Transactional Analysis Journal 2015, Vol.

45(2) 104-116
All the World’s a Stage: Games, Enactment, and Countertransference

Întreaga Lume e o Scenă:

Jocuri, Punere în Act și Contratransfer

Jo Stuthridge

Traducere: Magda Suslov

Rezumat
Acest articol se concentrează pe modul în care se desfășoară jocurile, ca drame
transferențiale, în cabinetul de terapie. Autoarea explorează modul în care contratransferul
terapeutului poate deveni o cale de a înțelege comunicarea nonverbală a clientului. Ideea lui Berne
că jocurile pot fi jucate în trei grade de intensitate este propusă drept cadru de referință pentru a ne
gândi la contratransfer și a lucra cu el. Autoarea sugerează că încheierea unui joc necesită deseori o
schimbare emoțională la terapeut.

Cuvinte Cheie
Jocuri, punere în act, contratransfer, grade ale jocurilor, intersubiectiv, transfer, inconștient, Britton,
Bucci

Întreaga lume e o scenă

Și toți bărbații și femeile doar actori
Shakespeare, Cum vă place, Actul II Scena VII

Berne (1964/1996) considera jocurile ca fiind omniprezente în interacțiunile umane: ”Cea mai
mare parte a timpului în viața socială serioasă este ocupată cu jucarea jocurilor” (p. 61). Cartea sa
Jocurile noastre de toate zilele (Berne, 1964/1996), a captivat, în anii 1960 și 1970, imaginația a
milioane de oameni care s-au regăsit în ea. În prezent, cartea pare demodată și sexistă, iar termenul
’joc’ a dobândit conotații negative, care sugerează vină și manipulare. Totuși, termenul colocvial al lui
Berne transmite o idee despre lupta interpersonală ce are loc în încurcăturile transferențiale care sunt
adesea numite ’puneri în act’ în literatura psihanalitică curentă.
Atât jocul cât și punerea în act descriu expresii comportamentale ale transferului și
contratransferului și, din acest punct de vedere, teoria lui Berne a anticipat conceptul psihanalitic de
punere în act cu câteva decenii. Ambii termeni sugerează reprezentația (spectacolul, n.a.): modul în
care ne jucăm rolul și în care îi atragem și pe alții să joace un rol complementar, în încercarea de a ne
împlini așteptările transferențiale. Berne (1964/1996) a definit jocul ca pe ”o serie aflată în
desfășurare de tranzacții ulterioare care progresează spre un final bine definit și predictibil.” (p. 64)
McLaughlin (1991) definește punerea în act ca pe ”procesul bi(multi)lateral prin care se încearcă
influențarea și persuasiunea reciproce” (p. 605).
Jocurile și punerile în act se referă la elementele nonverbale, interpersonale și inconștiente ale
procesului terapeutic. Aceste idei, deși nu sunt sinonime, indică teritorii similare și fiecare concept îl
poate influența pe celălalt.
Ronald Britton (2007), într-o prelegere la conferința Asociației Internaționale de Psihanaliză,
sugerează că punerea în act transferențială poate fi folosită ca refugiu față de realitatea analizei,
”transformând situația analitică într-un joc” (p. 8). Ca și Berne, Britton folosește termenul pentru a
sublinia funcția defensivă a punerii în act, însemnând că servește la evitarea lucrului analitic și a unor
realități inconfortabile. Berne (1964/1996, p. 19) sugerează că jocurile au patru funcții primare:

1
eliberarea de tensiune, evitarea situațiilor periculoase, gratificarea (stroke-uri) și stabilitatea psihică.
Articolul meu are în vedere și o a cincea funcție pe care ar putea-o avea jocurile ca modalitate de
comunicare: jocurile pot transmite sensuri care nu pot fi exprimate în cuvinte.

Teoria Jocului și Drama la Berne

Teoria tranzacțională a jocului trebuie înțeleasă în contextul mai larg al ideilor lui Berne despre
transfer și scenariu. În anii 1960, el scria despre transfer ca comportament și dramă, în timp ce în
psihanaliza clasică transferul era înțeles în termeni de percepții și proiecții.

Jocurile apar ca segmente ale unor seturi mai mari și mai complexe de tranzacții, numite
scenarii. Scenariile aparțin domeniului fenomenului de transfer, adică sunt derivații sau, mai
precis, adaptări ale reacțiilor și experiențelor infantile. Dar scenariul nu are de-a face numai cu
reacția de transfer sau cu situația transferențială; este o încercare de repetare într-o formă
derivată a întregii drame transferențiale, deseori împărțită în acte, exact ca... scenariile de
teatru. (Berne, 1961, p. 117)

Un joc poate fi înțeles ca actul sau scena centrală dintr-un scenariu. Această idee, că
transferul e o punere în act și nu doar un set de reacții sau sentimente bazate pe niște proiecții, e
inovația cheie în gândirea lui Berne și constituie fundamentul teoriei jocului și scenariului. Berne
citează ideile lui Glover despre transfer ca fiind cele mai apropiate de ale lui la momentul respectiv:
”Istoria dezvoltării pacientului... e repusă în act în cabinetul de terapie” (Glover, 1955, citat de Berne,
1961, p. 129). Berne a fost interesat de modul cum transferul e pus în act de-a lungul unei întregi
vieți, transformând-o pe aceasta într-o piesă.
Un joc implică o secvență de evenimente în care o persoană o folosește inconștient pe o alta
nu numai pentru a percepe trecutul în prezent, dar și pentru a obține un răspuns care să-i confirme
așteptările transferențiale. Partenerul de joc devine un personaj în scenariu.
Berne (1961) a dezvoltat teoria jocului în timp ce făcea terapie cu grupuri. El a observat cum
participanții se purtau ca directorii de casting, alegându-și inconștient, ”cu perspicacitate intuitivă
considerabilă”, parteneri de joc care să interpreteze rolurile din scenariul lor. ”Când distribuția e
completă, clientul începe să stimuleze apariția răspunsului necesar de la fiecare persoană distribuită
într-un rol.” (p. 119) Un joc apare când o provocare subtilă de la o persoană (momeala) agață
anxietatea defensivă a altuia (stratagema), îmboldindu-l, împingându-l sau ațâțându-l pentru a obține
răspunsul emoțional și comportamental prevăzut. Schimbul ulterior de tranzacții creează o acumulare
de tensiune ce duce la un punct culminant (care poate include o schimbare bruscă a rolurilor) și se
încheie cu un moment de surpriză sau de ironie dramatică. Fiecare dintre jucători se întreabă ”Cum
am ajuns din nou aici?”.
Descrierile lui Berne (1964/1996) ale jocurilor din relațiile din viața reală presupun să existe
întotdeauna doi jucători, ambii fiind prinși în niște dinamici inconștiente, fiecare jucând un rol în
propriul scenariu. Totuși, când a scris despre jocurile din cabinetul de terapie, el credea, în acord cu
gîndirea generală a vremii, că dacă un terapeut e prins în joc sau acționează din contratransfer,
atunci asta este o greșeală serioasă (Berne, 1972, p. 352). Înseamnă că terapeutul are nevoie de mai
multă terapie sau formare.
Potrivit lui Berne (1964/1996), ”procedura terapeutică corectă” (p. 78) necesită detectarea
obiectivă a invitației clientului la joc, refuzul de a juca un rol complementar și utilizarea confruntării
pentru a expune dinamicile subiacente. Spre exemplu, în jocul ”Piciorul de lemn” cu un pacient care
nu vrea să se simtă bine, mesajul ulterior al acestuia este ”la ce te aștepți de la un nevrotic?”, iar
antiteza este ”nu mă aștept la nimic, întrebarea e ce aștepți tu de la tine?”
Metoda lui Berne face două presupuneri cheie: mai întâi, jocurile din cabinetul de terapie sunt
unilaterale (implicând numai scenariul clientului) și apoi, un terapeut competent poate fi conștient atât
de provocarea clientului, cât și de experiența contratransferențială proprie. Aceste două presupuneri
au fost însă contestate de teoria punerii în act.

