Jaymi Cristol

Trei dorințe

RAO International Publishing Company

 JAYMI CRISTOL
Three Wishes
Copyright © Jaymi Cristol, 1993
All rights reserved

Traducere din limba engleză

DIANA IONESCU

Ediţia I

Copyright © 1994
by RAO International Publishing Company S.A.
pentru versiunea în limba română

Coperta
KALAB FRANCISC

Mai 1994

ISBN 973-9164-23-4

3
 UNU

Lauren Kennedy devenise milionară. Gândul acesta o

înspăimânta chiar şi după câteva săptămâni, dar bogăţia
constituia partea bună a lucrurilor. Pe de altă parte, însă,
aceasta o obliga să rămână în New Orleans.
Oftă, nu pentru prima oară, când aruncă o ultimă privire
în interiorul magazinului pe care urma să-l deschidă în, se
uită la ceas, zece minute. Nu era rău. De fapt, dichisit destul
de bine, după părerea ei. Cu doar şase săptămâni în urmă,
când intrase în magazinul de antichităţi, se înspăimântase de
starea jalnică în care se afla. Mătuşa Edna fusese un
antreprenor admirabil, dar Lauren nu vedea nicio modalitate
prin care ar fi putut face bani.
Mângâie tejgheaua şi avu un zâmbet de satisfacţie. Nicio
urmă de praf. Ultimul lucru pe care trebuia să-l mai facă
înainte de deschidere, era curăţarea trotuarului.
Mai multe persoane – turişti, alţi proprietari de magazine,
priveau cu insistenţă la ea în timp ce-şi plimba mătura pe
trotuarul prăfuit. Chiar le zâmbi câtorva, dar în afara unor
amabilităţi, toţi se holbau la ea de parcă ar fi avut două
capete.
Poate din pricina hainelor, îşi spuse, netezind o cută a
fustei de gabardină bleumarin şi verificându-şi nodul
lavalierei. Îşi dorea să facă o impresie bună – să pară o
adevărată femeie de afaceri – dar sudiştii erau aşa de
înapoiaţi.
Era, totuşi, întruchiparea oamenilor de carieră ai zilelor
noastre – ’90 –, iar câştigul ei ca proprietar al Yesterday’s
Treasures era temporar. Vă place ori nu vă place, ea nu avea
de gând să se schimbe.
Tot măturând, se gândea la mătuşa ei pe care o iubise,

4
aproape mai mult decât pe propria-i mamă. Edna fusese o
femeie cu mult spirit artistic, o iubăreaţă şi o excentrică. Tot
ceea ce ea însăşi nu era.
Poate, tocmai naturile lor diferite le-au făcut să se
îndrăgească de cum s-au cunoscut, pe vremea când abia
putea să meargă.
Lauren zâmbi când îndepărtă ultima urmă de mizerie din
faţa magazinului. Maică-sa o considera pe Edna cam
neghioabă şi rămăsese cu gura căscată când Lauren îi
spusese la cât se ridica averea Ednei. Gândul acesta o făcu
pe Lauren să zâmbească. Acum era o femeie foarte bogată.
Îşi dădu după ureche o şuviţă din părul său blond-deschis,
apoi mângâie delicat luciul singurei extravaganţe pe care şi-o
permisese – un BMW sprinten. Se încruntă la gândul dacă
era înţelept să lase o maşină aşa scumpă în stradă, dar
trăsăturile feţei se îndulciră imediat – măcar astăzi să se
fălească cu ea. De mâine, o va lăsa în parcarea din spate. La
naiba, era aşa de mândră de maşina ei, încât ar fi dorit ca
toată lumea s-o ştie.
Când se întoarse la magazin, se uită în jur dorindu-şi ca
cei de pe stradă să o privească, să vadă mândria care
strălucea în ochii ei ca două pietre preţioase. De obicei
aceştia erau căprui-deschis, dar îşi aduse aminte că mătuşa
Edna îi spusese odată că întotdeauna ştia când Lauren era
fericită, pentru că ochii ei deveneau aurii, ca ai unei pisici.
Brusc, îşi simţi ochii în lacrimi.
Nu îşi dorise să vină la New Orleans. Îi lipsea viaţa din
Chicago, dar, mai ales, îi lipsea femeia care o iubise
îndeajuns de mult ca să-i lase munca ei de o viaţă împreună
cu întreaga avere. Revenindu-şi, intră în prăvălie şi întoarse
spre în afară plăcuţa cu partea pe care scria „Deschis“.
Acum, datorită mătuşii sale, era o tânără bogată. Va rămâne
aici până când va reuşi să vândă totul unor oameni care să
iubească aceleaşi lucruri ca şi mătuşa sa. Îi datora acest
lucru Ednei.
Lauren apăsă pe butonul care făcea să se deschidă
sertarul cu monede al casei de marcat şi făcu un scurt
inventar al banilor pe care îi numărase cu aproape o oră
5
înainte. „Gata de start“, – zise, îndreptându-şi spatele şi
aruncând o ultimă privire în magazin. Totul era în ordine,
toate vechiturile erau lustruite şi aveau aproape un aer
mândru, în ciuda aspectului lor ponosit.
Zâmbi cu gândul la aceste obiecte care păreau să aibă
fiecare un chip uman. Ai grijă, Lauren, ai început să gândeşti
ca mătuşica Edna.
Zgomotul clopoţelului de la uşă anunţă intrarea primilor
clienţi. Afişă zâmbetul ei de zile mari şi se întoarse să-i
întâmpine.
Două bătrânele intrară aproape simultan pe uşă, după o
primă tentativă în urma căreia una din ele îi cedă întâietatea
celeilalte.
— Bună ziua, doamnelor. Bun venit la Yesterday’s
Treasures. Vocea îi era gâtuită şi suna fals. Uşurel, îşi spuse.
Vă rog să vizitaţi magazinul, adăugă înainte de a-şi da seama
că cele două doamne exact asta şi făceau.
— Asta n-o să meargă niciodată, surioară, murmură una
din ele, îndeajuns de tare ca Lauren să audă.
— Ai dreptate, răspunse cealaltă. Imaginează-ţi, dragă, ce
ar spune Edna dacă şi-ar vedea magazinul în starea asta.
Lauren se strâmbă. Ce vroiau să insinueze cu, „Ce ar
spune biata Edna?“ Ar zice, probabil: „Totul e minunat,
Lauren. E totul lună, aşa cum n-a fost niciodată pe vremea
când mă ocupam eu de magazin“. Lauren îşi muşcă buza
pentru a-şi ascunde iritarea, în timp ce le urmă pe cele două
vizitatoare în aripa nou amenajată.
— Căutaţi ceva în mod special?
Femeile, aparent surori, judecând nu numai după
trăsăturile feţelor rotunde, dar şi după apelativul utilizat de
una din ele cu o clipă înainte, îşi zâmbiră ca şi cum ar fi
împărtăşit o glumă numai de ele ştiută. Cea mai înaltă se
întoarse şi o privi pe Lauren, iscodind-o cu o căutătură
critică.
— Nu, dragă, doream doar să vedem cum arată prăvălia
acum. Doamne, aşteptăm de săptămâni s-o deschizi. I-am
promis Ednei, ştii?
Lauren era din ce în ce mai intrigată şi se forţa să nu
6
ridice tonul.
— Ce i-aţi promis, de fapt, mătuşii mele?
— Că o să veghem să ne asigurăm că porneşti cu dreptul.
Constatăm însă, sora mea şi cu mine, că trebuia să fi venit
mai de mult. De ce? Aşa nu merge. Totul este prea… care e
cuvântul, surioară?
— Îngrijit. Totul e prea îngrijit.
— Şi asta-i rău?
Sora cea mică îşi ţuguie buzele la această notă de sarcasm,
şi accentul său din Sud deveni mai pronunţat în timp ce
căuta să o pună la punct pe noua proprietăreasă, într-un
mod politicos.
— Nu e nimic rău în asta. Nu, dacă vrei să vinzi ceva. Dacă
vrei doar să stai toată ziua şi să nu faci nimic, nu e rău
deloc.
Lauren se abţinu să nu surâdă, dar tot nu înţelegea despre
ce vorbeau. Tocmai voia să întrebe, când sora cea mare
exclamă:
— O, Doamne, uită-te în cutia de sub masă, surioară.
Edna cred că se răsuceşte în mormânt.
Cealaltă tresări şi-şi duse mâna la gură, în timp ce privea
în direcţia indicată.
Lauren măsura peste un metru şaptezeci, dar nu putea să
vadă, peste ele, pentru a-şi da seama ce le atrăsese atenţia.
Tocmai avea de gând să întrebe, când cele două femei se
întoarseră indignate. Lauren le-o tăie:
— Ce-ar fi să clarificăm lucrurile. Cine sunteţi şi de ce
arătaţi aşa de indignate?
Femeile se îmbujorară, iar cea mai scundă îi răspunse cu
un chicotit de stânjeneală.
— O, biata de mine, cred că am uitat de bunele maniere.
Eu sunt Matilda Crocher şi aceasta este sora mea, Petulia Le
Point, dar prietenii ne spun Tillie şi Toots – şi tu poţi să ne
spui aşa, drăguţă. Suntem vecinele tale, amândouă văduve,
ştii, cum era şi draga ta mătuşă Edna înainte de a se
prăpădi, vara trecută.
— Eu sunt Lauren Kennedy, după cum bine ştiţi,
încântată să vă cunosc, dar şi puţin uimită. Avocatul mătuşii
7
Edna mi-a spus că moartea a survenit pe neaşteptate, iar
dumneavoastră vă purtaţi ca şi cum ea ar fi ştiut că n-o s-o
mai ducă mult şi v-a rugat să supravegheaţi lucrurile.
— Nu să supraveghem, drăguţă, să urmărim numai.
Mătuşa ta avea cea mai mare încredere în priceperea ta. Dar
ştia că tu nu cunoşti comerţul cu antichităţi, aşa că ne-a
rugat pe noi să venim şi să ne oferim serviciile când ai
nevoie. Am fi putut veni mai devreme, dar n-am vrut să crezi
că ne amestecăm în treburile tale. Ne-am gândit să aşteptăm
deschiderea oficială. Cred că ar fi trebuit să bănuim că ceva
nu e în regulă, prea ţi-a trebuit mult timp.
— Dar tot nu înţeleg ce e rău, spuse Lauren cu exasperare
în glas.
— Poate că rău e un cuvânt prea tare, surioară, spuse
plină de tact cea care îşi zicea Toots.
Matilda îşi ignoră sora şi explică:
— Oamenii sunt ciudaţi când e vorba de antichităţi,
Lauren. Dacă toate sunt prea ordonate şi curate, ei îşi
închipuie imediat că şi preţurile or să fie mai mari. Lor le
place să creadă că fac un chilipir cumpărând antichităţi.
Lauren se gândi, apoi dădu din cap.
— Înţeleg ce spuneţi şi aveţi perfectă dreptate, dar eu am
studiat mult în ultimele săptămâni; mătuşa Edna are aici
câteva piese foarte valoroase. Cu siguranţă, nimeni nu o să le
ia drept vechituri.
Tillie şi Toots schimbară o privire, care spunea destul de
clar că amândouă o credeau pe Lauren cam înceată la minte.
Toots încercă să explice.
— Păi, bineînţeles că sunt câteva piese minunate aici!
Unele dintre ele fiind chiar din casa noastră, nu ştiai?
Fireşte, vrei să iei un preţ bun pe ele, dar trebuie să laşi
impresia că le dai pe nimica. Vânzarea de antichităţi e o
adevărată artă, iar iluzia este o parte importantă a ei, zise,
aplecându-se să o bată pe umăr pe Lauren. Dar nu-ţi face
griji, drăguţă. Noi o să te ajutăm. I-am promis solemn Ednei
şi cuvântul unei lady este de aur.
Lauren zâmbi pentru prima dată, fermecată de
amabilitatea lor sudistă demodată.
8
 — Şi eu vă mulţumesc. Îşi aminti, atunci, de exclamaţiile
îngrozite pe care le auzise cu câteva minute mai înainte şi
schimbă subiectul. Acum câtva timp păreaţi amândouă
foarte tulburate.
— Da, desigur, surioară, trebuie să-i spui despre lampă, îi
aminti Toots surorii mai mici.
— Am observat o cutie pe care încercai să o ascunzi sub
masa aceea din colţ. Aveai dreptate când ai apreciat ca
adevărate vechituri majoritatea lucrurilor de aici, Lauren
dragă, dar unul dintre obiecte – o lampă de bronz – era
păstrat ca o comoară de mătuşa Edna. De fapt, nici măcar
nu se gândea să o vândă şi n-ar fi vârât-o niciodată într-o
cutie. Cred că ar trebui să o aşezi într-un loc important, în
memoria scumpei Edna.
Asta era tot? Dacă aşa le-ar fi liniştit pe cele două
simpatice intruse, se gândi Lauren, ar atârna-o de tavan, în
mijlocul camerei. Se repezi la masă şi, aplecându-se, scoase
din cutie o lampă de o formă curioasă. Ţinând-o la distanţă,
ca să nu-şi murdărească hainele, examină obiectul de bronz
coclit.
— Asta e?
Amândouă doamnele zâmbiră şi încuviinţară cu
însufleţire. Lampa era asemănătoare unei clepsidre, având
un gât ce se termina cu un vârf ascuţit şi un mâner care
deschidea capacul. Era din bronz, încrustată cu frunze şi
flori. Deşi într-o altă epocă ar fi putut fi considerată
frumoasă, cel puţin aşa îşi închipuia Lauren, înfăţişarea
orientală a lămpii nu o atrăgea deloc.
— E ceva deosebit, într-adevăr, dar nu-mi amintesc să fi
văzut în vreun catalog că ar fi deosebit de valoroasă.
— Noi nu am spus că ar avea vreo valoare pe piaţă,
drăguţă, dar pentru Edna era nepreţuită, spuse Toots.
Bine, dacă pentru a câştiga aprobarea celor două doamne
era suficient să pună lampa la loc de cinste, o va face
bucuroasă. Îndreptându-se spre tejghea, o aşeză într-un raft,
chiar în spatele casei de marcat.
— Aici e bine?
— Păi, nu e extraordinar, surioară? întrebă Tillie. Nu e
9
chiar locul în care o ţinea Edna?
— Cred că da, încuviinţă Toots, privind-o aprobator pe
Lauren. Acum, dacă ai să răvăşeşti puţin lucrurile pe ici pe
colo şi o să laşi praful să se aşeze la loc, cred că o să fii o
negustoreasă cu mult succes, drăguţă.
Când cele două femei plecară, în sfârşit, Lauren se gândi la
sfatul lor. Poate aveau dreptate. De fapt, ce ştia ea despre
antichităţi? Întotdeauna urâse lucrurile vechi; prefera liniile
simple şi netede, luciul mobilei moderne lăcuite, florile de
mătase şi accesoriile nichelate. Era, fără îndoială, o femeie a
anilor ’90. Poate că aici dezordinea era ordine, fără jocuri de
cuvinte. Se uită împrejurul ei, apoi din nou la lampa aşezată
acum la loc de cinste. Dar praful? Aici nu trebuia să cedeze.
Luă lampa, găsi o cârpă sub tejghea şi începu să o frece
din răsputeri. Trebuia să caute ceva care să-i dea strălucire.
Orice ar fi avut de gând să facă, uită repede când un fir de
fum începu să iasă din lampă. Aproape o scăpă din mâini,
dar amintindu-şi de vorbele surorilor în legătură cu
dragostea mătuşii pentru acel obiect, o puse repede pe
tejghea.
Clipi de câteva ori, crezând că norul de fum era un miraj,
dar fumul continua să iasă din lampă şi apoi să capete
formă. Forma unui om!
Lauren îşi înăbuşi un ţipăt ducând pumnul la gură. Îşi
pierdea minţile?
Fumul – sau omul – începuse să se coloreze şi să îşi piardă
transparenţa.
Lauren închise ochii, lăsându-se să cadă ameţită în
scaunul de lângă casa de marcat. Cred că s-a zis cu mine,
gândi ea. Începu să plângă în hohote, îngropându-şi faţa în
mâini şi dând frâu liber emoţiilor pe care de mult timp nu le
luase în seamă.
Nu o încântase niciodată ideea de a veni la New Orleans;
nu dorise nimic altceva decât să stea în Chicago, la slujba ei
în publicitate şi să se mărite cu Charles. După ce ea avusese
doar două avansări, iar Charles, care venise la companie un
an după ea, continuase să urce scara ierarhică, se simţise
aproape distrusă. Îi păruse bine pentru Charles. Doar îl
10
iubea. Încercase cu încăpăţânare să rămână lucidă,
argumentând că era destul de tânără ca să-şi atingă scopul,
chiar să găsească o nouă companie dacă era necesar. Dar
trebuise să recunoască faptul că lucrurile nu avansau aşa
cum ar fi dorit ea. Se părea că Charles nu avea de gând să
anunţe logodna lor, iar ascensiunea ei stagnase. Când
telefonase avocatul mătuşii ca să-i spună de testamentul
Ednei, aproape că îndrăznise să spere că, dacă ar mări
distanţa dintre ea şi mulţimea de probleme care o asaltau, s-
ar rezolva toate. Dar nu reuşise decât să se amăgească.
Nimic nu mersese mai bine. De fapt, totul părea mai rău ca
niciodată.
— Vai, mamă, nu se poate să fie dracul aşa de negru!
Sărind în picioare, atinse cu umărul o sticlă de pe raft.
Dar, înainte ca aceasta să cadă, bărbatul care tocmai
vorbise, nu se ştie cum, reuşise să parcurgă într-o fracţiune
de secundă mai mult de cinci picioare şi o prinse din zbor.
Lauren se retrase puţin în colţul în care se afla.
— Cine… cine eşti?
Bărbatul surâse, zâmbetul tăindu-i faţa în două.
— Eugene mi-e numele, magice mi-s faptele.
Lauren simţi că i se înmoaie genunchii de uşurare.
— Ah, mulţumesc lui Dumnezeu. Eşti magician. Râse
încetişor. Pentru câteva momente chiar am crezut că mi-am
pierdut minţile.
Bărbatul nu răspunse, dar continuă să zâmbească, în timp
ce se cocoţa pe tejghea, încrucişându-şi braţele şi picioarele,
studiind-o cu atenţie.
— Ei, Lauren, ce se întâmplă?
Zâmbetul slab al femeii se stinse brusc.
— De unde ştii cum mă cheamă?
— Mi-a spus Edna.
— Ai cunoscut-o pe mătuşa? întrebă Lauren, remarcând
înfăţişarea ciudată a omului. Părul castaniu zburlit, faţa
slabă şi colţuroasă, ochelari cu rame de sârmă, şi cu cioc,
avea ceva din Woody Allen. Cămaşa lălâie, brodată şi
pantalonii cu fundul larg alcătuiau un costum din anii ’60,
asortat cu sandale din pai. De ce oare se împrietenise mătuşa
11
Edna cu o persoană atât de ciudată? Păi, arăta ca o relicvă
de la Woodstock şi, deşi tocmai fusese martora unor numere
de magie uimitoare, el nu părea deloc să fie un tip cu succes.
— Edna şi cu mine ne-am cunoscut de mult. Era o lady
haioasă, mătuşa ta. Ştia cum să se poarte.
Haioasă? Dumnezeule! Era din altă lume.
— Dar când… adică cum ai întâlnit-o pe mătuşa mea?
Trăgându-se absent de bărbuţă, Eugene părea că-şi
cântăreşte cu grijă răspunsul.
— S-ar putea spune că, pur şi simplu, am apărut într-o zi.
Prin ’61, cred. Da, aşa e. Tocmai îşi deschidea magazinul aici.
De atunci, am rămas împreună. Nu se întâmplă mereu aşa
ceva. Eu sunt un tip hoinar, s-ar putea spune, dar Edna era
isteaţă şi cunoştea exact cuvintele potrivite ca să mă ţină
prin preajmă. De altfel, era foarte liniştit pe aici. Mătuşa avea
un fel de a fi de genul „trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să
trăiască“, pentru a se înţelege cu toată lumea. Am descoperit-
o pe ea şi o nouă epocă, şi m-am hotărât să le îmbrăţişez pe
amândouă.
Lauren îşi frecă stânjenită fruntea şi, deşi era încă
devreme, se simţea deja cam obosită. Crezuse că ziua de azi o
să fie interesantă, dar vizitatorii pe care îi avusese până
acum o epuizaseră.
— Ei bine, sunt încântată să te cunosc, domnule…?
Bărbatul zâmbi.
— Niciun domn, spune-mi Eugene.
— O.K., Eugene. Cum spuneam, sunt încântată să te
cunosc, dar chiar am multă treabă de făcut.
Eugene aruncă o privire prin magazin, clătinând din cap.
— Se pare că ai făcut prea mult, mamă.
Alt critic? Groaznic! Degetele lui Lauren găsiră locul de la
tâmplă unde se înfiripa o durere de cap şi începu să-l
maseze, făcând cercuri mici cu degetele.
— Uite, Eugene, două dintre prietenele mătuşii Edna
tocmai au trecut pe aici şi mi-au arătat greşelile, aşa că, dacă
nu te superi…
— Ei, e-n regulă, tu eşti şefa.
Lauren începu să zâmbească, dar ţipă uimită când omul
12
acela ciudat apăru lângă ea aşezându-se pe tejghea alături
de braţul ei.
— Uite ce e, ştiu că eşti magician şi asta e grozav… Cred,
dar mă cam deranjezi. Te rog, nu mai face lucrul ăsta care…
care…
— Te-nnebuneşte? Ei, dar o să te obişnuieşti. Cum ţi-am
mai spus, tu eşti şefa, dar cred că ar trebui să înţelegi că eu
nu sunt chiar un magician, cel puţin, nu aşa cum crezi tu.
Lauren vru să se mai dea puţin înapoi, dar era deja în colţ.
— Atunci, ce eşti? întrebă cu precauţie.
— Sunt un djinn1. Eugene, djinn. Te-ai prins? Pe mine mă
cheamă Ali Simm Simm, dar am vrut să mă modernizez prin
anii ’60. Edna m-a ajutat să-mi găsesc alt nume.
Pe Lauren nu o mai ţineau genunchii. Încetişor, se lăsă pe
podea, îşi strânse picioarele şi îşi aşeză faţa în poală.
— O, Doamne, e adevărat. Chiar că nu mai pot.
Eugene fu într-o secundă lângă ea.
— Ei, mamă, dar nu arăţi bine deloc. Eşti albă ca o stafie
şi, crede-mă, am cunoscut câteva la vremea mea. Cele mai
multe sunt albe ca varul şi tu ai putea fi confundată cu una,
acum. Bătând-o uşor pe umăr, continuă: Uite, mai bine bea
asta.
Lauren ridică privirea şi îl văzu pe bărbat lângă ea. Făcuse
să apară din aer un pahar cu coniac pe care i-l oferea,
privind-o blând cu ochii întunecaţi. Încercă să se opună, dar
se răzgândi. Dacă chiar era nebună, atunci ce importanţă
mai avea dacă bea coniac la nouă şi jumătate dimineaţa?
Oricum, nu era real. Se înecă în timp ce înghiţea lichidul tare
şi arzător. Avea, într-adevăr, efect asupra ei; îşi dădu seama
de asta, pe măsură ce începea să se încălzească şi să se
liniştească.
După câteva minute, Eugene îi întinse mâna şi o ajută să
se ridice.
— Te simţi mai bine? o întrebă.
— Cred că da, cel puţin, nu mai sunt ameţită. Dar, tot nu

