Adio, fratele meu

Sîntem o familie care a fost întotdeauna foarte unită sufleteşte. Tatăl nostru s-a înecat într-un accident pe mare
cînd noi eram mici şi mama a insistat întotdeauna asupra faptului că relaţiile noastre de familie au o anumită
permanenţă pe care nu o vom mai întîlni niciodată. Nu mă gîndesc foarte mult la familia mea, dar cînd îmi
amintesc de cei care făceau parte din ea, de ţărmul unde trăiau şi sarea marină, care cred că e în sîngele nostru,
sînt fericit să îmi spun încă o dată că sînt un Pommeroy - că am acel nas, acel aspect şi acea promisiune a
longevităţii - şi, chiar dacă nu sîntem o familie distinsă, ne place să credem, cînd ne strîngem împreună, că toţi
cei din familia Pommeroy sînt unici. Nu spun asta pentru că mă atrag poveştile de familie sau pentru că această
senzaţie de unicitate e adînc înrădăcinată în mine, avînd nespusă importanţă, ci ca să subliniez faptul că sîntem
loiali unul altuia, în ciuda diferenţelor noastre de opinie, şi că orice încălcare a acestei loialităţi e o sursă de
confuzie şi durere.
Sîntem patru copii, sora mea, Diana, şi cei trei bărbaţi - Chaddy, Lawrence şi eu însumi. Ca în cele mai
multe familii în care copiii au trecut de douăzeci de ani, am fost separaţi de afaceri, căsătorie şi război. Helen şi
cu mine locuim acum în Long Island, cu cei patru copii ai noştri. Eu predau la gimnaziu şi am trecut de vîrsta la
care aş putea spera să ajung director, dar îmi respect munca. Chaddy, care a reuşit mai bine decît noi ceilalţi,
trăieşte în Manhattan, cu Odette şi copiii lor. Mama e în Philadelphia, iar Diana trăieşte în Franţa de cînd a
divorţat, dar se întoarce vara în State, ca să petreacă o lună la Laud’s Head. Laud’s Head e o staţiune de
vacanţă de pe ţărmul uneia dintre insulele din Massachusetts. Pe vremuri aveam o cabană acolo, iar în anii ’20
tatăl nostru a construit casa cea mare. Se înalţă pe o stîncă deasupra mării şi, cu excepţia lui St. Tropez şi a
cîtorva sate din Apenini, e locul meu preferat din întreaga lume. Fiecare avem drepturi egale asupra casei şi
contribuim cu toţii la întreţinerea ei.
Cel mai mic dintre fraţi, Lawrence, care e avocat, s-a angajat după război la o firmă din Cleveland şi nu l-
am mai văzut, nici unul dintre noi, de patru ani. Cînd s-a hotărît să plece din Cleveland şi să se ducă să lucreze
la o firmă din Albany i-a scris mamei că, între slujbe, o să petreacă zece zile la Laud’s Head, cu soţia şi cei doi
copii ai lor. Asta era exact în perioada în care voiam şi eu să-mi iau concediu - predam la şcoala de vară -, iar
Helen, Chaddy, Odette şi Diana urmau să fie şi ei acolo, astfel că se strîngea toată familia împreună. Lawrence
este membrul familiei cu care noi, ceilalţi, avem cel mai puţin în comun. Nu ne-am văzut niciodată prea des şi
presupun că din cauza asta încă îi mai spunem Tifty - poreclă pe care a primit-o cînd era copil, pentru că atunci
cînd venea pe hol spre sufragerie pentru micul dejun papucii lui scoteau un zgomot care suna ca un fel de ,,Tift,
tift, tift“. Aşa îi spunea tata, şi toţi ceilalţi la fel. După ce a mai crescut, Diana îi spunea uneori Micul Iisus, iar
mama îi spunea adesea „măi Orăcăială“. Nu ne prea plăcea de Lawrence, dar îi aşteptam întoarcerea cu un
amestec de nelinişte şi loialitate şi cu ceva din bucuria şi încîn- tarea recuperării unui frate.
Lawrence a ajuns pe insulă cu bacul de ora patru, într-o după-amiază spre sfîrşitul a acelei veri, iar eu şi cu
Chaddy ne-am dus să-l întîmpinăm. Sosirile şi plecările bacului prezintă toate semnele care din afară ţi-ar putea
sugera o călătorie - sirene, clopote, cărucioare pentru bagaje, îmbrăţişări şi mirosul de apă de mare -, dar e o
călătorie lipsită de importanţă, iar în timp ce priveam în acea după-amiază cum intră vasul în portul albastru,
gîndindu-mă că punea capăt unei călătorii lipsite de importanţă, mi-am dat seama că ăsta era exact genul de
remarcă pe care ar fi făcut-o Lawrence. Ne-am uitat după moaca lui dincolo de parbrizele maşi nilor care
coborau de pe bac şi l-am recunoscut imediat. Am alergat pînă acolo, am dat mîna cu el şi i-am sărutat cu o
oarecare stînjeneală pe soţia şi pe copiii lui.
— Tifty, strigă Chaddy, Tifty!
E greu să-ţi dai seama cît de mult s-a schimbat înfăţişarea unui frate, dar Chaddy şi cu mine am căzut de
acord, în timp ce ne întoarceam spre Laud’s Head, că Lawrence încă arăta foarte tînăr. El a ajuns primul, iar noi
i-am descărcat valizele din portbagaj. Cînd am intrat în casă, era în living, vorbind cu mama şi cu Diana. Ele îşi
puseseră toate bijuteriile şi cele mai bune haine şi îi urau bun venit cu multă căldură, dar chiar şi atunci, cînd
toată lumea se străduia să fie cît mai afectuoasă, într-un moment în care asemenea strădanii vin cel mai natural,
simţeam că în încăpere pluteşte o anumită tensiune. Gîndindu-mă la asta în vreme ce-i căram valizele grele pe
scări mi-am dat seama că antipatiile noastre sînt la fel de adînc înrădăcinate ca şi cele mai frumoase sentimente
şi mi-am amintit imediat cum, în urmă cu douăzeci şi cinci de ani, îl lovisem pe Lawrence în cap cu o piatră şi
el s-a ridicat de jos şi s-a dus direct la tatăl nostru să se plîngă.
Am dus valizele la etajul al doilea, unde Ruth, soţia lui Lawrence, se apucase să-şi instaleze familia. Ruth
e o fată firavă şi părea foarte obosită de pe urma călătoriei, dar cînd am întrebat-o dacă nu vrea să-i aduc acolo
un pahar de ceva a zis că nu crede că ar vrea.
Cînd am coborît la parter Lawrence nu mai era, însă ceilalţi erau toţi gata pentru cocktail şi am hotărît să
începem. Lawrence este singurul membru al familiei căruia nu i-a plăcut niciodată să bea. Am ieşit cu
cocktailurile pe terasă, ca să putem vedea stîncile, marea şi insulele dinspre est, iar întoarcerea lui Lawrence şi
a soţiei sale, prezenţa lor în casă parcă ne-ar fi împrospătat reacţiile în faţa priveliştii atît de familiare; era ca şi
cum plăcerea pe care le-ar fi putut-o oferi lor întinderea şi culoarea ţărmului ni s-ar fi transmis nouă. In timp ce
stăteam acolo, Lawrence apăru pe poteca dinspre plajă.
— Nu-i aşa că plaja e superbă, Tifty? întrebă mama. Nu e nemaipomenit să fii iar aici ? Vrei un martini ?
— Orice, spuse Lawrence. Whisky, gin - nu-mi pasă ce beau. Sau dă-mi puţin rom.
— Nu avem rom, spuse mama.
Era prima nuanţă de asprime. Ea ne învăţase să nu fim niciodată nehotărîţi, să nu răspundem aşa cum o
făcuse Lawrence. In afară de asta, era foarte preocupată de buna rînduială a casei şi orice abatere de la
standardele ei, cum ar fi să bei rom sec sau să vii cu cutia de bere la masă, stîrnea în ea o tensiune insur -
montabilă, cu tot considerabilul ei simţ al umorului. Işi simţi asprimea şi încercă s-o atenueze.
