Citeşte următorul text:

Poarta se mai ținea doar într-un cui. Sandu văzuse de mult că se ține doar într-un cui, dar
nu spunea la nimeni. Credea că niciunul dintre ai casei nu știe ce știe el. Când, într-o seară, o
auzi pe maică-sa:
― Apucă-te, mă omule, și drege poarta aia. Se mai ține doar într-un cui și o să cadă peste
ăsta micuʹ.
― Toate la vremea lor, femeie, răspunse taică-său. Mâine car lemnele alea la joagăr
pentru grajdul nou. Poate poimâine.
Asta îl neliniștea pe Sandu. Așteptase atât de mult să cadă poarta... Mai căzuse o dată, anul
trecut, și-și aducea aminte cum se jucase atunci: pusese patru pietre sub poartă, încât ea părea o
plită uriașă, adusese o căldare veche, umplută cu nisip, pe care o pusese deasupra și învârtea cu
un băț de parcă făcea mămăligă. Apoi strânsese câteva foi de brustur și ștevie, le tocase cu o
custură* și le pusese într-o cutie ca și când ar face mâncare. Și câte nu mai făcuse... Simțea ceva
cald, rotund, înfășurat în lumină și bucurie, nici el n-ar fi putut spune ce simțea, când se gândea cum
se jucase anul trecut. Ținea să se joace la fel și anul acesta. Dar mai întâi trebuia să cadă poarta.
Nu mai putea aștepta. A doua zi, când toți erau plecați la câmp, a luat un clește, s-a cățărat pe
poartă și a început să tragă cuiul. Dar parcă înadins, cuiul nu voia să iasă. Și-a adunat odată toate
puterile și a tras, dar cleștele a scăpat muchia cuiului și Sandu a căzut jos. A început să plângă încet,
de durere și ciudă, și privea printre lacrimi la cuiul încăpățânat. Ar fi vrut să-l bată, dar asta ar fi
însemnat să-l înfigă și mai bine și, dacă-l mușcă iar, nu avea vreun folos, pentru că era mai tare
decât dinții lui. [...]
Cuiului i-a venit de hac în aceeași zi. Taică-său umpluse căruța cu lemne pentru joagăr și,
când să iasă din curte, i-a spus:
― Sandule, stai în spatele căruței și spune-mi cum să cârmesc ca să nu se agațe osia de
poartă.
Sandu a făcut tocmai pe dos: i-a spus s-o ia mai spre dreapta, adică mai spre poartă și
vedea cum, încet, încet, cuiul iese ruginit din gaură. N-a mai auzit mustrările lui taică-său. S-a dus
într-un suflet și a adus căldarea și custura de unde le avea ascunse. A pregătit toate celelalte la
fel ca în anul trecut. Dar, pe când mesteca nisipul în căldare, s-a oprit. Simțea că parcă lipsea
ceva. A început să toace brusturii și ștevia. S-a oprit din nou. Lipsea ceva și nu știa ce. Se apucă
să toace mai cu înverșunare. Degeaba. Anul trecut se simțea în rând cu oamenii mari când făcea
toate acestea. Acum văzu parcă întâia dată că toacă brusturi și mestecă nisip. Maică-sa toca
pătrunjel și mesteca mălai. [...] Maică-sa [...] se repezi la copil, dar [...] văzu că plânge:
― Ce e, Sandule, cu tine? Plângi?
Băiatul nu răspunse nimic și se aruncă hohotind în brațele ei.
― Sandule, mamă, ce e cu tine?
El nu putea să răspundă nimic. Plângea, cuibărindu-se mic în brațele ei, căutând parcă
ocrotire de ceva neînțeles și îngrozitor care-l înspăimântase. Abia după un timp putu bâigui:
― Poarta, mamă...
Și plângea și mai tare, știa că nu de asta plânge, ci de altceva și mai dureros pe care
nimeni nu-l poate înțelege, nici chiar el însuși, și nimeni nu-i poate spune de ce plânge. După
ce se domoli, stătu un timp mut, cu ochii mari privind în gol, apoi se smulse îndârjit și parcă
rușinat din brațele mamei și-i spuse surprinzător de liniștit, cu o voce de parcă era a lui taică-
său:
― Hai să mă ajuți să dregem poarta aia, mamă!
Nicolae Velea, Poarta
*custură – lamă, tăiș de cuțit; cuțit rudimentar
A. Scrie răspunsul pentru fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la textul dat.
1. Notează câte un sinonim potrivit pentru sensul din text al cuvintelor subliniate: uriașă, se domoli.
4 puncte
• Uriașă – mare, imensă, enormă,
• Se domoli – se potoli, se liniști
2. Menționează rolul virgulei în secvența: ― Poarta, mamă... 4 puncte
3. Explică modul de formare a cuvintelor subliniate din secvențele: adusese o căldare veche,
umplută cu nisip și nu de asta plânge, ci de altceva și mai dureros pe care nimeni nu-l poate
înțelege. 4 puncte
 • Umplută- conversiune, adj participial din participiul vb a umple
• Dureros – derivare, de la cuvântul de bază durere cu suf. -os
4. Selectează două cuvinte care conțin diftong din secvențele: Și plângea și mai tare, știa că nu
de asta plânge, ci de altceva și mai dureros pe care nimeni nu-l poate înțelege; Simțea că parcă
lipsea ceva. 4 puncte
• Plângea – plân-gea – ge=1 sunet, consoana
• Mai
• poate
• Simțea
• lipsea
5. Numește o trăsătură a mamei, ilustrând-o cu o secvență semnificativă din textul dat.
4 puncte
-Grija pe care o are față de copil ()
-Grijulie – ― Ce e, Sandule, cu tine? Plângi?
-Iubitoare, protectoare – cuibărindu-se mic în brațele ei, căutând parcă ocrotire de ceva
neînțeles și îngrozitor care-l înspăimântase.

