut pe păcătoşi şi i-ai miluit. Ai
iertat păcatele noastre. Harul era mult mai mare. Noi cădem în adâncul păcatelor. Cei
păcătoşi sunt mulţi; e nevoie de multă iubire de oameni, de mult har. Nu avem atâta
putere! Cum putem fi trimişi aşa cum ai fost trimis Tu?
De aceea, ca să se împlinească spusa Sa: După cum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi
Eu vă trimit pe voi, Domnul a zis Apostolilor: Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor,
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (In., 20, 23). Mântuitorul a dat Apostolilor puterea pe care
o avea El. După cum unei căpetenii nu i se poate încredinţa conducerea unui popor până
ce nu ia de la împărat şi puterea de a pedepsi şi de a osândi la moarte, tot aşa şi
Mântuitorul, când a fost să-i pună pe Apostoli căpetenii ale lumii, le-a dat puterea de a
pedepsi şi ierta, prin cuvintele: Cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta, cărora le veţi ţine,
ţinute vor fi. Este cu neputinţă să suferi cu bărbăţie mucenicia, sau să predici cu râvnă,
sau să faci o faptă mare şi greu de săvârşit, dacă puterea Duhului Sfânt nu întăreşte
curajul mucenicului. Astfel nu poate fi cineva mucenic. Iar mucenic numesc aici nu
numai pe cel care a sfârşit prin suferinţe pentru Hristos, ci şi pe cel care mărturiseşte pe
Hristos cu cuvântul harului. Orice predicator al adevărului este mucenic al lui
Dumnezeu.” (Cuvânt la Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, IV, în vol. Predici la
sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 176)

PREOŢIA (harul dumnezeiesc lucrător prin preoţi)

„Rebeca a luat în pântece, spune Scriptura, şi au săltat pruncii în ea; a cuprins-o

mare durere şi a zis: De era să fie mie aşa, pentru ce mie aceasta? (Fac., 25, 21-22). Că
Rebeca nu avea să nască un copil, ci doi; că purta în pântece doi copii în acelaşi timp; de
aceea strâmtorarea îi pricinuia mari dureri.
Dar uită-mi-te aici la dragostea de Dumnezeu a femeii! N-a făcut cum fac azi
multe femei, care voiesc să ducă o viaţă fără Dumnezeu! N-a alergat la ajutor omenesc;
nu s-a dus la cei care judecă lucrurile pe temeiul presupunerilor, observaţiilor şi
38
judecăţilor lor; nu s-a lăsat pe mâna înşelătorilor şi a celor ce făgăduiesc lucrul peste
puterile omeneşti. Nu, ci ea s-a dus să întrebe pe Domnul (Fac., 25, 22).
Uită-te la priceperea femeii! Când a văzut că Cel Care i-a deschis pântecele, că
Cel Care i-a făcut dintr-o dată roditor pântecele cel neroditor este Stăpânul firii, când a
văzut că pântecele ei se măreşte peste măsură s-a dus să întrebe pe Domnul.
- Ce înseamnă S-a dus să întrebe pe Domnul?
- Înseamnă: a alergat la adevărata cunoştinţă, a alergat la preot, slujitorul lui Dumnezeu;
s-a grăbit să afle de la el ce nu ştia. Şi povestindu-i totul, că Iubitorul de oameni,
Dumnezeu, i-a descoperit lămurit totul prin gura preotului. Iar răspunsul primit a făcut-o
şi mai râvnitoare. Şi ca să vezi cât de mare era vrednicia preoţilor pe vremea aceea,
Scriptura nu spune nicăieri că preotul i-a dat răspunsul, şi după ce a spus: s-a dus să
întrebe pe Domnul! a adăugat: Şi i-a zis Domnul prin preot: Două popoare ai în
pântecele tău (Fac., 25, 23).” (Omilii la Facere, omilia L, I, în col. PSB, vol. 22, pp. 173-
174)

„Dacă Dumnezeu nu lucrează nimic printr-însul, atunci nici botez nu ai, nici de
Taine nu te împărtăşeşti, nici de binecuvântări nu te bucuri şi, prin urmare, nici nu eşti
creştin.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia II, p. 25)

PREOŢIA (harul lucrează şi prin preoţii nevrednici)

„Dacă Domnul a făcut să vorbească o asină, dacă El a dat binecuvântări

duhovniceşti prin mâinile unui ghicitor; dacă prin gura unui animal şi prin limba necurată
a lui Balaam, El a făcut o minune în folosul evreilor care erau răi, cu atât mai mult pentru
voi, a căror viaţă şi purtare este bună, chiar când preoţii ar fi răi şi stricaţi, îşi vor împlini
ei toată dorirea lor, şi va trimite El Duhul Sfânt al Său. Nu, nu sufletul curat şi sfânt
atrage şi face să se coboare Duhul Sfânt prin propria lui curăţie, ci harul lucrează totul.
Căci toate sunt ale voastre, zice apostolul fie Pavel, fie Apolo, fie Chefa (I Cor., 3, 22).
Şi, în sfârşit, tot ce are preotul în puterea sa este un dar care nu-i aparţine decât lui
Dumnezeu singur şi oricât de mare şi de înaltă ar fi înţelepciunea omului, ea va fi
totdeauna mai prejos de har. În sfârşit, eu zic acestea, fraţii mei, nu pentru a vă întări să
duceţi o viaţă leneşă şi mândră, ci ca, dacă este cineva dintre episcopii voştri sau preoţi
care-şi neglijează datoria lor, voi să nu vă faceţi rău şi vouă.” (Comentar la Evanghelia
de la Ioan, omilia LXXXVI, 4, p. 462)

,,Se întâmplă câteodată ca cei ce stăpânesc să fie răi, netrebnici şi spurcaţi, iar cei
stăpâniţi să fie blânzi şi cumpătaţi; mireni care să vieţuiască în buna-cinstire şi preoţi care
să se tăvălească în răutăţi – şi nu ar fi mai fost nici un botez, nici trupul lui Hristos
(Euharistie) şi nici jertfă sau punere înainte prin aceia, dacă peste tot locul harul ar cere
vrednicia celui pus în asemenea slujbe. Acum însă, Dumnezeu obişnuieşte a lucra şi prin
cei nevrednici, şi cu aceasta întru nimic nu se va vătăma harul botezului prin viaţa
preotului, fiindcă ar urma ca cel ce l-a primit să fie mai prejos de ceilalţi. Astfel că, deşi
foarte rar se întâmplă de acestea, totuşi se întâmplă. Acestea le zic ca nu cumva vreunul
dintre cei de faţă, cercetând cu amănunţime viaţa preotului, să se smintească de sfintele
slujbe săvârşite de el. Nu omul aduce ceva în sfintele slujbe, ci totul este lucrul puterii
Dumnezeieşti, iar el (preotul) este numai cel ce vă aduce la tainele credinţei creştineşti.”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia VIII, p. 81)

„Dacă harul lui Dumnezeu a lucrat şi în asin şi în vrăjitor, pentru iconomia şi

folosinţa israeliţilor, este învederat că nici în noi nu va refuza a lucra, şi va îngădui şi
aceasta pentru voi.
39
 Deci, nimeni să nu spună, că eu sunt de nimic şi nevrednic de vreo consideraţie, şi
astfel să nu-mi dea atenţie. Sunt în adevăr aşa, însă obişnuinţa lui Dumnezeu este de a
îngădui şi pe unii ca aceştia pentru cei mulţi. Şi ca să afli că aşa este, adu-ţi aminte că
Însuşi El a vorbit cu Cain pentru fratele său Abel, cu diavolul a vorbit pentru Iov, lui
Faraon i-a vorbit pentru Iosif, lui Nabucodonosor i-a vorbit pentru Daniel, lui Baltasar de
asemenea. Apoi şi magii s-au învrednicit de revelaţie, şi Caiafa a profetizat, deşi a fost
omorâtor a lui Hristos şi nevrednic, însă s-a învrednicit a profetiza din cauza demnităţii
lui de arhiereu. Se zice apoi că şi Aaron, tot din această cauză nu a fost atins de lepră,
căci de ce, spune-mi, dacă amândoi au clevetit pe fratele lor Moise, numai ea, Mariam, a
fost lovită de lepră?
Nu te minuna, căci dacă şi în demniăţile lumeşti de ar fi cineva oricât de mult
acuzat, şi totuşi nu este dat în judecată până ce mai întâi nu este scos din slujbă, ca astfel
să nu se dispreţuiască acea demnitate, - apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti unde
orice s-ar întâmpla, lucrează harul lui Dumnezeu, care nimiceşte pe toţi care se
împotrivesc.
Numai când se desparte cineva de acea demnitate, fie că se duce de aici, fie că
rămâne aici, numai atunci, zic, el va da seamă şi va primi pedeapsa meritată. Să nu
credeţi că acestea sunt vorbele noastre proprii, adică: harul lui Dumnezeu lucrează în cel
nevrednic nu pentru noi, ci pentru voi.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către
Coloseni, omilia III, p. 42)

„Harul lucrează şi prin cei nevrednici, nu pentru dânşii, ci pentru cei ce urmează a
se folosi.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia XI, în vol.
Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 277)

„Dar ce? zici tu; Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici? Nu
pe toţi îi hirotoneşte Dumnezeu, însă prin toţi lucrează – chiar de ar fi şi nevrednici –
pentru mântuirea poporului. Căci, dacă Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un măgar
şi prin Valaam (a se vedea Numerii, cap. 22-24), printr-un om spurcat, cu atât mai mult
prin preot. Căci ce nu face Dumnezeu pentru mântuirea noastră? Ce nu grăieşte El? Prin
cine nu lucrează? Că, dacă El a lucrat prin Iuda şi prin cei ce prooroceau, cărora le va
zice: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi
fărădelegea (Mt., 7, 23), iar alţii încă şi alungau demoni, cu atât mai mult va lucra prin
preoţi.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia II, p. 25)

„Dumnezeu continuă să lucreze printr-un preot nevrednic minunile operei

Sale răscumpărătoare: A lucrat prin asină, prin Balaam, prin Iuda; mult mai mult
lucrează prin preoţi.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 221)

PREOŢIA (preotul eliberează sufletele din păcat şi le deschide poarta

cerului)

„Ceea ce nu putea de la sine însăşi preoţia veche, ceea ce nu putea nici o

putere omenească, preotul, ca depozitar al puterilor lui Dumnezeu o împlineşte cu
un singur cuvânt. Cu un cuvânt el eliberează sufletele, el le smulge din mâna
iadului, el le deschide veşnica fericire a cerului. O, semn! Ceea ce pronunţă
preotul pe pământ, Dumnezeu o ratifică în cer: Precum face preotul asupra
iadului în acelaşi fel sus o confirmă Dumnezeu.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p.
206)

„Cât de mare şi puternică va fi reputaţia unui om la care împăratul îi va fi

dat puterea de a condamna şi de a ierta pe toţi? Ori ce a făcut Dumnezeu, dacă nu
40
să dea preoţilor săi o putere asemănătoare, sau mai curând de mii de ori mai
preţioasă şi mai întinsă?” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 206)

PREOŢIA (despre stăpânirea cea duhovnicească a preotului)

„… mai este şi o altă stăpânire mai presus de stăpânirea politică. Şi care este
aceasta? Cea din Biserică, de care şi pomeneşte Pavel, zicând: Ascultaţi pe învăţătorii voştri
şi vă supuneţi lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor să dea seamă
(Evr., 13, 17). Această stăpânire este cu atât mai bună şi mai înaltă decât cea lumească, pe
cât mai bun şi mai presus este cerul decât pământul, sau mai bine zis chiar şi mai înaltă.
Mai întâi, că nu are ca scop din capul locului de a pedepsi păcatele ce s-ar face, ci scopul de
căpetenie este ca să nu se facă începutul, ca să dobândească de partea sa pe cel bolnav, ca să
piară de la el sămânţa răului. Această stăpânire nu face vorbă multă de cele pământeşti, ci se
îndeletniceşte numai de lucrurile ce sunt în ceruri. Că petrecerea noastră în ceruri este
(Flp., 3, 20), zice, deci şi viaţa noastră acolo este, după cum zice: că viaţa voastră este
ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Col., 3, 3). Şi deci şi răsplătirile sunt acolo, cum şi
căile pentru cununile de acolo. Că această viaţă nici se sfârşeşte după încetarea noastră din
viaţa de aici, ci după aceea încă străluceşte mai mult.
Pentru aceea tocmai, cei ce au această stăpânire au încredinţată o cinste cu mult mai
mare nu numai decât a ocârmuitorilor, ci chiar mai mare şi decât a celor ce poartă pe cap
diademe împărăteşti, ca unii ce plăzmuiesc pe oameni întru mai mari şi pentru fapte mai
mari. Dar nici cel ce se îndeletniceşte cu stăpânirea politică, nici cel ce se îndeletniceşte cu
cea duhovnicească nu le vor putea întrebuinţa bine dacă mai întâi nu se vor stăpâni pe
dânşii precum se cade şi dacă nu vor păzi cu toată băgarea de seamă amândouă legile
acestea. Că după cum stăpânirea celor mulţi este îndoită, astfel îndoită este şi cea de a se
stăpâni cineva pe sine. Şi iarăşi şi de aici se vede că stăpânirea cea duhovnicească este cu
mult mai bună decât cea politică, după cum a dovedit vorba de mai înainte.” (Tâlcuiri la
Epistola a doua către Corinteni, omilia XV, p. 148)

„Pe câtă depărtare este între plante şi suflet, pe atâta depărtare este între stăpânirea
cea lumească şi bisericească, şi pe atât este mai bună aceasta decât aceea. Stăpânitorii lumii
acesteia iarăşi sunt cu atât mai prejos de cei ai Bisericii, pe cât este mai bine a stăpâni pe cel
ce se supune de bunăvoie decât pe cel de nevoie, sau silit. Aceasta este stăpânirea cea de la
fire. Acolo totul se face de frică şi de silă, iar aici izbânda este a bunei voiri şi a voii
slobode.
Dar stăpânirea bisericească nu numai prin aceasta este mai bună decât cea lumească,
ci şi prin aceea că este şi părintească, cum s-ar zice, fiindcă are în sine blândeţea tatălui care,
poruncind a se face chiar lucruri mari, încredinţează. Stăpânitorul lumii de afară zice că dacă
preacurveşti, ai murit; aceasta însă chiar numai de te-ai uitat la femeie cu căutătură
desfrânată şi te ameninţă foarte tare. Căci tribunalul bisericesc este sfânt, şi îndreptător nu
numai al trupului, ci şi al sufletului. Deci pe câtă depărtare este între suflet şi trup, pe atâta
iarăşi se găseşte între stăpânirea aceasta şi aceea. Acela este stăpânitor şi judecător al celor
văzute, sau mai bine zis, nici al tuturor celor văzute, ci al celor dovedite numai, şi de multe
ori se face chiar pârâşul acestora - pe când tribunalul acesta învaţă pe cei ce sunt iniţiaţi în
Tainele Bisericii că Cel ce ne judecă pe noi va pune la mijloc şi în priveliştea întregii lumi
toate în golătatea lor, şi că este cu neputinţă a se ascunde ceva.
Aşa încât creştinismul ţine viaţa noastră cu mult mai bine decât legile din afară. Că
dacă, tremurând omul până şi de cele ascunse, îl face a se teme, şi dacă chiar pentru
lucrurile cele mici îi cere răspundere de fapte şi, prin urmare, îl aţâţă către virtute, apoi este
vădit că mai cu seamă această stăpânire ne încheagă viaţa.” (Tâlcuiri la Epistola a doua
către Corinteni, omilia XV, pp. 149-150)

41
 „La stăpânirea lumească puterea ei se întinde până la a porunci cele ce trebuie să se
facă - pe când la cea bisericească i se mai adaugă şi ajutorul rugăciunilor şi al harului. Mai
mult încă, în cea dintâi nu este vorba de nici o filosofie, nici stă cineva să înveţe ce este
sufletul, ce este lumea, ce vom fi după aceasta, şi pentru ce ne vom duce de aici, şi cum ne
vom îmbrăca, sau mai bine zis cum vom dăinui în virtute; ci vorba este mai mult de poliţe şi
de zapise, şi de bani, pe când de acestea nici o vorbă, nici o îngrijire. În Biserică însă,
pentru toate acestea ar putea vedea cineva făcându-se vorbă, pentru care cu drept cuvânt
ar putea numi cineva această stăpânire şi tribunal, şi loc de însănătoşire, şi şcoală de
filosofie, precum şi dăscălie a sufletului, şi loc al alergărilor care duc către ceruri. Cum că
această stăpânire este şi mai blândă decât toate - deşi cere mai mare străşnicie decât toate
celelalte - aceasta se învederează de aici. Când stăpânitorul de afară prinde pe preacurvar, de
îndată îl pedepseşte - deşi, de altfel, care este câştigul? - dar aceasta nu va să zică a doborî
patima, ci trebuie a îndepărta rana din sufletul lui. Stăpânitorul bisericesc însă, aflând de
preacurvar, nu se gândeşte cum să-l pedepsească, ci cum să-i dezrădăcineze patima din suflet.
Tu faci acelaşi lucru ca şi cum, înfăţişându-ţi-se cineva cu o boală la cap, în loc să-i
conteneşti boala, tu i-ai tăia capul. Eu însă nu fac aşa, ci tai boala din rădăcină. Pe bolnav îl
închid înlăuntrul Tainelor şi îngrădirilor sfinte, după care, recâştigându-l izbăvit de toată
răutatea şi făcându-se mai bun prin pocăinţă, îl primesc din nou în sânul Bisericii.”
(Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia XV, pp. 150-151)

„Tu, dacă laşi pe vinovat nepedepsit, l-ai făcut mai rău, iar de l-ai pedepsit, l-ai lăsat
totuşi nevindecat, în vreme ce eu nici nu-l las nepedepsit şi nici pedepsesc ca tine, ci îi cer şi
răspundere de fapte, aşa după cum mi se cuvine, în acelaşi timp şi îndrept ceea ce este
stricat.
Voieşti poate şi să afli cum tu, scoţând din teacă sabia goală şi arătându-i tăişul
celor păcătoşi, prin aceasta nu ai făcut nici o îndreptare, iar eu fără de acestea duc pe bolnav
la adevărata sănătate? Apoi pentru aceasta nu am trebuinţă de foarte multe, ci voi pune la
mijloc pământul şi marea, şi pe însăşi firea omenească. Şi cercetează cu amănunţime cum
se găseau lucrurile omeneşti mai înainte de a sta acest tribunal, cum din toate cele ce se văd
astăzi nici că se auzea vreodată de numele lor. Căci cine a dispreţuit pe atunci moartea? Cine
şi-a bătut joc de averi? Cine a dispreţuit slava? Cine, părăsind vuietul din mijlocul lumii, a
fugit în munţi şi prin pustietăţi, îmbrăţişând astfel pe maica filosofiei? Unde s-a auzit
vreodată de numele fecioriei? Dar toate acestea, şi mai multe decât acestea, s-au făcut
isprava acestui tribunal, lucruri ale acestei stăpâniri.
Acestea ştiindu-le, iubiţilor, şi aflând noi că de aici izvorăşte tot folosul acestei vieţi
şi îndreptarea lumii, veniţi cât se poate de des spre a asculta sfintele cuvinte şi a lua parte la
adunările de aici şi la rugăciuni. Căci dacă vă veţi pune astfel în rânduială, veţi putea arăta
o viaţă vrednică de ceruri şi vă veţi învrednici de bunătăţile cele făgăduite.” (Tâlcuiri la
Epistola a doua către Corinteni, omilia XV, p. 151)

PREOŢIA (duhovnicul şi ucenicul)

„Căci este de datoria ucenicului să nu examineze cu prea multă curiozitate

cuvintele învăţătorului său, ci să asculte, să se supună şi să aştepte ocazia pentru a cere
apoi explicarea a ceea ce n-a înţeles.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLVI,
2, p. 221)

PREOŢIA (iscusinţa duhovnicească a preotului)

„Blândeţea şi iertarea nu sunt întotdeauna folositoare; adesea un dascăl are nevoia

să se folosească de cuvinte tari şi ameninţătoare. Spre exemplu, atunci când ucenicul său

42
este moale şi mândru, el trebuie să se folosească de ac pentru a-l trezi din amorţeala lui.”
(Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XLIV, 1, p. 211)

„Nici nu-i linguşeşte în totul, ca nu cumva să-i facă a se îngâmfa, dar nici nu-i
ceartă întruna, ci câte puţin mustrându-i, multă vindecare le aduce.” (Comentariile sau
Explicarea Epistolei către Evrei, omilia X, p. 159)

PREOŢIA (preotul ca liturghisitor)

„Sufletul preotului trebuie să lumineze ca lumina, care luminează toată lumea.”

(Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 138)

„Se cade să nu fie ocărâtor cel curat, drept, deşteptat, blând, întreg la minte,
orânduitor bun, neînvrăjbitor, smerit, postitor, lin, nepizmuitor şi să aibă toate sfinţirile cu
cântare şi cu rugăciune de-a pururea. Iar de nu va avea aceste fapte bune şi va sluji
Liturghie, adună mare muncă în sufletul lui, fiindcă apucă cărbunele acela de care zice
Isaia cum că nici serafimii n-au cutezat fără de cleşte să-l apuce iar tu, preotule, vezi
pururea mântuirea lui Dumnezeu, adică pe Hristos şi Îl prinzi cu mâinile tale, pe care
primitorul de Dumnezeu Simeon numai o dată L-a văzut şi L-a ţinut în braţe. Câtă sfinţire
trebuie să aibă preotul şi îndrăznire către Domnul, ca un împăciuitor al lui Dumnezeu şi
al oamenilor, întru Sfânta şi Preacinstita Liturghie, ca nu cumva făcând Liturghie fără
vrednicie să ia blestemul în loc de binecuvântare şi să dobândească întuneric în loc de
lumină şi osândă şi muncă netrecută în loc de binecuvântare şi de fericire. Fiindcă am
văzut eu pe mulţi din cei slujesc nevrednici murind mai înainte de vreme, pentru că voiau
să lase preoţia şi aşa au fost trimişi în muncile Iadului cele de acolo. Un preot oarecare
mândru avea cu înşelăciune sfinţirea şi se arăta către toţi cinstit şi se socotea că are fapte
bune. Iar odată cântând el Liturghie, la rugăciunea Heruvicului plecând capul lui după
obicei pe Sfântul Prestol, cum îşi deschise gura ca să zică: Nimeni din cei legaţi, fără de
veste ticălosul se arătă mort şi precum era plecat aşa, îl părăsi sufletul lui. Şi oarecare, la
o mănăstire ce era aproape de Constantinopol, s-a întâmplat când voia să săvârşească
laudele Utreniei, şi amândouă stranele cântând, se întâmplă că erau în strană mulţime de
preoţi care cântau şi când începu a se lumina de ziuă, fără de veste se făcu strigare şi tunet
groaznic cu fulger şi arse doi preoţi din mijlocul celorlalţi preoţi. La fel am văzut şi pe
alţii mulţi, care cu amară moarte şi grabnică şi-au pierdut viaţa, a căror păcate le erau
curvii şi beţii şi a unora preacurvii cu cumetrele lor. Iar deşi aici mulţi nu s-au pedepsit,
nici în gând n-au pus ce au păţit ceilalţi, dar îi aşteaptă acolo plata cea vrednică a
nevredniciei lor, munca cea înfricoşătoare şi nesfârşită.” (Din vol. Mărgăritarele
Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 251)

„Era măreţ fără îndoială cultul vechi, măreaţă scena în care profetul Ilie ne
apărea chemând peste victimă focul cerului, şi în faţa unui popor numeros oferind
la rândul lui o jertfă uriaşă. Însă ce este aceasta în comparaţie cu jertfa divină, cu
noua jertfă a Fiului lui Dumnezeu jertfindu-Se pe altar? Iată preotul, el nu face să
coboare din cer un foc material, ci Duhul Sfânt este Cel ce pluteşte peste jertfa
cea mare. Rugăciunea lui este puternică ca rugăciunea unui Dumnezeu şi jertfa lui
mântuieşte lumea.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 205)

PREOŢIA (despre alegerea şi virtuţile păstorului duhovnicesc)

„Să vedem şi hirotonia sau numirea stăpânitorilor acestora; vom vedea şi aici o mare
deosebire între dânşii. Nu cei ce dau bani pot să ia această stăpânire, ci cei ce arată viaţa cea
mai strălucită şi neprihănită - iar cel hirotonisit în această stăpânire nu este pus acolo pentru
43
slavă omenească sau pentru liniştea sa, ci pentru osteneli şi sudori şi pentru folosul celor
mulţi. Pentru aceea se şi bucură de mult ajutor din partea Duhului Sfânt.” (Tâlcuiri la
Epistola a doua către Corinteni, omilia XV, p. 150)

„Se cade deci învăţătorului de a fi şi neprihănit, şi iconomic, şi fără frică de

primejdii şi didactic.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia VI, p.
58)

„Demnitatea învăţăturii şi a Preoţiei este mare şi minunată, având cu adevărat

nevoie de alegerea lui Dumnezeu, încât pe cel vrednic să-l pună la mijloc. Aşa se făcea în
vechime, aşa se face şi acum, când fără vreo patimă omenească facem alegerea, când nu
avem în vedere nimic pământesc, nimic care ar avea vreo legătură cu prietenia sau cu
duşmănia.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 59)

„Acelea (credinţa şi buna ştiinţă) te-au ales pe tine şi deci în ceea ce ai fost ales
războieşte-te, folosind lupta cea bună.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a
V-a, p. 61)

„Să fie fără de prihană, prin această expresie el a spus de toate virtuţile de-odată.
Aşa că dacă cineva cunoaşte că poartă în sine oarecare păcate, nu face bine dorind acest
lucru, de care prin fapte el s-a depărtat, s-a scos pe sine însuşi, căci un asemenea om nu
trebuie a stăpâni, ci a fi stăpânit. Cel ce stăpâneşte trebuie să fie mai strălucit decât orice
luminător, şi să aibă viaţă nepătată, încât toţi să se uite la el, şi la viaţa lui. Aceasta o face
apostolul, nu oricum, ci întrebuinţând mare sfat, fiindcă urma ca şi el să pună episcopi,
ceea ce şi lui Tit scriindu-i, îl povăţuia, şi fiindcă era natural ca mulţi să poftească
episcopia, de aceea recomanda toate cele spuse.
Veghetor, zice, adică prevăzător, având mii de ochi din toate părţile, cu privirea
ageră. Căci sunt multe împrejurări care întunecă ochiul cugetului: şi supărări, şi griji, şi
mulţimea afacerilor, şi, în fine multe năvălesc asupra lui în toate părţile. Deci, el trebuie
să fie neadormit, să nu se îngrijească numai de ale sale ci şi de ale celorlalţi. Trebuie să se
găsească veşnic în picioare, să trăiască cu duhul şi să fie inimos, şi atât ziua, cât şi
noaptea, mai mult decât un general trebuie să inspecteze tabăra, să muncească, să
slujească şi să aibă grijă de toţi şi de toate.
Destoinic să înveţe pe alţii, iubitor de străini. Acestea le au şi mulţi dintre cei
stăpâniţi, şi fiindcă episcopul trebuie să aibă şi cele ale stăpânitorilor, de aceea a adăugat:
învăţător. Această însuşire nu se cere câtuşi de puţin celui stăpânit, şi mai cu seamă
trebuie să fie proprietatea celui căruia i s-a încredinţat stăpânirea. Nebeţiv. Apostolul nu
spune aici de cel beţiv de vin, ci de cel ce batjocoreşte şi de cel obraznic. Nedeprins să
bată. Nu spune aici de cel ce bate cu mâinile. Deci, ce este nedeprins să bată? Fiindcă
sunt unii care rănesc, aşa-zicând, cugetul fraţilor fără vreme, pe aceştia mi se pare că-i are
în vedere aici. Ci blând, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având
copii ascultători, cu toată buna cuviinţă. Dar dacă cel însurat se îngrijeşte de cele ale
lumii, iar episcopul nu trebuie a se îngriji de cele ale lumii, cum de zice: bărbat al unei
femei? Unii zic că aici apostolul a făcut aluzie la cel rămas văduv de femeie; iar de nu
este aşa, apoi face aluzie la cel ce are femeie, ca şi cum n-ar avea-o. Pe atunci, desigur, că
era bine că se permitea aceasta, faţă de lucrurile ce se petreceau în acel timp. Se permitea
să aibă femeie, cel ce voia, dar spre folos.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei,
omilia a X-a, pp. 102-103)

„Deci, zice, se cuvine ca să aibă şi o bună mărturie unul ca acesta, fiindcă

Hristos zice: să lumineze faptele voastre. După cum n-ar putea spune cineva că soarele
este întunecat, şi nici chiar un orb – fiindcă se ruşinează a se pune în luptă cu credinţa
44
tuturor -, tot aşa şi pe un om foarte virtuos nu l-ar huli cineva. Pentru credinţa religioasă
de multe ori ar defăima elinii pe cineva; pentru o viaţă curată însă nu s-ar lega de el, ci
încă împreună cu ceilalţi îl vor admira şi respecta.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către
Timotei, omilia a X-a, p. 106)

„Ce folos dacă tu eşti credincios, iar altora nu eşti în stare a le împărtăşi învăţătura
Evangheliei? Ce folos vei avea, dacă tu poate că nu vei trăda credinţa, însă nici nu eşti în
stare de a-i face şi pe alţii credincioşi? De aceea dascălul trebuie a avea cu sine aceste
două însuşiri: a fi şi credincios, a fi şi didactic, adică învăţător. Pentru aceea şi zice
apostolul: care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii.” (Comentariile sau explicarea
Epistolei a doua către Timotei, omilia IV, p. 43)

„De este cineva, zice, fără de prihană, bărbat al unei femei, având fii credincioşi,
nu sub învinuire de desfrâu sau neascultători. Dar oare, de ce-l pune la mijloc pe un
astfel de episcop? Voind a închide gura ereticilor care defăimau căsătoria şi ca să arate că
faptul acesta nu este pângărit sau necurat, ci încă este atât de cinstit, încât cineva poate să
se ridice chiar şi pe tronul sfânt fiind căsătorit; în acelaşi timp, îi biciuieşte şi pe cei
desfrânaţi, şi nu permite ca să se încredinţeze o astfel de stăpânire cuiva care are o a doua
căsătorie. Căci cel ce nu mai păstrează nici o dragoste pentru memoria femeii celei dintâi,
cum ar putea fi un sprijinitor bun? Ce acuzaţii nu va suferi? Voi ştiţi foarte bine că, deşi
după legi nu este împiedicată căsătoria a doua, totuşi multe ponoase are faptul acesta în
sine. De aceea apostolul pune faptul acesta înaintea tuturor, căci el voieşte ca să nu se dea
celor stăpâniţi nici un motiv de hulă împotriva stăpânitorului. De este cineva fără de
prihană, zice, adică dacă viaţa lui este liberă de orice hulă sau ponos, dacă nimeni nu are
a-i arunca vreo hulă pentru viaţa sa. Căci ascultă ce spune Hristos: Deci, dacă lumina
care e în tine este întuneric, zice, dar întunericul cu cât mai mult! (Mt., 6, 23).
Având fii credincioşi, zice, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Să ne
gândim bine cum are el multă îngrijire şi pentru copii. Căci, dacă cineva nu poate fi bun
dascăl copiilor săi, cum ar putea fi al altora? Dacă pe cei ce îi avea cu sine de la început şi
îi hrănea, şi asupra cărora avea putere atât după legi cât şi după natură, şi nu i-a putut
pune în regulă, cum va putea folosi celor din afară?” (Comentariile sau explicarea
Epistolei către Tit, omilia II, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către
Timotei…, pp. 140-141)

„Cuvântul episcopului trebuie a fi încărcat de multă evlavie faţă de cei păcătoşi, a

avea în sine pomenirea judecăţii viitoare şi curat de orice batjocură, iar dacă ar fi poate
din cei ce împiedică cele ce trebuie a se face, el e dator de a se atinge de fapt cu toată
autoritatea. Paşnic, zice. Dascălul este doctor al sufletelor; însă doctorul nu bate pe
nimeni, ba încă pe cel bătut şi rănit îl îngrijeşte şi-l vindecă.
Nepoftitor de câştig urât, zice, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept,
cuvios, cumpătat, ţinându-se de cuvântul cel credincios al învăţăturii (1, 7-9). Ai văzut
câtă atenţie a cerut el în fapta bună?” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit,
omilia II, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, p. 142)

„De cuvântul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la

învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici (1, 9). Astfel că nu este nevoie de
vorbe pompoase, ci ieşite din minte sănătoasă şi din experienţa Sfintelor Scripturi, şi din
puterea cugetărilor. Nu-l vezi pe Pavel îndreptând lumea întreagă şi făcând mai mari
lucruri decât Platon şi decât toţi ceilalţi? Prin semne şi minuni, zici tu. Nu numai prin
semne, căci, dacă vei citi Faptele Apostolilor, vei vedea că în multe împrejurări îl vei găsi
stăpânind auditoriul şi prin învăţătură, mai înainte de semne şi minuni, adică făcând
întruna uz de învăţătură.
45
 Drept, zice, aşa că acesta este om, anume cel drept. Ca să fie destoinic şi să
îndemne la învăţătura cea sănătoasă, adică spre apărarea celor de pe lângă el, spre
răsturnarea duşmanilor. Şi să mustre pe cei potrivnici, căci, dacă aceasta lipseşte, totul se
răstoarnă pe dos. Cel ce nu ştie a se lupta cu duşmanii şi a robi orice cuget ascultării lui
Hristos, precum şi a curăţa raţionamentele cuiva; cel ce nu ştie ceea ce trebuie a şti, ca să
poată răspândi credinţa şi învăţătura cea adevărată, departe să stea de tronul episcopal.
Toate celelalte le-ar putea găsi cineva şi printre cei stăpâniţi, ca de pildă: fără de prihană,
având fii supuşi, primitor de străini, drept, cuvios, dar ceea ce-l caracterizează mai cu
seamă pe dascăl, aceasta este de a putea să înveţe pe cineva cuvântul adevărului, pentru
care astăzi nu este nici o îngrijire.” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit,
omilia II, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, pp. 143-
144)

„Spunea deci Hristos: Cine este, oare sluga credincioasă şi înţeleaptă pe care o
va pune domnul său peste casa lui? (Mt., 24, 45). Şi aici, cuvintele acestea par a fi
cuvintele unui om nedumerit. Dar Hristos, Care a rostit aceste cuvinte, nu le-a rostit
pentru că ar fi fost nedumerit, ci, după cum atunci când l-a întrebat pe Petru dacă Îl
iubeşte, nu i-a pus această întrebare pentru că avea nevoie să ştie de-L iubeşte ucenicul
Său, ci pentru că voia să arate covârşitoarea Sa dragoste pentru oile turmei Sale celei
cuvântătoare, tot aşa şi acum, când a spus: Cine este oare sluga credincioasă şi
înţeleaptă?, n-a rostit aceste cuvinte pentru că nu ştia cine este credincios şi înţelept, ci
pentru că a voit să arate cât de rari sunt cei credincioşi şi înţelepţi şi cât de măreaţă este
această slujire a păstoririi turmei lui Hristos.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap.
1, în vol. Despre preoţie, p. 46)

„Postul, culcatul pe pământul gol, privegherile prelungite şi toate celelalte pot fi

îndeplinite cu uşurinţă de mulţi credincioşi, nu numai de bărbaţi, ci şi de femei. Dar când
e vorba de stat în fruntea Bisericii, când e vorba de încredinţat purtarea de grijă a atâtor
suflete, femeile să se dea la o parte din faţa unei slujbe atât de înalte, şi chiar cea mai
mare parte din bărbaţi! Să fie puşi în această slujbă înaltă numai bărbaţii aceia care întrec
cu mult pe toţi ceilalţi oameni, în virtutea sufletului, pe cât era mai înalt Saul decât iudeii
în înălţimea trupului (I Regi 10, 23); şi chiar cu mult mai înalţi! Nu-mi căuta pentru
preoţie oameni care întrec în înălţime pe ceilalţi numai cu un cap! Ci pe cât e de mare
deosebirea dintre fiinţele necuvântătoare şi oameni, tot pe atât de mare să fie şi
deosebirea dintre păstor şi păcătoşi, ca să nu spun chiar ceva mai mult. E vorba de
primejdii cu mult mai mari!” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 2, în vol.
Despre preoţie, p. 47)

„Dacă cei cărora li s-a încredinţat conducerea statelor au dus la pieire şi statele ce
li s-au încredinţat spre conducere şi s-au pierdut şi pe ei, dacă n-au fost oameni pricepuţi
şi cu mintea foarte ascuţită, câtă pricepere şi câtă putere, şi personală şi de sus, crezi oare
că trebuie să aibă, ca să nu greşească, cel care a fost învrednicit să împodobească pe
Mireasa lui Hristos?” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 6, în vol. Despre
preoţie, p. 68)

„Sunt multe alte însuşiri pe care trebuie să le aibă preotul (…) Şi, înainte de toate,
aceasta: să nu-i fi fost sufletul cuprins de dorinţa de a dobândi această înaltă dregătorie.
Dacă a dorit cu înfocare această dregătorie, apoi, atunci când a dobândit-o, îşi aprinde
mai tare flacăra; şi, robit cu totul de dorinţă, îndură fel de fel de necazuri, numai şi numai
ca să nu o piardă: linguşeşte, suferă umilinţe şi înjosiri, cheltuieşte bani, bani grei. Unii,
luptându-se pentru această înaltă dregătorie, au umplut Biserica de crime şi au lăsat

46
oraşele pustii. Dar să le trec sub tăcere pe acestea, ca să nu pară unora că spun lucruri de
necrezut.
Ar trebui, socot, ca omul să aibă atât de mare respect de preoţie, încât să fugă
chiar de la început de marile răspunderi ale preoţiei.” (Tratatul despre preoţie, cartea a
treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 73)