— Nu vrei nişte whisky irlandez, dragă Tifty ? E nişte whisky pe măsuţă. Nu vrei să-ţi pui tu?
Lawrence spuse că nu-i pasă. Işi puse nişte martini, apoi coborî şi Ruth şi am mers cu toţii la cină.
In ciuda faptului că băusem prea mult înaintea cinei, în timp ce îl aşteptam pe Lawrence, eram fiecare
nerăbdători să începem cu dreptul şi să ne bucurăm de înţelegere. Mama e o femeie micuţă, cu un chip ale cărui
trăsături conţin încă acea notă distinctivă ce te face să-ţi dai seama cît de frumoasă trebuie să fi fost, şi de
regulă preferă subiectele de conversaţie foarte uşoare, însă în seara aceea a vorbit despre un proiect de îndiguire
a mării care era în derulare pe insulă. Diana e la fel de frumoasă pe cît trebuie să fi fost mama ; e o femeie
energică şi drăguţă căreia îi place să vorbească despre prietenii dezmăţaţi pe care şi i-a făcut în Franţa, dar în
acea seară vorbea despre şcoala elveţiană la care îşi lăsase cei doi copii. Imi dădeam seama că masa fusese
plănuită să îi facă plăcere lui Lawrence. Nu era prea bogată şi nu exista nimic extravagant, care ar fi putut să-l
îngrijoreze.
După cină, cînd ne-am întors pe terasă, norii erau pătrunşi de lumina aceea care arată ca sîngele, iar eu m-
am bucurat că Lawrence a prins un apus atît de spectaculos la întoarcerea lui acasă. La vreo cîteva minute după
ce ieşiserăm pe terasă, un bărbat pe nume Edward Chester a venit s-o ia pe Diana. Il întîlnise în Franţa sau pe
bac şi stătea zece zile la hanul din sat. I l-am prezentat lui Lawrence şi Ruth, apoi el şi cu Diana au plecat.
— El e cel cu care se culcă Diana acum ? a întrebat Lawrence.
— Cum poţi să spui ceva atît de îngrozitor! a zis Helen.
— Ar trebui să-ţi ceri scuze pentru asta, Tifty, interveni Chaddy.
— Nu ştiu, a spus mama pe un ton obosit, nu ştiu, Tifty. Diana e într-o poziţie în care poate să facă orice
doreşte, iar eu nu-i pun întrebări sordide. E singura mea fiică. O văd destul de rar.
— O să se întoarcă în Franţa ?
 — Se întoarce nu săptămîna viitoare, cealaltă.
Lawrence şi Ruth stăteau la marginea terasei fără să se aşeze pe scaune, în cercul nostru de scaune. Fratele
meu mă privea ca un cleric puritan, cu buzele strînse. Uneori, cînd încerc să înţeleg ce are în cap, mă gîndesc la
începuturile familiei noastre în această ţară, iar felul în care dezaproba comportamentul Dianei şi al iubitului ei
îmi amintea de asta. Ramura familiei Pommeroy căreia îi aparţinem a fost întemeiată de un pastor preţuit de
Cotton Mather pentru neobosita lui lepădare de diavol. Cei din familia Pommeroy au fost pastori pînă la
mijlocul secolului XIX, iar asprimea gîndirii lor - omul e o fiinţă nenorocită şi toată frumuseţea pămîntească e
coruptă şi obscenă - a fost păstrată în cărţi şi predici. Temperamentul familiei noastre s-a schimbat întru cîtva şi
a devenit mai senin, dar îmi amintesc, de pe vremea cînd eram la şcoală, tot felul de rude care păreau să se
întoarcă în zilele negre ale preoţiei, animate de o vinovăţie perpetuă şi de idolatrizarea nenorocirii. Dacă eşti
crescut într-o astfel de atmosferă - şi, într-un fel, noi eram - cred că e o încercare a spiritului să respingi aceste
deprinderi ale vinovăţiei, dispreţului de sine, posomorîrii şi penitenţei, şi aveam impresia că era o încercare a
spiritului în care Lawrence eşuase.
— Aia e Casiopeea? întrebă Odette.
— Nu, dragă, răspunse Chaddy. Aia nu e Casiopeea.
— Cine a fost Casiopeea? întrebă Odette din nou.
— Era soţia lui Cefeu şi mama Andromedei, am zis eu.
— Bucătăreasa e fan Giants, spuse Chaddy. Ţi-ar da şi bani ca să cîştige campionatul.
Se făcuse atît de întuneric încît puteam distinge lumina farului de la Cape Heron străbătînd cerul. In
întunericul de sub stîncă se auzeau detunările continue ale brizanţilor. Apoi, aşa cum face adesea cînd se
întunecă şi a băut prea mult înainte de cină, mama a început să vorbească despre adăugirile şi îmbunătăţirile
care urmau să fie aduse cîndva casei, despre aripi, băi şi grădini.
— Casa asta o să fie în mare peste cinci ani, spuse Lawrence.
— Tifty Orăcăială, spuse Chaddy.
— Nu-mi mai zice Tifty.
— Micul Iisus.
— Parapetul dinspre mare e crăpat rău, spuse Lawrence. M-am uitat la el în după-amiaza asta. L-aţi
reparat acum patru ani şi a costat 8.000 de dolari. Nu puteţi face asta la fiecare patru ani.
— Te rog, Tifty, interveni mama.
— Faptele sînt fapte, spuse Lawrence, şi e o idee al naibii de prostească să construieşti o casă pe
marginea unei stînci de pe un ţărm care se scufundă. De cînd eram eu copil, jumătate din grădină a fost ruptă de
valuri, iar unde aveam cabinele de plajă acum e apă mai adîncă de un metru.
— Hai să discutăm despre subiecte foarte generale, spuse mama tăios. Hai să vorbim despre politică sau
despre petrecerea de la clubul nautic.
— La drept vorbind, spuse Lawrence, casa este probabil în pericol chiar acum. Dacă vine o maree mai
mare sau un uragan, zidul s-ar fărîmiţa şi casa ar dispărea. Ne-am putea îneca toţi.
— Nu mai suport, spuse mama.
Se duse în bucătărie şi se întoarse cu un pahar plin cu gin.
Sînt deja prea bătrîn acum ca să mai cred că pot aprecia sentimentele celorlalţi, dar eram conştient că între
mama şi Lawrence există o anumită tensiune şi ştiam cîte ceva din istoria ei. Lawrence nu avea mai mult de
şaisprezece ani cînd a decis că mama e frivolă, răutăcioasă, distrugătoare şi excesiv de dominatoare. După ce a
stabilit asta, a hotărît să se îndepărteze de ea. Pe atunci era la internat şi îmi amintesc că nu a venit acasă de
Crăciun. A petrecut Crăciunul cu un prieten. Şi pe acasă a mai trecut doar foarte rar după ce-şi fomulase
judecata nefavorabilă asupra mamei, iar atunci cînd venea încerca întotdeauna, prin ceea ce spunea, să îi
amintească de înstrăinarea lui. Cînd s-a căsătorit cu Ruth nu i-a spus mamei. Nu i-a spus nici cînd s-au născut
copiii. Dar în ciuda acestor exerciţii de principialitate laborioase el nu părea, spre deosebire de noi, să fi
beneficiat de pe urma separării şi cînd se nimereau să fie împreună simţeai imediat o tensiune, o neclaritate.
