1.

FRANK LLOYD WRIGHT

Frank Lloyd Wright , numele la naștere Frank Lincoln Wright, (n. 8 iunie 1867 – d. 9
aprilie 1959) a fost unul dintre cei mai proeminenți și influenți arhitecți ai primei jumătăți a
secolului 20. În prezent, este adesea recunoscut ca cel mai faimos arhitect al Statelor Unite
ale Americii, fiind extrem de cunoscut și apreciat în ochii opiniei publice la multe decenii de
la stingerea sa din viață.

PRINCIPII DE PROIECTARE

Simplitate - compartimentarea trebuie să fie minimală, orice element inutil trebuie să

dispară. Încăperile sunt divizate prin elemente ce sugerează diferența de funcționalitate
(finisaje orizontale ale pardoselii sau tavanului, orientării diferite ale camerelor, urechi de
zidărie laterale, ș.c.l.).

Adaptabilitate stilistică - pe primul plan trebuie să fie nevoile beneficiarului și abia în planul
doi un anumit stil arhitectural.

Arhitectură organică - arhitectura ar trebui să fie în simbioză cu natura punându-se în

același timp reciproc în valoare. Se recomandă folosirea de culori naturale (specifice zonei) și
de materiale locale.

Sinceritatea materialelor componente - materialele trebuie să fie utilizate conform naturii

și potențialului lor și nu ca o butaforie.

Clădirile trebuie sa bucure oamenii.

BIOGRAFIE

Frank Lloyd Wright s-a născut într-un oraș mic, Richland Center, Wisconsin, într-o zonă
agricolă a statului Wisconsin, Statele Unite ale Americii, în 8 iunie 1867, la doar doi ani după
terminarea războiului civil american.

A fost crescut în spiritul puternic religios al unitarismului, fapt care l-a făcut în 1905 să
proiecteze o biserică unitariană devenită apoi faimoasă datorită arhitecturii și arhitectului său,
Unitarian Unity Temple în Oak Park, statul Illinois.

În timpul perioadei preșcolare, mergând la grădiniță, și-a manifestat de timpuriu o atracție

către construcții, petrecându-și mult timp jucându-se cu blocurile educative date de către
mama sa, creație a cunoscutului psiholog și educator Friedrich Wilhelm August Fröbel,
devenite larg cunoscute sub denumirea uzuală de blocurile Froebel. Aceste blocuri, folosite în
decursul secolului 20 pe scară largă în grădinițe, constau din piese geometrice spațiale (de
obicei confecționate din lemn și vopsite în culori fundamentale saturate) de forme diferite
care se pot asambla cu ușurință formând structuri tridimensionale. În autobiografia sa, Wright
se referă la importanța pe care aceste exerciții de viziune spațială urmau să o aibă asupra
viziunii sale arhitectonice precum și asupra designului său. Multe din clădirile lui Wright sunt
notabile și distincte tocmai datorită clarității formelor lor geometrice.
Wright a început educația sa formală în 1885 la facultatea de inginerie a Universității din
Wisconsin (University of Wisconsin, School for Engineering), unde a fost membru unei
fraternități care a generat multe personalități, Confreria Phi Delta Theta. A urmat cursurile
pentru doi ani, timp în care a lucrat perioada sa de ucenicie pentru Allen Conover, un inginer
și constructor local, care preda de asemenea și cursuri de inginerie civilă.

În 1887, Wright a abandonat cursurile fără a obține un titlu universitar (deși i-a fost conferit
un doctorat honoris causa de către aceiași universitate în 1955) și s-a mutat în Chicago,
pentru a se alătura firmei de arhitectură a lui Joseph Lyman Silsbee. Peste un an, a părăsit
firma lui Silsbee pentru a se alătura firmei Adler & Sullivan, fondată de Dankmar Adler și
Louis Henry Sullivan. Începând cu 1890, Wright a fost responsabil de toate proiectele
rezidențiale ale firmei.

În 1893, după o dispută, probabil datorată muncii lui Wright în afara firmei, acesta părăsește
Adler și Sullivan pentru a crea propria sa firmă și casă în suburbia Oak Park, Illinois, a
Chicago-ului. Până în 1901, Frank Lloyd Wright a terminat în jur de 50 de proiecte,
incluzând multe case în orașul său natal, toate concretizate.

PRAIRIE HOUSES

Între 1900 și 1910, proiectele sale de case se încadrează în așa-numitul grup al Caselor de
preerie ("Prairie Houses") având caracteristici comune cum ar fi: clădiri extinse și joase cu
acoperișuri înguste și înclinate, contururi clare, structuri externe suspendate și terase largi,
precum și folosirea multor materiale nefinisate. Denumirea de "case de preerie" a fost dată
întrucât designul lor este armonios integrat în peisajul din jurul metropolei Chicago. Aceste
case sunt, de asemenea, creditate de a fi primele exemple de "plan liber", în engleză "open
plan." Folosirea cu măiestrie rar întâlnită anterior a spațiilor interioare atât în realizarea
clădirilor rezidențiale cât și în cele publice, așa cum Wright a făcut-o de pildă în cazul
bisericii unitariene Unitarian Unity Temple, este una din caracteristicile sale de forță
arhitecturală.

Una din convingerile profunde ale lui Frank Lloyd Wright a fost că omul ca ființă aparținând
omenirii trebuie să fie centrul tuturor proiectelor și realizărilor arhitecturale. Multe exemple
ilustrând acest concept fundamental al arhitectului american pot fi găsite în orașul Buffalo din
statul New York ca un rezultat direct al prieteniei dintre Wright și un director executiv al
Larkin Soap Company, Darwin D. Martin.

În 1902 Larkin Company a decis să construiască o nouă clădire administrativă încredințând

proiectul lui Wright. Acesta a venit la Buffalo și a conceput nu numai proiectul pentru noua
clădire administrativă a firmei (terminată în 1904, dar din păcate demolată în 1950) dar și trei
case rezidențiale pentru directorii executivi ai companiei:

● George Barton House, Buffalo NY, 1903

● Darwin D. Martin House, Buffalo NY, 1904
● William Heath House, Buffalo NY, 1905

Darwin D. Martin House este considerată de către majoritatea specialiștilor ca fiind una
dintre cele mai importante ale perioadei Prairie Houses. Totuși, capodoperele perioadei sunt
considerate două reședințe realizate în anii târzii ai perioadei, în intervalul 1907 - 1909. Una
din ele este Frederick Robie House, aflată pe teritoriul campusului Universității din Chicago
(în engleză, University of Chicago) din Chicago, Illinois. Cealaltă este Avery and Queene
Coonley House, de asemenea aflată în Chicago.

Casa Robie cu acoperișul său prelung și foarte ușor înclinat, susținut de o grindă de oțel de
aproape 37 m lungime este cea mai spectaculoasă, dinamică și remarcabilă dintre toate casele
perioadei. Spațiile sale de locuit, dormit și de zi formează doar un singur spațiu neîntrerupt,
armonios divizat prin sugestii de folosire măiastră a spațiului interior. Această clădire a avut
o influență covârșitoare asupra arhitecților "tineri" europeni după primul război mondial,
fiind adeseori supranumită "piatra de hotar a modenismului". Este demn de remarcat, pentru a
înțelege cu adevărat impactul pe care l-a avut opera lui Frank Lloyd Wright în Europa, că atât
acesta cât și creațiile sale arhitecturale au fost practic necunoscute europenilor până în jurul
anilor 1909 - 1910.

CASELE USONIENE

Usonia, sau usonian, ca un cuvânt alternativ, (pronunțat [juˈsoʊniə(n)]) este un termen

complex foarte adesea folosit de Frank Lloyd Wright pentru a desemna viziunea sa
referitoare la peisajul Statelor Unite, incluzând planificarea orașelor și arhitectura organică, al
cărui creator și promotor a fost. Printre altele, Wright a propus utilizarea adjectivului usonian
în locul aceluia de american pentru a descrie caracterul particular al peisajului Lumii Noi,
distinct față de cel al celorlalte continente și, mai ales, liber de orice fel de convenții sau
constrângeri arhitecturale.

În sensul arhitectural, respectiv al "perioadei caselor usoniene", usonian este un adjectiv

folosit pentru a desemna un grup de mai mult de 50 de case concepute de Frank Lloyd Wright
pentru familii americane cu venit mediu, începând cu anul 1936, realizate în colaborare cu
Jacobs House .

Casele usoniene (The "Usonian Homes") erau tipic mici, cu un singur nivel, fără garaj, sau
prea mult spațiu de stocare. Erau, de obicei, realizate în forma literei L pentru a se potrivi în
jurul unei grădini terasate construite pe loturi de pământ ieftine, care aveau forme ciudate, ca
rezultat al împărțirii unei suprafețe de teren în loturi de dimensiuni și forme variabile.

Casele erau realizate în spiritul conceptului arhitectural predominant la Wright și arhitecturii

sale organice. Astfel, folosirea armonioasă a spațiului aflat la dispoziție, un design care să se
integreze în peisajul locului, utilizarea de materiale locale, acoperișuri plate, mari zone de
aerisire, sprijinite pe structura de rezistență a casei, care să asigure ventilarea naturală
(îmbunătățind astfel randamentul răcirii dar și al încălzirii casei), iluminarea naturală maximă
și încălzirea din podea erau elementele omniprezente în casele usoniene. Mașinile nu erau
parcate în vreun garaj, ci sub o structură foarte simplă, fără pereți dar cu un acoperiș.

Deloc surprinzător, diferite variante ale designului caselor de tipul Jacobs House, încorporând
toate elementele tipice ale "perioadei usoniene" a lui Wright sunt încă în uz, în bune
condițiuni de folosire și nu par deloc a fi desuete sau inadecvate locuitului și. respectiv
locului unde au fost construite.
"Forma dealurilor, tesutul si materialul ce pare ca se aseaza pe ele, intregul peisaj verde
delicat, acoperit cu zapada sau in stralucirea verii ce trece in flacara glorioasa a toamnei”,
descria Wright peisajul din Madison, Wisconsin, pe care l-a explorat in copilarie. “Inca ma
simt parte din acest peisaj, la fel cum sunt copacii, pasarile, albinele si hambarele rosii.”

In 1909, Wright se muta in Germania langa femeia numita Mamah Borthwick Cheney, sotia
unui client. Isi pune la punct doua portofolii care ii consolideaza statutul in lumea arhitecturii
internationale, apoi se intoarce in Statele Unite alaturi de Mamah si construieste o locuinta
impresionanta pentru cei doi, pe pamantul natal din Spring Green, Wisconsin. Numita
Taliesin, casa a fost distrusa in urma unui incendiu in care femeia iubita si-a pierdut viata,
insa Wright a reconstruit-o pentru a "sterge cicatricea de pe deal", dupa cuvintele sale.

Desi la mijlocul anilor '30 se parea ca Frank Lloyd Wright se dedicase in totalitate Scolii
Taliesin, in 1935 s-a reafirmat pe scena internationala cu cea mai faimoasa si renumita cladire
a sa: Fallingwater House, resedinta familiei Kaufmann din Pennsylvania. Cladirea pare ca nu
are varsta, estetica moderna depasind granitele stilurilor. Casa de pe cascada se sprijina pe
piloni, iar bolovanii muntelui strapung podeaua din living. Este impartita in doua cladiri
(resedinta si camerele de oaspeti), unite intre ele printr-un "pod" pe sub care curge cascada
Bear Run. Proiectul a fost unul controversat, cu certuri intre arhitect, constructor si
beneficiar, majoritatea cauzate de ideile inovatoare propuse de Wright. Costul final a depasit
cu mult bugetul initial, ajungandu-se la 155.000 de dolari.