1
Gene în original – djin – spirit din „O mie şi una de nopţi“, joc de cuvinte. (n.
trad.).
13
înţeleg.
— Ei, e normal. Doar nu în fiecare zi dă buzna un djinn în
viaţa ta, nu? Nu-ţi face griji. Mătuşa Edna a fost şi ea destul
de şocată. Se scărpină în cap, apoi zâmbi. Napoleon a fost cel
mai rău caz pe care l-am avut. Nebunul mai că nu a sărit pe
geam când a frecat lampa şi am apărut. Acum încerc să fiu
mai subtil, dar nu ştiu cum să o scot la capăt cu fumul.
Lauren îşi dădu seama că rămăsese cu gura căscată, dar
nu putea să o închidă pentru nimic în lume.
— Napoleon? Adică, Bonaparte?
— Ăla-i tipul.
— Chiar l-ai cunoscut pe Napoleon şi ai fost djinnul lui, i-
ai împlinit trei dorinţe şi toate capriciile?
Eugene încuviinţă.
— Te miră? Doar nu crezi că o frumuseţe ca Josefina şi-ar
fi pierdut timpul cu curcanul ăla înfoiat, fără puţin ajutor din
partea mea?
Ori din cauza coniacului, ori chiar era ţicnită, dar Lauren
îl crezu. Proptind un cot pe tejghea, se aşeză cu bărbia în
palmă.
— Dacă erai într-adevăr acolo, cum de a greşit-o la
Waterloo?
Eugene păru să se supere de întrebare.
— Ei, acum, mamă, treaba aia nu o pune pe seama mea.
Am încercat să-l previn că avea numai trei dorinţe, dar era
un individ încăpăţânat. Rău de tot, ştii? Tot timpul punea
câte ceva la cale. Era megaloman. Îşi închipuia că nu poate
să greşească. Dar tensiunea! Uau, era ceva pasionant. Avea
insomnii şi crize teribile de ulcer. De-asta se învârtea tot
timpul cu mâna înfiptă în jachetă, apăsându-şi stomacul.
Durerea era îngrozitoare, dar nu voia să asculte. I-am spus
să o lase mai moale, dar şi-a folosit dorinţele cum a făcut cu
toate în viaţă. Prea repede. Pe urmă, m-a îmbarcat cu
ambalaj cu tot, spre America, astfel încât niciunul dintre
duşmanii lui din Franţa să nu poată pune mâna pe mine.
— Şi căror alţi oameni celebri din istorie le-ai împlinit
dorinţe?
Eugene se înroşi.
14
 — Acum încerci să mă faci să mă laud, mamă, şi asta nu e
corect. Sunt doar un biet djinn bătrân, care-i ascultă pe
Janis Joplin şi Mamas and the Papas când nu e chemat. Mor
după muzică. Poţi să crezi asta?
Pentru prima dată în ziua aceea, Lauren râse cu adevărat.
Cum de fusese aşa de norocoasă să se aleagă cu un djinn
uitat de timp din anii ’60?
— Da, Eugene, cred că pot să cred foarte bine.
Eugene îi întoarse zâmbetul, apoi aruncă o privire prin
magazin.
— Ştii, mamă, Tillie şi Toots au dreptate. Te-ai străduit să
faci ca totul să arate atât de bine, încât nimeni n-o să
cumpere nimic de la tine.
Lauren îi urmări privirea, apoi ridică din umeri.
— Dacă te am pe tine, poate că nu trebuie să mai îmi fac
griji cu asta. Eşti pregătit să-mi îndeplineşti nişte dorinţe,
nu-i aşa?
Eugene se încruntă, trăgându-se din nou de barbă.
— Chiar vrei să ţi le pui acum? N-ai auzit ce ţi-am povestit
despre Corsican? Dacă nu era aşa de nerăbdător, n-ar fi
pierdut bătălia de la Waterloo.
— Dar urăsc magazinul ăsta de antichităţi. Urăsc ceea ce e
vechi! oftă jenată de îndată ce spuse aceste cuvinte. Of, nu de
tine era vorba. Eşti foarte bătrân, nu-i aşa?
— Vârsta este o stare a minţii, răspunse aspru Eugene. Eu
mă simt ca de treizeci de ani, dar, dacă vrei să ştii exact,
tocmai mi-am sărbătorit ziua de naştere, acum două luni.
Exact două mii treizeci de ani.
Lauren nu se putu stăpâni.
— Uau!
— Uite cum o să facem, spuse Eugene, cu spatele la ea,
încă supărat, după ton. Ai puţină răbdare, mamă. Te
gândeşti bine la ce-ţi doreşti şi când te hotărăşti la ceva, nu
ai decât să freci lampa şi am să vin în fugă… de fapt, în fum.
— Nu pleca, Eugene! Vreau să te mai întreb câte ceva
despre toate astea.
Dar Eugene dispăruse cât ai clipi. Lauren era uimită că
deja îi simţea lipsa. Oftă, părându-i rău că-l supărase, apoi
15
tresări când o strigă din spate.
— Aici, mamă. M-am gândit c-ar fi mai bine să schimb
afişul de la geam dacă vrei să stăm de vorbă. N-are rost să
fim întrerupţi de clienţi chiar în mijlocul lucrurilor.
Lauren se uită la afişul care acum arăta „Închis“.
— Te-ai gândit bine. De altfel, după cum ţi-am spus, acum
că eşti aici să mă ajuţi, nu ştiu dacă mai vreau să deschid
magazinul.
Eugene se aşezase din nou lângă ea, pe tejghea.
— Nu face asta, Eugene! Cel puţin până când o să mă mai
obişnuiesc cu tine.
— Mi se pare că vrei să-ţi pui o dorinţă chiar acum. Deci,
ce-o să fie?
— Nu mă grăbesc chiar aşa de tare. Dar aş vrea să înţeleg.
Am dreptul la trei dorinţe, nu-i aşa?
Eugene încuviinţă.
— Pe vremuri erau mai multe. Aladin îndeplinea oricât de
multe dorinţe. Dar oamenii s-au făcut lacomi, aşa că ne-am
sindicalizat prin anii ’20 – adică 1920. Unul dintre primele
lucruri pe care le-am făcut a fost să stabilim o limită.
— Bine, dar aş putea să pun nişte dorinţe de probă? Ştii,
să sondez terenul. Adică, e posibil?
Eugene păru că nu o aude, deoarece studia un tatuaj de
pe braţ, pe care scria „Peace“, dar o luă prin surprindere
răspunzându-i pe neaşteptate.
— Mda, cred c-ar fi în regulă, dar trebuie să ai grijă cum le
formulezi. Nu poţi chiar să zici „îmi doresc“, pen’ că atunci o
să trebuiască să ţi le şi îndeplinesc. Dar poţi să zici, de
exemplu, „Ce-ar fi dacă mi-aş dori?“
Lauren zâmbi. Zâmbi de-a binelea, cum nu o mai făcuse
de mult. Avea să fie nostim.
— Bine, zise ea. Ce-ar fi dacă mi-aş dori să fiu înapoi la
Chicago, la slujba mea de la compania de publicitate, şi cu o
avansare?
— Asta-i uşor. Le-ai avea pe toate. Ai putea chiar să-ţi
doreşti să fii vedeta lor, să visezi la cea mai grozavă
promovare din branşă. Asta s-ar întâmpla! Dar, Lauren, n-ai
fi fericită. Eu pot să îndeplinesc dorinţele tale, dar nu pot să
16
schimb voinţa celorlalţi.
Speranţele lui Lauren se năruiră.
— Deci, vrei să spui că, şi dacă obţin avansarea, şi ajung
vedeta lor, Clifton Hedges o să susţină în continuare că
femeile trebuie ţinute acasă, la coada tigăii, să vadă de copii,
iar bărbaţii tot îmi vor vrea capul pentru orice fleac.
— Da, mamă, aşa e.
— Şi dacă mi-aş dori ca Charles şi cu mine să ne
căsătorim, ar fi acelaşi lucru?
Eugene ridică din umeri.
— Mi-e teamă că da, dar întrebarea e de ce vrei tu să te
legi la cap cu un fante constipat ca Charles Edmund
Dumont?
— Ştii de Charles? Ştii tot?
— Acum, nu te ambala, dar mătuşa ta m-a rugat să-l
verific pe acest Charles şi l-am urmărit. Un fante constipat,
dacă pot să spun aşa.
— Chiar l-ai cunoscut? întrebă Lauren. Când Eugene
încuviinţă, izbucni în râs. Numai gândindu-se la Charles, şi
vorbind cu cineva atât de excentric şi de ciudat ca Eugene, o
apuca râsul. Cu siguranţă că Charles i s-a părut lui Eugene
un îngâmfat. Şi, totuşi, ea ar fi trebuit să se simtă jignită; la
urma urmelor, erau ca şi logodiţi. Iar Charles era ceea ce ea
îşi dorise întotdeauna. El reprezenta tot ce era mai important
pentru ea, stabilitate, siguranţă, posibilitate de afirmare.
Pe măsură ce râsul i se stingea pe buze, o învăluia un
simţământ de tristeţe. Suspină şi se lăsă pe un scaun,
prinzându-şi genunchii cu mâinile.
— Of, Eugene, sunt foarte încurcată. Tot ce mi-am dorit a
fost să am succes. Să fiu fericită şi iubită. Am fost, o vreme…
fericită şi am avut succes. Cred că două din trei, nu-i rău. Pe
urmă, mătuşa Edna mi-a lăsat toţi banii ăştia şi am crezut că
am scăpat de griji. Am cumpărat BMW-ul ăsta de afară şi am
de gând să folosesc o mare parte din bani pentru nunta mea
care va fi într-un an sau doi. Asta dacă Charles şi cu mine ne
vom logodi vreodată oficial. E foarte precaut şi, câteodată, nu
pot să nu mă întreb dacă nu cumva am fost împreună numai
pentru că el credea că l-aş fi putut ajuta să avanseze în
17
slujbă.
— Îngâmfaţi ca el găseşti cu 10 bani duzina şi nu merită
să te necăjeşti pentru el, spuse Eugene cu blândeţe. Ştiu că
abia ne-am cunoscut, dar mătuşa Edna mi-a povestit o
mulţime despre tine. Tu meriţi ceva deosebit, pe cineva care
să fie nebun după tine doar pentru că eşti tu, chiar şi
împotriva dorinţei tale. Te-ai prins?
Lauren îşi simţea ochii umezi şi i se pusese un nod în gât,
aşa că îşi exprimă mulţumirea pentru compliment printr-un
zâmbet abia schiţat. Şi asta nu că nu ar fi apreciat ce făcea
Eugene, ci pentru că îi amintea de bunătatea mătuşii pe care
o iubise atât de mult şi o pierduse. De asemenea, se gândea
la fericirea pe care o trăise pe vremea când Charles începuse
să-i facă curte. El reuşise să-i dea impresia că era
importantă, necesară, ca şi cum părerile ei ar fi contat. Dar
nici nu putea să uite că asta se întâmplase la început.
Ulterior, de când cu avansarea lui la companie, de prea
multe ori părea plictisit de orice tentativă de independenţă.
Uite, de exemplu, excursia ei în Louisiana. Se purtase de-a
dreptul grosolan, luând în râs hotărârea ei de a îndeplini
dorinţele mătuşii. Ce dacă Eugene îl luase la ochi pe Charles
Dumont? Ce dacă se cam grăbise când îl alesese pe Charles
să-şi împartă viaţa cu el? Oftă şi apoi, dintr-o răsuflare, îşi
mărturisi temerile cu glas tare.
— Ei, dacă ai dreptate în ceea ce-l priveşte pe Charles, mi-
aş dori să-l întâlnesc pe acel cineva deosebit, Eugene.
Lauren nu-şi dădu seama că-şi pusese o dorinţă decât în
momentul când îl văzu pe Eugene că închide ochii,
încrucişează braţele şi începe să tremure foarte tare.
Deschise gura să protesteze, când deodată înţelese că ceea
ce se întâmpla cu el făcea parte din ritualul de îndeplinire a
dorinţelor.
— Nu, nu, vru ea să strige, dar se auzi un zgomot puternic
în faţa magazinului care-i opri cuvintele.
Eugene era deja la fereastră. Aruncând o privire peste
umăr la Lauren, îi spuse:
— Cred că a sosit Făt-Frumos.