„Ce spune Pavel? De doreşte cineva episcopie, spune el, bun lucru doreşte (1
Tim., 3, 1). Nu spun că-i cumplit lucru să doreşti această cinste, ci-i cumplit lucru să o
doreşti ca să ajungi stăpân şi puternic. Această dorinţă, socot eu, trebuie izgonită din
suflet cu toată sârguinţa. De la început să n-o laşi să ţi se cuibărească în suflet, ca să poţi
lucra în toată libertatea. Omul care n-a dorit să se împodobească cu această cinste, nici nu
se teme că o va pierde; iar odată ce nu se teme, poate săvârşi orice faptă, cu libertatea ce
se cuvine unor creştini. Dimpotrivă, dacă se teme şi tremură că are să fie coborât din
dregătorie, atunci suferă o amară robie, plină de o mulţime de necazuri şi este silit de
multe ori să păcătuiască şi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 74)

„Să nu te miri dacă eu caut cu atâta stăruinţă în altă parte decât în nevoinţele
trupeşti şi în viaţa aspră a preotului, dovada bărbăţiei sufletului său. Nu e lucru greu să
mănânci prost, să bei puţin şi să te culci pe un aşternut tare. Vedem că mulţi oameni, mai
cu seamă cei de la ţară, trăiesc aşa de când s-au născut, iar alţii, tot mai mulţi, o duc tot
aşa de greu, pentru că şi alcătuirea trupului lor şi obişnuinţa le uşurează asprimea unui
astfel de trai chinuit; dar nu pot mulţi, ci unul sau doi, îndura ocara, asuprirea, cuvintele
grele, zeflemelele de la cei mai mici, unele făcute fără gând rău, altele pe bună dreptate,
mustrările nedrepte şi nemeritate şi din partea superiorilor şi din partea inferiorilor. Poţi
vedea oameni care îndură cu multă tărie postul, privegherile, culcatul pe un aşternut
prost, o viaţă oricât de aspră, dar îşi pierd atâta capul, că ajung mai sălbatici decât cele
mai sălbatice fiare, când sunt ocărâţi, luaţi în râs, mustraţi pe drept sau pe nedrept. Pe
aceştia mai cu seamă nu-i vom lăsa să intre în curţile preoţiei. Obştea Bisericii nu-i
vătămată cu nimic dacă întâistătătorul Bisericii nu se înfrânează de la mâncări, dacă nu
umblă desculţ; dar pricinuieşte mari nenorociri şi lui şi credincioşilor dacă se mânie. Nu
stă deasupra capului lui ameninţarea lui Dumnezeu dacă nu posteşte, dacă nu se culcă pe
pământul gol; dar îl ameninţă iadul şi focul iadului numai dacă se mânie pe cineva (Mt.,
5, 22). După cum cel care iubeşte slava deşartă, atunci când ajunge într-o slujbă înaltă,
slujba aceasta îi aprinde şi mai mult focul, tot aşa şi cel care nu-şi poate stăpâni mânia,
nici îndeseobi, nici în legăturile sale cu câţiva oameni, ci se mânie cu uşurinţă, ei bine, un
astfel de om, când i se încredinţează purtarea de grijă şi păstorirea unei întregi mulţimi, ca
o fiară sălbatică, hăituită din toate părţile de mii de oameni, nu mai poate trăi în linişte
nici el, şi aduce şi nenumărate rele peste cei încredinţaţi păstoririi lui.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 76)

„Deci pentru preoţie trebuie să se aleagă suflete aşa de tari pe cât de tari a arătat
odinioară harul lui Dumnezeu, în cuptorul din Babilon, trupurile celor trei tineri (Dan., 3,
2-30).” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 79)

„N-aş îndrăzni să propun îndată pentru această dregătorie nici chiar pe unul cu
multă evlavie, însuşire de neapărată trebuinţă pentru preoţie, dacă în afară de evlavie nu
are şi multă pricepere. Cunosc mulţi oameni care au stat toată viaţa închişi în chilia lor,
oameni istoviţi de post, care, atâta vreme cât li s-a îngăduit să fie singuri şi să se
îngrijească numai de mântuirea lor, bineplăceau lui Dumnezeu şi sporeau, nu puţin, în
fiecare zi, filosofia lor. Dar când au venit între oameni şi au fost siliţi să îndrepte
neştiinţele credincioşilor, unii chiar de la început şi-au părăsit posturile, pentru că nu erau
47
destul de pregătiţi pentru o slujire atât de mare; alţii, siliţi să rămână mai departe în
posturile lor, n-au mai dus viaţa îmbunătăţită de mai înainte şi s-au prăbuşit şi pe ei foarte
mult şi nici altora nu le-au fost de vreun folos.
Mai mult. Nu voi ridica la dregătoria cea mai înaltă nici pe unul care toată viaţa
şi-a cheltuit-o în cea mai de jos treaptă a slujirii bisericeşti şi a ajuns la adânci bătrâneţe,
numai pentru că-i respect vârsta înaintată. Pentru ce să fac asta, dacă el, cu toată vârsta lui
înaintată, este tot nepotrivit pentru dregătoria aceea înaltă?
Nu spun acum aceste cuvinte cu gândul de a ocărî bătrâneţile, nici cu gândul de a
legiui să fie îndepărtaţi negreşit de la astfel de dregătorii cei ce provin din rândurile
monahilor – că s-a întâmplat că mulţi monahi au împodobit cu strălucire această
dregătorie – , ci pentru că mă străduiesc să arăt că dacă nici evlavia singură, nici
bătrâneţile adânci nu sunt îndestulătoare spre a arăta pe cineva vrednic de preoţie, apoi cu
atât mai mult nu îndreptăţesc, pentru preoţie, pricinile amintite mai sus: familia strălucită,
bogăţia, prietenia sau rudenia.
Alţii adaugă şi alte pricini, şi mai nesăbuite decât acestea: unii sunt primiţi în cler
ca să nu treacă cumva în rândurile vrăjmaşilor Bisericii; alţii, din pricina răutăţilor lor, ca
nu cumva să nu facă mari rele Bisericii, de sunt trecuţi cu vederea.
Se poate închipui, oare, o mai mare nelegiuire? Când s-a pomenit ca oameni răi şi
plini de nenumărate păcate să fie cinstiţi tocmai pentru fapte pentru care ar trebui
pedepsiţi şi să fie ridicaţi la vrednicia preoţească tocmai pentru fapte pentru care ar trebui
să nu li se îngăduie nici pragul bisericii să-l treacă?
Spune-mi, mai este nevoie să căutăm pricina mâniei lui Dumnezeu, când dăm
unor oameni răi şi nevrednici să pângărească nişte lucruri atât de sfinte şi prea
înfricoşătoare? Când păstorirea credincioşilor este încredinţată unor oameni cu totul
nepotriviţi sau unor oameni pentru care preoţia este cu mult mai presus decât puterile lor,
atunci Biserica nu se deosebeşte cu nimic de frământarea şi învălmăşeala apelor din
strâmtoarea Eurip.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 11, în vol. Despre
preoţie, pp. 81-83)

„Dacă, însă, episcopul primeşte în cler pe cei care nu merită, ca să facă pe placul
protectorilor în dauna mântuirii sale, atunci în locul lor şi-L face duşman pe Dumnezeu.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 11, în vol. Despre preoţie, p. 85)

„Precum atunci când pe mare vânturile sălbatice, izbindu-se unele de altele din
direcţii potrivnice, înfurie şi umflă dintr-odată marea, liniştită până atunci, şi pierd pe
călători, tot aşa se tulbură şi liniştea Bisericii şi pier o mulţime de credincioşi, când intră
în cler oameni stricaţi.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 11, în vol. Despre
preoţie, p. 85)

„Trebuie să fie cucernic, dar lipsit de mândrie; temut, dar iubit; autoritar, dar
popular; drept, dar larg la suflet; smerit, dar nu slugarnic; aspru, dar înţelegător. Trebuie
ca episcopul să înalţe, cu multă autoritate, la treapta preoţiei numai pe cel vrednic, chiar
dacă i-ar sta toţi împotrivă; şi iarăşi, cu aceeaşi autoritate, să nu primească în cler pe un
nevrednic, chiar dacă ar fi toţi uniţi pentru numirea unuia ca acesta, ci să urmărească
numai un singur scop: zidirea Bisericii şi să nu facă nimic cu ură şi părtinire.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a treia, cap. 11, în vol. Despre preoţie, p. 86)

„Mulţi, când văd pe cineva că nu-i iubitor de arginţi, hotărăsc îndată că un astfel
de om este nimerit pentru această slujire. Eu socot că nu-i de ajuns numai această măreţie
sufletească; dar e nevoie să o aibă şi pe aceasta înainte de celelalte însuşiri, că fără ea
episcopul va fi mai degrabă pustiitor al Bisericii decât sprijinitor şi lup în loc de păstor.
Pe lângă această însuşire sufletească trebuie căutat dacă are şi alta, răbdarea, care face
48
bune raporturile dintre oameni, care duce şi ancorează sufletul ca într-un port liniştit.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 12, în vol. Despre preoţie, pp. 87-88)

„Nu numai atât de curat, ca unul care a fost învrednicit de o slujire atât de mare,
trebuie să fie preotul, ci şi foarte priceput şi încercat în multe. Trebuie să cunoască viaţa
în întregul ei tot atât de bine ca şi mirenii, dar să fie desfăcut de viaţă tot atât de mult ca şi
monahii, care trăiesc în munţi; pentru că preotul trebuie să aibă neapărat legături cu
bărbaţi care au soţii şi cresc copii, care au slugi şi slujnice, cu bărbaţi foarte bogaţi, cu
bărbaţi care fac politică, cu bărbaţi cu funcţii înalte. Deci pentru că preotul trebuie să aibă
legături cu oameni atât de feluriţi, felurită trebuie să fie şi purtarea lui faţă de ei. Iar când
spun felurită, nu spun ca preotul să fie viclean, linguşitor, făţarnic, ci liber la cuvânt şi plin
de îndrăzneală. Să ştie să fie îngăduitor cu folos, când împrejurările o cer; să fie bun, dar
şi aspru. Nu trebuie să se poarte la fel cu toţi credincioşii. Că nici doctorii nu se folosesc
de un singur mijloc pentru vindecarea bolnavilor şi nici căpitanii corăbiilor nu cunosc
numai o singură cale în lupta cu vânturile. Dese vânturi şi dese furtuni înconjoară şi
corabia Bisericii; iar furtunile acestea nu o lovesc numai din afară, ci se nasc şi înăuntru.
Din pricina asta preotul trebuie să se poarte cu credincioşii săi cu multă îngăduinţă, dar şi
cu deosebită luare-aminte.
Toată această felurită purtare a preotului are un singur scop: slava lui Dumnezeu,
zidirea Bisericii.” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 4, în vol. Despre preoţie,
p. 139)

„Omul care intră în stadionul luptelor preoţeşti trebuie să dispreţuiască mai cu

seamă slava, să nu se mânie şi să fie tare priceput.” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea,
cap. 7, în vol. Despre preoţie, p. 143)

„Mă gândesc la un om care să aibă şi legături cu oamenii, care să se descurce şi în

toate treburile vieţii, dar să-şi poată păstra, întregi şi nezdruncinate, mai bine decât
monahii, curăţia vieţii, liniştea sufletească, sfinţenia, răbdarea, înfrânarea şi celelalte virtuţi
ale monahilor. Un om cu multe scăderi, dacă trăieşte în singurătate, poate să le ascundă şi
să le facă nelucrătoare, pentru că nu are legături cu nici un om; dar dacă vine între oameni,
nu va reuşi să facă altceva decât să se facă de râs şi să-şi primejduiască şi mai mult
mântuirea.” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 8, în vol. Despre preoţie, pp.
143-144)

„Când cel care e dator să comande şi să instruiască pe ceilalţi este mai nepriceput
şi mai neputincios decât toţi, iar din pricina nepriceperii lui îi dă pe mâna diavolului pe
cei încredinţaţi lui, atunci acela luptă mai mult pentru diavol decât pentru Hristos.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 13, în vol. Despre preoţie, p. 156)

„Iubirea este condiţia preoţiei. Oare nu este condiţia pe care i-o pune Iisus
lui Petru: Petre, Mă iubeşti tu pe Mine? Pentru a fi preot trebuie să iubeşti.
Trebuie să iubeşti pe Iisus Hristos. Ce devine preotul sau mai curând cum să
ajungă preot dacă nu iubeşte pe Cel prin care şi cu Care este preot? (…) Însă
iubirea care îl face pe preot trebuie să se întindă mai departe şi până la trupul
mistic a lui Iisus Hristos, până la Biserică. Cum să iubeşti, în sfârşit, pe Iisus
Hristos, dacă nu iubeşti familia lui Iisus Hristos, oile staulului său, copiii casei
Sale, sufletele pe care le-a iubit El Însuşi mai mult decât viaţa Sa? Este sensul
întrebărilor puse lui Petru: Mă iubeşti Tu? Dacă tu Mă iubeşti, eu Mă asigur, Eu
pot să-ţi încredinţez mieluşeii Mei (oile Mele – n.n.), tu nu-Mi vei răni niciodată
inima Mea parăsindu-le, neglijându-le, rănind pe cele pe care eu Mi le-am câştigat
prin suferinţele Mele şi prin moartea Mea.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 203)
49
 PREOŢIA (cercetarea candidaţilor la hirotonie de către episcop)

„Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora.
Şi ce vrea să zică prin degrabă (dinainte)? Aceea că nu din cea dintâi încercare, nici din a
doua, nici din a treia, ci observând de multe ori, şi cercetând cu amănunţime, fiindcă nu
fără primejdii este acest fapt, căci şi tu care dai această stăpânire vei fi deopotrivă de
vinovat pentru cele păcătuite de acela, atât pentru păcatele trecute, cât şi de cele ce le va
face. Cel ce iartă pe cele dintâi fără de timp, vinovat va fi şi de cele ce se vor face în
viitor; precum şi tu fiind pricina celor trecute, vinovat vei fi pentru că nu ai lăsat aceluia
timp pentru a le plânge, şi nici pentru a se umili. Precum, deci, tu te împărtăşeşti sau iei
parte la succesele lui, tot aşa şi la păcatele lui.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei,
omilia a XVI-a, p. 178)

„Şi chiar despre hirotonii îi scrise (episcopului Timotei – n.n.), zicând: Nici nu
pune îndată mâinile peste nimeni, nici nu te face părtaş de păcate străine. Păstrează-te
curat pe tine însuţi (I Tim., 5, 22). El (Apostolul Pavel – n.n.) a expus pericolul netolerat
al unei astfel de călcări de lege, arătând că unii ca aceia se vor face răspunzători de
pedeapsa relelor săvârşite de alţii: fiindcă prin hirotonie rea predau puterea.” (Primele
patru omilii despre statui, omilia I, p. 7)

„Nu trebuie să te mulţumeşti numai cu părerea mulţimii, când e vorba să alegi un

om vrednic de preoţie, ci, odată cu aceasta, trebuie să-l cercetezi şi pe el mai mult decât
orice şi, mai presus de toate, viaţa lui. Când fericitul Pavel a spus: Trebuie să aibă şi
mărturie bună de la cei din afară (1 Tim., 3, 7), n-a înlăturat cercetarea amănunţită şi
temeinică şi nici n-a spus că părerea mulţimii este o dovadă îndestulătoare a vredniciei
lui. Că Pavel, după ce vorbise mai înainte multe despre însuşirile sufleteşti ale celui ce are
să se facă preot (1 Tim., 3, 1-6), a adăugat mai pe urmă şi această condiţie, ca să ne arate
că la astfel de alegeri nu trebuie să ne mulţumim numai cu părerea mulţimii, ci trebuie
adăugate şi celelalte însuşiri. Se întâmplă de multe ori ca părerea mulţimii să fie greşită;
dar dacă cercetezi mai înainte viaţa şi sufletul celui propus pentru preoţie, nu mai poţi
bănui nici o primejdie din partea părerii mulţimii. De aceea Pavel cere să vezi şi care este
părerea mulţimii, după ce i-ai cercetat mai înainte viaţa şi sufletul. Nu s-a mărginit să
spună atât doar: Trebuie să aibă o mărturie bună, ci a adăugat: şi de la cei din afară, dar
voind să arate că înainte de părerea mulţimii este nevoie de o cercetare amănunţită a celui
propus pentru preoţie.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 5, în vol. Despre
preoţie, pp. 53-54)

„Nu-i de vină preoţia dacă noi suntem plini de păcatele de care am vorbit, ci noi
suntem de vină, care o murdărim, atât cât atârnă de noi, cu atâtea întinăciuni,
încredinţând-o la întâmplare unor oameni care, fără să-şi cunoască bine mai dinainte
propriul lor suflet şi fără să se uite ce lucru mare e preoţia, primesc în grabă hirotonia, dar
când vor să împlinească îndatoririle preoţiei, întunecaţi de nepriceperea lor, încarcă cu
nenumărate păcate şi pe credincioşii încredinţaţi lor spre păstorire.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 72)

„Spune-mi, te rog, de unde socoteşti că se nasc în Biserică tulburări atât de mari?

După părerea mea, nu vin din altă parte decât de acolo că alegerile şi numirile
întâistătătorilor Bisericilor se fac fără chibzuială şi la întâmplare. Capul Bisericii trebuie
să fie înainte de toate foarte puternic, ca să poată ocârmui şi să pună în bună rânduială
duhurile cele rele, care se ridică de jos, din restul trupului; dacă se întâmplă să-i fie capul
slab, atunci, neputând respinge atacurile acestea aducătoare de boală, ajunge mult mai

50
slab decât este şi duce la pieire, o dată cu el, şi restul trupului.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 73)

„După cum celui hirotonit nu-i este îndestulător pentru apărare să spună: N-am
venit de capul meu la hirotonie, tot aşa şi celor care l-au hirotonit nu le poate folosi la
ceva spusa că n-au cunoscut pe cel hirotonit. Dimpotrivă, tocmai pentru asta păcatul lor e
mai mare; că au hirotonit pe unul pe care nu-l cunoşteau, iar aparenta lor apărare le
măreşte vina. Nu-i oare absurd ca atunci când vrei să cumperi un sclav să-l arăţi la
doctori, să ceri garanţii la vânzarea lui, să te interesezi de el de la vecini şi, după toate
acestea, încă să nu te încrezi, ci să mai ceri şi timp îndelungat ca să-l pui la încercare, iar
când e vorba să numeşti pe cineva într-o slujire atât de mare, să-l hirotoneşti fără
cercetare şi la întâmplare, după cum i se pare cutăruia să dea mărturie, spre plăcerea sau
necazul altora, fără să mai faci vreo altă cercetare? Cine, oare, va mai mijloci pentru noi
în ziua judecăţii, când cei ce trebuie să ne ajute au şi ei nevoie de sprijinitori?
Prin urmare, şi cel ce hirotoneşte trebuie să facă multă cercetare; dar, cu mult mai
mult, cel hirotonit. Deşi cel hirotonit are tovarăşi de pedeapsă pentru păcatele săvârşite pe
cei care l-au ales, totuşi nici el nu scapă de pedeapsă, ci primeşte una şi mai mare, afară
numai de cazul când cei ce l-au ales au făcut asta mânaţi de vreun calcul oarecare
omenesc, deşi îşi dădeau bine seama că cel ales de ei nu-i bun. Dar dacă alegătorii au
făcut o astfel de faptă şi au hirotonit pentru vreo pricină oarecare pe unul pe care îl ştiau
nevrednic, sunt pedepsiţi la fel şi ei şi cel hirotonit. Poate, însă, că o pedeapsă mai mare
se dă celui care a hirotonit pe cel nevrednic. Şi pe bună dreptate, că cel ce a dat puterea în
mâna celui ce voieşte să strice Biserica, acela este vinovat de păcatele săvârşite de el.
Dacă, însă, episcopul nu este vinovat de nici una din principiile de mai sus, ci spune că a
fost înşelat de părerea mulţimii, ei bine nici aşa nu rămâne nepedepsit; dar i se dă o
pedeapsă mai mică decât celui hirotonit. Pentru ce? Pentru că e firesc ca alegătorii să fie
înşelaţi de faima mincinoasă a cuiva; dar cel hirotonit nu poate să spună: Nu m-am
cunoscut pe mine însumi, aşa cum pot spune ceilalţi despre el. Prin urmare, pentru că are
să fie pedepsit mai cumplit decât cei care l-au urcat pe această treaptă, de aceea trebuie să
se cerceteze pe el mai cu de-amănuntul decât îl cercetează aceia. Iar dacă aceia îl silesc,
pentru că nu îi cunosc firea şi caracterul, el este dator să se ducă la ei, şi să le arate
lămurit pricinele refuzului său. Aşa îi va face să nu se mai înşele; şi, dovedindu-le că este
nevrednic de o astfel de slujire, va scăpa de povara unor îndatoriri atât de mari.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a patra, cap. 2, în vol. Despre preoţie, pp. 102-103)

„Nu mi se pare să fie mulţi din cei preoţiţi să se mântuiască, ci cu mult mai mult
merg în muncă şi pricina este că la lucrul preoţiei trebuie mare suflet; multe nevoi sunt
care îl scot din obiceiurile lui şi trebuie să aibă mii de ochi ca să vadă în toate părţile şi
să-mi zici că preotul a greşit sau diaconul, fiindcă toate răutăţile şi vinile acestora asupra
capului celui ce i-a hirotonit pe ei se aduc. Cel ce aduce pe cel nevrednic la episcopie şi-i
porunceşte să grijească suflete, pentru toate câte lucrează acela el va da răspuns, fiindcă
cel ce nu este smerit când este prost, cu mult mai vârtos e dacă ia stăpânirea, măcar de s-
ar arăta unul ca acesta şi smerit mai pe urmă, pentru că mărirea deşartă şi dragostea
banilor şi obrăznicia urmează stăpânirii.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de
Aur, p. 250)

PREOŢIA (vocaţia pentru preoţie)

„... Dumnezeu te-a ales pe tine, El ţi-a încredinţat acest har, şi nu ai fost ales cu
vot omenesc. Deci să nu batjocoreşti şi să necinsteşti votul lui Dumnezeu.” (Tâlcuiri la
Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 60)

51
 PREOŢIA (hirotonia)

„Fără harul Duhului, niciodată n-ar fi Trupul şi Sângele cel de taină. N-am avea
preoţi. Căci nici nu s-ar putea face aceste hirotonii fără pogorârea harului.” (Cuvânt
despre învierea morţilor, VIII, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de
laudă la sfinţi, p. 135)

PREOŢIA (intrarea în preoţie)

„Nimic nu supără pe Dumnezeu ca a fi preot fără să meriţi”. (Omilii la Matei,

omilia XL, IV, în col. PSB, vol. 23, p. 489)

„Ascultă cum în vremea apostolilor în multe împrejurări credincioşii cu toţii era luaţi
ca părtaşi la părerea şi hotărârea adunării, căci când, de pildă, au hirotonisit sau au ales pe cei
şapte diaconi, mai întâi au împărtăşit aceasta obştii întregi; şi când Petru a adus în ceata
sfinţilor apostoli pe Matia, a vestit mai întâi tuturor celor de faţă, atât bărbaţi, cât şi femei.
Că aici nu este nici trufia stăpânilor, şi nici robia celor stăpâniţi, ci stăpânie duhovnicească,
prisosind mai cu seamă în aceea că îşi ia pe spatele său ceva mai mult decât toată osteneala,
îşi ia îngrijirea de voi, iar nicidecum nu caută cinstiri multe.” (Tâlcuiri la Epistola a doua
către Corinteni, omilia XVIII, p. 172)

„Trebuie, dar, să te uiţi cu grijă în toate părţile, să cercetezi cu de-amănuntul, ca

nu cumva să se aprindă pe ascuns în sufletul tău vreo scânteie a dorinţei de stăpânire şi
putere. Ar fi de dorit ca, chiar cei care de la început au fost stăpâniţi de această patimă, să
poată scăpa de ea, când ajung preoţi. Dar de creşti în sufletul tău, chiar înainte de a
ajunge preot, această fiară cumplită şi nemiloasă, atunci nu-ţi pot spune în ce vâlvătaie te
aruncă dorinţa asta, după ce ai ajuns preot.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap.
10, în vol. Despre preoţie, pp. 74-75)

„Dacă tu însuţi ai fi umblat să dobândeşti această înaltă dregătorie, atunci teama ta

ar fi fost îndreptăţită. Într-adevăr, cel ce umblă pe toate căile să o dobândească,
mărturiseşte prin asta că e în stare să o şi îndeplinească; iar dacă face greşeli după ce i s-a
încredinţat, nu mai poate spune că a făcut aceste greşeli din nepricepere. Şi-a tăiat mai
dinainte orice cuvânt de apărare, că singur a alergat şi a răpit pentru el slujirea aceasta.
Cel care de bună voie şi nesilit de nimeni a venit la această slujire nu mai poate spune:
Fără să vreau am greşit cutare lucru! Fără să vreau am dus pe cutare pe calea pierzării!
Domnul, Care va judeca viaţa lui, îl va întreba: Pentru ce ai umblat după această înaltă
dregătorie, pentru ce ai îndrăznit să-ţi iei asupra-ţi îndatoriri mai mari decât puterile
tale, dacă ştiai că eşti nepriceput şi n-ai destulă minte ca să întrebuinţezi fără greşeală
arta aceasta? Cine te-a silit? Cine te-a tras cu forţa, când tu te zbăteai şi fugeai?”
(Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 1, în vol. Despre preoţie, p. 96)

„Sunt deci vrednici de cea mai mare pedeapsă oamenii care, după ce au dobândit
preoţia prin stăruinţa lor, au întrebuinţat rău preoţia, fie din trândăvia lor, fie din viclenia
lor, fie din nepriceperea lor. Asta nu înseamnă că sunt iertaţi de păcate cei care s-au făcut
preoţi fără ca ei să fi umblat după preoţie! Nu! Ci şi aceştia sunt lipsiţi de orice apărare.
După părerea mea, aceştia nu trebuia să se uite la cei care-i chemau şi-i sileau, de-ar fi
fost mii şi mii, ci mai întâi să-şi fi cercat sufletul lor, să fi cercetat cu de-amănuntul toate
şi numai după aceea să fi dat ascultare celor care-i sileau. Că nimeni nu îndrăzneşte să
spună că va zidi o casă, dacă nu-i arhitect; nimeni nu încearcă să se apropie de un bolnav,
dacă nu cunoaşte medicina; chiar de i-ar împinge mulţi cu sila, vor refuza şi nu se vor
ruşina să-şi mărturisească neştiinţa lor. Dar cel căruia are a i se încredinţa purtarea de
52
grijă a atâtor suflete, nu se va cerceta, oare, mai întâi pe sine însuşi? Va primi, oare,
slujirea aceasta chiar dacă-i cel mai nepriceput om, numai pentru că-i porunceşte cutare,
pentru că-l sileşte cutare, pentru ca să nu supere pe cutare? Nu se aruncă, oare, împreună
cu cei ce l-au silit într-o mare primejdie? Înainte ar fi putut să se mântuie pe sine însuşi;
dar aşa pierde şi pe alţii împreună cu el. De unde mai poate nădăjdui mântuirea? De unde
mai poate dobândi iertare.
Deci, cine va mijloci pentru mine la dreapta judecată? Poate cei ce mă silesc acum
şi care mă trag cu sila? Dar pe aceştia cine-i va mântui în timpul înfricoşătoarei judecăţi?
Că şi ei au nevoie de alţi mijlocitori ca să scape de focul cel veşnic.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a patra, cap. 1, în vol. Despre preoţie, pp. 101-102)

„Saul, fiul lui Chiş, n-a ajuns împărat umblând el singur după împărăţie, ci a
plecat să-şi caute asinii. S-a dus să întrebe pe proorocul Samuel despre ei, iar proorocul i-
a vorbit de împărăţie (1 Regi 9, 1-10, 16). Şi nici aşa n-a alergat după tronul împărătesc,
deşi auzise asta de la un prooroc, ci pregeta şi refuza zicând: Cine sunt eu şi ce este casa
tatălui meu ? (1 Regi 9, 21). Şi ce? Au putut aceste cuvinte să-l scape de mânia Celui ce l-a
făcut împărat, odată ce a întrebuinţat rău cinstea dată lui de Dumnezeu? Şi totuşi, Saul ar
fi putut să-i spună lui Samuel, când îl mustra: Am alergat, oare, eu după împărăţie? N-am
refuzat eu această putere? Eu voiam să duc o viaţă de om simplu, lipsită de griji şi
liniştită, dar tu m-ai tras spre această dregătorie! De-aş fi rămas acolo jos, în smerenia
mea, aş fi evitat cu uşurinţă aceste greşeli. De-aş fi fost un om din mulţime, un om de
rând, nu mi s-ar fi dat această însărcinare şi Dumnezeu nu m-ar fi pus să lupt cu amaleciţii
(1 Regi 15, 1 -35). Iar dacă nu m-ar fi pus să lupt, n-aş fi săvârşit acest păcat. Dar toate
aceste cuvinte ale lui Saul ar fi fost neputincioase pentru apărare; şi n-ar fi fost numai
neputincioase, ci chiar primejdioase, că ar fi aprins şi mai mult mânia lui Dumnezeu. Că
omul care a fost cinstit cu o funcţie înaltă, nu trebuie să se servească de înălţimea funcţiei
sale pentru a-şi scuza păcatele săvârşite în îndeplinirea acestei slujbe, ci trebuie să
folosească dragostea mare a lui Dumnezeu faţă de el ca să-şi îmbunătăţească din ce în ce
mai mult viaţa. Iar omul care socoteşte că-i este îngăduit să păcătuiască tocmai pentru că a
avut parte de o funcţie mai mare, nu face altceva decât să arate că iubirea pe care i-a
arătat-o Dumnezeu e de vină că păcătuieşte. Şi aşa au obiceiul să grăiască totdeauna
oamenii necredincioşi şi cei care-şi duc viaţa cu nepăsare. Noi, însă, nu trebuie să ne
purtăm aşa, nici să cădem în aceeaşi nebunie ca şi ei, ci să ne străduim să muncim cât ne
stă în putere şi să avem pe limba şi în mintea noastră numai cuvinte de laudă pentru
Dumnezeu.
Nici Eli preotul (1 Regi 4, 13-19) - ca să las demnitatea de împărat şi să vin acum la
preoţie, despre care ne este cuvântul -, nici Eli preotul n-a umblat după preoţie. Le ce i-a
folosit asta când a păcătuit ? Dar pentru ce spun că n-a umblat după preoţie? Chiar dacă ar
fi vrut să scape de ea, n-ar fi putut, pentru că Legea îl silea să se facă preot; era din
seminţia lui Levi, iar preoţia se moştenea din tată în fiu. Cu toate acestea, şi el a fost
pedepsit cumplit pentru nelegiuirea fiilor lui.
Ce să spunem apoi de Aaron, cel dintâi preot al iudeilor, despre care Dumnezeu a
vorbit atâta lui Moise? Nu era aproape să piară, pentru că nu fusese în stare să se
împotrivească nebuniei poporului iudeu, dacă mijlocirea fratelui său n-ar fi potolit mânia
lui Dumnezeu? (Ieş., 32, 1-14).
Dar pentru că am pomenit de Moise, găsesc cu cale să arăt adevărul spuselor mele
şi cu fapte din viaţa lui. Atât de departe era de acest mare şi fericit bărbat gândul de a lua
asupră-şi conducerea poporului iudeu, încât, atunci când i s-a dat, a fugit (Ieş., 4, 10-13);
când Dumnezeu i-a poruncit, nu s-a plecat şi a mâniat pe Cel ce-i poruncea (Num., 11, 11-
15). Nu numai atât; ci şi după ce a ajuns conducătorul iudeilor, Moise şi-ar fi dat cu plă-
cere viaţa numai să scape de această dregătorie: Omoară-mă, spune Moise, dacă vrei să-
mi faci mie asta! (Num., 11, 15). Şi ce? Au putut oare neîncetatele lui refuzuri să-l apere
53
când a păcătuit la apa pricirii? Au putut ele să-L înduplece pe Dumnezeu să-l ierte? Pentru
care pricină Moise n-a intrat în pământul făgăduinţei? Nu pentru altă pricină, după cum toţi
o ştim, ci numai din pricina acestui păcat (Num., 20, 12; Deut., 32, 48-52). Din pricina
acestui păcat, acel minunat bărbat n-a putut să aibă parte de bunătăţile de care au avut
parte cei de sub conducerea sa; şi după multe dureri, după multe suferinţe, după rătăcirea
aceea negrăită din pustie, după atâtea războaie şi biruinţe, a murit în afara pământului
pentru care s-a ostenit atâta (Deut., 34, 1-6). A îndurat valurile şi furtunile mării şi n-a
putut să se bucure de bunătăţile portului.
Vezi, deci, că sunt lipsiţi de apărare, dacă greşesc, nu numai cei care umblă pe
toate căile să ajungă preoţi, ci şi cei care ajung preoţi prin străduinţele altora. Dacă
oamenii care au fugit de preoţie, deşi i-a hirotonit Dumnezeu, au fost pedepsiţi atât de
mult şi nimic nu i-a putut scăpa de primejdia asta, nici pe Aaron, nici pe Eli, nici pe
Moise, fericitul acela bărbat, sfântul, proorocul, minunatul, omul cel mai bun dintre toţi
oamenii de pe pământ (Num., 12, 3), omul care vorbea cu Dumnezeu ca şi cu un prieten
(Ieş., 33, 11), deci, dacă astfel de oameni n-au scăpat de pedeapsă, cu atât mai puţin noi,
care suntem departe de virtutea lui Moise, nu vom putea avea îndestulătoare apărare
conştiinţa că n-am umblat noi după preoţie, mai cu seamă când multe din aceste hirotonii
nu se fac cu harul lui Dumnezeu, ci cu sârguinţa oamenilor.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a patra, cap. 1, în vol. Despre preoţie, pp. 97-100)

„Spune-mi, pentru care pricină, când este vorba de oştire, de negustorie, de

plugărie sau de altă îndeletnicire omenească, plugarul nu vrea să conducă corabia, ostaşul
nu vrea să facă plugărie, iar căpitanul unei corăbii nu vrea să fie ostaş, chiar de i-ai
ameninţa de mii de ori cu moartea? Nu, oare, pentru că fiecare vede mai dinainte
primejdia ce-l aşteaptă dacă se apucă de o treabă pe care n-o cunoaşte?
Prin urmare, dacă ne folosim de o atât de mare purtare de grijă în treburile în care
paguba este mică şi nu dăm ascultare celor ce ne silesc să facem o treabă pe care n-o
cunoaştem, pentru ce primim, la întâmplare şi fără să ne cercetăm, să facem o treabă plină
de atâtea primejdii, cum e preoţia, unde e pedeapsă veşnică pentru cei ce nu ştiu să
întrebuinţeze cum trebuie preoţia? Pentru ce căutăm să ne scuzăm păcatele spunând că ne-
au silit alţii? Hristos, Care ne va judeca în ziua cea mare a judecăţii, nu ne va primi o
astfel de apărare. Ar trebui să arătăm mai multă grijă de cele duhovniceşti decât de cele
trupeşti. Aşa, însă, vedem că nu arătăm nici măcar aceeaşi purtare de grijă.
Spune-mi, dacă am chema pe un om să ne facă o casă, crezând că-i arhitect, fără
să fie, şi el ar veni; şi dacă, punând mâna pe materialul pregătit pentru construcţie, ar
strica lemnele, ar strica şi pietrele şi ar zidi în aşa fel casa încât să se dărâme îndată,
spune-mi, ar putea un astfel de om să se apere spunând că a fost silit de alţii şi că n-a venit
el de capul lui? Deloc! Şi pe foarte bună dreptate, că ar fi trebuit să refuze când a fost
chemat. Dacă cel care strică lemnele şi pietrele nu are unde fugi ca să scape de pedeapsă,
cum crede că poate folosi drept scuză silnicia altora spre a scăpa de pedeapsă cel care a
pierdut suflete, cel care zideşte de mântuială? Ar trebui să fie prea prost să creadă aşa
ceva.
Nu mai spun că nimeni nu poate sili pe cine nu vrea. Dar să ne închipuim că i se
face cuiva atât de mare silnicie şi se întrebuinţează împotriva lui atâtea feluri de viclenii,
încât este hirotonit. Această mare silnicie îl va scăpa oare de pedeapsă? Nu! Vă rog să nu
ne înşelăm atât de mult, nici să ne facem că nu cunoaştem lucruri pe care le cunoaşte
toată lumea! Această pretinsă neştiinţă nu ne va putea fi de nici un folos în ziua când vom
da socoteală de faptele noastre.
Cauţi să te aperi spunând că n-ai umblat tu singur după preoţie, pentru că-ţi ştiai
slăbiciunea? Bine ai făcut! Dar ar fi trebuit să fugi, mânat de acelaşi gând, şi când alţii te-
au chemat să te preoţească. Sau poate că te credeai slab şi nepotrivit pentru preoţie când
nu te chema nimeni, dar când s-au găsit cei care să-ţi dea această cinste ai ajuns deodată
54
vrednic? Nu mai spune! Te faci de râs şi de basm cu astfel de cuvinte şi-s vrednice de cea
mai cumplită pedeapsă.” (Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 2, în vol. Despre
preoţie, pp. 104-105)