In ultimii ani de viata, Frank Lloyd Wright s-a dedicat si construirii de cladiri publice, pe
langa proiectele sale rezidentiale. In 1943, a inceput proiectul asupra caruia a petrecut ultimii
16 ani de viata: Muzeul Guggenheim de Arta Moderna si Contemporana din New York.
"Pentru prima oara, arta va putea fi privita ca printr-o fereastra deschisa, si asta in New
York. Ma uimeste.", declara arhitectul atunci cand a primit proiectul. Muzeul consta intr-o
singura galerie de-a lungul unei rampe ce porneste, in spirala, de la parter. De afara, muzeul
este o cladire imensa, alba, care parca urca inspre un dom din plexiglas. Pe cat de
controversata la acea vreme, pe atat de apreciata este cladirea muzeului in zilele noastre.

Filosofia sa de creatie si de viata sugereaza echilibru si armonie intre om si constructie.

"Cred intr-o arhitectura libera.", spunea el. "O arhitectura care apartine locului unde o vezi
- si care este o onoare pentru mediul inconjurator, nu o rusine."

2. NORMAN FOSTER

Sir Norman Foster, Baron Foster de Thames Bank, Ordinul de Merit al Marii Britanii
(Manchester, 1 iunie 1935) este un arhitect englez. A studiat arhitectura la Universitatea din
Manchester și a obținut apoi o bursă pentru a-și continua studiile la Universitatea Yale.

La întoarcerea în Marea Britanie, Foster a lucrat pentru un timp cu arhitectul Richard

Buckminster Fuller și a înfiintat în1965 studioul de arhitectură Team 4, împreuna cu prima sa
soție Wendy, Richard Rogers și soția acestuia, Sue. Doi ani mai târziu numele studioului a
fost schimbat în Foster and Partners. Proiectele inițiale ale lui Foster se caracterizau ca având
un stil High-tech foarte pronunțat. Mai târziu liniile clădirilor lui nu au mai fost atât de
accentuate și dispare și caracterul tehnic dus la extrem al clădirilor. În orice caz, proiectele lui
Foster și ale asociaților acestuia poartă o ștampilă industrială,în sensul utilizării de elemente
care se repetă,prefabricate. Frecvent se desenează componente pentru astfel de clădiri,
reflectând un bun mod de construcție.

Foster a fost distins cu titlul de Sir în anul 1990 (Sir Norman Foster) iar în 1997 i-a fost
confirmat de către Ordinul de Merit. În 1999, regina Elisabeta a II-a i-a decernat titlul nobil
de Baron Foster de Thames Bank (Lord Foster of Thames Bank).

De asemenea a primit numeroase premii importante de arhitectură,precum medalia de aur de

la institutul american de arhitectură iar în anul 1999, prestigiosul premiu Pritzker.

3. ZAHA HADID

Dame Zaha Hadid (n. 31 octombrie 1950, Bagdad, Irak – 31 martie 2016, Miami, Statele
Unite) a fost o arhitectă cu dublă cetățenie, irakiană și britanică.
După ce a absolvit Universitatea Americană din Beirut, și-a început cariera în Londra. A fost
prima femeie care a obținut Premiul Pritzker (2004) și care a primit medalia de aur decernată
de Institutul Regal al Arhitecților Britanici (RIBA). A fost și laureată cu Premiul Sterling în
2005. A proiectat, printre altele, Centrul Acvatic din Londra, Opera din Guangzhou și
Căpitănia portului Antwerpen. Pentru realizările sale i s-a acordat titlul de Doamnă-comandor
al Ordinului Imperiului Britanic (DBE) în 2012. A murit în urma unui atac cardiac pe 31
martie 2016.

4. LUDWIG MIES VAN DER ROHE

Ludwig Mies van der Rohe (n. 27 martie 1886,Aachen, Germania – d. 17 august 1969,]
Chicago, Illinois, SUA) a fost un arhitect german, unul dintre cei mai influenți arhitecți ai
secolului XX. Mies van der Rohe, alături de Walter Gropius și Le Corbusier, este considerat
ca unul dintre pionierii, dar și maeștrii arhitecturii moderne. Ca mulți alții dintre
contemporanii săi postbelici, a căutat să genereze un stil arhitectural care ar fi reprezentativ
pentru timpurile moderne, aidoma cum, la rândul lor, stilurile gotic, renascentist și baroc
fuseseră reprezentative pentru timpurile lor. Rezultatul creației sale arhitecturale este unul din
stilurile cele mai influente ale secolului XX, marcat de claritate și simplitate. Clădirile din
epoca maturității creației sale artistice utilizează materiale moderne, așa cum ar fi oțelul
industrial și sticla plană, cu ajutorul cărora a definit spații și suprafețe elegante și în același
timp austere. Arhitectul german, mai ales în perioada americană a creației sale, a dezvoltat
până la simplitatea maximă, specifică doar maeștrilor, utilizarea produselor industriale de
serie (oțelul, sticla, betonul armat, metale și aliaje dure), inițiată de Gropius și el în perioada
lor numită Bauhaus, pentru a crea o arhitectură esențializată, cu o mare putere de sugestie.
Mies van der Rohe a numit acest stil arhitectural propus de el „arhitectură piele și oase”. Alții
au numit-o „mai puțin este mai mult”, conform „less is more / Weniger ist mehr”. În sfârșit,
alții au denumit-o „Dumnezeu este în detalii”, conform „God is in the details / Gott steckt im
Detail”. Mies a fost ucenic în atelierul de lucrări în piatră al propriului său tată, apoi a lucrat
la diverse firme locale de design înainte de a se muta la Berlin, unde a lucrat la firma de
decorări interioare a lui Bruno Paul. i-a început cariera arhitecturală ca ucenic în studioul lui
Peter Behrens, între 1908 și1912, unde a luat contact cu teoriile designului contemporan lui,
privite din perspectiva ansamblului cultural german. În ciuda lipsei sale de educație într-un
colegiu sau universitate, talentul său a fost rapid recunoscut, primind frecvent comenzi
personale.

Fiind fizic impozant, deliberativ și reticent, în 1922 Mies s-a renumit, ca o parte a rapidei sale
transformări din fiu de comerciant într-un arhitect și designer care se adresa elitei Berlinului,
adăugându-și la numele de familie cuvintele nobiliare „van der Rohe”, deci numindu-se de
acum încolo „Mies van der Rohe”. Și-a început cariera independentă profesională proiectând
pentru clasa mijlocie înstărită case în „bun” stil german tradițional. În această perioadă a
vieții sale admira proporțiile largi și volumetria cubică simplă a lucrărilor arhitectului Karl
Friedrich Schinkel, care produsese la începutul secolului al XIX-lea numeroase clădiri în stil
prusian neoclasic. În același timp, disprețuia fățis eclectismul, respectiv clasicismul
aglomerat și eterogen al perioadei de trecere dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea.

Unul din primii dezvoltatori cu care Mies van der Rohe a lucrat la proiecte de anvergură în
Chicago, după venirea sa în Statele Unite ale Americii, a fost dezvoltatorul imobiliar Herbert
Greenwald, cu care a înfăptuit minimum cinci proiecte de clădiri materializate. De asemenea,
deși cei doi au colaborat mulți ani, cel puțin opt proiecte ale lor nu au putut fi realizate.

5. LE CORBUSIER

Charles-Édouard Jeanneret-Gris, cunoscut sub pseudonimul de Le Corbusier pe care l-a

adoptat (n. 6 octombrie 1887,La Chaux-de-Fonds, Cantonul Neuchâtel, Elveția – d. 27 august
1965,Roquebrune-Cap-Martin, Alpes-Maritimes, Franța) a fost un arhitect, urbanist,
decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician și scriitor elvețian, naturalizat
cetățean francez, faimos, pentru contribuțiile sale importante la curentele arhitecturale ce
astăzi poartă numele de modernism, brutalism sau stilul internațional în arhitectură, alături de
Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius și Theo van Doesburg. Le Corbusier este, de
asemenea, cunoscut ca teoretician și promotor al Purism-ului, respectiv al conceptului de
arhitectură adaptată proporțiilor și nevoilor firești ale corpului uman, precum și forța motrice
a seriei de congrese dedicate arhitecturii, Congrès International d'Architecture Moderne, care
au influențat pentru mai multe decenii drumul arhitecturii secolului al XX-lea.
Le Corbusier a fost un pionier în studiile teoretice atît ale urbanismului modern, dedicîndu-se
găsirii de soluții pentru îmbunătățirea condițiilor de trai pentru rezidenții orașelor aglomerate,
creînd un concept și o realizare concretă a ceea ce a fost numită o unitate de locuit (Unité
d'habitation), cît și designului modern la modul foarte general (și nu doar a designului
arhitectural cum este adeseori subcotat), excelînd în a pleca de la stilul Art Deco, deschizînd
apoi noi drumuri. Cariera sa s-a întins de-a lungul a cinci decenii, timp în care au fost
construite sub semnătura sa clădiri impresionante în Europa vestică și respectiv în Franța,
India, Rusia și una chiar în Statele Unite ale Americii.

Biografie timpurie și educație, 1887 - 1913

S-a născut ca Charles-Edouard Jeanneret-Gris în La Chaux-de-Fonds, un orășel din cantonul
Neuchâtel din nord-vestul Elveției, situat în munții Jura, la câțiva kilometri de Franța. A
urmat o grădiniță care utiliza metodele educative ale lui Froebel, care considera fiecare copil
ca un individ aparte cu nevoile sale specifice.

Le Corbusier a fost atras de artele vizuale, studiind la Școala de artă La-Chaux-de-Fonds sub
direcția lui Charles L'Éplattenier, care la rândul său studiase la Budapesta și Paris. Profesorul
său de arhitectură de la aceeași școală a fost arhitectul René Chapallaz, care a exercitat o
amplă influență a proiectării caselor timpurii proiectate și construite de Le Corbusier.

În anii săi timpurii a călătorit adesea în întreaga Europă pentru a scăpa din atmosfera prea
"provincială" a orașului natal. Astfel, în 1907 a călătorit la Paris, unde a lucrat în oficiile
companiei lui Auguste Perret, specialistul francez în beton armat. Între octombrie 1910 și
martie 1911 a lucrat pentru cunoscutul arhitect german Peter Behrens, în atelierul căruia a
ucenicit împreună cu alți doi arhitecți importanți ai secolului XX, Ludwig Mies van der Rohe
și Walter Gropius. Cu aceeași ocazie, și-a reactivat germana sa pasivă, devenind fluent în
această limbă. Ambele experințe profesionale se vor dovedi extrem de importante pentru
cariera și devenirea sa ulterioară.

La sfârșitul anului 1911, va întreprinde o călătorie în sud-estul Europei vizitând Grecia și

Turcia, umplând numeroase caiete cu schițele a ceea ce văzuse, incluzând unele schițe
devenite ulterior faimoase ale Partenonului, ale cărui forme le va elogia în culegerea sa de
eseuri de arhitectură, Vers une architecture, din 1923.

Carieră timpurie, vilele, 1914 - 1930

Le Corbusier a predat la școala lui din La-Chaux-de-Fonds în perioada Primului Război
Mondial, revenind la Paris doar după ce războiul s-a terminat. În cei 4 ani petrecuți în Elveția,
el a lucrat la studii arhitecturale utilizând tehnicile moderne. Unul dintre aceste studii fiind
"Dom-ino" House (1914-1915).

Adoptarea pseudonimului, 1920

În prima ediție a jurnalului, în 1920, Charles-Edouard Jeanneret a adoptat numele Le

Corbusier, o formă alternantă a numelui bunicului său din partea mamei, "Lecorbesier", ca un
pseudonim, reflectând credința sa că oricine se poate reinventa pe sine. Câțiva istorici ai
arhitecturii pretind că acest pseudonim s-ar traduce prin "cel care este ca cioara". Adoptând
un singur nume, pentru a se identifica, era în vogă pentru artiști, în foarte multe locații în acea
eră, mai ales printre aceia de la Paris.