18
 DOI

— Vai, nu, spuse Lauren. Spune-mi că zgomotul acela nu

a fost ceea ce cred eu.
Eugene zâmbi cu gura până la urechi.
— Ei, şi tu, se cereau măsuri excepţionale. De altfel, nu-i
decât o zgârietură, pot s-o aranjez cât ai clipi din ochi.
Lauren oftă înfuriată şi se îndreptă către uşa de la intrare,
care se izbi de perete.
— Ştiu că e închis, începu să spună străinul, care tocmai
intrase, arătând peste umăr la afişul de pe uşă. Dar vreau
să-l găsesc pe proprietarul maşinii de afară.
Lauren se trezi cu ochii plini de lacrimi. Doar nu era să
plângă! O să se aşeze chiar acolo, în mijlocul podelei, şi o să
plângă de mama focului. O să dea din picioare, o să ţipe şi o
să facă nişte istericale cum nu o văzuse mama ei în toţi anii
copilăriei. Pur şi simplu, nu era corect! Nu, nu maşina ei cea
nouă!
Brusc, lacrimile se uscară tot atât de repede pe cât
apăruseră, fiind înlocuite de un val de furie.
— Uite ce e, domnule, dacă mi-ai zgâriat doar puţin
maşina, ai să-mi plăteşti cu vârf şi îndesat. Şi deodată furia îi
trecu şi pufni în râs. Să-i plătească cu vârf şi îndesat? După
cum arăta, probabil că n-avea decât nişte mărunţiş prin
buzunare.
Evident, era încă pe punctul de a face o criză de nervi. Ba
fusese gata să plângă, ba aşa de furioasă, încât era gata să
distrugă totul; iar acum, pur şi simplu, chicotea. Păi, nu mai
chicotise de un veac.
Uitându-se de la unul la altul, îşi trecu o mână prin păr.
— Îmi pare rău, dar nu cred că mă pot ocupa de asta
acum. Eugene, ai vrea să vorbeşti tu, te rog, cu acest…
domn? Du-te şi vezi ce stricăciuni sunt la maşina mea, mi-ai
19
lovit maşina, nu?
Străinul vârî degetele mari în buzunarele blugilor şi se lăsă
pe călcâie.
— Mi-e teamă că da, deşi, pentru nimic în lume, nu-mi pot
imagina cum s-a întâmplat. Cu un minut în urmă mă
gândeam la aniversarea fetiţei mele, ce să-i cumpăr, ştiţi cum
e… Şi pe urmă, poc! zâmbi strâmb şi ridică din umeri în
semn de scuze. Totuşi, nu-i chiar aşa de rău. Dacă aţi veni
până afară să vă uitaţi, aş putea să vă dau şi numele
companiei mele de asigurări. Putem aranja totul în câteva
minute.
Îşi îndreptă atenţia către Eugene, preferind să trateze cu
bărbatul acesta ciudat, care stătea ca un indian pe tejghea,
decât să încerce să se înţeleagă cu fata asta nervoasă.
Eugene ajunse la uşă atât de repede, încât Lauren şi
străinul fură uimiţi.
— Mă-ntorc imediat cu situaţia accidentului, mamă. Stai
liniştită.
Eugene deschise uşa, aşteptă să iasă noul-venit şi spuse
către Lauren:
— Nu-i rău, hâm?
Lauren deschise gura să ţipe de furie, dar Eugene
dispăruse deja, aşa că bolborosi o înjurătură.
— De ce? întrebă ea în gol. Ce am făcut să merit toate
astea? Spune-mi! zise ea, îndreptându-se spre fereastra din
faţă şi privind prin obloane.
Nemulţumirea ei crescu când constată că din acea poziţie
îi era imposibil să-şi dea seama de mărimea stricăciunii de la
maşină. Îşi îndreptă atenţia către feţele celor doi bărbaţi.
Eugene râdea de mama focului. Străinul… zâmbea cu gura
până la urechi; ridica din umeri şi vorbea întruna.
Concentrându-se asupra lui, îşi reaminti vorbele lui
Eugene dinaintea plecării.
Nu-i rău? Nu, nu dacă eşti printre golani. Şi ăsta e unul
dintre ei. Găurile din genunchii blugilor s-ar potrivi unui
adolescent – şi felul în care îşi umfla… Ei, ajunge cu astea, se
certă ea în tăcere. Şi ce era cu tricoul ăla? Jazz musicians do
it with rhythm (Cântăreţii de jazz o fac cu suflet!). Părul,
20
aproape negru, era cu numai câţiva centimetri mai scurt
decât al ei şi se vedea clar că nu se bărbierise de câteva zile.
Tocmai atunci, se uită la ea şi îi aruncă un zâmbet. Sări ca
arsă înapoi de la fereastră. Bine, Eugene, are el cea mai
grozavă gură pe care am văzut-o vreodată, dar nici chiar tu
nu poţi contrazice spusele mătuşii Edna: „Ochii sunt oglinda
sufletului“. Or, ochii tipului ăstuia – deşi cei mai grozavi ochi
verzi pe care-i văzuse vreodată – categoric reflectau sufletul
unui diavol.
Îşi lungi gâtul şi îi zări maşina. Era parcată într-un fel
ciudat, parcă bara din faţă se rezema de aripă. Făcu ochii
mari de uimire. Se aşteptase la o rablă prăpădită, dar se trezi
uitându-se la o Vette decapotabilă, verde crud. Bine, nu
avusese dreptate. Tipul nu era un sărăntoc, dar nu trebuie
neapărat să nu ai bani ca să fii golan. Se încruntă văzându-i
pe cei doi bărbaţi cum râd. Ce o fi oare aşa de nostim cu
maşina ei? Avusese nevoie de doi ani ca să strângă destul
pentru a o plăti cu bani gheaţă. Tocmai avea de gând să se
ducă la ei şi să le zică vreo două, când cei doi se îndreptară
spre magazin. Eugene vorbea întruna, iar străinul cel frumos
râdea din nou.
— Ei? întrebă Lauren când intrară. Dar atenţia străinului
fu atrasă de Eugene, care era din nou aşezat pe tejghea, cu
braţele şi picioarele încrucişate.
— Cum face asta? o întrebă pe Lauren.
— El… el… ei, n-are importanţă. Spune-mi despre maşină.
Străinul se scărpină pe cap.
— Nu prea ştiu ce să-ţi spun. Când ţi-am lovit maşina, m-
am dat jos să văd stricăciunile. Nu erau mari la niciuna din
maşini, dar, oricum, se vedeau urmele. Dar când ne-am dus
să vedem cum stau lucrurile, abia dacă mai erau nişte
zgârieturi. E-n regulă. Asta cred că e grozav, dar tot nu ştiu
cum de…
Lauren nu-şi putu reţine un surâs ce i se furişă pe buze,
pe care-l transformă apoi în mulţumiri pentru djinn. Acesta
zâmbi prosteşte şi îi făcu cu ochiul, complice.
— Ei, ce-aţi zice voi doi dacă am ieşi să sărbătorim? sugeră
Eugene.
21
 — Să sărbătorim? se mirară în cor Lauren şi străinul.
— De ce nu? E închis pentru inventar, Lauren. Iar
dumneata, tinere, tocmai ai avut marea şansă să dai cu
maşina peste limuzina celei mai drăguţe domnişoare, recent
stabilită în New Orleans. Ca fiu al celui mai ospitalier oraş
din ţară, nu văd cum ai putea să nu-i oferi şefei mele o
ceaşcă cu cafea.
— Nu-l băga în seamă. Şi-a făcut un obicei prost, să se
amestece în treburile altora, spuse Lauren în timp ce se uita
la Eugene, mustrându-l din priviri.
Bărbatul îşi vârî din nou degetul mare în buzunarul
blugilor şi începu să se legene pe călcâie, cum mai făcuse şi
înainte. Deşi se stăpânea din răsputeri, Lauren nu se putea
opri să nu-i privească picioarele şi să nu-i admire coapsele
musculoase, strânse de blugi într-un fel destul de
ademenitor.
— Ascultă… începu ea.
— Nu, o întrerupse bărbatul. Ascultă tu. Eugene are
perfectă dreptate. Am terminat cu accidentul – probabil că s-
au ciocnit numai barele. Dar te-am speriat până la lacrimi.
Tot ce pot să fac acum este să-ţi ofer o cafea. De altfel, va fi
ceva nou şi pentru mine. Nu cred să fi fost în New Orleans
dimineaţa, în ultimii trei ani.
Lauren abia luă în seamă invitaţia. Era prea preocupată să
se lupte cu roşeaţa pe care o simţea cum o învăluie. Îi văzuse
lacrimile din ochi! Probabil, o credea proastă. Dar de ce-i
păsa de ce credea el? Deja, nu putea suferi nimic care avea
vreo legătură cu el.
— Ei bine? Ce spui?
Lauren clipi. Ce o fi crezând el că are să spună? Nu,
bineînţeles, dar, înainte de a putea să scoată vreun sunet,
„asistentul“ răspunse în locul ei.
— Hei, craiule, zice că da.
Străinul o luă de braţ, acest gest galant provocând
ridicarea unei sprâncene.
Lauren rămase pe loc, refuzând să se mişte până când nu
îi răspundea la câteva întrebări.
— Înainte să mergem, aş vrea să ştiu cine eşti? Înainte să
22
mergem? De unde îi venise ideea asta?
Bărbatul izbucni în râs şi, de data asta, primi mai mult
decât o sprânceană abia ridicată. Timbrul frumos, grav,
excitant al râsului său provocă o privire furioasă îndreptată
spre Eugene. Ei bine, o să le arate amândurora. Trebuia mai
mult decât un trup fierbinte, ochi frumoşi şi o voce sexy ca
să o facă să-şi piardă minţile. Era mai mult o persoană
cerebrală decât una sentimentală şi, în ciuda a ceea ce
credea domnul Eugene Djinnul, acum nu o prea nimerise cu
peţitul. Zâmbi, aşteptând ca bărbatul să se oprească din râs.
Ardea de nerăbdare să-i audă numele. Probabil, ceva luat
direct dintr-un roman de dragoste.
— Regret. După cum am mai spus, e încă prea devreme
pentru răspunsuri. Îi dădu drumul braţului şi îi întinse
mâna. Sam North, spuse el.
Lauren nu mai putu rezista zâmbetului satisfăcut. Da,
chiar ca din carte. Apoi se încruntă. Poate tocmai acolo îl
găsise prietenul mătuşii ei – într-un roman de dragoste. Da,
avea veşti pentru domnul Djinn. Putea foarte bine să aibă
douăzeci şi nouă de ani şi să fie aproape fată bătrână, dar nu
era încă aşa de disperată ca să-şi dorească un personaj ireal,
adus dintr-o carte.
— Acum, că am renunţat la formalităţi, eşti gata să
mergem? o întrebă el.
— Ăă, te superi dacă vorbesc, numai o secundă, cu…
asistentul meu?
Sam ridică din umeri.
— Bine. Eu o să ies afară şi o să scot maşina din şosea. Se
întoarse către omul cocoţat pe tejghea.
— Stai liniştit, Eugene.
Eugene zâmbi şi îşi desfăcu braţele atât cât să salute cu
degetele în V.
— Pace ţie, omule!
Lauren dădu ochii peste cap, dar, de îndată ce se închise
uşa, se întoarse spre Eugene, sfredelindu-l cu privirea.
— Gata, Eugene. Ce e prea mult strică. Ştiu că mi-am dorit
un bărbat, dar nu cu adevărat… şi, chiar dacă ar fi fost aşa,
acesta nu poate fi domnul Sam cel Blând.
23
 — Da’ ce nu-ţi place la el, mamă? întrebă Eugene, cu ochii
măriţi de uimire. E frumos, deştept, talentat – e muzician, nu
ţi-am spus? Şi, mai ales, e convins că tu eşti o persoană
deosebită.
E convins? N-are niciun rost, Lauren. Nu-l lăsa pe Eugene să
te îmbrobodească cu linguşeli. Nu contează aparenţele.
— Da, cred că trebuia să ştiu că aşa gândeşti încă de când
l-am întâlnit pe bătrânul Chuck în Chicago.
Lauren nu-i luă în seamă ironia.
— Cât despre faptul că este muzician… ei bine, numai
asta, şi-mi piere orice dorinţă. Eu prefer adulţi responsabili
care muncesc pentru a-şi câştiga existenţa. Îmi pare rău,
Eugene, dar n-ai nimerit-o. Înşfăcă poşeta de sub tejghea, se
opri să-i arunce un zâmbet fin care spunea nu le poţi avea pe
toate, apoi se îndreptă către uşa din faţă. Se opri.
— De altfel, chiar dacă ar fi fost ceea ce îmi doream, aş fi
vrut să fie real; nu cineva adus din imaginaţia ta.
— Stai, mamă, e tot atât de adevărat ca şi tine. Djinnii
sunt capabili, o să vezi, dar nu chiar atât, încât să creeze un
om din nimic.
— Hai, Eugene, ai spus-o chiar tu. E prea bun – aparent,
cel puţin. Deci, vorbă multă, sărăcia omului. Data viitoare,
când ai să mai faci pe cineva să apară, ai grijă să vii cu un
nume care nu e chiar aşa de… de… Of, n-are importanță.
Râsul lui Eugene o urmări şi în afara magazinului.