2
Punerea în Act

Autorii americani de psihologia eului de la mijlocul anilor 1980 au început să chestioneze ideea
că numai clientul aduce transferuri în relație, în timp ce un terapeut competent rămâne într-o poziție
superioară, detașată. Ei au început să recunoască că chiar și terapeuții bine formați se comportă
deseori inconștient cu clienții (Jacobs, 1986; McLaughlin, 1987). Renik (1998) notează că acțiunile
noastre sunt uneori primul indiciu al sentimentelor de contratransfer și că le observăm numai după ce
evenimentul s-a consumat. Spre exemplu, un terapeut își poate pune în act iritarea față de client
începând neintenționat ședința cu două minute mai târziu. În termenii lui Berne, această interacțiune
constituie un schimb de momeli și stratageme într-un joc bilateral.
Jacobs (1986) și McLaughlin (1987) folosesc termenul ‘punere în act’ pentru a descrie aceste
interacțiuni nonverbale inconștiente. McLaughlin (1991) îl definește într-un sens larg pentru a se referi
la orice gest nonverbal și în sens restrâns la evenimente ”pe care fiecare parte le percepe ca fiind
consecința comportamentului celuilalt” (p. 599). Ca și Berne, McLaughlin înțelegea aceste tipare ca
fiind omniprezente: ”Ne ocupăm viața cu cuvinte și acțiuni menite să obțină un răspuns din noi înșine
și din ceilalți pe potriva acestor așteptări [transferențiale].” (p. 599). El a sugerat că cuvintele pot
deveni acțiuni când sunt folosite pe post de ”bețe și pietre” (p. 598) pentru a pune presiune pe alții.
În timpul anilor 1990, analiștii preocupați de relații au văzut punerea în act ca fiind
bidirecțională, inevitabilă și foarte valoroasă atunci când este analizată (Aron, 2003). Ellman (1998),
Jacobs (1986), McLaughlin (1991), Maroda (1998), Renik (1998) și Stern (2010), toți citează exemple
de puneri în act reciproce, în care comportamentul terapeutului poate fi pus în legătură atât cu
tiparele repetitive ale clientului, cât și cu istoria personală unică sau cu scenariul propriu. Spre
exemplu, Jacobs (1986) se descrie ascultându-l cu respect tăcut pe dl. K., în același fel în care-și
asculta tatăl perorând la masa de seară. El a realizat că această tăcere era o punere în act care
ascundea sentimente ostile de competiție atât față de tatăl său, cât și față de dl. K.
Ellman (1998) a documentat schimbările din teoria punerii în act și a conchis că rușinea și
narcisismul terapeuților făceau dificile discuțiile despre punerea în act reciprocă în perioada de
început a psihanalizei.

Teoria Jocului de la Berne încoace

Berne s-a situat înaintea timpului său în înțelegerea semnificației acestor evenimente
intersubiective, deși teoria jocului n-a evoluat mai departe de a da doar nume jocurilor, încă mulți ani
post-Berne. De fapt, analiza tranzacțională s-a îndepărtat greu de abordarea unilaterală a jocurilor din
cabinetul de terapie, în ciuda dovezilor tot mai consistente din literatura ultimilor 30 de ani care arată
că punerea în act reciprocă poate deschide o ușă către inconștientul clientului (Aron, 2003). Mă întreb
dacă dezvoltarea teoriei jocului n-a fost cumva întârziată din cauza asocierii cu ideea că implicarea
într-un joc este întotdeauna un semn al incompetenței terapeutului.
Mai recent, perspectivele relaționale din cadrul analizei tranzacționale (Cornell & Hargaden,
2005; Hargaden & Sills, 2002), care susțin că jocurile și scenariul clientului sunt puse în act, în
prezent, între client și terapeut, au format baza pentru dezvoltarea elementelor bidirecționale și
inconștiente ale teoriei jocului.
În ceea ce-l privește, Woods (2002) a pus sub semnul întrebării accentul pus de Berne pe
confruntarea comportamentului clientului, sugerând că asta ar putea duce la regresie, o alunecare în
disperare sau chiar psihoză. El a evidențiat valoarea jocului ca ”comunicare codată inconștientă”
(Woods, 2000, p. 94) și a dezvoltat o abordare interpersonală a jocurilor în cadrul terapeutic prin
folosirea teoriei identificării proiective (Woods, 1996). Din această perspectivă, persoana A
proiectează o parte nedorită din sine asupra lui B, care se identifică cu proiecția și o pune în act,
confirmând astfel așteptarea transferențială. Woods a încetat rapid să mai vadă terapeutul ca pe un
jucător al propriului transfer activat. În schimb, l-a descris pe terapeut ca fiind prins în patologia
clientului.