6. Precizează, într-un enunț, cum încearcă mama să îl liniștească pe Sandu. 4 puncte

― Ce e, Sandule, cu tine? Plângi?
Băiatul nu răspunse nimic și se aruncă hohotind în brațele ei.
― Sandule, mamă, ce e cu tine?
El nu putea să răspundă nimic. Plângea, cuibărindu-se mic în brațele ei, căutând parcă
ocrotire de ceva neînțeles și îngrozitor care-l înspăimântase. Abia după un timp putu
bâigui:
― Poarta, mamă...
Îl liniște ținându-l în brațe, vorbindu-i duios, cu calm, astfel încât băiatul să se simtă protejat,
așa cum reiese din secvența: cuibărindu-se mic în brațele ei, căutând parcă ocrotire.
Caută să afle ce îl neliniștește, pentru a-i putea înlătura temerea, evidențiată prin secvența:―
Ce e, Sandule, cu tine? Plângi?

TEXTUL NARATIV - tipar textual narativ

o Se relatează o serie de întâmplări, într-o succesiune logică, de la un moment de început,
spre o finalitate și un moment final
o TRĂSĂTURI:
o Relatare de întâmplări/evenimente/acțiuni
o Acțiunile sunt prezentate în succesiune logică: cauză-efect (CAUZALITATE)
o Predomină grupurile verbale (verb cu determinant); verbe de acțiune
o Acțiunea este plasată în timp și spațiu
o ETAPELE ACȚIUNII (momentele subiectului)

acțiunea care defășurarea momentul de

situația inițială finalizarea/efectul
tulbură S.I. - cauza evenimentelor maximă tensiune

- Prezinți ce ai făcut/ce acțiuni? –

1. Care este acțiunea? – subiectul pe scurt (20-30 de cuvinte)
2. Cine participă la acțiune?
3. Când?
4. Unde?
5. De ce le-ai făcut? Cauza?
6. Cum au evoluat? Care este evoluția lor?
7. Cum s-a finalizat?
Textul narativ – 1