Sam opri maşina la trei blocuri de magazinul de

antichităţi, în faţa unei mici cafenele.
— Da, cred că asta e, zise Lauren. Un zâmbet abia schiţat
îi apăru pe buze când îl auzi din nou.
— Mda. Fac cea mai bună cafea de cicoare din toată
Louisiana. Şi o să fie mai bună cu puţin coniac. Am dormit
numai trei ore. Am nevoie de ceva să mă aducă în formă.
Hai că asta era chiar culmea. Un muzician alcoolic şi
escroc! Când o să se întoarcă la magazin, o să se asigure că
Eugene o să fie dat afară din sindicatul lui. Între timp, tonul
o să fie deschis, politicos şi distant. O să-l plictisească de
moarte şi poate că o să arunce cafeaua alcoolizată, şi o va
24
aduce repede înapoi.
— Scuză-mă. De ce ai dormit numai trei ore? Adică, ştiu că
eşti muzician şi de aceea dormi ziua…
— A trebuit să mă scol să o duc pe fiică-mea la dentist.
— Eşti căsătorit? întrebă Lauren şi imediat regretă tonul
cu care o spusese. Şi ce dacă era? Oricum, nu avea să-l mai
vadă niciodată, iar faptul că beau împreună o cafea nu era
nimic compromiţător.
— Divorţat.
Până să-şi dea seama de cele spuse, Lauren se trezi
condusă de la maşină spre cafenea.
Încăperea în care intrară era asemenea multor altor mici
cafenele pe care le vizitase în săptămânile care urmaseră
sosirii ei în Big Easy. Ca şi oraşul, atmosfera din interior era
tihnită. Fotografii cu autograf ale celebrităţilor locale, inclusiv
Pete Fountain, câteva stele ale fotbalului şi Paul Prudhomme,
faimosul bucătar-şef, atârnau pe pereţi. Lauren îl recunoscu
pe bărbatul care stătea în spatele micului bar din colţ – faţa
îngustă, bărboasă, se regăsea în majoritatea fotografiilor. Cu
siguranţă, patronul. Mai multe plante, care cunoscuseră şi
zile mai bune, erau aşezate lângă ferestrele mari, iar mesele
erau acoperite cu plastic cenuşiu. Lauren încercă să-şi
ascundă dezgustul, făcându-şi de lucru cu şervetul împăturit
de pe masă.
— Cicoare, cafea simplă sau cu coniac? întrebă Sam.
— Cu coniac, răspunse Lauren, apoi aproape că rămase cu
gura căscată de uimire. Dar, de ce nu? Apărut abia de trei
ore în viaţa ei, deja îi crease destule neplăceri, încât să-l
zdruncine şi pe unul mai tare decât ea. Apoi mai ferm: sigur
cu coniac.
Sam zâmbi ştrengăreşte.
— Aşa, fetiţo. Îi făcu un semn bărbatului de la bar, apoi îşi
îndreptă din nou atenţia către fata de lângă el. Ce zici de
nişte beignets? Ştii, gogoşi. Cele făcute de Pierre pur şi
simplu ţi se topesc în gură.
De îndată ce fuseră serviţi, Sam o întrebă pe Lauren
despre venirea ei în New Orleans.
— Prietenul tău, Gene, mi-a spus că eşti din Chicago. Cum
25
de te-ai hotărât să te stabileşti în New Orleans?
Lauren amestecă băutura în cafea şi zise:
— Mătuşa mea a murit acum câteva luni. Nu a avut copii,
aşa că mi-a lăsat mie totul – casa, magazinul, tot ce avea. În
mod normal, nu m-aş fi gândit niciodată să mă mut aici, dar
anumite întâmplări din viaţă parcă au conspirat împotriva
mea.
— Aha, şi te bucuri? Îţi place în New Orleans?
— Să-mi placă? Îl urăsc! Văzând cum i se împreunaseră
sprâncenele, regretă imediat ieşirea ei nevinovată şi încercă
să-şi îmblânzească cuvintele. Adică, e atât de deosebit de
ceea ce cunosc eu. Mi-e teamă că sunt cam pedantă în ceea
ce priveşte ordinea, iar în Louisiana nu prea pare să se pună
mult preţ pe asta.
Din nou îşi simţi obrajii arzând în timp ce el o măsură din
priviri şi-i spuse pe un ton ironic.
— Păi, văd că-ţi faci într-adevăr probleme cu asta. Pun
pariu că toate bluzele tale stau aliniate la tine în dulap, nu-i
aşa?
— Sigur că da, începu Lauren, apoi se opri ca să-l
privească fix în timp ce duse ceaşca la buze. În secunda
următoare scoase un ţipăt ascuţit – îşi fripsese limba – apoi
aproape că-i turnă în cap lichidul fierbinte când îi văzu
zâmbetul.
Poate că Sam îşi dădu seama că mersese prea departe, aşa
că îi oferi o şansă de împăcare cu următoarele cuvinte:
— Eu iubesc oraşul ăsta caraghios, însă cred că nu e
pentru toată lumea. Dar nu înţeleg. Dacă îl urăşti, de ce nu
vinzi casa şi magazinul şi nu te muţi înapoi în Nord? Apropo,
ce făceai la Chicago? Se vede că nu te ocupai cu vânzarea de
antichităţi acolo.
— Sunt contabil-şef la o renumită firmă de publicitate. Dar
nu e aşa de simplu. Dintr-un anumit motiv, cum ţi-am mai
spus, viaţa mea era în pragul unei crize când a murit mătuşa
Edna – dar nu vreau să vorbesc despre asta. Pe urmă, a fost
dorinţa ei ca cel puţin să încerc. Mi-a lăsat totul. Simt că îi
datorez, cel puţin, atâta lucru.
Sam zâmbi la răspunsul ei şi, cu ceaşca în mână, se lăsă
26
pe cele două picioare din spate ale scaunului şi o studie cu
neruşinare preţ de câteva secunde.
— Dă-mi voie să ţi-o spun pe-a dreaptă. Simţurile tale
delicate sunt deranjate de dezordine. Conduci o maşină
trăsnet, deci ai lovele. Se vede că ai o educaţie bună şi eşti
ambiţioasă. Pe deasupra, te mai şi sacrifici. Doamnă, cred că
nu poţi fi reală, eşti perfectă.
Lauren căscă ochii de uimire auzind obrăznicia şi iar simţi
cum o podidesc lacrimile de autocompătimire. Dar nu avea
de gând să-i ofere satisfacţia de a o vedea plângând.
— Evident, domnule North, aceasta a fost o greşeală. Dădu
scaunul la o parte, înşfăcă poşeta şi se ridică. Scoase repede
o bancnotă de cinci dolari şi o aruncă pe masă. Ar fi vrut să
plece fără multă vorbă, dar nu se putu stăpâni. Întâmplător,
sunt convinsă că sunt o persoană foarte bine organizată; o
femeie a anilor ’90. Cineva cu care un necioplit ca dumneata
se vede că nu a avut de-a face niciodată.
Sam reveni pe cele patru picioare ale scaunului cu un
zgomot surd.
— Din contră, iubito, am atâta experienţă cu tipe de genul
tău, încât să-mi ajungă pentru o viaţă. Fosta mea soţie era
doamna Super woman. De asta şi este acum doamna ex.
— O femeie foarte norocoasă, fosta ta soţie, fu replica
tăioasă a lui Lauren.

Când ajunse înapoi la magazin, Lauren era lividă. Oricum,

l-ar fi refuzat pe Sam s-o aducă înapoi, chiar dacă acesta s-ar
fi oferit să o facă. Dar mizerabilul, pur şi simplu, rămăsese
acolo când ea ieşise.
Erau numai trei blocuri între cafenea şi magazin – sau atât
ar fi trebuit să fie, dar o luase în direcţia opusă când ieşise
afară. Ceea ce ar fi trebuit să fie o plimbare de cinci minute
se transformase într-o corvoadă de o oră.
O dureau picioarele. Capul îi vâjâia. Era furioasă, iar
Eugene, dacă ar fi ştiut ce era mai bine pentru el, s-ar fi
vârât înapoi în sticla lui.
Dar se pare că lui Eugene nu-i prea păsa de integritatea
lui fizică, de vreme ce se aşezase pe un scrin mare şi făcea pe
27
gazda.
Pentru puţină vreme, Lauren uită de supărarea cu străinul
cel frumos şi chiar de Eugene, când îşi dădu seama că avea
un oaspete. Lauren se uită la femeia aşezată cu picioarele
încrucişate pe un bufet vechi, ciudat îmbrăcată, cu tivul
rochiei, bogat brodat, strâns în jurul genunchilor. Femeia,
deşi nu era deloc tânără, îşi purta părul blond spălăcit în
codiţe împletite cu mărgele. Lauren încercă să nu se uite
prea insistent, deşi ar fi putut jura că necunoscuta purta un
inel mic de aur în nas, iar cerceii cât roata carului erau în
formă de semn al păcii.
Alt djinn? se întrebă Lauren. Minunat. Pur şi simplu, de
groază!
Ducându-şi mâna la frunte şi acoperindu-şi ochii, se
sprijini de tejghea. Dacă n-ar fi ştiut cum stă treaba, ar fi
putut jura că se afla în „Zona Crepusculară“ şi tocmai
călătorise înapoi în timp, în anii ’60.
O voce venind din stânga ei o făcu să sară în sus de
spaimă.
— Te simţi bine, mamă? întrebă Eugene.
— La naiba, Eugene, să nu mai faci asta!
Eugene se dădu înapoi, cu mâinile ridicate a supunere.
— Îmi pare rău, mamă. Cred că am uitat că nu te-ai
învăţat deocamdată cu felul în care mă mişc. Sunt atât de
obişnuit cu Edna şi cu Lovey, aici, încât am uitat de mine.
— Lovey? articulă Lauren când îşi luă mâinile de la ochi şi
aruncă o privire întrebătoare la femeia aceea ciudată aşezată
pe bufet.
— A, îmi pare rău, n-o cunoşti pe Lovey. Eugene făcu
prezentările. Lauren Kennedy, ţi-o prezint pe Lovey True.
Lovey ţine magazinul dietetic, Gustul vieţii, vecin cu tine. Ea
şi mătuşa ta Edna au fost prietene bune.
Păi, cel puţin, ea nu este un djinn, gândi Lauren schiţând
un zâmbet, înainte de a se întoarce din nou către Eugene.
— Crezi că ai putea să-mi faci rost de vreo două aspirine şi
un pahar cu apă?
Apa şi pastilele apărură aproape imediat în mâinile întinse
ale lui Eugene.
28
 — Dorinţele tale sunt porunci pentru mine, mamă.
— Lauren… te rog, spune-mi Lauren.
Lovey şi Eugene schimbară zâmbete înţelegătoare care o
enervară şi mai mult pe Lauren.
— Pentru că tot ne aflăm la capitolul dorinţe, Eugene…
— A, da, cum a mers cu prietenul nostru, muzicianul?
întrebă Eugene. A venit acum câteva minute. Nu părea prea
încântat. A luat numai o păpuşă – mireasa de ceramică – şi a
plecat. Voiam să-l întreb ce părere are despre tine, dar mi s-a
părut că şi pe el îl durea capul, aşa că am lăsat-o baltă, îi
spuse Eugene.
Lauren se încruntă.
— S-a întors aici? A cumpărat o păpuşă? Clătină din cap
şi mai derutată. Nu înţeleg. Credeam că a venit pentru că l-ai
făcut să-mi lovească maşina.
— Se pare că ţi-a lovit maşina în momentul în care i-a
venit ideea să cumpere o păpuşă veche pentru aniversarea
fetiţei lui, explică Eugene.
— Deci, cum spunem, prima mea dorinţă s-a dus. Făt-
Frumos s-a dovedit a fi tipul cel mai nesuferit pe care l-am
văzut vreodată.
— Imposibil, răspunse Eugene cu blândeţe. Sam North
este domnul Corectitudine în persoană.
— Sam North este un nenorocit grosolan şi insuportabil, şi
o mare greşeală a ta. Poţi fi tu grozav la altele, să te fereşti de
lovituri, să scoţi apă şi aspirină din pământ, din iarbă verde
şi să te mişti într-o clipită de colo-colo, dar ca peţitor eşti un
dezastru. Crede-mă, Eugene, dacă asta e tot ce poţi să dai,
mai bine întoarce-te la treburile tale de djinn.
Lauren era într-adevăr afectată de comentariile grosolane
ale muzicianului şi mai mult decât tulburată de toate
întâmplările din dimineaţa aceea. Avusese de gând să
lămurească situaţia, fiind foarte impresionată, dar rămase
mirată când văzu privirea schimbată între Eugene şi Lovey.
Ar fi băgat mâna în foc că erau amândoi speriaţi. Dar de ce?
Înainte să poată întreba, Eugene începu să caşte şi să se
întindă ostentativ, scuzându-se că se întoarce în sticlă să
tragă un pui de somn. Dispăru într-un norişor de fum.
29
 Îndată, Lovey îşi întinse picioarele subţiri şi îşi săltă trupul
voinic de pe bufet.
— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Lauren. Sper că o să-ţi