Şi era regretabil, într-un fel, că mama a ales seara aceea ca să se îmbete. E dreptul ei şi oricum nu se
îmbată des, iar acum din fericire nu era belicoasă, dar ne dădeam cu toţii seama ce se întîmplă. In timp ce îşi
bea liniştită ginul părea, din păcate, că se rupe de noi ; părea stăpînită de demonul călătoriei. Apoi dispoziţia ei
trecu, de la călătorie la agresivitate, iar cele cîteva remarci pe care le făcu erau ţîfnoase şi fără legătură cu
subiectul conversaţiei. Cînd paharul îi rămase aproape gol începu să privească fix, cu furie, în întunericul din
faţa ei, zvîcnind uşor din cap ca un luptător. Ştiam că, în acel moment, mintea ei nu are suficient spaţiu pentru
toate jignirile care se înghesuiau acolo. Copiii ei erau tîmpiţi, soţul ei era mort, servitorii ei erau hoţi, iar
fotoliul pe care stătea era inconfortabil. Brusc, puse paharul gol pe masă şi îl întrerupse pe Chaddy, care vorbea
despre baseball.
—Ştiu un singur lucru, spuse ea răguşit. Ştiu că, dacă există viaţă pe lumea de dincolo, eu o să am o
familie foarte diferită. Nu o să am decît copii fabulos de bogaţi, deştepţi şi fermecători.
Se ridică şi aproape căzu cînd o luă spre uşă. Chaddy o prinse şi o ajută să urce scările. Am auzit cum şi-au
urat noapte bună cu afecţiune, apoi Chaddy s-a întors. Credeam că Lawrence trebuie să fie obosit din cauza
călătoriei şi a întoarcerii, dar el rămase pe terasă, de parcă ar fi stat în aşteptarea nedreptăţii supreme, iar noi l-
am lăsat acolo şi ne-am dus să înotăm pe întuneric.
Cînd m-am trezit a doua zi sau m-am trezit pe jumătate, cineva rula prelatele de pe terenul de tenis. Se auzea un
pic mai slab şi mai grav decît zăngănitul clopotelor de la geamandura de nivel - o melodie metalică, aritmică,
care pe mine mă trimitea cu gîndul la începutul de bun augur al unei zile de vară. Am coborît scările şi i-am
văzut pe cei doi copii ai lui Lawrence îmbrăcaţi în costume pompoase de cowboy. Sînt nişte copii slabi şi
sperioşi. Mi-au spus că tatăl lor pregătea terenul de tenis, dar ei nu voiau să iasă afară pentru că văzuseră un
şarpe sub trepte. Le-am explicat că verii lor - toţi ceilalţi copii - sînt în bucătărie la micul dejun şi că ar fi bine
să se ducă şi ei. Auzind anunţul meu băiatul a început să plîngă. Apoi i s-a alăturat şi sora lui. Plîngeau de parcă
să se ducă în bucătărie şi să mănînce ar fi fost o încălcare a celor mai preţioase drepturi pe care le aveau. Le-am
spus să se aşeze lîngă mine. După care a apărut Lawrence şi l-am întrebat dacă vrea să jucăm tenis. El a spus
nu, mulţumesc, dar se gîndea să joace nişte partide de simplu cu Chaddy. N-aveam ce să zic, pentru că şi el şi
Chaddy jucau mai bine decît mine, şi chiar au jucat nişte partide de simplu după micul dejun, însă mai tîrziu,
cînd au venit şi ceilalţi să jucăm la dublu, în familie, Lawrence a dispărut. Asta m-a deranjat - fără motiv,
presupun, însă noi în familie jucăm nişte partide de dublu al naibii de interesante şi ar fi putut să joace şi el un
set, măcar din politeţe.
Cînd m-am întors singur de pe terenul de tenis, mai tîrziu în dimineaţa aceea, l-am văzut pe Tifty pe terasă
scobind o ţiglă de pe zid cu briceagul.
— Ce e, Lawrence ? am spus eu. Termite ?
Lemnul e plin de termite, care ne-au făcut o grămadă de probleme.
Mi-a arătat, la baza fiecărui rînd de ţigle, cîte o linie albastră, ştearsă, de cretă de tîmplar.
— Casa asta are douăzeci şi doi de ani, spuse el. Ţiglele au vreo două sute. Probabil că tata a cumpărat
ţigle de la toate fermele din jur cînd a construit casa, ca s-o facă să pară străveche şi venerabilă. Incă poţi vedea
semnele făcute de tîmplar cu creta în locurile în care antichităţile astea erau bătute în cuie.
Avea dreptate cu ţiglele, deşi eu uitasem. Cînd construiau casa, tatăl nostru sau arhitectul lui hotărîseră ca
ea să fie acoperită cu ţigle roase de vreme şi pline de licheni. Nu înţelegeam însă motivele pentru care lui
Lawrence asta i se părea scandalos.
— Şi uită-te la uşile astea, spuse Lawrence. Uită-te la uşi şi la tocurile ferestrelor.
 M-am dus după el lîngă o uşă daneză I mare, care dădea pe terasă, şi am privit-o. Era destul de nouă, dar
cineva se străduise din greu să îi ascundă noutatea. Suprafaţa ei fusese zgîriată adînc cu cine ştie ce unealtă de
metal, iar în tăieturi era dat cu vopsea albă ca să imite depunerile de sare, lichenii şi putrezeala.
— Imaginează-ţi cum e să cheltuieşti mii de dolari ca să faci o casă nouă să arate ca o epavă, spuse
Lawrence. Imaginează-ţi ce tip de gîndire implică asta. Imaginează-ţi cum e să vrei atît de mult să trăieşti în
trecut încît să plăteşti tîmplarii să-ţi desfigureze uşa de la intrare.
Atunci mi-am amintit de sensibilitatea lui Lawrence faţă de trecerea timpului şi sentimentele şi opiniile lui
despre felul în care vedeam noi trecutul. Il auzisem spunînd, cu ani în urmă, că noi, prietenii noştri şi restul
naţiunii care ne seamănă, din cauză că nu putem face faţă problemelor prezentului, ne întoarcem ca nişte adulţi
nefericiţi înspre o vreme care nouă ni se pare mai simplă şi mai fericită şi că preferinţa noastră pentru
conservare şi lumina lumînărilor e o măsură a acestui eşec iremediabil. Linia ştearsă de cretă albastră îi
reamintise aceste idei, uşa sacrificată le ranforsase, iar acum alte indicii i se arătau unul după celălalt - lumina
austeră de la uşă, forma greoaie a căminului, lăţimea scîndurilor din podea şi rondelele bătute în ele ca să
semene cu nişte cuie de lemn. In timp ce Lawrence îmi ţinea lecţii despre aceste slăbiciuni apărură şi ceilalţi de
pe terenul de tenis. Mama reacţionă imediat ce îl observă pe Lawrence, iar eu mi-am dat seama că erau slabe
speranţe pentru o relaţie normală între matriarhă şi bastard. Ea îl luă pe Chaddy de braţ.
— Hai să înotăm şi să bem martini pe plajă, spuse ea. Hai să petrecem o dimineaţă extraordinară.
In dimineaţa aceea marea avea o culoare solidă, ca piatra verde. Toţi s-au dus pe plajă în afară de Tifty şi
Ruth.
— Nu-mi pasă de el, spuse mama.
Era gitată şi vărsă puţin gin în nisip din paharul ei.
— Nu-mi pasă de el. Pentru mine nu contează cît de grosolan şi oribil şiposomorît este el, însă ceea ce
nu pot suporta sînt feţele acelor copii nenorociţi, acei copii micuţi extraordinar de nefericiţi.
Cu stînca înaltă între noi, toată lumea vorbea despre Lawrence cu furie; cum se schimbase în rău în loc să
se schimbe în bine, cît de diferit era de noi şi cum parcă se străduia dinadins să strice plăcerea tuturor. Ne-am
băut fiecare ginul ; acuzaţiile ajunseră la un crescendo, apoi, unul cîte unul, ne-am dus să înotăm în apa opacă
şi verde. Dar cînd am ieşit din apă nimeni nu-l mai vorbea de rău pe Lawrence ; firul acuzator al conversaţiei se
rupsese, ca şi cum înotul ar fi avut puterea de a curăţa a botezului. Ne-am uscat mîinile şi ne-am aprins ţigările,
şi de cîte ori îl mai pomenea cineva pe Lawrence era doar pentru a sugera, amabil, ceva ce i-ar fi făcut plăcere.