În ajun, joi, cum îți spuneam, am mai făcut o ultimă excursie de vacanță în Bucegi.
Părinții noștri, plus noi, cei patru copii mari (Adrian nu putea încă să vină pe munte, abia se
ținea pe picioare). Albastrul întunecat și intens al cerului se sprijinea pe crestele cenușii, era o
vreme splendidă, cu vizibilitate bună, deși nu la fel de cristalină ca pe vremea când din vârf se
puteau zări sclipirile mării. Am făcut o tură scurtă, din Bușteni, pe drumul marcat cu triunghiul
roșu. De la Căminul Alpin am urcat prin pădurea de foioase spre Poiana Coștilei. Aici,
admirând stâncile alburii și zada* care începea să-și coloreze perdelele de ace în portocaliu,
alături de brazii de un verde întunecat, ne-am permis un prim popas și ne-am mai golit rucsacii
de o parte din provizii. Am continuat excursia fără să ne grăbim, până la Pichetul Roșu,
mergând pe o potecă mai blândă, de coastă. De aici, în alte zile, mai lungi, o luam spre
Mălăiești, spre cabană, pe drumul numit „Take Ionescu”, un fel de brâu care îmbrățișează la
bază muntele Bucșoiu, iar de-acolo, cine mai era în stare, putea ajunge pe „la Prepeleac” la
Vârful Omu. La întoarcere, înainte de Poiana Coștilei, nu departe de drumul marcat, am găsit
un loc potrivit, cu mușchi pe jos, ca să ne oprim și să mâncăm tot ce ne mai rămăsese. Aerul
era auriu, câte un sticlete cu căpșor roșu țâșnea dintre crengi, ciripind scurt și des. Eram
mulțumiți, părinții pentru că-și lăsaseră acasă grijile, […] Dina pentru că începea școala și avea
să-l vadă pe Radu, un băiat cu ochelari, dragostea ei, […] iar Doru fără motiv, așa, pur și simplu.
Ne-am întins pătura de munte, am scos restul de mâncare din rucsac, niște pâine, ouă fierte –
desigur: cu un ou fiert treci Bucegii –, ceapă și gogoșari și două foarte prețioase cutii de pate
de ficat. […] Abia ce-am început masa că am auzit cunoscutul zgomot de vreascuri rupte, de
care ne temeam întotdeauna: ursul de la care nu știai la ce să te aștepți sau oamenii de la care,
de asemenea, nu știai la ce să te aștepți. Zgomotul nu venea dinspre partea cu poteca, ci din
cealaltă, din plină pădure, așa că ne-am sculat cu toții în picioare, în afară de Doru, care mânca
liniștit înainte, cu ochii albaștri mijiți*. Eram gata să-i lăsăm ursului mâncarea, ca să ne lase și
el în pace. Nu știu dacă ai trăit asta vreodată, posibilitatea rea care se poate concretiza în
secunda următoare. Prin minte îți trec toate metodele de scăpare: să o iei la fugă, să faci pe
mortul, să te cațeri într-un copac.
Dar primejdia ne-a ocolit și acum. În loc de urs a apărut un om tânăr, cam răvășit, cu
bretonul arămiu, lung, dat pe-o parte, cu un băț pe post de baston, cu o traistă pusă pieziș peste
piept, ca poștașii, încălțat în pantofi și cu haine mai mult de oraș decât de munte. Nu părea un
om rău și în niciun caz nu era un turist versat. Ne-a zâmbit larg.
Ioana Pârvulescu, Inocenții
*zadă – specie de conifere
*mijiți – (despre ochi) întredeschiși

