Gânduri din purgatoriu

Unde și când: Londra, octombrie - decembrie, 2015

Pe durata șederii în Londracu am decis să-mi vomit gândurile ca un stârv puturos în cuvinte
sclifosite. Globii ovulari sensibili... vor ustura până la finalul acestei lecturi deșănțate. Atenție...

Începe...

Cu pași greoi, din cerul gurii cariate...

Plouă în întuneric cu stropi împuțiți de carne stată. O putoare mortuară umple întregul. Miroase
pretutindeni a moarte omniscientă. Putoare... și iar putoare. . . precipitații de dureri cotidiene. Se
creează o odă din infern despre unica specie de pe Terra condamnată la suferință conștientizată.

Mărunt și des cad din cerul de beton asfaltat flegme de proveniență divină. Divinitățile își aduc
aportul la descompunerea și putrefacția întregului. Lipsa unei selecții naturale corespunzătoare
contribuie la erodarea culorilor. Acum și dihaniile, nătângii, sluțenile și cadavrele leguminoase
au șansa de a trăi și îmbâcsi pământul cu a lor existență sfâșietoare. Este o atmosferă de scârbă
funebră în ciuda hoiturilor ce cred că trăiesc o viață frumoasă.

Se aleargă inconștient cu bale și spume într-un freamăt neîncetat... spre moarte. Toată lumea
urmează îmbătată de *darul divin* același șablon, aceleași tipare, fără sens. * Trebuie să trăiești!
*... fără oprire ca un aparat cu termen de garanție vag stabilit... Cadavrele adesea doar în aparență
vii, se hrănesc din bucurii efemere.. ca hienele. O vânătoare de himere diafane într-o lume
mucegăită. Pentru ce? De ce? Trăim în gol... într-un cavou imens, imens cât marginile conștiinței
umane. Nihilism.

Pe cei apropiați adesea îi transformăm în latrine... Ne pătăm unii pe alții cu dejecții abjecte emise
pe cale bucală, generate în creiere de animale scorojite. Prostia, ura gratuită și nevoile
personale... ne animează zi de zi până la ultima suflare dielectrică.

Consumerismul în cote ridicole ne ține amorțiți până la ridicol. Fugim de *a gândi*, de

profunzimi. Superficialitatea ca modus vivendi. Deși... azi putem fi și consumatori de cunoaștere
și pseudo-cunoaștere, la alegere. Cunoașterea și știința ca spam... Totul poate fi spam, orice...
oricine. Ne spärmuim unii pe alții. Nu există discernământ concret, nici principii, nici valori
clare... Am relativizat existența! ... și condiția umană?

Suntem homo sapiens digitalis comercialus.

Ah, de când am ajuns și la consumerism existențial? * Prepare to meet thy God.* Delirul de pe o
ușă. De fapt... nu este asta cumva printre primele forme de consumerism ? Degeaba am trecut
prin övulul mediu.
În oaza ispitelor și a nenumăratelor căi de pierzanie fizice, psihice și spirituale, mulți sucombă
propriilor vicii sau neajunsuri. Mulți mor pe dinăuntru... Știi ce greu este de a trăi mort? Storși de
vlagă, se mențin doar prin dialize existențiale, atât cât să nu moară și fizic... Alții sunt fizic
aproape morți, dar în țestele și venele lor se găsește un apetit intens și imens pentru viață...
stăvilit doar de materie...

Atâta suferință în jur... De îți vine să înjuri și să blestemi prima ființă conștientă din geneza
omenirii. Nu este suficient că o trăim și o vedem în jur... Ci am ajuns să prețuim, să imortalizăm
și să consumăm suferința în forme rafinate, artistice, și chiar să ne batem joc de nenumăratele ei
forme, să o tabloidizăm. Să curgă muzica și să cânte cerneala!

Ne bălăcim cu toții în oceane imense de deșertăciuni și amăgiri felurite, crezând că așa trebuie
trăit... la maxim! Am conceput tot felul de religii care să ne creeze, într-un fel sau altul, impresia
că fiecare avem un scop în viață. Totuși, nu ai avut vreodată impresia că *a trăi* nu este decât o
muncă silnică, zilnc inutilă? Toate promit că după oricât rău sau suferință, urmează bine. Viața
de dincolo de moarte nu este decât o promisiune că urmează mai multă suferință.

Unde există viață, există și suferință. Nu există viață fără ea. Suferința care are semnificație, este
iubire. Însă puțini au luxul de a trăi așa ceva. Iubirea fără suferință este o himeră.

Oare iubirea oferă semnificație vieții? Nu este forma supremă de amăgire?... Poate este la fel de
perisabilă ca putoarea lăsată în urmă de orice hoit... viu sau mort. Tot ce omul a conștientizat și
conceptualizat este praf în ochi... Vomitături sarbede, acre.

Mai are sens fericirea? Cine a avut curajul să inventeze acest cuvânt?

Este frig... În jur plutește un aer gri... Închid ochii și visez cu entuziasm la ultimele ore. Oare
când? Moartea în agonie prelungită... doar eu și câțiva pereți...

Toți murim primind o labă peste bot... chiar la final...