Între 1918 si 1920, Le Corbusier n-a construit nimic, concentrându-și eforturile asupra teoriei
puriste și pictatului. În 1922 Le Corbusier și Jeanneret au deschis un studio la Paris, Str.
Sevres nr. 35.

Studiile sale teoretice au avansat rapid în câteva modele diferite de case destinate unei
singure familii. Printre acestea era și Maison "Citrohan", un joc de cuvinte adresat
producătorului francez de automobile "Citroen".

Decesul
Împotriva dorinței doctorului său, pe 27 august 1965, Le Corbusier s-a dus să înoate în Marea
Mediterană la Roquebrune-Cap-Martin, Franța. Trupul său a fost găsit de alți oameni care
făceau baie în zonă, iar moartea sa s-a declarat ca fiind produsă la ora 11 dimineața. S-a
presupus că a suferit un infarct, la vârsta de șaptezeci și șapte de ani. Înmormântarea sa a avut
loc în curtea Palatului Louvre, la 1 septembrie 1965, sub îndrumarea scriitorului și filozofului
André Malraux, care era în acel moment ministrul culturii din Franța.

Cele cinci puncte arhitecturale

● Pilotis: un schelet compus din piloni și grinzi substituie pereții de susținere (acest
aspect constructiv era deja cunoscut în perioada gotică).
● Toit terrasse: acoperișul cu învelitorile înclinate este înlocuit de un acoperiș
circulabil (terasă).
● Plan libre: structura scheletică (din piloni și grinzi) face posibilă obținerea unui plan
liber (necondiționat de pereți de susținere).
● Façade libre: și fațada liberă este posibilă, având o structură scheletică.
● Fenêtre en longueur: fereastra în lungime este o inovație realizabilă prin utilizarea
betonului armat, posibilă și datorită lipsei zidurilor de susținere.

Mobilierul ergonomic
Arhitectul francez târziu Le Corbusier a studiat proporțiile umane, fiind un promotor al
arhitecturii adaptate la dimensiunile corpului uman. A publicat în 1950 tratatul
"Modulatorul", în care tratează secțiunea de aur a siluetei umane, aplicată la proporțiile
funcționale în arhitectură. Pornind de la ideea că secțiunea de aur se regăsește în proporțiile
siluetei umane a raportat între ele părțile succesive ale corpului, de aici rezultând dimensiuni
standard pentru anumite corpuri de mobilier. Spre exemplificare, înălțimea genunchiului
indică înălțimea de 43 cm pentru șezutul unui scaun înalt.

Le Corbusier și-a dat seama de importanța dimensiunilor umane pentru crearea unui mobilier
confortabil și sănătos, principiile ergonomice fiind tot mai folosit în prezent pentru
ameliorarea condițiilor și ambiantei la locul de muncă ori în propriul cămin.

6. I.M. PEI

Ieoh Ming Pei (n. 26 aprilie 1917, Guangzhou, Republica Chineză – d. 16 mai
2019,Manhattan, New York City, New York, SUA) a fost un cunoscut și important arhitect
american de origine chineză.

Pei a fost unul dintre arhitecții de succes ai secolului XX, având realizate adevărate opere ale
arhitecturii moderne, folosind materiale precum sticla, piatra naturală, oțelul sau betonul pe
care le-a pus în operă ca un adevărat cunoscător al gusturilor oamenilor secolului XX.

Printre cele mai cunoscute opere ale sale se pot aminti piramida de la Muzeul Luvru, din
Paris, inaugurată în 1989, Centrul Național pentru cercetare atmosferică din Colorado, Luce
Memorial Chapel, Tunghai, 1964, Clădirea Verde, Massachusetts, 1974, Clădirea de Est a
galeriei naționale de artă, Universitatea și muzeul de artă din Bloomington, Indiana și Banca
Chinei, Hong Kong.

7. ANTONI GAUDI
Antoni Gaudí, numele la naștere, Antoni Placid Gaudí i Cornet (n. 25 iunie 1852, Reus,
Catalonia, Spania – d. 10 iunie 1926, Barcelona, Spania) a fost un arhitect catalan faimos atât
pentru stilul său unic cât și pentru proiectele sale puternic individualizate.

Deși a fost catalogat alături de stilul Art Nouveau, Gaudí a creat un întreg stil original.

Antoni Placid Gaudí i Cornet s-a născut la 25 iunie 1852 la Reus, Catalonia, dar și-a realizat
studiile și operele la Barcelona, în Catalonia.

Ca tânăr arhitect, Gaudi a fost inspirat de Eugène Viollet-le-Duc, ajungând să creeze modele
gotice și remarcându-se prin originalitatea și fantezia sa.

El a fost susținut de către Eusebi Güell, un industriaș bogat, pentru care a creat un palat în
1889 (Palau Güell) - clădire care va fi înscrisă mai târziu în patrimoniul mondial al
UNESCO, împreună cu alte opere ale sale: Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell
(amenajat între 1900 și 1914).

În 1883 a început construcția unei catedrale dedicate Sfintei Familii, Sagrada Família,
catedrală finanțată din fonduri publice. El a continuat să lucreze la acest proiect până la
moartea sa, survenită la 10 iunie 1926, în urma unui accident (fusese lovit de un tramvai).
Acest monument mai este și astăzi în lucru, finanțat din donații publice. Finisarea sa este
preconizată pentru anul 2026.

Născut la Riudoms, un sat situat la 4 kilometri de Reus, provincia Tarragona, Antonio Gaudi
este al cincelea și ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra (arămar) și al Antòniei Cornet i
Bertran (provenind și ea dintr-o familie de arămari). Această circumstanță îi influențează
traiectoria profesională, după cum declară Gaudí însuși la bătrânețe. Arhitectul susține că a
descoperit sensul spațiului în atelierul tatălui său, prin țevile ondulate pe care le manevra
părintele său.

Gaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă. Încă din copilărie, fusese diagnosticat cu
reumatism. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, însă îi prilejuiau
numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale. Această imobilitate
la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-si dezvolta simțul observației și de
a descoperi, cu o mare fascinație, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspirație
pentru decorațiunile tuturor operelor sale și pentru soluțiile numeroaselor probleme apărute în
proiecte.

Un alt aspect important al copilăriei sale, menționat de numeroși autori, este originea sa
tarragoneză. Tenacitatea, caracterul puternic și dificil reprezintă trăsături ale locuitorilor
regiunii natale. Aceste calități i-au dat perseverența în proiectele sale atât de controversate,
întrucât o mare parte a criticilor și clienților săi nu vedeau cu ochi buni originalitatea operelor
lui.

Cât despre frații săi, doi au murit la vârste fragede, respectiv la 2 și 4 ani. Un alt frate mai
mare, Francesc, a murit în anul 1876 din cauze necunoscute, puțin după ce obținuse diploma
în medicină, moartea lui este urmată de cea a mamei. De asemenea, sora lui mai mare, Rosa,
a decedat în anul 1879, lasându-și fiica în responsabilitatea lui Gaudí, singurul frate rămas în
viață. Ca urmare a celor întâmplate, viitorul artist s-a mutat la Barcelona, împreună cu tatăl și
nepoata sa. Tatăl său s-a stins din viață în anul 1906, la vârsta de 93 de ani, iar nepoata sa,
având o sănătate precară, a murit la vârsta de 36 de ani.
Din punct de vedere academic, Antoni Gaudí nu era un elev eminent, însă era un excelent
desenator și multe din lucrările sale universitare demonstrau deja o creativitate ieșită din
comun. Găsea cele mai potrivite soluții la problemele de arhitecutră publicate în cărți și
dovedea aceeași iscusință la începutul carierei sale (obligat să muncească pentru a se
întreține, dar și pentru a învăța meseria), lucrând ca ucenic la diverși arhitecți. Titlul de
arhitect l-a obținut în 1878, un an important de altfel în viața sa profesională: realizează
proiecte precum cel destinat Societății Cooperative "Obrera Mataronese"; devine lampadar
pentru Plaça Reial din Barcelona; Manuel Vicens îi cere să proiecteze prima sa casă; îl
întâlnește pe Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), care urmează să-i devină protector.

În paralel, Gaudí participa la reuniuni catalane cu caracter anticlerical, deși dobândea pe zi ce

trecea o mentalitate din ce în ce mai religioasă.

Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), bogatul industriaș care, văzând una din vitrinele
originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a
invitat în casa lui și a început astfel o relație de sinceră prietenie și admirație, care a durat
până la moartea bogătașului. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza
cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul
Güell.

8. ALVAR AALTO

Hugo Henrik Alvar Aalto, cunoscut mai ales ca Alvar Aalto (n.3 februarie 1898 - d.11 mai
1976), a fost un arhitect finlandez și un designer de obiecte casnice și mobilă extrem de
influent al secolului 20, uneori numit Părintele modernismului în țările nordice. Născut în
Kuortane, în Marele Ducat al Finlandei, parte a Imperiului rus, Aalto a fost unul din cei mai
importanți arhitecți (maestru) ai mișcării moderne scandinave în arhitectură și design,
contribuind decisiv la afirmarea identității naționale a unei Finlande suverane.

Alvar Aalto a absolvit Institutul Tehnic din Helsinki, iar în 1925 s-a căsătorit cu Aino
Marsio, care i-a fost colaboratoare. Aalto a realizat construcții și a designat diferite obiecte
care vădesc preocuparea pentru simplitate, ergonomie, respectiv pentru încadrarea estetică,
economică și funcțională în mediu. Aalto a planificat Centrul Cultural și Palatul Finlandia din
Helsinki, opera din Essen și multe blocuri de locuințe în Jyväskylä, unde și-a petrecut mult
timp din viață. Opera sa cuprinde piese de arhitectură, mobilier și sticlă, folosite la decorări
interioare, respectiv proiecte de design conceptual, pragmatic și vizionar.

9. SANTIAGO CALATRAVA

Santiago Calatrava Valls, cunoscut mai ales ca Santiago Calatrava, (n. 28 iulie 1951,
Benimamet (Valencia), Spania) este un arhitect, sculptor și inginer structural spaniol
recunoscut și premiat pe plan internațional, stabilit la Zürich, Elveția.

Calatrava a urmat cursurile la Școlii de Arte și Arhitectură și ale Școlii de Meserii din
Universidatea Politehnică din Valencia (Valencia). După ce a terminat facultatea în 1975, s-a
angajat la Institutul Federal Elvețian de Tehnologie (ETH) din Zürich, Elveția, unde a lucrat
ca inginer constructor. În 1981, după ce și-a terminat doctoratul, numit "On the Fordability of
Space Frames", a început să practice simultan meseriile de arhitect și de inginer. Clasat în
elita de design-eri ai lumii, Calatrava are birouri de arhitectură în Zürich, Paris, New York și
în alte orașe ale lumii.
La începutul carierei, Calatrava s-a axat pe poduri și stații feroviare, design-ul fiecărei
structuri relevând noile standarde din ingineria civilă. Elegantul și îndrăznețul Montjuic
Communications Tower din Barcelona, Spania, construit în 1991, în preajma pregătirilor
pentru Jocurile Olimpice din 1992, o dovedește din plin. Pavilionul Quadracci Paviluin,
construit în 2001 la Milwaukee Art Museum a fost prima clădire importantă făcută în
America de către Calatrava.

La Madrid, sculptorul Santiago Calatrava a ridicat un obelisc, executat din oțel și bronz, cu
înălțimea de 120 m, amplasat în Plaza de Castilla, între turnurile "Puerta Europa". Cunoscutul
arhitect, inginer și sculptor spaniol a recunoscut că în procesul de elaborare al proiectului a
fost inspirat de lucrarea Coloana Infinitului de la Târgu Jiu a celebrului sculptor român
Constantin Brâncuși.

