CUPRINS:

Din partea autorului

Atunci când mass-media este un motor al viciului şi al bolii
I. Taina celor trei oceane
Sentimentul paternităţii
„Instinctul matern”
Două suflete într-un singur trup
Psihologia fătului
II. De unde nu vin copiii
Concert „la solicitarea embrionului”
„Contractează-te şi dilată-te!”
Prietenii ştiu de ce?!
Distracţie în vreme de război
III. Ce nu se spune despre avort
Micul Cernobâl
Fosta mamă
Avortul şi cancerul
De ce să naşti epileptici?
Tatăl şi copiii, după avort
Addenda
I. „Mărturisirea...”
II. Prizoniera minciunilor
III. Necazul fiicei şi povara familiei
IV. Din Cartea însângerată
V. Etica în domeniul sexualităţii
VI. Sfânta Maria Egipteanca – din adâncul căderii spre vârful sfinţeniei
VII.
CAPITOLUL 1. Taina celor trei oceane

Mulţi visează la fericirea conjugală. În mod ideal, uniunea maritală reprezintă chipul relaţiilor
noastre cu Dumnezeu. În realitate însă, de multe ori avem de-a face cu un triunghi familial cu
colţuri foarte ascuţite. Se ciocnesc interesele, obişnuinţele şi dorinţele a trei persoane: tata, mama şi
copilul (copiii). Intră în conflict trei feluri de a vedea lumea, fiecare dintre acestea fiind asemenea
unui ocean. De aceea apar şi furtuni, tornade şi tsunami... Liniştea familială şi buna înţelegere sunt
o „pasăre rară” în zilele noastre.
Aşadar, să începem discuţia noastră despre coliziunile si anomaliile din viata de familie.
Sentimentul paternităţii
„Mă întorceam de la vânătoare şi mergeam pe o alee din grădină, scrie marele prozator I.S.
Turgheniev în povestirea Vrabia. Câinele alerga în faţa mea. Dintr-odată, a început să meargă
aproape târâş, ca şi cum ar fi mirosit vânat în faţă.
M-am uitat pe alee şi am văzut o vrabie tânără cu ciocul un pic galben şi cu puf pe cap. Aceasta
căzuse din cuib (vântul scutura destul de tare mestecenii de pe alee) şi stătea nemişcată, desfăcându-
şi neputincioasă aripioarele abia crescute.
Câinele meu se apropia încet de vrabie. Însă brusc, dintr-un copac apropiat, o vrabie cu pieptul
negru a zburat rapid, căzând parcă, în faţa botului ogarului şi, cu un piuit disperat, a făcut câteva
salturi spre botul cu dinţii ascuţiţi ai fiarei din faţa ei.
Pasărea voia să-şi salveze puiul sacrificându-şi propria viaţă... chiar dacă tot trupul ei plăpând
tremura de frică, fiindcă piuitul i se stingea în cursul acestei jertfiri de sine.
Oare cât de mare şi groaznic i se părea ei ogarul meu?!
Cu toate acestea, ea nu a putut sta până la capăt pe creangă, acolo unde era în siguranţă... O forţă
mai puternică decât voinţa ei a făcut-o să se arunce în faţa primejdiei.
Trezor, căci aşa îl chema pe câinele meu, s-a dat înapoi... Se vede că şi el a recunoscut această forţă
imensă a jertfei.
M-am grăbit să chem înapoi ogarul intimidat şi m-am îndepărtat de acel loc, lăudând, în mintea
mea, cu reverenţă, o astfel de ispravă a păsării.
Da, să nu râdeţi! Aveam reverenţă în faţa unei păsări atât de mici şi eroice, în faţa izbucnirii ei de
iubire. Iubirea, gândeam eu atunci, este mai puternică decât moartea şi decât frica de moarte şi doar
prin aceasta, doar prin dragoste se poate menţine şi poate prolifera viaţa”.
Atunci când citeşti această minunată poezie în vers alb, ţi se taie răsuflarea. Fără cuvinte de prisos,
este foarte clar cum trebuie să fie dragostea de tată. Ataşamentul faţă de pui şi disponibilitatea de
sacrificare a propriei vieţi permit animalului să realizeze practic binecuvântarea Creatorului:
Prăsiţi-ud şi vă înmulţiţi (Fac. 1,22). Verbul „prăsiţi-vă” indică atracţia sexuală şi comportamentul
adecvat, iar verbul „înmulţiţi-vă” indică grija pentru urmaşi. Aceste instincte vitale sunt
condiţionate genetic.