„Din ziua aceea în care mi-ai împărtăşit bănuiala că e vorba sa fiu hirotonit, am
fost adeseori în primejdia de a-mi amorţi desăvârşit trupul; atâta frică şi atâta tristeţe mi-a
cuprins sufletul. Când mă gândeam la slava, la sfinţenia, la frumuseţea aceea du-
hovnicească, la înţelepciunea şi bună-cuviinţa Miresei lui Hristos şi mă gândeam şi la
păcatele mele, nu conteneam să o plâng pe ea, iar pe mine să mă nefericesc, să suspin
neîncetat şi să-mi spun plin de nedumerire aşa: Al cui a fost, oare, gândul să mă
hirotonească pe mine? Cu ce a păcătuit aşa de greu Biserica lui Dumnezeu? Cu ce a
mâniat aşa de cumplit pe Stăpânul ei, să-mi fie dată mie, celui mai netrebnic om dintre toţi
oamenii şi să sufere o atât de mare ruşine? Aceste gânduri îmi treceau adeseori prin minte;
şi nemaiputând suferi aducerea aminte de o necuviinţă atât de mare, zăceam cu gura
deschisă, ca paralizaţii, fără să pot vedea sau auzi ceva. Când neputinţa asta aşa de cum-
plită mă lăsa - că uneori se depărta -, urmau lacrimi şi tristeţe. După ce mă săturam de
lacrimi, venea în locul lor iarăşi frica, care-mi tulbura, îmi zăpăcea şi-mi zguduia mintea.
Într-o aşa de mare tulburare şi frământare sufletească am trăit de când am auzit că e vorba
să fiu hirotonit. Tu nu ştiai nimic, credeai că sunt tare liniştit. Acum voi încerca să-ţi
descopăr furtuna sufletului meu! Poate aşa mă vei ierta că am fugit de hirotonie şi nu mă
vei mai învinui. Cum, cum să ţi-o descopăr? De-ai voi s-o vezi bine, apoi n-ar fi altă cale
decât să-mi scot inima din piept şi să ţi-o arăt. Dar pentru că asta e cu neputinţă, voi
încerca, pe cât voi putea, cu ajutorul unei pilde destul de palide, să-ţi arăt negura tristeţii
mele; iar tu, din această pildă, culege numai tristeţea.
Să ne închipuim că fata unui împărat, care stăpâneşte tot pământul de sub soare,
este logodită cu un tânăr. Fata aceea este neînchipuit de frumoasă; aşa de frumoasă, că
întrece orice frumuseţe omenească; cu frumuseţea ei bate pe toate femeile din lume, iar cu
virtutea sufletului ei lasă în urmă cu mult pe toţi bărbaţii, şi pe cei ce au fost şi pe cei ce
vor fi. Cu bună-cuviinţa purtărilor ei depăşeşte toate hotarele filosofiei, iar faţă de fru-
museţea chipului ei, frumuseţea celorlalte chipuri piere. Logodnicul ei nu-i mistuit de
dragoste numai pentru însuşirile şi frumuseţea fecioarei, ci, în afară de acestea, o iubeşte
cu atâta patimă, că prin patima lui pune în umbră pe cei mai mari îndrăgostiţi, care au trăit
cândva. Şi pe când este îndrăgostit aşa de tare de fata de împărat, aude de undeva că
minunata lui iubită se mărită cu un om de jos, cu o lepădătură, cu un om de neam prost, cu
o pocitanie, cu un stricat fără pereche.
Ţi-am înfăţişat, oare, prin această pildă o mică parte din durerea mea ? E de ajuns,
oare, să mă opresc aici cu pilda? Socot că e de ajuns, ca să cunoşti tristeţea mea. Că
numai pentru aceasta am întrebuinţat-o.
Dar ca să-ţi arăt şi mărimea fricii şi a spaimei mele, am să-ţi dau iarăşi o altă
pildă. Să ne închipuim o oştire, alcătuită din pedestraşi, călăreţi şi marinari. Marea e
acoperită de mulţimea corăbiilor de luptă cu trei rânduri de vâsle; iar câmpiile şi vârfurile
munţilor, pline cu trupe de pedestraşi şi călăreţi. Arama armelor scânteiază în bătaia
soarelui, iar strălucirea coifurilor şi a platoşelor se ia la întrecere cu razele trimise de
arama armelor. Zăngănitul suliţelor şi nechezatul cailor se înalţă până la cer. Nu se mai
vede nici marea, nici pământul. Pretutindeni numai aramă şi fier. În faţa acestei oştiri stau
şi duşmanii, oameni sălbatici şi cruzi. Timpul începerii luptei se apropie. Apoi deodată
este adus pe câmpul de bătălie un tânăr crescut în mijlocul naturii, care nu cunoaşte
altceva decât fluierul cel păstoresc şi toiagul. Îl înarmează cu arme de aramă, îl poartă
printre toţi ostaşii, îi arată trupele şi pe mai-marii trupelor; pe arcaşi, pe aruncătorii cu
praştia, pe căpetenii, pe generali, pe opliţi 3 , pe călăreţi, pe lăncieri; îi arată corăbiile cele
3
Notă Pr. D. Fecioru: Ostaş pedestru, greu înarmat, cu coif, platoşă, apărătoare pentru fluierele picioarelor, pavăză,
sabie şi suliţă. (n.s. 2, p. 152)
55
cu trei rânduri de vâsle, pe comandanţii acestor corăbii, pe ostaşii care se găsesc în
corăbii, mulţimea maşinilor de război din corăbii; îi arată şi toată tabăra duşmanilor,
chipurile lor groaznice, diferitele feluri de arme, mulţimea nenumărată de ostaşi,
văgăunele, prăpăstiile adânci şi munţii greu de trecut; îi arată încă la duşmani şi cai care
zboară cu ajutorul unei vrăjitorii, opliţi care umblă prin văzduh şi tot felul de puteri
vrăjitoreşti. Îi înşiră apoi şi nenorocirile războiului, norul de suliţe, ploaia de săgeţi, ceaţa
deasă, întunecimea şi noaptea aceea pe care o face mulţimea săgeţilor, care cu desimea
lor opresc razele soarelui; colbul care întunecă vederea luptătorilor tot atât de mult ca şi
întunericul; pâraiele de sânge, vaietele celor căzuţi, chiotele şi strigătele celor care luptă,
grămezile de morţi, roţile carelor de luptă scăldate în sânge, caii, care, din pricina
mulţimii morţilor, cad grămadă cu călăreţi cu tot; pe pământ, cad de-a valma, la un loc, de
toate: sânge, arcuri, săgeţi, copite de cai, capete de oameni, braţe, gâturi, piepturi
spintecate, creieri lipiţi de săbii, vârfuri rupte de săgeţi cu câte un ochi în ele. Îi înşiră şi
nenorocirile luptei de pe mare: unele dintre corăbiile cu trei rânduri de vâsle aprinse în
mijlocul apei, iar altele scufundate cu opliţi cu tot; vuietul apelor mării, zgomotul
marinarilor, strigătele soldaţilor, spuma valurilor amestecată cu sânge, care năvăleşte în
toate corăbiile, morţii de pe puntea corăbiilor, cei înecaţi, unii plutind pe mare, alţii
aruncaţi la ţărm, iar alţii, învăluraţi de valuri, încurcă drumul corăbiilor, îi arată cu de-
amănuntul toate grozăviile războiului; apoi îi vorbeşte şi de grozăviile căderii în mâinile
duşmanilor, robie mai cumplită ca moartea. Şi după ce îi spune toate acestea, îi porunceşte
să încalece repede pe cal şi să ia comanda întregii oştiri. Crezi oare că tânărul acela va fi
în stare să asculte tot ce i se spune? Nu-şi va da, oare, sufletul chiar de la început ?”
(Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 12, în vol. Despre preoţie, pp. 151-153)

„Când vei pofti preoţie, pune împotrivă gheena, pune împotrivă darea de seamă
cea de acolo, pune împotrivă viaţa cea fără de grijă, pune împotrivă măsura muncii”. (Din
Cuvântul 3 la Faptele Apostolilor, în vol. Puţul şi Împărţirea de grâu, p. 478)

PREOŢIA (impedimente la intrarea în preoţie)

„Nu trebuie judecată priceperea după vârstă, că nu trebuie cunoscut bătrânul după
părul alb şi că, negreşit, trebuie oprit nu tânărul, ci neofitul, de la o astfel de slujire. Mare
e deosebirea între unul şi altul.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 8, în vol.
Despre preoţie, p. 59)

PREOŢIA (simonia)

„Mulţi au răpit preoţia cu bani, dar n-a fost cine să-i vădească, n-au auzit
cuvintele spuse de Petru odinioară lui Simon Magul (Fp., 8, 20-23). Aceasta nu înseamnă
că au scăpat de pedeapsă; vor primi o pedeapsă cu mult mai cumplită decât aceea pe care
ar fi primit-o pe pământ, pentru că istoria lui Simon Magul nu i-a învăţat minte”. (Despre
Feciorie, 24, în vol. Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale, Despre creşterea
copiilor…, p. 39)

„Mai înainte râdeam de înalţii funcţionari laici, pentru că la numirea în posturile

înalte nu aveau în vedere virtutea sufletului, ci averea, mulţimea anilor şi intervenţiile
altor oameni. Dar când am auzit că nesocotinţa asta a pătruns şi în treburile noastre
bisericeşti, n-am mai socotit atât de ciudat lucrul acesta. Într-adevăr, pentru ce să ne mai
mirăm că fac astfel de păcate oamenii din lume, care umblă după slava lumii, care fac
totul de dragul banilor, când cei care se făţăresc că nu-i mai robesc nici banii, nici slava
deşartă, fac acelaşi lucru şi nu sunt întru nimic mai buni decât aceştia; când cei care
trebuie să lupte pentru cer se tocmesc la numirile în posturi clericale, ca şi cum s-ar tocmi
56
la vânzarea moşiilor sau a altor lucruri.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 11,
în vol. Despre preoţie, p. 83)

PREOŢIA (multe păcate săvârşeşte un om care se face preot, dacă nu-i

foarte destoinic)

„Să ne închipuim că e vorba de alegerea unui comandant de oşti, şi că cei care au

puterea să facă numirea ar chema un fierar sau un cizmar sau un alt meseriaş şi i-ar
încredinţa lui conducerea oştirii. Ei bine, eu n-aş lăuda pe ticălosul acela care ar primi o
astfel de slujbă şi care şi-ar da toate silinţele să se arunce de bună voie într-o primejdie
sigură. Dacă pentru a fi preot este de ajuns numai să te numeşti păstor, să-ţi îndeplineşti
la întâmplare slujba şi nu-i nici o primejdie, atunci dau voie oricum să-mi aducă vina că
am fugit de preoţie pentru că umblu după slavă deşartă. Dar dacă pentru a fi preot e
nevoie de multă pricepere, iar înainte de pricepere e nevoie de mult har de la Dumnezeu,
de purtări bune, de viaţă curată, de virtute mai mare decât cea omenească, atunci nu mă
lipsi de iertare pe mine, care n-am vrut să mă pierd în zadar şi fără rost. Dacă m-ar duce
cineva la o corabie mare, cu mulţi vâslaşi şi încărcată cu mărfuri de mare preţ, şi mi-ar
porunci să mă sui la cârma vasului, ca să trec Marea Egee sau Marea Tireniană, l-aş
refuza de la primul cuvânt. Iar dacă cineva m-ar întreba pentru ce fac asta, i-aş răspunde:
Ca să nu scufund corabia. Nimeni nu mă va învinovăţi că am fost atât de prevăzător
acolo unde e vorba de pierderea de averi şi unde moartea se mărgineşte numai la moartea
trupului. Pentru ce atunci, dar, vă mâniaţi şi mă urâţi că nu m-am aruncat, fără să mă
gândesc, într-o primejdie atât de mare, acolo unde credincioşii de sub conducerea mea n-
aveau să se înece în marea aceasta, ci în adâncul cel de foc, unde n-avea să-i aştepte
moartea aceasta, care desparte sufletul de trup, ci moartea cealaltă, care aruncă la chin
veşnic şi sufletul împreună cu trupul?” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 8, în
vol. Despre preoţie, pp. 69-70)

PREOŢIA (primirea preoţiei)

„Căci după cum cel ce aleargă după o cinste care nu-i este dată de Dumnezeu, este
vrednic de cea mai de pe urmă hulă, tot aşa şi cel ce a respins acea cinste şi a fugit, este
răspunzător de alte păcate: de neascultare şi nesupunere.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către
Timotei, omilia I, p. 13)

„Căci nişte bărbaţi, oricât de mari ar fi ei, totuşi când primesc cârma şi guvernarea
Bisericii, simt oarecare neplăcere şi îngreuiere, primejduindu-se din toate părţile în
multele valuri ce le întâmpină.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către
Timotei, omilia I, p. 7)

„Nu trebuie să fie slab, nici lipsit de curaj cel căruia i s-a încredinţat
slujirea aceasta, ci bărbătos şi hotărât; nici nu trebuie să se apropie de această
frumoasă însărcinare dacă nu-i gata să-şi dea de mii şi mii de ori sufletul morţii şi
primejdiilor, după cum spune Hristos: Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie (Mt., 16, 24).
Cel care nu-i în stare să facă astfel de jertfe va pierde sufletul a nenumăraţi
oameni şi e mai bine să stea liniştit, să se îngrijească de el însuşi decât să păşească
în mijloc şi să primească însărcinări mai mari decât puterile lui; căci se pierde şi
pe el, şi pierde şi pe cei încredinţaţi lui. Nici un om n-ar vrea, chiar dacă mii şi mii
de oameni l-ar sili, să se aşeze la cârma corăbiei dacă nu ştie să o conducă şi dacă
nu ştie să lupte cu valurile mării. Cum dar să nu fie o nebunie ca acela care va
merge să propovăduiască Evanghelia să pornească la asta fără nici o pregătire şi la
57
întâmplare şi să primească, fără să se gândească, o însărcinare pricinuitoare de mii
şi mii de morţi? Nimeni, nici corăbierul, nici cel care se luptă cu fiarele sălbatice,
nici cel care luptă piept la piept şi nimeni altcineva nu trebuie să aibă sufletul atât
de pregătit de moarte şi de junghiere ca acela care primeşte însărcinarea predicării
Evangheliei. Primejdiile sunt mai mari, potrivnicii sunt cumpliţi, iar o astfel de
moarte nu este una dintre cele obişnuite. Pentru cei ce luptă bine, răsplata este
cerul; pentru cei ce păcătuiesc, pedeapsa, gheena; este vorba de pierderea şi de
mântuirea sufletului.” (Cuvântul al VI-lea la Sfântul Apostol Pavel, în vol. Predici
la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 271)

PREOŢIA (responsabilitatea preotului)

„Eu nu urmăresc atât ca să scap eu de pedeapsă, cât doresc ca voi să propăşiţi!

Chiar de-aş fi de mii de ori nevinovat, socot ştirbită fericirea mea dacă râvna voastră nu-i
la înălţimea ostenelilor mele. Atunci mi-i deplină fericirea când vă văd propăşind în cele
duhovniceşti”. (Omilii la Facere, omilia XXXII, I, în col. PSB, vol. 21, p. 409)

„Noi nu vom înceta să vă repetăm adesea aceste adevăruri; poate că cei ce nu le

ascultă azi, le vor asculta mâine. Căci dacă se află printre voi unii de necorectat, cu atât
mai puţin nu va fi greşeala noastră şi noi nu vom mai fi răspunzători, pentru că ne-am
împlinit slujba noastră. Facă cerul ca să nu mai fim umpluţi de ruşine cu privire la aceste
cuvinte şi ca voi să nu fiţi alungaţi, ci ca noi să putem apărea toţi cu încredere înaintea
tribunalului lui Iisus Hristos, în aşa fel ca noi înşine să ne putem slăvi prin voi şi să
primim o mângâiere pentru osteneala noastră.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan,
omilia LXVII, 3, p. 346)

„Voi n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat
seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să trăiască numai el bine,
dacă n-are o grijă destul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge
în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşalele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci
pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în puterea sa ca să-i îndrepte. Văzând
deci la ce pericole sunt expuşi păstorii voştri, să aveţi pentru ei iubire plină de sfială şi
respectuoasă; Sfântul Pavel vă arată ce le datoraţi lor, zicând: Ei priveghează pentru
sufletele voastre şi ei nu priveghează simplu, ci ca având să dea seamă; pentru aceasta
trebuie cinstiţi foarte mult şi respectaţi.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia
LXXXVI, 4, p. 461)

„Aş fi voit poate şi eu, şi încă mai mult decât toţi, ca să nu fie gheenă. Pentru ce?
Pentru că voi vă temeţi fiecare pentru sufletul vostru numai, eu însă pe lângă sufletul meu
am a da seamă şi de sufletele voastre, aşa că mie mai mult ca tuturor îmi este cu neputinţă
de a fugi de ea.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia VIII,
în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 248)

„Cel ce are încredinţată în sarcina sa stăpânirea Bisericii şi este cinstit cu

demnitatea episcopală, dacă nu va propovădui poporului cele ce trebuie a face, nu va fi
fără răspundere, în timp ce omul din lume nu are nici o răspundere pentru aceasta.”
(Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia I, în vol. Comentariile sau
explicarea Epistolei a doua către Timotei…, p. 132)

„Cu cât demnitatea este mai înaltă, cu atât şi primejdiile sunt mai mari pentru cel
ce este îmbrăcat cu preoţia. Este de ajuns ca un singur succes să ridice pe cineva de la
episcopie la cer, precum şi un singur păcat să-l prăbuşească în gheenă. Dar, lăsând la o
58
parte multe altele ce se pot petrece în fiecare zi, de s-ar întâmpla vreodată cuiva sau
pentru prietenie, sau pentru vreo altă cauză, ca să se arate nevrednic de episcopie, având
stăpânirea unei mari cetăţi, priveşte de câtă osândă se face vinovat. Căci, dacă el, de
pildă, ar fi necucernic, nu numai de sufletele cele pierdute, ci şi de toate cele făcute va da
seamă. Cel ce este necucernic ca mirean, cu atât mai mult va fi necucernic atunci când va
avea stăpânire în Biserică; deci, e de dorit ca într-adevăr cel cucernic să rămână astfel, şi
când are vreo demnitate în cler. Căci atunci şi slava deşartă îl ispiteşte mai mult, şi
dragostea de bani, şi obrăznicia, şi dispreţul, şi batjocurile, şi bârfele, precum şi altele
multe pe care i le înlesneşte, aşa-zicând, autoritatea ce o are.
Deci, dacă este necucernic cineva de mai înainte, atunci va fi încă şi mai
necucernic după ce va avea vreo stăpânire în cler. Când unul ca acesta va deveni stăpân,
se va face răspunzător de toate cele păcătuite de aceia. Dar, dacă acela care-l sminteşte pe
un om mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în
adâncul mării (Mt., 18, 6), apoi cel ce sminteşte atâtea suflete, atâtea cetăţi şi pe atâţia
oameni, bărbaţi, femei, copii, cetăţeni, muncitori de pământ, pe toţi cei din acea cetate, ca
şi pe cei de prin alte cetăţi, ce nu va suferi? De ai zice că de trei ori este răspunzător,
totuşi n-ai spus nimic, de atâta pedeapsă făcându-se vinovat. Astfel că unul ca acesta mai
ales are nevoie de harul şi pacea lui Dumnezeu, iar dacă el nu ocârmuieşte cu acestea pe
popor, toate se pierd, toate se nimicesc, neavând el cârma cuvenită. Chiar de ar fi
destoinic de ocârmuire totuşi dacă nu va avea, zic, aceste cârme – harul şi pacea lui
Dumnezeu – va scufunda corabia şi pe cei din ea. Aşa că mie îmi vine a mă mira de cei ce
doresc această greutate. Ticălosule şi nenorocitule om! Nu vezi ce doreşti tu? De ai fi tu
cel mai prost şi nebăgat în seamă, şi de ai avea mii de păcate, totuşi vei da seamă numai
de un suflet şi numai de acesta vei fi răspunzător; dar când te ridici în această demnitate,
poţi pricepe de câte capete vei fi răspunzător de pedeapsă.” (Comentariile sau explicarea
Epistolei către Tit, omilia I, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către
Timotei…, pp. 134-135)

„Pentru toţi pe care îi stăpâneşti: femei, copii, bărbaţi, tu vei da seamă; atâta foc
ţi-ai pus singur pe cap de bună voie! M-aş mira dacă este cineva dintre stăpânitori, care să
scape de osândă, faţă de o aşa ameninţare şi faţă de lenevirea şi trândăvirea prezentă,
văzând mai cu seamă pe unii alergând după aceste demnităţi, şi aruncându-se singuri într-
o aşa de mare greutate a stăpânirii. Că dacă cei ce de nevoie atraşi la astfel de demnităţi,
nu au nici o scuză şi nici o îndreptare, dacă neglijează şi conduc rău afacerile, - fiindcă şi
Aaron de nevoie a fost atras, şi s-a primejduit, şi Moise iarăşi s-a primejduit, de multe ori
lepădându-se, apoi cu atât mai mult cei ce se grăbesc de a lua astfel de demnităţi,
expunându-se şi aruncându-se în primejdii, şi desigur că unul ca acesta este lipsit de orice
iertare. Trebuia ca el să se teamă şi să se cutremure, atât pentru conştiinţă, cât şi pentru
greutatea stăpânirii, şi nici atras fiind să nu se lepede, nici neatras, să nu alerge şi să se
arunce pe sine în primejdii, ci mai bine să fugă prevăzând greutatea cea mare a
demnităţii. Odată însă ce ai intrat, trebuie a arăta cea mai mare evlavie. Nimic fără
măsură. Simţind aceasta mai înainte de a se împlini, pleacă, crezându-te nevrednic de
aceasta, iar dacă vei fi luat cu sila, iarăşi fii bărbătos şi temător de Dumnezeu,
pretutindeni arătând recunoştinţă.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei,
omilia XXXIV, pp. 385-386)

„Păstorul care pierde oile, sau pentru că i le-au răpit lupii sau pentru că i le-au
furat hoţii sau pentru că a dat boala în ele sau pentru că a venit peste ele vreo altă nevoie,
poate fi iertat de stăpânul turmei; iar dacă-i cere socoteală, paguba se mărgineşte la bani.
Dar omul căruia i s-a încredinţat turma cea cuvântătoare a lui Hristos, suferă mai întâi nu
pagubă la bani, ci pagubă în propriul lui suflet.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua,
cap. 2, în vol. Despre preoţie, p. 47)
59
 „Cât prăpăd şi cât foc se adună pe ticălosul cap al acelui dascăl pentru fiecare
suflet pierdut, nu-i nevoie s-o afli de la mine, că tu însuţi ştii destul de bine acestea.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 9, în vol. Despre preoţie, p. 120)

„Greutăţile de aici de pe pământ, pe care le-ai auzit, aşa sunt. Dar pe acelea de
dincolo, cum le vom suferi, când vom fi siliţi să dăm socoteală de fiecare credincios
încredinţat nouă? Paguba nu se mărgineşte la ruşine, ci ne aşteaptă chin veşnic.
Nu voi trece sub tăcere nici acum cuvintele apostolului Pavel, deşi le-am spus mai
înainte: Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele
voastre, ca unii ce vor da seama de ele (Evr., 13, 17). Teama de această ameninţare îmi
zguduie necontenit sufletul. Dacă celui care sminteşte numai pe un singur om, şi încă pe
cel mai mic îi este de folos s ă i s e atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în
mare (Mt., 18, 6) şi dacă toţi cei care lovesc cugetul fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos (1
Cor., 8, 12), ce vor păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi când pierd nu numai unul sau
doi sau trei, ci un număr atât de mare de credincioşi? Nu pot da vina pe nepricepere, nu-şi
pot găsi scăparea în neştiinţă, nici nu pot pune înainte silnicia sau forţa. Credincioşii ar
putea întrebuinţa, dacă ar fi cu putinţă, această scuză pentru păcatele lor mai uşor decât
întâistătătorii Bisericii pentru păcatele credincioşilor lor. Pentru ce? Pentru că cel rânduit
să îndepărteze neştiinţa din sufletul păstoriţilor săi şi să vestească mai dinainte când se
apropie războiul cel diavolesc, nu poate pune înainte neştiinţa, nici nu poate spune: N-am
auzit trâmbiţa, nu ştiam mai dinainte de război! Ci pentru asta a fost pus, după cum spune
Iezechiel, ca să trâmbiţeze şi celorlalţi şi să vestească mai dinainte greutăţile ce au să vină
(Iez., 33, 3). De aceea pedeapsa e de neînlăturat, chiar de-ar fi unul cel care are să se piardă.
Că spune proorocul Iezechiel: Dacă atunci când vine sabia, străjerul nu trâmbiţează
poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat
din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului (Iez., 33, 6).”
(Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 1, în vol. Despre preoţie, pp. 133-134)

„Şi eu aş vrea să nu existe iad. Eu mai mult decât toţi. Deoarece, în vreme ce
fieăruia dintre voi îi e teamă pentru sufletul lui, eu mă neliniştesc pentru voi toţi, pentru
atâtea suflete pe care mi le-a înredinţat Dumnezeu. Astfel, este mai greu pentru mine să
mă izbăvesc de iad.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 62)

„Adevărat spunea fericitul Pavel: Ascultaţi de mai marii voştri şi supuneţi-vă lor,
că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce au să dea seamă de ele (Evr., 13,
17). Tu ai grijă doar de treburile tale; şi după ce le aranjezi bine, nu te mai preocupă alt
gând. Preotul însă, dacă dincolo de viaţa lui nu se va îngriji şi de a ta cu aceeaşi
sârguinţă, se va afla cu păcătoşii în iad. Şi deseori, în vreme ce pentru păcatele sale nu
este pedepsit, îşi pierde sufletul pentru păcatele altora, pe care nu s-a îngrijit să-i
îndrepteze.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 172)

„Căci fiecare din voi va da seama pentru sine, iar eu voi da seama pentru
mântuirea tuturor.” (Cuvânt Către cei ce au lăsat biserica şi s-au dus la alergările de cai
şi la teatre, în vol. Din ospăţul stăpânului, p. 117)

„Pentru aceea zice Apostolul: Supuneţi-vă şi ascultaţi de mai marii voştri, pentru
că ei se ostenesc pentru sufletele voastre, ca şi cum vor da seama, că tu de vei greşi
pentru ale tale păcate şi de te vei nevoi bine, nu va fi ţie să dai seama pentru altul. Iar
preotul, de va griji bine numai de viaţa lui şi pentru a celorlalţi fraţi nu va sta cu nevoinţă,
împreună cu oamenii cei răi va merge în gheena focului. Pentru că de multe ori preotul,

60
pentru ale lui greşeli nu se dă la muncă, iar pentru păcatele celor străini, se pierde, adică
merge în iad.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 15)

„Vai de voi, povăţuitori orbi şi neînvăţaţi şi neîntăriţi, care vă înfrumuseţaţi cu

hainele şi părăsiţi cuvântul lui Dumnzeu şi slujiţi pântecelui, cărora vă este dumnezeu
pântecele şi slava, care luaţi laptele şi mierea şi carnea turmei şi de oi nu vă îngrijiți,
pentru care aveţi a da seamă la ziua judecăţii, în ce fel veţi scăpa, negrijind de atâta
mântuire!?” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 174)

„Voi, păstorilor, veţi da seamă şi pentru voi şi pentru oi. Arhiereii şi preoţii şi
diaconii, fiecare precum s-a încredinţat, dar socotiţi să nu uitaţi talanţii, socotiţi-vă pe voi
şi pe toată turma, păziţi să nu lipsească vreo oaie din turmă, că bine să ştiţi că de va
rămânea vreo oaie din turmă pentru lenea voastră şi o vor mânca fiarele, toată viaţa
voastră o va pierde, că sângele ei din mâna voastră îl va cere Judecătorul.” (Din vol.
Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 179)

„Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va

nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca focului.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului
Ioan Gură de Aur, p. 250)

„Preotul are responsabilitatea sufletelor, a sufletelor nemuritoare, a

sufletelor a căror soartă nu este alta decât o fericire sau un chin veşnic; sufletele
pentru care un Om-Dumnezeu a venit să sufere şi să moară. Aici jos, în gestiunea
lucrurilor omeneşti, mândria, neglijenţa, greşelile pot aduce vaste şi grozave
ruine. Însă ce este aceasta faţă de preţul catastrofelor veşnice? Ca urmare, ce este
o responsabilitate obişnuită fată de preţul unei responsabilităţi preoţeşti?” (Din
vol. Bogăţiile oratorice, p. 204)

„Fiecare dintre voi va da socoteală pentru sine, iar eu voi da socoteală de mântuirea
tuturor”. (Omilie împotriva celor care au părăsit biserica și s-au dus la hipodrom, în vol.
Omilii la Ana. Omilii la David și Saul. Omilii la Serafimi, p. 319)

PREOŢIA (fuga de marile responsabilităţi ale preoţiei)

„Mă tem ca nu cumva să iau în primire turma lui Hristos înfloritoare şi bine
hrănită, iar eu, din pricina lipsei mele de grijă, să o vatăm şi să pornesc împotriva mea
mânia lui Dumnezeu, Care-Şi iubeşte atât de mult turma, încât S-a dat pe El pentru
mântuirea şi răscumpărarea ei.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 5, în vol.
Despre preoţie, p. 52)

„Nimeni n-a iubit pe Hristos mai mult ca Pavel; nimeni n-a arătat o râvnă mai
mare ca el; nimeni n-a fost învrednicit de mai mult har; totuşi, după atâtea daruri, se
temea încă şi tremura de această dregătorie şi pentru credincioşii lui. Mă tem, spunea el,
ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva, aşa să strice gândurile voastre şi să le
abată de la curăţia cea întru Hristos (2 Cor., 2, 3). Aşa grăia un om care a fost răpit până
la al treilea cer şi a luat parte la tainele lui Dumnezeu (2 Cor., 12, 2-4), care, după ce a
crezut în Hristos, a fost tot în atâtea primejdii de moarte câte zile a trăit (2 Cor., 4, 11;
Rom., 8, 36). Aşa grăia un om, care n-a voit să se folosească nici de puterea dată lui de
Hristos, ca să nu smintească pe vreunul din credincioşi (2 Tes., 3, 9). Aşadar, dacă Pavel,
care a săvârşit fapte ce depăşesc poruncile lui Dumnezeu, care nu urmăresc deloc folosul
său, ci folosul creştinilor (1 Cor., 10, 24; Filip., 2, 4; Rom., 14, 19; 15, 2), dacă, deci,
Pavel se temea totodată când se gândea la măreţia apostoliei sale, ce vom păţi noi, oare,
61
care urmărim în toate faptele noastre numai folosul nostru, noi, care nu numai că nu
săvârşim fapte care să depăşească poruncile lui Hristos, ci chiar le călcăm în cea mai
mare parte? Pavel spune: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu
ard? (2 Cor., 11, 29). Aşa trebuie să fie preotul! Dar, mai bine spus, nu numai aşa! Mici
sunt acestea şi o nimica faţă de cele ce vreau să le spun. Ce anume? Doream, spune
Pavel, să fiu anatema de la Hristos pentru fraţii mei, rudele mele cele după trup (Rom.,
9, 3). Dacă poate cineva să sloboadă acest glas, dacă are cineva un suflet atât de mare
încât să se înalţe până la o astfel de dorinţă, ei bine, un astfel de om merită să fie învinuit
dacă fuge de preoţie. Dar dacă este lipsit de această virtute a lui Pavel, atât cât sunt eu, ei
bine, un astfel de om merită să fie urât, nu atunci când fuge de preoţie, ci când primeşte
preoţia.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 7, în vol. Despre preoţie, pp. 68-69)

PREOŢIA (greutatea slujbei preoţiei)

„Bolile oilor le cunoaştem uşor: de le e foame, de a intrat molima în ele, de sunt

rănite sau de a venit vreo altă nevoie peste ele. Şi nu-i puţin lucrul acesta pentru
îndepărtarea pricinilor care le supără. Dar mai avem şi un alt mijloc, mai mare, care ne
ajută să vindecăm grabnic bolile oilor. Care? Când oile nu vor să primească de bună voie
leacurile, păstorii pot să le silească. Le e uşor să le lege, când trebuie să ardă sau să taie
partea bolnavă; le e uşor să le ţină închise vreme îndelungată, când e spre folosul lor, să le
dea altă hrană în locul celei obişnuite, să le oprească de la adăpat şi să facă, cu multă
uşurinţă, tot ceea ce duce la însănătoşirea lor. Cu bolile sufleteşti ale oamenilor, lucrurile
nu stau aşa. Mai întâi nu le poţi vedea uşor, că nimeni dintre oameni nu ştie cele ale
omului, în afară de duhul omului, care este în el (I Cor., 2, 11). Ce doctorie să dea bolii
când nu ştie felul ei, iar de cele mai multe ori nici nu poate bănui dacă e bolnav? Iar dacă
ajunge să cunoască boala, atunci greutatea este şi mai mare, că preotul nu are atâta putere
pentru vindecarea oamenilor, câtă putere are păstorul pentru vindecarea oilor. Şi aici
trebuie să lege, să oprească de la mâncare, să ardă, să taie. Dar nu stă în puterea preotului
ca bolnavul să primească leacurile, ci în puterea celui bolnav.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a doua, cap. 3, în vol. Despre preoţie, pp. 48-49)

„Este nevoie de multă dibăcie ca bolnavii, de bună voie, să fie convinşi să se

supună îngrijirilor preoţilor; şi nu numai atât, ci chiar să le mulţumească pentru îngrijire.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 3, în vol. Despre preoţie, p. 49)

„Cunosc măreţia slujirii preoţeşti! Ştiu cât e de greu să fii preot!” (Tratatul despre
preoţie, cartea a treia, cap. 8, în vol. Despre preoţie, p. 70).

„Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât valurile care
frământă marea.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 9, în vol. Despre preoţie, p.
70)

„Mare este lupta monahilor şi grea e truda lor! Dar dacă ai pune faţă în faţă
sudorile unui călugăr cu sudorile unui preot care-şi îndeplineşte bine slujirea sa, ai vedea
că este atâta deosebire între ei câtă este între un om de rând şi un împărat. Chiar dacă
truda monahului e mare, totuşi la lupta aceasta iau parte deopotrivă şi sufletul şi trupul;
dar, mai bine spus, cea mai mare parte din luptă e dusă de trup; că dacă trupul e slab, are
numai râvnă pentru nevoinţele călugăreşti, dar nu le poate săvârşi; că şi postul aspru şi
culcatul pe pământul gol şi privegherile şi neîmbăiatul şi multa sudoare şi toate celelalte
cu câte se îndeletnicesc monahii pentru chinuirea trupului lor, toate se lasă la o parte când
nu-i puternic trupul care trebuie pedepsit. Preotul, însă, luptă numai cu sufletul; nu are
nevoie de bunăstarea trupului, pentru ca sufletul să-şi afle virtutea lui. La ce ne ajută într-a-
62
devăr puterea trupului, ca să nu fim obraznici, certăreţi, mânioşi, ci treji, cumpătaţi,
cuviincioşi şi să avem şi toate celelalte însuşiri, cu care fericitul Pavel completează icoana
preotului adevărat?” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 5, în vol. Despre
preoţie, pp. 139-140)

„Să înşir toate greutăţile preoţiei înseamnă să măsor marea. De-şi va curăţi preotul
sufletul de orice patimă, lucru cu neputinţă, chiar şi atunci va fi silit să înfrunte mii şi mii
de greutăţi, ca să îndrepte păcatele celorlalţi. Dacă mai este, însă, încărcat şi cu păcate
proprii, vezi-i noianul ostenelilor şi grijilor lui! Câte trebuie să sufere de vrea să biruie şi
păcatele lui şi pe ale păstoriţilor săi!” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 9, în
vol. Despre preoţie, p. 146)

„Nimic nu se deosebeşte sufletul preotului de o corabie ce se bate de valuri.