placă aici. Dacă pot să te ajut cu ceva, ştii unde mă găseşti.
Lauren sesiză imediat încruntarea din privirea lui Lovey.
Ce s-a întâmplat? Ce-am spus? L-am rănit pe Eugene când i-
am spus că a dat-o în bară cu Sam North? Aşa e, dar n-are a
face. Oricum, nu sunt în căutarea unui bărbat acum. Totuşi,
nu am vrut să-l supăr pe Eugene. Lovey se uita ţintă în
podea, urmărind un cerc făcut cu piciorul.
— Chiar că trebuie să mă întorc la magazin. Tocmai am
angajat o vânzătoare nouă şi nu ştiu dacă se poate descurca
singură mai mult de cinci minute.
Deşi era extenuată din cauza dimineţii aceleia atât de
ciudate şi nebuneşti, Lauren fu surprinsă de elanul cu care
se desprinse de lângă tejghea. Din câţiva paşi străbătu
distanţa dintre ele şi o apucă pe Lovey de umăr.
— Stai puţin, te rog. Chiar l-am supărat pe Eugene, nu-i
aşa?
Lovey ridică privirea, apoi o coborî din nou.
— Nu ştiu dacă Eugene mi-ar da voie să te necăjesc.
— Uite ce e, nu prea mă pricep la regulile djinnilor, dar mi
se pare, dacă îmi amintesc bine, că persoana care freacă
lampa sau sticla, sau obiectul în care trăieşte djinnul este
stăpânul lui, la o adică. Aşa e?
Lovey ridică din umeri.
— Cred că da.
— Atunci, nu ar trebui să mi se spună când ceva nu e,
într-adevăr, în regulă?
După alte câteva încercări, Lovey se lăsă condusă în
spatele magazinului, unde, fără prea multă tragere de inimă,
îi spuse adevărul lui Lauren.
Când Lovey termină ce avea de spus, Lauren îşi schimbă
înfăţişarea, cam nesigură, de proprietară de magazin, cu
aceea, mai autoritară, pe care o arborase când era în
conducerea companiei.
— O.K.! Hai să vedem dacă am înţeles bine. Djinnii nu
mor, dar îşi pierd puterile. Dar, înainte, dau semne de boală,
30
nemaifiind în stare să îndeplinească unele dorinţe. Până
acum e bine?
Ochii căprui ai lui Lovey se umpluseră de lacrimi.
Încuviinţă cu buzele tremurând.
— Eugene a apărut aici în anii lui de glorie, iar mai târziu,
au fost, e drept, nişte semne. Dar nimic aşa de serios ca
neîndeplinirea unei dorinţe. Dacă a greşit cu Sam North al
tău, atunci acesta ar fi primul semn că în curând ne va
părăsi…
— Ţii foarte mult la Eugene, nu-i aşa?
— L-am îndrăgit din prima clipă în care l-am văzut, cu ani
în urmă.
— Şi nu putem face nimic?
Lovey nu răspunse, dar roşeaţa care-i năvăli în obraji ţinu
loc de răspuns.
— Ba da! Dar de ce?
Lovey clătină din cap.
— Eu nu pot să fac nimic, nu?
— Pentru că îl iubeşti.
Lovey încuviinţă şi trase zgomotos aerul pe nas.
— Asta înseamnă că este ceva ce pot eu să fac, dar tu nu
poţi să-mi spui, aşa e?
Lovey îşi strânse buzele şi privi din nou în pământ,
refuzând să mai spună ceva. Lauren o apucă de mână şi o
târî după ea, afară din magazin.
— Hai, hai să ne plimbăm şi să stăm puţin de vorbă.
O dată ieşite, Lauren începu să-i enumere tot felul de
posibilităţi. De fiecare dată, Lovey era din ce în ce mai
abătută şi nu mai spunea nimic. În cele din urmă, Lauren îi
sugeră ceea ce îi era cel mai puţin pe plac.
— Bine, deci nu poţi să-mi spui, dar dacă eu am greşit? Şi
dacă numai domnul muzică şi cu mine am pornit cu
stângul? Şi Eugene nu e deloc pe cale să-şi piardă puterile?
Pentru prima oară, Lovey îşi ridică privirea din pământ.
Faţa ei se lumină dintr-o dată când o întâlni pe-a lui Lauren.
— Oh, Lauren, crezi că e posibil? Păreai atât de neclintită
adineaori, încât chiar şi Eugene era convins că a dat-o în
bară.
31
 Lauren se blestemă în gând, pentru că scosese porumbelul
din gură. Ştia că nu se înşelase. Sam North reprezenta tot
ceea ce detesta la un bărbat. Ideea era să se prefacă până
când va fi în stare să întreprindă ceva pentru a-l salva pe
Eugene. Nu şi-ar fi închipuit că asta putea să însemne atât
de mult pentru ea. Îl întâlnise pe omuleţul acela ciudat cu
numai câteva ore înainte şi deja îi făcuse viaţa cu mult mai
complicată. În ciuda hotărârii ei de a nu agrea pe nimeni şi
nimic în New Orleans, trebuia să recunoască în Eugene un
djinn care putea fi îndrăgit. Îşi dădu seama că Lovey îi
vorbea.
— Iartă-mă, ce spuneai?
— Te-am întrebat dacă o să te duci să-l cauţi pe Sam şi să
încerci. E foarte important, Lauren.
— Sigur că o să mă duc, Lovey, mârâi Lauren. Să-l caut pe
bărbatul acela? În niciun caz! Trebuia să existe şi o altă cale.
Îi strânse mâna lui Lovey. Uite, trebuie să mă întorc la
magazin. Nu-ţi face griji. O scoatem noi la capăt, îţi promit.
Lovey zâmbi, cu ochii încă trişti, dar Lauren întrezări un
licăr de speranţă.
De îndată ce ajunse la magazin, îl chemă pe Eugene
frecând lampa. Când apăru fumul, Lauren îşi dădu seama că
începuse să se obişnuiască cu ritualul acela ciudat.
— Îmi pare rău că te deranjez, Eugene, dar m-am gândit,
n-a fost numai vina ta că Sam a apărut aşa deodată la uşa
mea. Aruncând o privire pe furiş, Lauren remarcă umerii
căzuţi şi privirea de câine bătut. Îşi continuă tirada
plimbându-se de colo-colo prin cameră şi gesticulând, aşa
cum făcea la agenţia de publicitate unde lucrase. Gândeşte-
te puţin la asta. Era doar o dorinţă de probă, faptul că mi-a
scăpat ceva legat de Domnul Corect, a fost doar aşa… nimic
serios. Nu uita că Charles mă aşteaptă nerăbdător la
Chicago. Se opri în faţa lui desfăcându-şi braţele. Ce părere
ai?
Eugene zâmbi cu jumătate de gură, ridicându-se s-o bată
pe umăr.
— Cred că eşti o fată foarte drăguţă, întocmai cum spunea
Edna, şi mă bucur că încerci a mă face să mă simt mai bine.
32
 — Nu, nu e asta! Chiar cred că subconştientul tău a
confundat limbuţia mea cu dorinţele mele. N-am putea s-o
luăm de la capăt cu cele trei dorinţe şi să uităm amândoi de
Sam North? Ce zici?
Cu inima grea, Eugene ridică din umeri a încuviinţare.
— Sigur că da, Lauren, putem să ne jucăm aşa, dar acum
trebuie să mă întorc. Sunt epuizat.
Lauren se încruntă. Dar unde e „mama“ şi celelalte cuvinte
nostime cum ar fi „să mă uşchesc“ în loc „să plec“?
Eugene zâmbi obosit.
— Prea mult efort, cred. Nu-ţi face griji, o să mă refac după
un pui de somn.
— Dar dacă mă hotărăsc să-mi pun o dorinţă? Dacă
dormi, nici nu o să ştii că m-am hotărât la ceva. Cum putem
dovedi că eşti la fel de bun ca înainte, în felul ăsta?
— O să ştiu, spuse el. Oriunde oi fi, o să-ţi aud dorinţa.
— Sigur? întrebă Lauren, nu prea convinsă.
— Uite ce e, tu îţi pui o dorinţă şi eu îţi trimit un semnal
ca să ştii că ţi s-a împlinit. Văzându-i privirea, adăugă: Ai
încredere în mine, Lauren, am s-o aud, am s-o îndeplinesc şi
o să-ţi dai seama că e după pofta inimii tale.
Lauren simţi că e pe punctul de a izbucni în lacrimi. N-ar
fi trebuit să accepte niciodată să vină în New Orleans. Ar fi
fost mai bine să fi scos proprietatea la vânzare şi să-i lase pe
avocaţi şi pe agenţii imobiliari să se ocupe de toate. Ea nu
era în stare nici măcar să-l facă pe acest djinn amărât să se
simtă mai bine. Şi el săracu’ încerca să o înveselească.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Eugene, sforţându-se din
răsputeri, apăru lângă ea. Luând-o pe după umeri, o întrebă
dacă putea să o ajute cu vreun sfat. Simţindu-se înduioşată,
Lauren acceptă, smiorcăindu-se.
— Ascultă, copilă, ştiu o mulţime despre tine de la mătuşa
ta. De exemplu, ştiu că siguranţa este prima pe lista ta de
priorităţi, că eşti precaută din fire şi ţi-e teamă de riscuri.
Cam nepotrivit cu gustul meu, dar mătuşa Edna avea
încredere în tine şi ţi-a lăsat averea ei. Aşa că acum ai
siguranţa pe care ţi-ai dorit-o întotdeauna; doar că viaţa
înseamnă ceva mai mult decât banii. Djinn-ul se opri,
33
ridicând din umerii osoşi. Am avut încredere în judecata
Ednei mai mult decât în oricine altcineva pe care l-am
întâlnit de-a lungul secolelor, aşa că nu prea cred că o să ai
mare nevoie de vrăjile mele. Am să mă străduiesc să-ţi
îndeplinesc dorinţele pe care ţi le pui, dar cred că, de fapt, tu
ai nevoie numai să înveţi cum să faci ca să o laşi mai moale,
să te bucuri mai mult de viaţă şi să ai încredere în ceea ce
simţi.
Câteva momente mai târziu, djinnul dispăru din nou în
sticla lui şi Lauren se hotărî să închidă magazinul. Prima zi
fusese un dezastru, iar acum se simţea mai deprimată ca
niciodată de când venise în New Orleans.
— Dar, la naiba, am să găsesc eu o cale să te ajut, Eugene,
spuse ea trecând pe lângă lampă, ca să închidă casa de
marcat.
În timp ce se învârtea prin magazin, stingând luminile şi
încuind uşile, se gândea cum să facă să îşi ţină promisiunea.
Poate, dacă şi-ar pune nişte dorinţe uşor de… dar n-ar fi
mers. Cu Sam North chiar că o dăduse în bară, aşa că, dacă
găsea cum să-l salveze pe djinn, nu mai avea importanţă ce
îşi dorea.
Tocmai ajunse la maşină, când Lovey True îi făcu semn de
vizavi.
— U-u, Lauren, stai puţin.
Lauren aşteptă, cu zâmbetul pe buze, apropierea ei, fiindcă
simţise dintr-o dată că era la fel de important ca Lovey să fie
încurajată ca şi Eugene.
— Plec mai devreme, zise ea, în timp ce Lovey traversa
strada îngustă. Trebuie să mă gândesc la ceva.
— În legătură cu Eugene? Fii binecuvântată. Are el un fel
de a ţi se vârî pe sub piele imediat, nu-i aşa?
Faţa femeii se luminase toată de un zâmbet pe care Lauren
îl găsi irezistibil.
— Aşa e. E un tip deosebit. O bătu pe umărul grăsuţ,
deschizând portiera cu mâna cealaltă şi punând deja un
picior înăuntru. O să găsim noi ceva ca să-l ţinem pe lângă
noi, nu-ţi face griji.
— Nu, nu-mi fac, spuse Lovey. De când mi-ai spus că te-ai
34
înşelat, probabil, în ceea ce-l priveşte pe Sam North, mă simt
mai bine. Şi când te gândeşti că eu îmi fac mereu griji, din
orice.
Lauren oftă în sinea ei, dar îşi păstră zâmbetul pe buze.
— Păi, într-adevăr e bărbatul cel mai frumos pe care l-am
întâlnit vreodată. Aceasta o spuse repede şi, tot atât de
repede, schimbă subiectul. Mă întrebam, în legătură cu
numele dumitale, Lovey. Ţi l-ai ales singură? E atât de
deosebit şi de potrivit.
Lovey râse, un chicotit încântat de fetiţă care pluti în jurul
lor.
— Nu, părinţii mei sunt de vină pentru asta. Erau la un
concert al Beatles-ilor când au apucat-o pe mama durerile
facerii. Tocmai interpretau cântecul acela favorit al ei, „Love
Me Do“. Mi-au spus Lovey ca un omagiu. Gândeşte-te că se
putea şi mai rău, dacă iei în consideraţie toate hit-urile
Beatles. Ce zici? Îi făcu cu mâna şi se întoarse să plece, dar
reveni repede în faţa fetei. O, Lauren, aproape că uitasem de
ce te-am oprit. Sam North.
Lauren aproape că se dădu înapoi, dar reuşi să se arate
interesată.
— Ce e cu el?
— Nu ţi-am spus unde îl poţi găsi. Eu îl cunosc, vine
mereu la mine la magazin. Cântă la pian la The Jazzy Lady în
fiecare seară. Mai mult, sunteţi vecini.