10. RENZO PIANO

Renzo Piano (n. 14 septembrie 1937, Genova, Italia) este un arhitect italian.

Renzo Piano s-a născut în 1937 într-o familie de constructori. El a studiat și apoi a predat ore
la Universitatea Tehnică din Milano (cea mai mare universitate tehnică din Italia). A absolvit
universitatea în anul 1964 și a început să lucreze cu structuri de categorii ușoare și adăposturi
de bază. Din 1965 până în 1970 el a lucrat cu Louis Kahn și cu Z.S. Makowsky.

Apoi a mai lucrat împreună cu Richard Rogers din 1971 până în 1977, cel mai faimos proiect
al lor realizat împreună cu arhitectul Italian Gianfranco Franchini fiind “Centrul Georges
Pompidou” din Paris (1971). De asemenea, a avut o colaborare îndelungată cu inginerul Peter
Rice, cu care și-a împărțit practica între anii 1977 – 1981 (Atelierul Piano și Rice).

În 1981 Piano fondează Atelierul de Construcții Renzo Piano, care acum are 150 angajați și
menține oficiile din Paris, Genova și New York City.

În 1994 Renzo Piano învinge în competiția internațională pentru lucrarea Auditorium din
Roma, complex muzical multi-funcțional situat în nordul orașului, inaugurat în 2002.

În 1999, Piano a proiectat ceasul intitulat ”Jelly Piano (GZ159)” pentru colecția de vară a
SWATCH. Designul ceasului este clar și mecanismele interioare au fost expuse la Centrul de
design Georges Pompidou.

Pe 18 martie 2008, el a devenit cetățean de onoare al Sarajevo, Bosnia și Herzegovina.

Extinderea de artă lui Piano la Institutul de Artă din Chicago include 24500 m2 aripa cu 5600
m2 din spațiul galeriei numită Aripa Modernă, ce a fost deschisă la 16 mai 2009. Aceasta
include „covorul zburător”, o protecție solară ce planează deasupra acoperișului și un pod din
oțel cu lungime de 190m ce conecteazăMillenium Park la o terasă, sculptură care duce într-un
restaurant de la etajul trei al aripii.

Proiectele sale curente includ „The Shard” cel mai înalt zgârie-nori al Europei, ce a fost
inaugurat la 6 iulie 2012, și „Centro de Arte Botin”. Fundația Botin, cea mai mare fundație în
Spania, va investi în jur de 150 milioane de USD pentru construcția și programarea noului
Centru Botin ce va devine o referință internațională în cultură și educație pentru dezvoltarea
creativității prin artă.
În iunie 2020, alături de alți arhitecți, maeștri bucătari, laureați ai premiului Nobel pentru
economie, manageri de organizații internaționale, acesta este semnatarul apelului în favoarea
economiei mov („Pentru o renaștere culturală a economiei”) apărut în Corriere della Sera, El
País și Le Monde.

11. LOUIS KAHN

Louis Isadore Kahn , născut Itze-Leib Schmuilowsky ( Kuressaare , 20 februarie 1901 -

New York , 17 martie 1974 ), a fost un arhitect american de origine evreiască.

Emigrat în Pennsylvania în 1906, unde a absolvit arhitectura în 1924, și-a deschis primul
studio în 1935 și a început să predea la Universitatea Yale în 1947, funcție pe care a încheiat-
o în 1957 când a început să predea la școala de design a Universității din Pennsylvania .
Influențată de monumentalitatea clădirilor clasice și de ruinele grecești și romane , arhitectura
lui Kahn s-a concretizat în clădiri cu forme euclidiene solemne și simetrie monolitică, precum
Institutul Salk sau clădirea Parlamentului Bengali din Dhaka.

Louis Kahn s-a născut în 1901 la Kuressaare , pe insula Saaremaa , în guvernarea Estoniei de
atunci a Imperiului Rus , dintr-o familie de origini umile. La vârsta de trei ani a fost ars la
față din cauza unor jaruri din șemineu care au dat foc șorțului pe care îl purta și care i-a
provocat cicatrici pe care le-a purtat de-a lungul vieții sale . În 1906 Louis s-a mutat
împreună cu frații și mama Bertha în Statele Unite, la Philadelphia, unde tatăl său Leopold
emigrase în 1904. La 15 mai 1914 a devenit cetățean american și anul următor și-a schimbat
numele .

Talentul pentru desen i-a permis să obțină o serie de burse care l-au ținut până la diploma de
arhitectură obținută la Universitatea din Pennsylvania în 1924 și a început să colaboreze cu
John Molitor , unde datorită abilităților sale din 1926 a lucrat la proiectarea expoziției
sesquicentenare . Patru ani mai târziu, a început o călătorie în Europa din care se păstrează
un corpus de schițe, unde a fost impresionat în mod deosebit de orașul medieval Carcasona și
castelele scoțiene , considerate exemple de clasicism și modernism . Întorcându-se în Statele
Unite în anul următor, a început să lucreze cu Paul Cret , un arhitect Beaux-Arts cunoscut
pentru clădirile sale caracterizate printr-un rafinat simț al proporției .

Între 1930 și 1932 a lucrat în studioul Zantzinger, Boire & Medary , în timp ce în 1932 Kahn
s-a alăturat lui Dominique Berninger pentru a fonda Architectural Research Group ; în 1935
s-a înscris la Institutul American de Arhitecți (AIA) și și-a deschis propriul studio în
Philadelphia. În anii următori a avut diverse misiuni și a făcut câteva lucrări minore, până în
1941 când s-a asociat cu George Howe , unul dintre cei mai de succes arhitecți de pe coasta
de est . Colaborarea dintre cei doi nu a dus la rezultate semnificative și în același an
arhitectul de origine germană Oscar Stonorov s-a alăturat firmei ca al treilea partener ; Howe
a ieșit în anul următor. Stonorov a fost cel care l-a introdus pe Kahn în clădirile și scrierile lui
Le Corbusier . În timpul scurtei colaborări între Howe, Stonorov și Kahn, firma a produs
Carver Court Housing Development în Coatesville , Pennsylvania, pentru Autoritatea
Federală pentru Locuințe Publice, al cărei lexicon ar fi găsit în urmărit în proiectele
rezidențiale ale Kahn .În 1947, Kahn, angajat de Howe, pe atunci director al departamentului
de arhitectură, a început să predea design la Universitatea Yale . A început să țină cursuri și
să prezinte idei în scris. În această perioadă, activitatea lui Kahn ca designer a trecut aproape
neobservată, însă poziția de profesor, ordinul de extindere a lui Yale, obținut câțiva ani mai
târziu, și acordarea prestigiosului premiu Roma , l-au pus pe Kahn în situația de a relua
activitatea proiectului . În 1953 a devenit membru de onoare al Institutului American de
Arhitecți și abia la vârsta de aproximativ cincizeci a început să se stabilească în domeniul
arhitecturii. În decurs de un deceniu, Kahn a devenit o figură de renume mondial, devenind
un exponent de frunte al arhitecturii americane moderne, căruia îi datorăm reinterpretarea
învățăturii contemporane a disciplinei . Kahn nu studiase doctrina modernistă a stilului
internațional ; în schimb, a avut o pregătire tradițională în domeniul Beaux-Arts ; tocmai acest
aspect i-a permis să lucreze ca designer la marginea stilului internațional , pentru a apărea
apoi ca o figură motrice cu o viziune proprie la mijlocul secolului .În 1959 a susținut
emblematic discursul de încheiere la ultimul CIAM (Congresul Internațional de Arhitectură
Modernă), la Otterlo din Olanda , intitulat New Frontiers in Architecture („noi frontiere în
arhitectură”); a semnat concluzia experienței de conducere a primei mișcări moderne . Cu
toate acestea, în 1961, a primit o subvenție de la Fundația Graham pentru studii avansate în
arte plastice pentru a studia circulația traficului din Philadelphia și pentru a renova
viabilitatea orașului . În acești ani, s-au succedat misiuni de prestigiu, inclusiv Institutul de
Cercetări Jonas Salk (1959), sediul Parlamentului Bangladeshului în Dhaka (1962), centrul de
congrese din Veneția (1969) și Sinagoga Hurva din Ierusalim (1968) . Numeroase premii,
inclusiv medalia de aur a Institutului American de Arhitecți (1971) și Medalia Regală de Aur
(1972). Dar un pas foarte important în viața sa, și mai ales în pregătirea sa ca arhitect, a fost
probabil călătoria pe care a făcut-o între 1950 și 1951 în Marea Mediterană și șederea sa la
Academia Americană din Roma , când Kahn a început un nou curs la viața sa profesională .
El a scris biroului său la 6 decembrie 1950:

„Cu siguranță îmi dau seama că arhitectura Italiei va rămâne sursa de inspirație pentru
lucrările viitoare, oricine nu o vede așa ar trebui să o privească din nou. Lucrurile noastre
par mici în comparație: aici s-au experimentat toate formele pure în toate variațiile
arhitecturii. Trebuie să înțelegem cum se leagă arhitectura Italiei de ceea ce știm despre
clădiri și nevoi. Nu mă interesează foarte mult restaurările, dar îmi dau seama de amploarea
valorii modului în care se ocupă de spațiile modificate de clădirile care apar în jurul lor și
care reprezintă premisa ... "

Între 1951 și 1953, Kahn a fost responsabil pentru extinderea galeriei de artă a Universității
Yale , o lucrare care a ilustrat noua gândire a arhitectului . De la configurația triunghiulară a
scării publice din interiorul unui arbore cilindric până la cofrajul metalic tetraedric pentru
turnarea pardoselilor din beton, structura consta din forme geometrice pure. Clădirea a fost
produsul șederii lui Kahn la Roma și a studiului antichității în Europa . În ansamblu, aceste
aspecte au indicat o schimbare fundamentală în ideologia și practica disciplinei sale, ceea ce
l-a făcut un exponent principal al arhitecturii americane moderne .

Concomitent cu extinderea Galeriei de Artă a Universității Yale, Kahn a proiectat Turnul

orașului pentru Primăria Mâine (1952-1957), în colaborare cu partenerul Anne Tyng . Lăsată
pe hârtie, clădirea ilustrează clar viziunea arhitectului, dispus să abandoneze stilul
internațional pentru o nouă arhitectură modernă, contextuală și critică. Acest zgârie-nori
prezintă numeroase aspecte ale noii viziuni a lui Kahn, mai ales abordarea în serie care are ca
rezultat caracteristici macrostructurale. Proiectul poate fi înțeles ca o punte „ideologică” între
gândirea avangardistă a lui Buckminster Fuller a anilor treizeci și mișcările avangardiste din
anii șaizeci în Europa ( Archigram ) și Japonia ( metabolism ), unde au fost traduse
conceptele de multiplicitate și monumentalitate în macrostructuri care au criticat și dezvoltat
principiul modernist conform căruia „forma urmează funcției” .
Simțul istoricismului lui Kahn este legat de vocația sa monumentală. Interesul pentru masa
zidului și puterea materiei l-au îndepărtat de contemporanii săi, precum funcționaliștii care
vorbeau în termeni de ușurință, transparență, mișcare și termeni interzise precum robustețe și
rezistență, sinonime cu regimurile din trecut. În următorii douăzeci și cinci de ani, Kahn a
proiectat și a construit ceea ce văzuse în acea perioadă de ședere în locurile civilizațiilor
antice. Schițele pe care le-a făcut despre ruinele egiptene, grecești și romane vor merita o
viață întreagă ca arhitect; forța spectrală a umbrelor proiectate asupra volumelor oarbe,
întunericul absolut care umple încăperile nivelurilor inferioare, cerul scrutat prin deschiderile
celor superioare sunt experimentate ca o experiență arhitecturală .