Despre toate părţile se împunge, de către prieteni, de către vrăjmaşi, de către ai săi, de
către cei străini”. (Din Cuvântul 3 la Faptele Apostolilor, în vol. Puţul şi Împărţirea de
grâu, p. 477)

„Dacă ei (duşmanii - n.n.) se aruncă cu furie asupra oilor, cu atât mai mult
caută ei să-l devoreze pe păstor. Ce să mai zici de mai multe greutăţi şi de
piedicile care-l aşteaptă pe preot în exerciţiul Sfintelor Taine? Şi aceste dificultăţi
au cauze neîncetate: viciile de care sunt atacate sufletele, libertatea de care se
bucură ele de a-l respinge pe cel care vrea să le vindece. Ce lucru, ce privire
pătrunzătoare, ce atenţie susţinută, ce tact, ce pătrundere îi trebuie păstorului
pentru a descoperi relele multiple şi variate care atacă şi pierd suflete! Ce energie,
deodată tare şi gingaşă, îi este mai necesară încă pentru a vindeca aceste rele pe
care investigaţia lui priveghetoare a ştiut să le descopere? Ce blândeţe! Ce
răbdare! Ce dispreţ de sine însuşi! Ce mărinimie, să sufere revoltele nefericiţilor
care irită grijile sale şi devotamentul său!
La ce altceva decât la iubire poate fi încredinţată o asemenea misiune şi un
martiriu atât de sigur?” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 204)

„Primejdiile se arată din leagănul preoţiei şi în cursul ei se înmulţesc şi se

măresc. Unele vin chiar de la preot, altele reies din slujirea lui, toţi cer de la el
cele mai solide şi cele mai energice virtuţi.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 209)

PREOŢIA (îndatoririle preotului)

„Aceasta este datoria celui ce învaţă: nu numai a sfătui, ci a se şi ruga şi a ajuta

prin rugăciune, astfel nici de ispite să nu fie întru totul biruiţi şi nici de înşelăciune să nu
fie abătuţi din calea cea dreaptă.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a XV-a, p.
255)

„Mare este cu adevărat, şi mai cu seamă mult contribuie spre edificarea Bisericii
de a fi preoţii didactici, sau învăţători ai credincioşilor; iar dacă aceasta nu este, multe din
cele ale Bisericii se pierd sau se răstoarnă pe dos.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către
Timotei, omilia a XV-a, p. 168)

„Dar tu grăieşte cele ce se cuvin învăţăturii sănătoase (2, 1). Chiar de nu ar primi,
tu însă fă cele ce se cuvin a face, chiar dacă nu se conving, tu însă îndeamnă şi
sfătuieşte”. (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia III, în vol.
Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, p. 157)

63
 „Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor, să aibă ochii în patru, pentru că el
trăieşte nu numai pentru el, ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 75)

„Că Biserica lui Hristos este, după fericitul Pavel, trupul lui Hristos (Col., 1, 24).
Şi trebuie ca acela căruia i s-a încredinţat trupul lui Hristos, să se nevoiască să-l ţină în
bună stare şi într-o frumuseţe nemeşteşugită; să se uite în toate părţile, ca nu cumva vreo
pată sau zbârcitură (Efes., 5, 27) sau vreun alt cusur asemănător să strice frumuseţea şi
bună-cuviinţa lui. Ce altă îndatorire are, oare, preotul decât aceea de a arăta, după puterea
lui omenească, trupul lui Hristos, Biserica, vrednică de Capul (Col., 1, 18) ei, Capul
Acela nemuritor şi fericit? Dacă atleţii, cei ce se străduiesc să-şi menţină trupurile lor în
bune condiţii fizice, au nevoie de doctori, de profesori, de o hrană aleasă şi bine chibzuită,
de exerciţiu neîntrerupt şi de multe supravegheri, iar cea mai mică neglijenţă strică şi
dărâmă totul, ce grijă trebuie să aibă cei ce au primit însărcinarea să poarte grijă de trupul
lui Hristos, preoţii, care n-au de luptat cu trupurile, ci cu puterile cele nevăzute? (Efes., 6,
12). Cum vor putea să-l păstreze întreg şi sănătos, dacă nu vor depăşi cu mult virtutea
omenească şi dacă nu vor şti să dea fiecărui suflet leacul potrivit?” (Tratatul despre
preoţie, cartea a patra, cap. 2, în vol. Despre preoţie, pp. 105-106)

„Negreşit, o viaţă îmbunătăţită poate să ne ajute mult la săvârşirea poruncilor lui

Dumnezeu, dar n-aş putea susţine că ea săvârşeşte totul. Ce tărie va putea să-i dea cuiva
viaţa sa îmbunătăţită, când începe lupta pentru credinţă şi când toţi luptă cu argumente din
aceleaşi Scripturi? La ce-i va folosi mulţimea de sudori, când după acele osteneli cade,
din pricina grozavei lui neştiinţe, în erezie şi se desparte de trupul Bisericii? Cunosc mulţi
oameni care au păţit aşa. Care-i câştigul strădaniei lui? Nici unul! Şi, la fel, nu-i de nici
un folos o credinţă sănătoasă alături de o viaţă stricată. Din pricina asta, mai mult decât
toţi, trebuie să fie iscusit în astfel de lupte cel care a primit sarcina de a învăţa pe ceilalţi.
Chiar dacă el rămâne nezdruncinat şi nu-i vătămat cu nimic de cei potrivnici, totuşi,
credincioşii care nu sunt destul de întăriţi în credinţă, dacă ar vedea că povăţuitorul lor
este înfrânt şi că nu mai poate răspunde celor potrivnici, nu pun înfrângerea lui pe seama
neştiinţei lui, ci pe seama şubrezeniei învăţăturii. Şi astfel, din pricina neştiinţei unui
singur om, este aruncat poporul cel mult în cea mai adâncă prăpastie a pierzării. Chiar
dacă credincioşii nu trec cu totul de partea potrivnicilor, totuşi sunt siliţi să pună la
îndoială învăţăturile în care credeau până atunci; nu mai pot crede cu aceeaşi tărie în învă-
ţăturile de care mai înainte se apropiau cu credinţă nezdruncinată. Înfrângerea dascălului
strecoară atâta tulburare în sufletele credincioşilor, încât răul sfârşeşte prin a-i îneca.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 9, în vol. Despre preoţie, p. 120)

„Cea mai mare parte din cei rânduiţi sub supravegherea preotului sunt legaţi cu
griji lumeşti şi asta îi face mai trândavi pentru lucrarea celor duhovniceşti. De aceea
preotul trebuie neapărat să semene, ca să spun aşa, în fiecare zi, ca, prin continuă
repetare, cuvântul său de învăţătură să poată fi ţinut minte de cei ce îl aud. Bogăţia mare,
măreţia funcţiei, trândăvia înnăscută de pe urma luxului şi a plăcerilor şi altele multe pe
lângă acestea înăbuşă seminţele aruncate; adeseori, desimea spinilor nici nu lasă ca cele
semănate să ajungă până la faţa pământului. Dar şi supărările mari, nevoia sărăciei,
necontenitele necazuri şi altele asemenea acestora, cu totul contrarii celor amintite mai
înainte, îndepărtează pe credincioşi de râvna celor dumnezeieşti. Cât despre păcatele cre-
dincioşilor, preotul nu le poate cunoaşte nici în cea mai mică parte. Şi cum să le
cunoască, când pe cei mai mulţi nu-i cunoaşte nici din vedere?
Greutăţi aşa de mari întâmpină preotul în îndeplinirea îndatoririlor sale faţă de
credincioşi. Dar dacă ai cerceta îndatoririle lui faţă de Dumnezeu, ai vedea că cele faţă de

64
credincioşi sunt o nimica; cer şi mai mare râvnă şi mai multă purtare de grijă.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a şasea, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 137)

PREOŢIA (preotul este dator să predice cuvântul lui Dumnezeu spre

slava Lui şi mântuirea oamenilor)

„În afară de pilda prin faptă, preoţii n-au decât un singur mijloc, o singură cale de
vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Acesta e instrumentul, aceasta e hrana, aceasta
e cel mai bun aer; aceasta ţine loc de medicament, aceasta ţine loc de cauterizare, ţine loc
de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de
predică. Dacă predica nu-i în stare să facă asta, zadarnice sunt toate celelalte. Prin predică
ridicăm sufletul deznădăjduit; prin predică smerim sufletul îngâmfat; prin predică tăiem
ce-i de prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică lucrăm pe toate celelalte
câte ne ajută la însănătoşirea sufletului.
Viaţa îmbunătăţită a unuia poate să-l îndemne pe un altul la o viaţă îmbunătăţită
asemănătoare; dar când sufletul se îmbolnăveşte de învăţăturile cele rele, atunci e mare
trebuinţă de predică, nu numai pentru întărirea credincioşilor, dar şi pentru lupta cu
duşmanii din afară. Dacă ai avea sabia duhului (Efes., 6, 17) şi pavăza credinţei (Efes., 6,
16), încât să poţi face minuni şi prin minuni să închizi gurile celor neruşinaţi, ei bine,
atunci n-ai avea nevoie de ajutorul predicii. Dar, mai bine spus, nici atunci nu e fără de
folos predica, ci e chiar de neapărată trebuinţă. Şi fericitul Pavel a întrebuinţat-o, deşi
uimea pretutindeni pe toţi prin minunile sale. Şi altul, din aceeaşi ceată cu el, ne îndeamnă
să ne îngrijim de această putere spunând: Fiţi gata de răspuns oricui vă cere vouă cuvânt
despre nădejdea voastră (1 Pt., 3, 15). Iar atunci, în Ierusalim, toţi apostolii, în deplină
înţelegere, n-au încredinţat lui Ştefan şi celorlalţi diaconi purtarea de grijă a văduvelor
pentru altă pricină decât pentru aceea ca ei să se îndeletnicească cu slujba cuvântului (Fp.,
6, 1-4). Dacă am avea puterea să facem minuni, nici n-am mai avea nevoie de predică;
dar pentru că n-a mai rămas în noi nici urmă din puterea facerii de minuni şi pentru că din
toate părţile ne atacă mulţi şi nenumăraţi duşmani, este neapărată nevoie să ne întărim cu
puterea cuvântului, cu puterea de a predica, pentru ca să nu fim loviţi de săgeţile
duşmanilor, ci să-i lovim noi pe ei.
De aceea trebuie să ne dăm toată silinţa să facem să locuiască din belşug în noi
cuvântul lui Hristos (Col., 3, 16).” (Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 2, în vol.
Despre preoţie, pp. 106-107)

„Pentru a face faţă tuturor acestor greutăţi, nu i s-a dat preotului alt ajutor decât
ajutorul cuvântului. Dacă este lipsit de puterea cuvântului, atunci sufletele credincioşilor
săi - vorbesc de credincioşii mai slabi în credinţă şi mai iscoditori - nu vor avea o soartă
mai bună decât corăbiile veşnic ameninţate de furtună. De aceea preotul trebuie să facă
totul ca să dobândească această putere, puterea de a predica.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a patra, cap. 5, în vol. Despre preoţie, pp. 112-113)

„Dacă aş cere de la preot să aibă dulceaţa cuvântărilor lui Isocrate, majestatea lui
Demostene, gravitatea lui Tucidide, înălţimea lui Platon, da, atunci ar trebui să mi se
pună înainte această mărturie a lui Pavel (neiscusit în cuvânt, dar nu în ştiinţă - 2 Cor., 11,
6). Dar aşa nu cer de la preot nici una din aceste însuşiri. Nu cer nici podoaba căutată a
cuvântărilor oratorilor păgâni şi nici nu mă interesează cum îi sunt fraza şi stilul. Să fie
preotul sărac în cuvinte! Să-şi aranjeze simplu şi fără meşteşugire cuvintele în frază!
Numai să nu fie neiscusit în ştiinţă, să nu fie neiscusit în precizia dogmelor; nici să
răpească fericitului Pavel cea mai mare din bunătăţile lui, capul laudelor lui, ştiinţa, ca să-
şi acopere propria-i trândăvie!” (Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 6, în vol.
Despre preoţie, pp. 115-116)
65
 „Spune-mi cu ce putere a tulburat Pavel pe iudeii din Damasc (Fp., 9, 22), când
încă nici nu începuse să facă minuni? Cu ce putere a învins pe elenişti? (Fp., 9, 29). Pentru
ce a fost trimis în Tars? (Fp., 9, 30). Nu pentru că îi biruia desăvârşit prin cuvânt şi-i
încolţea atât de mult, încât i-a aţâţat spre ucidere, nesuferind înfrângerea? Nu începuse
încă să facă minuni, nici nu putea spune cineva că mulţimea îl socotea om minunat pentru
slava minunilor săvârşite şi că cei ce luptau cu el erau geloşi de faima lui Pavel!
Deocamdată, îi biruia numai prin cuvânt.
Cu ce armă lupta şi discuta Pavel cu credincioşii din Antiohia, care încercau să
trăiască la fel cu iudeii? (Gal., 2, 11-14). Iar vestitul Areopagit, cel din oraşul cel mai păgân,
nu l-a urmat pe Pavel împreună cu soţia lui, numai în urma unei singure cuvântări ţinute în
public? (Fp., 17, 34). Pentru ce a căzut Eutih de pe fereastră? (Fp., 20, 7-12). Nu pentru că
Pavel se îndeletnicea cu cuvântul învăţăturii lui până noaptea târziu? Ce-a făcut în Tesalonic
şi în Corint? Ce a făcut, oare, în Efes şi în Roma? Nu-şi petrecea, oare, toate zilele şi toate
nopţile de-a rândul cu tălmăcirea Scripturilor? Ce poţi spune de discuţiile (Fp., 17, 18-20) lui
cu epicurienii şi cu stoicii? De aş vrea să înşir totul, s-ar lungi mult cuvântul.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a patra, cap. 7, în vol. Despre preoţie, p. 116)

PREOŢIA (misiunea preotului)

„... ne folosim de rugăciuni, de îndemnuri, de mustrări, de reproşuri, de laude,

pentru a lucra mântuirea voastră.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia XIV, 4, p.
70)

„Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în aceasta (4, 16), adică ia
aminte la tine însuţi, şi învaţă şi pe alţii. Că acestea făcând şi pe tine te vei mântui, şi pe
cei ce te vor asculta. Căci cel ce se obişnuieşte cu cuvintele învăţăturii, el mai întâi se
foloseşte, fiindcă prin cele cu care sfătuieşte pe alţii se va umili şi pe el. Nu s-au spus
acestea numai către Timotei, ci către toţi.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei,
omilia a XIII-a, p. 135)

„Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă,

îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura (II Tim., 4, 2). Dar oare ce vrea să
zică: cu timp şi fără de timp? Adică să nu ai un timp hotărât, ci pururea să ai timp; nu în
timp de pace numai, nu în timp de linişte, nici numai şezând în Biserică, iar în timp de
primejdii ascunzându-te. Chiar de vei fi în închisoare, chiar de vei fi legat cu lanţuri,
chiar de ar fi să mergi la moarte, tu ceartă şi în acel timp, să nu te ascunzi certând.”
(Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia IX, p. 103)

„Suferă răul, fă lucru de evanghelist, slujba ta fă-o deplin! Aşadar, acesta este
lucrul evanghelistului: de a pătimi rău, şi prin sine, şi prin alţii din afară. Slujba ta fă-o
deplin, adică împlineşte-o. Iată aici şi o altă nevoie de a pătimi răul.” (Comentariile sau
explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia IX, p. 104)

„Păstorul de oi duce turma lui unde vrea, că oile îl urmează. Dacă vreo oaie se
abate de la calea cea dreaptă, dacă lasă păşunea cea bună şi se duce să pască în locuri
sterpe şi prăpăstioase, este de ajuns ca păstorul să strige mai tare, ca să aducă turma la
oaia răzleţită. Dar dacă un om se rătăceşte de la dreapta credinţă, păstorul sufletesc are
nevoie de multă muncă, de multă stăruinţă, de multă răbdare. Nu-l pot aduce cu sila la
credinţă, nici nu-l pot sili cu ameninţări, ci trebuie să-l convingă, ca să-l poată întoarce
iarăşi la adevărul de la care mai înainte s-a depărtat. De aceea trebuie ca preotul să aibă
un suflet mare şi curajos, ca să nu se descurajeze de mântuirea celor rătăciţi. Trebuie să
66
gândească şi să spună necontenit aşa: Poate că le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre
cunoaşterea adevărului şi să scape de cursa diavolului (2 Tim., 2, 25-26).
De aceea a spus Domnul ucenicilor Săi: Cine este, oare, sluga credincioasă şi
înţeleaptă? (Mt., 24, 45). Omul care se îngrijeşte numai de mântuirea lui, mărgineşte
numai la el folosul strădaniei sale; dar păstorul de suflete întinde folosul strădaniei sale la
tot poporul. Omul care dă bani celor nevoiaşi sau omul care ajută în alt chip pe cei
nedreptăţiţi, este şi el cu ceva de folos celor din jurul lui, dar cu mult mai puţin decât
preotul; deosebirea dintre unul şi altul este tot atât de mare pe cât e deosebirea dintre
suflet şi trup.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p.
51)

„Cel care are de luptat cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al
fiecăruia. Acelaşi om trebuie să fie şi arcaş şi aruncător cu praştia şi căpetenie şi ostaş şi
general şi pedestraş şi cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare şi pe metereze. În bătăliile
obşteşti, fiecare ostaş luptă cu arma pe care o are şi cu ea atacă şi se apără de duşmani; în
lupta pe care o are de dus preotul, nu-i aşa. Dacă cel care vrea să învingă nu cunoaşte toate
felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi
prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine. Dar asta nu se întâmplă când diavolul simte
că păstorul ştie toate ştiinţele şi cunoaşte bine toate vicleniile lui.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile. O cetate, atâta vreme cât
este înconjurată de ziduri puternice, îşi râde de asediatori, că e întărită bine; dar dacă se
face în zid o spărtură, numai de mărimea unei portiţe, nu mai este de nici un folos celălalt
zid înconjurător, deşi stă în picioare. Tot aşa şi cu cetatea lui Dumnezeu. Când
înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părţile, ca
nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura
lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi; dar dacă un duşman poate să
dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă nu o cucereşte toată, totuşi prin acea parte
vatămă, ca să spun aşa, tot restul.
Ce folos are preotul dacă se luptă bine cu păgânii, dar iudeii îi jefuiesc turma? Ce
folos are preotul dacă îi biruie şi pe păgâni şi pe iudei, dar maniheii îi răpesc oile? Ce
folos are preotul dacă, după ce îi doboară la pământ pe manihei, îi sfâşie oile duşmanii
dinăuntru, care strecoară în sufletele credincioşilor credinţa că oamenii sunt supuşi
destinului?
Dar pentru ce să înşir toate rătăcirile diavolului? Dacă păstorul nu ştie să combată
bine toate aceste rătăciri diavoleşti, lupul poate mânca, cu o singură rătăcire, cele mai
multe oi.
În războaie, victoria sau înfrângerea se aşteaptă de la soldaţii care stau şi luptă pe
câmpul de bătaie; în luptele duse de preot, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Adeseori în
lupta dusă împotriva duşmanilor credinţei, victoria este de multe ori de partea acelora care
n-au luat parte de la început la luptă, nici nu s-au ostenit, ci au stat liniştiţi. Cel care nu-i
destul de dibaci în aceste lupte se poate răni cu propria lui sabie şi ajunge de râsul prie-
tenilor şi duşmanilor.” (Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 4, în vol. Despre
preoţie, pp. 108-109)

„Atunci eşti un învăţător desăvârşit, când şi prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi
duci pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a poruncit-o Hristos. Pentru a
învăţa nu-i de ajuns numai să faci. Nu-i al meu cuvântul acesta, ci al Mântuitorului. El a
spus: Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema (Mt., 5, 19). Dacă prin a învăţa
Hristos ar fi înţeles a face, n-ar mai fi trebuit să spună: şi va învăţa, ci ar fi fost de ajuns
să spună atât: cel ce va face. Dar aşa, din pricină că a vorbit separat de amândouă, a arătat
că una este a face, şi altceva este a învăţa cu cuvântul şi că e nevoie de amândouă pentru o

67
desăvârşită zidire sufletească.” (Tratatul despre preoţie, cartea patra, cap. 7, în vol.
Despre preoţie, p. 119)

,,Ai putea vedea în fiecare din cei care stau lângă Sfântul altar şi citesc legea
dumnezeiască şi îi învaţă pe ascultători un ostenitor asemenea celui ce se îngrijeşte de
pământ. Şi ceea ce face ţăranul când trage cu plugul şi despică brazdele pământului, şi
aruncă seminţele, şi le sădeşte în sânurile acestuia, aceasta face şi cel ce mânuie plugul
învăţăturii, sădind în sufletul ucenicilor sămânţa dumnezeieştilor învăţături.” (Urările de
bun venit ale aceluiaşi şi lauda celor care au venit din împrejurimile Antiohiei, în vol.
Cateheze baptismale, pp. 120-121)

„Preoţia este formată deodată pentru Dumnezeu şi pentru oameni; pentru

Dumnezeu pe care-L slăveşte prin Jertfă, pentru oameni pe care-i sfinţeşte prin
iertarea Lui.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 205)

„Ceea ce-i sunt remediile numeroase medicinii, ceea ce-i sunt armele
omului luptător, cuvântul îi este preotului, înlocuind totul și nefiind înlocuit de
nimic. Dacă misiunea dublă a preotului este de a vindeca sufletele şi de a le apăra,
singurul lui remediu, singura lui armă care le înlocuieşte pe toate celelalte, este
cuvîntul său. La orice rău, la orice durere, la orice pieire, la orice durere
zdrobitoare, sufletelor păcătoase, sufletelor mai uşuratice, sufletelor pline,
sufletelor sfinte însă ispitite, preotul trebuie să le aducă ajutorul cuvântului său.
Însă sufletele nu sunt numai bolnave, ele sunt asaltate de duşmani
numeroşi şi înspăimântători. Ar trebui pentru fiecare moment un medicament
salvator care să se potrivească; trebuie acum o armă, armă unică, cuvântul, însă
aşa de abil mânuit încât prin toate loviturile să înlăture orice fel de lupte.” (Din
vol. Bogăţiile oratorice, p. 207)

„Dacă preotul este sarea pamîntului, misiunea lui este deci de a vindeca
sufletele. Or, sufletele mai mult încă posedă remedii multiple şi medicamente
variate; medicina sufletelor nu are decât un leac: este cuvântul sfânt.
Şi preotul nu este numai medicul sufletelor, ci el este şi apărătorul lor.
Sufletele sunt înconjurate de rătăciri de tot felul, falsele profeţii le asaltează,
prejudecăţile le falsifică, îndoielile le aprind, negările le tulbură. Ce va face
preotul a cărui ştiinţă este scurtă şi limba mută? Biserica lui Dumnezeu este ca o
fortăreaţă. Când are apărători din toate părţile îi lasă aici o spărtură deschisă,
duşmanul pătrunde pe aici şi sufletele vor fi cucerite de rătăcire şi de viciu. Şi
cine va putea număra duşmanii, cine va şti număra rătăcirile? Oricărui preot îi
trebuie o împotrivire slăvită.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 212)

PREOŢIA (să nu îngăduie preotul să se împărtăşească cineva stăpânit de

vreun păcat)

„Cuvintele acestea vi le spun şi vouă care vă împărtăşiţi şi vouă celor ce

împărtăşiţi. Este de neapărată trebuinţă să vi se spună şi vouă, ca să împărţiţi aceste daruri
cu multă băgare de seamă. Nu mică vă va fi osânda dacă îngăduiţi să se împărtăşească de
la această masă cineva pe care-l ştiţi cu vreun păcat. Sângele lui Hristos din mâinile
voastre se va cere. De-ar fi general, de-ar fi mare dregător, de-ar fi chiar cel cu diadema
pe cap, opreşte-l dacă se apropie cu nevrednicie! Tu ai mai multă putere decât el. Dacă ţi
s-ar fi încredinţat să ai grijă de curăţenia apei unui izvor din care bea o turmă şi ai vedea
că vine la apă o oaie plină toată de noroi la gură, n-ai lăsa-o să se aplece să bea, ca să nu

68
tulbure izvorul; aici însă nu ţi s-a încredinţat izvorul unei ape, ci izvorul sângelui şi al
Duhului”. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, V, în col. PSB, vol. 23, pp. 935-936)

„Când îi vezi pe unii că se apropie, deşi au păcate mai murdare decât pământul şi
noroiul, nu te revolţi şi nu-i opreşti? Ce iertare mai poţi avea? Pentru aceasta v-a cinstit
Dumnezeu pe voi, preoţilor, cu această cinste, ca să-i deosebiţi pe unii de alţii. Aceasta e
vrednicia voastră; aceasta-i trăinicia voastră, aceasta-i toată cununa voastră, nu ca să
umblaţi într-o haină albă şi strălucitoare.
- Dar de unde ştiu eu pe cutare şi pe cutare?
- Nu vorbesc de cei pe care nu-i cunoşti, ci de cei pe care-i cunoşti. Vrei să-ţi
spun ceva mai înfricoşător? Nu e atât de mare grozăvia să spunem că au călcat în picioare
pe Hristos, că au socotit ceva de rând sângele Testamentului şi au batjocorit harul
Duhului (Evr., 10, 29). Cel care păcătuieşte şi se apropie de sfintele Taine este mai rău
decât un îndrăcit: îndrăciţii, pentru că sunt stăpâniţi de demoni, nu sunt pedepsiţi; aceştia
însă pentru că se apropie cu nevrednicie sunt daţi osândei veşnice. Aşadar, nu numai pe
aceştia să-i alungăm, ci pe toţi pe care-i vedem că se apropie cu nevrednicie. Nimeni să
nu se împărtăşească, dacă nu-i ucenic! Nici un Iuda să nu se împărtăşească, ca să nu
păţească ce-a păţit Iuda. Trup al lui Hristos este şi mulţimea aceasta. Vezi, dar, ca tu, care
împărtăşeşti cu sfintele Taine, să nu mânii pe Stăpân dacă nu cureţi trupul acesta! Vezi să
nu-i dai sabie în loc de hrană! Dacă un om nevrednic vine din neştiinţă să se
împărtăşească, opreşte-l, nu te teme! Teme-te de Dumnezeu, nu de om! Dacă te temi de
om, vei fi dispreţuit de om. Dar dacă te temi de Dumnezeu, vei fi respectat şi de om.
Dacă nu îndrăzneşti să opreşti de la Sfânta Împărtăşanie pe unul nevrednic, adu-l la mine.
Nu-i voi îngădui o astfel de îndrăzneală. Mai degrabă mă voi despărţi de suflet decât să
împărtăşesc cu sângele Stăpânului pe un nevrednic; mai degrabă îmi voi răspândi sângele
meu decât să împărtăşesc cu sângele acesta atât de înfricoşător pe unul care nu merită. Nu
ai nici o vină dacă nu cunoşti pe cel nevrednic, deşi l-ai cercetat cu de-amănuntul. Cele ce
ţi le-am spus, le-am spus de cei pe care-i cunoşti. Dacă vom îndrepta pe cei pe care-i
cunoaştem, Dumnezeu ni-i va face cunoscuţi repede şi pe cei pe care nu-i cunoaştem. Dar
dacă îngădui să se împărtăşească cei pe care-i cunoaştem că sunt păcătoşi, pentru ce să ne
mai facă Dumnezeu cunoscuţi pe cei pe care nu-i cunoaştem? Nu spun cuvintele acestea
ca să oprim de la împărtăşire pe oameni, nici să-i alungăm din biserică, ci ca să-i aducem
la Sfânta împărtăşire după ce s-au îndreptat, ca să ne dăm silinţa să-i îndreptăm. Aşa vom
face îndurător şi pe Dumnezeu. Vom găsi mulţi oameni care să se împărtăşească cu
vrednicie şi vom primi şi mare răsplată şi pentru râvna noastră şi pentru grija ce o purtăm
de alţii”. (Omilii la Matei, omilia LXXXII, VI, în col. PSB, vol. 23, pp. 936-937)

„Mulţi n-au putut să ridice nici povara uşoară a cercetărilor reţinute pe care
le-am făcut asupra celor care se împărtăşesc cu nevrednicie. Astfel, după slujbă, au
apărut în faţa mea, ca să-mi spună cu neplăcere şi furie: Aşadar, ne alungi din
biserică? Ne lipseşti de Sfânta Împărtăşanie? Nu, nu vă alung. Ba dimpotrivă, vă
aduc mai aproape de ea. Căci teama de pedeapsă ne pătrunde în conştiinţă şi
acţionează precum flacăra asupra cerii: topeşte şi nimiceşte păcatele noastre,
pentru că rămâne neîncetat acolo, făcând astfel sufletul nostru mai strălucitor şi
dăruindu-i mai mare îndrăzneală la Dumnezeu. Şi aşa cum doctorul care le dă
bolnavilor leacuri amare îi scapă de microbii bolii, deschizându-le astfel pofta de
mâncare şi făcându-i să-şi dorească mâncarea, la fel şi dascălul duhovnicesc, care
spune cuvinte amare, îi dă conştiinţei prilejul de a respira cu uşurinţă şi-l
pregăteşte pe om să guste cu mare bucurie Trupul Domnului.” (Din vol.
Problemele vieţii, pp. 171-172)

69
 „Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte cu multă luare-aminte, altfel
veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i
îngăduiţi să ia parte la cina pascală. Chiar de-ar fi general, chiar de-ar fi domnitor,
chiar de-ar fi însuşi împăratul. Dacă se apropie fără a fi vrednic, îndepărtaţi-l. Voi
aveţi putere mai mare decât acela. Nu vă fie teamă de el, orice rang ar avea. De
Dumnezeu să vă fie teamă, nu de om. Altfel, şi omul vă va lua în râs şi pe Dumnezeu
Îl veţi întrista. Oricum, în cazul în care nu îndrăzniţi să faceţi acest lucru, nu şovăiţi
să mi-l încredinţaţi mie. Iar eu nu voi îngădui să se întâmple asemenea necuviinţe. Voi
prefera să mor, decât să împărtăşesc un nevrednic cu Trupul lui Hristos. E mai de folos
să-şi piardă cineva viaţa pentru Hristos, decât să-şi salveze viaţa de aici şi să fie lipsit
totdeauna de Dumnezeu.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 172)

„Că de veţi cunoaşte pe cineva în răutate şi-l veţi ierta pe el a se împărtăşi cu

Sângele lui Hristos, din mâinile voastre se va cere de la Dumnezeu, chiar de va fi domn
sau boier mare, sau chiar împărat să fie, nu te teme de va veni nevrednic să se cuminece,
opreşte-l, că mai multă putere ai tu decât împăratul, preotule! Nu îndemna spre urgie pe
Domnul Tău Iisus Hristos, să-L dai în trup necurat şi împuţit. Nu da la unii ca aceia în loc
de hrană cuţit, ci de va veni acela pentru slăbiciune să se împărtăşească şi fiind nevrednic,
opreşte-l, nu te teme! Teme-te de Dumnezeu, şi nu de oameni, şi aşa făcând, vei fi cinstit
de oameni şi iubit de Dumnezeu. Iar de ţi-i frică şi nu îndrăzneşti, adu-l la mine şi nu voi
ierta eu să facă acestă fărădelege, mai bine poftesc să-mi scoată sufletul meu mai înainte
de vreme, decât dumnezeiescul Trup şi Sânge să-L dau nevrednicilor. Mai bine sângele
meu să-l vărs mai înainte, decât să dau înfricoşătorul Sânge unde nu se cade şi mai bine
să mă lipsesc de viaţă pentru Dumnezeu sau pentru viaţa lui Dumnezeu, Căruia i se
cuvine slava în veci. Amin.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 15)

„Vai lor dacă prin laşitatea lor sau delăsarea lor funestă Sfintele Taine sunt
profanate!” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 201)

PREOŢIA (trăirea duhovnicească a preotului)

„Încetează, dar, dragă prietene, de a mă împinge spre o pedeapsă de care n-aş

putea scăpa. Nu e vorba aici de comanda unei oştiri, nici de ocârmuirea unei împărăţii, ci
de o slujire care cere virtute de înger.
Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca
Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: Iar de acum nu mai
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal., 2, 20).
Dacă cei ce locuiesc în pustie, care au scăpat de oraş, de piaţă şi de zgomotele din
ele, care se bucură necontenit de adăpost şi linişte, nu vor să aibă încredere în paza ce le-o
dă traiul lor departe de zgomotele lumii, ci adaugă şi alte nenumărate mijloace de pază: se
îngrădesc din toate părţile şi se silesc să fie cu mare băgare de seamă în tot ce spun şi în
tot ce fac, ca să se poată, atât cât omeneşte e cu putinţă, apropia de Dumnezeu cu
îndrăznire şi curăţie desăvârşită; deci, dacă monahii fac atât de mari sforţări ca să se
păstreze curaţi, spune-mi, te rog, câtă putere, câtă tărie socoteşti că-i trebuie preotului, ca
să-şi poată smulge sufletul din orice întinăciune şi să-şi păstreze nevătămată frumuseţea
cea duhovnicească? Şi preotul are nevoie de mult mai mare curăţie decât monahii. Iar cel
care are nevoie de mai mare curăţie, acela este supus la mai mari ispite, care-l pot murdări,
dacă nu-şi fereşte sufletul printr-o neîncetată priveghere şi dacă nu foloseşte mai multă
tărie sufletească.” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 2, în vol. Despre preoţie,
pp. 134-135)

70
 „Spune-mi, te rog, unde-1 vom pune pe preot, când cheamă Duhul Cel Sfânt, când
săvârşeşte prea înfricoşătoarea jertfă şi când atinge necontenit pe Stăpânul obştesc al
tuturora? Cât de mare curăţie, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândeşte-te ce fel trebuie
să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rosteşte acele
cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat şi mai sfânt decât oricine altul sufletul care a
primit atâta Duh? Atunci şi îngerii stau împrejurul preotului. Tot altarul şi locul din jurul
jertfelnicului se umple de puterile cereşti în cinstea Celui ce se află pe jertfelnic. Cele ce se
săvârşesc atunci pe sfântul altar sunt îndestulătoare să ne încredinţeze de toate acestea.
Am auzit odată pe cineva povestind că un bătrân, bărbat minunat, care avea adeseori
descoperiri, i-a spus că a fost învrednicit odată de o vedenie ca aceasta: în timpul
săvârşirii sfintei Jertfe a văzut dintr-odată, atât cât i-a fost cu putinţă, mulţime de îngeri,
îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, stând în jurul altarului, cu ochii plecaţi în jos, aşa cum
stau soldaţii când împăratul este de faţă. Şi eu o cred. Un altul mi-a spus - n-o aflase de la
altul, ci el însuşi fusese învrednicit să vadă şi să audă - că dacă cei care pleacă de pe lumea
aceasta s-au împărtăşit cu Sfintele Taine cu conştiinţa curată, când îşi dau sufletul, sunt
însoţiţi de aici de îngeri, din pricina Sfintei Împărtăşanii pe care au luat-o.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a şasea, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 138)

PREOŢIA (sfinţenia preotului)

„Sfântul Duh a rânduit ca preoţii, încă pe când sunt în trup, să aducă lui
Dumnezeu aceeaşi slujbă pe care o aduc îngerii în ceruri. Pentru aceea preotul trebuie să
fie atât de curat, ca şi cum ar sta chiar în cer, printre puterile cele îngereşti.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a treia, cap. 4, în vol. Despre preoţie, p. 63)

„Preotul trebuie să fie sfânt pentru suflete. Şi cu atât este mai urgentă
această sfinţenie, cu cât sunt mai grave şi mai numeroase obstacolele pe care le
întâlneşte.
Ce este preotul fără sfinţenie? În fiecare din funcţiile sale, în predica sa, în
raporturile sale cu lumea, el este modelul, exemplarul viu al sfinţeniei: totul în el
este ceresc, este divin. Să-l presupunem lipsit de orice sfinţenie, ce va mai rămâne
el dacă nu o fantomă fără realitate, sau mai curând un comediant fără ruşine?
Preotul va fi sfânt, însă câte piedici sunt pentru această sfinţenie!” (Din
vol. Bogăţiile oratorice, p. 211)

„Preotul trebuie să fie sfânt pentru Dumnezeu. Preotul este mijlocitor, el

este ajutor pentru oamenii vinovaţi; fără încetare el trebuie să se prezinte la
picioarele tronului lui Dumnezeu pentru a cere har. Dacă el este respins însuşi ca
urât, ce har va mai putea el obţine?
Şi dacă noi îl contemplăm pe preot la altar, în timpul jertfei, când ţine el în
mână dumnezeiasca jertfă, încât cerul şi pământul sunt cuprinse de frică şi plecate
sub închinare (…) Om ceresc, om sfânt, oh, da. Însă, dacă el este păcătos, ce urâtă
profanare!” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 211)

PREOŢIA (viaţa preotului trebuie să fie model pentru credincioşi)

„Îndeobşte, mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un

model şi caută să se asemene în purtări cu ei. (Înţ. Sir., 10, 2). Cum ar putea, oare, un
preot face pe credincioşii săi să nu se mânie, când el însuşi se mânie? Care dintre
credincioşi ar dori să fie măsurat în purtări, când vede că preotul său se mânie?” (Tratatul
despre preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 77)

71
 „După cum faptele lor (ale preoţilor – n.n.) cele bune au fost de folos multor
credincioşi, pentru că faptele i-au îndemnat şi pe ei la fapte bune, tot aşa şi păcatele lor i-
au făcut mai trândavi spre săvârşirea virtuţii şi mai molatici pentru ostenelile faptelor
bune.
De aceea trebuie ca frumuseţea sufletului preotului să strălucească în toate
împrejurările din viaţa lui, ca să poată în acelaşi timp, şi bucura, dar şi lumina sufletele
celor ce-l privesc.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie,
p. 78)

PREOŢIA (purtarea preoţilor)

„Un adevărat conducător de oameni trebuie să fie cu totul dimpotrivă: să fie

neiertător cu el însuşi şi aspru judecător al faptelor lui, iar cu cei de sub conducerea lui,
iertător şi blând. Dar cărturarii şi fariseii făceau dimpotrivă”. (Omilii la Matei, omilia
LXXII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 821)

„Şi după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebeşte de
animale, tot aşa şi învăţătorul trebuie să arate că este învăţător şi când grăieşte şi când
tace şi când stă la masă şi când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învăţător şi
din mers şi din privire şi din ţinută, într-un cuvânt din totul”. (Omilii la Matei, omilia
LXXII, II, în col. PSB, vol. 23, p. 823)

„Preoţii din legea veche, ca şi regii şi proorocii erau unşi cu untdelemn (ε̉̀λαιον)
pentru că untdelemnul era simbolul iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Din aceasta ei
învăţau că şi stăpânitorul poporului trebuia să aibă milă de supuşii săi şi că Duhul vine în
om prin milă, fiindcă Dumnezeu Se milostiveşte către oameni şi este Iubitor de oameni.
Şi miluieşti pe toţi, pe toate le poţi (Sol., 11, 23). De aceea erau unşi cu untdelemn
(ε̉̀λαιον) pentru a arăta că preoţia a fost dăruită din milă (ε̉̀λεοσ) lui Dumnezeu; la fel şi
regii erau unşi cu untdelemn din aceeaşi pricină. Chiar dacă cineva ar lăuda un stăpânitor,
nu i-ar putea spune nimic mai potrivit decât mila ta, milostivirea ta, pentru că e propriu
stăpânirii să fie milostivă.
E uşor de înţeles că şi lumea a fost făcută de Dumnezeu din milostivire, şi deci şi
noi trebuie să-L imităm pe Stăpânul nostru.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a
V-a, pp. 87-88)

„Cel preoţit se cade să fie cu adevărat curat de toate patimile, iar mai ales de
curvie şi de vrajbă, nici cât de subţire cuget să nu aibă, de vrea să nu fie ca un stricat şi
bubos la mâini şi la obraz, care se apropie să se atingă de Împăratul, pentru că ştie ce va
păţi acela.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 250)

„Dacă întâlneşte suflete învârtoşate, duşmănoase, nerăbdătoare, femei în

vârstă, văduve arţăgoase, fiindcă viaţa le-a fost aşa de rea şi apăsătoare, îi este
necesară o răbdare eroică, dacă nu vrea să zdrobească cu totul dintr-odată aceste
flori deja atât de fragile.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 210)

PREOŢIA (purtarea nedemnă şi necuviincioasă a unor preoţi)

,,Chiar dacă poate aţi avea dascăli stricaţi, şi care răpesc totul, şi sunt lacomi, apoi
nici aşa nu vă poate fi de îndreptăţire răutatea acelora. Căci Iubitorul de oameni şi
întrutot-înţeleptul Unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, Carele toate vede, şi Care ştie că în
trecerea timpului şi în lumea întreagă se vor găsi poate şi mulţi preoţi stricaţi, nu cumva
prin lenevirea unor asemenea preoţi să se prelungească încă mai mult lenevirea şi
72
nepăsarea ucenicilor, răsturnând orice îndreptăţire pentru o astfel de lenevire, iată ce zice:
Pe scaunele lui Moise au stătut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vor zice vouă să
faceţi, faceţi, însă după lucrurile lor nu faceţi (Mt., 23, 2), arătându-ţi prin aceasta că,
chiar dacă ai avea dascăl netrebnic, totuşi cu nimic te vei vătăma dacă vei asculta
cuvintele lui. Nu din lucrurile ce a făcut dascălul, ci din vorbele ce le-ai auzit de la dânsul
şi nu le-ai împlinit, din acestea, zic, Dumnezeu îţi va scoate vinovăţia. Încât, dacă tu vei
face cele poruncite, vei sta atunci cu toată încrederea înaintea Dreptului Judecător, iar
dacă nu vei asculta de cele ce ţi-a spus dascălul, apoi chiar de ai avea de arătat mii de
preoţi stricaţi, totuşi aceasta cu nimic nu-ţi va folosi. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, şi
totuşi aceasta nu ar putea îndreptăţi pe iubitorii de arginţi sau şi pe furătorii de cele sfinte,
şi nici că ar putea cineva dintr-aceştia să zică, fiind învinuit, că şi apostolul Domnului a
fost tâlhar, furător de cele sfinte şi vânzător al Mântuitorului, ci mai cu seamă aceasta ne
va osândi şi pedepsi, că nici după relele pătimite de alţii noi nu ne-am cuminţit. Dar
tocmai pentru aceea sunt scrise asemenea fapte, ca astfel să fugim de dânsele. Pentru
aceea, lăsând la o parte pe cutare şi pe cutare, noi să luăm seama la noi înşine şi la faptele
noastre, căci fiecare din noi numai pentru dânsul va da seamă înaintea lui Dumnezeu.”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXI, pp. 223-224)