3
 Hine (1990) a extins teoria jocului printr-o perspectivă pe de-a-ntregul bidirecțională, în care
ambii jucători sunt în mod egal prinși în joc. Însă ea și-a limitat aplicarea teoriei la situațiile din viața
reală, nu la cele terapeutice. Hunt (2011) și Shadbolt (2012) au dezvoltat modelul bidirecțional al lui
Hine folosind Formula G a lui Berne (1972) și aplicând-o diadei terapeutice. Hine a descris
supervizarea ca fiind cheia lucrului cu contribuția inconștientă a teraputului la jocuri, iar Shadbolt
(2012) a oferit un exemplu de auto-dezvăluire pentru obținerea de noi sensuri din procesul unui joc.

Dinamica Intersubiectivă a Jocurilor

Teoria jocului, văzută dintr-o perspectivă contemporană, oferă o cale unică de înțelegere a
dinamicilor intersubiective. Noțiunea de tranzacții ulterioare a lui Berne este o încercare de a explica
modul în care două minți comunică inconștient. În timpul unui joc, două conversații pot avea loc
simultan: una conștientă și verbală (tranzacțiile la nivel social), iar alta non-verbală și non-conștientă
(tranzacțiile la nivel psihologic). O tranzacție utlerioară implică diferite sisteme de funcționare
simbolică care sunt active în același timp, cu sensuri incongruente. Tranzacțiile non-verbale pot
include orice, de la acțiuni și comportamente fățișe, la schimbări subtile de ton, ritm, expresii faciale
care sunt comunicate și preluate la nivel non-conștient. Bucci (2001), savant cognitivist, este de acord
că o mare parte din comunicarea emoțională este non-verbală, spre exemplu, prin nuanțe ale
gesturilor, mișcările ochilor și respirație, care pot acționa puternic sub nivelul conștiinței. Ea
sugerează că nu e nevoie să apelăm la ”percepția extrasenzorială sau alte explicații obscure” (p. 44)
pentru a înțelege cum poate o minte să comunice inconștient cu o altă minte.
Un joc bilateral începe atunci când clientul îl scanează în mod inconștient pe terapeut ca
posibil partener de joc, căutând vulnerabilități care se potrivesc cu descrierea personajului din
scenariu. Întorcându-ne la metafora teatrală a lui Berne, tranzacția ulterioară a clientului se întâlnește
cu întreaga distribuție interioară de personaje a terapeutului, care de-abia așteaptă chemarea unui
regizor. Clientul, folosindu-se de întreaga experiență de regizor, va evalua întreaga gamă de
posibilități în căutarea unei anumite caracteristici. Un aspect al minții terapeutului, cel mai potrivit cu
rolul, va ieși apoi în față pentru a fi în centrul scenei și drama poate începe. Distribuția poate include
personaje tenebroase care, în mod normal, evită lumina zilei sau unele care de-abia acum găsesc un
costum pentru prima dată (elemente încă neformulate ale psihicului).
În acest punct, are loc un schimb de tranzacții complementare ulterioare, fiecare mișcare
scufundându-i pe jucători tot mai adânc într-un impas. Ideile lui Sterne (2010) elucidează aceste
dinamici intransigente. El arată că în timpul unei puneri în act reciproce, rolurile conflictuale din drama
relațională există ca entități separate în cele două minți. Părțile incongruente ale sinelui care nu pot fi
ținute într-o singură minte fără a risca dereglarea afectivă, sunt puse în act între două persoane. În
termeni de analiză tranzacțională, fiecare jucător exclude rolul complementar și îl provoacă în celălalt.
De regulă, jocurile se învârt în jurul complementarităților despărțite, cum ar fi acuzat și acuzator,
persecutor și victimă, seducător și sedus, trădător și trădat. Spre exemplu, clientul se va purta ca un
persecutor, inducându-și experiența de victimă în terapeut sau, invers, va juca rolul de victimă și-l va
recruta pe terapeut pentru rolul de persecutor.
Comutările din joc și escaladarea spre un grad mai serios pot fi înțelese ca încercări disperate
de a preveni emoțiile nesimbolizate să devină conștiente. Perspectiva mea în acest punct coincide cu
formularea lui English (1976), care se preocupă de schimbul de tranzacții ulterioare. Ea vede
comutarea ca pe o reacție de panică care se produce doar atunci când unul dintre jucători se teme că
celălalt va înceta să joace.
Rezolvarea unui joc necesită ca unul dintre jucători să conțină ambele jocuri în conștiință.
Pentru terapeut, asta poate însemna descoperirea unui aspect din experiența sa nedorit sau
necunoscut, un proces care deseori implică o întâlnire tulburătoare cu onestitatea emoțională.
Capacitatea terapeutului de a simboliza experiența și de a conecta afectele incongruente poate oferi
ocazia pentru sporirea capacității clientului de a conține conflictul intern (Stern, 2010).
Apoi, jocurile pot fi înțelese atât ca repetiții ale trecutului, cât și ca porți pentru experiențe
emergente. Ele transmit experiențe neverbalizate, sensuri care fie au fost reprimate, fie n-au fost
formulate în gânduri, sentimente și cuvinte. Ele răsar la intersecția dintre două scenarii unde

4
terapeutul devine actor în scenariul clientului și își joacă, simultan, rolul din propriul scenariu. Prin
dramatizarea dintre două minți, experiențele neverbalizate sunt transformate în gânduri și sentimente
simbolice.
Din această perspectivă, jocurile servesc o importantă funcție de comunicare. Personalitatea și
procesele inconștiente ale terapeutului, mai degrabă decât să fie niște contaminanți nefericiți, devin
instrumente vitale (Slavin, 2010). Împreună, clientul și terapeutul creează o experiență unică, iar
contratransferul terapeutului devine un puternic ”canal” prin care se aude o poveste ce nu poate fi
spusă în cuvinte.