Caracteristicile serialității (reiterarea maselor) și monumentalității au deosebit din ce în ce

mai mult opera ulterioară a lui Kahn, concretizându-se în clădiri cu forme euclidiene
solemne. O revenire la „primitiv”, la interesul pentru piramide , dolmene , coloanele
templelor grecești , lucrările romane; Kahn nu a căutat originalitatea sau utilizarea de noi
materiale, ci s-a străduit să exprime greutatea ca lege a naturii pentru a modula mai bine
spațiul și lumina cu o structură perenă. Atât construcțiile de pavilioane care delimitează
curtea Institutului Salk pentru Studii Biologice , efectul simplu și ritmic al primei biserici și
școli unitare care amintește de ruinele Romei antice, fie simetria monolitică a parlamentului
din Dhaka , contribuie la sporirea spiritualității clădirilor lui Kahn.

Multe dintre proiectele sale, în special cele din Pakistan și Bangladesh , evocă un sentiment
de atemporalitate. Masa hipergeometrică a acestor modele a sfidat dimensiunile arhitecturale
normative, cu vaste deschideri circulare sau triunghiulare care străpung suprafețe mai mari.
La o inspecție mai atentă, a apărut că aceste forme își derivă lexicul formal din faptul că sunt
realizate din materiale simple, cum ar fi cărămida sau betonul. Clădirile apar pentru ceea ce
sunt, nu sunt acoperite în niciun fel, pentru Kahn o structură trebuie să reprezinte clar
sistemul de asamblare al fiecărei piese (uneori evidențiind semnele cofrajului cu marmură),
confirmând fiecare caracteristică și rol al elementelor individuale , portant sau secundar .

Geniul lui Kahn reprezintă o adevărată raritate în teoria și practica arhitecturii. Viziunea sa,
provocările pe care și le-a propus, perseverența sa sunt exprimate cel mai bine în concluzia
eseului său din 1944 Monumentalitatea , în care ilustrează idealurile pe care le-ar atinge
treizeci de ani mai târziu:

„Nu vreau să spun că monumentalitatea poate fi obținută științific sau că munca unui arhitect
își oferă serviciul suprem umanității atunci când conduce un concept către monumentalitate.
Pur și simplu apăr, pentru că îl admir, arhitectul care are voința de a crește cu multele
unghiuri ale dezvoltării noastre. Pentru că un astfel de om este cu mult înaintea colegilor săi .
".

În timpul vieții sale, Kahn a avut trei copii din trei femei diferite, dintre care prima a rămas
căsătorită până la moartea sa. În 1930 s-a căsătorit cu Esther Virginia Israeli; fiica ei, Sue
Ann, s-a născut în 1940. La începutul anilor 1950 arhitectul a dezvoltat o relație cu cea mai
importantă colaboratoare a firmei sale, Anne Griswold Tyng, a cărei influență asupra Kahn se
regăsește în multe proiecte, de la extinderea Universității Yale la Comunitatea Evreiască.
Center (1959) în Trenton , New Jersey . Fiica lor, Alexandra Tyng, s-a născut în 1954. Anne
a început să lucreze pentru Kahn în 1945, când era partenerul lui Stonorov. Anne dezvăluie
că în 1960 relația lor a devenit „platonică”, sugerând că Kahn era deja legat de o altă femeie.
Noua femeie era un alt designer talentat din studioul ei, Harriet Pattinson, care lucra la un alt
etaj. Pattinson a jucat un rol esențial în proiectarea Muzeului de Artă Kimbell (1972) din Fort
Worth , Texas ; de asemenea, din această femeie, Kahn a avut un fiu Nathaniel, născut în
1963 .

Tyng și Pattiinson au rămas amândoi parteneri fermi odată ce relația cu Kahn sa încheiat.
Viața arhitectului se învârtea în jurul a trei familii; această existență fragmentată a luat o
dimensiune ironică în momentul morții sale, în 1974, când a fost lovit de un atac de cord în
toaleta pentru bărbați din gara Pennsylvania din New York la întoarcerea sa din Ahmedabad
pentru a supraveghea șantierul Institutului Indian de administrație care se desfășura împreună
cu parlamentul din Dhaka . Avea doar pașaportul cu el, dar în care ștersese adresa, așa că nu a
putut fi identificat timp de trei zile, până când biroul său a reușit să-și reconstituie ultimele
mișcări. La înmormântare a fost prima dată când copiii lui s-au reunit cu toții, dar ar fi trebuit
să se întâlnească din nou douăzeci și cinci de ani pentru a-și spune reciproc amintirile din
copilărie legate de tatăl lor, în vederea filmului numit Arhitectul meu (2003).

Studiile și stilul lui Louis Kahn

Pentru câțiva alți arhitecți se poate vorbi în mod corespunzător de cercetare, dar în opera lui
Louis Kahn activitățile teoretice, didactice și profesionale se îmbină într-un rezultat unitar. Pe
scurt, contribuția sa este împărțită în două puncte.

În primul rând, Kahn a configurat, conform unui obicei comun acceptat, prima depășire a
teoriilor mișcării moderne, deși a fost un arhitect care a lucrat în urma mișcării în sine, deci
departe de abordarea istoricistă anti-modernistă. Principiul fundamental al Mișcării Moderne,
exprimat prin binecunoscutul slogan „forma urmează funcției”, este răsturnat: în Kahn funcția
care prinde contur într-o formă, care este în primul rând oglinda „ordinii”. Cu alte cuvinte,
Kahn pare să postuleze o formă generală, care ia formă concretă cu o schemă planimetrică
rațională și o folosește pentru a satisface nevoia de utilizare. Acest proces este bine ilustrat de
faimoasele schițe pentru Prima Biserică Unitariană .

O altă întrebare este atitudinea maieutică , s-ar putea defini, pe care Kahn o practică atât ca
pedagog, cât și ca artist. Nu se obosește niciodată să pună întrebări despre esența lucrurilor, le
caută originea, fundamentul și crede cu tărie că cea mai autentică sursă de inspirație stă în
această lucrare. Arhitectura apare din punerea întrebărilor despre ce este arhitectura, conform
unei mișcări perpetue. În acest sens, el declară:

«Îmi plac începuturile. Începuturile mă umplu de minune. Cred că este începutul care
garantează continuarea. "

În cele din urmă, dacă Kahn este departe de o abordare mistică, cum ar fi cea a arhitecturii
expresioniste , opera sa reprezintă un răspuns la nevoia unei noi spiritualități.

Lucrările lui Louis Kahn au influențat semnificativ stilul internațional ; cunoscut pentru
abilitatea sa de a crea arhitectură monumentală și pentru sensibilitatea sa, aproape „poetică”,
în studiul spațiilor, și-a infuzat toate proiectele cu profunda sa implicare personală. Isamu
Noguchi l-a numit „filosof între arhitecți” . Lucrările sale erau deseori inovatoare din punct
de vedere tehnic și foarte rafinate .

Kahn era interesat în special de „spațiile de servire”, adică mediile care au un rol de sprijin
pentru restul structurilor, precum scări, coridoare, precum și toalete și orice alt spațiu care are
„funcții tehnice”, cum ar fi pivnițele și dulapurile . Printre materialele pe care le-a folosit cel
mai mult, au fost cărămizi rustice și beton expus , spre deosebire de suprafețele foarte
rafinate, cum ar fi travertinul . În plus față de influența sa asupra arhitecților contemporani,
precum Muzharul Islam și Tadao Andō , unele dintre lucrările sale, în special proiectul City
Tower din Philadelphia, au inspirat cei mai mari exponenți ai arhitecturii high-tech din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, precum ca Renzo Piano , Richard Rogers și Norman Foster .
Ucenicii și colaboratorii săi au inclus Muzharul Islam , Moshe Safdie , Robert Venturi și Jack
Diamond .

12. OSCAR NIEMEYER

Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho (n. 15 decembrie 1907, Rio de Janeiro - d.
5 decembrie 2012, Rio de Janeiro) a fost un arhitect brazilian care este considerat unul dintre
cei mai importanți arhitecți ai arhitecturii moderniste. Niemeyer a fost unul dintre pionierii
folosirii betonului armat în arhitectură pentru scopul strict al impactului estetic al folosirii
acestui material de construcție (spre deosebire de brutalism, care îl folosea din alte puncte de
vedere).

Clădirile realizate de Oscar Nyemeyer sunt adesea caracterizate ca fiind spațioase și

expunând structurile lor în mod elegant privirii, amestecând volume pline și spații goale
pentru a crea motive și repetiții neconvenționale, adesea fiind susținute de piloni. Lăudat și
criticat în egală măsură pentru a fi nu un arhitect ci mai ales un "sculptor de monumente" ,
Niemeyer a fost și continuă să fie elogiat ca unul dintre cei mai mari arhitecți contemporani,
dar și ai secolului 20. În schimb, detractorii acestuia îl acuză ca fiind naiv, frivol și nedemn
de titlul de arhitect, folosind în mod derogatoriu sintagma de "arhitect oficial", ca o referire la
funcția sa de arhitect principal al construirii de la zero a capitalei Braziliei, Brasilia, precum
și a respectului de care se bucură arhitectul Oscar Niemeyer între arhitecți și politicieni.

Cele mai cunoscute opere ale marelui arhitect brazilian sunt probabil clădirile publice pe care
acesta le-a proiectat și realizat pentru orașul Brasília, considerat în întregimea sa având un loc
distinct în patrimoniul universal al UNESCO.

În 1936, Lúcio Costa a fost numit de către ministrul educației de atunci, Gustavo Capanema,
ca arhitect șef și coordonator al proiectării și construcției noii clădiri a Ministerului educației
și sănătății publice din Rio de Janeiro. În 1939, Niemeyer a devenit liderul unei echipe de
arhitecți brazilieni, printre care se numărau Lúcio Costa, Carlos Leão, Affonso Eduardo
Reidy, Jorge Moreira, Ernani Vasconcellos și el însuși, avându-l pe Le Corbusier ca mentor și
consultant, pentru proiectul (aceluiași Minister al educației) de creare a așa numitului atunci
novo homem, Brasileiro e moderno – un om nou, brazilian și modern.

În 1939, Niemeyer, împreună cu Lúcio Costa, a proiectat pavilionul brazilian al Expoziției

universale, care urma să se desfășoare la New York. Realizarea în sine a pavilionului a fost
executată de cei doi arhitecți brazilieni împreună cu arhitectul american Paul Lester Wiener.
Impresionat de produsul final, primarul orașului New York, Fiorello La Guardia, i-a decernat
lui Niemeyer, în semn suprem de onoare, cheile orașului New York.

După o idee lansată încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și susținută de foarte mulți
brazilieni, respectiv cu importantul suport al președintelui brazilian de atunci, Juscelino
Kubitschek, Niemeyer a organizat un concurs pentru proiectarea noii capitale a țării, Brasília.
Câștigătorul concursului a fost maestrul și prietenul lui Niemayer, Lúcio Costa. În final,
Costa va realiza planificarea urbanistică a Brasíliei, iar Niemeyer va proiecta, împreună cu
alți arhitecți, un număr semnificativ de clădiri.

13. WALTER GROPIUS

Walter Adolph Gropius (n. 18 mai 1883, Berlin, Germania - d. 5 iulie 1969, Boston,
Massachusetts, SUA), a fost un arhitect și pedagog german, cetățean naturalizat american,
fondator și director al Bauhaus, unul din marii arhitecți ai secolului 20, care a trăit și creat în
Germania, până în 1934, și apoi în Statele Unite ale Americii, din 1937 până la moartea sa.
Născut în Berlin, Walter Gropius a fost cel de-al treilea fiu al lui Walter Gropius, un
specialist și expert în arhitectură și construcții, angajat salariat la stat, și Manon Auguste
Pauline Scharnweber (* 1855 - † 1933), a cărei familie deținea o proprietate lângă Berlin. La
fel ca tatăl său, Walter Gropius a fost un arhitect. Clădirile concepute de el foloseau materiale
foarte moderne la vremea respectivă, între care: beton, beton armat, structuri de oțel și
cărămizi de sticlă. Nu întâmplător lucrările sale arhitecturale sunt comparate frecvent cu
artefacte vizuale, adesea cu picturi abstracte.