35
 TREI

Sam se frecă la ochi să-şi alunge somnul, apoi aruncă o

privire, prin lumina slabă, la ceasul de pe perete. Deja şase şi
jumătate. Îi promisese fiicei sale, Casey, şi mătuşilor, că o să
vină la cină înainte de a pleca la club. Aproape toate serile,
încerca să petreacă o oră-două cu fiica lui, dar astă-seară ar
fi vrut să renunţe. Ar fi rămas numai cu trei ore de somn.
Dar, bineînţeles că nici nu se punea problema. Astăzi era
ziua lui Casey.
Aruncând plapuma, se dădu jos din pat şi, cam ameţit de
somn, îşi trase blugii. Lipăind cu picioarele goale pe podeaua
de stejar, se îndreptă spre baie să se stropească cu apă rece
pe faţă. Privindu-şi în oglindă faţa udă, fu surprins de mina
încruntată. Fusese o zi lamentabilă întru totul. Şi el era
singurul vinovat. Mătuşile se oferiseră să cumpere ele cadoul
lui Casey, în locul lui, dar el insistase să o facă el însuşi.
Greşeala numărul unu. Dacă le-ar fi lăsat, nu ar fi întâlnit-o
pe noua proprietăreasă a magazinului de antichităţi.
A doua greşeală fusese invitaţia adresată domnişoarei
Chicago, la o ceaşcă cu cafea. Îşi lăsase hormonii să o ia
înaintea judecăţii. În ciuda faptului că se simţise atras de ea
din prima clipă, îşi dăduse seama că nu era genul lui. Şi asta
nu pentru că nu i-ar fi plăcut blondele suple şi cu tupeu. La
naiba, îi plăceau toate genurile de femei – blonde, brune,
roşcate, chiar şi chele – dar nu tipele agasante şi autoritare
ca aceea cu care fusese căsătorit timp de patru ani.
Îşi şterse faţa cu prosopul, îmbrăcă un tricou curat şi îşi
trecu pieptănul prin păr, în tot acest timp revăzând cu ochii
minţii dimineaţa aceea afurisită. De fapt, mai făcuse acest
lucru şi în pat, după ce o luase pe Casey de la dentist, iar
somnul îl ocolise. Partea cea mai proastă din toate era că el
se considera singurul vinovat.
36
 Ceea ce-i stricase somnul fusese faptul că recunoştea că
sfârşitul dezastruos al întrevederii cu Lauren de la cafenea se
datorase lui.
Nu era vina ei că fusese căsătorit cu o femeie care avea ca
obsesii munca şi ura faţă de bărbaţi, fiind, în plus, foarte
încântată de persoana ei. Dar nici el nu fusese corect când o
asemănase pe Lauren cu fosta lui nevastă, recunoştea asta.
Nici ea nu era vinovată de faptul că nu-i plăcea New Orleans-
ul sau că era ambiţioasă, şi îşi dorea mai mult decât un mic
magazin de antichităţi. Dar totul îi era dureros de familiar.
Nu avea el oare aceeaşi discuţie de fiecare dată când vorbea
cu mama lui Casey?
„Cum de poţi suporta, Sam?“ spusese ea când îi telefonase,
cu o seară înainte, ca să stabilească întoarcerea lui Casey la
New York, cu avionul, săptămâna viitoare, pentru începerea
noului an şcolar. „Să fii în afara curentului, ţintuit acolo ca
într-un insectar – scuză-mi comparaţia, iubitule – cântând
muzică ieftină turiştilor – pentru numele lui Dumnezeu“.
Auzind asta, închisese telefonul.
Nu, categoric, nu fusese cinstit cu Lauren. Se purtase ca
un ticălos când o lăsase să plece din cafenea, fără să se ofere
să o conducă înapoi. Se calmase deja când îşi terminase
cafeaua, recunoscându-şi chiar şi vina de a fi provocat-o pe
Lauren. Ar fi trebuit să o aştepte când se întorsese la
magazin să cumpere păpuşa. Sau, şi mai bine, ar fi trebuit să
se ducă să o caute, când îşi dăduse seama că, probabil, se
rătăcise pe străzile acelea care semănau între ele. Dar el nu
făcuse nimic din toate acestea. Cumpărase numai păpuşa de
la hippy-ul ăla caraghios şi plecase. Oricum, plătise pentru
greşeala lui şi o să se simtă groaznic astă-seară la club, după
ce pierduse atâta somn.
Luă din dulap un smoching curat, pantalonii şi o cămaşă
pe care le aruncă pe pat. Tocmai se pregătea să-şi scoată
pantofii, când auzi un zgomot la geam. Zâmbind, pentru
prima dată de când se trezise, în ziua aceea, se duse la
fereastră să-i facă semn fiicei lui că o să coboare imediat. Se
gândi că nu ar fi trebuit să o încurajeze să-l trezească
aruncând cu pietricele în geam. Când venise în vizită anul
37
trecut, în prima zi din postul Paştilor, abia reuşise să
lovească mirtul care creştea lângă garajul apartamentului pe
care-l ceruse pentru el, când mătuşile se mutaseră în casa
cea mare. Acum, rareori nu reuşea să nimerească fereastra
drept în mijloc.
Se îndepărtă de la fereastră, când observă cum se reflecta
lumina soarelui la zenit în părul blond-auriu de pe trotuarul
de alături. Lipindu-şi faţa de fereastră, se strădui să
privească mai atent. Desigur, ochii îi jucau o festă. Femeia
care ieşea din casă nu putea fi Lauren. Nu i-ar fi spus
mătuşile lui că se mutase cineva în casa Ednei Jarrod?
Frânturi de conversaţii începură imediat să-i revină în
minte:
„E chiar o fată drăguţă, nepoata scumpei noastre Edna“.
Şi, „Aş vrea să mergem la magazin ca să o ajutăm să se
aranjeze, dar ştiu că Edna ne-a rugat să o lăsăm să se
descurce singură“.
Şi ce spusese Casey chiar ieri? Ceva despre doamna cea
elegantă care locuia peste drum şi o luase să caute raci.
Sărind câte trei trepte şi năpustindu-se în fugă pe uşa de
la intrare, aproape că-şi dărâmă fiica.
— Hei, tati! Da’ un’ te duci?
— Iartă-mă, scumpo. Sam făcu o pauză, cât să o mângâie
pe creştetul blond, dar privirea îi fugea către casa Ednei
Jarrod. Cum se simte fetiţa mea?
— Mai bine, după ce o să-şi deschidă cadourile, se alintă
Casey, cu năsucul încreţit de un surâs.
Sam se opri, se plesni peste frunte şi îşi strânse fiica la
piept.
— Iartă-mă, Case, cred că sunt încă pe jumătate adormit.
La mulţi ani!
— Mulţumesc, tati.
— Cum e să fii o femeie matură de zece ani?
Casey oftă şi îşi dădu ochii peste cap.
— Când are loc marea sărbătorire? întrebă Sam.
— Abia după cină, spuse Casey, făcând pe supărata. Aşa
că, trezeşte-te, ca să putem mânca, vrei? Doamne, am crezut
că o să dormi toată ziua.
38
 Sam ciufuli în joacă părul fetei.
— Hei, nu vrei să-i dai puţin răgaz bătrânului tău tată? N-
am dormit decât vreo două ore. A trebuit să cumpăr un
cadou mai deosebit în dimineaţa asta.
Casey chicoti.
— Dă-mi nişte indicii ca să nu mor de nerăbdare cât timp
aştept.
— Nici măcar unul.
— Nesuferitule, mormăi Casey.
— Gata masa?
— Nu, mătuşa Tillie zice că mai durează cincisprezece sau
douăzeci de minute.
Privirea lui Sam aluneca spre casa vecină, apoi înapoi la
fiică-sa.
— Ei, Case, cum o cheamă pe doamna cu care ai fost ieri
la pescuit de raci?
— Lauren. De ce? Înainte ca tatăl să poată răspunde,
Casey zări subiectul discuţiei lor ieşind pe uşa din spate a
casei şi îndreptându-se spre debarcader. A, am înţeles. Ai
văzut-o, probabil, de la fereastră. Sexy, nu?
— Ce ştii tu ce e aia sexy, copilu’, întrebă Sam, gândind în
sinea lui că era chiar cuvântul pe care l-ar fi folosit el. Cel
puţin până acum, când o vedea în maiou şi şort. Dar ce era
cu pescuitul de raci? Asta era ceva care nu se potrivea cu
arţăgoasa domnişoară Lauren Kennedy.
Casey trecu pe lângă el, deschizând uşa grea.
— Cina peste un sfert de oră, tati, nu uita.
— O.K. Du-te şi te spală. Spune-le mătuşilor că vin şi eu
imediat. Îi zâmbi larg şi îi făcu cu ochiul. Mă duc până la
debarcader, să mă dezmorţesc puţin după somn.
Casey chicoti cu veselie copilărească, dar privirea spunea
mai mult decât ar fi trebuit pentru vârsta ei. Vorbele de la
plecare, chiar înainte de a închide uşa, nu puteau să vină
decât de la o tânără de treizeci de ani.
— Du-te către sud, tată. Trebuie să te cam grăbeşti ca s-o
ajungi.
Sam nu trebui să se grăbească prea tare. Lauren se
aşezase, câteva sute de metri mai încolo, pe un buştean albit
39
de vreme. Stătea cu coatele pe genunchi şi cu faţa în mâini,
privind un vapor care tocmai dădea cotul râului.
— Bună! spuse Sam cam tare. N-am vrut să te sperii. Te
simţi bine?
Lauren îi întoarse spatele, fără a părea speriată de apariţia
lui neaşteptată.
— Bună! reuşi doar să spună.
— Pot să mă aşez lângă tine?
— Aşa deci, eşti vecinul meu.
— Da, tocmai am aflat şi eu asta.
— Ce mică-i lumea, murmură Lauren.
Sam se aşeză lângă ea pe buştean şi-i spuse cu umor în
glas:
— Nu pari prea tulburată.
— Ah, iartă-mă, cred că am fost cam nepoliticoasă. Eram
cu mintea în altă parte.
— Nu într-un loc prea vesel, dacă ar fi să mă iau după
vocea ta melancolică.
Lauren ridică din umeri.
— De fapt, mă gândeam la vremurile fericite de altădată.
Obişnuiam să vin aici în fiecare an, în copilărie, să-mi petrec
vacanţa de vară la mătuşa mea. Unchiul Paul era tot timpul
plecat în călătorii de afaceri, aşa că Edna şi cu mine veneam
aici să pescuim raci sau să luăm ceva din lumina stelelor,
sau să mirosim iasomia. Mi-a fost tare dor de ea astăzi.
Deodată, Sam începu să râdă, dar se opri brusc când văzu
privirea serioasă a lui Lauren.
— Îmi pare rău, Lauren, nu râdeam de tine, ci de o
amintire şi de cât de aiurită a fost ziua de astăzi.
Lauren nu răspunse şi continuă să-l privească încruntată.
— Uite ce e, îi explică el, astăzi am intrat în magazinul tău
numai ca să-i cumpăr fiicei mele un cadou pentru ziua ei de
naştere. Când ţi-am lovit maşina, am uitat de cadou. La
cafenea m-am făcut de râs de-a binelea. Apoi, mi-am adus
aminte de păpuşă, m-am întors la magazin şi ar fi trebuit să
te aştept. Asta arată cât de nătărău am fost. Se opri privind
în jos la o colonie de furnici care-şi vedeau cu sârg de treabă.
Îmi pare, într-adevăr, foarte rău de modul în care m-am
40
purtat. Aveam de gând să vin mâine la magazin şi să-mi cer
scuze. Pe urmă, mi-au revenit în minte frânturi din discuţiile
mătuşilor şi ale fiicei mele Casey. Şi acum, cea mai
incredibilă coincidenţă, te ştiu.
Privirea lui Lauren deveni surprinsă.
— Ce tot spui acolo? Bineînţeles că mă ştii. M-ai întâlnit
azi-dimineaţă, dar nu înţeleg ce e aşa nostim în asta.
Sam chicotea şi dădea din cap în acelaşi timp.
— Cum ziceam, îmi pare rău, dar când îţi spun că te
cunosc, nu înseamnă că de azi-dimineaţă. Te cunosc de ani
de zile. Nu-mi mai aminteam numele. Asta pentru că tu ai
fost mereu Wendy.
— Ce… zise ea repede, după care îşi duse mâna la gură
înainte de a murmura: Peter?
— Da, Peter Pan, eu sunt. Cred că ne-am jucat aşa vreo
două sau trei veri. O apucă de mână şi o ridică în picioare.
Uită-te acolo. Vezi, printre copaci. Acolo era Never-Never
Land, iar dincolo, Mermaid Lagoon.
Lauren râdea şi ea acum.
— Nu-mi vine să cred. Eram prea mică să-mi aduc aminte
numele tău, nu puteam să am mai mult de şapte-opt ani,
ultima dată când te-am văzut.
— Opt, cred, eu aveam doisprezece când părinţii mei au
considerat că eram pregătit pentru şcoala militară. După
aceea, am mers în tabere de vară.
— Ce s-a mai întâmplat cu John şi cu Michael?
Pentru o secundă, Sam nu înţelese.
— Aha, fratele meu, Scott, şi băieţelul din susul străzii.
Cum îl chema oare? Ei bine, n-are importanţă. Scott, da.
Pentru tine, el era John. A murit acum doi ani de inimă.
— Oh, Sam, îmi pare rău. Câţi ani avea, pentru numele lui
Dumnezeu?
— Numai treizeci şi doi, murmură Sam, cu privirea
pierdută în zare către Mississippi, ca şi cum l-ar fi văzut
acolo pe fratele său.
Niciunul nu mai vorbi câteva minute. Lauren se întoarse,
permiţându-i un moment de reculegere. Tăcerea era
apăsătoare, ca parfumul iasomiei.
41
 — Părinţii tăi? întrebă Lauren după un timp.
— Au murit şi ei, mama s-a prăpădit când eram încă în
liceu. Tata a avut un atac de inimă la doi ani după ce am
terminat colegiul. În tot acest timp, vorbise cu spatele la ea,
dar se întoarse brusc, uimind-o cu zâmbetul acela uluitor pe
care acum şi-l amintea foarte bine. Nu-mi vine să cred că am
regăsit-o pe Wendy după atâţia ani. Veni să se aşeze din nou
lângă ea. Ştii, n-aş fi crezut că doamna pe care am întâlnit-o
dimineaţă poate fi băieţoiul de altădată. S-ar părea că te-ai
răzgândit şi te-ai hotărât să te faci mare.
Lauren îşi prinse picioarele cu mâinile şi-şi sprijini bărbia
de genunchi.
— Dacă-ţi aminteşti povestea, Wendy mereu voia să se
facă mare. Peter Pan, nu.
— Şi, probabil, îţi închipui că au trăit până la sfârşit
povestea, nu?
Lauren întoarse capul, astfel încât, acum, îşi sprijinea
obrazul pe genunchi, şi-i aruncă o privire.
— Nu ştiu. Ai mers la colegiu, te-ai însurat, ai făcut un
copil, ai încercat pentru o vreme.
Sam nu răspunse, dar se aplecă privind ţintă apa.
— Şi de ce n-a mers? întrebă Lauren.
— Ce? De ce nu m-am maturizat? Treaba nu merge
întotdeauna aşa cum ar trebui. Oamenii mari cresc prea
repede, se îmbolnăvesc de inimă şi mor.
— Şi când a murit fratele tău, te-ai hotărât să te întorci în
Never-Never Land?
— Nu chiar, dar pe-aproape.
Lauren privi în ochii lui verzi câtva timp, apoi se ridică
brusc.
— Ar fi poate timpul să mă împac cu mătuşile. Nu cred că
s-ar bucura dacă aş lipsi de la masa festivă de ziua lui Casey,
zise Sam.
— Mătuşile? întrebă Lauren, ştiind totuşi despre cine era
vorba.
— Mătuşile mele, ar trebui să spun. Tillie şi Toots pentru
oricine le cunoaşte. Nu pot să cred că n-au venit deja să se
prezinte. Le-am auzit vorbind despre tine, dar nu le-am dat
42
atenţie până acum.
— Bine-nţeles că au venit, chiar în dimineaţa asta, dar nu
am aflat că sunt mătuşile tale sau că suntem vecini decât
mai târziu.
Sam o privi zâmbindu-i.
— Ce zi, chiar şi pentru New Orleans se poate spune că a
fost neobişnuit de aiurită. Ştiind cât de mult îţi place
ordinea, cred că ai urât ziua asta.
O tachina doar, aşa că fu surprins când citi în ochii ei
supărarea.
— Ei, a fost doar o glumă, OK? Linişteşte-te, doamnă!
Lauren se ridică imediat. Merse câţiva paşi înainte de a se
întoarce pentru a-i întâlni privirea.
— Regret, nu văd unde e poanta. Nu-mi place să râdă
cineva de mine. Contrar a ceea ce crezi tu, unora le place să
se maturizeze. Îi întoarse spatele, dar îl privi peste umăr
destul pentru ca să-i spună, nu trebuia să te reţin. Întoarce-
te la aniversare. Ştiu că trebuie să fii la club peste câteva ore.
Sam se ridicase, de asemenea, şi acum îi privea spatele,
dar nu-i răspunse. Un muşchi de pe obraz se încordă
luptându-se cu enervarea produsă de aroganţa ei. Cine se
credea ea ca să-l judece? Nu ştia nimic despre el sau despre
munca lui, sau despre visele lui. Deschise gura ca să se
apere, dar o închise la loc. La naiba!
— Ştii, Lauren, erai o fetiţă drăguţă, aş vrea să mai fim
prieteni.
Lauren făcu o piruetă pe călcâi, se apropie de el şi-i întâlni
privirea ce i se păru tristă. Poate că era doar din cauza
soarelui, care se reflecta în ochii lui de culoarea smaraldului.
— Din păcate, nu mai suntem copii, Sam. Nici nu putem
să mai zicem că suntem prieteni într-o ţară de basm. Viaţa
nu e doar joc şi distracţii.
Sam râse.
— Nu pot să cred că tu găseşti mai multă plăcere în viaţă
decât în joc.
Lauren se înfurie din nou.
— Să nu îndrăzneşti să mă judeci! Eşti atât de pornit să
fugi de realitate, încât nu-ţi dai seama când viaţa adevărată
43
îţi dă câte o lovitură.
Sam îşi încrucişă braţele şi zâmbi.
— Lauren Kennedy, eşti o femeie care arată al naibii de
bine – mai ales când eşti înfierbântată, ca acum. Pasiunea –
chiar furia pasională – îţi vine foarte bine. Păcat că nu-ţi
găseşti o cale mai bună pe care să-ţi îndrepţi tot focul ăsta.
Prea enervată ca să-i răspundă, Lauren îi întoarse spatele.
Auzi scârţâitul pietrişului sub tălpile lui, dar apoi se aşternu
liniştea. Ce făcea? De ce stătea acolo? Dădu să se întoarcă,
dar era prea târziu. O luă de mână şi o întoarse cu faţa la el.
Lauren deschise gura să-l ia la întrebări, dar făcu ochii mari
când îşi dădu seama ce voia să facă şi vocea îi pieri când el
se aplecă şi o sărută.
O ţinea strâns cu o mână pe după gât şi cu cealaltă de
braţ, dar nu ar fi trebuit să-şi facă griji că l-ar fi putut
respinge. Era prea surprinsă ca să se mişte… până când
limba lui se furişă printre buzele ei. Se scutură ca străbătută
de un curent electric şi scoase un geamăt. Fu gata să se
smulgă din îmbrăţişare, dar Sam îi dădu drumul dintr-o
dată.
— Asta-ţi lipseşte, iubito, zise el, întorcându-se pe călcâie
şi îndepărtându-se.
Cum îndrăznea?! Cine dracu se credea? Ceea ce o
înnebunea însă era efectul pe care sărutul îl avusese asupra
ei. Îl iubea pe Charles, era ca şi logodită cu el. Charles era
bărbatul visurilor ei. Frumos în felul său, demn de încredere,
respectabil, ambiţios, iar când o ţinea în braţe şi o săruta se
simţea în siguranţă. Sărutul lui Sam o făcuse să se simtă
oricum, numai în siguranţă nu.
Îşi duse mâna la gură şi-şi dădu seama că încă mai simţea
apăsarea buzelor lui, gustul de mentă şi insistenţa limbii sale
îndrăzneţe şi curioase. „Mi-ar plăcea să mai încerce o dată“,
murmură ea cu supărare în glas şi izbi pietrişul cu tocul
sandalei. Ţipă când îl zări pe Sam la numai un metru în
spatele ei, şi care cu siguranţă că-i auzise murmurul. Părea
oarecum surprins de ceea ce auzise, dar în ochi i se aprinse o
scânteie răutăcioasă şi faţa i se lumină de zâmbetul său
obraznic.
44
 — Cu plăcere, domniţă, murmură.
Înainte să mai poată spune ceva, buzele lui găsiră din nou
buzele ei, şi de data asta, ea nu putu să nu răspundă
apăsării dulci. Nu mai raţiona. Tot ce putea face era să-şi
lase trupul să acţioneze ghidat de instinct.
În depărtare se auzea sirena unui vapor. În mod normal,
nu l-ar fi remarcat, dar nu era numai un avertisment
îndepărtat pentru celelalte vase, ci şi un sunet pe care-l
recunoscu ca semnalul djinnului. Oftă. Sam, de asemenea,
înainte de a-i da drumul din braţe, dar, de data asta, nu mai
spuse nimic. O întrebă din ochi, dar ea nu înţelese
întrebarea, aşa că trecu pe lângă el, aproape atingându-l, şi
îşi continuă drumul până când ieşi din raza lui vizuală şi
putu s-o ia la goană.

Ambele mătuşi îl priviră când intră în bucătărie.

— Ai avut o întâlnire plăcută cu Lauren? întrebă Toots.
— Da, răspunse el cu un zâmbet, în timp ce-şi trăgea un
scaun. Nu ştiu dacă a fost plăcută sau mai degrabă ciudată,
în timp ce îşi umplea farfuria cu cartofi şi cu friptură, zări
scaunul gol al fiicei lui. Unde e Casey?
— A terminat deja, dragă. I-am dat voie să se întoarcă în
camera ei. Voia să se uite la Growing Pains până când va
veni vremea să-şi desfacă darurile şi să mănânce tortul şi
îngheţata. E pasiunea ei, nu ştiai?
Sam zâmbi mătuşii Tillie.
— Da, cred că mi-aduc aminte.
Toots aduse din nou vorba de vecina lor.
— Nu-ţi place Lauren, dragă? Edna era sigură că o să-ţi
placă. Cum zicea ea despre Lauren şi Sam, Tillie?
— Spunea că întotdeauna s-a gândit că voi doi aţi fi
potriviţi unul pentru celălalt.
— Da, chiar aşa spunea, surioară.
Sam înghiţi o bucată de friptură pe nemestecate, apoi bău
o înghiţitură de vin, privindu-le pe cele două femei care îşi
zâmbeau mulţumite.
— Da, Edna era foarte isteaţă, dar pe asta n-a nimerit-o.
Apropo, cum de n-am aflat că Edna i-a lăsat toată averea
45
nepoatei ei?
— Păi, pentru că nu eşti niciodată atent, dragă, spuse
Tillie cu blândeţe. Eşti un băiat bun, dar ai fi putut să-ţi
petreci mai mult timp cu Edna înainte să se prăpădească.
— Cred că ai dreptate, recunoscu Sam luând o nouă
înghiţitură.
— Iar Lauren, dragă, nu-i aşa că e foarte drăguţă? nu-l
slăbi Toots, schimbând din nou un zâmbet pe furiş cu soră-
sa.
Sam privi pe rând la surorile tatălui său, în timp ce
continua să mănânce. Se purtau ciudat. După aceea, îşi
dădu seama. Încercau să facă pe peţitoarele. Fără-ndoială,
judecând după comentariile despre Edna Jarrod, discutaseră
toate astea cu ea înainte de a muri. Le zâmbi amândurora şi
le făcu cu ochiul, apoi, azvârlindu-şi şervetul pe masă, dădu
scaunul la o parte.
— Ei bine, cred că ar trebui să o lăsăm pe fetiţă să-şi
desfacă darurile. Cina a fost minunată, doamnelor. Îmi pare
rău că a trebuit să mă aşteptaţi.
Tillie şi Toots se ridicară imediat în picioare.
— Acum, că ai întâlnit-o, ai să încerci să o cunoşti mai
bine pe Lauren, nu-i aşa, dragă? întrebă Toots.
— Nu cred că ar fi cel mai bun lucru, spuse el în timp ce le
săruta pe obraji pe amândouă. Doamna nu prea pare să fie
de acord cu mine.
Toots clătină din cap, dar Tillie fu aceea care interveni.
— O, nu, dragă, nu se poate. Orice femeie te-ar iubi. De
altfel, e ceva magic aici. O simt eu. Tu nu, surioară? Îi făcu
cu ochiul lui Toots care se grăbi să aprobe.
— Absolut, şi ştii cum se spune, Sam, dragă. „Nu există
dragoste fără puţină vrajă“.
— Eu credeam că se spune „Nu există foc fără fum“, le
tachină Sam, în drum spre camera fetei.
Tillie îl bătu pe umăr.
— Tot aia e, dragă, tot aia.