Oare nu i-ar fi plăcut să meargă la peştera Barin sau la pescuit?
Acum îmi aduc aminte că, în timp ce Lawrence era în vizită, ne-am dus să înotăm mai des ca de obicei şi
cred că exista un anumit motiv pentru asta. Cînd iritarea acumulată ca rezultat al companiei lui începea să ne
erodeze răbdarea, nu numai faţă de el, dar şi între noi, mergeam toţi să înotăm, să ne spălăm ani mozitatea în
apa rece. Parcă îi văd pe toţi stînd pe nisip, răniţi de admonestările lui Lawrence, apoi intrînd în apă, plonjînd
sau ieşind la suprafaţă, şi parcă aud cum revenea răbdarea în vocile lor, cum îşi redescopereau o bunăvoinţă
inepuizabilă. Dacă Lawrence ar fi observat schimbarea - această iluzie a purificării - bănuiesc că ar fi găsit în
vocabularul psihiatriei sau în mitologia Atlanticului un nume circumspect pentru ea, dar nu cred că a observat-
o. Nu îşi dădea seama de puterile curative ale mării, însă era una din foarte puţinele ocazii de a ne ironiza care
i-au scăpat.
Bucătăreasa pe care o aveam în acel an pe perioada verii era o poloneză pe nume Anna Ostrovick. Era de
primă mînă - o femeie mare, grasă, harnică şi veselă care îşi lua munca în serios. Ii plăcea să gătească şi să vadă
că mîncarea ei e apreciată şi consumată, îndemnîndu-ne să mîncăm de fiecare dată cînd o vedeam. Făcea
cornuri şi brioşe proaspete pentru micul dejun de două sau de trei ori pe săptămînă, pe care le aducea ea însăşi

I Uşă tăiată orizontal, ale cărei jumătăţi se pot deschide separat.

în sufragerie spunînd: „Mîncaţi, mîncaţi, mîncaţi!“. Cînd servitoarea ducea farfuriile înapoi în bucătărie o
auzeam uneori pe Anna spunînd: „Bun! Au mîncat“. Ii hrănea pe gunoier, pe lăptar şi pe grădinar. ,,Mănîncă!“,
le spunea, „mănîncă, mănîncă!“. Joia după-amiaza se ducea la cinematograf cu servitoarea, dar nu îi plăceau
filmele pentru că toţi actorii arătau atît de schilozi. Stătea o oră şi jumătate în sala de cinematograf întunecoasă
aşteptînd nerăbdătoare să se ivească vreunul căruia să pară că-i face plăcere să mănînce. Bette Davis o lăsase cu
impresia că e doar o femeie care nu mănîncă bine. „Toţi sînt atît de slabi“ spunea ea în timp ce ieşea de la film.
Seara, după ce ne îndopase pe toţi şi spălase oalele şi tigăile, strîngea resturile de la masă şi se ducea să
hrănească fiinţele naturii. Aveam în acel an cîteva găini şi, chiar dacă la ora aia erau de mult în coteţ, ea le
punea mîncarea în vasele de lemn, îndemnînd păsăretul adormit să mănînce. Hrănea cintezele din livadă şi
veveriţele din curte. Apariţia ei la marginea grădinii şi vocea ei imperioasă - o puteam auzi cum strigă
„Mîncaţi, mîncaţi, mîncaţi!“ - deveniseră semne ale acelui moment al zilei, ca şi bubuitul de seară al tunului de
la clubul nautic sau şuvoaiele de lumină de la farul din Cape Heron. „Mîncaţi, mîncaţi, mîncaţi“, o auzeam pe
Anna cum spune. „Mîncaţi, mîncaţi...“ Apoi se făcea întuneric.
La trei zile după ce venise Lawrence, Anna m-a chemat în bucătărie.
—Spune-i mamei tale, mi-a zis ea, că el nu intră în bucătăria mea. Dacă el intră în bucătăria mea tot
timpul, eu plec. El mereu intră în bucătăria mea să-mi spună ce femeie nefericită sînt. Imi spune tot timpul că
muncesc prea mult şi că trebuie să mă înscriu într-un sindicat, cu drept de concediu. Ha ! E un slăbănog şi vine
tot timpul la mine în bucătărie cînd sînt ocupată, ca să mă compătimească, dar eu sînt la fel de bună ca el, sînt
la fel de bună ca oricine şi nu am nevoie de oameni de felul ăsta să mă încurce tot timpul şi să le fie milă de
mine. Sînt o bucătăreasă minunată, sînt faimoasă şi pot să-mi găsesc de lucru oriunde şi singurul motiv pentru
care am venit să lucrez aici vara asta e că nu am mai fost niciodată pe o insulă, dar şi mîine pot să-mi găsesc
altă slujbă, iar dacă o să mai vină tot timpul în bucătăria mea să mă compătimească spune-i mamei tale că eu
plec. Sînt la fel de bună ca oricine altcineva şi n-am nevoie de slăbănogul ăsta să-mi spună încontinuu cît de
sărmană sînt.
M-am bucurat să aflu că bucătăreasa e de partea noastră, dar mi-am dat seama că situaţia e delicată. Dacă
mama îi cerea lui Lawrence să nu mai calce în bucătărie, ar fi luat rugămintea ei ca pe o nedreptate şi încă un
motiv de a se plînge. Putea să găsească în orice un motiv de a se plînge, iar uneori, cum stătea posomorît la
masă, parcă orice replică neplăcută, indiferent cui îi era adresată, se îndrepta în mod natural spre el. N-am spus
nimănui despre plîngerea bucătăresei, dar s-a întîmplat ca în această privinţă să nu mai fie probleme.
Următorul motiv de dispută din cauza lui Lawrence avea legătură cu jocul nostru de table.
Cînd sîntem la Laud’s Head jucăm tot timpul table. Pe la opt, după ce ne-am băut cafeaua, de obicei
scoatem cutia cu table. Intr-un fel, e unul dintre cele mai plăcute momente ale noastre. Luminile din cameră
încă nu sînt aprinse, Anna poate fi văzută în grădina întunecată, iar pe cerul de deasupra capului ei sînt conti -
nente de focuri şi umbre. Mama aprinde lumina şi scutură zarurile, ca un semnal. De obicei jucăm cîte trei
partide, fiecare cu celălalt. Jucăm pe bani şi poţi să cîştigi sau să pierzi o sută de dolari la o partidă, dar de
obicei miza e mult mai mică. Cred că şi Lawrence juca mai demult - nu-mi amintesc —, dar acum nu mai
joacă. Nu joacă pe bani. Asta nu pentru că e sărac sau pentru că are vreun principiu legat de jocurile pe bani, ci
pentru că i se pare un joc prostesc şi o pierdere de timp. Era destul de dispus, totuşi, să îşi piardă timpul
uitîndu-se la noi cum jucăm. In fiecare seară îşi trăgea un scaun lîngă tablă, cînd începea jocul, şi se uita la
puluri şi la zaruri. Avea pe faţă o expresie dispreţuitoare, însă privea atent. Mă întrebam de ce se uită la noi în
fiecare seară şi, observîndu-i expresia, cred că mi-am dat seama de ce.
Lawrence nu joacă pe bani, aşa că nu poate să înţeleagă cît de palpitant poate fi să cîştigi sau să pierzi.
Uitase, cred, cum se joacă tablele, astfel că nu se punea problema să-l intereseze manifestările complicate ale
sorţilor. Trebuie că observaţiile lui se refereau la faptul că tablele sînt un joc superficial, de noroc, iar cutia
aceea marcată în interior cu puncte e ca un simbol al lipsei noastre de valoare. Şi din moment ce nu înţelege
cum e să rişti şi nici posibilităţile jocului, mă gîndeam că ceea ce îl interesează trebuie să fie membrii familiei
sale. Intr-o seară în care jucam cu Odette - cîştigasem treizeci şi şapte de dolari de la mama şi Chaddy - cred că
am înţeles ce se petrecea în mintea lui.