Gradele Jocurilor
Propunerea lui Berne (1964/1996) că jocurile sunt jucate cu diferite grade de intensitate
(precum gradele arsurilor) furnizează un excelent cadru de organizare pentru a ne gândi la diferitele
niveluri de procesare simbolică implicate în jocuri și la experiența de contratransfer a terapeutului.
Berne a definit jocul de gradul 1 ca ”unul care este acceptabil social în cercul agentului”, jocul de
gradul 2 ca unul ”fără pagube permanente, iremediabile, dar pe care jucătorii ar prefera să-l ascundă
de ochii publicului”, iar jocul de gradul 3 este ”unul care se joacă pentru totdeauna și care se termină
la spital, la tribunal sau la morgă” (p. 64)
Aceasta idee e familiară pentru mulți care știu, spre exemplu, cum un joc din căsnicie
escaladează, de-a lungul anilor, de la schimbul de tranzacții ulterioare în situații sociale, la scene care
le sunt ascunse prietenilor și care culminează în cele din urmă cu lupte în instanță sau cu violență, la
un nivel de gradul trei. Definițiile oarecum abile ale lui Berne descriu manifestările comportamentale
ale unor procese mai puțin conștiente.
Cornell (2011) a interpretat aceste grade ca reprezentând nivelul social (gradul 1), nivelul
psihologic (gradul 2) și nivelul corporal (gradul 3) ale organizării intrapsihice, care pot fi aplicate în
toate domeniile experienței umane. El a adăugat că Berne ”n-a făcut niciodată diferențierea între ce
stiluri și niveluri de intervenție ar putea fi necesare pentru a lucra eficient cu aceste niveluri de
apărare” (p. 338)
Britton (2007) propune un construct paralel, comparând discutarea, de către Klein (1927), a
terapiei cu trei copii dintre pacienții săi, cu diferitele niveluri de punere în act la clienții adulți. El
schițează lucrul lui Klein cu Gerald, pe care ea îl descrisese ca normal; Peter, pe care îl descrisese ca
nevrotic; și un băiat fără nume, pe care îl descrisese ca delincvent. Toți cei trei băieți aveau fantezii
violente similare, dar relațiile lor cu fanteziile erau foarte diferite. Gerald punea în act fantezia prin joc
în cabinetul de terapie. Peter era atât de speriat de fanteziile sale, încât era inhibat și complet
incapabil să se joace. Prin intermediul lucrului în transfer el a învățat să-și simbolizeze experiența.
Băiatul delincvent își punea literalmente fanteziile în act prin furt și agresiuni sexuale asupra fetelor.
Britton (2007) leagă rapoartele de analiză a copilului ale lui Klein de trei niveluri de punere în
act la adulți: (1) punerea în act ca expresie inconștientă a gândurilor organizate, (2) acțiunea ca
alternativă la a gândi și a simți, și (3) ”evacuarea unei stări psihice” (p. 6) sau eliberarea minții de un
afect neformulat. Fiecare nivel reprezintă un grad diferit al capacității reflexive sau al simbolizării în
minte și al capacității de a conține un conflict. Britton pornește de la ideea lui Bion (1963) că mintea
conține mai multe niveluri de funcționare simbolică, de la date senzoriale ”nedigerate” sau brute, până
la procese simbolice complexe care creează sens emoțional din percepții, inclusiv gânduri,
sentimente și vise.
Plecând de la această premiză de bază că gradele jocurilor reprezintă diferite niveluri de
organizare psihică, jocurile de gradul 1 pot fi considerate ca exernalizarea unui gând simbolizat
(similar cu primul nivel al lui Britton), în timp ce jocurile de gradul 2 și 3 au în vedere experiențe care
n-au fost niciodată simbolizate pe deplin (gândite sau simțite) sau conținute ca conflict intern. Jocurile
de gradul 1 se joacă în afara conștiinței, dar rămân accesibile acesteia, în timp ce jocurile de gradul 2
și 3 implică sensuri mai greu de descifrat. Diferența dintre fiecare din ele poate fi experimentată în
contratransfer.
Metodele cognitive și obiective de analiză ale lui Berne sunt potrivite pentru jocurile de gradul
1, în care e prezentă o măsură rezonabilă de funcționare simbolică. Contratransferul e, de obicei,
conștient sau preconștient și accesibil din punct de vedere cognitiv. Știm ce simțim. Însă metodele lui

5
Berne sunt mai puțin eficiente cu jocurile de gradul 2 și 3 pentru că, la acele niveluri, experiența
evocată în ambii participanți e probabil să nu fie legată de capacitățile simbolice. Adică, putem simți
ceva fără a ști ce anume. La nivelul de gradul 2, contratransferul apare prin imagini și asocieri și
deseori privește afecte sau o cunoaștere pe care preferăm să le ascundem de noi înșine și de alții.
Jocurile de gradul 3 implică afecte neformulate foarte toxice, iar contratransferul e simțit visceral.
Berne (1972, p. 111) a asociat aceste beneficii și rezultate permanente cu ”scenariul corporal”,
termen pe care el l-a folosit pentru a descrie tiparele de scenariu care rezultă din trauma timpurie și
abuzarea copilului.

Contratransferul și jocurile de gradul 1

Contratransferul în jocurile de gradul 1 poate fi accesat prin atenția la gândurile conștiente și la

stările emoționale. Terapeutul știe că ceva e în neregulă. Spre exemplu, în jocul ”De ce nu...? Da,
dar...” terapeutul va fi conștient că se simte confuz și învins.
Odată ce identificăm starea emoțională, procesele cognitive pot fi folosite pentru a înțelege
tiparul jocului și a formula o intervenție, conectând dinamicile curente cu trecutul clientului. Sau, așa
cum se exprimă Berne (1961), ”Drama de viață curentă trebuie legată de originile ei istorice, astfel
încât controlul destinului individului să poată fi mutat de la Copil la Adult, de la inconștientul
arheopsihic la conștientizarea neopsihică” (p. 118).
Novellino (1984) arată că pasul crucial în lucrul cu contratransferul este ”permisiunea de a
avea un contratransfer” (p. 65). Sentimentele terapeutului îi pot oferi insight-uri asupra propriului script
și asupra rolului complementar neasumat din scenariului clientului. Cum folosește apoi terapeutul
această informație, va depinde de stilul preferat și creativitatea sa.