46
 PATRU

Lauren trânti uşa de la bucătărie de-ajuns de tare ca să

zăngăne geamurile.
— Eugene! urlă ea şi aproape sări în sus când acesta
apăru dintr-o dată. Într-o zi o să mă sperii de moarte.
— Iartă-mă, spuse Eugene, deşi pe faţa lui se putea citi
orice, numai căinţă nu, aşa cum stătea acolo, zâmbind
prosteşte.
— Şi ce găseşti aşa de nostim, pot să ştiu şi eu? întrebă
Lauren.
— Nimic, totul, tu, eu. Azi de dimineaţă eram convins că
zilele îmi sunt numărate, pe urmă ţi-ai îngânat dorinţa, acolo
pe dig, şi iată-mă-s ca şi nou.
Lauren se duse la fereastra din bucătărie să privească la
casa de alături.
— Îmi pare bine pentru tine, Eugene. Adică, e, într-adevăr,
minunat că puterile tale par să fie intacte, în schimb, eu am
necazuri.
Într-o clipită, Eugene fu alături de ea, aşezat pe tejghea, cu
picioarele ca nişte fuse încrucişate sub el.
— Ei, Lauren, trebuie să înveţi să te relaxezi. Nu s-a
întâmplat nimic. Eşti tânără, sănătoasă, bogată şi tocmai ai
fost sărutată de bărbatul secolului.
Lauren îi aruncă o privire plină de neîncredere asupra
ultimului punct, dar îşi întoarse din nou privirea spre casa
vecină, gândind că, dacă s-ar opune, ar fi o pierdere de timp.
Starea djinnului era prea euforică pentru a putea discuta
rezonabil cu el.
— Mi-am irosit prima dorinţă, Eugene. Sam North poate că
sărută foarte bine, dar m-am gândit să-mi păstrez dorinţele
până când au să-mi fie cu adevărat folositoare.
— Lauren, Lauren, Lauren, spuse Eugene, sunând
47
surprinzător de asemănător cu mătuşa Edna când se
pregătea să ţină una din faimoasele ei prelegeri. Ţi-am mai
spus astăzi că tu nu ai nevoie de vrăji, dar, dacă ţii morţiş,
lasă-mă să-ţi aduc aminte că mai ai încă două dorinţe. Ai
puţină grijă de felul cum te exprimi. Se încruntă uşor. Ceea
ce mă surprinde este că eşti aşa de pornită. Mătuşa ta te
descria ca pe o persoană atât de… precaută. Ca să vezi că nu
cunoşti niciodată pe cineva cu adevărat.
— Sunt precaută sau mai degrabă prudentă. Am grijă cu
lucrurile pe care le fac, cu hotărârile pe care le iau. Rar îmi
scapă piciorul, cum mi s-a întâmplat astăzi. Probabil, din
cauza oraşului ăstuia smintit.
Eugene zâmbi.
— Ei, dacă-i pe-aşa, atunci mă-ntorc în sălaşul meu.
Dispăruse din locul lui de pe tejghea aproape înainte de a
fi rostit toate cuvintele, dar Lauren ţipă de spaimă când îi
vorbi chiar din spate.
— Eugene!
— Iartă-mă. Eram pe jumătate acasă, când mi-am adus
aminte să te întreb ce părere ai avut de semnalul pe care ţi l-
am trimis? Destul de reuşit, nu crezi?
Deşi îi purta pică, Lauren zâmbi când îşi aminti de
remorcher, dar, când se întoarse către djinn, zâmbetul îi
dispăru. Acesta purta o cămaşă în dungi, albastru cu verde,
şi blugi, dar prin haine se putea zări tapetul prăfuit din
hârtie roz de pe peretele din faţa bucătăriei. Eugene chiar se
pierdea. Pur şi simplu, vedea prin el!
— Ce s-a întâmplat, Lauren? Eşti la fel de albă ca puştiul
lui Wilhelm Tell când taică-său trebuia să ochească mărul de
pe capul lui.
Lauren începu să-l întrebe dacă chiar îşi dădea seama de
ce se întâmpla cu el, dar nu-şi putu lua gândul de la ceea ce
se petrecea în faţa ochilor ei. Eugene se întuneca din ce în ce
mai tare.
Faţa ciudatului omuleţ deveni serioasă când înţelese ce se
întâmpla cu el.
— Cred că m-am grăbit să mă bucur, mormăi el. Te rog să
mă scuzi…
48
 Dispăru înainte ca Lauren să fi găsit vreun cuvânt de
încurajare.
— Bietul Eugene, murmură ea, lovind cu furie uşa unui
dulap în timp ce se înapoia de la fereastră. Eu îmi făceam
griji că mi-am irosit o dorinţă pe seama acelui copil mare
fugit din Never-Never Land şi el e pe cale să dispară pentru
totdeauna.
Lacrimile îi ardeau ochii în momentul în care scotea din
frigider un pachet cu mâncare semipreparată. Nici măcar nu
se osteni să se uite ce era înăuntru, desfăcu un capăt şi bagă
cartonul în cuptorul cu microunde. Îşi şterse o lacrimă, fixă
termostatul, apoi se căţără pe tejghea, chiar în locul unde
stătuse Eugene cu puţin înainte.
Da, poate că deja progresa. Cel puţin, nu mai plângea doar
de mila ei. La gândul acesta, îi veni în minte că în ultima
perioadă se preocupase mai mult de ea însăşi. Poate că, în
vreme ce căuta o cale de a-l salva pe djinnul care
îmbătrânea, uitase de propriile ei necazuri.
Zece minute mai târziu, stătea la masă, ciugulind din cina
care se dovedise a fi un pui, dar care nu se deosebea la gust
de cartonul în care fusese ambalat. Îşi storcea creierul
pentru a găsi o soluţie la problema lui Eugene, când cineva
sună la uşă. Abia atunci îşi aminti de vecinul ei.
— Nu cumpăr nimic, orice ai de vânzare, strigă ea.
Îi răspunse chicotitul unei fetiţe.
Lauren se ridică repede de la locul ei ca să-i deschidă uşa
lui Casey.
— Bună! Cu ce ocazie? Credeam că acum eşti băgată până
în gât în cadouri.
Faţa lui Casey se lumină toată pe când zâmbea cu gura
până la urechi.
— Încă nu. Tati şi mătuşile tocmai au terminat masa. I-am
rugat să mă lase să mănânc mai devreme, ca să mă uit la TV
la emisiunea mea preferată. Zâmbi din nou şi ochii ei mari
scânteiară maliţioşi. Mami spune că sunt îngrozitor de
răsfăţată, dar eu întotdeauna profit de orice prilej, de
Crăciun, de ziua mea de naştere. De aceea sunt acum aici. L-
am întrebat pe tati şi pe mătuşi dacă pot să te invit şi pe tine
49
la petrecere.
Lauren îşi dădu seama că nu putea să treacă cu una cu
două peste rugămintea fetiţei, şi râse.
— Şi cum ar fi putut să te refuze?
— Da, desigur. Aşa că vii, nu?
— De fapt, ţi-am cumpărat şi un dar. Nu e ceva mare, dar
e ceva care am crezut că o să-ţi placă. Aveam de gând să ţi-l
aduc mâine dimineaţă înainte să pleci la aeroport.
— Mi-ai luat un cadou?
Lauren nu se putu stăpâni să nu se bucure de emoţia
fetiței.
— Numai unul mic. Hai, intră, mă duc sus să ţi-l aduc.
Dar Casey clătină din cap.
— Nu. Dacă îmi dai un cadou, trebuie să-l aduci la
petrecere. Ăsta e cel mai vechi obicei.
— Case…
Nasul copilei se încreţi de supărare, dar ochii îi scânteiară
din nou maliţioşi.
— Eşti ca părinţii mei când vor să mă refuze. Atunci îmi
scurtează numele la „Case“.
— O, îmi pare rău.
— Nu-i nimic, atât timp cât te grăbeşti şi vii. O să se
topească toată îngheţata până când ajungem noi. E de
ciocolată, preferata mea. Mătuşa Tillie zice că şi ţie îţi place.
— De unde ştie? se miră Lauren cu glas tare, ridicând o
sprânceană când îşi dădu seama că, probabil, i-a spus
Eugene. Poate că djinnul se preface numai că-şi pierde
puterile ca să o mai îmblânzească. Răspunsul lui Casey însă
îi dovedi că bănuielile nu erau întemeiate.
— Zicea că mătuşa Edna i-a spus să aibă mereu la
îndemână, când eşti supărată. Zicea că întotdeauna a dat
rezultate bune când erai şi tu ca mine.
Lauren râse, clătinând din cap când Casey o luă de mână
şi o scoase afară din casă. Se opri când îşi aduse aminte de
cadou.
— Mergi înainte. O să iau cadoul şi vin imediat.
— Grăbeşte-te, că se topeşte şi nu mai e bună! Atunci
arată de parcă ar fi noroi.
50
 Casey o introduse pe musafira ei în sufragerie peste cinci
minute.
— Arăţi foarte drăguţă. Te-ai şi schimbat?
Lauren atinse uşor garniturile din dantelă ale rochiei fetiţei
şi-i răspunse:
— Cum puteam să vin la petrecerea de ziua ta îmbrăcată
cum eram. Ţinea în mână micul dar împachetat într-o hârtie
frumoasă.
— Stai acolo, lângă tati, îi indică fetiţa aşezându-se în
genunchi în mijlocul unei grămezi impresionante de cadouri.
Lauren îngână o tentativă de salut către bărbatul lângă
care i se spusese să se aşeze, zâmbind mai cu viaţă către cele
două mătuşi.
Totuşi, majoritatea ochilor erau aţintiţi la sărbătorită,
lucru care nu putea decât să o bucure.
Fetiţei îi trebuiră mai puţin de 30 de minute ca să
despacheteze toate darurile. Lauren îi remarcă privirea
extaziată când desfăcu păpuşa pe care i-o alesese tatăl ei.
— Ooo, exclamă Casey, ce frumoasă e! Ţinând sub braţ
delicata mireasă de porţelan, sări în picioare şi, călcând cu
grijă printre cadouri, îşi îmbrăţişă tatăl cu braţul rămas liber.
Te iubesc, tati. E cel mai grozav cadou dintre toate. Apoi,
către Lauren: Seamănă puţin cu tine. Cred că am să-i pun
numele Lauren.
— Sunt onorată, îi spuse Lauren. Şi, într-adevăr aşa era;
încă şi mai mişcată de dragostea evidentă dintre tată şi fiică.
— Mai ai un cadou de desfăcut, îi reaminti Sam.
— N-am uitat. E de la Lauren. Întinse păpuşa spre Sam.
Vrei să mi-o ţii până îl deschid? Dar ai grijă. Se sparge.
— Da, domniţă, spuse Sam cu un zâmbet adresat lui
Lauren; era pentru prima dată când o privea de când sosise
şi nu putu să reziste atracţiei pe care o degaja.
În mai puţin de 30 de secunde, Casey despacheta micuţa
casetă de bijuterii. Dând hârtiile la o parte, ridică uşor
capacul şi ţipă de plăcere.
— Raci! O, Lauren, mulţumesc. Sunt nemaipomeniţi!
— Raci?! întrebă Sam, ridicând o sprânceană.
51
 — Nu chiar raci, prostule, răspunse Casey. Raci de aur.
Sunt cercei. Am acum o amintire cu care să mă fălesc când
mă voi întoarce la şcoală. Ridicându-se în picioare, traversă
în goană camera ca să o îmbrăţişeze pe Lauren şi să o sărute
pe obraji. Îmi plac foarte mult, Lauren. Sunt deosebiţi,
pentru că îmi vor aminti mereu de tine.
Lauren era mişcată de atitudinea fetiţei şi răspunse din tot
sufletul la îmbrăţişare.
— Cu multă plăcere. Mă bucur că-ţi plac.
— Ei, cine vrea prăjitură şi îngheţată? întrebă Tillie.
— Eu nu, spuse Sam ridicându-se. Trebuie să exersez ceva
înainte de a merge la club. O trase pe Casey de codiţă. Dar,
mai întâi, mi se pare că este un cântec pe care l-am exersat
toată săptămâna. Haideţi cu toţii la pian să cântăm „Mulţi
ani trăiască!“
Deşi cântecul era o cacofonie întreagă: sunete ba prea
groase, ba false, exuberanţa lui Casey şi perfecţiunea
acompaniamentului de pian făceau tot farmecul.
După aceea, Sam se întoarse în sufragerie ca să o
urmărească pe Casey cum suflă în lumânările din tort. Toţi
aplaudară când cele zece flăcărui se stinseră dintr-o singură
răsuflare, dar Lauren se emoţionă de scena care urmă.
— Cred că ştii ce mi-am pus în gând, tati?
Lauren îi văzu ochii umezi, deşi el îşi lăsase capul în jos.
— Crezi că mami o să vrea să se îndeplinească? întrebă
Casey cu o voce rugătoare.
Lauren îşi dădu seama despre ce era vorba şi simţi cum îi
dădeau lacrimile.
Sam înveseli atmosfera provocând râsete în micul grup.
— Sigur că vrea. Nu uita de Cenuşăreasa, Case. Nici
măcar mama ei vitregă cea bătrână şi urâtă n-a putut s-o
oprească să meargă la bal. Cel puţin, mama ta nu are negi pe
nas.
Casey chicoti.
— Nu, n-are. Ea, pur şi simplu, nu înţelege că eu sunt tot
atât de sudistă ca şi plăcinta de zmeură a mătuşii Toots!
— O să-i aduc aminte de asta mâine, când am să vorbesc
cu ea. Acum ar fi bine să te ocupi de prăjitură şi de
52
îngheţată. Îi dai un pupic bătrânului tău tată înainte să plece
la lucru?
Lauren ştia că nu e frumos să se uite, dar nu-şi putea lua
ochii de la cei doi, cum tatăl o ridicase pe fiică în braţe şi o
săruta pe urechi şi pe gât făcând-o să chicotească. Şi cum
era îmbrăcat în smochingul alb cu negru – evident ţinuta lui
de lucru – era îngrijorător de elegant şi de frumos. Dar ceea
ce o emoţionă fu expresia de dragoste curată, sinceră care-i
strălucea în ochii verzi. Orice ar fi gândit despre el ca bărbat,
ca tată era, evident, devotat – un plus mare pentru el în
bilanţul pe care i-l ţinea şi care până acum era la zero.
Acum, că reveniseră cu atenţia la petrecere, Lauren
încercă să întreţină o discuţie. Dar nu-şi putea lua gândul de
la camera vecină, unde se născuseră acordurile muzicale.
— Destul de bun, nu? întrebă Casey, părând să-i citească
gândurile lui Lauren.
— Foarte bun, încuviinţă Lauren.
— Şi încă n-ai auzit nimic. Întotdeauna începe cu lucrări
clasice. Zice că îl destinde, îi cuprinde sufletul. Stai numai
până când dă pe muzică blues ritmată. E cel mai bun.
Casey avea dreptate. Sam North era al naibii de bun. Deşi
nu era profesionistă, Lauren se considera un critic cinstit al
talentului muzical şi era sigură că lui nu-i lipsea nimic.
— Şi cum a fost în prima zi, Lauren? întrebă Toots după ce
terminară desertul.
Întrebarea o surprinse pe Lauren. Muzica se oprise doar de
câtva timp şi îşi dădu seama că dorea să-l revadă pe bărbatul
atrăgător, care participase din plin la întâmplările nefericite
din acea zi. Se luptă din răsputeri să zâmbească şi fu foarte
mândră de ea când reuşi să schiţeze un surâs.
— Deosebită. Într-adevăr, deosebită.
Dar cu mătuşile nu mergea aşa de uşor.
— Cum aşa, drăguţă? întrebă Toots.
— Păi… începu Lauren când îl văzu pe Sam că apare în
uşă cu ochii aţintiţi asupra ei… râzând. Citise despre ochii
care zâmbeau. Acum ştia că există. Celor două doamne în
vârstă, aşezate în dreapta ei, le spuse: Am întâlnit omul cel
mai ciudat din lume. Îl ştiţi foarte bine, cred. Eugene. Aşa,
53
asta o să-l pună la locul lui pe domnul North. Era sigură că
el se aştepta ca ea să vorbească despre întâlnirea lor – adică,
mai bine, întâlnirile lor.
— O, sigur că îl ştim pe Eugene. E un băiat foarte, foarte
drăguţ. I-a fost atât de devotat Ednei, Dumnezeu s-o ierte.
Toots încuviinţă din cap la cele spuse de Tillie despre
Eugene, apoi se aplecă înainte, foarte interesată.
— Spune-ne, Lauren. A fost de acord să stea prin preajmă
şi să te ajute, aşa cum a făcut cu Edna?
Lauren îşi reaminti de necazurile lui Eugene.
— Nu ştiu, Toots. Cred că ar vrea, dar nu prea se simte
bine.
— Vai, dragă, nu se poate. Putem să facem ceva? întrebă
ea, apoi, nemaiaşteptând răspuns, spuse către sora ei: Poate
ar fi bine să-i duci o prăjitură cu mere de-a ta. Se pare că i-
au făcut foarte bine părintelui DeGass, anul trecut, când s-a
simţit aşa de slăbit.
— O să mai coc câteva dimineaţă, propuse Tillie.
— Sunt sigură că o să se bucure, spuse Lauren.
— Şi ce s-a mai întâmplat, drăguţă? întrebă Toots. Ai zis
că a fost o zi ciudată. Cred că nu era vorba numai de
întâlnirea cu Eugene.
Lauren nu rezistă şi aruncă o privire către uşă, simţind
cum îi năvălea sângele în obraji.
— M-am rătăcit în Vieux Carré cam o oră, apoi am
cunoscut-o pe Lovey, care ţine magazinul dietetic de peste
drum.
— Da, cred că e enervant să te rătăceşti, dar nu te poţi
pierde prea mult în New Orleans, scumpo, îi spuse Tillie.
Oamenii de pe aici sunt prea amabili ca să te lase să ţi se
întâmple aşa ceva. Să-ţi aduci aminte de asta dacă o să
mergi vreodată într-o direcţie greşită. Tot ce ai de făcut este
să întrebi pe cineva încotro trebuie s-o iei.
— Mulţumesc, o să-mi aduc aminte. N-a fost chiar aşa de
rău, totuşi. Am găsit drumul şi, de fapt, plimbarea mi-a făcut
bine. Ezită un moment, apoi întorcându-se spre Sam: Se
pare că îmi prinde bine câte o încercare din asta, pentru că,
atunci când m-am întors, ştiam cum să rezolv problemele
54
apărute în cursul dimineţii.
— Edna spunea că erai foarte încăpăţânată. Nu mă
surprinde deloc că ai trecut cu uşurinţă peste povestea asta
cu rătăcitul, drăguţă.
Lauren zâmbi către Tillie, apoi se întoarse astfel încât să-l
vadă şi pe Sam.
— Cântaţi foarte bine, domnule North.
Sam se înclină.
— Mulţumesc, domnişoară Kennedy. Poate o să veniţi o
dată la Jazzy Lady să vedeţi spectacolul înainte de a vă
întoarce la Chicago.
Lauren se pregătea să refuze politicos, dar Casey o
întrerupse.
— Nu rămâi în New Orleans, Lauren? Credeam că o să mai
fii aici când vin iar de Ziua Recunoştinţei.
— O să stau aici o vreme, scumpo. Dar mi-e teamă că
inima mi-a rămas în nord. Am acolo o slujbă bună, spuse ea,
trăgând cu ochiul în direcţia tatălui fetei. Ca să nu mai spun
de un anumit bărbat care mă aşteaptă.
— De ce nu-l convingi pe el să se mute aici? întrebă Casey.
— O, nu cred că lui Charles i-ar plăcea prea mult în New
Orleans. În sufletul lui e un yankeu adevărat.
— Parcă ai fi mama, spuse Casey încreţindu-şi nasul. Eu
aş vrea să trăiesc aici tot timpul anului. În sufletul meu sunt
o sudistă adevărată. Chicoti aducându-şi deodată aminte de
ceva. Tati chiar a vrut să-mi pună numele Scarlett.
Lauren râse.
Sam plecă după câteva minute, sărutându-şi fiica şi pe
cele două mătuşi. Pentru Lauren, schiţă o înclinare din cap
şi un scurt la revedere, dar ea văzu ocheada ironică pe care i-
o aruncă. Se întrebă ce găsea aşa de amuzant.
Încă se mai întreba, când se întoarse acasă după două ore,
şi făcea duş. Mai târziu, uitase de ochii lui ironici şi se
gândea la sărutările de la debarcader. Buzele ei chiar
fremătară la acea amintire, dar se certă repede. Te laşi
dominată de înfăţişarea lui atrăgătoare, împotriva bunului-
simţ, îşi spuse privindu-se în oglindă, în timp ce îşi întindea
pe faţă crema de noapte. Este, într-adevăr, un bărbat frumos,
55
dar nu e nici la degetul mic al lui Charles, care este un
bărbat în adevăratul sens al cuvântului.
În timp ce se îmbrăcă pentru culcare şi se băgă în pat,
enumeră toate calităţile lui Charles. Responsabil, un om pe
care te puteai bizui, ambiţios, organizat, previzibil, cu o
situaţie financiară stabilă.
Sam North era un şmecheraş – talentat, încântător, sexy,
dar, oricum, un şmecheraş. Era o hahaleră. Un rebel. Unul
care nu face nimic ca lumea.
Întorcându-se pe o parte, încercă să-şi alunge imaginea
aceea cu păr negru, ten bronzat şi ochii ironici, verzi şi
adânci. Aranjându-şi perna, îşi impuse în faţa ochilor
imaginea mult mai comună a celui ce urma în curând să-i fie
logodnic. Dar oricât încerca, nu reuşea să-şi imagineze ceea
ce dorea. Tot luptându-se aşa, în zadar, somnul nu prea
părea să sosească curând. Cu un oftat resemnat, se lăsă
dominată de imaginea care-i invadase mintea şi alunecă, fără
să se mai împotrivească, în visele din Never-Never Land cu
inamicul şi imaturul Peter.