Un pic altfel stau lucrurile la om. Oferind consultaţie diferitor oameni, i-am întrebat ce înţeleg prin
sentimentul de paternitate şi ce semnificaţie are acesta pentru ei. Iată cele mai interesante şi concise
răspunsuri:
– „Sentimentul paternităţii se manifestă în capacitatea de a-ţi asuma responsabilitatea pentru propriii
copii nu pentru că aşa e bine, ci dintr-o necesitate interioară”.
– „Sentimentul datoriei faţă de familie şi fidelitatea faţă de aceasta. Maternitatea şi paternitatea se
completează reciproc în timpul educaţiei copilului şi al îngrijirii acestuia”.
– „Sentimentul paternităţii este frica de a nu face faţă greutăţilor. Acest lucru mobilizează spiritual
şi te face să ai mai mare încredere în Dumnezeu. Viaţa te obligă să ai mai mare încredere în
Dumnezeu. Şi acest lucru oferă o mare bucurie”.
– „După ce am devenit tată, am primit un mic «reactor», care-mi încălzeşte sufletul”.
Atunci când vorbesc cu studenţii la cursuri despre sentimentul paternităţii, unii (mai ales fetele) râd
şi ironizează: „Oare există aşa ceva? Unde era până acum?” Ce să-i faci, fiecare are propria sa
experienţă de viaţă...
Ar trebui să remarcăm că la oameni sentimentul paternităţii. în comparaţie cu „instinctul matern”.
este mai puţin condiţionat biologic. Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă californieni au stabilit că
viitorii taţi americani, într-o proporţie de la 20 la 80% (adică fiecare al doilea viitor tătic) trăiesc
emoţii şi sentimente asemănătoare cu iubitele lor, în timpul sarcinii acestora. Astfel, dacă ea simte
că nu mai are putere, şi el ar vrea să se întindă; dacă ea se îngraşă, el face la fel; dacă ea are
migrene, şi el simte că-l doare capul. La bărbaţi se observă scăderea bruscă a bunei dispoziţii,
insomnii, dureri de spate, schimbarea gusturilor alimentare, mâncărimi pe trup şi alte simptome
specifice. Acestea apar, de obicei, în luna a treia de sarcină a soţiei, după care se diminuează, iar
apoi se acutizează, atingând un maxim cu două luni înainte de naştere. Ceea ce simte femeia se
reflectă, ca în oglindă, şi în starea soţului. Ei trec împreună prin tot acest proces, umăr la umăr. Într-
un cuvânt, tatăl aşteaptă, de asemenea, copilul, deşi nu poate conştientiza aceasta întotdeauna.
Sindromul „incubaţiei urmaşilor” este adesea ţinta glumelor, dar acestea nu se referă decât
colateral la adevăratele sentimente paternale.
Bărbatul nu are dragostea pentru viitorii săi copii inclusă în gene. Această dragoste nu se trezeşte în
mod obligatoriu prin faptul naşterii pruncului. Rădăcinile paternităţii sunt, desigur, sociale. Puneţi-
vă în locul soţului: „Nu demult toţi îmi acordau atenţie, iar acum atenţia e îndreptată spre el, un
«boţ» care urlă şi nu mă lasă să dorm!” Ce anume trezeşte sufletul? Sentimentul geloziei. Acest
sentiment este scos la iveală de temeri justificate sau nejustificate. După cum se spune în popor:
„Atunci când apare un copil în casă, soţul devine şi mai copil.” Soţului nu-i este suficientă atenţia
care-i este acordată. La fel reacţionează frăţiorii şi surioarele, care te trag de fustă şi-ţi spun:
„Mamă, mă iubeşti?” sau chiar: „Mamă, naşte-l în sens invers!” Ei simt, de asemenea, deficitul de
grijă şi de tandreţe.
De aceea, soţia înţeleaptă, mama înţeleaptă, care este păstrătoare a unităţii familiei, se străduieşte să
pună ordine în gândurile, dorinţele şi fricile contradictorii ale membrilor familiei, dându-le o tentă
pozitivă. Este bine dacă soţii petrec cât mai mult timp împreună, dacă tatăl va simţi mişcările din
burtă ale copilului. Aceste contacte sunt foarte urile.
Atunci când, în timpul sarcinii, tatăl „comunică” în mod regulat cu copilul, acesta îi va recunoaşte
vocea imediat după naştere. Multe cărţi din întreaga lume au menţionat astfel de cazuri.
Prezentatoarea unei televiziuni din Rusia ne-a spus ceva foarte interesant. În ultimele luni ale
sarcinii, soţul ei era în America şi ei vorbeau doar la telefon. Soţia punea de fiecare dată receptorul
la burtă şi soţul vorbea cu copilul. După naştere, fetiţa îl privea pe tatăl ei ca şi cum ar fi vechi
cunoştinţe.