PREOŢIA (preotul să nu caute foloase materiale sug steagul lui Hristos)

,,Este vrednic de observat aici şi aceea că fericitul Pavel peste tot locul păstrează
măsura, căutând numai cele de neapărată trebuinţă, şi nicidecum de prisos. Căci nu a zis:
Cine slujeşte în oaste şi nu se îmbogăţeşte?, ci Cine slujeşte în oaste cu leafa sa?; nici nu
zice: Sau cine sădeşte vie şi nu strânge aur, sau nu culege întregul rod? - ci şi din rodul
ei nu mănâncă; şi nici nu a zis: Sau cine paşte turmă şi nu vinde mieii? - ci şi din laptele
ei nu mănâncă; - nu zice din mieii turmei, ci din laptele ei, arătând prin aceasta că
dascălul trebuie a se mulţumi cu o mică mângâiere şi numai cu hrana trebuitoare. Aceste
cuvinte sunt îndreptate împotriva celor ce vor a mânca totul şi a culege întregul rod al
viei. Aşa a legiuit şi Domnul, zicând: Vrednic este lucrătorul de hrana sa (Mt., 10, 10).
Deci el nu aduce aici pildele cum s-ar întâmpla, ci arată încă prin ele şi ce fel trebuie a fi
preotul. Fiindcă el trebuie a avea şi voinicia ostaşului, şi îngrijirea păstorului, şi sârguinţa
lucrătorului de pământ, şi pe lângă toate acestea încă, de a nu căuta nimic mai mult decât
neapărata trebuinţă.
Arătând deci că şi după apostoli, şi după pildele din viaţă, dascălul nu este
împiedicat a lua de la ucenici cele trebuitoare pentru hrana sa.” (Comentariile sau
Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXI, p. 215)

PREOŢIA (nu se cade ca preoţii să-şi agonisească averi)

„Este (preotul – n.n.) îmbrăcat în haine de mătase? Are poate o mulţime de

servitori când se duce la piaţă? Umblă poate călare? Îşi ridică oare case mari în care să
locuiască? Dacă ar face aşa, eu însumi l-aş condamna şi nu l-aş cruţa nicidecum, ci l-aş
arăta chiar ca fiind nevrednic de preoţie! Căci cum va putea el sfătui pe alţii să nu se
ocupe cu acestea, dacă pe sine însuşi nu se poate sfătui?” (Omilii la Epistola către
Filipeni, omilia a X-a, p. 179)

PREOŢIA (preoţii să nu ia asupra lor purtări de griji lumeşti)

„După ce Hristos i-a lipsit pe ucenici de toate, le-a dat totul; le-a îngăduit să
rămână în casele învăţăceilor lor, dar să nu aducă nimic cu ei când intră în casele lor. I-a
scăpat astfel pe apostoli de grija cea de toate zilele, iar pe învăţăcei i-a convins că
apostolii intră în casele lor numai pentru mântuirea lor; şi pentru că nu aduc cu ei nimic şi
73
pentru că nu cer nimic mai mult decât cele de neapărată trebuinţă şi pentru că nu intră în
casele tuturora. Domnul vrea ca apostolii Lui să fie străluciţi, nu numai datorită
minunilor, ci, înainte de minuni, datorită virtuţii lor. Că nimic nu caracterizează atât
filosofia ca simplitatea; şi, pe cât e cu putinţă, desăvârşirea”. (Omilii la Matei, omilia
XXXII, V, în col. PSB, vol. 23, p. 400)

„Că nu-i cu putinţă să urmezi pe Hristos cum trebuie dacă nu te desfaci de toată
grija cea lumească şi legată de pământ. Aşa, însă, preoţii lui Dumnezeu stau la culesul
viilor, la seceratul grâului şi la vânzarea recoltelor. Slujitorii umbrei, preoţii Vechiului
Testament, erau scutiţi de astfel de griji, deşi li se încredinţase o slujire mai trupească; iar
noi, care suntem chemaţi să slujim la altarul cel ceresc, care intrăm în sfintele sfintei cele
adevărate, ne îndeletnicim cu treburi de negustori şi de samsari. Din pricina aceasta nu
mai citim deloc Scripturile, din pricina aceasta ne trândăvim la rugăciune, din pricina
aceasta suntem nepăsători la toată fapta bună. Nici nu e cu putinţă să ne împărţim în
amândouă părţile cu râvna cuvenită”. (Omilii la Matei, omilia LXXXV, IV, în col. PSB,
vol. 23, p. 963)

PREOŢIA (preoţii să transmită cele duhovniceşti credincioşilor, iar

aceştia să-i ajute pe preoţi în cele necesare trupului)

,,… când el strigă ca să nu se lege gura boului ce treieră, nimic alta nu lasă a se
înţelege, fără numai că dascălii ce se ostenesc trebuie a se bucura de răsplata ostenelilor.”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXI, p. 216)

,,Dacă am semănat noi vouă cele duhovniceşti, au mare lucru este de vom secera
noi ale voastre cele trupeşti? Ai văzut pricină întru totul îndreptăţită şi vrednică de
cuvânt? Acolo, zice, sămânţa este trupească, trupească este şi roada, pe când aici nu este
aşa, ci sămânţa este duhovnicească, iar răsplata trupească. Ca nu cumva ei să cugete
lucruri mai, ca unii ce ar da cele trebuitoare dascălilor, arată că dânşii iau mai mult decât
dau. Lucrătorii de pământ ceea ce seamănă, aceea şi iau, pe când noi, zice, semănând în
sufletele voastre cele duhovniceşti, secerăm cele trupeşti, căci aşa era hrana dată de dânşii
apostolilor.
Mai departe apoi spune ceva mai aducător de sfială, zicând: Dacă au parte alţii de
stăpânirea voastră, au nu mai vârtos noi? (1 Cor., 9, 12). Iată aici şi alt gând, şi acesta tot
din pilde, însă nu la fel ca cele dinainte. Căci nu pomeneşte aici nici de Petru, şi nici de
ceilalţi apostoli, ci de nişte vicleni, împotriva cărora se azvârle cu putere şi de care zice în
altă parte: Că suferiţi de vă robeşte cineva, de vă ia cineva, de se semeţeşte cineva, de vă
bate cineva peste obraz (2 Cor., 11, 20), şi deci prin cuvintele de mai sus el dă de veste
deja despre lupta ce o va duce împotriva acelor înşelători. Pentru aceea nici nu a zis:
Dacă alţii iau de la voi, ci arătând obrăznicia acelora, tirania şi neguţătoria lor, zice:
Dacă au parte alţii de stăpânirea voastră, adică vă stăpânesc, şi se poartă cu voi ca şi cu
nişte slugi, nu numai luând de la voi, ci încă cu multă obrăznicie. Pentru aceea a adăugat:
au nu mai vârtos noi? – ceea ce nu ar fi spus el dacă îi era aici vorba de apostoli. De aici
se vădeşte că el face vorbire prin aceste cuvinte la nişte şarlatani care îi asupreau. Aşa că
împreună cu legea lui Moise, chiar şi voi aţi pus prin aceasta lege, că trebuie a da
dascălilor voştri hrana trebuitoare. Zicând însă: Au nu mai vârtos noi?, el nu mai întinde
vorba de ce cu atât mai vârtos ei ca apostoli trebuia a lua, ci lasă aceasta la judecata
cugetului lor, voind prin aceasta a-i şi înfricoşa şi mai mult a-i aţâţa.
Ci nu ne-am folosit de stăpânirea aceasta, adică n-am luat nimic de la voi. Ai
văzut prin câte a pregătit el vorba că nu ar fi ceva nelegiuit dacă ar lua – şi cu toate

74
acestea, nu a luat nimic – ca să nu se creadă că dacă nu a luat, apoi a fost împiedicat? Nu
fiindcă nu mi-este slobod nu iau, zice, căci îmi este slobod a face aceasta, după cum am
dovedit cu apostolii, cu împrejurările din viaţă, cu ostaşul, cu lucrătorul şi cu păstorul,
cu legea lui Moise, cu însăşi firea lucrului, cu faptul că am semănat vouă cele
duhovniceşti, cu faptul că voi vă îngrijiţi şi daţi altora care nu merită - totuşi, ca să nu se
pară că el necinsteşte pe ceilalţi apostoli care luau, a pus toate acestea aici, spre a se sfii
aceşti corinteni, dovedindu-le că nu pentru că ar fi fost împiedicat nu a luat.”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXI, pp. 216-217)

„Căci dacă Dumnezeu făgăduieşte Împărăţia cerurilor în schimbul unor lucruri

mici şi neînsemnate, atunci şi slujitorii Săi trebuie să transmită altora cele duhovniceşti în
schimbul celor mici şi necesare trupului, pentru că, pe drept cuvânt, El este Cel Care le
dăruieşte şi pe unele şi pe altele.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a II-a, p. 28)

„Fiindcă nu-i absurd să-i dăm împăratului pământesc şi armatei lui plecate la
război toate cele necesare, haine şi hrană şi nu numai cât trebuie, ci chiar şi de prisos, iar
Împăratului ceresc şi armatei Lui aflată în linie de bătaie în faţa unor duşmani cu mult
mai cumpliţi – căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui (Efes., 6, 12) –
să nu le oferim nici măcar strictul necesar? Vai, câtă nerecunoştinţă şi ce poftă nesfârşită
de câştiguri nedrepte!” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a X-a, pp. 176-178)

„Şi cu toate acestea mulţi dintre cei de faţă sunt mai prejos decât iudeii. Ia aminte,
aşadar, la câte dări plăteau iudeii pentru preoţii lor: zeciuieli, prinoase şi iarăşi zeciuieli,
apoi zeciuială chiar şi a treia oară şi sicli, fără ca cineva să spună că preoţii lor consumă
mult. Cu cât mai mult vor primi cei săraci, cu atât şi plata celor ce fac milostenie va fi
mai mare. Nu spuneau: preoţii primesc prea mult, îşi îmbuibă pântecele etc., vorbe ce se
aud astăzi din partea multora. Cei care-şi înalţă case măreţe şi-şi cumpără ogoare sunt
consideraţi ca neavând mare lucru; dar dacă vreunul din preoţi ar îmbrăca vreo haină mai
frumoasă sau şi-ar procura haina necesară, sau ar avea vreo slugă – ca să nu fie silit a se
arăta în ochii lumii fără orânduială – atunci acest fapt este socotit a fi bogăţie! … într-
adevăr, suntem bogaţi, dar în acuzaţiile pe care ei ni le aduc, lucru pe care sunt siliţi să-l
recunoască. Noi, de-am avea oricât de puţin, suntem socotiţi bogaţi, în timp ce aceia chiar
de-ar trăi în belşug fără măsură, sunt socotiţi săraci!” (Omilii la Epistola către Filipeni,
omilia a X-a, pp. 177-178)

„Ai văzut înţelepciunea lui Dumnezeu şi iubirea Lui de oameni? Aşa cum n-a
căutat la slava Sa şi nici n-a avut în vedere pe cele ale Sale, ci, în slavă fiind, a ales pentru
tine necinstea, la fel e şi cu învăţătorii, care deşi puteau să fie slăviţi, au preferat totuşi
pentru tine să fie dispreţuiţi, pentru ca tu să te foloseşti, ca tu să te îmbogăţeşti. Pentru a
te îmbogăţi tu în cele duhovniceşti, de aceea e lipsit el de cele trupeşti. Aşadar,
Dumnezeu ar fi putut să-i facă fără nici o lipsă, dar a arătat că pentru tine i-a lăsat să fie
săraci!” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a X-a, p. 187)

„... trebuie să se acorde ajutoare cu îmbelşugare dascălilor pentru întreţinerea lor

ca nu cumva să sufere sau să se moleşească; ca nu cumva, ocupându-se cu cele mici, din
această cauză ucenicii să fie lipsiţi de cele mari; ca astfel lucrând cele duhovniceşti, să nu
se ocupe deloc cu cele pământeşti.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a
XV-a, p. 167)

PREOŢIA („cel ce slujeşte la altar, de la altar să se hrănească”)

75
 „Cel învăţat în cuvânt să comunice celui ce învaţă toate cele bune. Aici e vorba
de învăţători, că trebuie a se bucura de multă grijă din partea discipolilor. Şi din ce cauză
oare a legiferat Hristos aşa? Căci şi în Noul Testament astfel e hotărât, ca cei ce predică
Evanghelia, din aceasta să trăiască; şi în Vechiul Testament se găsesc de asemenea multe
dispoziţiuni, după care leviţii se bucurau de multe venituri din partea evreilor. Din ce
cauză deci s-a ordonat acestea? Fiindcă aici este pusă mai înainte temelia umilinţei şi a
iubirii. Demnitatea didactică de multe ori îngâmfă pe cei ce o posedă; de aceea, el
reprimând astfel de apucături, pune în poziţie pe dascăl de a avea nevoie de ajutorul
discipolilor, iar pe aceştia-i motivează de a se face mai sprinteni spre binefacere,
exercitându-i astfel de a deveni blânzi către alţii, precum sunt blânzi şi îndatoritori către
dascălii lor. Pentru că de nu ar fi aşa, cum am zis, de ce pe iudeii cei nerecunoscători îi
hrăneşte cu mană în pustiu, iar pe apostoli i-a lăsat ca cerşetori? Nu este invederat că de
aici pregătind bunătăţile cele mari, - umilinţa şi iubirea, - a învăţat pe discipoli de a nu se
ruşina de dascălii lor, ce erau batjocoriţi? A cere de la alţii pentru hrana zilnică, se pare a
fi ruşinos; însă nu se poate zice tot aşa şi pentru dascăli, când ei cer de la discipolii lor, cu
toată sinceritatea; aşa că şi de aici nu puţin câştigă discipolii, învăţându-se de a dispreţui
orice slavă. De aceea şi zice: Cel învăţat să împărtăşească pe cel ce învaţă în toate cele
bune, adică, să-şi arate toată dărnicia către el. Când el zice în toate cele bune, la aceasta
face aluzie. Nimic să nu fie propriu al discipolului, ci toate să fie comune, pentru că mai
mari va lua decât dă, şi încă cu atât mai mari, cu cât sunt mai bune cele cereşti decât cele
pământeşti. Aceasta invederând-o şi în altă parte, zice: dacă noi am semăna vouă cele
spirituale, au este mare lucru de vom secera de la voi cele corporale? (I Cor., 9, 11).
Pentru aceasta şi numeşte faptul menţionat împărtăşire, arătând că aici e un fel de schimb
reciproc, cu care ocazie şi iubirea devine cu mult mai fierbinte şi mai statornică. Dacă
dascălul caută sobrietatea, el rămâne statornic în acelaşi loc, primind ajutoare după
demnitatea lui. A stărui în cuvânt, a se afla în sărăcie permanentă, a dispreţui toate cele
pământeşti, ca la urmă să ai nevoie de alţii, încă este laudă mare. Dacă, însă, dascălul
întrece măsura cerută, apoi singur îşi vatămă demnitatea, nu pentru că primeşte ajutoare,
ci pentru că primeşte fără măsură.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către
Galateni, pp. 118-120)

PREOŢIA (ispitele ce-l atacă pe preot)

„Este necesar ca dascălul să sufere primejdii, şi chiar mai multe decât ucenicii.
Bate-voi păstorul, zice, şi se vor risipi oile (Mt., 26, 31). Deci, fiindcă se petrece acest
fapt, diavolul suflă cu mai multă putere asupra lor, ca cel ce în nimicirea unora trage cu
sine şi risipirea altora, adică risipirea turmei. Căci dacă ucide oile, împuţinează turma; dar
când pe păstor îl scoate din mijloc, desigur că va vătăma turma întreagă. Deci, dacă
diavolul lucrează lucruri mari printr-o mică osteneală, şi dacă vatămă totul printr-un
singur suflet, tocmai de aceea trebuie să ne îngrijim.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către
Timotei, omilia I, pp. 14-15)

„Primul viciu de care trebuie să se teamă preotul este mândria. Demnitatea

preoţească este atât de înaltă, împărăţia ei atât de puternică, încât ispita inerentă
la orice împărăţie vine de la sine. Din această rădăcină înveninată se naşte slava
deşartă, căutarea onorurilor, aviditatea după laude, revendicarea geloziei şi a
puterii celei mai înalte. De acolo încă invidia care roade, dispreţul care se sileşte
să coboare pe altul care este mai sus decât el, demersurile necinstite pentru a
ajunge concurentul dorit şi cel mai favorizat. De acolo încă amărăciunile,
tristeţile, abaterile urâte, când mândria nu mai are păşunea sa.
Un rău mai periculos în preot este ambiţia vinovată de a plăcea femeii,
unde se exercită de obicei preoţia. Dacă el cade în această slăbiciune, adio la
76
orice independenţă şi orice energie; el nu va mai fi decât sclavul laş al acelora a
căror ambiţie caută favorurile lor. Dacă o mulţime de preoţi nu cunosc această
ruşine, sunt prea mulţi, vai, care cad în aceasta!
Un pericol de un alt gen, este pentru preot de a deveni lacom. Dacă-l
munceşte avariţia, dacă ambiţia îl împinge la onoruri, noi îl vom vedea înainte de
sfinţirea sa asigurat pentru demersuri laşe ca să intre în cele Sfinte.” (Din vol.
Bogăţiile oratorice, p. 209)

„Preotul trăieşte în mijlocul laturilor întinse din toate părţile pentru

virtutea sa. Ce prudenţă, ce privire atentă, ce fineţe de şarpe, ce măsură de limbaj,
ce dibăcie şi ce abilitate îi sunt necesare în demersurile sale!
Cel mai adesea preotul este persecutat. El este prada desemnată a oricărei
răutăţi a celor răi. Calomnii, injurii, procedee nedrepte, adesea violenţe şi ocări de
fapte; el trebuie să se aştepte la totul. Ce va face el? În loc de a rămâne miel, se
va face el lup, răpind în mijlocul lupilor răpitorii? Preotul răzbunător şi mânios
pierde şi sufletele şi se pierde şi pe sine însuşi.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p.
210)

„Ce de duşmani pentru preotul ce stă în contact cu lumea, din spectacolele

care se desfăşoară aici, continua imagine a viciului pe care-l are aici sub ochi! Că
dacă la această primă piedică se mai adaugă a doua mai grozavă: laudele şi
favorurile lumii, cum va scăpa el de o atât de îmbătătoare contagiere, infectare?
Totodată lumea îi oferă lui doi duşmani de învins: atracţia bogăţiei, sau contactul
josnic cu plebea de jos, grosolană; aici este pumnalul ucigaş al laudei, cel mai
tare dintre toate. Dacă preotul devine omul lumii, el este pierdut.
Şi el trebuie să trăiască în această lume de care trebuie să fugă! Este mult
mai ameninţată sfinţenia lui şi mai grea decât a călugărului în siguranţa chiliei
sale!” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 211)

PREOŢIA (neîncetata luptă duhovnicească a preotului)

„Cei ce voiesc să vatăme o turmă de oi nu se războiesc cu ciobanul, când îl văd că

fuge; lasă lupta cu el şi se mulţumesc cu răpirea oilor. Aici, nu. Chiar dacă duşmanii
răpesc toată turma, nici aşa nu lasă în pace pe păstor. Dimpotrivă, îl atacă mai cumplit, se
înverşunează mai mult împotriva lui şi nu se opresc până ce nu îl înving sau cad ei
învinşi.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 3, în vol. Despre preoţie, p. 48)

PREOŢIA (chiar şi cele mai mici păcate ale preotului ies repede la iveală
şi vatămă pe mulţi)

„Nu-i cu putinţă să rămână ascunse păcatele preoţilor. Dimpotrivă, ies repede la

iveală chiar cele mai mici păcate.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol.
Despre preoţie, p. 78)

„Păcatele credincioşilor de rând, ca şi cum ar fi săvârşite în întuneric, pierd numai

pe săvârşitorii lor, pe când păcatul unui om de vază şi cunoscut de mulţi, cum este
preotul, vatămă îndeobşte pe toţi; pe cei slabi îi face şi mai slabi pentru ostenelile cele
spre virtute, iar pe cei ce vor să fie mai cu luare aminte asupra lor, pe cei care săvârşesc
oarecare fapte de virtute, îi face de se mândresc. În afară de asta, păcatele credincioşilor
de rând, chiar dacă sunt săvârşite în văzul lumii, nu zdruncină într-un chip deosebit
sufletele oamenilor, pe când păcatele celor ce stau în fruntea acestei slujbe, mai întâi sunt
cunoscute de toţi, apoi, chiar de-s foarte mici, ele par mari faţă de păcatele mici ale
77
celorlalţi. Toţi măsoară păcatul nu cu mărimea păcatului săvârşit, ci cu dregătoria celui ce
săvârşeşte păcatul.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile, ca şi cu nişte arme de
oţel, cu zel mare şi neîntreruptă supraveghere a vieţii sale. Trebuie să se uite mereu în
jurul său, ca nu cumva să-i găsească cineva un loc descoperit şi nepăzit şi să-i dea o
lovitură de moarte. Toţi stau în jurul lui gata să-l rănească şi să-l doboare; nu numai
vrăjmaşii şi inamicii lui, ci chiar mulţi din cei ce-i arată pe faţă prietenie.” (Tratatul
despre preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 78)

„Hrana focului care arde sufletul preotului, nu sunt smoala, câlţii şi vreascurile, ci
alte materii, cu mult mai complicate ca acestea; că pe suflet nu-l arde focul acela material,
ci-l împresoară flacăra atotmistuitoare a invidiei, care se înalţă împrejurul lui din toate
părţile. Invidia iscodeşte viaţa preotului şi se năpusteşte asupra lui mai cu putere de cum
se năpustea focul din cuptorul Babilonului asupra trupurilor celor trei tineri. De găseşte în
viaţa lui numai o urmă de stuf, adică cel mai mic păcat, flacăra invidiei se lipeşte iute de
el; arde, într-adevăr, partea putredă, dar odată cu ea îi pârleşte şi-i înnegreşte cu fumul ei
toată viaţa, de-ar fi ea mai strălucitoare ca razele soarelui. Atâta vreme cât viaţa preotului
este în toate privinţele fără cusur, clevetirile nu-l pot atinge; dar dacă se întâmplă să
săvârşească un mic păcat, cum este şi firesc, că e om şi el şi călătoreşte pe oceanul cel
mult înşelător al acestei vieţi, nu-i mai sunt de folos celelalte fapte bune ca să-l poată
scăpa de gurile acuzatorilor, ci acel mic păcat le pune în umbră pe toate. Toţi îl judecă pe
preot, nu ca pe un om îmbrăcat cu trup şi el, cu fire omenească şi el, ci ca pe un înger,
slobozit de orice slăbiciune omenească.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 10,
în vol. Despre preoţie, p. 79)

PREOŢIA (căderile preotului)

„Ceilalţi oameni, de-ar păcătui de mii de ori, pot dobândi iertare. Dar dascălul,
dacă păcătuieşte, e lipsit de orice apărare şi va primi cea mai mare pedeapsă”. (Omilii la
Matei, omilia XV, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 185)

„Că spune Scriptura: Cei tari, cumplit se vor certa (Înţ. Sol., 6, 6); şi: Cel care a
ştiut voia stăpânului său şi n-a făcut-o se va bate mult (Lc., 12, 47). Deci cu cât cunoşti
mai mult, cu atât eşti mai mult pedepsit. De aceea preotul care face acelaşi păcat ca şi
mireanul nu primeşte pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea”. (Omilii la
Matei, omilia XXVI, VI, în col. PSB, vol. 23, p. 339)

„Orice om care calcă legea merită să fie pedepsit, dar mai ales cel care-i pus să
înveţe pe alţii este drept să fie pedepsit îndoit şi întreit; o dată, pentru că el calcă legea; a
doua oară, pentru că, fiind dator să îndrepte pe ceilalţi, şchioapătă; de aceea este vrednic
de o pedeapsă şi mai mare din pricina slujbei sale de cinste; a treia oară, pentru că îi strică
pe ceilalţi şi mai mult prin aceea că, fiind învăţător, săvârşeşte astfel de călcări de lege”.
(Omilii la Matei, omilia LXXII, I, în col. PSB, vol. 23, p. 821)

„Când un om de rând cade, nu este un scandal pentru Biserică; dar când o

persoană a cărei virtute înaltă e pusă ca pildă de urmat, care e cunoscut pretutindeni şi
admirat în general, cedează ispitei, el cauzează o mare ruină şi o însemnată pagubă, nu
numai pentru că el cade din înălţime, dar pentru că exemplul său pierde un mare număr
care îl luase ca model. Şi după cum, când capul sau ochii sunt bolnavi, tot restul corpului
lâncezeşte şi rămâne fără acţiune, tot astfel când aceste mari lumini ale creştinismului se
întunecă prin păcat şi-şi pun o oarecare pată, tot corpul Bisericii suferă.” (Primele patru
omilii despre statui, omilia I, p. 13)
78
 „De asta s-a rânduit şi s-a îngăduit lui Petru să păcătuiască, pentru că avea
să i se încredinţeze popor mult; pentru ca nu cumva, din pricina firii sale aspre şi a
lipsei de păcat, să fie neiertător cu fraţii lui. A căzut în păcat pentru ca, gândindu-
se la păcatul lui şi la iertarea Stăpânului, să ierte şi el pe alţii după rânduiala
dumnezeiască, potrivit lui Dumnezeu. I s-a îngăduit să păcătuiască celui căruia
avea să i se încredinţeze Biserica, stâlpului Bisericii, limanului credinţei; i s-a
îngăduit să păcătuiască lui Petru, dascălul lumii, pentru ca iertarea lui să ajungă
pricină iertării altora. Dar pentru ce spun eu asta? Pentru că şi noi, preoţii, care
stăm pe scaun şi învăţăm, suntem legaţi cu păcate. De aceea preoţia n-a fost
încredinţată nici îngerilor, nici arhanghelilor - că ei sunt fără de păcat -, ca nu
cumva din pricina sfinţeniei lor, necruţătoare faţă de păcat, să trăsnească pe
păcătoşii din popor, ci a încredinţat dregătoria aceasta unui om dintre oameni,
legat şi el de plăceri şi de păcate, pentru ca, pe temeiul păcatelor sale, să fie bun cu
păcătosul când prinde pe cineva în păcat. Dacă preotul ar fi înger şi ar prinde pe
cineva făcând desfrânare, îndată l-ar ucide, de vreme ce el nu este încurcat cu
aceste păcate. De aceea, dacă îngerul ar fi luat puterea preoţiei, îngerul n-ar fi
predicat, ci îndată ar fi ucis; s-ar fi pornit cu urgie asupra unui păcătos, pentru că
el nu este ca păcătosul. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a încredinţat
preoţia oamenilor; omul, cunoscându-şi păcatele lui şi ştiind din experienţă ce e
păcatul, iartă pe păcătoşi şi nu se porneşte cu mânie împotriva lor, iar Biserica îşi
împlineşte astfel rostul ei.” (Cuvânt la Petru Apostolul şi Ilie Proorocul, I, în vol.
Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 547-548)

„După cum focul cearcă tăria metalelor, tot aşa şi preoţia arată cum e sufletul
oamenilor; de e supărăcios, mic la suflet, iubitor de slavă, îngâmfat, de are vreun alt
cusur, pe toate le descoperă; dezgoleşte toate cusururile; dar nu le dezgoleşte numai, ci le
face şi mai grozave şi mai mari. Rănile trupului, când sunt zgândărite, se vindecă mai greu;
tot aşa şi patimile sufletului, când sunt aţâţate şi întărâtate, se sălbăticesc mai mult şi
silesc pe cei ce le au să păcătuiască şi mai mult. Îl fac pe cel ce nu ia aminte de sine însuşi
să îndrăgească slava, să ajungă mândru şi să-i placă banii, îl târăsc pe nesimţite spre
desfătări, spre petreceri, spre tihnă şi trândăveală; şi încetul cu încetul îl împing la păcate
mai mari decât acestea, la păcatele ce se nasc din acestea.” (Tratatul despre preoţie,
cartea a şasea, cap. 8, în vol. Despre preoţie, p. 144)

„Înainte de vremea profeţilor, Dumnezeu, voind să arate că mult mai mare

pedeapsă se cuvine păcatelor săvârşite de preoţi decât celor săvârşite de oamenii de rând,
a poruncit ca pentru păcatele preoţilor să se aducă o jertfă tot atât de mare cât se aducea
pentru păcatele întregului popor (Lev., 4, 3, 14). Asta nu arată altceva decât că păcatele
preotului au nevoie de mai mare ajutor, tot atât de mare cât ajutorul dat întregului popor.
Şi n-ar avea nevoie de un ajutor mai mare dacă păcatele lui n-ar fi mai grele; şi sunt mai
grele, nu prin natura lor, ci prin dregătoria preotului care le săvârşeşte (Lev., 21, 9).
Dar pentru ce vorbesc de preoţi? Chiar fiicele preoţilor, care nu aveau nici o
legătură cu preoţia, erau pedepsite pentru aceleaşi păcate cu mult mai aspru, tocmai din
pricină că părinţii lor erau preoţi. Păcatul săvârşit era acelaşi ca şi cel săvârşit de fetele
oamenilor de rând - amândouă păcate de desfrânare -, totuşi fiicele preoţilor erau
pedepsite cu mult mai aspru.
Vezi cât de lămurit îţi arată Dumnezeu că pedepseşte pe preot cu mult mai mult
decât pe credincioşi? Că Dumnezeu, Care pedepseşte pe fiica preotului mai mult decât pe
fiicele celorlalţi oameni, din pricina tatălui ei, nici pe tatăl ei, care a fost pricina sporului
ei de pedeapsă, nu-l va pedepsi la fel cu ceilalţi oameni, ci cu mult mai mult. Şi pe bună
dreptate, că prin păcatul său preotul nu mărgineşte paguba sufletească numai la el, ci
79
vatămă şi sufletele credincioşilor mai slabi care îl văd. Asta vrea să spună şi Iezechiel,
când desparte la judecată berbecii de oi (Iez., 34, 17).” (Tratatul despre preoţie, cartea a
şasea, cap. 11, în vol. Despre preoţie, p. 148)

„Că de vei greşi deosebi, nimic ca de acest fel nu vei pătimi, iar dacă preot fiind –
te-ai prăpădit. Socoteşte câte a suferit, câte a filosofat Moise, câte lucruri bune a arătat. Şi
pentru că a greşit numai o greşeală, se pedepsea cu amar. Cu cuviinţă! Că cu paguba
celorlalţi s-a făcut aceasta. Pentru aceasta mai amar se pedepsea, nu pentru că s-a făcut
arătat, ci pentru că şi de preot era greşeala. Că nu cu aceeaşi muncă ne pedepsim şi pentru
greşelile cele arătate şi pentru cele în taină făcute. Că păcatul este acelaşi, iar paguba nu
este aceeaşi; iar mai ales nici păcatul. Că nu este aceeaşi în taină şi întru ascuns a greşi, şi
arătat. Iar episcopul nu este cu putinţă întru ascuns a greşi. Că iubit lucru este, ca
negreşind să se izbăvească de vine, cu cât mai vârtos greşind. Ori de se va mânia, ori de
va râde, ori de va pofti odihnă în vis, mulţi sunt cei ce se ocărăsc, mulţi cei ce se
smintesc, mulţi cei ce legiuiesc, mulţi cei ce pomenesc de cei mai dinainte şi pe cel de
acum îl prihănesc. Şi acestea fac nu vrând să-i laude pe aceia, ci ca să-l împungă pe
acesta pomenesc de cei împreună episcopi, de preoţi”. (Din Cuvântul 3 la Faptele
Apostolilor, în vol. Puţul şi Împărţirea de grâu, pp. 478-479)

„Chiar de-ar fi conducătorii noştri cei mai mari nelegiuiţi şi ar conduce cu

nepricepere şi fără rânduială, totuşi tot nepriceperea şi neorânduiala noastră au adus în
fruntea noastră un astfel de conducător; păcatele noastre sunt cauza pedepsei. A avea
conducători potrivit inimilor noastre nu înseamnă altceva decât că din pricina păcatelor
noastre avem parte de un astfel de conducător, fie că e vorba de cel care administrează
treburile bisericeşti, fie că e vorba de cel care administrează treburile publice”. (Omilie la
Serafimi, omilia I, în vol. Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, p.
140)

PREOŢIA (căderea unor preoţi în păcate grele)

„De i se întâmplă să săvârşească vreun păcat care-l face vrednic de caterisire, să

nu aştepte să-l judece alţii, ci s-o ia înaintea judecăţii lor şi să părăsească singur această
înaltă slujire. Aşa, îşi va atrage negreşit asupra lui mila lui Dumnezeu, dar dacă se
îndărătniceşte să rămână, deşi-i nevrednic, se lipseşte de iertare, şi aprinde şi mai mult
urgia lui Dumnezeu, că adaugă un al doilea păcat, şi mai grozav.” (Tratatul despre
preoţie, cartea a treia, cap. 10, în vol. Despre preoţie, p. 73)

PREOŢII (slujitorii lui Hristos distrug cele ale Lui mai funest decât
vrăjmaşii Săi declaraţi)

„Cum să nu te minunezi de iubirea Lui de oameni? Cum să nu te uimească

milostivirea Lui? Oamenii lui Hristos distrug pe cele ale lui Hristos mai cumplit decât
vrăjmaşii şi inamicii lui Hristos, iar Hristos, tot bun, le face încă bine şi-i cheamă la
pocăinţă. Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Cât de mare e adâncul iubirii Tale de oameni!
Cât de mare e bogăţia răbdării Tale!” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 11, în
vol. Despre preoţie, p. 84)

PREOŢIA (iubirea preotului pentru păstoriţii săi)

„Eu, îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru, am purtat mereu cu mine

frumuseţea lui. Şi după cum pictorii, când fac tabloul cuiva, amestecă fel de fel de culori,
tot aşa şi eu am zugrăvit chipul sufletului vostru, amestecând, ca pe nişte felurite culori de
80
virtute, şi râvna voastră la slujbele din biserică, şi ascultarea cu dragoste a predicii, şi
bunăvoinţa voastră pentru predicator, şi toate celelalte fapte bune. Puneam înaintea
ochilor minţii mele tabloul acesta, şi el îmi uşura durerea despărţirii. Vă purtam mereu în
suflet: şi când stăteam în casă, şi când mă ridicam din pat, şi când eram în călătorie, şi
când mă odihneam, şi când ieşeam din casă, şi când intram. Visam mereu chipurile
voastre dragi: nu numai ziua, ci şi noaptea mă hrăneam cu aceste chipuri. Trăiam aievea
cuvintele lui Solomon: Eu dorm, dar inima mea veghează. Nevoia de somn îmi lipea
pleoapele, dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele. De multe ori
mi se părea că vorbesc cu voi în vis. Aşa e sufletul! Visează noaptea ce gândeşte ziua.
Asta s-a întâmplat şi cu mine. Nevăzându-vă cu ochii trupului, vă vedeam cu ochii
dragostei. Nefiind între voi cu trupul, eram printre voi cu dragostea şi-mi sunau mereu în
urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre.” (Omiliile despre pocăinţă, omilia întâi, pp. 7-8)

„Pavel, fiind înlănţuit, întemniţat, în faţă cu mii şi mii de primejdii – dar se simţea
în temniţă ca într-o livadă – , îşi aducea aminte de fraţii lui şi scria: …vă am în inima
mea, în lanţurile mele, în apărarea mea şi în adeverirea Evangheliei? (Filip., 1, 7). Pe
dinafară lanţul duşmanilor, pe dinăuntru lanţul dragostei de ucenici. Lanţul cel din afară,
făurit din fier; lanţul cel dinăuntru, ţesut din dragoste. Pe acela Pavel îl lepăda adeseori,
dar pe acesta niciodată nu l-a aruncat. Şi după cum femeile care au născut şi au ajuns
mame sunt legate necontenit de copiii pe care i-au născut, oriunde ar fi ele, tot aşa şi
Pavel; dar, mai bine spus, Pavel era mai puternic legat de ucenicii lui, cu atât mai mult cu
cât naşterile duhovniceşti sunt mai puternice decât naşterile trupeşti. Şi Pavel nu i-a
născut numai o dată, ci chiar de două ori pe aceiaşi ucenici, că striga spunând: Copiii mei,
pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii (Gal., 4, 19). Cu o femeie nu se poate întâmpla
niciodată asta, nici n-ar putea naşte din nou acelaşi copil.” (Omiliile despre pocăinţă,
omilia întâi, p. 9)

„În naşterile trupeşti numai trupul suferă dureri; în naşterile cele duhovniceşti
durerile nu muncesc pântecele, ci sfâşie însăşi tăria sufletului. Şi ca să afli că naşterile
cele duhovniceşti sunt mai chinuitoare, te întreb: Cine a dorit vreodată să sufere iadul
pentru copiii pe care i-a născut? Pavel, însă, nu numai că preferă să sufere iadul, dar chiar
se roagă să fie anatema de la Hristos numai ca să poată naşte pe iudei pentru Hristos
(Rom., 9, 3). Pentru ei suferea necontenit durerile naşterii; iar pentru că nu putea să-i
nască se plângea, zicând: Mare îmi este întristarea şi necurmată durerea în inima mea
(Rom., 9, 2); iar în altă parte, iarăşi: Copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii,
până ce Hristos va lua chip în voi (Gal., 4, 19).” (Omiliile despre pocăinţă, omilia întâi,
p. 10)