Janet
Janet a ieșit dintr-un mariaj în care s-a simțit victimă vreme de 20 de ani, dar aflată acum la 60
de ani a rămas deprimată cronic. Un lung și lent joc s-a desfășurat între noi, în care orice intervenție a
mea ajungea într-o fundătură negativă, pe o linie moartă. Janet descria interacțiuni cu alții în care
aceștia păreau reci și nepăsători. Simțea că viața e nedreaptă. Aceeași poveste o spunea și despre
trecutul ei într-un mediu familial care părea un frigider emoțional. Contribuțiile mele erau deseori
parate și combătute cu oftaturi grele: ”Înțeleg ce vrei să spui, dar... ” (de fapt, nu e chiar așa).
Retrospectiv, pot să-mi dau seama că eram hotărâtă s-o ajut pe Janet pentru că simțeam că
fusese dezamăgită de profesia noastră atunci când terapeutul anterior încheiase brusc relația din
cauza schimbării locului de muncă. În urma acestei pierderi, Janet s-a simțit devastată și a căpătat
tendințe de sinucidere. M-a abordat pentru a începe din nou terapia, simțindu-se disperată și fiindu-i
frică de un nou abandon. Inconștient, mi-am propus să-i dovedesc competența mea lui Janet și
probabil valoarea mea unei mame internalizate. Scenariul meu a fost agățat de la bun început. Din
cauza încăpățânării mele și a fricii lui Janet de repetare a unei experiențe, tiparul jocului s-a tot
prelungit.
În mod ironic, numai după ce am simțit și am acceptat sentimentul de înfrângere, lucrurile au
început să se miște. În acel punct, am devenit conștientă de jocul ”De ce nu...? Da, dar...”, realizând
că, în timp ce eu încercam cu îndârjire s-o ajut pe Janet, ea și-a propus fără voie să mă înfrângă, re-
creând experiența din copilărie cu mama sa inflexibilă. Am început să văd că neîncetata negativitate a
lui Janet formase o prăpastie de netrecut, evocând în mine experiența ei de copil învins. Pentru că
mă purtam ca o fanatică, mi-era foarte greu să accept ceea ce simțeam.
Berne (1964/1996) a arătat că ”De ce nu...? Da, dar...” este, în esență, un joc care apare din
conflictul cu renunțarea. A trebuit să descopăr această luptă cu renunțarea în mine însămi și, în cele
din urmă, să renunț la agenda proprie înainte de a o ajuta pe Janet să accepte părțile din sine pe care
nu le voia. Din momentul în care eu am putut să conțin ambele roluri ale dramei în minte –
sentimentul de înfrângere și încăpățânarea de a fi un terapeut bun – am fost capabile să ieșim din
impas. Comentarii precum ”Mă întreb dacă ceea ce-mi faci tu mie este ceea ce-ți făcea mama ta ție”
au stârnit curiozitatea și o nouă perspectivă pentru Janet. În loc de a-și investi energia în a mă

6
înfrânge pe mine (ceea ce era o opțiune mai sigură decât să riște să spere și să se simtă mai bine),
raze de speranță reală au început să apară în terapie.

Contratransferul și Jocurile de Gradul 2

Definiția lui Berne (1964/1996, p. 64) a jocului de gradul 2 evidențiază natura ascunsă a
acestor dinamici, sugerând că afectivitatea în aceste jocuri e contaminată de rușine și vinovăție. Spre
deosebire de jocurile de gradul 1, care sunt acceptabile social, cele de gradul 2 sunt rezervate
relațiilor intime precum căsnicia, familia și terapia. În contextul terapeutic, ele pot include momente pe
care uităm să le menționăm în supervizare.
Cea de-a doua categorie de punere în act a lui Britton (2007) evidențiază modul în care
acțiunea poate funcționa ca alternativă la gândire, pentru a evita gândurile și sentimentele nedorite. El
a sugerat că există un element de reprezentare simbolică, dar nu este prezent un subiect gânditor.
Un exemplu este unul dintre clienții mei, care de două ori a uitat să plătească ședințele. Actul de a nu
plăti reprezenta un sentiment de răzbunare neasumat, de care nu era conștient la momentul
respectiv. Nu exista sentimentul unui ”eu” asociat actului, cum ar fi fost în ”eu nu-ți plătesc!”. În mod
asemănător, Peter, clientul lui Klein, evita sentimentele sexuale și de agresiune nedorite inhibându-și
joaca.
Contratransferul în jocurile de gradul 2 este mai puțin accesibil procesării cognitive și e deseori
experimentat ca o perturbare afectivă fără nume. Există senzația că ceva nu e bine, fără a ști ce
anume (Bucci, 2001). Sentimentele care intră în conflict cu identitatea conștientă a terapeutului ca
persoană bună, drăguță – cum ar fi lăcomia, ura, interesul personal sau dezgustul – pot ușor evoca
rușinea și vina. O senzație de anxietate și defensivă poate semnala că ceva este evitat. Întrebarea
cheie pentru terapeut nu e ce simt, ci ce nu simt.
Soth (2013) a arătat că a fi conștient de contratransfer nu prea are sens când lucrăm cu
propriul proces inconștient. Cum reflectăm asupra sentimentelor care sunt în afara conștiinței?
Modelul de comunicare emoțională al lui Bucci (2001) și lucrările lui Ogden (1994/2004) despre
utilizarea reveriei oferă, ambele, ghiduri similare pentru lucrul cu jocurile de gradul 2. Potrivit lui Bucci
(2001), ”imageria este pivotul procesului referențial” (p. 62) care leagă experiența subsimbolică
(simțită în sistemele senzorial, somatic și motor) cu sensurile simbolice verbale sau cuvintele.
Imaginile care apar în mintea terapeutului prin asociere liberă, amintiri, cântece sau vise pot
reprezenta metafore pentru experiența neverbalizată. Reflectarea asupra metaforei îi permite
terapeutului să dea un sens la ceea ce se petrece în relație. Spre exemplu, Jacobs (1986) a observat,
în lucrul cu dl. K, o asociere vizuală cu imaginea unui vorbitor în public care se adresa unei audiențe
hipnotizate. Reflecțiile detaliate ale lui Ogden (1994/2004) asupra reveriilor sale în timp ce lucra cu un
client urmează aceeași cale, de la simbol sau imagine non-verbală la simbolism verbal conștient cum
sunt cuvintele sau gândurile.
Eu fac rareori dezvăluiri în acest proces și deseori comutarea emoțională din interiorul
terapeutului este catalizatorul pentru schimbare, care produce o modificare în câmpul interpersonal.
Insightul vine deseori în urma acțiunii (Stern, 2010). Verificarea finală a noilor sensuri care apar
trebuie, în cele din urmă, să fie descoperirea clientului, sau ”diagnoza fenomenologică” a lui Berne
(1961, p. 67).