Odette are păr negru şi ochi negri. Are întotdeauna grijă să nu îşi expună pielea albă la soare prea mult
timp, astfel încît contrastul izbitor dintre negru şi palid rămîne acelaşi şi vara. Are nevoie de admiraţie şi o
merită - este ceea ce o face mulţumită - şi flirtează, doar aşa, cu orice bărbat. In seara aceea avea umerii
dezgoliţi, iar rochia era croită să i se vadă decolteul şi sînii în timp ce se apleca peste tablă să mute. Pierdea şi
flirta, făcînd în aşa fel încît pierderile ei să pară o parte a flirtului. Chaddy era în cealaltă cameră. A pierdut trei
partide şi cînd s-a terminat a treia s-a lăsat pe spate, pe canapea, şi privindu-mă drept în ochi mi-a zis ceva
despre mers printre dune şi plătit datoria. Lawrence a auzit-o. M-am uitat la el. Părea şocat şi satisfăcut în
acelaşi timp, ca şi cum ar fi bănuit tot timpul că nu jucăm pe ceva atît de inconsistent precum banii. Poate că
mă înşel, desigur, dar cred că Lawrence avea impresia că, privind la jocul nostru de table, observă evoluţia unei
tragedii ascuţite, în care banii pe care îi cîştigam sau pierdeam serveau ca simbol al unor mize mult mai impor -
tante. Acesta e felul lui Lawrence de a încerca să găsească sensuri şi motivaţii în fiecare gest pe care îl facem şi
cu siguranţă e stilul lui ca, atunci cînd descoperă logica interioară a comportamentului nostru, aceasta să fie una
sordidă.
Chaddy a venit să joace cu mine. Mie şi lui Chaddy nu ne-a plăcut niciodată să pierdem unul în faţa
celuilalt. Cînd eram mai mici ni se interzicea să jucăm jocuri împreună, pentru că întotdeauna se termina cu
bătaie. Fiecare credem că ştim foarte bine care e stilul celuilalt. Eu cred că el e prudent ; el crede că eu sînt
nechibzuit. De fiecare dată cînd jucăm ceva - tenis, table, softball sau bridge - intervine ranchiuna, iar uneori e
ca şi cum am juca pentru a pune stăpînire unul pe celălalt. Eu nu pot să dorm cînd pierd în faţa lui Chaddy.
Toate acestea reprezintă doar pe jumătate adevărul despre relaţia noastră ca adversari, însă e vorba de acea
jumătate pe care Lawrence putea s-o observe, iar prezenţa lui lîngă tabla de joc m-a inhibat atît de mult încît am
pierdut două partide. Am încercat să nu par furios în timp ce mă ridicam de la masă. Lawrence mă privea. Am
ieşit pe terasă, să-mi consum acolo, în întuneric, furia pe care o simţeam întotdeauna cînd pierdeam în faţa lui
Chaddy.
Cînd m-am întors înăuntru, jucau Chaddy şi mama. Lawrence privea în continuare. In ochii lui, Odette îşi
pierduse virtutea în faţa mea, eu îmi pierdusem respectul de sine faţă de Chaddy şi acum mă întrebam ce mai
vede în partida aceea. Privea absorbit, ca şi cum tabla şi pulurile inerte ar fi servit unui transfer miste rios de
putere. Cît de dramatice trebuie să i se fi părut lui tabla, în conul ei de lumină, jucătorii tăcuţi şi zgomotul
valurilor! Aici ieşea la lumină canibalismul spiritual; aici, sub nasul lui, erau simbolurile ferocităţii cu care
fiinţele umane se comportau unele faţă de celelalte.
Mama joacă table viclean, pasional şi agresiv. Tot timpul e cu mîinile în casa adversarului. Cu Chaddy,
care e favoritul ei, joacă foarte serios. Lawrence trebuie să fi observat asta. Mama e o femeie sentimentală. Are
o inimă bună şi o impresionează uşor lacrimile sau slăbiciunea, o trăsătură care, ca şi nasul ei arătos, nu fusese
deloc afectată de vîrstă. Suferinţa celorlalţi o afectează profund şi uneori pare să încerce să ghicească la
Chaddy vreo suferinţă sau pierdere pe care ea s-o aline şi s-o compenseze, restabilind astfel relaţia pe care o
aveau pe vremea cînd el era mic şi bolnăvicios. Ii place să-i apere pe cei slabi sau pe copii, iar acum că noi am
crescut asta îi lipseşte. Lumea datoriilor şi a afacerilor, a bărbaţilor şi a războiului, a vînătorii şi pescuitului o
înfurie. (Cînd s-a înecat tata, i-a aruncat toate undiţele şi puştile.) Intotdeauna ne-a bătut la cap să ne bazăm
doar pe noi înşine, dar cînd apelăm la ea pentru mîngîiere sau ajutor — mai ales Chaddy — pare să fie cel mai
în elementul ei. Probabil Lawrence avea impresia că bătrîna femeie şi Chaddy joacă pe viaţă şi pe moarte.
Mama a pierdut.
 — O, Doamne, spuse ea. Părea rănită şi îndurerată, ca de fiecare dată cînd pierdea. Aduceţi-mi ochelarii,
aduceţi-mi carnetul de cecuri şi ceva de băut.
Lawrence s-a ridicat în sfîrşit în picioare şi s-a întins. Ne privea pe toţi posomorît. Vîntul şi marea erau tot
mai agitate şi m-am gîndit că, dacă aude valurile, le aude doar ca un răspuns sumbru la toate întrebările lui
sumbre ; că probabil se gîndeşte că mareea a măturat cărbunii aprinşi ai focului nostru de picnic. Compania
unei minciuni este insuportabilă, iar el părea întruchiparea unei minciuni. Nu puteam să-i explic plăcerea
simplă şi intensă de a juca pe bani şi mi se părea îngrozitor din partea lui că stătuse lîngă tabla de joc, trăgînd
concluzia că jucam pe viaţă şi pe moarte. Se mişcă puţin prin cameră, agitat, apoi, ca de obicei, ne trimise o
săgeată de despărţire.
— Cred că aţi înnebunit, spuse el, să staţi aşa, unul călare pe celălalt în fiecare seară. Haide, Ruth. Eu mă
duc să mă culc.
In noaptea aceea l-am visat pe Lawrence. Am văzut faţa lui comună devenind de-a dreptul hidoasă, iar cînd m-
am trezit dimineaţa mă simţeam rău, ca şi cum aş fi suferit o mare pierdere sufletească în timpul somnului -
pierderea inimii, a curajului. Era o prostie din partea mea să mă las tulburat de fratele meu. Aveam nevoie de
vacanţă. Aveam nevoie să mă relaxez. La şcoală stăm în cămin, mîncăm la cantină şi nu ieşim niciodată. Nu
predau doar engleza, fie iarnă, fie vară, ci lucrez şi la biroul directorului şi dau startul la atletism. Aveam
nevoie să scap de toate astea şi de orice altă grijă, astfel că am decis să-l evit pe fratele meu. In ziua aceea am
plecat devreme cu iahtul pe mare, cu Helen şi copiii, şi nu ne-am întors decît la cină. A doua zi am fost la
picnic. Apoi trebuia să merg la New York pentru o zi, iar cînd mă întorceam era balul mascat de la clubul
nautic. Lawrence nu mergea şi era o petrecere la care m-am simţit întotdeauna minunat.
Invitaţia din anul acela spunea să te costumezi în ceea ce ai vrea să fii. După cîteva conversaţii, Helen şi cu
mine ne-am hotărît cum să ne îmbrăcăm. Cel mai mult şi cel mai mult, mi-a spus ea, îşi dorea să fie din nou
mireasă, astfel că s-a hotărît să poarte rochia ei de nuntă. M-am gîndit că e o alegere bună - sinceră, veselă şi
necostisitoare. Alegerea ei a influenţat-o pe a mea, astfel că m-am hotărît să port un echipament vechi de fotbal.