Narativ - 2

Când mama a fost încredințată că băiatul doarme, coborî încet din pat și (în vârful
picioarelor) ieși afară din odaie. Ușa o închise cu multă grijă, ca nu cumva cu scârțâitul ei să-l
trezească. Dar în după-amiaza aceea de vară căldura era atât de puternică, încât somnul
băiatului era firav, și acesta se trezi.
În odaie era întuneric, ferestrele erau acoperite cu hârtie albastră. Dincolo de ferestre se
simțea ziua de vară, strălucirea amețitoare a soarelui, lumina aceea fierbinte oprită în hârtia
geamului. Undeva la vecini se auzea un ferăstrău tăind lemne, iar pe pragul ușii de la bucătărie,
care dădea în curte, fratele mai mare cânta din muzicuță. Se întorsese de la râu, părul și
muzicuța erau ude, în muzicuță intrase apă, și sunetele care ieșeau din ea nu erau tocmai
armonioase. La un moment dat, ferăstrăul tăcu. Atunci rămase doar cântecul muzicuței și
căldura de afară.
După ce ascultă toate astea, băiatul coborî din pat și se duse la ușă, cu intenția să iasă
afară. Ușa era însă încuiată și-i era frică să bată să-și cheme fratele să-i ajute. Mai era încă o
ușă în partea cealaltă a odăii, pe care el niciodată n-o deschisese. Clanța era prea sus. Înălțimea
lui, de copil de trei ani, nu-i permitea să ajungă la ea. Aduse un scaun, se urcă pe el și deschise
ușa. Odaia în care intră n-avea mai mult de doi metri, o odaie strâmtă, cu pereții albi. Din
mijlocul odăii urca o ușă de lemn – era scara de la pod. Ușa de la pod era trasă jumătate, și în
cămăruța întunecoasă o fâșie de lumină cădea pe de-a lungul scărilor. Inima băiatului începu
deodată să bată, de parcă ar fi vrut să iasă din piept. O bucurie și o frică ciudată îi umplură
sufletul.
Băiatul fu cuprins de dorința să urce scările acelea de lemn, să ajungă la deschizătura
puternic luminată a ușii, să urce-n pod. E drept că treptele erau prea îndepărtate unele de altele,
scara era cam veche și scârțâia, chiar sub pașii lui nu tocmai grei, totuși reuși să ajungă până la
ușa podului. Cu chiu, cu vai, se strecură prin deschizătura destul de strâmtă a ușii și, în sfârșit,
ajunse în pod. Aceasta era o lume nouă, și inima îi bătea să se spargă.
Podul era plin de geamantane vechi în care erau cărți cu coperte groase de carton negru,
cărți pe jumătate roase de șoareci. Mai erau în pod o pereche de pantofi fără tocuri, două roți
de bicicletă fără spițe, un sac cu pânza roasă și mâncată de șoareci, o icoană cu o sfântă cu
inima roșie scoasă din piept și cioburile unei oglinzi sparte.
La capătul podului însă, era o ușă care dădea într-un balconaș. Cineva care ar fi privit
de afară ar fi crezut că acolo e o mansardă.
Băiatul se apropie de ușă, o deschise și se trezi undeva aproape de cer. Jos se vedeau
casele cu acoperișurile roșii, iar departe – câmpiile și râul. Iar acolo departe sunt munții, dar el
mai mare ca munții, el e mai mare decât casele, el e uriaș. Pământul e și el acum pe mărimea
înălțimii lui. Se vede că, pe măsură ce te urci mai sus, pământul e nesfârșit de mare. Și pentru
că nu mai era nicio scară pe care să se urce, să se urce, pentru ca sub el să crească pământul,
copilul dori să zboare.
Apoi i se păru din nou că e destul să întindă o mână ca să mângâie soarele. O întinse,
dar nu ajunse până la soare. Și atunci din nou dori să zboare, ca să ajungă până la el.
Sorin Titel, Zborul

NARATIV – 3

Într-o după-amiază de primăvară, la câteva săptămâni după ce se însănătoși, omul se