„Unde sunt eu, sunteţi şi voi; unde sunteţi voi, sunt şi eu. Suntem un singur trup;
nu se desparte trupul de cap, nici capul de trup. Suntem despărţiţi prin loc, dar uniţi prin
dragoste. Nici moartea nu ne poate despărţi. Că de moare trupul meu, trăieşte sufletul şi-
şi aduce aminte de popor. Voi îmi sunteţi fii! Cum vă pot uita? Voi îmi sunteţi părinţi, voi
îmi sunteţi viaţă, voi îmi sunteţi laudă. De sporiţi voi, mă încununez şi eu. Viaţa mea îmi
este o bogăţie ce stă în comoara voastră. De mii şi mii de ori sunt gata să mor pentru voi
(şi cu aceasta nu vă fac un dar, ci vă plătesc o datorie, căci păstorul cel bun sufletul său
îşi pune pentru oi - Ioan 10, 11), sunt gata să mor de mii şi mii de ori, să mi se taie capul
de mii şi mii de ori”. (Omilie rostită înainte de exil, în vol. Despre desfătarea celor
viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, p. 146)

„Ce n-aş suferi pentru voi? Voi îmi sunteţi părinţi, voi îmi sunteţi fraţi, voi îmi
sunteţi fii, voi îmi sunteţi mădulare, voi îmi sunteţi trup, voi îmi sunteţi lumină; dar, mai
bine spus, mai dulci decât lumina. Mă luminează oare atâta raza de soare cât dragostea
81
voastră? Raza de soare mi-e de folos în viaţa aceasta, pe când dragostea voastră îmi
împleteşte cunună în viaţa viitoare”. (Omilie rostită înainte de exil, în vol. Despre
desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la Cartea Facerii, pp.
146-147)

PREOŢIA (grija preotului pentru păstoriţii săi)

„După cum sporul vostru duhovnicesc îmi dă mai multă îndrăznire şi bogăţia mea
duhovnicească este să vă văd propăşind în cele duhovniceşti, strălucind în virtute şi
depărtându-vă de cele ce pot a vă vătăma, tot aşa mă umplu de tristeţe şi, ca să spun aşa,
ruşinea-mi stăpâneşte sufletul, când vă văd împiedicaţi şi subjugaţi de înşelăciunile
drăceşti”. (Omilii la Facere, omilia VII, I, în col. PSB, vol. 21, p. 87)

„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc (I Cor., 10, 23). Ai văzut pricepere
apostolică? Dacă îmi este îngăduit să fac ceva, spune Pavel, şi asta nu mă vatămă cu
nimic, totuşi nu vreau să fac lucrul acela, dacă prin el nu zidesc pe semenul meu. Ai
văzut ce suflet plin de iubire? Ai văzut că niciodată nu caută pe ale sale, ci prin tot ce face
arată că cea mai mare virtute este a te îngriji mult de zidirea semenilor?” (Omilii la
Facere, omilia VII, II, în col. PSB, vol. 21, p. 89)

„Aşadar, dacă eu îmi dau toată silinţa, dacă sunt mereu cu luare aminte ca să vă
povăţuiesc în fiecare zi pe calea virtuţii, dar voi stăruiţi în aceleaşi păcate, gândiţi-vă cât
de mare îmi este durerea şi vouă cât de mare vi-i osânda, ca să nu spun ceva mai mult.
Da, eu n-am nici o vină, pentru că n-am lăsat nimic la o parte din cele ce ţin de zidirea
voastră sufletească; dar nu mi-i sufletul liniştit, pentru că eu port grija mântuirii voastre.
Şi un învăţător, când îşi dă seama că şcolarii săi nu câştigă nimic de pe urma strădaniei
sale, se supără şi se amărăşte nu puţin când vede că munceşte în zadar”. (Omilii la
Facere, omilia XI, III, în col. PSB, vol. 21, p. 132)

„Un doctor, de-ar da de mii de ori doctorii unui bolnav, dacă bolnavul nu vrea să
ia doctoriile, dacă de multe ori se împotriveşte să primească pe doctor, nimeni din cei cu
judecată n-are să mustre pe doctor, pentru că doctorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă. Tot
aşa şi eu; v-am dat doctoria învăţăturii duhovniceşti, dar datoria voastră este, deci, să
înduraţi durerile, să primiţi îngrijirile, să scăpaţi de boale şi să vă faceţi deplin sănătoşi.
Aşa, făcând, veţi simţi şi voi folosul, iar eu voi avea nu puţină mângâiere, văzând că s-au
făcut repede sănătoşi cei ce fuseseră bolnavi mai înainte.” (Omilii la Facere, omilia XI,
IV, în col. PSB, vol. 21, p. 133)

„Ce cuvânt de apărare mai pot avea cei cărora li s-au încredinţat păstorirea
turmelor cuvântătoare, care din pricina trândăviei lor nu vor să aibă nici o grijă de oi şi,
după cuvântul profetului (Iez., 34, 3-6), în fiecare zi pe unele le junghie, pe altele le văd
sfâşiate de fiare, iar pe altele furate de străini? Şi doar aici osteneala e mai mică, iar grija
de turmă e uşoară; că numai sufletul trebuie instruit.
Iată ce spune Iacov! Ziua mă ardea arşiţa, iar noaptea sufeream de frig; şi nu se
prindea somnul de ochii mei.
Cine ar putea spune că pentru mântuirea celor păstoriţi păstorul de suflete înfruntă
necazuri şi primejdii? Nici unul din cei de acum n-ar îndrăzni să spună. Numai lui Pavel,
dascălul lumii, îi este îngăduit să spună cu îndrăznire acestea şi mai mari decât acestea.
– Dar unde, aş putea fi întrebat, a îndurat Pavel acestea?
– Ascultă-l, că însuşi o spune! Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se
sminteşte şi eu să nu ard? (II Cor., 11, 29). Ce iubire de păstor! Căderile altora, spune
Pavel, îmi măresc durerile mele. Smintelile altora îmi aprind cuptorul suferinţei mele. Pe
82
Pavel să-l imite toţi cei cărora li s-a încredinţat păstorirea oilor cuvântătoare! Să nu fie
mai răi ca Iacov, care a vegheat cu mare grijă oile cele necuvântătoare atâta număr de ani!
La păstorirea turmelor de oi de este cineva trândav nu-i vreo vătămare! Dincoace, însă, de
se pierde o oaie cuvântătoare sau de e sfâşiată de fiare, paguba e multă, vătămarea e
foarte mare, iar osânda nespusă. Dacă Stăpânul nu s-a ferit să-şi verse propriul Său sânge
pentru noi, ce iertare mai merită cel care dispreţuieşte pe cei cinstiţi atâta de Stăpân, cel
care nu face tot ce-i stă în putinţă pentru paza oilor?” (Omilii la Facere, omilia LVII, VI-
VII, în col. PSB, vol. 22, pp. 242-243)

„Când vezi un duşman al adevărului, vindecă-l, îngrijeşte-l, reîntoarce-l la virtute.

Dă-te tu pildă de viaţă curată; caută să nu poată fi osândite cuvintele tale; apără-l, poartă-i
de grijă; fă totul ca să-l îndrepţi imitând pe marii doctori; aceia nu vindecă numai într-un
singur chip, ci, când văd că o doctorie nu e de folos, se folosesc de o altă doctorie, apoi de
alta; uneori taie rana, alteori o leagă. Şi tu eşti un doctor al sufletelor; foloseşte tot felul
de doctorii, după legile lui Hristos, ca să iei plata: şi a mântuirii tale şi a folosului altora.
Făcând totul spre slava lui Dumnezeu, eşti şi tu slăvit, că a spus Domnul: Pe cei ce Mă
slăvesc îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă vor fi defăimaţi (I Regi 2, 31)”. (Omilii la
Matei, omilia XXIX, III, în col. PSB, vol. 23, p. 367)

„Hristos folosea orice mijloc pentru mântuirea sufletelor, nu numai când vorbea,
nici numai când vindeca, nici numai când mustra pe duşmani, ci şi când stătea la masă, pe
mulţi păcătoşi îi îndrepta. Prin asta ne învaţă că orice timp şi orice faptă pot să ne fie de
folos pentru a mântui. Deşi cele puse pe masă atunci de Matei erau fructul nedreptăţii şi
lăcomiei, totuşi Hristos n-a refuzat să mănânce din ele, pentru că mare era câştigul pe
care avea să-l scoată de acolo; de aceea a şi intrat în casă şi a şi stat la masă cu oameni
care făcuseră nişte păcate ca acelea. Aşa e doctorul; dacă se îngreţoşează de puroiul
bolnavilor nu-i scapă de boală”. (Omilii la Matei, omilia XXX, II, în col. PSB, vol. 23, p.
370)

„Dacă doisprezece oameni au plămădit toată lumea, gândeşte-te cât de păcătoşi şi

de răi suntem noi, când nu putem aduce la credinţă pe cei ce au rămas, deşi suntem atât
de mulţi, deşi suntem destul aluat pentru a plămădi mii de lumi.
Mi s-ar putea însă spune:
- Aceia au fost apostoli!
- Şi ce-i cu asta? N-au trăit şi ei cum trăieşti şi tu? N-au crescut şi ei în oraşe? Nu
s-au bucurat de aceleaşi lucruri? N-au avut şi ei câte o meserie? Erau, oare, îngeri? S-au
pogorât din cer?
- Nu, dar au făcut minuni!
- Nu minunile i-au făcut pe ei minunaţi! Până când vom întrebuinţa minunile
făcute de apostoli ca scuză pentru trândăvia noastră? Uită-te la ceata sfinţilor. Nu
strălucesc datorită minunilor. Mulţi au izgonit demoni, dar pentru că au săvârşit
fărădelegi, n-au ajuns minunaţi, ci chiar au fost pedepsiţi.
- Atunci, ce i-a făcut mari pe apostoli?
- Dispreţul averilor, dispreţul slavei, despărţirea de toate grijile şi afacerile lumeşti. Dacă
n-ar fi făcut asta, ci ar fi fost robii patimilor, chiar dacă ar fi înviat mii de morţi, n-ar fi
avut nici un folos, ci ar fi fost socotiţi nişte şarlatani. Aşa că viaţa omului îl face pe om
strălucit. Ea atrage harul Duhului. Ce minune a făcut Ioan Botezătorul, cel care a adus la
pocăinţă atâtea oraşe? Că n-a făcut nici o minune, ascultă-l pe evanghelist: Ioan n-a făcut
nici o minune (In., 10, 4). Prin ce a ajuns Ilie minunat? Nu prin îndrăznirea lui faţă de
împărat? Nu prin râvna lui faţă de Dumnezeu? Nu prin sărăcia lui de bunăvoie? Nu
datorită cojocului, peşterii şi munţilor? Minunile le-a făcut după toate acestea”. (Omilii la
Matei, omilia XLVI, II, în col. PSB, vol. 23, pp. 540-541)
83
 „Aşadar, dacă Dumnezeu Se bucură atât de mântuirea unuia din aceştia mici,
pentru ce să-i dispreţuieşti pe cei ce sunt atât de dragi lui Dumnezeu, când ar trebui să-ţi
dai chiar viaţa pentru unul din ei? Îmi spui că e un neputincios şi un om de rând? Dar
tocmai pentru aceasta trebuie să faci totul ca să-l mântui. Că şi Hristos a lăsat cele
nouăzeci şi nouă de oi; n-a avut putere mântuirea atâtor oi să acopere pierderea uneia
singure. Evanghelistul Luca spune că a luat-o pe umeri (Lc., 15, 5) şi că a spus: Mai mare
bucurie se face pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de
drepţi (Lc., 15, 7). A arătat marea Lui grijă de cel pierdut şi prin aceea că pentru el a lăsat
pe cei mântuiţi şi prin aceea că Se bucură mai mult de mântuirea lui.
Să nu dispreţuim, dar, sufletele unor astfel de oameni! Pentru sufletele lor a spus
Hristos toate cuvintele acestea.” (Omilii la Matei, omilia LIX, V, în col. PSB, vol. 23, pp.
690-691)

„Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de
multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus Hristos, acela ca să-şi
dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare să stea în faţa
lupului. În aceea se deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile
sale şi nu veghează decât pentru propriul său interes; dar celălalt se uită pe sine însuşi, şi
veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale.” (Comentar la Evanghelia de la
Ioan, omilia LXI, 1, p. 296)

„Iisus Hristos, voia să-l întărească pe Petru şi să-i arate că pata lepădării lui era
deja ştearsă; pentru aceasta îi încredinţează lui grija conducerii fraţilor săi şi nu-i
aminteşte, nu-i reproşează lepădarea, ci zice: Dacă Mă iubeşti primeşte conducerea
fraţilor mei; arată acum iubirea fierbinte pe care ai arătat-o totdeauna şi cu care te
slăveşti; viaţa care ai vrut s-o dai pentru Mine, dă-o pentru oile Mele.” (Comentar la
Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVIII, 1, p. 470)

„Domnul îl întreabă pe Petru de trei ori, de trei ori îi dă aceeaşi poruncă, pentru a
arăta câtă grijă are el de oi şi că această grijă este cea mai mare dovadă a iubirii pe care
poate să i-o dea.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVIII, 1, p. 470)

„Să ne gândim şi la păstorii oilor celor din Capadocia, câte suferinţe întâmpină în
apărarea acelor dobitoace. De multe ori stau câte trei zile în şir îngropaţi în zăpadă. Se
spune că şi cei din Libia nu îndură suferinţe mai mici ca aceia, căci în timp de luni întregi
îşi păstoresc oile prin acele pustietăţi întinse şi pline de fiare sălbatice. Deci, dacă avem o
astfel de îngrijire pentru animalele necuvântătoare, apoi ce îndreptare vom avea pentru
sufletele încredinţate nouă spre păstorire, când noi dormim somnul cel mai adânc? Avem
oare timpul de a trândăvi? Avem timpul de a ne linişti? Oare nu este nevoie de multe ori
de a ne învârti în jurul lor, şi a ne pune pe noi în pericol de moarte pentru aceste oi? Sau
poate nu ştiţi care este însemnătatea şi vrednicia acestei turme? Oare nu pentru ea
Stăpânul tău a săvârşit mii de fapte, şi la urmă şi-a vărsat şi sângele Său? Şi tu cauţi
odihnă? Dar ce ar putea fi mai rău ca asemenea păstori? Nu înţelegi că în preajma acestor
oi stau lupi cu mult mai sălbatici şi mai iuţi decât cei de prin pustiuri? Nu te gândeşti în
sinea ta ce fel de suflet trebuie să aibă cel ce voieşte să-şi ia asemenea stăpânire? Oamenii
cei care conduc se sfătuiesc şi chibzuiesc pentru lucruri de puţină însemnătate, zi şi
noapte la un loc priveghind, şi noi care purtăm lupta pentru cele cereşti, dormim chiar şi
în timpul zilei? Dar atunci cine ne va scăpa de osânda pentru asemenea trândăvie? Dacă
trebuie de a ne munci trupul şi a suferi mii de rele, apoi oare nu este nevoie de a
priveghea neîncetat? Acestea să le audă nu numai păstorii, ci şi oile, ca astfel şi păstorii
să se facă mai harnici, iar în acelaşi timp şi păstoriţii să arate toată supunerea şi
84
ascultarea, căci numai acestea vor putea încă mai mult să-i încurajeze pe păstori şi să-i
atragă la lucru. Tot aşa şi Pavel a poruncit, zicând: Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă
supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă,
ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos (Evr., 13,
17). Când el zice: priveghează, prin această expresie arată şi miile de osteneli, precum şi
grijile şi primejdiile prin care trec, căci păstorul cel bun trebuie a fi aşa, după cum şi
Hristos îl voieşte; adică să se întreacă cu miile de mucenici care au pătimit pentru El.
Păstorul care o dată a murit pentru El, pentru turmă va muri de mii de ori, dacă va fi
păstor aşa după cum trebuie a fi. Un asemenea păstor poate să moară în fiecare zi.”
(Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXIX, pp. 519-520)

„De aceea şi corifeului Apostolilor, care Îl iubea mai mult decât ceilalţi, aceasta i-
a încredinţat, după ce mai întâi a fost întrebat dacă Îl iubeşte, ca tu să afli că înaintea
tuturor celorlalte el a pus ca dovadă a dragostei îngrijirea de păstoriţi, căci această
îngrijire are nevoie de un suflet tânăr şi sprinten în luptă.” (Omilii la Epistola către
Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXIX, p. 520)

„Aceasta este mai cu seamă însuşirea de căpătâi a dascălului plin de forţă, ca el nu

numai prin cuvânt, ci şi prin rugăciuni să folosească ucenicilor. De aceea şi zicea: Iar noi
vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului (Fap., 6, 4).” (Omilii la Epistola către
Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXXII, p. 553)

,,Şi al cărui lucru va rămânea, carele a zidit plată va lua, iar al cărui lucru va
arde, se va păgubi, deşi dacă ceea ce spune aici este cu privire la ucenici şi la dascăli, nu
ar trebui ca să se păgubească, fiindcă a cui este vina dacă ucenicii n-au ascultat?”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia IX, p. 93)

,,Fiecare va lua plata sa după osteneală, nu după sfârşitul sau rezultatul lucrului,
ci după osteneală. Căci ce sunt eu vinovat dacă nu sunt cu băgare de seamă cei ce mă
ascultă?” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia IX, p. 93)

,,Tuturor toate m-am făcut, ca măcar pe vreunii să mântuiesc. Ai văzut exageraţie

la dânsul? Tuturor s-a făcut toate, nu aşteptând doar ca pe toţi să mântuiască, ci măcar
puţini din ei să-i mântuiesc – zice. Slujba şi râvna mea ce am pus-o a fost atât de mare,
încât puteau şi toţi să se mântuiască, şi cu toate acestea, eu nu am nădăjduit că se vor
mântui toţi. Vorba aceasta este foarte însemnată, căci este plină de buna lui voire, şi încă
voire fierbinte. Fiindcă şi cel ce seamănă, seamănă peste tot locul, şi deşi nu a încolţit
toată sămânţa, totuşi el a făcut ceea ce a trebuit să facă. Zicând deci de numărul cel mic al
celor mântuiţi, iarăşi pune particula oricum sau cel puţin, prin care mângâie pe cei ce se
întristează pentru cei nemântuiţi. Că dacă nu este cu putinţă a încolţi toată sămânţa, cu
toate acestea şi a se pierde toată este cu neputinţă. Pentru aceea zice ca oricum, că adică
cel ce se osteneşte cu atâta râvnă şi căldură este mai presus de orice îndoială că va reuşi.
Şi aceasta fac pentru Evanghelie, ca împreună-părtaş ei să mă fac (1 Cor., 9, 23),
adică să se vadă că am făcut ceva şi de la mine, şi astfel să mă împărtăşesc cununilor
celor date credincioşilor (…) prin cuvintele ca împreună-părtaş Evangheliei să mă fac,
adică să pot a mă împărtăşi şi eu cu cei ce cred în Evanghelie. Ai văzut smerenie? Cum
el care a întrecut pe toţi cu ostenelile, când este vorba de răsplată se pune pe sine ca pe
unul din cei mulţi? De aici însă este sigur că după cum cu ostenelile a întrecut pe toţi, tot
asemenea şi cu răsplata covârşeşte pe mulţi. Şi cu toate acestea el nu cere a se bucura de
întâietate, ci îi place, dacă s-ar putea, ca să se împărtăşească şi el din cununile celorlalţi.
85
Acestea le spunea nu pentru că făcea aşa pentru plată, ci pentru ca să mişte pe aceia şi cu
astfel de nădejdi să-i îndemne a face totul pentru fraţi.” (Comentariile sau Tâlcuirea
Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXII, pp. 230-231)

,,Şi ştiu că acestea le vorbesc în zadar, însă nu voi înceta a vă vorbi, că dacă poate
nu veţi asculta cu toţii, apoi fireşte că nici cu toţii nu vă veţi împotrivi, sau mai bine zis,
chiar dacă şi cu toţii vă veţi împotrivi şi nu veţi asculta, apoi atunci şi plata mea va fi mai
mare, în acelaşi timp şi osânda voastră va fi mai mare. Deci ca acestea să nu se întâmple,
eu nu voi înceta a vă vorbi, că poate prin înşiruirea aceloraşi vorbe vă voi îmboldi
cumva.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXVII, p.
290)

,,Eu iubesc foarte mântuirea voastră.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi
către Corinteni, omilia XLIII, p. 461)

,,… şi în sarcina ta ţi se va pune un mare păcat; acela adică, că, văzându-l pe

fratele tău rătăcit, tu nu l-ai îndreptat. Căci după cum legea iudeilor, nu trebuie a trece cu
vederea nici vita cea de sub jug a duşmanului, dar încă cel ce nu vita, ci chiar sufletul
prietenului şi a fratelui său îl trece cu vederea, ce iertare va avea? Nu este de ajuns spre
îndreptăţirea noastră faptul că acela are minte, fiindcă şi noi de multe ori sfătuind pe alţii,
totuşi deseori nu am fost destoinici nici pentru noi, şi nici că am fost mai folositori. Apoi
aceasta cugetă şi pentru cel ce păcătuieşte, că poate este mai firesc a primi un sfat bun de
la tine decât de la dânsul şi, prin urmare, nu zice: Ce mă priveşte pe mine? Teme-te de
păţania celui dintâi care a zis această vorbă, căci cuvintele: Nu cumva sunt păzitorul
fratelui meu? (Fac., 4, 9) la aceasta tocmai duce, ca şi vorba Ce mă priveşte pe mine?
De aici se nasc toate relele, că adică cele ale trupului nostru le credem străine de
noi. Ce spui? Nu-ţi pasă defel ceea ce face fratele tău? Dar atunci de cine-ţi pasă? De
necredincios, de cel ce se bucură, saltă şi-l ia în râs? De diavolul care-l împinge la rele şi-
l trânteşte jos? Şi de unde este învederat, zici tu, că eu îl ajut pe dânsul zicându-i şi
sfătuindu-l cu cele trebuitoare? De unde se vădeşte că-l vei ajuta? Dar şi aceasta este cea
mai de pe urmă prostie, ca sfârşitul fiind nesigur, tu să-ţi iei asupră un păcat. Iată că şi
Dumnezeu, Care vede viitorul, de multe ori a zis, şi acela nu a făcut, şi totuşi nici aşa nu
s-a depărtat de el, deşi ştia că nu-l va încredinţa. Deci dacă cel ce a văzut că nu va face
nimic mai mult nu a contenit de a-l îndrepta, apoi tu, care nu ştii viitorul defel, ce
îndreptăţire vei avea moleşindu-te şi dormitând? De multe ori cei ce au încercat aceasta
au izbutit, ba încă de multe ori după ce se deznădăjduiseră au izbutit. Şi chiar dacă nu ai
făcut nimic mai mult, tu totuşi ţi-ai făcut datoria.
Aşadar, nu fii neomenos şi fără milă, şi nici nepăsător faţă de fratele tău care
păcătuieşte. Cum că vorbele acelea că nu-mi pasă, şi nu mă priveşte sunt izvorâte din
cruzime şi lene, aceasta se învederează de acolo. Pentru ce, de pildă, când un mădular al
trupului tău este bolnav, tu nu zici: Ce-mi pasă? – ci totul faci ca astfel, chiar dacă cu
nimic nu te-ai folosi, totuşi să nu ai cuvânt a te învinovăţi pe sineţi că ai trecut cu vederea
ceva din cele ce erai dator a face. Apoi dacă noi ne îngrijim atât de mult de mădularele
trupului nostru, oare de ale lui Hristos să nu ne îngrijim? Dar de ce iertare sunt vrednice
asemenea fapte? Că dacă nu te voi încredinţa pe tine, zicându-ţi: îngrijeşte-te de
mădularul tău, cel puţin de frică poate te vei face mai bun, amintindu-ţi că şi tu eşti
mădularul trupului lui Hristos. Şi atunci cum să nu fie vrednic de frică faptul că vezi
trupul lui rănit şi-l treci cu vederea? Când sluga sau măgarul tău ar avea răni împuroiate
pe trup, nu ai suferi ca să-l vezi şi să-l treci cu vederea – şi trupul lui Hristos văzându-l
86
plin de râie şi de răni, tu îl treci cu vederea? Şi nu le crezi acestea vrednice de mii de
trăsnete? Pentru aceea toate sunt anapoda, din pricina neomeniei noastre, din pricina
lenevirii noastre.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia
XLIII, pp. 473-474)

„... şi în sarcina ta ţi se va pune un mare păcat; acela adică că, văzând pe fratele
tău rătăcit, tu nu l-ai îndreptat. Căci dacă după legea iudeilor, nu trebuie a trece cu
vederea nici vita cea de sub jug a duşmanului, dar încă ce nu vita, şi chiar sufletul
prietenului şi a fratelui său îl trece cu vederea, ce iertare va avea? Nu este de ajuns spre
îndreptăţirea noastră faptul că acela are minte fiindcă şi noi de multe ori sfătuind pe alţii,
totuşi deseori nu am fost destoinici nici pentru noi, şi nici că am fost mai folositori. Apoi
aceasta cugetă şi pentru cel ce păcătuieşte, că poate este mai firesc a primi un sfat bun de
la tine decât de la dânsul şi, prin urmare, nu zice: Ce mă priveşte pe mine? Teme-te de
păţania celui dintâi care a zis această vorbă, căci cuvintele: Nu cumva sunt păzitorul
fratelui meu (Fac., 4, 9) la aceasta tocmai duce, ca şi vorba: Ce mă priveşte pe mine?
De aici se nasc toate relele, că adică ale trupului nostru le credem străine de noi,
ce spui? Nu-ţi pasă defel ceea ce face fratele tău? Dar atunci de cine-ţi pasă? De
necredincios, de cel ce se bucură, saltă şi-l ia în râs? De diavolul care-l împinge la rele şi-
l trânteşte jos? Şi de unde este învederat, zici tu, că eu îl ajut pe dânsul zicându-i şi
sfătuindu-l cu cele trebuitoare? De unde se vădeşte că-l vei ajuta? Dar şi aceasta este cea
mai de pe urmă prostie, ca sfârşitul fiind nesigur, tu să-ţi iei asupră un păcat. Iată că şi
Dumnezeu, Care vede viitorul, de multe ori a zis, şi acela nu a făcut, şi totuşi nici aşa nu
s-a depărtat de el, deşi ştia că nu-l va încredinţa. Deci dacă cel ce a văzut că nu va face
nimic mai mult nu a contenit de a-l îndrepta, apoi tu, care nu ştii viitorul defel, ce
îndreptăţire vei avea moleşindu-te şi dormitând? De multe ori cei ce au încercat aceasta
au izbutit, ba încă de multe ori după ce se deznădăjduiseră au izbutit. Şi chiar dacă nu ai
făcut nimic mai mult, tu totuşi ţi-ai făcut datoria.
Aşadar, nu fi neomenos şi fără milă, şi nici nepăsător faţă de fratele tău care
păcătuieşte. Cum că vorbele acelea că nu-mi pasă, şi nu mă priveşte sunt izvorâte din
cruzime şi lene, aceasta se învederează de acolo. Pentru ce, de pildă, când un mădular al
trupului tău este bolnav, tu nu zici: Ce-mi pasă — ci totul faci ca astfel, chiar dacă cu
nimic nu te-ai folosi, totuşi să nu ai cuvânt a te învinovăţi pe sineţi că ai trecut cu vederea
ceva din cele ce erai dator a face. Apoi dacă noi ne îngrijim atât de mult de mădularele
trupului nostru, oare de ale lui Hristos să nu ne îngrijim? Dar de ce iertare sunt vrednice
asemenea fapte? Că dacă nu te voi încredinţa pe tine, zicându-ţi: Îngrijeşte-te de
mădularul tău, cel puţin de frică poate te vei face mai bun, amintindu-ţi că şi tu eşti
mădularul trupului lui Hristos. Şi atunci cum să nu fie vrednic de frică faptul că vezi
trupul lui rănit şi-l treci cu vederea? Când sluga sau măgarul tău ar avea răni împuroiate
pe trup, nu ai suferi ca să-l vezi şi să-l treci cu vederea — şi trupul lui Hristos văzându-l
plin de râie şi de răni, tu îl treci cu vederea? Şi nu le crezi acestea vrednice de mii de
trăsnete? Pentru aceea toate sunt anapoda, din pricina neomeniei noastre, din pricina
lenevirii noastre.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia
XLIV, pp. 473-474)

„Căci noi toate facem spre bucuria voastră, şi pentru această bucurie ne silim, de
vreme ce şi noi ne împărtăşim de dânsa.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni,
omilia IV, p. 46)

„Aceasta este viaţă, aceasta mângâiere, aceasta este bucuria dascălului care are
minte: propăşirea spre bine a ucenicilor.
87
 Nimic nu arată atâta pe un stăpânitor ca iubirea de cei stăpâniţi - fiindcă şi pe tată nu-
l face numai faptul că a născut, ci că a şi iubi după ce a născut. Deci dacă unde este firea, şi
încă este atâta trebuinţă de dragoste, apoi cu atât mai mult unde este harul. Astfel au
strălucit toţi cei vechi. Câţi dintre evrei au fost slăviţi, de aici s-au arătat aşa. Astfel s-a arătat
Samuil mare, zicând: Să nu-mi fie mie a păcătui lui Dumnezeu, încetând a mă ruga pentru
voi (1 Împ., 12, 23). Astfel s-a arătat David, astfel Avraam, astfel Ilie, astfel fieştecare
dintre drepţii din Legământul Nou şi din cel Vechi. Că şi Moise, părăsind bogăţii şi comori
nespuse pentru cei stăpâniţi, a voit mai bine a suferi rele împreună cu norodul lui Dumnezeu,
în vreme ce mai înainte de hirotonia sau alegerea lui la această vrednicie era căpetenie a
norodului prin faptele sale. Pentru aceea cu multă nerozie zicea către dânsul acel evreu:
Cine te-a pus pe tine stăpân şi judecător preste noi? (Ieş., 2, 14). Ce spui? Vezi faptele şi te
îndoieşti de numirea aceasta? Ca şi cum cineva, văzând un doctor strălucit tăind şi legând un
mădular bolnav al trupului, i-ar zice: Şi cine te-a pus pe tine doctor şi ţi-a poruncit a tăia?
Meşteşugul, prietene, cum şi boala ta, i-ar răspunde doctorul. Tot asemenea şi pe Moise
ştiinţa sau meşteşugul de a stăpâni l-a făcut aşa precum este.
Căci, iubiţilor, a stăpâni este un meşteşug - iar nu numai o vrednicie – şi încă un
meşteşug mai înalt decât toate meşteşugurile din lume. Dar dacă stăpânirea celor din afară
este meşteşug şi ştiinţă mai bună decât toate, apoi cu atât mai mult este stăpânirea celor
duhovniceşti.Căci cu atât mai bună este stăpânirea aceasta decât aceea, cu cât şi aceea este
mai bună decât altele, şi mai bine zis, cu mult mai bună.” (Tâlcuiri la Epistola a doua
către Corinteni, omilia XV, p. 146)

„Aceasta este iubire părintească, ca înaintea laudelor noastre să protimisim (să

preferăm) mântuirea ucenicilor; aceasta mai cu seamă ne scapă de legăturile trupului şi ne
face a zbura de la pământ la cer.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia
XXIX, p. 260)

„Am arătat (eu, Pavel – n.n.) către voi îndelungă-răbdare, am amânat pedeapsa, nu
am tăiat pe nimeni de la Biserică, am rugat, am sfătuit, am înfricoşat, am ameninţat, ca
astfel din toate părţile să vă adun şi să vă îndemn la pocăinţă.” (Tâlcuiri la Epistola a doua
către Corinteni, omilia XXX, p. 264)

„Meritul dascălilor nu e de a căuta onoare, nici slavă din partea celor mai mici, ci
mântuirea lor, şi pentru aceasta a face totul; iar acela care caută altfel de lucruri, nici că se
poate numi dascăl, ci tiran. Nu doar pentru aceasta te-a pus Dumnezeu peste dânşii,
pentru ca tu să te bucuri de o mai mare îngrijire, ci pentru ca cele ale tale să fie date la o
parte toate, iar cele ale lor să fie bine îngrijite şi edificate. Aceasta e treaba dascălului.”
(Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni, omilia VIII, p. 71)

„Că dacă fericitul Iacov, ziua şi noaptea se trudea cu paza turmelor, cu atât mai
mult trebuie a face cel ce i s-a încredinţat sufletele altora spre pază, care, chiar de ar fi
lucrul cât de greu, sau oricât de înjosit, el trebuie a face totul, având înaintea ochilor un
singur lucru: mântuirea discipolilor şi slava lui Dumnezeu ce va rezulta de aici.”
(Comentariile sau Explicarea Epistolei I către Tesaloniceni, omilia III, în vol.
Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 182)

„Eu nu numai în biserică, ci şi acasă, mai înainte de orice, fac către Dumnezeu
rugăciunea mea pentru sănătatea voastră sufletească şi trupească. Altă rugăciune nici nu
este mai bună pentru un preot, decât a se ruga lui Dumnezeu pentru câştigarea celor bune
de către păstoriţii săi, mai înainte de a se ruga pentru sine. Dacă Iov, sculându-se în
fiecare dimineaţă, de îndată făcea rugăciuni pentru fiii săi trupeşti, apoi cu cât mai mult
oare nu suntem noi datori de a face aceasta pentru fiii cei duhovniceşti?” (Comentariile
88
sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia IV, în vol. Comentariile sau
Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 326)

„Şi eu am născut pe mulţi dintre voi (duhovniceşte – n.n.), însă după aceasta am
simţit durerile. Mamele trupeşti mai întâi simt durerile facerii, şi apoi vine facerea, dar
aici, în naşterile duhovniceşti, durerile se ţin întruna până la suflarea cea mai de pe urmă,
ca nu cumva cel născut să fie vreo stârpiciune, ceea ce doresc foarte mult să nu se
întâmple.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia IV, în
vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 329)

„Preotul este ca un părinte obştesc al întregii lumi. Se cuvine deci ca el să se

îngrijească de toţi fără excepţie, ca şi Dumnezeu, Căruia el Îi slujeşte în cele sfinte.”
(Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a VI-a, p. 67)

„... aceasta înseamnă a ţine dregătoria, adică a nu cruţa nimic pentru îngrijirea
părintească a păstoriţilor.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a XV-a, p.
168)

„Astfel trebuie a se găsi dascălul; el să nu caute spre cinstea personală, ci să se

gândească la interesul obştesc.” (Comentariile sau explicarea Epistolei către Tit, omilia
II, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei…, p. 140)

„Când trupul unui mort stă de faţă, tu voieşti ca toţi să jelească împreună cu tine,
iar pe cei ce nu plâng îi crezi ca antipatici ţie, şi un suflet pierdut zici ca să nu-l plâng?
Dar nu pot fi părinte fără să lăcrimez, căci sunt părinte ce are dragoste părintească.”
(Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXIII, p. 283)

„Şi pentru unul a murit Hristos. Şi tu nu te îngrijeşti de acela pentru care a murit
Hristos?” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Evrei, omilia XXXI, p. 357)

„Doar un lucru mă macină: propăşirea celor care mă ascultă.” (Din vol. Despre
Rai şi Scriptură. Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Despre <<Şezut-a
Împărăteasa de-a dreapta Ta>>, p. 30)

„Nu vreau să se mântuiască puţini, ci toţi. Şi dacă un singur rătăcit se pierde, mă

pierd şi eu, şi mă văd următor acelui păstor care avea nouăzeci şi nouă de oi, dar a alergat
după cea pierdută.” (Din vol. Despre Rai şi Scriptură. Despre iubirea lui Dumnezeu
pentru noi. Despre <<Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta>>, p. 33)

„Când Domnul l-a întrebat: Petre, Mă iubeşti? şi când Petru i-a răspuns: Da,
Doamne, Tu ştii că Te iubesc, Hristos nu i-a spus: Azvârle averile, posteşte, du viaţă
aspră, învie morţi, izgoneşte demoni! Nu i-a spus nimic din acestea, nici nu i-a spus să
facă alte minuni, nici alte fapte mari! Nu! A trecut peste toate astea şi i-a spus: Dacă Mă
iubeşti, paşte oile Mele (In., 21, 16). A grăit acestea nu numai pentru că voia să ne arate
care-i cel mai mare semn al dragostei noastre pentru El, ci a făcut din dragostea pe care
Petru o arăta pentru oi, cea mai mare dovadă a dragostei lui pentru Hristos, ca şi cum ar fi
zis : Cel ce iubeşte oile Mele, pe Mine Mă iubeşte.
Uită-te câte a îndurat Hristos pentru turma aceasta! S-a făcut om, a luat chip de
rob, a fost scuipat, a fost pălmuit, în urmă nu S-a ferit nici de moarte, şi încă o moarte
plină de ocară, căci pe cruce Şi-a vărsat sângele. Prin urmare, dacă vrei să fii lăudat de
Hristos, poartă grija de oile acestea, caută folosul cel de obşte, îngrijeşte-te de fraţii tăi!
Nu este o faptă mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decât aceasta! De aceea şi în altă parte
89
Domnul spune: Simone, Simone, Satana a cerut să te cearnă ca pe un grâu; dar eu M-am
rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta (Lc., 22, 31-32). Ce-mi dai, Petre în
schimbul acestei purtări de grijă ce o am faţă de tine? Oare ce-i cere Domnul lui Petru în
schimb? Şi tu, îi spune Domnul, când te vei întoarce, întăreşte pe fraţii tăi (Lc., 22, 32).
Tot aşa spune şi Pavel: Fiţi următori ai mei, cum sunt şi eu al lui Hristos (I Cor., 11, 1).
- Dar cum ai ajuns, Pavele, următor al lui Hristos?
- Plăcând tuturor întru toate şi necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se
mântuiască (I Cor., 10, 33)”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv. VI, în vol. Cuvântări
împotriva anomeilor. Către iudei, p. 97)