Mike
Mike avea aproape 60 de ani și suferea de anxietate cronică, insomnie, depresie și alte
simptome ale stresului posttraumatic legate de o istorie de violență fizică și abuz sexual din partea
tatălui său. Înainte să vină la terapie, plănuise să se sinucidă. Viața lui adultă era plină de obsesii și
compulsii care îi limitau în mod sever procesele gândirii și activitățile zilnice. Spre exemplu,
transforma, în mod compulsiv, plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor în acronime. Dar dacă îi
răsărea unul negativ în minte, trebuia să găsească alte 10 pozitive înainte de a putea face orice
altceva.
Copil fiind, Mike se adaptase tiraniei tatălui său controlând cu grijă fiecare interacțiune dintre ei
în încercarea disperată de a evita să-l provoace. Își repeta în minte cum fusese ziua la școală,

7
pregătindu-se de interogatoriul obișnuit, care deseori tot cu bătaie se termina, în ciuda tuturor
eforturilor lui Mike. Nebunia tatălui său formase o pătură de negare a realității lui Mike. Supraviețuirea
depindea de un aranjament foarte elaborat de gânduri, comportamente și discurs.
În prima parte a terapiei, Mike își aducea notițe și citea de pe ele. Dacă îi ceream să se abată
vreun pic de la ele, se supăra. Mike era un bărbat politicos, gentil, foarte plăcut și complet
nesolicitant. Totuși, mă simțeam ușor inutilă cu el, ca și cum nimic din ceea ce spuneam nu părea să
aibă vreun impact. La un moment dat, am încercat să vorbesc despre acest proces cu el. Am făcut
observația că părea ca el să experimenteze comentariile mele ca fiind tulburătoare. A răspuns că îi
era teamă ca nu cumva să uite ceva important și și-a cerut scuze că nu lăsa loc și pentru mine. La
sfârșitul ședinței, amândoi ne-am simțit neînțeleși.
Pe parcursul următoarelor câteva ședințe, Mike a încetat să-și mai aducă bilețelele. O distanță
subtilă s-a instalat între noi, deși la suprafață terapia părea să meargă destul de bine. Venea regulat
și nu mai avea tendințe suicidare. Într-o zi am întrebat despre absența notițelor și a mărturisit că le
memora înaintea fiecărei ședințe. A fost un moment dureros. I se părea că ar fi încălcat o regulă prin
aducerea lor și se purta ca și cum represaliile ar fi fost iminente. Pe măsură ce discutam, Mike realiza
că se purta exact ca atunci când era copil. Era deosebit de atent să nu-mi greșească, în ciuda
sentimentului conștient de încredere.
Câteva săptămâni mai târziu, a trebuit să pregătesc raportul către firma de asigurări care
deconta terapia lui Mike și m-am descoperit făcând însemnări în timpul ședințelor. Asta era neobișnuit
pentru mine, dar mi-am spus că eram sensibilă față anxietatea lui Mike în legătură cu detaliile și
informațiile din raport. Mike a cerut o declarație scrisă de la sora sa pentru a putea fi verificat. Era
foarte preocupat ca totul să fie bine la asigurator și îi era teamă că ar putea să nu fie crezut. I-am
spus că nu e necesar să aducă nicio dovadă și am încercat să-l reasigur că solicitarea lui era validă.
Cu toate astea, el simțea că eu nu acord credit poveștii sale. A devenit din ce în ce mai distant, în
timp ce păstra o deosebită politețe. Mă simțeam exasperată, ca și cum tot ce făceam ne lega cu mai
multe noduri de neînțelegere.
Situația a atins un punct critic în momentul în care raportul de la evaluatorul asiguratorului a
sosit cu unul dintre faptele critice consemnat greșit. Persoana care făcuse evaluarea a răspuns că
toate faptele erau corecte și avea un e-mail de la Mike drept dovadă. Mike s-a simțit neauzit, lipsit de
speranță și s-a resemnat în fața unei lumi care nu ascultă. În acest timp, mi-a povestit despre un vis
în care zbura cu un avion care s-a prăbușit. Inspectorii aviatici au sosit și au început să ia notițe. Au
tot vorbit despre ceea ce credeau ei că n-a mers bine. În vis, Mike se simțea frustrat, ignorat și
disprețuitor față de inspectori. Se gândea, ”Da, da, ce știu ei?”
M-am văzut dintr-odată purtându-mă ca un astfel de inspector, cu luatul meu de notițe și
încercările de a-i spune lui Mike că scrisorile lui doveditoare nu erau necesare. Iată că stăteam printre
ruinele vieții lui Mike, cu un clipboard în mână, notând calm pagubele. Am putut să mă văd prin ochii
lui Mike, purtându-mă de parcă eram un expert, iar versiunea lui a adevărului era irelevantă.
Devenisem, într-o oarecare măsură, puternicul tată atotștiutor și m-am întrebat (cu oarece dificultate),
dacă îmi plăcea să mă simt responsabilă și importantă după săptămânile în care mă simțisem
neimportantă.
Frustrarea mea a făcut repede loc curiozității și compasiunii, și am renunțat la caietul de
însemnări. Tiparul jocului a reieșit mai clar din ceața neliniștilor. Mi s-a părut că Mike și cu mine
făceam cu schimbul în încercarea furioasă de a controla relația. Un tipar diadic era pus inconștient în
act. Inițial, Mike controla ședințele cu bilețelele sale, în timp ce eu mă simțeam ignorată și lipsită de
putere; apoi, eu am controlat ședințele cu notițele mele, în timp ce Mike se simțea neputincios. Când
am sugerat că însemnările sale n-ar fi necesare, s-a simțit ignorat, de parcă nu exista loc pentru
realitatea sa.
Furia care pândea dedesubtul acestor interacțiuni era mai greu de văzut. A trebuit să-mi simt
frustrarea de a fi ignorată și gratificarea subtilă oferită de putere înainte de a putea înțelege ce i se
întâmpla lui Mike. Însemnările păreau să creeze o bandă izolatoare birocratică care ascundea furia pe
care niciunul nu și-o asuma. Pe măsură ce discutam despre asta, am început să mă întreb dacă Mike
se folosea de obsesiile sale ca de o bandă izolatoare, pentru a evita ieșirea la suprafață a furiei.

8
 Pe parcursul următoarelor luni, Mike a avut sentimente profunde de mânie și a început să-și
asume riscul de a-și exprima furia și a se afirma pe sine. Acest proces a fost încărcat de anxietate,
pentru că asumarea furiei îl făcea să simtă că își ura tatăl. A realizat că manierele sale tăcute și
supuse și filozofiile budiste acționau ca pelerina invizibilă a lui Harry Potter, pentru a ascunde un copil
furios. Aceste sentimente de mânie ar fi putut să-i facă rău în relația cu tatăl său. Am început să văd
jocul dintre noi ca pe un derivat al dramei originale a unui copil neputincios, forțat să se supună unui
părinte violent. După eliberarea furiei, a urmat un val de tristețe și amărăciune, apărut întâi în vise
acvatice și, în cele din urmă, în lacrimi.
Acest exemplu ilustrează o mișcare tipică prin procesul de contratransfer din jocul de gradul 2:
de la o neliniște neclară și o senzație că ceva nu e bine, la schimbarea emoțională din interiorul
terapeutului, via interpretarea unei imagini simbolice (inspectorul aviatic) care, în acest caz, a fost
produsă de visul clientului.