mută în casa cea nouă și începu să vopsească gardul. Mișca pensula cu gesturi măsurate,
de departe părea cam greoi – în toamna trecută împlinise șaizeci de ani. Cu toate acestea,
greu ai fi bănuit că bătrânul zăcuse bolnav toată iarna. Avea fața roșie, sănătoasă, iar părul
era des și creț. Îl ajuta nepotul, un băiat care semăna mult cu bunicul. Avea părul des și creț,
fața roșie, sănătoasă, doar ochii îi erau plini de surâs, surâs de om tânăr. Nepotul amesteca
vopseaua cu multă atenție, cu teamă să nu o verse pe jos. Făcea lucrul ăsta cu seriozitate.
Era un copil liniștit, care lua totul în serios. Își terminase lecțiile și acum îi ajuta bătrânului. Cei
doi se iubeau mult și se înțelegeau bine.
— Mai adu ulei, îi spuse bătrânul fără să se întoarcă, și nepotul ascultător fugi spre casă,
și după câteva minute se întoarse cu un bidon cu ulei și turnă în vopsea până când se făcu
așa cum trebuie.
— Să nu pui prea mult ulei, îi spuse bunicul vopsind liniștit mai departe gardul. [...]
După ce nepotul termină cu vopseaua, se așeză pe marginea trotuarului și începu să
privească liniștit la bătrân. Gesturile uniforme și precise ale acestuia îl încântau. Stătu aproape
un ceas, urmărind pe bunic cu multă atenție. Fugi din nou după ulei și vopsea, le amestecă,
având grijă ca de data asta să nu pună mai mult ulei decât trebuie. După aceea se așeză pe
marginea trotuarului din nou, uitându-se în continuare la bătrân.
După un timp se plictisi. […] Atunci îi veni ideea să se urce pe gard și să privească de
acolo în curțile noi ale oamenilor. […]
Dincolo de grădina bătrânului era un pârâu îngust, iar dincolo de pârâu – un loc mare,
viran. Era vorba să se amenajeze acolo un teren de fotbal pentru muncitorii din cartier. În alte
zile era o mulțime de copii acolo, copii pe care băiatul nu-i cunoștea. Aceștia și începuseră să
joace fotbal. De data asta nu era nimeni. Doar doi cai, mari și albi, pășteau liniștiți; soarele de
primăvară le aurea coamele. „Parcă ar fi năzdrăvani”, se gândi copilul. Deodată, fața lui
serioasă, cam simpluță și banală, se transfigură, se lumină ciudat. „Poate or fi năzdrăvani ...”
— Există cai năzdrăvani? îl întrebă el deodată pe bătrân.
Soarele se apropia de asfințit, iar câmpia se lumina dintr-odată. Iarba părea de sânge,
caii deveniră și ei roșii, și copilului i se tăie răsuflarea. Caii se ridicară în două picioare, se
închinară unul în fața celuilalt și începură să necheze prelung și duios, atât de duios, încât
copilului i se umplură ochii de lacrimi. Începu să tremure și era cât pe-aci să cadă jos de pe
gard.
— Au început caii să se joace și să vorbească, bunicule, minți el pe jumătate, dorind cu
orice preț să atragă atenția bătrânului. E și un călăreț în alb, minți el mai departe.
Și deodată, copilul se gândi că totul era deosebit de frumos și de nou: și gardul, și casa
în care se mutaseră acum, și caii care nechezau duios, așa cum numai un copil poate să-i
audă.
Sorin Titel, Gardul

NARATIV – 4

În toate duminecile și zilele de sărbători, dis-de-dimineață, cobora despre munte și intra

călare în sat un voinic curățel. Nimeni nu se întreba de unde vine și unde descalecă; toată
lumea știa că este Miron oierul și nimeni mai mult nu dorea să știe.
Trecuse un an de zile de când Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele
se adunau bucuros împregiurul lui ca să-i asculte poveștile, vorbele șăgalnice și cântecele
frumoase. Din când în când, dar foarte arareori, Miron scotea din șerpar* un fluieraș, pe care
cânta câte o doină plină de duioșie, încât oprea răsuflarea celor ce-l ascultau. Din când în
când, numai arareori, scotea Miron fluierașul său; îl scotea însă totdeauna când Marta îl ruga;
ba era chiar destul ca ea să privească la șerpar, pentru ca Miron să puie mâna pe piept, gata
de a-i face pe plac.
Acesta e lucru știut de toți, ba chiar un lucru care de sine se înțelegea. Cine nu ar fi
dorit să asculte cântecele lui Miron și care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere și să-i audă
graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei și era un lucru firesc ca atunci când ea roagă, să
nu zică ba, mai ales știind să-l roage atât de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, când voiau
să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voiește,
fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din când în când, foarte arareori, Marta ruga
pe Miron să cânte.
În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai șuguiește* cu jocul. Dar ochii
tuturora se opresc asupra lui. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe
întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se scutură și se leagănă când la dreapta, când
la stânga. Când stă însă și-și ridică fruntea ieșită din față, fetele tresar sub privirea lui. Un cap
bălan* cu părul lung până pe umeri, cu o față albă și străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală,
cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această
față ceva ce nu se mai găsește în alte fețe, un fel de tristeță, un văl de gânduri, iară în surâsul
de pe buzele lui ascuțite totdeauna e ceva ce-ți deschide sufletul.
E minunat flăcău Miron și nu e minune că toți îl caută și îl doresc. Înspre amurgul serii,
când jocul se sparge, Marta pleacă spre casă […] însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este
și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dânsa.
Peste puțin, ei lasă apoi ulița, trec un pârleaz de la dreapta și merg pe o cale mai scurtă,
pe poteca dintre vii, pe la Fântâna Corbului, unde izvorăște apa cea bună.
Până aici merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, câteodată, fetele și flăcăii se opresc
și Marta roagă pe Miron să cânte. […]
— Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea cu stăruință.
Ioan Slavici, Gura satului
* șerpar – brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii; chimir
* a șugui – a glumi; a duce cu vorba; a minți
* bălan – (despre oameni sau părul lor) blond
NARATIV – 5