„Căci dacă Hristos, zicea el (Episcopul Flavian al Antiohiei – n.n.) S-a dat Însuşi
pentru noi, prin ce motiv am fi vrednici de iertare noi, care avem încredinţată păstorirea
unui popor aşa de mare, dacă nu alegem toate mijloacele şi nu suferim pentru ajutorarea
celor ce ne sunt încredinţaţi?
Căci dacă patriarhul Iacov, zicea el, însărcinat de a păzi turme, oi lipsite de raţiune
şi obligat să dea socoteală unui om, petrecea nopţile fără să doarmă (Gen., 31, 40),
suferea căldura, frigul şi toate intemperiile timpului pentru ca să nu piardă nici una, cu
mult mai ales noi, puşi peste oi, nu lipsite de raţiune, ci spirituale, şi având să dăm
socoteală nu unui om, ci lui Dumnezeu Însuşi, trebuie să nu ne temem de nimic sau să nu
întoarcem spatele acelora care pot să ajute turmei noastre; cu cât mai mult preţuieşte
această turmă decât cea a lui Iacov, cât de mult preţuiesc oamenii faţă de animale şi cât
de mult Domnul faţă de oameni: cu atât mai mare grijă şi căldură trebuie să arătăm.”
(Primele patru omilii despre statui, omilia a III-a, p. 53)

„Să nu mi se spună că mulţi s-au îndreptat; nu e vorba de asta, ci e vorba ca toţi să

se îndrepte. Cât timp nu voi izbuti aceasta, nu voi putea răsufla. Păstorul acela care avea o
sută de oi şi pierduse doar una, n-a simţit nici o plăcere pentru cele nouăzeci şi nouă, până
ce n-a găsit pe cea rătăcită şi a adus-o iar la turmă. Nu vezi că şi cu trupul se întâmplă la
fel? Căci dacă, lovind, suceşti măcar numai o unghie, tot trupul simte dureri, din pricina
acestui mădular. Să nu zici aşadar: Au rămas doar puţini care nu s-au îndreptat, ci mai de
grabă vezi ca aceşti puţini să nu strice pe mulţi alţii. Căci şi la Corint numai unul se
dedase destrăbălării şi totuşi Pavel aşa se văita, de parcă s-ar fi prăpădit toată cetatea.”
(Predicile despre statui, Partea a II-a, predica a XIII-a, pp. 55-56)

„Dacă nu vrea, nu-i din pricina mea, ci din pricina învârtoşării lui. Şi
Hristos a avut doisprezece ucenici, şi unul a ajuns vânzător (Lc., 6, 16), dar nu din
pricina lui Hristos, ci din pricina voinţei lui stricate. Şi Elisei a avut un ucenic
iubitor de arginţi (IV Regi 5, 20-27); dar nu din pricina slăbiciunii dascălului, ci
din pricina trândăviei ucenicului. Eu arunc seminţele. Dacă pământul care primeşte
e gras, dă şi rod; dar dacă e piatră neroditoare, eu n-am nici o vină. Fie că mă
asculţi, fie că nu mă asculţi, eu nu voi conteni să-ţi cânt cântarea duhovnicească şi
să-ţi oblojesc cu învăţătura rănile, ca să nu aud în ziua aceea: Slugă vicleană,
trebuia să dai argintul meu la zarafi (Matei 25, 26-27).” (La Sfântul sfinţitul
Mucenic Foca şi împotriva ereticilor, şi la cuvintele din Psalmul 141: „Cu glasul
meu către Domnul am strigat, cu glasul meu la Dumnezeu m-am rugat”, II, în vol.
Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, pp. 519-520)

„Iar dacă s-ar întâmpla să nu-mi ajung scopul, voi avea cel puţin câştigul că n-am
să mă pot acuza că am tăcut. Nu voi fi mai rău decât cei ce călătoresc pe mare. Aceştia,
când văd pe alţi călători în primejdie de moarte, purtaţi pe scânduri în voia valurilor din
pricină că le-a fost sfărâmată corabia de furtună, caută să salveze de la înec nişte oameni

90
necunoscuţi, dar cunoscuţi numai după nenorocirea în care se zbat; coboară frânghii, dau
drumul ancorei şi îi iau în bărci. Dacă însă cei naufragiaţi nu vor să primească ajutorul
dat, nimeni n-ar putea să-i învinuiască de pierderea lor pe cei care au încercat să-i scape
de la înec.” (Către acelaşi Teodor, 5, în vol. Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale,
Despre creşterea copiilor…, p. 388)

„O, omule, tu, când cazi în boală, pofteşti să te mângâie toţi şi să le fie milă de tine,
iar pe cei ce îi vezi că nu le este milă de tine îi huleşti ca pe nişte nemilostivi şi apoi
sufletul tău îl vezi în muncă şi-mi zici să nu plâng? Iar eu nu pot să nu plâng, că sunt
părinte iubitor de fii, că măcar de aţi putea să vedeţi para din inima mea şi văzând-o aţi
cunoaşte durerea ce-o am pentru voi şi ca o văduvă când îşi pierde copilul, mai multă
durere am eu pentru voi, care sunteţi poporul şi turma lui Hristos, văzându-vă pe toţi în
zavistie şi ocărându-vă unul pe altul şi petrecând toată vremea voastră în răutate, iar nu în
bunătate.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 43)

„Dacă păstorul (Mt., 18, 12) pentru o singură oaie rătăcită străbate munţi şi locuri
neumblate, cum să nu arate râvnă multă când e vorba să scoată oi multe din trândăvie şi
să le întoarcă de la rătăcire? Hristos nu dispreţuieşte nici pe cei puţini. Ascultă că Însuşi o
spune: Nu este voia Tatălui Meu ca să piară vreunul dintre aceştia mici (Mt., 18, 14).
Nici numărul mic, nici starea noastră umilă nu-L fac să dispreţuiască mântuirea noastră.”
(La cuvântul apostolic ce spune: <<Dar având acelaşi duh al credinţei, precum este
scris>>; şi la <<Crezut-am, pentru aceea am grăit... >>, 1, în vol. Despre schimbarea
numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 266-267)

„Nu vreau să nu ştiţi voi, fraţilor, că de multe ori m-am gândit să vin la voi, dar
am fost împiedicat până acum, ca să am puţin rod şi între voi, ca şi între celelalte
neamuri. Dator sunt şi elinilor şi barbarilor, şi înţelepţilor şi neînţelepţilor (Rom., 1, 13-
14). În fiecare zi se îngrijea (Sf. Apostol Pavel – n.n.) de ceea ce fac macedonienii, de
ceea ce fac corintenii, filipenii, capadocienii, galatenii, atenienii, locuitorii Pontului, toţi
oamenii! Dar cu toate că i se încredinţase tot pământul, nu se îngrijea numai de neamuri,
ca un tot, ci şi de fiecare om. Scria când o epistolă pentru Onisim, când o alta pentru des-
frânatul din Corint. Nu se uita că păcătosul sau cel ce avea nevoie de ajutor era un singur
om. Nu! Se uita că este om; om, fiinţa cea mai de preţ a lui Dumnezeu, pentru care Tatăl
nu a cruţat nici chiar pe Fiul Său (In., 3, 16; Rom., 8, 32).” (Împotriva celor care nu
folosesc cum trebuie cuvântul Apostolului care spune: <<Fie din făţărie, fie întru
adevăr, Hristos se propovăduieşte>>; şi despre smerenie, 4, în vol. Despre schimbarea
numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 336)

„Să nu-mi spui mie că e un rob fugar cutare, un tâlhar, un hoţ, plin de mii şi mii
de păcate, sau că este sărac, un om de lepădat, de rând şi de nimica. Ci gândeşte-te şi
pentru el a murit Hristos, şi ţi-e de ajuns temeiul acesta ca să-i porţi de grijă. Gândeşte-te
ce valoare trebuie să aibă acela pe care Hristos l-a preţuit atât, încât nici sângele Său nu
Şi l-a cruţat! După părerea mea, dacă un rege ar prefera să se jertfească pentru cineva,
apoi n-am mai căuta altă dovadă pentru valoarea omului aceluia. Moartea regelui e
dovadă îndestulătoare pentru dragostea ce-i poartă. Acum, însă, nu un om, nici un înger,
nici un arhanghel, ci Însuşi Stăpânul Cerurilor, Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu
a luat trup şi S-a jertfit pentru noi. Nu vom face oare totul, nu vom iscodi totul, ca să se
bucure de toată grija noastră omul, cel care a fost atât de mult cinstit de Dumnezeu? Ce
iertare vom avea? Ce cuvânt de apărare? Asta a vrut să arate şi Pavel prin cuvintele: Nu
pierde cu mâncarea ta pe acela pentru care a murit Hristos (Rom., 14, 15). Vrând Pavel
să-i mişte, să-i facă râvnitori şi să-i înduplece să se îngrijească de semeni pe cei ce îi
dispreţuiesc pe fraţi şi-i trec cu vederea ca pe nişte neputincioşi, a pus moartea Stăpânului
91
în locul oricărei dovezi.” (Împotriva celor care nu folosesc cum trebuie cuvântul
Apostolului care spune: <<Fie din făţărie, fie întru adevăr, Hristos se
propovăduieşte>>; şi despre smerenie, 5, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre
răbdare. Despre milostenie…, pp. 336-337)

„Că Pavel era unit cu ucenicii săi nu mai e nevoie nici de dovadă, nici de cuvânt,
o dată ce se îngrijea de ei chiar când era în lanţuri şi murea pentru ei în fiecare zi, arzând
de dor.” (Împotriva celor care nu folosesc cum trebuie cuvântul Apostolului care spune:
<<Fie din făţărie, fie întru adevăr, Hristos se propovăduieşte>>; şi despre smerenie, 5,
în vol. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, p. 337)

„După cum simt mare mângâiere şi uşurare când aud că întăriţi cu râvnă poporul
înviforat, tot aşa, când aflu că unii se trândăvesc, nu puţin sufăr pentru cei ce se
trândăvesc. Harul lui Dumnezeu, după cum prin fapte voi înşivă ştiţi, întăreşte în fiecare
zi minunata Lui turmă; dar cei care, din pricina trândăviei, nu-şi fac datoria, adună asupra
lor nu mică osândă pentru trândăvia lor”. (Scrisori către alte persoane, scrisoarea a 212-a
către preotul Teofil, în vol. Scrisorile către persoane oficiale, către diaconiţa Olimpiada,
către alte persoane, Edit. I.B.M.B.O.R., p. 276)

PREOŢIA („voi sunteţi lauda apostoliei mele”)

„Virtutea voastră este atât de importantă, încât nu doar pe voi vă salvează, ci mă

face şi pe mine mai strălucit.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a IX-a, p. 162)

92
 PREOŢIA (ascultarea faţă de cei din clerul bisericesc)

„Şi voi, cunoscând necazul şi oboseala păstorului, ajutaţi-l cu rugăciunile

voastre, cu sârguinţa, cu bunăvoinţa, cu dragostea, ca astfel şi noi să fim lauda
voastră, iar în acelaşi timp şi voi să fiţi lauda şi mândria noastră.” (Omilii la
Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XXIX, p. 520)

PREOŢIA (cinstea datorată celor din cler)

„Şi le-a pus lor Iosif legea aceasta, ca să dea a cincea parte lui Faraon,
afară de pământul preoţilor (Fac., 47, 26).
Să audă ce grijă aveau cei din vechime de preoţii idolilor! Să se înveţe să
dea măcar o cinste asemănătoare celor ce li s-a încredinţat săvârşirea liturghiei
Dumnezeului universului. Dacă aceea, nişte rătăciţi şi nişte închinători de idoli,
cinsteau atâta preoţii lor, pentru că socoteau că prin asta idolii îi vor răsplăti, de ce
osândă nu sunt vrednici cei care nu dau preoţilor cinstea cuvenită? Sau nu ştiţi că
cinstea trece la Stăpânul universului? Nu te uita la preotul care primeşte cinstea!
Nu din pricina preotului trebuie să cinstiţi pe preot, ci din pricina Aceluia Căruia
preotul Îi slujeşte, pentru ca şi de la Acela să primeşti răsplată cu îmbelşugare. De
aceea şi Hristos a zis: Cel ce a făcut unuia din aceştia Mie Mi-a făcut (Mt., 25, 40)
şi: Cel ce primeşte pe prooroc în nume de prooroc, plată de la prooroc va primi
(Mt., 10, 41). Crezi, oare, că Stăpânul îţi ascultă cererile şi te răsplăteşte pentru
vrednicia sau nevrednicia preotului? Nu! Pentru râvna ta te încununează sau te
osândeşte! Şi după cum cinstea pe care o dai preoţilor îţi dă multă îndrăznire – că
Dumnezeu socoteşte ca dată Lui cinstea pe care o dai preotului – tot aşa şi dispreţul
pe care-l dai preoţilor îţi aduce de sus mare osândă. Că după cum Dumnezeu
socoteşte că-l cinsteşti pe El când cinsteşti pe preot, tot aşa şi cu dispreţul.
Cunoscând acestea să nu dispreţuim niciodată slujirea preoţilor lui Dumnezeu. Nu
spun asta pentru a-i susţine atât pe ei cât pentru voi, pentru că vreau ca voi să aveţi
câştig în tot ce faceţi”. (Omilii la Facere, omilia LXV, IV, în col. PSB, vol. 22, pp.
320-321)

„Dacă Dumnezeu făgăduieşte Împărăţia cerurilor celor care ajută şi au milă

de cei săraci şi de cei aruncaţi pe stradă şi dacă socoteşti ajutorul dat acelora ca dat
Lui, că spune: Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu, că am flămânzit şi Mi-aţi dat
să mănânc (Mt., 25, 34), apoi cu mult mai mult va răsplăti, nu numai cu atâta
răsplată, ci cu mai multă, pe cei care suferă pentru Dumnezeu şi cinstesc pe preoţi,
că Iubitorul de oameni, Dumnezeu e mult mai darnic decât noi. Să nu fim, dar, mai răi
decât păgânii, care, de dragul religiei lor, dau atâta cinste preoţilor lor, ci, pe cât de mare
e deosebirea între rătăcirea lor şi adevărul nostru, între preoţii lor şi preoţii lui Dumnezeu,
tot atât de mare trebuie să fie şi cinstea pe care le-o dăm, pentru ca să putem primi bogate
răsplătiri de sus”. (Omilii la Facere, omilia LXV, V, în col. PSB, vol. 22, pp. 321-322)

„Preotul ţine locul lui Hristos şi trebuie să-l primim cu toată dragostea în inima
noastră”. (Omilii la Matei, omilia XXXII, VI, în col. PSB, vol. 23, p. 401)

„Dumnezeu adaugă răsplăţile cele mari celor ce-i primesc pe slujitorii Săi şi care
le fac bine şi câştigul pe care-l avem noi dintr-o asemenea purtare este imediat. Căci Iisus
Hristos zice: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte; şi cine Mă primeşte pe
Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. A-L primi pe Iisus Hristos, a-L primi pe
Tatăl Său, oare cu ce se poate asemăna această fericire?” (Comentar la Evanghelia de la
Ioan, omilia LXXII, 1, p. 365)
93
 „Să facem tot efortul nostru şi să nu cruţăm nimic pentru a-L avea cu noi pe
Duhul Sfânt şi să-i cinstim mult pe cei ce au fost însărcinaţi cu lucrarea Lui, căci
demnitatea preoţiei este mare. Păcatele vor fi iertate, zice Iisus Hristos, cărora le veţi
ierta; pentru aceasta, zice Sfântul Pavel: Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi
lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre (Evr., 13, 17).” (Comentar la
Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVI, 4, p. 461)

„Să ne temem de Dumnezeu, să-i respectăm pe preoţii Săi, să le dăm tot felul de
datorii, ca faptele noastre cele bune şi cinstea şi respectul pe care-l dăm lor, să ne facă să
obţinem de la Dumnezeu o răsplată mare, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus
Hristos.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVI, 4, p. 462)

„Dacă Mântuitorul, vorbind despre învăţătorii iudeilor, zice că de vreme ce stau

pe scaunul lui Moise, e drept de a fi ascultaţi de învăţăcei, deşi aveau fapte viclene, pe
care ordonă de a nu le imita învăţăceii, de ce iertare pot fi vrednici cei ce necinstesc şi
dispreţuiesc pe mai marii Bisericii, care vieţuiesc cu blândeţe şi după harul lui
Dumnezeu? Deci dacă nu e permis de a ne judeca unii pe alţii, cu atât mai mult pe
învăţătorii noştri.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni, p. 23)

„Cel ce-l cinsteşte pe preot, şi pe Dumnezeu Îl va cinsti; iar cel ce se învaţă a-l
dispreţui pe preot, cu timpul Îl va dispreţui şi pe Dumnezeu. Cine primeşte prooroc în
nume de prooroc plată de proroc va lua şi: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte
(Mt., 10, 41, 40), şi: Cinsteşte pe preot şi dă-i partea lui (Înţelepciunea lui Isus Sirah 7,
32). De aici s-au învăţat iudeii a-l dispreţui pe Dumnezeu, fiindcă l-au dispreţuit pe
Moise, fiindcă l-au alungat cu pietre. Când cineva se poartă cu evlavie faţă de preot, cu
atât mai mult se va purta faţă de Dumnezeu. Chiar de ar fi preotul rău, totuşi Dumnezeu,
văzând că pentru cinstea Sa tu te porţi cuviincios faţă de cel ce nu este vrednic de cinste,
îţi va răsplăti ţie după dreptate. Căci dacă cine primeşte prooroc în nume de prooroc
plată de prooroc va lua, la fel şi cel ce se pleacă şi este supus preotului. Că, dacă fiind
vorba de ospitalitate şi primeşti răsplată, deşi nu ştii cine este cel ospătat, apoi cu atât mai
mult vei primi dacă te supui celui ce ţi se porunceşte a te supune. Cărturarii şi fariseii,
zice, au şezut în scaunul lui Moise; deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le;
dar după faptele lor nu faceţi (Mt., 23, 2-3). Nu ştii ce este preotul? Nu ştii că este
îngerul Domnului? Nu cumva spune poate cele ale sale? Dacă îl dispreţuieşti, nu pe el îl
dispreţuieşti, ci pe Dumnezeu, Care l-a hirotonit pe el.” (Comentariile sau explicarea
Epistolei a doua către Timotei, omilia II, pp. 24-25)

„Dacă cel care vorbeşte de rău pe tatăl lui sau pe mama lui, cu moarte trebuie să
moară, se înţelege de la sine că cel ce-i binecuvântează trebuie să se bucure negreşit de de
viaţă; şi dacă se cade ca părinţii cei trupeşti să se bucure de atâta dragoste din partea
noastră, apoi cu mult mai mult cei duhovniceşti”. (Cuvântări împotriva anomeilor, cuv.
VI, în vol. Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, p. 92)

„Preoţii iudeilor aveau numai puterea să vindece trupul de lepră (Lev., 14, 2-32);
dar, mai bine spus, nici nu aveau puterea să vindece, ci numai să vadă dacă cineva a fost
sau nu vindecat de lepră (Lev., 14, 2-3). Şi ştii doar cât de dorită era slujba preoţilor
Vechiului Testament! Preoţii Noului Testament, însă, au luat puterea să vindece, nu lepra
trupului, ci necurăţia sufletului; n-au luat numai puterea de a vedea dacă cineva a fost sau
nu vindecat, ci puterea deplină de a vindeca. Deci cei care dispreţuiesc pe preoţi sunt cu
mult mai nelegiuiţi decât Datan şi cei dimpreună cu el (Num., 16, 1-35) şi vrednici de mai
mare pedeapsă. Aceia, deşi pretindeau o slujbă ce nu li se cuvenea, totuşi aveau o foarte
94
bună părere despre preoţie şi au arătat asta prin râvna ce-o aveau ca să ajungă preoţi.
Aceştia, însă, care privesc cu dispreţ preoţia acum, când a fost cu mult mai împodobită,
când a fost ridicată la o atât de mare înălţime, săvârşesc un păcat cu mult mai mare decât
aceia, pentru că pornesc de la un gând cu totul contrar gândului ce însufleţea atunci pe
Datan şi pe cei împreună cu el. Că nici nu este egal dispreţul de a dori o slujbă care nu ţi
se cuvine, cu dispreţul de a nesocoti o slujbă cu atât de mari bunătăţi; deosebirea dintre
un dispreţ şi altul este tot atât de mare pe cât de mare este şi deosebirea dintre admiraţie şi
dispreţ.
Care este, deci, sufletul acela atât de ticălos, încât să dispreţuiască bunătăţile atât
de mari? Eu aş spune că nu-i nici unul, afară numai dacă ar suferi de streche drăcească.”
(Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 6, în vol. Despre preoţie, pp. 66-67)

„Zice oarecare dintre sfinţi că se aseamănă preotul păcătos cu un om oarecare ce

ar avea bube la mâini şi să împartă aur şi bubele stau pe mâinile lui, iar cei ce iau aurul cu
nimic nu se vatămă. Cine cinsteşte pe cel vrednic preoţiei şi-i zice sfânt, pe om îl
cinsteşte şi-l slăveşte; iar cel ce cinsteşte şi pe cel nevrednic, pe preoţie o cinsteşte.” (Din
vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 251)

„A cinsti pe preot este o obligaţie de drept natural, căci este o obligaţie de

dreptate şi de recunoştinţă. Ne gândim la obligaţia de dreptate şi de recunoştinţă.
Ne gândim la obligaţiile preoţeşti, atât de grave, atât de periculoase, atât de grele,
antrenând atât de grozave responsabilităţi? Ei sunt şefii noştri, însă ce seamă vor
avea de dat ei înşişi de administrarea lor? Ce judecată formidabilă îi aşteaptă! Ce
pericole îşi asumă ei pentru noi pe capul lor! Ce cinste le-am putea noi da, care să
echivaleze cu pericolele lor pentru mântuirea noastră?” (Din vol. Bogăţiile
oratorice, p. 220)

„Dacă noi ştim să înţelegem bine ce este un preot, niciodată nu vom avea
curajul de a face ceva împotriva cinstei lui. Dacă refuzăm să vedem în el
colaboratorul lui Dumnezeu în mulţimea tainelor răscumpărării noastre, dacă în el
nu recunoaştem o slavă divină, puteri dumnezeieşti, fapte cereşti, haruri
supraomeneşti, renunţăm la mântuirea noastră veşnică, căci această mântuire nu
ne vine decât prin intermediul preotului.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 221)

„Şi doar preotul trebuie cinstit mai mult, trebuie respectat mai mult decât împăratul,
pentru că preotul e chemat la o dregătorie .şi mai mare”. (Omilii la Ana, omilia a II-a, în
vol. Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, p. 32)

PREOŢIA (credincioşii sunt datori să-şi iubească păstorul duhovnicesc)

„Printr-înşii (prin preoţi – n.n.) câştigaţi Împărăţia cerurilor, prin mâinile lor s-a
făcut totul, printr-înşii vi se deschid porţile cerului. Deci, nimeni să nu se răscoale asupra
lor, nimeni să nu se certe cu ei. Cel ce iubeşte pe Hristos iubeşte şi pe preot – oricine ar fi
el -, pentru că printr-însul s-a învrednicit de înfricoşatele Taine. Spune-mi, te rog, dacă tu
ai voi să vezi palatul cel împărătesc strălucind de aurul cel mult şi răsfrângând raze
strălucitoare prin pietrele cele nepreţuite ce le are în el, şi pentru aceasta ai găsi pe cel ce
poartă cheile şi l-ai ruga ca să-ţi deschidă, iar el deschizându-ţi, cu mulţumire te-ar
introduce în palat imediat, oare nu l-ai cinsti pe acesta, şi nu l-ai prefera înaintea tuturor?
Nu l-ai iubi ca şi pe ochii tăi? Nu l-ai săruta? Ei bine, preotul ţi-a deschis cerul, şi pentru
aceasta, nu-l iubeşti, nu-l cinsteşti?” (Comentariile sau Explicarea Epistolei I către
Tesaloniceni, omilia X, în vol. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi
II Tesaloniceni, p. 265)
95
 „Să-l iubim pe preot. Să-l iubim ca trimis al lui Dumnezeu; să-l iubim
pentru bunurile imense pe care ni le procură.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p.
223)

„Dar că şi ucenicii erau strâns legaţi de Pavel, şi nu numai bărbaţii, ci şi femeile, o

spune însuşi Pavel. Ascultă ce spune despre Febe. Vă dau în grijă pe Febe, sora noastră,
care este diaconiţă în biserica din Chenhrea, ca să o primiţi în Domnul, cu vrednicia
cuvenită sfinţilor, şi să-i fiţi de ajutor în orice ar avea nevoie de ajutorul vostru. Că şi ea
a fost de ajutor multora, şi mie însumi (Rom., 16, 1-2). În aceste cuvinte, Pavel dă
mărturie de purtarea de grijă a Febei. Priscila şi Acvila, însă, au mers, în dragostea lor
pentru Pavel, până la moarte. Despre ei, Pavel scrie aşa: Vă îmbrăţişează Acvila şi
Priscila, care şi-au pus grumazul lor pentru viaţa mea (Rom., 16, 3-4), adică şi-au oferit
viaţa. Şi iarăşi, despre altul le scrie tot filipenilor, zicând: Pentru că a fost până aproape
de moarte, punându-şi viaţa în primejdie ca să mă slujească, împlinind lipsa voastră
(Filip., 2, 30). Ai văzut cum îl iubeau pe dascăl? Cu preţul vieţii lor căutau binele lui! De
aceea nu-i biruia nimeni atunci pe ucenici. Spun acestea nu numai ca să le auzim, ci ca să
le şi urmăm. Cuvântul meu nu se îndreaptă numai către credincioşi, ci şi către
conducători, pentru ca şi credincioşii să aibă multă grijă de învăţătorii lor, dar şi
învăţătorii să-i iubească tot cu aceeaşi dragoste pe cei de sub conducerea lor, ca şi Pavel,
nu numai când sunt de faţă, ci şi când sunt departe.” (Împotriva celor care nu folosesc
cum trebuie cuvântul Apostolului care spune: <<Fie din făţărie, fie întru adevăr, Hristos
se propovăduieşte>>; şi despre smerenie, 6, în vol. Despre schimbarea numelor. Despre
răbdare. Despre milostenie…, pp. 337-338)

PREOŢIA (clevetirea şi judecarea preoţilor de către mireni – gravitatea)

„Căci dacă vă uniţi cu cei ce-i batjocoresc şi-i dispreţuiesc, vouă înşivă vă faceţi
rău în acelaşi timp. Atâta vreme cât pilotul este în linişte şi bucuros, mateloţii şi tot
echipajul sunt în siguranţă, dar dacă, prin injuriile lor şi prin tratamentul lor, ei îi fac o
viaţă dură şi nenorocită, dacă ei îl împiedică să-şi exercite meseria lui, el va merge în
ciuda sa să-i arunce în pericole; aşa păstorii voştri, dacă le daţi cinstea pe care le-o
datoraţi, vor putea, veghind asupra voastră şi veghind asupra lor înşişi, să vă ajute în
mântuirea voastră.” (Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia LXXXVI, 4, p. 461)

„Nouă cărora ne este oprit să-i judecăm pe fraţii noştri, noi ascuţim limba noastră
împotriva preoţilor. Şi de ce iertare vom mai fi noi vrednici, noi care, nevăzând bârna din
ochiul nostru, căutăm cu duritate şi cu asprime să descoperim un pai în ochiul altuia? Nu
ştiţi voi că atunci când judecaţi aşa vă pregătiţi o judecată mai aspră?
Eu nu zic acestea, fraţii mei, pentru a-i scuza pe preoţii răi, nici pentru a-i huli pe
cei ce slujesc cu nevrednicie slujba lor; departe de aceea, eu îi deplâng, eu gem pentru
soarta lor; dar chiar când ar fi răi şi nevrednici de caracterul lor, nu le este îngăduit celor
ce sunt sub purtarea de grijă a lor, şi mai ales poporului şi celor mai simpli să-i judece.
Oricât de rea ar fi viaţa lor, dacă sunteţi atenţi la datoriile voastre, voi nu veţi primi nici
un rău în ceea ce i-a încredinţat Dumnezeu ca să slujească.” (Comentar la Evanghelia de
la Ioan, omilia LXXXVI, 4, p. 462)

,,Chiar dacă poate aţi avea dascăli stricaţi, şi care răpesc totul, şi sunt lacomi, apoi
nici aşa nu vă poate fi de îndreptăţire răutatea acelora. Căci Iubitorul de oameni şi
întrutot-înţeleptul Unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, Carele toate vede, şi Care ştie că în
trecerea timpului şi în lumea întreagă se vor găsi poate şi mulţi preoţi stricaţi, nu cumva
prin lenevirea unor asemenea preoţi să se prelungească încă mai mult lenevirea şi
96
nepăsarea ucenicilor, răsturnând orice îndreptăţire pentru o astfel de lenevire, iată ce zice:
Pe scaunele lui Moise au stătut cărturarii şi fariseii; deci toate câte vor zice vouă să
faceţi, faceţi, însă după lucrurile lor să nu faceţi (Mt., 23, 2), arătându-ţi prin aceasta că,
chiar dacă ai avea dascăl netrebnic, totuşi cu nimic te vei vătăma dacă vei asculta
cuvintele lui. Nu din lucrurile ce a făcut dascălul, ci din vorbele ce le-ai auzit de la dânsul
şi nu le-ai împlinit, din acestea, zic, Dumnezeu îţi va scoate vinovăţia. Încât, dacă tu vei
face cele poruncite, vei sta atunci cu toată încrederea înaintea Dreptului Judecător, iar
dacă nu vei asculta de cele ce ţi-a spus dascălul, apoi chiar de ai avea de arătat mii de
preoţi stricaţi, totuşi aceasta cu nimic nu-ţi va folosi. Fiindcă şi Iuda a fost apostol, şi
totuşi aceasta nu ar putea îndreptăţi pe iubitorii de arginţi sau şi pe furătorii de cele sfinte,
şi nici că ar putea cineva dintr-aceştia să zică, fiind învinuit, că şi apostolul Domnului a
fost tâlhar, furător de cele sfinte şi vânzător al Mântuitorului, ci mai cu seamă aceasta ne
va osândi şi pedepsi, că nici după relele pătimite de alţii noi nu ne-am cuminţit. Dar
tocmai pentru aceea sunt scrise asemenea fapte, ca astfel să fugim de dânsele. Pentru
aceea, lăsând la o parte pe cutare şi pe cutare, noi să luăm seama la noi înşine şi la faptele
noastre, căci fiecare din noi numai pentru dânsul va da seamă înaintea lui Dumnezeu.”
(Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXI, pp. 223-224)

„Preoţii chiar dacă îndreptăţit aud asemenea critici la adresa lor, adică dacă strâng
într-adevăr bogăţii, nu pot fi cu nimic vătămaţi de voi; însă fie că i-aţi judecat sau nu,
vorbele voastre cu nimic nu-i vor vătăma, dar ei oricum vor da răspuns înaintea Dreptului
Judecător. Nu tot aşa se petrec însă lucrurile cu voi pentru că chiar de-ar fi adevărate sau
neadevărate cele pe care le spuneţi despre ei, vă vătămaţi pe voi înşivă. Şi oare de ce?
Pentru că, dacă de exemplu, ar fi adevărat ce spuneţi, atunci vă faceţi rău prin faptul că îi
criticaţi pe învăţătorii voştri şi răsturnaţi rânduiala stabilită în Biserică, fiindcă dacă nu
trebuie să-l judeci pe fratele tău, cu atât mai mult nu trebuie să-i judeci pe învăţătorii tăi.
Dacă cele pe care le spui sunt neadevărate, atunci pedeapsa ta va fi nespusă, pentru că
acolo vom da seamă de orice cuvânt rostit în zadar. Aşadar, ceea ce vă spun acum e mai
mult în interesul vostru.” (Omilii la Epistola către Filipeni, omilia a X-a, p. 182)

„Cum să nu fie absurd, ca după ce am primit pacea, de la preot în biserică, şi după

ce şi noi i-am înapoiat-o, la urmă să-l războim pe preot afară din biserică? Când el îţi
spune pace tuturor şi tu îi răspunzi şi duhului tău, de ce, afară din biserică, îl defaimi?
Vai, cum formele cele mai importante din biserică au devenit nişte forme seci, care numai
adevăr nu sunt. Vai, cum simbolurile taberei ostaşilor lui Hristos au ajuns a fi numai
vorbe goale ! ” (Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia III, p. 41)

„Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? (Rom., 14, 10). Deci, dacă nu se cuvine a
judeca pe frate, cu atât mai mult pe învăţător.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a
doua către Timotei, omilia II, p. 26)

„Dacă preotul are o credinţă stricată (greşită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te
supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui.” (Comentariile sau
explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia II, p. 26)

„Multe se judecă numai din bănuială. Imită pe Stăpân, căci ascultă ce spune:
Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la
Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu (Fac., 18, 21). Iar dacă tu ai cercetat bine,
te-ai convins sau ai văzut aşa, aşteaptă-l pe judecător; nu răpi mai dinainte locul lui
Hristos; al Său este dreptul de a cerceta, şi nu al tău. Tu eşti cea de pe urmă slugă, iar nu
stăpân. Tu eşti oaie, deci nu cerceta cu amănunţime pe păstor, ca nu cumva să ai
răspundere şi tu pentru cele ce-l învinovăţeşti pe dânsul. Dar, zici tu, cum de îmi spune
97
mie să fac, el care nu face? Nu el îţi spune – iar de îl vei crede că este aşa, plată nu vei
avea – , ci Hristos este Cel care te îndeamnă la aceasta. Dar ce spun eu? Chiar lui Pavel
nu trebuie a-i crede, dacă spune ceva de la sine, dacă spune ceva omenesc, ci Tu să-L
crezi pe Hristos, Care vorbeşte prin apostol.” (Comentariile sau explicarea Epistolei a
doua către Timotei, omilia II, p. 26)

„Sfieşte-te, căci în fiecare zi el te slujeşte, citeşte Scripturile, pentru tine

împodobeşte casa, pentru tine priveghează, pentru tine se roagă lui Dumnezeu, pentru tine
face rugăciuni şi toată credinţa lui în Dumnezeu este pentru tine. De aceea te sfieşte, pe
acestea le cugetă, pe acestea ţi le însuşeşte cu toată evlavia.” (Comentariile sau
explicarea Epistolei a doua către Timotei, omilia II, p. 29)

„Ştiu ce spun mulţi în sinea lor: Dar ce, voi, clericii, care ne vorbiţi mereu de
virtute, sunteţi cu toţii plini de virtuţi? Bineînţeles că nu. Există clerici
nevrednici - ştiu lucrul acesta -, aşa cum există clerici vrednici de veşmântul lor. Dar
pe tine, omule, nici păcatul celor dintâi nu te poate vătăma cu nimic, dacă mergi pe
drumul lui Dumnezeu, nici virtutea celor din urmă nu-ţi foloseşte la nimic, dacă te
afli pe drumul celui viclean. Oamenii care duc lupta cea bună, fie că sunt clerici sau
mireni, vor moşteni Împărăţia cerurilor, pe care a pregătit-o Dumnezeu de la începutul
lumii. Iar cei care păcătuiesc fără să se pocăiască până la sfârşitul vieţii lor se vor duce
la osânda veşnică, ce s-a pregătit pentru diavol şi pentru cei care se învoiesc cu el.
Fără nici o îndoială, osânda clericilor nevrednici va fi foarte grea. Dar nevrednicia
anumitor clerici nu este o scuză pentru lenea ta şi nu îţi va uşura cu nimic pedeapsa
atunci când te vei afla la Judecată.
De altfel, acuzaţiile şi răutăţile pe care le spunem împotriva clericilor sunt ele
însele un mare păcat, pentru că nu lovesc numai în acei oameni, ci mai ales în sfânta
Taină a Preoţiei. Cu toţii cunoaştem porunca: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se
va măsura (Mt., 7, 1-2). Dacă nu trebuie să ne judecăm semenii, în general, cu atât mai
mult nu trebuie să-i judecăm pe preoţi, care oricât de păcătoşi ar fi, ne dăruiesc iertarea
păcatelor şi harul lui Dumnezeu prin Sfintele Taine. Dar cu toate acestea, cât de uşor
cădem în păcatul judecării! Uităm că vom fi judecaţi la fel cum judecăm şi că ni se va
măsura cu aceeaşi măsură cu care măsurăm.
Vei spune: Unii clerici pricinuiesc sminteli, vătămând astfel suflete. Aşa
este. Ce spune Evanghelia? Smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin
care vine sminteala (Mt., 18, 7). Iar eu adaug: vai de cel care se sminteşte, pentru că
sminteala sa arată cât de căldicele îi sunt credinţa şi evlavia. Iar pe cei căldicei, Domnul
îi va vărsa din gura Sa, aşa cum este scris în Apocalipsă (Apoc., 3, 16). Oamenii
care sunt cu adevărat credincioşi şi evlavioşi se feresc de sminteală. Ei tac şi se roagă
pentru liniştirea celor care s-au smintit şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii.
Numai cei cu puţină credinţă sau cu credinţă falsă şi cei lipsiţi de evlavie se smintesc
atunci când văd păcatele clericilor. Ei nu fac decât să sporească sminteala prin bârfele
şi răutăţile pe care le scot pe gura lor. De ce se poartă aşa? Fie ca să facă rău Bisericii
(lucru zadarnic), fie să justifice (tot zadarnic) propria lor ticăloşie.” (Din vol.
Problemele vieţii, pp. 303-305)

„Chiar dacă preoţii ar fi vinovaţi de cele mai grele păcate, tot nu ai

dreptul în faţa lui Dumnezeu să-i judeci.” (Din vol. Problemele vieţii, p. 363)

,,Căci dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce
pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-l vorbească de rău pe cel care cu mult mai
mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti îi este părinte?
98
 Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el? Nici că fulger din
cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit sora lui
Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit necurată şi a cuprins-o
lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se fratele ei pentru
ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci a fost scoasă din
locul acela sfânt. Şi gândeşte-te că doar ea a conlucrat la creşterea lui şi a adus-o pe
mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru început, copilul
Moise, de mână barbară; iar după acestea, şi mai mare peste femeile evreilor a fost, după
cum Moise peste bărbaţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate,
ba fiindu-i pe deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui
Dumnezeu, pentru grăirea de rău ce a făcut-o. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit prin
rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a putut să
mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă milostiv pe
Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certat aspru.
Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe cei ce
conduc şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca
cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru
judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii.” (Despre Aquila şi Priscilla; şi că nu se cuvine
să grăim de rău pe preoţii lui Dumnezeu. Cuvântul 2, în vol. Cateheze maritale, pp. 174-
175)