Jocurile de Gradul 3

Jocurile de gradul 3 sunt mai probabile la clienții care su suferit traume sau neglijare. În
asemenea situații, afecte foarte toxice sunt puse în act sau sunt induse în alții, având rezultate
serioase sau permanente, inclusiv crima sau sinuciderea. În cadrul terapeutic, există deseori
amenințarea unei încheieri bruște, iar uneori lucrul se poate termina la morgă.
Britton (2007) citează cazul lui Klein, al băiatului care le agresa sexual pe fete și fura, ca
exemplu al acestui nivel tragic de punere în act. El sugerează că putem vedea această formă de
comportament la clienții adulți care funcționează la nivel borderline, ”prin acțiuni care îl pătrund pe
terapeut la nivel visceral” (p. 6). Britton susține că scopul primar la acest nivel de punere în act este
eliberarea minții de un afect neformulat care este de nesuportat, nu doar nedorit.
Impactul asupra terapeutului implicat într-un joc de gradul 3 presupune, de obicei, pierderea
temporară a capacității reflexive. Devine imposibil să gândească în acel moment, pentru că
terapeutul, ca și clientul, e copleșit de acest afect tulburat. Lucrul cu contratransferul în acest caz
presupune activare fiziologică, deseori fără imagini sau cuvinte care să-i dea un sens. Ca să
înțeleagă de ce anume încearcă clientul să se debaraseze, terapeutul, după ce se reinstalează
echilibrul, trebuie să-și traducă experiența somatică în imagini, metafore și, în cele din urmă, în
gânduri și cuvinte.

Keri
Am lucrat cu Keri timp de 7 ani și în tot acest timp s-a dezvoltat un transfer intens care
includea sentimente atât de iubire cât și de ură. Într-o zi, la sfârșitul unei ședințe, Keri a refuzat să
plece. Am încercat diferite metode pentru a ieși din impas, dar fără succes. Ajungând la disperare,
având un alt client care aștepta, i-am spus că dacă insistă înseamnă că alege să încheie terapia.
Orice-ar fi fost ceea ce se întâmpla, m-am gândit, nu era psihoterapie. În mijlocul unei furtuni de
proteste, incluzând acuzații de cruzime și nepăsare, Keri a plecat cu greu. M-am simțit copleșită și
complet destabilizată. Eram foarte pregătită să închei relația. Destul, m-am gândit. Incidentul venea în
urma unor comportamente similare, care includeau urmărirea casei și copiilor mei, precum și
așteptarea lângă mașina mea după ce îmi terminam programul.
Keri a crescut cu o mamă care o neglija emoțional și un tată sadic. La nivel conștient, am
experimentat acest ultim incident ca pe un atac ostil la adresa terapiei. Părea că e hotărâtă să
distrugă toate rezultatele bune pe care le obținuserăm și, în această lumină, jocul putea fi înțeles ca
punerea în act a cruzimii tatălui. Totuși, în supervizare, am început să-mi pun întrebări în legătură cu
senzația mea viscerală de completă neputință în încercarea de a o face să plece. Mai degrabă decât
gânduri și sentimente clare, era în mine o senzație de bebeluș neajutorat agățându-se de o mamă
nenorocită care era gata să arunce copilul pe fereastră. Am simțit o schimbare tangibilă în interiorul
meu când am permis sentimentului îngrozitor de neajutorare să se așeze și, împreună cu asta, o
nouă senzație de compasiune față de Keri.
În ședințele care au urmat, Keri a rămas furioasă că am îndrăznit să sugerez încheierea
terapiei și m-a amenințat cu o reclamație pe motive etice. Mi-am pus întrebări cu voce tare în legătură

9
cu agățarea și nevoile ei. A spus că nu simțea așa ceva, până câteva zile mai târziu, când mi-a
povestit un vis în care ”un copil bolnav s-a târât în pat lângă tine”. A urmat o cascadă de conexiuni
prin care Keri a început să-și dea seama că sentimentele sexuale pe care le avea de multă vreme
pentru mine ar putea avea mult mai mult de-a face cu nevoia ei profundă de a se simți ținută în
siguranță în brațele mamei. Puteam acum să văd punerea în act ca pe o încercare de a evacua
sentimentele intolerabile de neajutorare infantilă și nevoie emoțională. Stările aflate într-un conflict
imposibil, de bebeluș neajutorat și mamă nenorocită au fost jucate între noi în loc de a fi conținute,
ambele, în mintea vreuneia dintre noi.

Concluzii

Teoria jocului a lui Berne a stabilit un model timpuriu de înțelegere a proceselor intersubiective
complexe și a modurilor în care îi recrutăm pe alții pentru a interpreta roluri în istoria vieților noastre.
Metodele lui se concentrează mai mult pe strategiile cognitive conștiente, care sunt eficiente în
jocurile de gradul 1 și în terapia de grup.
Sper ca acest articol să contribuie la o discuție aflată acum în desfășurare despre modalitățile
de a lucra cu aceste dinamici dureroase care se perpetuează. M-am concentrat pe aspectele
bidirecționale și neconștiente ale jocurilor, pe măsură ce acestea apar între client și terapeut. Cadrul
pe care l-am schițat propune trei modalități de a folosi contratransferul ca sursă de date, prin apelul
la: (1) sentimente și gânduri conștiente, în jocurile de gradul 1; (2) simboluri non-verbale, precum
imaginile, în jocurile de gradul 2; și (3) activarea fiziologică, în jocurile de gradul 3. Tabelul 1 compară
ideile lui Berne despre gradele jocurilor cu modelul lui Bucci și cu nivelurile de punere în act ale lui
Britton. Aceste modele nu sunt echivalente, dar împreună pot oferi o ghidare în lucrul cu jocurile ca
funcții ale comunicării la mai multe niveluri.