Mama s-a decis să se costumeze în Jenny Lind I, pentru că era un costum de Jenny Lind în pod. Ceilalţi s-au
hotărît să închirieze costume, pe care le-am adus eu de la New York. Lawrence şi Ruth nu luau parte la aşa
ceva.
Helen era în comitetul de organizare şi şi-a petrecut aproape toată ziua de vineri decorînd clubul. Diana,
Chaddy şi cu mine am ieşit cu iahtul. In ultimul timp navighez de obicei înspre Manhasset şi m-am obişnuit să
fixez cursul de întoarcere spre barja de motorină şi acoperişurile de tablă ale portului ; era o plăcere, în timp ce
ne întorceam în acea după-amiază, să ţinem prova fixată pe o clopotniţă albă din sat şi să vedem că apa e
limpede şi verde chiar şi aproape de ţărm. In drum spre casă ne-am oprit să o luăm pe Helen. Comitetul
încercase să dea sălii de bal un aspect submarin, iar faptul că aproape reuşiseră să creeze această aparenţă o
bucura foarte mult pe Helen. Ne-am întors cu maşina la Laud’s Head. Fusese o după-amiază splendidă, dar în
drum spre casă puteam mirosi vîntul de est — vîntul întunecat, cum ar fi spus Lawrence — bătînd dinspre
mare.
Soţia mea, Helen, are treizeci şi opt de ani, iar părul ei ar fi grizonant, presupun, dacă nu şi l-ar vopsi, dar e
vopsit într-un galben pal care nu bate la ochi şi cred că îi stă bine. In timp ce se îmbrăca în acea seară am
preparat cocktailuri, iar cînd i-am dus şi ei un pahar am văzut-o pentru prima oară, de la căsătoria noastră
încoace, în rochia ei de nuntă. Nu ar avea nici un rost să spun că mi se părea mai frumoasă decît în ziua nunţii
noastre, dar pentru că îmbătrînisem şi aveam, cred, sentimente mai profunde şi pentru că puteam vedea pe faţa
ei în acea seară atît tinereţea cît şi maturitatea, atît ataşamentul ei faţă de tînăra femeie care fusese cît şi terenul
pe care îl cedase graţios vîrstei, cred că am fost mai mişcat ca oricînd. Imi pusesem deja costumul de fotbal, iar

I Cîntăreaţă de operă celebră din secolul XIX, supranumită „Privighetoarea Nordului“.

greutatea acestuia, pantalonii şi apărătorile de umeri solide produseseră în mine o schimbare, ca şi cum
îmbrăcînd aceste haine vechi aş fi lăsat la o parte toate grijile şi necazurile obişnuite ale vieţii mele. Mă
simţeam de parcă ne-am fi întors amîndoi la anii dinaintea căsătoriei noastre, la anii dinaintea războiului.
Familia Collard dădea o petrecere cu masă mare înaintea dansului, unde ne-am dus cu toţii, mai puţin
Lawrence şi Ruth. Apoi am plecat cu maşina spre club, prin ceaţă, pe la nouă şi jumătate. Orchestra cînta un
vals. In timp ce îmi lăsam pelerina la garderobă cineva m-a bătut pe spate. Era Chucky Ewing şi chestia ciudată
era că şi Chucky avea pe el un costum de fotbal. Asta ni s-a părut amîndurora extraordinar de amuzant. Rîdeam
în timp ce mergeam pe coridor spre ringul de dans. M-am oprit în uşă să privesc întreaga petrecere şi mi s-a
părut minunată. Comitetul atîrnase năvoade de pescuit pe pereţi şi sub tavan. Năvoadele de pe tavan erau pline
de baloane colorate. Lumina era slabă şi discontinuă, iar oamenii — prietenii şi vecinii noştri — care dansau în
lumina slabă pe „La ora trei dimineaţa“ erau o privelişte plăcută. Apoi am observat cît de multe femei erau
îmbrăcate în alb şi mi-am dat seama că şi ele, ca şi Helen, sînt îmbrăcate în rochii de nuntă. Patsy Hewitt,
doamna Gear şi tînăra Lackland valsau, îmbrăcate ca mirese. Apoi Pep Talcott se apropie de mine şi de
Chucky. Era îmbrăcat ca Henric al VlII-lea, dar mi-a spus că gemenii Auerbach, Henry Barrett şi Dwight
McGregor au toţi costume de fotbal şi că la ultima numărătoare erau zece mirese pe ringul de dans.
Această coincidenţă, această coincidenţă ciudată îi făcea pe toţi să rîdă încontinuu şi pînă la urmă a
transformat petrecerea într-una dintre cele mai vesele la care fusesem vreodată la club. La început am crezut că
femeile plănuiseră între ele să vină în rochii de mireasă, dar cele cu care am dansat mi-au spus că e o
coincidenţă şi sînt sigur că Helen se hotărîse pe cont propriu. Totul a mers bine pentru mine pînă cu puţin
înainte de miezul nopţii. Atunci am văzut-o pe Ruth stînd lîngă ringul de dans. Purta o rochie lungă, roşie. Era
complet greşit. Nu era deloc în spiritul acelei petreceri. Am dansat cu ea, dar nimeni altcineva nu voia să preia
acest rol şi eu nu aveam deloc de gînd să-mi petrec tot restul nopţii dansînd cu ea, aşa că am întrebat-o unde e
Lawrence. Mi-a spus că e afară, pe debarcader, iar eu am dus-o pînă la bar, am lăsat-o acolo şi m-am dus să-l
aduc pe Lawrence.
Ceaţa dinspre est era deasă şi umedă, iar Lawrence era singur pe debarcader. Nu era costumat. Nici măcar
nu se deranjase să se îmbrace în pescar sau marinar. Părea foarte mohorît. Ceaţa adia în jurul noastru ca un fum
rece. Aş fi vrut să fie o noapte senină, pentru că ceaţa de est părea să alimenteze dispoziţia mizantropică a
fratelui meu. Şi ştiam că lui i se pare că geamandurile — cele cu clopot, pe care le puteam auzi de acolo — scot
nişte strigăte pe jumătate umane, pe jumătate înecate, deşi orice marinar ştie că geamandurile sînt nişte
dispozitive necesare şi de încredere ; ştiam că sirena de ceaţă a farului pentru el înseamnă rătăcire şi pierdere şi
că era capabil să denatureze şi semnificaţia muzicii animate de dans.
— Hai înăuntru, Tifty, i-am spus, şi dansează cu soţia ta sau găseşte-i alţi parteneri.
— De ce să fac asta? spuse el. De ce?
Apoi se apropie de fereastră şi privi petrecerea dinăuntru.
— Uită-te, spuse el. Uită-te la asta...
Chucky Ewing prinsese un balon şi încerca să organizeze o grămadă ca la fotbal în mijlocul ringului.
Ceilalţi dansau samba. Mi-am dat seama că Lawrence priveşte petrecerea la fel de poso- morît cum examinase
şi ţiglele roase de vreme ale casei noastre, ca şi cum ar fi văzut în ea o distorsiune abuzivă a timpului ; ca şi
cum, vrînd să fim mirese şi jucători de fotbal, nu făceam decît să demonstrăm că, după ce lumina tinereţii se
stinsese în noi, eram incapabili să găsim altă lumină pe care să o urmăm mai departe şi, lipsiţi de credinţă şi
principii, parcă am fi devenit copilăroşi şi nefericiţi. Faptul că el gîndea asta despre atîţia oameni buni, fericiţi
şi generoşi mă enerva şi mă făcea să simt pentru el un dezgust nefiresc pentru care îmi era ruşine, fiindcă era
vorba de fratele meu şi un Pommeroy. Mi-am pus braţul pe după umerii lui şi am încercat să-l fac să intre
înăuntru, dar nu a vrut.
 M-am întors la timp pentru Marele Marş, iar după ce s-au acordat premiile pentru cele mai bune costume
au dat drumul baloanelor. Camera era încinsă şi cineva deschisese uşile mari dinspre debarcader, iar vîntul de
est înconjura camera şi ieşea din nou afară, ducînd majoritatea baloanelor deasupra debarcaderului şi în apă.