,,Vă îndemn şi vă rog să ne îndepărtăm de acest rău obicei. Căci pe de-o parte nu
vătămăm cu nimic pe preoţii care aud că-i vorbim de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci
chiar de ar fi adevărate (fiindcă şi fariseul nu l-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de
folos, deşi adevărate erau cele spuse despre acela); iar, pe de altă parte, ne aruncăm pe noi
înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-i
o rană de moarte, singur s-a îndepărtat. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi
necazuri, să ne ţinem cu tărie înfrânarea limbii căci dacă grăindu-l de rău pe un vameş
oarecare, nu a scăpat fariseul de pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe părinţii noştri
duhovniceşti, ce apărare vom mai avea? Dacă Maria numai o dată l-a vorbit de rău pe
fratele ei, Moise şi a luat atâta pedeapsă, ce nădejde de mântuire mai avem noi, când
împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe mai-marii noştri? Să nu-mi spună cineva
că acela era Moise. Căci voi putea să-i spun şi eu că aceea era Maria.” (Despre Aquila şi
Priscilla; şi că nu se cuvine să grăim de rău pe preoţii lui Dumnezeu. Cuvântul 2, în vol.
Cateheze maritale, p.176)

,,Pentru aceea şi Pavel, ocărând pe arhiereul iudeilor şi zicându-i: Te va bate

Dumnezeu pe tine, perete văruit; tu şezi şi mă judeci (Fap., 23, 3), când a auzit pe aceia
că îi sar împotrivă, spunându-i: pe arhiereul lui Dumnezeu îl faci tu de ocară?, voind să
arate câtă cinste şi respect se cuvine a se da conducătorilor, a răspuns: Nu am ştiut că era
arhiereul lui Dumnezeu.” (Despre Aquila şi Priscilla; şi că nu se cuvine să grăim de rău
pe preoţii lui Dumnezeu. Cuvântul 2, în vol. Cateheze maritale, p. 177)

,,Căci dacă fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să
îndrepte relele ce se întâmplă, nici pricina nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi
cu limpezime, nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi amestecaţi unii
cu alţii.” (Despre Aquila şi Priscilla; şi că nu se cuvine să grăim de rău pe preoţii lui
Dumnezeu. Cuvântul 2, în vol. Cateheze maritale, p. 177)

,,Şi dacă aţi fi vrut părinţi duhovniceşti perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu v-
ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi. Dacă despre
părinţii trupeşti un înţelept zice: Chiar dacă îi lipseşte priceperea are iertare. Căci ce le-
99
ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?, cu atât mai mult trebuie să păzim această lege faţă
de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijească de propria vieţuire, ca nu cumva să auzim
în acea Zi a Judecăţii: Făţarnicule, pentru ce vezi paiul în ochiul fratelui, iar bârna din
ochiul tău nu o iei în seamă? (Mt., 7, 3)” (Despre Aquila şi Priscilla; şi că nu se cuvine
să grăim de rău pe preoţii lui Dumnezeu. Cuvântul 2, în vol. Cateheze maritale, p. 178)

„Dacă vezi pe vreun preot nevrednic, nu huli preoţia, ci pe cel ce face răul. De
vreme ce şi Iuda se face vânzător, pentru aceea noi nu hulim vrednicia cea apostolească,
ci mintea lui cea necurată. La fel şi doctorii, au fost mulţi ucigători dând oamenilor
ierburi de moarte, însă noi nu defăimăm meşteşugul doftoriei, ci pe cei ce lucrează rău
meşteşugul doftoriei. La fel şi corăbierii: mulţi îneacă multe corăbii, dar corăbieria n-are
nici o vină, ci mintea cea rea şi pizma corăbierilor acelora, însă de nevoie este să vină
sminteală, zice Hristos, dar vai şi amar de omul acela care scorneşte şi prin care vine
sminteala.” (Din vol. Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, pp. 100-101)

„Ce-i zice Dumnezeu lui Samuel când poporul murmură împotriva

profetului şi se dă în insultător? Nu pe tine te dispreţuiesc, ci pe Mine. Aşa ia
Dumnezeu pentru Sine procedeele rele de care se folosesc credincioşii faţă de
preoţi; Dumnezeu se declară batjocorit în persoana lor, şi cine va putea insulta pe
Dumnezeu, nepedepsit? La fel, zice Iisus Hristos:
Oricine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte, şi oricine vă
dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte. Istoria lui Moise încheie în a ne
lămuri despre acest punct. Când evreii se ridicau împotriva lui, îl înconjurau şi
voiau să-l ucidă cu pietre, cui dăunau ei, dacă nu lor înşişi atrăgând asupra lor
mânia lui Dumnezeu? Oare nu ştii cine e preotul? Îngerul Domnului este. Căci
despre el s-a zis aşa: Dacă aceia vă dispreţuiesc, Dumnezeu este însă Cel ce i-a
sfinţit, o, netrebnicilor! Şi dacă voi refuzaţi să credeţi în această origine divină a
preoţiei, unde este credinţa voastră şi cum vă puteţi numi creştini? Creştini nu
sunteţi.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, pp. 220-221)

„Apoi să nu uităm şi să nu dispreţuim niciodată demnitatea cu care este el

îmbrăcat, purpura care-l acoperă, sceptrul care este în mâna sa. Este un cuvânt
uşuratic, respins de Dumnezeu de a zice: Eu sunt mai bun decât acest preot,
aceste cuvinte sunt aroganţă. Dacă este adevărat că tu ai fi mai bun decât preotul,
geme şi fii în tristeţe pentru el. Aminteşte-ţi de cuvântul fariseului şi de al
vameşului, aminteşte-ţi de judecata pe care vom suferi toţi.
Apoi, ce te interesează starea în care se găseşte înaintea lui Dumnezeu
preotul? Dacă un bolnav merge să-l găsească pe un medic, se interesează el cu
curiozitate de istoria intimă a medicului? Ce-i cere el lui dacă nu remediile lui,
sfaturile lui, o vindecare? Nu este de altfel o purtare denaturată şi criminală de a
căuta în smerenia unui tată subiecte de bucurie rea şi de mândrie dispreţuită?
Ascultă Scriptura: Nu te mări în neruşinările tatălui tău.
În sfîrşit, să facem o ultimă şi destul de gravă reflexie. Când judecăm un
preot, când ne ascuţim limba noastră împotriva lui, când îl atingem pe unsul
Domnului, noi ne apucăm cu neruşinare de dreptatea divină şi ne atragem o
hotărâre grozavă la Tribunalul divin.” (Din vol. Bogăţiile oratorice, p. 222)

„Să nu huleşti preoţia când vezi un preot nevrednic. Nu trebuie hulită preoţia, ci
acela care se foloseşte rău de un lucru bun. Pentru că şi Iuda a ajuns trădător, dar nu-i de
vină apostolia, ci voinţa aceluia; nu-i crima preoţiei, ci răutatea voinţei.
Şi tu, dar, nu huli preoţia, ci pe preotul care se foloseşte rău de preoţie. Când cineva
stă de vorbă cu tine şi-ţi spune: Ai văzut pe cutare preot?, spune-i: Eu nu-ţi vorbesc de
100
persoane, ci-ţi vorbesc de creştinism, de preoţie! Câţi doctori n-au ajuns călăi? Câţi n-au
dat otravă în loc de doctorii? Dar nu învinuiesc ştiinţa medicală, ci pe aceia care se
folosesc rău de această ştiinţă. Câţi căpitani de corăbii n-au scufundat corăbiile? Dar nu
hulesc navigaţia, ci voinţa rea a acelora. Dacă un preot e rău, nu învinui dogma şi preoţia,
ci pe acela care se foloseşte rău de un lucru bun”. (Omilie la Serafimi, omilia a IV-a, în
vol. Omilii la Ana. Omilii la David şi Saul. Omilii la Serafimi, p. 177)

PREOŢIA (despre veşmintele preoţeşti)

„… (preotul – n.n.) se îmbracă cu o haină lungă de sus până jos, are pe ea

clopoţei, şi îşi pune pe cap cunună, veşmântul sfinţit al preotului.” (Tâlcuiri la Epistola a
doua către Corinteni, omilia XX, p. 185)

PREOŢIA (mântuirea preoţilor)

„Nu socotesc că sunt mulţi între preoţi cei ce se mântuiesc, ci mult mai mulţi cei
ce pier. Iar pricina este, că lucrul acesta are trebuinţă de mare suflet. Că multe nevoi are
care îl scoate din năravul său, şi îi trebuie lui nenumăraţi ochi din toate părţile”. (Din
Cuvântul 3 la Faptele Apostolilor, în vol. Puţul şi Împărţirea de grâu, p. 478)

PREOŢIA (sfaturi pentru preoţi)

„Că nu se cade doar a certa, nici doar a mângâia, ci, îmbinând certarea cu
mângâierea, desăvârşit să lucrăm folosul: că dacă totdeauna voi certa, mai neruşinaţi îi
voi face; iar dacă totdeauna voi mângâia, îi voi face mai leneşi. De aceea şi doctorii nu
taie doar, ci şi leagă rănile; nu pun întotdeauna leacuri aspre, ci adeseori şi plăcute, prin
cele dintâi curăţind de putreziciune, iar prin acestea de pe urmă alinând durerea pricinuită
de cele dinainte.” (Cele dintâi omilii la Facere, cuvântul al nouălea, p. 119)

,,Că dacă noi suntem lumină, şi aluat, şi luminători, şi sarea pământului, apoi
atunci trebuie a lumina pe alţii, iar nu a-i întuneca, a-i ţine strânşi, iar nu a-i dezlega, a
trage către noi pe necredincioşi, iar nu a-i lua la goană.” (Comentariile sau Tâlcuirea
Epistolei întâi către Corinteni, omilia XXV, p. 261)

„Dascălii mai ales au nevoie de o mai mare milă.” (Tâlcuiri la Epistola întâi către
Timotei, omilia I, p. 17)

„... să nu luăm ca nedemne sfătuirile celor mai mari decât noi, chiar de am fi şi
dascăli, căci dacă Timotei – de care noi toţi nu suntem vrednici de asemănare – primeşte
porunci, şi învăţături, fiind şi el în rândul dascălilor, apoi cu atât mai mult noi.” (Tâlcuiri
la Epistola întâi către Timotei, omilia a V-a, p. 61)

,,Mai rău decât egiptenii şi decât Faraon s-au purtat cu el tot timpul cei conduşi de
el, poporul care primise nenumărate bunătăţi. Mai întâi, l-au atacat pricinuindu-i mari
supărări; au cerut să le dea carnea pe care o mâncau în Egipt (Ieş., 16, 3); nu erau
mulţumiţi cu cele pe care le aveau, ci le doreau pe cele din timpul robiei. Iar acest lucru îl
copleşea pe Moise. Ar fi avut oare Moise o situaţie mai fericită dacă ar fi primit poruncă
să conducă o armată de nebuni şi de smintiţi? Cu toate acestea, acel fericit bărbat le
suporta pe toate cu bărbăţie; dacă nu i-ar fi iubit, ar fi suportat cu uşurinţă purtarea lor. S-
ar fi supărat numai de cele ce-i făceau lui personal; dar pentru că-i iubea mai mult decât îi
iubiseră părinţii lor, a avut din pricina acestei purtări de grijă şi o altă supărare, pricinuită
101
de păcătoşenia şi răutatea lor. Nu-l amăra atât de mult ocara, cât stricăciunea şi răutatea
lor. Înainte chiar de a primi iudeii mana, hrana aceea minunată (Ieş., 16, 4), pe Moise l-a
amărât mult nerecunoştinţa lor; după ce au primit mana, după ce au fost înconjuraţi de noi
minuni, ei continuau să-şi arate răutatea, fărădelegea şi lăcomia în ce priveşte strângerea
hranei 25 . Nu trecea multă vreme, şi iarăşi murmurau, iarăşi criticau binefacerile lui
Dumnezeu. Acel fericit bărbat plângea şi se întrista pentru fiecare dintre ei, mai mult
decât cei ce păcătuiau. Când au făcut viţelul de aur, ei jucau şi chefuiau (Ieş., 32, 1-6), iar
el jelea şi se întrista; şi s-a blestemat cu acel cumplit blestem (Ieş., 32, 32). Cu toate
acestea, nimic nu l-a făcut să îndepărteze din sufletul lui în întregime dragostea ce le-o
purta. Câtă durere, câte lacrimi nu va fi vărsat Moise când vedea că cei atât de dragi lui
ajung din ce în ce mai răi! Ţi-e viaţa cu neputinţă de trăit când ai un singur copil şi-l vezi
că alunecă spre rău, chiar dacă tu însuţi eşti mai stricat decât toţi. Ce va fi simţit oare
Moise, care avea de îngrijit ca pe nişte copii zeci de mii, dar, mai bine spus, pe care-i
iubea mai mult decât pe copii. Nici un tată, dacă n-ar fi făcut nici un păcat, nu s-ar fi
rugat să moară împreună cu copilul lui, cum a făcut Moise. Cât crezi deci că a suferit
Moise, care avea atât de mulţi copii, omul care ura răul şi iubea binele, când a văzut pe
toţi că se îndreaptă ca o turmă de oi spre prăpastia răutăţii?” (Despre necazuri şi biruirea
tristeţii (III). Cuvânt către Staghirie, în vol. Despre mărginita putere a diavolului.
Despre căinţă…, pp. 207-208)

,,Iată, eu îmi împlinesc slujba mea! Iată, rogu-vă, hirotonia nu dă putere de stăpân,
nu înalţă, nu duce la tiranie.” (Despre anatemă, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre
soartă şi Providenţă…, p.375)

„Vasile: Socoteşti, oare, îndestulătoare puterea dragostei, m-a întrebat Vasile,

pentru îndreptarea aproapelui?
Ioan: Mai cu seamă dragostea, i-am răspuns eu, poate ajuta în cea mai mare
măsură la îndreptarea aproapelui nostru.” (Tratatul despre preoţie, cartea a doua, cap. 6,
în vol. Despre preoţie, p. 56)

„Să nu-ţi pui, după harul lui Dumnezeu, în nimic altceva nădejdea mântuirii decât
în aceea să nu faci vreo faptă nevrednică de darul preoţiei şi de Dumnezeu, Care ţi l-a
dat.” (Tratatul despre preoţie, cartea a patra, cap. 1, în vol. Despre preoţie, p. 101)

„Vicleanul diavol găseşte o mulţime de prilejuri ca să strecoare în sufletul

preotului veninul ispitei sale. Ochiul oricărei femei aruncă săgeţi şi tulbură sufletul; nu
numai ochiul femeii desfrânate, ci şi ochiul femeii cuminţi; linguşelile lor îl moaie, iar
cinstea ce i-o dau îl robeşte. Şi astfel, dragostea clocotitoare de aproapele - această pricină
a tuturor bunătăţilor - ajunge pricină a mii şi mii de păcate pentru cei care nu ştiu să o
întrebuinţeze bine.
În afară de asta, necontenitele griji ale preotului îi întunecă ascuţimea minţii şi, din
înaripată cum era, o fac mai grea decât plumbul. Mânia, apoi, când se năpusteşte asupra
lui, învăluie ca fumul tot sufletul.” (Tratatul despre preoţie, cartea a şasea, cap. 8, în vol.
Despre preoţie, pp. 144-145)

„Dacă iubirea singură a putut face să se nască preoţia, iubirea singură poate
s-o călăuzească şi s-o susţină în cariera ei cea grea.” (Din vol. Bogăţiile
oratorice, p. 204)

102
 „Greutatea vremurilor să nu te doboare. Căpitanul de corabie nu părăseşte cârma
când vede marea furioasă şi răzvrătită, nici doctorul nu pleacă de lângă bolnav când îl
vede că suferă cumplit, ci fiecare se foloseşte de ştiinţa lui mai cu seamă atunci. Şi tu dar,
preacinstitul şi preabinecredinciosul meu stăpân, dă-ţi acum toată silinţa ca evenimentele
să nu te doboare. Noi n-avem să dăm socoteală pentru relele pe care ni le fac alţii nouă;
dimpotrivă, pentru ele vom primi, răsplată; dar dacă noi nu facem ce ne stă în putere, ci
stăm cu mâinile în sân, zgomotul lucrurilor nimic nu ne aduce”. (Scrisori către alte
persoane, scrisoarea a 221-a către preotul Constantie, în vol. Scrisorile către persoane
oficiale, către diaconiţa Olimpiada, către alte persoane, Edit. I.B.M.B.O.R., p. 281)

PREOŢIA (sfaturi pentru duhovnici)

„Hristos vorbea de lucruri prezente, dar vesteşte mai dinainte viitorul; de pildă, că
ucenicii Lui vor fi noi mai târziu; până atunci însă nu trebuie să li se dea porunci grele şi
aspre. Cel care caută, spune Hristos, să pună înainte de vreme pe ucenici la îndatoriri
prea mari, nu-i va avea destoinici la timpul cuvenit, pentru că i-a făcut dintr-o dată
nefolositori. Asta nu se întâmpla nici din pricina vinului, nici din pricina burdufurilor, ci
din pricina acelora care nu toarnă vinul la timp”. (Omilii la Matei, omilia XXX, IV, în
col. PSB, vol. 23, pp. 375-376)

PREOŢIA (episcopul este mai cinstit decât împăratul)

„El, de asemenea, este împărat şi chiar mai cinstit decât împăratul: căci legile
dumnezeieşti au pus în mâinile sale însuşi capul împăratului şi când voieşte să ceară
bunăvoinţa cerească, împăratul se adresează preotului, iar nu preotul împăratului. El, de
asemenea, are platoşa dreptăţii; are încingătoarea adevărului; încălţăminte cu mult mai
cinstite, ale păcii evanghelice; el are o sabie nu de oţel, ci sabia spiritului şi pe capul său
el poartă o măreaţă coroană. Această armură este mai strălucitoare, armele mai preţioase,
încrederea mai mare, puterea mai mare.” (Primele patru omilii despre statui, omilia a III-
a, p. 57)

PREOŢIA („de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte”)

„Dacă pofteşte cineva episcopie, nu-l învinovăţesc, zice; căci este aici mai mult
un fapt de îngrijire, de protecţie; şi dacă cineva are această poftă de a se bucura nu numai
de întâietate şi de stăpânire, ci şi de protecţie, eu nu-l învinovăţesc căci bun lucru doreşte,
zice. Fiindcă şi Moise a poftit acest lucru, însă nu numai întâietatea, şi astfel a dorit încât
a auzit de-ndată: cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi? (Ieş., 2, 14). Dacă cineva
doreşte în felul acesta, să dorească, deoarece episcopia vine de la a [episcopisi], a pândi
pe toţi. 4 ” (Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei, omilia a X-a, pp. 101- 102)

PREOŢIA (episcopii - purtarea lor)

„Chiar numai salutările, pe care le dă unuia sau altuia, aduc asupra episcopului o
povară atât de mare de învinuiri, încât adeseori este scârbit şi doborât de supărare. I se
cere socoteală şi de felul cum caută cu ochii. Mulţimea îi cercetează cu de-amănuntul
faptele şi gesturile cele mai obişnuite: tonul glasului, expresia feţei, tăria râsului. Şi spun:
Cu cutare a râs mai mult, era cu faţa veselă şi l-a salutat în gura mare; pe mine mai

4
Notî Pr. Prof. Vasile Gordon: Expresia ('Eπίσκοπος) = pândaci, inspector, privighetor, derivă din verbul ('Eπίσκοπέω
ω )̃ = a pândi de pe un loc înalt, şi este în legătură cu verbul ('Eπίσκέπτομαι)= a inspecta, a priveghea necontenit. (n. s.
1, p. 107).
103
puţin şi de mântuială. Dacă episcopul este în vreun loc unde sunt adunaţi mulţi oameni şi
dacă nu-şi plimbă ochii pe la toţi când vorbeşte, mulţimea socoteşte lucrul acesta o ocară.
Cum poate face faţă unor atât de mulţi acuzatori, dacă nu este foarte tare de fire,
fie pentru a nu i se aduce astfel de învinuiri, fie pentru a scăpa de ele, după ce i s-au adus.
Ar trebui ca episcopul nici să nu aibă acuzatori; dar dacă asta nu-i cu putinţă,
atunci să caute să spulbere învinuirile lor; iar dacă nici acest lucru nu-i uşor, că unora le
place să învinuiască pe degeaba şi la întâmplare, atunci să stea cu curaj în faţa tristeţii
pricinuite de aceste învinuiri.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 14, în vol.
Despre preoţie, p. 94)

„Episcopul trebuie să fie al tuturor, purtând sarcinile tuturor, cum că celorlalţi de

se vor mânia li se dă iertare, iar lui, nicidecum; cum că celorlalţi de vor greşi este
dezvinovăţire şi lăsare multă, iar lui una”. (Din Cuvântul 3 la Faptele Apostolilor, în vol.
Puţul şi Împărţirea de grâu, p. 477)

PREOŢIA (episcopul; - „Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ţi pui, nici nu

te face părtaş la păcate străine”)

„Mâinile degrabă pe nimeni să nu-ţi pui, nici nu te face părtaş la păcate

străine.
- Ce spui, Pavele? Altul a păcătuit, şi eu mă fac părtaş şi la păcatele lui şi la
osânda lui?
- Da, răspunde Pavel! Pentru ce ai dat puterea în mâna răutăţii? După cum
dacă pui în mâna unui nebun şi a unui smintit o sabie ascuţită, tu care ai dat sabia
eşti vinovat de uciderea săvârşită de nebun, tot astfel şi cel care dă unui om ce
trăieşte în păcat puterea acestei dregătorii, atrage asupra capului lui tot focul
păcatelor şi nelegiuirilor săvârşite de acela. Cel ce pune rădăcina este totdeauna
pricina vlăstarelor odrăslite din rădăcină.” (Cuvânt de laudă la Sfântul sfinţit
Mucenic Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu, care a fost arhiepiscop al Antiohiei
celei Mari; a fost dus la Roma şi a suferit acolo mucenicia şi de acolo a fost adus
iarăşi în Antiohia, II, în vol. Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă
la sfinţi, pp. 376-377)

PREOŢIA (episcopul – greutatea misiunii sale)

„Robul cel cumpărat cu bani are de făcut o treabă ce i s-a poruncit şi, după ce o
sfârşeşte, devine la urmă stăpân pe sine, pe când episcopul este încurcat cu multe şi multe
i se cer chiar peste puterile sale. Dacă nu-l vede cineva vorbind, mare este murmurul între
credincioşi, iar de vorbeşte, iarăşi acuzaţii, că este iubitor de slavă deşartă. Dacă nu învie
morţii, nu este bun de nimic, zice; cutare este evlavios, pe când acesta nu este. Dacă se
bucură de o hrană cumpătată, iarăşi acuzaţii. Ar trebui ca el să-şi înăbuşe poftele, zice.
De cumva îl vede cineva spălându-se sau îmbăindu-se, iarăşi multe acuzaţii, ba unii zic că
el nu trebuie să vadă nici soarele. Apoi, zice, dacă el face ceea ce fac eu, dacă se
îmbăiază, dacă mănâncă şi bea ca mine, dacă se îmbracă, dacă se îngrijeşte de casă şi
de cei de pe lângă el, de ce să mai stea în fruntea altora? Are slugi, zice, şi din cei care
îngrijesc de el, este purtat de cai; de ce atunci să stea înaintea altora?
Dar, ce? Spune-mi: oare nu trebuie a avea pe cineva care să-l slujească, ci el să-şi
facă focul, să aducă apă, să taie lemne şi să se ducă în piaţă? Şi oare aceasta n-ar fi spre
necinstea ta? Acei sfinţi bărbaţi – apostolii – nu voiau să-l împiedice pe cel ce stăruia în
propovăduirea Evangheliei, nici chiar cu slujba văduvelor, ci credeau că lucrul este
nevrednic de dânsul, iar tu voieşti ca să-l atragi până şi în treburile slugilor? De ce, când
ţi se poruncesc acestea tu nu le împlineşti, spune-mi? Oare nu-ţi aduce el mai mari slujbe,
104
decât cele trupeşti, pe care i le-ai aduce tu? De ce nu trimiţi sluga ta ca să-l slujească pe
el? Hristos a spălat picioarele ucenicilor, şi tu dacă ai face oarecare slujbă dascălului tău,
ar fi mare lucru? Dar nici tu nu voieşti a-l sluji, ba îl împiedici şi pe el.” (Comentariile
sau explicarea Epistolei către Tit, omilia I, în vol. Comentariile sau explicarea Epistolei
a doua către Timotei…, pp. 136-137)

PREOŢIA (episcopul – „întâistătătorul Bisericii nu trebuie să poarte grijă

numai de Biserica încredinţată lui de Duhul, ci şi de Biserica din întreaga
lume”)

„Era bine învăţat (Sfântul Eustaţie – n.n.) de harul Domnului, că

Întâistătătorul Bisericii nu trebuie să poarte de grijă numai de Biserica încredinţată
lui de Duhul, ci şi de Biserica din întreaga lume. Şi aceasta a învăţat-o din sfintele
rugăciuni de la sfintele slujbe. Dacă trebuie să facem rugăciuni, îşi spunea el,
pentru toată Biserica, cea de la o margine a lumii până la cealaltă, apoi cu mult
mai mult trebuie să şi purtăm grijă de ea, trebuie să ne îngrijim de toate
bisericile, să purtăm grijă de toate.” (Cuvânt de laudă la cel întru Sfinţi, Părintele
nostru Eustaţie, arhiepiscopul Antiohiei celei Mari, III, în vol. Predici la sărbători
împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi, p. 390)

PREOŢIA (ascultarea de episcop)

„Deci dacă vă poruncim vouă aceasta, apoi nu o facem noi, ci demnitatea

episcopală cu care suntem învestiţi, nu cutare persoană, ci episcopul. Nimeni să nu mă
asculte pe mine personal, ci să asculte de demnitatea ce o am.” (Comentariile sau
Explicarea Epistolei către Coloseni, omilia III, pp. 43-44)

PREOŢIA (episcopul - responsabilitatea acestuia)

,,Episcopul, la fel, va avea să dea cu atât mai mare socoteală cu cât el stă pe o
treaptă şi mai înaltă; va da socoteală nu numai pentru predicarea cuvântului lui
Dumnezeu şi pentru ajutorarea săracilor, dar şi pentru hirotoniile ce le-a făcut şi pentru
altele nenumărate. Arătându-le pe acestea, Pavel scria lui Timotei: Mâinile degrab pe
nimeni să nu-ţi pui, nici nu te face părtaş la păcatele altora (I Tim., 5, 22). Iar pe evrei
sfătuindu-i cu privire la mai-marii lor, îi înfricoşa în alt chip, grăindu-le aşa: Ascultaţi de
mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor; că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce
au să dea seama de ele (Evr., 13, 17).” (Cuvânt la pilda celui ce datora zece mii de
talanţi, în vol. Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă…, p. 231)

„La câte pedepse, dar, nu trebuie să se aştepte episcopul, când are de dat socoteală
nu numai pentru păcatele săvârşite de el, ci este în cea mai mare primejdie şi pentru
păcatele săvârşite de alţii? Dacă noi tremurăm când ne gândim că avem de dat socoteală
pentru păcatele noastre, că nu vom putea scăpa de focul iadului, ce trebuie să sufere acela
care se aşteaptă să dea cuvânt înaintea lui Dumnezeu pentru atâţia şi atâţia? Că lucrul
acesta e adevărat, ascultă-l pe fericitul Pavel, care spune: Ascultaţi de mai marii voştri şi
supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seamă de ele
(Evr., 13, 17). Oare este mică frica de această ameninţare? Nu pot spune!” (Tratatul
despre preoţie, cartea a treia, cap. 14, în vol. Despre preoţie, p. 95)

„Nu vezi câte trebuie să aibă episcopul? Să fie învăţător, suferitor de rele, ţinându-
se de cuvântul cel credincios al învăţăturii. Câtă greutate are aceasta? Şi pricinile
greşalelor ce se fac de ceilalţi, el le are. Nu zic din celelalte nimic. Dacă numai unul va
105
 muri nebotezat, oare nu a răsturnat toată mântuirea lui? Pentru că pierzarea unui suflet are
atâta pagubă, câtă nici un cuvânt nu poate să o arate. Că dacă mântuirea lui este atât de
vrednică, cât Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi atâtea a pătimit, pierzarea socoteşte câtă
muncă va aduce. Că dacă acela pentru care se prăpădeşte cineva în viaţa aceasta este
vrednic de moarte, cu mult mai vârtos acolo. Ca să nu-mi zici că preotul a greşit; nici că
diaconul, fiindcă pricinile tuturor acestora se aduc peste capul celui ce i-a hirotonisit!
Iarăşi alta voi zice: se întâmplă din bărbaţii cei răi să primească vreunul clir
(cleric). Nu se dumireşte ce trebuie să facă pentru păcatele ce a apucat de s-au făcut.
Fiindcă două sunt prăpăstiile: şi trebuie nici pe acela să-l lase, şi pe ceilalţi să nu-i
smintească; oare să-l oprească trebuie întâi?
Dar nu este pricina de faţă.
Să-l lase dar?
Aşa, zice, că a celui ce l-a hirotonisit este pricina. Ce face dar? Nu trebuie să-l
hirotonisească, nici la altă treaptă să-l suie? Dar aceasta tuturor va fi arătată că acela este
rău. Iarăşi dar în alt chip i-a smintit. Dar a-l sui la mai mare treaptă? Aceasta este cu mult
mai cumplită! Pentru aceasta de ar fi alergat cineva la arhierie ca la o purtare de grijă, ca
la o osteneală şi priveghere, nimeni nu ar fi primit-o degrabă. Iar acum, precum alergăm
la datoriile cele de afară, aşa şi la aceasta. Deoarece ca să ne slăvim, ca să ne cinstim de
oameni, pierim la Dumnezeu! Care este folosul cinstei? Cum s-a vădit că nimic nu este?”
(Din Cuvântul 3 la Faptele Apostolilor, în vol. Puţul şi Împărţirea de grâu, p. 478)

PREOŢIA (sfaturi pentru episcopi)

„Episcopul trebuie să fie foarte chibzuit, ca să lucreze în aşa fel, încât nici să
înmulţească averea Bisericii, dar nici s-o micşoreze, ci să împartă îndată la cei nevoiaşi
tot ce strânge, iar averile Bisericii să le adune în inimile credincioşilor săi, în voia lor cea
bună.” (Tratatul despre preoţie, cartea a treia, cap. 12, în vol. Despre preoţie, p. 89)

Lista cărţilor utilizate la alcătuirea Antologiei

1. 1. „Omilii la Facere” (I), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în

col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), vol. 21, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, 436 pp.
2. 2. „Omilii la Facere” (II), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru,
în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), vol. 22, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1989, 341 pp.
3. 3. „Cele dintâi omilii la Facere”, Traducere din limba greacă veche şi note de
Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, 141 pp.
4. 4. „Omilii la Matei”, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, în
col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, 1006 pp.
5. 5. „Comentar la Evanghelia de la Ioan”, Traducere din limba franceză de Diacon
Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, 474 pp.
6. 6. „Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel”, Traducere de P.S.
Teodosie Atanasiu, revizuită şi îngrijită de Cezar Păvălaşcu şi Cristina Untea, Editura
Christiana, Bucureşti, 2005, 559 pp.
7. 7. „Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corintheni”, Traducere din
limba elină, după ediţia Oxonia, 1847 de Arhim. Theodosie Athanasiu, Egumenul
Mănăstirii Precista Mare din Roman, ediţie revizuită de Constantin Făgeţean, Editura
Sophia, Bucureşti, 2005, 479 pp.

106
8. 8. „Comentariile sau tâlcuirea Epistolei a doua către Corintheni”, traducere din
limba elină, după ediţia Oxonia, 1847, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1908,
Ediţie revizuită de Constantin Făgeţean, Editura Sofia, Bucureşti, 2007, 268 pp.
9. 9. „Comentariile sau Explicarea Epistolei către Galateni”, Traducere din limba
elină, ediţia de Oxonia, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia Editoare
„Dacia”, Iaşi, 1901, 128 pp.
10. 10. „Comentariile sau Explicarea Epistolei către Efeseni”, Traducere din limba
elină, ediţia de Oxonia, 1852, de Arhim. Theodosie Athanasiu, Tipografia „Dacia”, Iaşi,
1902, 253 pp.
11. 11. „Comentariile sau explicarea Epistolei către Filipeni a Sfântului Apostol
Pavel”, Edit. Icos, 1998, 285 pp.
12. 12. „Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni a
Sfântului Apostol Pavel”, traducere din limba elină, ediţia de Oxonia, 1855, de Arhim.
Theodosie Athanasiu, Bucureşti, 1905, 343 pp.
13. 13. „Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei a Sfântului Apostol Pavel”, Editura
Nemira, Bucureşti, 2005, 201 pp.
14. 14. „Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei. Comentariile sau
explicarea Epistolei către Tit. Comentariile sau explicarea Epistolei către Filimon”,
Editura Nemira, 2005, 226 pp.
15. 15. „Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei”, Traducere din limba
elenă, ediţia de Oxonia, 1862, de Theodosie Athanasiu, Episcopul Romanului, Tipografia
Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1923, 395 pp.
16. 16. „Despre Rai şi Scriptură. Despre iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Despre
<<Şezut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta>>”, Introducere şi traducere Preot Victor
Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 59 pp.
17. 17. „Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei”, Traducere din limba greacă
veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, 405 pp.
18. 18. „Primele patru omilii despre statui ale Sfântului Ioan Chrisostom”, Traducere
din original de Stoenescu Apostol, Noua Tipografie „Profesională”, Dimitrie C. Ionescu,
Bucureşti, 1908, 85 pp.
19. 19. „Predicile despre statui”, Partea a II-a, Traducere din original de Şt.
Bezdechi, Editura Sfintei Episcopii a Râmnicului-Noului Severin, 1938, 227 pp.
20. 20. „Sf. Ioan Gură de Aur - Predici la duminici şi sărbători”, traduse şi orânduite
după Duminicile şi sărbătorile anuale ale Bisericii Ortodoxe de Episcopul de Roman –
Melchisedek, Ediţia a II-a, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, 304 pp.
21. 21. „Omiliile despre pocăinţă”, Traducere din limba greacă de Preotul profesor
Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, 185 pp.
22. 22. „Predici la sărbători împărăteşti şi cuvântări de laudă la sfinţi”, Traducere din
limba greacă şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, 573 pp.
23. 23. „Despre mărginita putere a diavolului. Despre căinţă. Despre necazuri şi
biruirea tristeţii”, Traducere de Pr.Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, 255 p.
24. 24. „Omilii la Postul Mare”, Versiune românească îmbunătăţită, pornind de la
ediţia tradusă şi îngrijită de Episcopul Roman Melchisedec (1893), în colecţia „Comorile
Pustiei”, vol. 19, Editura Anastasia, 1997, 181 pp.
25. 25. „Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor”,
Traducere din limba greacă şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, 427 pp.

107
26. 26. „Omilii la săracul Lazăr. Despre soartă şi Providenţă. Despre rugăciune.
Despre vieţuirea după Dumnezeu”, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul
Profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2005, 377 pp.
27. 27. „Omilii şi cuvântări despre educaţia copiilor”, Traducere din limba greacă de
Pr. Marcel Hancheş, Editura Marineasa, Timişoara, 2005, 187 pp.
28. 28. „Despre necunoaşterea lui Dumnezeu”, Traducere din limba greacă, cuvânt
înainte şi comentarii: Walther Alexander Prager, Editura Herald, Bucureşti, 2004, 141 pp.
29. 29. „Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii”, în vol. „Sfaturi
pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi”, Editura Deisis, Sibiu, 2000, 139 pp.
30. 30. „Diavolul şi magia”, Traducerea din limba greacă de Zenaida Anamaria Luca,
Editura Panaghia, 2002, 132 pp.
31. 31. „Despre preoţie”, Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998,
169 pp.
32. 32. „Problemele vieţii”, traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu,
Editura Egumeniţa, 379 pp.
33. 33. „Puţul şi Împărţirea de grâu – 57 de predici de Sfântul Ioan Gură de Aur”,
Editura Buna Vestire, Bacău, 1995, 530 pp.
34. 34. „Din ospăţul Stăpânului”, Introducere, traducere, note şi comentarii de †
Irineu Slătineanu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, 190 pp.
35. 35. „Scrisori din exil. Către Olimpiada şi cei rămaşi credincioşi. Despre
deprimare, suferinţă şi Providenţă”, volum realizat de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis,
Sibiu, 2003, 361 pp.
36. 36. „Cateheze baptismale”, Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel
Hancheş, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2003, 130 pp.
37. 37. „Cateheze maritale”, Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel
Hancheş, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004, 180 pp.
38. 38. „Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur”, Traducere de diacon Gheorghe
Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1994, 255 pp.
39. 39. „Bogăţiile oratorice ale Sfântului Ioan Gură de Aur”, în limba franceză de
Jean Doublet, traduse în limba română de diacon Gheorghe Băbuţ, Vol. I și Vol. II,
Editura Pelerinul Român, Oradea, 2002, 645 pp.
40. 40. „Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie. Despre
tăria credinţei. Despre propovăduirea Evangheliei şi alte omilii”, Traducere din limba
greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, 373 pp.
41. 41. „Întru lauda sfinților mucenici”, Traducere din limba greacă, studiu
introductiv și note de Petka Grigoriu, Editura Ars Longa, Iași, 2007, 275 pp.
42. 42. „Despre desfătarea celor viitoare. Să nu deznădăjduim. Nouă cuvântări la
Cartea Facerii”, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul Profesor Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2008, 375 pp.
43. 43. „Scrisorile către persoane oficiale, către diaconiţa Olimpiada, către alte
persoane”, Traducere din limba greacă veche şi note de Preotul profesor Dumitru
Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2008, 300 pp.
44. 44. „Omilii la Ana. Omilii la David și Saul. Omilii la Serafimi”, Traducere din
limba greacă veche şi note de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, 354 pp.
Adaus la cursul de Patrologie – anul I
Pr. asist. dr. Liviu Petcu
108