Tabelul 1. Ghid pentru Lucrul cu Jocurile și Contratransferul  

Berne (1961): Britton (2007): Bucci (2001): Fenomenologia
Gradele Jocurilor Niveluri de punere în act Sisteme de cunoaștere Contratransferului

Gradul 1 Punere simbolică în act Simbolic verbal: cuvinte A ști că ceva nu e bine;
a gândurilor organizate sentimente conștiente

Gradul 2 Acțiunea ca alternativă la Simbolic non-verbal: imagini A ști că ceva nu e bine;

a gândi și simți a nu ști ce nu e bine

Subsimbolic: sistemul Experiență viscerală și

Gradul 3 Evacuarea experienței somatic, pierderea
  neformulate senzorial și motric capacității reflexive

Scurtele mele ilustrări ale acestui proces sugerează o ușurință mai mare decât prezintă, de
fapt, realitatea clinică. Imaginile nu se conectează întotdeauna precis cu sensurile, noile sensuri pot fi
profund neliniștitoare, experiența viscerală este întotdeauna tulburătoare, iar identificarea
sentimentelor nesimbolizate presupune de obicei o luptă interioară cu părțile sinelui pe care nu vrem
să le cunoaștem. În timpul acestui proces cu clientul, am tendința de a renunța la multe răspunsuri
satisfăcătoare, îndepărtând fiecare strat așa cum un șarpe își pierde pielea, până ce găsesc ceva brut
înăuntru. Răspunsul onest vine deseori ”nepoftit” (Stern, 2010, p. 138), ca un oaspete neașteptat în
miezul nopții, mai degrabă decât să fie căutat conștient. În cel mai bun caz, putem fi receptivi și
deschiși la sosirea musafirului neașteptat. Putem ține ușile descuiate și putem învăța să primim
disconfortul din această muncă, sau măcar să-l lăsăm să apară. După cum a înțeles Searles
(1986/2004), voința de a ne asuma experiența subiectivă e poate cel mai de preț bun al unui terapeut.
Experiența mea confirmă concluzia lui Boesky (1990): ”Dacă analistul nu se implică emoțional,
mai devreme sau mai târziu, într-o manieră pe care n-o intenționa, analiza nu va ajunge la o concluzie
corectă.” (p. 573). Ce facem apoi cu implicarea emoțională este cheia pentru utilizarea jocurilor și a
punerilor în act ca experiențe transformatoare. Abilitatea terapeutului de a lega, în sine, afecte

10
incongruente și neasumate, poate facilita coerența narativă la client și, în cele din urmă, auto-
gestionarea acestuia. Mai degrabă decât să expună adevărul jocului, scopul e întărirea capacității
clientului de a simboliza experiența sau de a compune povești despre viață care au sens și sunt
suportabile.

References
Aron, L. (2003). The paradoxical place of enactment in psychoanalysis. Psychoanalytic Dialogues, 13(5), 623–
631.
Berne, E. (1961). Transactional analysis in psychotherapy: A systematic individual and social psychiatry. New
York, NY: Grove Press.
Berne, E. (1972). What do you say after you say hello? The psychology of human destiny. New York, NY: Grove
Press.
Berne, E. (1996). Games people play: The psychology of human relationships. New York, NY: Ballantine
Books. (Original work published 1964)
Bion, W. R. (1963). Elements of psychoanalysis. London, England: Karnac Books.
Boesky, D. (1990). The psychoanalytic process and its components. Psychoanalytic Quarterly, 59, 550–584.
Britton, R. (2007, 27 July). From analysis of children’s play to enactment in adult psychoanalysis. Panel paper
presented at the International Psychoanalytical Association Conference, Berlin, Germany.
Bucci, W. (2001). Pathways of emotional communication. Psychoanalytic Inquiry, 21, 40–70.
Cornell, W. F. (2011). Fostering the freedom for play, imagination and uncertainty. In H. Fowlie&C. Sills (Eds.),
Relational transactional analysis: Principles in practice (pp. 337–343). London, England: Karnac Books.
Cornell, W. F., & Hargaden, H. (Eds.). (2005). From transactions to relations: The emergence of a relational
tradition in transactional analysis. Chadlington, England: Haddon Press.
Ellman, S. (1998). Enactment, transference and analytic trust. In S. Ellman & M.Moskowitz (Eds.), Enactment:
Toward a new approach to the therapeutic relationship (pp. 183–203). Northvale, NJ: Jason Aronson.
English, F. (1976). Racketeering. Transactional Analysis Journal, 6, 78–81.
Hargaden, H., & Sills, C. (2002). Transactional analysis: A relational perspective. Hove, England: Brunner-
Routledge.
Hine, J. (1990). The bilateral and ongoing nature of games. Transactional Analysis Journal, 20, 28–39.
Hunt, J. (2011). Exploring the relational meaning of formula G in supervision and self-supervision. In H. Fowlie
& C. Sills (Eds.), Relational transactional analysis: Principles in practice (pp. 287–303). London, England:
Karnac Books.
Jacobs, T. (1986). On countertransference enactments. Journal of the American Psychoanalytic Association,
34, 289–307.
Klein, M. (1927). Criminal tendencies in normal children. British Journal of Medical Psychology, 7(2), 177–192.
Maroda, K. (1998). Enactment: When the patient’s and analyst’s pasts converge. Psychoanalytic Psychology,
15(4), 517–535.
McLaughlin, J. (1987). The play of transference: Some reflection on enactment in the therapeutic situation.
Journal of the American Psychoanalytic Association, 35, 557–582.
McLaughlin, J. (1991). Clinical and theoretical aspects of enactment. Journal of the American Psychoanalytic
Association, 39, 595–614.
Novellino, M. (1984). Self-analysis of countertransference in integrative transactional analysis. Transactional
Analysis Journal, 14, 63–67.
Ogden, T. (2004). Subjects of analysis. Lanham, MD: Rowman & Littlefield. (Original work published 1994)
Renik, O. (1998). The role of countertransference enactment in a successful clinical psychoanalysis. In S. Ellman
& M. Moskowitz (Eds.), Enactment: Toward a new approach to the therapeutic relationship (pp. 111–
128). Northvale, NJ: Jason Aronson.
Searles, H. F. (2004). My work with borderline patients. Lanham, MD: Rowman & Littlefield. (Original work
published 1986)
Shadbolt, C. (2012). The place of failure and rupture in psychotherapy. Transactional Analysis Journal, 42, 5–16.
Slavin, J. (2010). Becoming an individual: Technically subversive thoughts on the role of the analyst’s influence.
Psychoanalytic Dialogues, 20, 308–324.
Soth, M. (2013). We are all relational, but are some more relational than others?: Completing the paradigm shift
toward relationality. Transactional Analysis Journal, 43, 122–137.
Stern, D. B. (2010). Partners in thought: Working with unformulated experience, dissociation and enactment.
London, England: Routledge.
Woods, K. (1996). Projective identification and game analysis. Transactional Analysis Journal, 26, 228–231.
Woods, K. (2000). The defensive function of the game scenario. Transactional Analysis Journal, 30, 94–97.
Woods, K. (2002). Primary and secondary gains from games. Transactional Analysis Journal, 32, 190–192.

11