Chucky Ewing a ieşit alergînd după baloane şi, văzîndu-le cum plutesc pe deasupra debarcaderului şi se aşază
pe apă, şi-a scos costumul de fotbal şi a plonjat. Apoi au plonjat şi Eric Auerbach şi Lew Phillips şi am plonjat
şi eu, şi ştiţi cum e la o petrecere după miezul nopţii cînd lumea începe să sară în apă. Am recuperat aproape
toate baloanele, le-am uscat şi am continuat să dansăm; nu ne-am întors acasă decît înspre dimineaţă.
Ziua următoare era expoziţia de flori. Mama, Helen şi Odette aveau invitaţii. Am luat un prînz frugal şi Chaddy
le-a dus pe femei şi pe copii la expoziţie cu maşina. Eu am dormit puţin şi pe la mijlocul după-amiezii mi-am
luat un slip şi un prosop, iar în timp ce ieşeam din casă am văzut-o pe Ruth în spălătorie. Spăla haine. Nu ştiu
de ce părea să aibă mult mai multe de făcut decît oricine altcineva, dar tot timpul spăla, călca sau cîrpea haine.
Poate că fusese învăţată, cînd era mică, să-şi petreacă timpul în acest fel sau poate că era la mila unor patimi
expiatorii. Părea să frece şi să calce cu o fervoare a ispăşirii, deşi nu-mi imaginez care considera ea că ar fi fost
greşelile ei. Copiii erau cu ea în spălătorie. M-am oferit să-i iau cu mine pe plajă, dar n-au vrut să meargă.
Era sfîrşit de august, iar vîntul mirosea a vin din cauza strugurilor sălbatici care cresc peste tot pe insulă.
La capătul potecii e un desiş de lauri, după care urci printre dune, unde nu creşte nimic în afară de buruieni.
Puteam auzi marea şi îmi amintesc că mă gîndeam cum discutam cu Chaddy chestii mistice despre mare. Cînd
eram copii hotărîserăm că nu am putea trăi niciodată în vest, pentru că ne-ar fi dor de mare. „E foarte frumos
aici“, spuneam politicos cînd eram în vizită la cineva la munte, „dar ne e dor de Atlantic“. Ii priveam cu
superioritate pe cei din Iowa sau Colorado, cărora această revelaţie le fusese refuzată, şi dispre ţuiam Pacificul.
Acum puteam auzi valurile care sunau greoi, ca
o reverberaţie, ca un tumult, şi îmi făcea la fel de multă plăcere ca atunci cînd eram copil ; păreau să aibă o
forţă purificatoare, ca şi cum mi-ar fi eliberat memoria, printre altele, de figura penitentă a lui Ruth în
spălătorie.
Dar era şi Lawrence pe plajă. Stătea acolo. Am intrat în mare fără să spun nimic. Apa era rece şi după ce
am ieşit mi-am luat cămaşa. I-am spus că vreau să merg pînă la Tanners Point, iar el a zis că vine cu mine. Am
încercat să merg alături de el. Nu are picioare mai lungi ca ale mele, dar întotdeauna îi place să fie puţin în faţa
celui care îl însoţeşte. Mergînd alături de el şi privindu-i capul şi umerii aplecaţi m-am întrebat ce ar putea
gîndi despre acel peisaj.
Erau dune şi stînci, iar mai încolo, unde acestea se terminau, erau nişte cîmpuri al căror verde se
transforma în galben şi maro. Cîmpurile sînt folosite pentru păşunatul oilor şi, presupun, Lawrence a observat
că solul e erodat şi că oile îi accelerează degradarea. In spatele cîmpurilor erau cîteva ferme de coastă, cu
clădiri dreptunghiulare, plăcute, dar Lawrence ar fi putut sublinia ce grea e viaţa fermierilor de pe insule. De
cealaltă parte a noastră era marea largă. Intotdeauna spuneam musafirilor că acolo, înspre est, e coasta
Portugaliei, iar pentru Lawrence ar fi fost doar un pas de la coasta Portugaliei la tirania din Spania. Valurile se
spărgeau cu un zgomot care semăna cu un „Ura, ura, ura!“, dar pentru Lawrence el semăna probabil cu un
„Vale, valeI“. Presupun că în mintea lui incisivă şi malefică se gîndise că ţărmul e capătul unei morene,
marginea unei lumi preistorice, şi trebuie să se fi gîndit că merge de-a lungul marginii lumii obscen de
cunoscute, atît în spirit, cît şi fizic. Dacă trecuse cumva cu vederea acest fapt, sigur existau cîteva avioane ale
marinei bombardînd o insulă nelocuită, care să i-l reamintescă.
Plaja aceea e un peisaj vast, extraordinar de simplu şi de curat. E ca suprafaţa lunii. Marea măturase plaja
bine, astfel că era uşor de mers, iar tot ce mai rămăsese pe plajă fusese preschimbat de cel puţin două ori de
către valuri. Erau o cochilie, o coadă de mătură, o bucată de sticlă şi o bucată de cărămidă, amîndouă atît de

I Adio (în lb. latină, în orig.).

măcinate şi sparte încît erau aproape de nerecunoscut, şi presupun că gîndurile triste ale lui Lawrence — căci
îşi ţinea capul aplecat — treceau de la un obiect la altul. Compania pesimismului lui începea să mă înfurie, aşa
că l-am ajuns din urmă şi i-am pus mîna pe umăr.
— E o zi de vară, Tifty, am spus. E o zi de vară. Care e problema ? Nu-ţi place aici?
— Nu-mi place aici, spuse el calm, fără să-şi ridice ochii. O să-i vînd partea mea din casă lui Chaddy. Nu
mă aşteptam să mă simt bine. Singurul motiv pentru care m-am întors a fost să-mi iau adio.
L-am lăsat s-o ia din nou în faţă, iar eu veneam în urma lui gîndindu-mă de cîte ori îşi mai luase adio. Cînd
se înecase tata, s-a dus la biserică şi i-a spus adio. La doar trei ani după asta a ajuns la concluzia că mama e
frivolă şi îi spusese adio. In primul an de facultate fusese foarte bun prieten cu colegul lui de cameră, însă omul
bea prea mult şi la începutul ultimului trimestru Lawrence s-a mutat în altă cameră şi i-a spus adio prietenului
său. După doi ani de facultate a ajuns la concluzia că atmosfera de acolo e prea apăsătoare şi a spus adio
universităţii din Yale. S-a înscris la Columbia şi a absolvit acolo dreptul, dar a descoperit că primul lui
angajator e necinstit şi după şase luni a spus adio unei slujbe foarte bune. S-a căsătorit cu Ruth la primărie şi a
spus adio Bisericii Protestante; s-au dus să trăiască într-un cartier mărginaş din Tuckahoe şi a spus adio clasei
de mijloc. In 1938 s-a dus la Washington să lucreze ca avocat al statului, spunînd adio sectorului privat, dar
după opt luni în Washington a ajuns la concluzia că administraţia Roosevelt e sentimentală şi i-a spus adio. S-
au mutat din Washington într-o suburbie din Chicago, unde le-a spus adio vecinilor, unul cîte unul, pe motiv de
alcoolism, mitocănie şi stupiditate. Şi-a luat adio de la Chicago şi s-a mutat în Kansas; şi-a luat adio de la
Kansas şi s-a mutat în Cleveland. Acum îşi luase adio de la Cleveland şi se întorsese în est, oprindu-se la
Laud’s Head atît cît avea nevoie ca să spună adio mării.
Era jalnic, bigot şi îngust la minte, asta însemnau toate, asta însemna să iei neîncrederea drept caracter, şi
aş fi vrut să-l ajut.
— Vino-ţi în fire, i-am spus. Renunţă, Tifty.
— La ce să renunţ ?
— La posomoreala asta. Renunţă la ea. E o zi de vară. Iţi strici buna ta dispoziţie şi pe a oricui altcuiva.