Psihologii recomandă tatălui să se intereseze, încă de la începutul sarcinii, cum creşte şi se dezvoltă
copilul. Citiţi împreună cărţi pentru viitorii părinţi, mergeţi la magazine de specialitate, uitaţi-vă
după zestrea copilului. Înscrieţi-vă la cursuri pentru tinerii părinţi. Bărbatul să-şi însoţească soţia la
controalele ginecologice.
După naştere, oferiţi-i bărbatului posibilitatea de a cunoaşte copilul. Chiar dacă el nu va face decât
să-l ţină în braţe şi va vorbi un pic cu el, tot este bine. Când bărbatul simte că este lăsat să comunice
cu pruncul, în ritmul lui, şi că nu trebuie să înveţe pentru a trece examenul de schimbat scutece,
atunci îi va fi mai uşor să primească şi să-şi înţeleagă propriul copil. Dacă soţul şi soţia acordă
atenţie copilului încă din primele lui zile de viaţă, ulterior vor apărea mai puţine probleme între taţi
şi copii.
Dragostea pentru copil se naşte atunci când începi să faci ceva pentru el. Natura însăşi l-a lăsat pe
bărbat cu abilităţi care să-l facă ideal pentru îngrijirea copilului. Astfel, mâinile puternice sunt foarte
bune la baia copilului. De asemenea, el se descurcă mult mai uşor la împins căruciorul, în timpul
plimbărilor. Siguranţa bărbătească îl face pe copilul care s-a speriat să-şi revină mai repede. Taţii se
ocupă mai uşor, împreună cu copiii, de gimnastică, înot, masaj. Tatăl, care se pricepe mai bine la
tehnică, va alege mai uşor un cărucior, un pătuţ, jucării electronice, articole sportive şi alte lucruri
necesare celui mic.
Aspectele importante şi meritele tatălui sunt inventivitatea (băiatului i se va părea foarte interesant
cu el) şi siguranţa. Copilul trebuie să aibă spaţiu liber pentru mişcare, dar să se creeze pentru el şi o
atmosferă sigură: montarea apărătorilor speciale pentru prize, ascunderea cablurilor electrice, lipirea
de perete a plintelor de parchet. În aceste condiţii, copilul va fi în siguranţă şi poate fi ajutat, fără
emoţii, să se ridice şi să-şi menţină echilibrul.
„Nu la fiecare bărbat apar imediat sentimentele paterne, ne spune Elena. Soţul meu era foarte
reticent faţă de fiica noastră până când m-am îmbolnăvit şi nu am mai putut-o îngriji un timp. În
această perioadă a fost nevoit să se ocupe doar el de fetiţă: a hrănit-o, i-a făcut baie, a mângâiat-o
când plângea... A fost câteva zile doar alături de fetiţă şi atunci sentimentele lui faţă de ea s-au
trezit. A început să-i înţeleagă dorinţele, capriciile, dispoziţia şi de atunci toate s-au schimbat. Până
în acel moment nici nu prea avea curaj să o ţină în braţe...”
„Spuneţi-i mai des soţului cât de tare îl iubiţi, cât îl preţuiţi pentru că este unic, pentru că vă sprijină
şi vă dă speranţe, fiindcă, atunci când copilul va creşte şi-şi va lua zborul, veţi rămâne împreună,
doar voi doi, pentru tot restul vieţii, ca două jumătăţi ale aceluiaşi întreg”, ne sfătuieşte Marina.
„Dacă, dimpotrivă, îl veţi certa şi-l veţi judeca, rezultatul va fi contrar. Copilul are nevoie de grija
dumneavoastră, iar soţul se poate simţi părăsit, singur şi inutil. De aceea, să aveţi răbdare şi
dragoste faţă de soţ! Să vă ajute Dumnezeu!”
Aşadar, sentimentul paternităţii trebuie să se dezvolte. Dacă, totuşi, nu se trezeşte în vreun fel,
trebuie apelat la psiholog. Cel mai probabil, greutăţile în comunicare sunt legate de diferitele bariere
psihologice, de prejudecăţile şi felul de a fi ale tatălui. În afară de aceasta, să ţinem minte că
bărbatul este de secole apărător şi vânător, iar nu o „bonă cu mustaţă”. Nu are nevoie doar de
victorie, ci şi de răsplată pentru greutăţi, risc şi efortul depus...
Psihologii compară paternitatea cu cursele lungi, în alergat. Ajung la capătul cursei doar cei care îşi
bazează grija de copil pe trei considerente:
Participarea la viaţa copilului. Nu poţi iubi pe cineva şi, în acelaşi timp, să stai deoparte, să nu
participi la viaţa lui. Trăind separat, este foarte greu să fii împreună cu fiul sau cu fiica, să fii
răspunzător pentru ei.
Pag. 13 – 19