Bauhaus
În 1919 Gropius a fondat Bauhaus, ceea ce desemnează atât Staatliches Bauhaus, o școală
de artă, design și arhitectură din Germania, activă între 1919-1933, cât și un curent artistic
foarte influent în arhitectura, artele plastice, designul, mobilierul și decorările interioare ale
secolului 20. Ambele sensuri ale termenului Bauhaus sunt strâns legate de Walter Gropius.

Studenții de la Staatliches Bauhaus erau educați interdisciplinar și complex ca arhitecți,

constructori, designeri, fotografi, pictori, creatori de mobilier și textile, etc.. Erau totodată
stimulați să utilizeze materiale noi, specifice producției de masă, având ca produs final al
activității lor clădiri, în special industriale, furnizate „la cheie”.

Scopul declarat programatic al lui Walter Gropius era clădirea livrată integral, de la designul
arhitectural inițial până la mobilarea încăperilor și decorarea acestora cu artefacte. Tot în
spiritul viziunii sale integratoare a habitatului uman, atât a celui personal cât și a celui
profesional, Gropius argumenta prin demonstrare conceptul de eficiență arhitecturală, prin
care un atare ansamblu de clădiri era realizat arhitectural și constructiv cu mijloace
materiale, financiare și umane minime.

Gropius s-a căsătorit cu Alma Schindler după moartea soțului acesteia, Gustav Mahler.
Casătoria lor nu a durat prea mult, Alma recăsătorindu-se cu Franz Werfel.

Împreună au avut o fată, Manon, născută în 1916, care a murit, de poliomelită, la vârsta de
18 ani. Compozitorul Alban Berg, unul din prietenii lui Walter Gropius, a scris un concert de
vioară dedicat memoriei lui Manon Gropius. Pe de altă parte, Walter și Alma sunt menționați
în cântecul Alma scris de Tom Lehrer.

În 1934, după ce naziștii închiseseră Staatliches Bauhaus în 1933, Gropius a părăsit

Germania, unde era absolut clar că urma să devină un "dușman al poporului," conform
politicii de stat xenofobe și rasiale a naziștilor, deși era german "pur", arian. Pentru început,
între 1934 și 1937 a trăit și locuit în Marea Britanie, fiind implicat în proiectul Isokon.

În 1937 se va stabili în Statele Unite ale Americii unde va rămâne până la sfârșitul vieții sale.
Casa Gropius
Imediat va proiecta și construi o casă fanion, o casă programatică pentru viziunea sa
arhitecturală, Casa Gropius. Casa este localizată în rurala Noua Anglie (New England), în
localitatea Lincoln, statul Massachusetts, fiind un exemplu superb a ceea ce reprezenta stilul
Bauhaus adaptat noii sale patrii și timpurilor ce urmau să vină.

De altfel, Casa Gropius a fost una dintre clădirile ce au exercitat o imensă influență asupra
arhitecturii nu numai în Statele Unite, dar și pretutindeni, fiind considerată un exemplu
elocvent de ceea ce fost numit prompt, de către critici și cunoscători, ca modernism
internațional sau noul stil internațional. Termenul nu i-a plăcut deloc lui Gropius, crezându-l
deplasat și total neadecvat, subliniind: "Am construit-o [casa] astfel încât să absorb în propria
mea concepție acele caracteristici ale arhitecturii Noii Anglii pe care le-am considerat vii și
potrivite construcției casei." .

Profesional, atât Walter Gropius cât și Marcel Breuer, considerat de mulți ca protejatul lui
Gropius, fuseseră invitați ca să predea la Harvard Graduate School of Design din Cambridge,
Massachusetts, începând cu anul universitar ce începea în 1937, toamna. Cei doi au mai
colaborat, până în anul 1941, când carierele lor au luat direcții diferite, și la realizarea
proiectului Aluminum City Terrace din statul Pennsylvania.

În anul 1944, Walter Gropius a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite ale Americii.

Anii TAC

În anul 1945, Gropius a fondat firma TAC (The Architects' Collaborative), o firmă de
arhitectură pe care a constituit-o cu un grup de (pe atunci) tineri arhitecți americani, firmă ce
a devenit în timp una dintre cele mai bine cunoscute și respectate firme în domeniu. Printre
altele, stilul promovat de TAC, dar și de Gropius însuși, a fost adeseori numit The New
Bauhaus.

Printre arhitecții și colaboratorii săi inițiali se numără și Norman C. Fletcher, Jean B.

Fletcher, John C. Harkness, Sarah P. Harkness, Robert S. MacMillan, Louis A. MacMillen și
Benjamin C. Thompson, toți deveniți ulterior nume cunoscute în arhitectura americană și de
pretutindeni.

Walter Gropius a murit în anul 1969 în Boston la frumoasa vârstă de 86 de ani. Ca o

concluzie succintă a personalității sale se poate spune despre el că avea un acut simț al
realului și că era văzut adesea purtând costume clasice cu un papillon (în limba engleză,
bowtie).

Printre studenții săi s-a numărat și scriitorul și teoreticianul Sigfried Giedion.

Printre altele, Gropius este amintit nu numai ca unul dintre cei mai influenți arhitecți ai
secolului 20, fondator al Bauhaus, realizator de clădiri având o marcă inconfundabilă, dar și
prin numele unui întreg complex arhitectural al Berlinului de azi, districtul Gropiusstadt.

14. BJARKE INGELS

Bjarke Ingels, a Danish architect, owns one of the most advanced studios in the world
covering up urban scenarios. He was born on 2 October 1974 in Copenhagen, Denmark. Son
of an engineer father and dentist mother, Ingels had a dream to become a cartoonist since a
very early age. To follow his interest and improve his drawing skills, Ingels started studying
architecture from the Royal Danish Academy of Fine Arts in 1993. While studying
architecture he developed a fondness for the field and decided to pursue it. Ingels received his
diploma in architecture in 1999 and won his very first project, as a third year student and
started off the practice.

To have more professional proficiency Ingels worked from 1998 to 2001 with Rem Koolhaas
and later co-founded a company named PLOT. He worked under this name for some time and
dissolved it later in 2005, leading to the inauguration of another firm Bjarke Ingels Group
(BIG), in 2006. The firm has around 60 employees from all over the world and is
continuously making progress by leaps and bounds.

Bjarke Ingels has, in some way, surpassed the conventional Danish architectural techniques
and brought about revolutionary reforms just matching the modern day demands. In all his
projects, Ingels tries to attain equilibrium between art, architecture, nature and urbanism. He
tries to embed the social, cultural, contextual, political and economic aspects into feasible
physical structures for the uplift of current day living standards. Apart from this, Ingels also
seems to be in a constant battle with climate changes and its influence on our buildings and
architecture on the whole. He explains this in his own words as, “Buildings should respond to
the local environment and climate in a sort of conversation to make it habitable for human
life.” For this purpose Ingels invests a lot of his energy on sustainable designs and renewable
energy concepts.

To propagate his concerns and provide his efforts with a vast scope, he released a video with
title Worldcraft in 2014 and put forward ideas regarding future scenarios and proposed
different concepts to meet the needs of unfolding architectural issues and entitled the efforts
as ”turning the surreal dreams into inhabitable space.” Bjarke Ingels has also published two
books addressing the same issues and promoting the same architectural philosophies. With a
keen analysis of all of his works it can be concluded that Ingels is sticking to his
revolutionary ideas quite firmly and moving ahead vigorously with high spirits.

15. LUIS BARRAGAN

Luis Barragán (născut Luis Barragán Morfín), (n. 9 martie 1902, Guadalajara, Jalisco – d.
2 noiembrie 1988, Mexico City) a fost un arhitect mexican, considerat cvasi-unanim cel mai
important arhitect al secolului al 20-lea.

Absolvent al Escuela Libre de Ingenieros în 1923, Barragán a fost un arhitect autodidact.

După absolvire, a călătorit în Spania, Franța și Maroc, unde a asistat la lecturi ale
cunoscutului arhitect elvețian Le Corbusier. În Franța cunoaște operele lui Ferdinand Bac, un
scriitor german-francez, designer și artist care a avut o influență majoră în viitoarea sa
carieră. Barragán a practicat arhitectura în Guadalajara între 1927 și 1936 și apoi în Mexico
City. O trăsătură specifică, așa cum poate fi observată în multe dintre interioarele sale
rezidențiale, este reprezentată de pereții colorați, înalți de 3,5 m sau mai mult, pe care a
împrumutat-o și modificat-o după clădirile tradiționale din Mexic. Capacitatea sa de a
înțelege esteticul i-a permis să proiecteze repere urbane, cât și mobilă și grădini. Deși
numărul proiectelor sale nu este mare, acestea iau permis să devină o figură importantă în
lumea peisagisticii și design-ului arhitectural, ca și în designarea de obiecte.
Munca lui Barragán nu a fost recunoscută sau lăudată până în 1975, când a fost onorat cu o
retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă din New York (cunoscut afecționat ca MoMA). În
1980, a devenit al doilea câștigător al Premiului Pritzker, echivalentul premiului Nobel pentru
arhitecți. Atât casa cât și studio-ul său, construite în 1948 în Mexico City, a devenit
Patrimoniu Mondial al UNESCO în 2004.

În 1945 a creat planul de urbanizare a Grădinilor de Piatră, în 1947 și-a construit casă și
atelier în Tacubaya (care se află acum pe lista UNESCO a Patrimoniilor Mondiale) și în 1955
a reconstruit în Tlalpan, Convento de las Capuchinas Sacramentari, toate localizate în partea
sudică a orașului Mexico City. În același an, a desenat planul pentru colonia Jardines del
Bosque îm Guadalajara. În 1957, a început proiectarea a ceea ce ar fi devenit Torres de
Satélite în colaborare cu sculptorul Mathias Goeritz și, în același an, a proiectat zona
rezidențială Las Arboledas, la câțiva kilometri de Ciudad Satélite. În 1964, a făcut, alături de
arhitectul Sordo Madaleno, planul pentru zona rezidențială Lomas Verdes, de asemenea în
apropierea zonei Satélite, în Naucalpan, Estado de Mexico. În 1967, a început ceea ce este,
probabil, cea mai cunoscută operă a sa, dezvoltarea ecvestră San Cristobal Estates în Mexico
City. Barragán a asistat la lecții de Le Corbusier în calătoria sa în Europa și a devenit
influențat de modernismul european din acea perioadă. Liniile curate atât de evidente în
lucrările sale din anii de după întoarcerea sa în Mexic sunt dovezi ale influenței mișcării
moderniste. Conform lui Andres Casillas, care a lucrat cu Barragán, acesta devenise ferm
convins că o casă nu trebuie să fie „un aparat pentru locuit”. Contrar funcționalismului,
Barragán pleda pentru o arhitectură „emoțională” susținând că „fiecare lucrare de arhitectură
care nu exprimă liniște este o greșeală”.

Lucrările lui Louis Barragán sunt deseori citate legate de arhitectura minimalistă. John
Pawson, în cartea sa Minimum, include imagini cu unele dintre proiectele lui Barragán.
Majoritatea arhitecților care fac arhitectură minimalistă nu folosesc culori, dar ideile formelor
și spațiilor în care Barragán a deschis drumuri rămâne acolo. Au fost mai multe eseuri scrise
de câștigătorul premiului Pritzker Alvaro Siza în prefațele cărților care fac referire și la ideile
lui Barragán.