Avem nevoie de o vacanţă, Tifty. Eu am nevoie. Am nevoie de linişte. Toţi avem nevoie. Iar tu ai creat
tensiune şi neplăcere. Am doar două săptămîni anul ăsta. Două săptămîni. Am nevoie să mă simt bine, iar
ceilalţi la fel. Avem nevoie de linişte. Tu crezi că pesimismul tău e un avantaj, dar nu e decît un refuz de a
aborda realitatea.
— Ce e realitatea? întrebă el. Diana e o femeie prostuţă şi promiscuă. La fel şi Odette. Mama e alcoolică.
Dacă nu se controlează, peste un an sau doi o să ajungă la spital. Chaddy e necinstit. Intotdeauna a fost aşa. Iar
casa o să se prăbuşească în mare.
S-a uitat la mine şi a adăugat, ca o concluzie:
— Şi tu eşti un prost.
— Tu eşti un nemernic posomorît, i-am spus. Eşti un nemernic posomorît.
— Ia-ţi de aici faţa aia de porc, mi-a spus.
A plecat mai departe.
Atunci am luat o rădăcină de pe jos şi apropiindu-mă de el pe la spate — deşi nu am mai lovit niciodată pe
cineva din spate — mi-am luat avînt şi l-am lovit pe el, fratele meu, atît de puternic în cap încît a căzut în
genunchi pe nisip ; am văzut cum ţîşneşte sîngele, înnegrindu-i părul. Mi-am dorit să fie mort, mort şi pe
punctul de a fi îngropat, nu îngropat, ci pe punctul de a fi îngropat, pentru că nu voiam să pierd ritualul şi
formalităţile prin care scăpam de el, prin care mi-l scoteam din cap, şi i-am văzut pe ceilalţi — Chaddy, mama,
Diana şi Helen — priveghindu-l în casa din Belvedere Street, care fusese dărîmată cu douăzeci de ani în urmă,
întîmpinîndu-i la uşă pe vizitatori şi ascultînd condolean- ţele lor politicoase cu o întristare politicoasă. Nimic
din cele cuvenite nu ar fi lipsit, astfel încît, chiar şi dacă ar fi fost omorît pe o plajă, oricine ar fi simţit încă
înainte de terminarea ceremoniei că el intrase în iarna vieţii lui şi că era o lege a naturii, şi încă una minunată,
ca Tifty să fie îngropat în pămîntul rece, atît de rece.
Era încă în genunchi. M-am uitat în stînga şi-n dreapta. Nu ne văzuse nimeni. Plaja goală, la fel ca o parte
din suprafaţa lunii, era invizibilă. Spuma unui val se repezi spărgîndu-se în locul în care îngenunchease el. Incă
mi-ar fi plăcut să termin cu el, dar acum mă comportam ca doi oameni, asasinul şi samariteanul. Cu un muget
stins, ca un gol transformat în sunet, un val ajunse la el şi îl încercui, fierbînd în jurul umerilor lui, iar eu l-am
ţinut să nu-l tragă în mare. Apoi l-am dus într-un un loc mai înalt. Sîngele
i se răspîndise în tot părul, care acum părea negru. Mi-am scos cămaşa şi am rupt-o ca să îl leg la cap. Era
conştient şi nu credeam să fie rănit grav. Nu zicea nimic. Nici eu. Apoi l-am lăsat acolo.
Am mers puţin pe plajă şi m-am întors să îl privesc, gîn- dindu-mă atunci la propria mea piele. Se ridicase
în picioare şi părea sigur pe el. Era încă lumină, dar briza plină de aerosoli adia ca o ceaţă uşoară ; mă
îndepărtasem de el şi de-abia puteam să-i disting silueta întunecată în acea penumbră. Vedeam, pe plajă, cum
adie aerul puternic sărat. Apoi am luat-o în cealaltă direcţie şi în apropierea casei m-am dus din nou să înot, aşa
cum se pare că am făcut după fiecare întîlnire cu Lawrence în vara aceea.
M-am dus spre casă şi m-am aşezat pe terasă. S-au întors şi ceilalţi. O auzeam pe mama vituperînd
împotriva aranjamentelor florale care luaseră premii. Ale noastre nu luaseră nici un premiu. Apoi în casă se
aşternu tăcerea, ca întotdeauna la acea oră. Copiii s-au dus în bucătărie să mănînce de seară, iar ceilalţi s-au dus
să facă baie. L-am auzit pe Chaddy pregătind cockailuri şi discuţia despre jurizarea de la expoziţia de flori
reîncepu. Apoi mama strigă :
— Tifty! Tifty! O, Tifty!
Stătea în uşă, părînd pe jumătate mort. Işi scosese bandajul însîngerat şi îl ţinea în mînă.
— Fratele meu a făcut asta, spuse el. Fratele meu a făcut asta. M-a lovit cu o piatră sau cu ceva pe plajă.
Vocea îi era sugrumată de autocompătimire. Am crezut că o să înceapă să plîngă. Nimeni altcineva nu
zicea nimic.
— Unde e Ruth ? strigă el. Unde e Ruth ? Unde dracu’ e Ruth ? Vreau să facă bagajele. Nu mai am nici o
clipă de pierdut aici. Am lucruri importante de făcut. Am lucruri importante de făcut.
După care a început să urce scările.
Au plecat a doua zi dimineaţă, cu bacul de ora şase. Mama s-a trezit să-şi ia la revedere, dar era singura care
făcuse asta şi scena aspră care a urmat e uşor de imaginat - matriarha şi bastardul privindu-se unul pe celălalt
cu o dezamăgire care trebuie să fi părut ca un revers al forţei iubirii. Am auzi vocile copiilor şi maşina
îndepărtîndu-se pe alee, m-am ridicat din pat şi m-am dus la fereastră, şi ce dimineaţă era ! Dumnezeule, ce
dimineaţă ! Vîntul bătea dinspre nord. Aerul era limpede. In atmosfera deja încinsă trandafirii din grădină
miroseau a gem de căpşuni. In timp ce mă îmbrăcam am auzit sirena bacului, mai întîi semnalul de avertizare,
iar apoi ţignalul dublu, şi parcă îi vedeam pe oamenii de pe punte bînd cafea din pahare fragile de carton şi pe
Lawrence la provă spunînd mării „Thalassa, thalassa“\ în timp ce copii lui timizi şi nefericiţi priveau natura
înlănţuiţi în braţele mamei lor. Gemanandurile cu clopot i-ar suna a jale lui Lawrence şi, cu toate că
splendoarea luminii făcea să-ţi fie greu să nu-ţi arunci braţele în lături şi să nu strigi de bucurie, ochii lui
Lawrence ar rămîne fixaţi asupra apei tulburi a siajului ; s-ar gîndi la fundul întunecat şi straniu al mării, acolo
unde zace tatăl nostru la cinci stînjeni sub apă.
O, ce poţi face cu un om ca acesta? Ce poţi face? Cum îi poţi convinge ochii să nu mai caute, în mulţime,
obrajii cu acnee şi mîna infirmă ; cum îl poţi învăţa să reacţioneze la inestimabila măreţie a rasei, la frumuseţea
aspră pe care o lasă viaţa să se
1. Strigăt cu care Xenofon spune că soldaţii lui Cirus cel Tînăr ar fi întîmpinat Marea Neagră, la întoarcerea din luptele cu perşii
(thalassa înseamnă „mare“ în greaca veche).
vadă ; cum poţi pune în locul lui degetul pe acele adevăruri insistente în faţa cărora frica şi groaza sînt lipsite de
putere ? In dimineaţa aceea marea era strălucitoare şi întunecată. Soţia şi sora mea înotau — Helen şi Diana —,
iar eu vedeam capetele lor neacoperite, negru şi auriu, pe apa întunecată. Le-am văzut apropiindu-se şi am
văzut că sînt goale, neinhibate, frumoase şi pline de graţie, şi am privit femeile goale cum ies din apă.