La prima repetiție chiar, după distribuirea rolurilor, Paul Matache, interpretul principal și
cel mai talentat din echipă, a întârziat zece minute. Îl cunoșteam ca pe un băiat serios; [...] și
i-am scuzat întârzierea, gândindu-mă că au fost de vină tramvaiele.
Dar la a doua repetiție a întârziat cincisprezece minute, iar la a treia, douăzeci. De astă
dată, i-am spus în glumă, așa cum aveam obiceiul să îmi fac observațiile:
— Dacă vei veni la repetiții, dragă Paule, tot așa, gradat ... cu cinci minute mai târziu în
fiecare zi, în cele din urmă n-ai să mai vii deloc.
— Vă rog să mă scuzați, don' profesor, dar am o serie de treburi care ...
— Te rog să ne crezi că și noi toți avem mai multe serii de treburi care ... și, totuși, de
când am început repetițiile, nimeni n-a întârziat cu o secundă măcar. [...]
Mă așteptam ca, la repetiția următoare, Matache să sosească cel puțin exact la ora fixată,
dacă nu chiar înainte cu câteva minute, spre a-și răscumpăra astfel celelalte întârzieri. Ora
fixată era cinci, dar iată că se făcu cinci și jumătate și protagonistul nostru nu mai sosea. [...].
— În felul acesta nu mai putem continua repetițiile și la serbare riscăm să ne facem de
râs. Eu țin totuși să se joace această piesă, la care am lucrat nopți întregi și care cred că ar
avea mult succes. După voi, cine este cel mai indicat să preia rolul lui Matache?
Toți răspunseră în cor, de parcă ar fi fost vorbiți dinainte:
— Mărgărit, don' profesor!
Mărgărit sări ca ars:
— Eu ..., dar de ce tocmai eu?!
— Fiindcă tot n-ai niciun rol în piesă! îi răspunseră băieții.
— Cum n-am niciun rol? obiectă el, mai în glumă, mai în serios. Nu sunt eu suflerul*
trupei? Oare, ați uitat că doi dintre cei mari scriitori ai noștri au fost sufleri: Eminescu și
Caragiale? [...] Ce v-ați face voi, la urma urmei, fără sufler?
— Am să-ți răspund eu, Nicule! [...] Ar învăța rolurile la perfecție și te-am da frumușel la
o parte.
Băieții râseră și aplaudară cu sinceritate.
Când a sosit, în sfârșit, Matache, la ora șase fără zece, ne-a găsit asupra repetiției și a
căzut tocmai pe-o replică de-a lui, spusă de Mărgărit. Ne-a dat bună seara, i-am răspuns, iar
el, foarte contrariat, a întrebat, nevenindu-i să creadă:
— Ăăăă ... ați început repetiția?
— Fără dumneata, Matache, închipuie-ți! [...]
— Cum adică, don' profesor? făcu el, uluit.
— Adică, în rolul tău va juca un elev punctual întotdeauna, și anume Mărgărit. [...]
— O să vedeți că până la urmă n-o să se aleagă nimic din piesă, dacă nu joc eu! [...]
— Ia te uită, marea vedetă! Pesemne de aceea te lăsai așteptat, convins că fără tine nu se
poate ... întocmai ca cocoșul din fabulă, care credea că, dacă nu cântă el, nu răsare soarele ...
Și, într-o dimineață, s-a încăpățânat și n-a mai vrut să cânte; dar, spre marea lui uimire, soarele
tot a răsărit!
Grigore Băjenaru, Bună