Influența lui Barragán poate fi de asemenea observată în lucrările multor arhitecți

contemporani din Mexic, cum ar fi Ricardo Legorreta.

După moartea sa, în 1988, două organizații non-profit au fost create pentru a ajuta la
administrarea moștenirii lui Barragán.

Casa Louis Barragán a fost fosta reședință privată a acestuia. Este acum muzeu dedicat
artistului și este de asemenea un canal între școlari și arhitecți interesați în vizitarea altor
clădiri proiectate de acesta în Mexic, inclusiv Capilla de las Capuchinas și Casa Prieto López.

Fundația Barragán este o organizație non-profit aflată în Elveția. Ea deține drepturi complete
asupra „numelui și operei” ale lui Louis Barragán, ca și asupra fotografiilor lui Armando
Salas Porugal care îl includ pe arhitect, cât și lucrările sale.

16. RICHARD MEIER

Richard Meier (n. 12 octombrie 1934, Newark, New Jersey) este un arhitect contemporan
american care a influențat sensibil arhitectura secolului 20. Este cunoscut pentru design-ul
raționalist și pentru folosirea culorii alb.
Meier a studiat la Cornell University, de unde a terminat cu o diplomă de arhitect, Bachelor
of Architecture, în anul 1957. După ce a lucrat pentru compania Skidmore, Owings & Merrile
în 1959, și apoi pentru Marcel Breuer pentru o perioadă de trei ani, Meier și-a deschis
propriul său birou de arhitectură în New York City în 1963. Identificat ca fiind unul dintre
The New York Five în 1972, de delegația de la Getty Center Museum din Los Angeles,
California, a făcut ca faima și popularitate sa să crească exponențial.

Multe dintre clădirile proiectate de Meier pentru masterele arhitecturale ,de la mijlocul
secolului XX, au fost inspirate din munca lui Le Corbusier,dar mai ales din proiectele de la
începutul carierei acestuia. Putem spune că Meier a construit probabil mai mult decât nimeni,
dupa ideile și munca lui Le Corbusier. Meier și-a dezvoltat ideile în special după Villa
Savoye și Swiss Pavilion. Munca lui reflectă de asemenea influențele altor mari arhitecți
precum Mies Van der Rohe și,pe alocuri Frank Lloyd Wright și Luis Barragan.

Culoarea predominantă în clădirile lui Meier este albul.De-a lungul istoriei,albul a fost folosit
în multe clădiri,incluzând catedrale și case mediteraneene din unele regiuni ale Spaniei, Italiei
și Greciei. În 1984, Meier a fost premiat cu premiul Pritzker. El a participat și la proiectarea
mai multor clădiri ce au apărut în jocul pe computer SimCity 4,in 2003,fiind primul arhitect
profesionist care și-a pus amprenta asupra jocurilor pe calculator.

17. EGIPTUL ANTIC

Arhitectura Egiptului antic, una dintre cele mai influente civilizații de-a lungul istoriei, a
dezvoltat o gamă largă de diverse structuri și mari monumente arhitecturale de-a lungul
Nilului, dintre cele mai mari și faimoase sunt Marea Piramidă din Giza și Sfinxul de la Giza.
Relația complexă care s-a creat între climă și arhitectură s-a materializat prin faptul că
deșertul a influențat arhitectura egipteană.

Egiptul are un climat deșertic, călduros și secetos, rezultat din faptul că țara este localizată
într-o fâșie tropical-deșertică din nordul Africii. Un deficit extrem de apă afectează peisajul.
Vegetația și agricultura sunt posibile numai în imediata apropiere a rarelor zone umede.
Cairo, amplasat la 30° latitudine nordică și 31° longitudine estică, are o climă deșertică, cu
valori tipice nordului Egiptului, extrem de uscată, cu precipitații rare numai în semestrul de
iarnă și doar pentru câteva zile. Condițiile climatice ale acestor zone, în fapt, au determinat
includerea unor tehnici pasive, specifice, de control a climei, care, în trecut, au favorizat un
confort termic mai bun în interiorul caselor.

Având în vedere deficitul de lemn[1], cele două materiale de construcție predominante folosite
în Egiptul antic au fost noroi, cărămidă și piatră uscate de soare, în principal calcar, dar, de
asemenea, gresie și granit în cantități considerabile[2]. Din Vechiul Regat înainte, piatră a fost,
în general, rezervată pentru morminte și temple, în timp ce cărămizi au fost folosite chiar și
pentru palate regale, cetăți, pe zidurile de incinta templului și orașe, precum și pentru clădiri
subsidiare în complexele templu. Nucleul de piramide au venit de la pietrele de pavaj în zona
deja, în timp ce calcarul, acum erodat departe, care a fost folosit pentru a face față piramidele
au venit din partea cealaltă a râului Nil și a trebuit să fie extrase, transportate cu vaporul
peste, și se taie în timpul sezon uscat înainte de a putea fi tras în loc de pe piramidă.

Casele antice egiptene s-au făcut din noroi colectat de fluviul Nil. Acesta a fost plasat în
forme și lăsat să se usuce la soare fierbinte să se întărească pentru a fi utilizate în construcții.
Multe orașe egiptene au dispărut, deoarece acestea s-au situat în apropiere de suprafața
cultivată de Valea Nilului și au fost inundate când albia râului a crescut lent în timpul
mileniilor, sau cărămizi noroi din care au fost construite au fost folosite de către țărani ca
îngrășământ. Altele sunt inaccesibile, clădiri noi au fost ridicate pe cele vechi. Din fericire,
climatul uscat, fierbinte din Egipt păstrat unor structuri din cărămidă de noroi. Exemplele
includ satul Deir al-Madinah, orașul Regatul Mijlociu la Kahun, și cetățile de la Buhen și
Mirgissa. De asemenea, multe temple și morminte au supraviețuit pentru că au fost construite
pe un teren de mare afectată de inundații Nilului și au fost construite din piatră. Astfel ,
înțelegerea noastră de arhitectura Egiptului antic se bazează în principal pe monumente
religioase , structuri masive caracterizate de gros , înclinat pereții cu câteva deschideri ,
eventual ecou o metodă de construcție utilizate pentru a obține stabilitate în pereți de
chirpici . În mod similar , podoaba suprafață incizat și categoric modelat a clădirilor de piatră
ar putea fi derivat din perete noroi ornamentare . Deși utilizarea a arcului a fost dezvoltat în
timpul dinastiei a patra , toate clădirile monumentale sunt construcții poștale și buiandrug , cu
acoperișuri plate construite din blocuri de piatră imense sprijinite de pereți externi și
coloanele aflate la distanțe mici .

Pereților exteriori și interiori , precum și coloanele , au fost acoperite cu fresce și sculpturi

hieroglifice și picturale vopsite în culori strălucitoare . Multe motive de ornamentare egiptene
sunt simbolice , cum ar fi scarabeul , sau gândacul sacru , discul solar , și vulturul . Alte
motive comune includ frunze de palmier , planta papirus , și mugurii și florile de lotus,
hieroglifele au fost înscrise în scopuri decorative , precum și pentru a înregistra evenimentele
istorice sau vrăji . În plus , aceste fresce picturale și sculpturi ne permit să înțelegem modul în
care vechii egipteni au trăit , statute , războaie care s-au luptat și credințele lor . Acest lucru a
fost valabil mai ales atunci când explorarea mormintele funcționarilor antice egiptene în
ultimii ani . Temple egiptene antice au fost aliniate cu evenimente astronomice importante ,
cum ar fi solstițiile și echinocțiile , care necesită măsurători precise la momentul
evenimentului special . Măsurători la cele mai importante temple ar fi fost întreprinse
ceremonial de faraonul însuși.

Astfel, înțelegerea noastră de arhitectura Egiptului antic se bazează în principal pe

monumente religioase , structuri masive caracterizate de gros , înclinat pereții cu câteva
deschideri , eventual ecou o metodă de construcție utilizate pentru a obține stabilitate în pereți
de chirpici . În mod similar , podoaba suprafață incizat și categoric modelat a clădirilor de
piatră ar putea fi derivat din perete noroi ornamentare . Deși utilizarea a arcului a fost
dezvoltat în timpul dinastiei a patra , toate clădirile monumentale sunt construcții poștale și
buiandrug , cu acoperișuri plate construite din blocuri de piatră imense sprijinite de pereți
externi și coloanele aflate la distanțe mici . Pereților exteriori și interiori , precum și coloanele
și dane , au fost acoperite cu fresce și sculpturi hieroglifice și picturale vopsite în culori
strălucitoare . Multe motive de ornamentare egiptene sunt simbolice , cum ar fi scarabeul ,
sau gândacul sacru , discul solar , și vulturul . Alte motive comune includ frunze de palmier ,
planta papirus , și mugurii și florile de lotus, hieroglifele au fost înscrise în scopuri decorative
, precum și pentru a înregistra evenimentele istorice sau vrăji . În plus , aceste fresce picturale
și sculpturi ne permit să înțelegem modul în care vechii egipteni au trăit , statute , războaie
care s-au luptat și credințele lor . Acest lucru a fost valabil mai ales atunci când explorarea
mormintele funcționarilor antice egiptene în ultimii ani . Temple egiptene antice au fost
aliniate cu evenimente astronomice importante , cum ar fi solstițiile și echinocțiile , care
necesită măsurători precise la momentul evenimentului special . Măsurători la cele mai
importante temple ar fi fost întreprinse ceremonial de faraonul însuși . Complexul de
piramide din Giza se află pe Platoul Giza , la marginea orașului Cairo, Egipt . Acest complex
de monumente antice este situat la aproximativ 5 km de apele interioare în deșert de la orașul
vechi din Giza pe Nil , unele 12 km sud-vest de centrul orașului Cairo . Această necropolă
egipteană antică constă în Piramidă lui Keops ( de asemenea, cunoscută sub numele de Marea
Piramidă și Piramida lui Keops ) ,piramida mai mică numita Khafre , și piramida Menkaure,
împreună cu un număr de edificii mai mici prin satelit, cunoscut sub numele de " regine "
piramide , și Marele Sfinx .

Arhitectura domestică din Cairo are un stil foarte diferit, spre deosebire de celelalte zone ale
Africii, din perioada mamelucilor . Casele mamelucilor în general au vedere la stradă sau la
curte interioara. În organizarea lor aparte, ele sunt puternic influențate de perioada
construcției și de averea proprietarului. De obicei, parterul este ocupat de bucătării, cămări și
locuri de recepție. Aceasta este cea mai intimă parte a casei. Primul etaj este ocupat de
dormitoare, sufragerii. Această parte a casei combina două aspecte importante ale vieții de zi
cu zi: sfera publică și privată a familiei, care joacă un rol antinetic și de simbioză în același
timp. Camerele cuprind sfera intimă: camerele femeilor, separate de cele ale bărbaților: locuri
frumoase fără deschideri mari; camera retrase, care reflectă caracterul unic al caselor cairote,
unde liniștea și intimitatea sunt asigurate de complexul architectural.Aceste concepte sunt
bine evidențiate de cea mai reprezentativă cameră a casei: qa’a. În funcție de circumstanțe,
aceste camere pot fi folosite pentru întruniri de familii sau recepții. Este partea cea
reprezentativă a casei, camera în care se primesc musafiri și se întrețin conversații. Această
cameră este elementul fondator al casei.

Nevoia de o recepție și de o cameră de reprezentare este transformată de-a lungul secolelor:

în secolul 15, exista un nou loc de recepție, si anume maq’ad. Ca și design architectural, se
opune camerei qa’a, care este de obicei retrasă, și nu foarte luminoasă, aproape întunecată, cu
un balcon mare, cu vedere la grădina interioară. În ciuda acestor schimbări importante, casele
mamelucilor își găsesc forma matură și expresia cea mai avansată, din perioada otomană, în
casele cairote.

Camera qa’a, parte formală a casei cairote, este compusă din două elemente, legate de o
ierarhie puternică: duraqa’a centrală și două sau patru iwan-uri, situate de-a lungul axelor
longitudinal. De obicei, duraqa’a are o formă pătrată sau dreptunghiulară. De multe ori, în
mijlocul duraqa’a, se afla o fântână arteziană cu rol estetic, care asigură împrospătarea aerului
și creșterea umidității. Iwan-urile sunt camere pentru relaxare, unde este posibil să fi fost
primitoare pentru evenimentele organizate de proprietarul casei. Iwanul de obicei este situat
la parter, dar, de asemenea poate fi găsit și la etaj.

Camera qa’a are de asemenea un vestibul, un closet, un khurustan, niște ferestre. Mandara
este o specializare a camerei qa’a. De obicei ea este situată la parter, exclusiv rezervată
pentru bărbați. Mandara este ca o qa’a la etaj pentru femei. În acest fel, casa este împărțită în
două zone diferite, dedicate femeilor (leharamlik) și cele dedicate bărbaților (salamlik). De
obicei, mandara este luminată și aerisita prin sisteme sofisticate din pereți și tavan. Mai multe
camere sunt atașate de mandara, precum restul camerelor de gospodărie. La sfârșitul
perioadei mamelucilor și la începutul perioadei otomane, era posibil să vedem, de exemplu în
Bayt al Suhaymi, o îmbunătățire a camerelor mandara și qa’a din aceeași casă.

Verandele și muqa’ad-ele apar în secolul al XV-lea și reprezintă un nou loc de recepție,

exclusiv pentru bărbați și este situată la ultimul nivel al casei. Veranda are vedere la curtea
interioară casei. Aceasta are rol de sufragerie sau de recepție și este zona cea mai
preferențială a casei, împodobită din belșug cu saltele și carpete. Taktabush este o verandă
situată la parter, care apare între secolele 16 și 17; este un fel de veranda cu coloane din
piatră, acoperite de tavan din lemn. Este situată de obicei lângă intrarea casei, și este folosită
pentru primirea musafirilor. Dimensiunile lor variază; orientarea spre sud asigura ventilația
interioară prin prezenta ferestrelor mashrabiya. Curtea interioară are un rol semipublic și
anume, este un element al meditației dintre strada și casa. Este locul în care se așteaptă
musafirii, înainte ca aceștia să aibă acces la spațial intim al casei și anume : qa’a. De
asemenea, curtea interioară ar mai putea avea rol de primire a negustorilor trecători.

Sistemele care permit relațiile echilibrate între oraș și casă, între casă și aparatele de răcorire,
sunt definite și structurate în casele cairote: skifa, intrarea care asigură deschiderea spre
stradă și mai ales, o ventilație corectă, patrand totuși intimitatea vizuală din casă. Sistemul
din grădina interioară funcționează ca un element de răcorire. În timpul iernii, harmattanul,
un vânt nord-vestic care vine din Sahara, aducând o cantitate mare de praf roșu; stratul de
praf are o structură verticală care poate atinge 5000 m înălțime. În vară, suflă vântul khamsin,
un vânt cald și uscat care vine din sud-est. Numele derivă din arăbescul khamsun sau
khamsin, care înseamnă cincizeci; acesta este numărul aproximativ de zile în care acest vânt
circulă, producând furtuni de nisip. Câteodată, acest khamsin suflă și în timpul iernii, ca un
vânt relative rece, care aduce nisip și praf.

Caracteristicile morfologice și de mediu ale așezării, determină forma și orientarea clădirilor,

caracteristica structurii, a învelișului. Paravanul ferestrelor este necesar pentru a reduce
pătrunderea luminii excessive și este folosit pentru a controla umiditatea curentului care trece
prin el. Ghidarea după principalele direcții ale vântului, umbrelor, maselor de aer, formează
un sistem consolidat în construcția rezidentelor antice; aceste tehnici, în schimb, sunt uitate în
construcția clădirilor moderne. Malaqf-urile sunt niște turnuri de vânt cu deschidere spre
nord; acestea capturează brizele predominante și evita că radiațiile solare directe să pătrundă
în curtea interioară sau în camerele închise. Principala sarcină a acestui sistem este de a
captura vântul. Pentru funcționarea corectă a acestei componente, este nevoie de un sistem de
închidere și un filtru.

Mashrabyia, este un element al ferestrei care permite în mod automat activarea unui ciclu de
convecție în mișcarea maselor de aer din zona cu presiune mare, spre zona cu presiune mică.
Acest fenomen ventilează străzi mici și împrospătează curțile interioare ale caselor. După-
amiaza, când curțile încep să se încălzească, sistemul funcționează în mod opus: aerul de pe
străzile secundare se întoarce în curți și creează în acest fel echilibrul perfect între cele două
zone, în timpul serii. Termenul de mashrabyia, înseamnă în mod literar „un loc rezervat
băuturilor”. De-a lungul secolelor, acest termen a fost dezvoltat pentru panouri care foloseau
tehnica de menținere a aerului răcoros: mashrabiya. În sistemele arabe ale casei, deschiderile
au trei funcții: asigurarea necesarului de lumină din cameră, fără exces; asigurarea ventilației
din camera printr-un sistem de filtrare a umidității și impurităților și să aibă vedere la stradă
fără a afecta intimitatea locuitorilor.

18. GRECIA ANTICA

Arhitectura greacă din antichitate include toate structurile create de locuitorii vorbitori de
greacă care au ocupat teritoriul Peloponezului, Insulelor Egee și unele zone din Anatolia în
urmă cu aproximativ 2.500 de ani. Cuprinde toate lucrările de arhitectură create încă din 900
î.Hr. Până în primul secol al erei actuale.
În prezent, cele mai importante lucrări arhitecturale grecești sunt templele, care au fost
construite pe întreg teritoriul elen în timpurile străvechi. Atât templele, cât și teatrele grecești
sunt într-o stare surprinzător de bună, având în vedere cât timp trebuie să fi fost construite.

Deși s-a crezut mult timp că originile arhitecturii grecești provin din culturile mediteraneene,
civilizațiile a căror arhitectură a influențat direct stilul grecesc au fost cele din Asia Mică. În
special, arhitectura greacă provine din civilizațiile care au ocupat ceea ce este acum
Turcia.Până la mijlocul secolului al V-lea î.Hr. C., principalul obiectiv care avea clădirile
grecești era lauda zeilor. De fapt, nu este obișnuit să se găsească clădiri publice care nu erau
temple care datează de la o dată anterioară acestei perioade.

Templele serveau drept case pentru zei, care erau reprezentate de o statuie care era prezentă
în toate aceste clădiri.

Arhitectura greacă este generată în ceea ce este cunoscută sub numele de era geometrică a
arhitecturii, unde formele clădirilor se bazau în principal pe elemente dreptunghiulare.

Arhitectura greacă a prezentat o serie de caracteristici particulare care erau prezente în

majoritatea clădirilor sale. Ca și astăzi, clădirile din Grecia antică obișnuiau să fie împărțite în
interne și publice. La rândul său, fiecare tip de clădire avea caracteristici particulare.Inițial,
casele din orașele antice grecești nu aveau, în general, o organizare internă specială. Au fost
pur și simplu construite din cărămizi de noroi, iar podelele au fost din pământ întărit.Cu toate
acestea, din secolul V î.Hr. C., a început să folosească alte materiale mai puțin rudimentare
pentru construcția de clădiri private.

Utilizarea pietrei pentru construcțiile casnice a devenit mult mai frecventă din acest secol.
Interiorul caselor era acoperit cu tencuială, ceea ce dădea o notă de calitate structurii.

Deși civilizația greacă era destul de organizată în termeni generali, construcțiile sale nu aveau
o ordine anume. Cu alte cuvinte, proiectarea urbană nu a fost una dintre prioritățile elene. În
consecință, orașele aveau o organizație destul de haotică, care rezulta în străzi fără o anumită
ordine.

Problema dezorganizării în construcția caselor a apărut în toată polisul grecesc, inclusiv în

cele mai mari ca Atena. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că din secolul V î.Hr. C. unii
arhitecți greci au început să acorde importanță planificării orașelor.

Cea mai construită structură publică din Grecia antică a fost templul. Templele erau prezente
în toate orașele mari și aveau un design uniform care era folosit ca bază pentru construirea
tuturor acestor structuri.

Templele erau clădiri dreptunghiulare, care se bazau pe ideile micenienilor (unul dintre primii
exponenți ai arhitecturii grecești) și aveau o cameră centrală, un hol și un pridvor.

Aceste temple nu funcționau ca centrele de închinare de astăzi (cum ar fi moscheile și

bisericile), ci mai degrabă erau structuri construite pentru a onora un anumit zeu. De obicei,
sculptura zeului care era onorat în templu se afla în camera centrală, în aer liber.

De la dezvoltarea planificării urbane, în secolul al V-lea orașele au început să se extindă într-

un mod superior în ceea ce privește organizarea lor. De exemplu, fântâni au fost construite în
locuri publice, astfel încât familiile să poată obține apă.
Structurile publice erau locuri importante pentru civilizația greacă și toate erau legate între
ele. De fapt, majoritatea clădirilor publice aveau aceleași caracteristici generale.

Stilurile de arhitectură ale civilizației grecești sunt împărțite în trei tipuri definite. Aceste
stiluri sunt denumite „ordine” și fiecare reprezintă originea particulară a fiecărui stil
arhitectural grecesc. Aceste ordine sunt ionice, dorice și corintice. Ordinea arhitecturală
definește fiecare stil de construcție prezent în Grecia antică.

19. ROMA ANTICA

Este în general acceptat că clădirile primitive ale Romei provin de la poporul etrusc, poate
chiar construite de ei. Era logic o continuare a liniei arhitecturii grecești. Clădirile Imperiului
Roman au păstrat baza arhitecturii etrusce - arcul de cerc. Un arc de cerc este un înveliș de
piatră rotunjit care lega bonturile între ele. Acest lucru a ajutat la aranjarea pietrelor într-un
cerc cu rază pentru o presiune uniformă asupra lor. Folosind noi tehnici de construire a
structurilor, romanii puteau aduce creativitate în noile clădiri. Noile cunoștințe teoretice au
ajutat la construirea de temple de dimensiuni mari, capacitatea de a ridica clădiri și clădiri cu
mai multe etaje. În ceea ce privește introducerea bolților în cruce și a arcadelor de cutie,
romanii au reușit asupra grecilor și au realizat clădiri mai rafinate.

Pentru ca arcele să stea în siguranță, coloanele care erau populare nu au mai fost folosite.
Arhitecții romani au început să construiască pereți și pilaștri uriași, iar coloanele au devenit
doar un decor decorativ. Acesta era folosit aproape peste tot, dar existau și clădiri în care
folosirea coloanelor era mai potrivită. În același timp, stilurile coloanelor practic nu s-au
schimbat, romanii s-au stabilit pe versiunea greacă standard.
În general, arhitectura romană a fost direct dependentă de direcțiile grecești ale arhitecturii.
Cu toate acestea, romanii au încercat mai mult să-și sublinieze puterea și independența pentru
a intimida și a suprima popoarele străine. Nu au economisit bani pentru decorarea clădirilor,
fiecare clădire era magnifică și bogat decorată. Totodată, din punctul de vedere al
arhitectului, s-au străduit ca fiecare structură să fie exemplară. Majoritatea clădirilor au fost
construite pentru nevoi practice, dar templele au ocupat și ele un loc important printre
structuri.