A doua zi de dimineaţă, Lauren îşi scotea maşina din garaj,

când se opri la auzul unui ţipăt. Uitându-se în oglinda
retrovizoare, se linişti văzând că nu călcase pe nimeni. Era
Casey care alerga spre maşină, traversând peluza.
— Lauren, tocmai veneam să-mi iau rămas-bun.
Lauren coborî şi se lăsă îmbrăţişată.
— O să-mi fie dor de tine, Casey. Ai fost prima mea
prietenă în New Orleans. Sărută fetiţa pe obraji, o mai
îmbrăţişă o dată, apoi se dădu un pas înapoi să admire
micuţii cercei de aur în formă de răcuşori. Arăţi bine.
— Tati spune că se potrivesc cu personalitatea mea, zise
Casey chicotind. I-am spus că o să-i iau un urs să-l poarte în
jurul gâtului. Bodogăne întruna, pentru că l-am trezit de
dimineaţă.
Lauren se pregătea să răspundă, când apăru ursul din
apartamentul lui.
— Bună, îl salută ea, intenţionând să se ocupe în
continuare de Casey. Dar, cu toată străduinţa, nu-şi putu
56
lua ochii de la el.
Era îmbrăcat în nişte blugi decoloraţi şi un tricou „New
Orleans Man – Big and Easy“ (Bărbatul din New Orleans –
Mare şi Bun). Chiar şi ciufulit, cu părul înfoiat de somn,
ochii roşii şi încercănaţi, magnetismul lui animalic te
îmboldea să-l iei în seamă.
— Noapte grea? întrebă ea, cu un zâmbet în colţul gurii.
— Noapte bună, dimineaţă rea, răspunse el cu o voce
gravă.
— Toate dimineţile sunt rele, spuse Casey. Mama zice că,
probabil, te tragi din vampiri.
— Doamna ar trebui să ştie ce vorbeşte. Tatăl ei era chiar
faimosul conte Dracula în persoană, pară Sam, trăgând-o de
coadă pe Casey.
— Eşti gata să zbori, copilu’?
— Totul este aranjat. Apoi către Lauren: îmi promiţi că o
să mai fii aici de Ziua Recunoştinţei, când mă întorc?
Lauren ezită. Cum să facă aşa o promisiune când ea spera
să plece cu mult înainte de noiembrie. Sam interveni.
— Las-o puţin pe doamna să respire, Case. Numai
uitându-te la ea îţi dai seama că nu-i făcută pentru viaţa de
aici. Spune-mi, sincer, când ai văzut tu ultima dată pe cineva
mergând la lucru în Vieux Carré îmbrăcat în pantaloni cu
dungi şi pantofi negri cu tocuri joase? Doamna aceasta,
draga mea fiică, îi intimidează şi pe cei mai buni salariaţi.
Lauren se zbârli, reacţionând exact cum se aşteptase el. I
se părea că blestemaţii ăia de ochi verzi râdeau din nou de
ea. Nu era chiar sigură, pentru că-şi pusese o pereche de
ochelari de soare negri. Se hotărî să-l dezamăgească şi
continuă să vorbească cu Casey cu zâmbetul pe buze.
— Mai mult ca sigur că am să fiu încă aici. Dacă intervine
ceva, am să-ţi scriu. Între timp, am să mă uit după ursul pe
care vrei să-l dai tatălui tău. Toţi ar trebui să purtăm un
talisman care să ne oglindească sufletul.
— Al tău ar trebui să fie un sfânt, fără îndoială, mormăi
Sam, destul de tare ca să poată fi auzit.
— Un sfânt? Nu m-am gândit la asta până acum. Dar ştii
ceva, cred că ai dreptate. Poate Sfânta Agnes, spuse ea,
57
măsurându-l din cap până în picioare. Nu rămâne fără
suflare nici măcar la picioarele zeilor păgâni.
Fără să-i mai dea ocazia să răspundă, Lauren se aplecă să
o îmbrăţişeze şi sărute pe Casey încă o dată, apoi se grăbi să
se urce în maşină şi să pornească. Dar mai fu oprită o dată
de Tillie şi Toots, chiar înainte de a ieşi în stradă.
Încercă să scape, făcându-le cu mâna, dar ele se repeziră
la maşină, făcând-o să coboare geamul. Cu un oftat, zâmbi şi
le salută.
— Nu vrem să te reţinem, dragă, se repezi Toots, cu
răsuflarea tăiată din cauza grabei. Vrem să-ţi dorim o zi bună
astăzi la magazin. Ştim că nu ai avut un început prea bun,
dar trebuie să ai răbdare. Toate or să-ţi meargă mai bine,
Lauren. Mătuşa ta Edna era foarte convinsă că o să-ţi placă
foarte mult aici odată ce ai să te obişnuieşti cu toate.
Lauren râse.
— Mă bucur că aveţi încredere în mine, dar nu vă faceţi
griji. În dimineaţa asta sunt de un optimism de
nezdruncinat. E adevărat că ieri nu am început-o prea
grozav. Dar ce naiba. Dacă treaba nu se pune pe roate în
câteva zile, o să pun totul în vânzare până la ultimul capăt
de aţă.
— Bine-nţeles că nu ai de gând să vinzi şi casa, nu-i aşa,
drăguţă? întrebă Tillie.
Lauren învălui cu privirea casa unde petrecuse atâţia ani
fericiţi în copilărie, apoi privi către cele două surori care erau
atât de preocupate de bunăstarea ei.
— Ţin la ea, nu pot să zic nu. Dar trebuie să mă gândesc şi
la rostul meu din Chicago. Dar, ca să fiu sinceră, dacă nu
pot să urnesc afacerea asta, nu am de ce să mai păstrez
casa.
— Vai, drăguţă, nu se poate. Tu ce zici, surioară?
Tillie, care arăta de parcă stătea să plângă dintr-un
moment în altul, clătină numai din cap.
— Bine, acum trebuie să mă duc. Dacă stau aici, sigur n-
am să vând nimic. Drum bun la aeroport şi mai sărutaţi-o o
dată pe Casey din partea mea.

58
 În după-amiaza aceea, Tillie şi Toots îşi luau limonada pe
veranda din spatele casei, cum aveau obiceiul, când îl auziră
pe Sam exersând pentru seara de la Jazzy Lady.
— Mi se pare că eşti cu gândurile în altă parte, surioară,
zise Toots către Tillie.
— La Lauren, desigur. Unde altundeva?
— Da, într-adevăr. Crezi că ar trebui să-i facem o vizită lui
Eugene? Ednei i-ar părea tare rău dacă Lauren ar pleca din
New Orleans fără ca măcar să încerce puţin.
Tillie clătină din cap.
— Nu, nu cred că ar avea vreun rost. Eugene nu poate să o
facă să rămână, cu toată magia lui. E legat de dorinţele lui
Lauren şi nu prea cred că ea o să-şi dorească să stea aici. Mi-
e teamă că Edna a făcut o greşeală când i l-a dat lui Lauren.
Noi puteam fi mult mai eficiente.
— Ştii, Tillie, uneori mă uimeşti. Ai perfectă dreptate. Nu
m-am gândit la asta înainte, dar am fi putut face tot ceea ce
dorea Edna. Puteam să o facem pe Lauren să iubească New
Orleans-ul şi noua ei afacere.
— Şi, pe ea şi Sam să se îndrăgostească, adăugă Tillie.
— Şi chiar pe scumpa noastră Casey să poată sta cu noi
tot timpul.
Tillie încuviinţă, în timp ce balansoarul se legăna cu
zgomot pe pardoseală.
— Păcat că nu ne-am gândit la asta înainte de moartea
Ednei.
— Ei, n-avem noi puteri magice, surioară, dar nici două
bătrânele fără nimic în cap nu suntem. Mă gândesc că, dacă
ne-am pune mintea la treabă, am găsi o cale să o ţinem pe
Lauren aici. Cred cu toată convingerea, ca şi Edna, că timpul
o să le aranjeze pe toate.
— Poate cu magazinul, dar nu sunt prea sigură de bani. Se
pare că am pornit-o cu stângul.
Toots chicoti.
— Dacă-mi aduc bine aminte, la început, tu şi căpitanul
acela frumos cu care te-ai căsătorit, nu vă puteaţi suferi unul
pe altul. Când a plecat în Europa să lupte pentru ţară, mi se
pare că ţi-ai schimbat părerea destul de repede.
59
 Zâmbetul care înflorise pe faţa lui Tillie, la acele amintiri
dragi, se transformă repede într-o figură uimită şi încruntată.
— Ce vrei să spui, surioară? Vrei să spui că, dacă Lauren
se întoarce în Chicago, poate să-şi dea seama dintr-o dată ce
dor îi e de Sam? Dădu hotărâtă din cap, apoi îşi răspunse
singură la întrebare. Nu surioară, cred că ar fi mult prea
riscant.
— Ei, Tillie, nu asta am vrut să spun. Am remarcat numai
că timpul poate să schimbe multe. Cred că trebuie să găsim
o cale să o mai domolim pe vecina noastră cea frumuşică
până când se îndeplinesc minunile lui Eugene.
— Poate că, dacă ar fi început să vândă antichităţi, şi-ar fi
dat seama că-i place ceea ce face, spuse Tillie.
— Păi, asta e o idee grozavă. Putem să punem şi noi
umărul. Mă gândeam de mult să cumpăr scrinul acela
minunat de mahon, să pun lenjeria în el. Ştiu că şi ţie îţi
place masa aceea cu sertar secret. Cea de mahon. Ţi-aduci
aminte?
— Sigur că da. Ştii, Toots, Martha Ambrose i-a spus Ednei
că are o slăbiciune pentru oglinzi şlefuite. Sunt sigură că am
putea să vorbim cu prietenele noastre să cumpere câte ceva
de la Lauren. Banii lor stau cam de multă vreme şi or să
mucegăiască. Tillie ridică un deget, cu urechea îndreptată
spre uşa bucătăriei. Sam a terminat de exersat, surioară. Nu
trebuie să ne audă vorbind despre asta.
— Despre ce nu trebuie să vă aud vorbind, mătuşă Tillie?
Tillie şi Toots săriră de la locurile lor la auzul vocii lui Sam
în uşa bucătăriei.
— O, Sam, nu ştiam că eşti aici, spuse Toots, simţind cum
se îmbujorează.
— Mi-am dat şi eu seama, o tachină Sam. Ce urziţi acolo?
— Noi? Ei, Samuel North, doamnele sudiste nu urzesc. De
altfel, nu vorbeam despre tine, ci despre Lenny Pack,
grădinarul nostru. Spuneam numai că nu a văzut o pată
când a aranjat hortensiile, săptămâna trecută. Dar n-am
vrea pentru nimic în lume să ne audă, pentru că l-am jigni.
Sam le privi neîncurajator, apoi clătină din cap.
— Spuneţi ce vreţi. Eu mă duc la mine să mă spăl înainte
60
de a pleca la club. Ne vedem mâine după-amiază.
— Bine, dragă, dar încearcă să mergi la culcare devreme;
s-ar putea să avem nevoie de tine să ne ajuţi să ducem nişte
lucruri pe care vrem să le cumpărăm mâine.
— Ce fel de lucruri? întrebă Sam, ridicând sprâncenele
bănuitor.
— Nişte fleacuri, dragă, zise Tillie, abia stăpânindu-se să
nu râdă.
Surorile aşteptară până când Sam se duse în
apartamentul lui, apoi bătură din palme de bucurie.
— Vai, Tillie, ce idee grozavă ai avut să-i spui că vorbeam
despre bietul Lenny.
— Ei, ştii că nu-mi place să mint, dar cum spunea mama,
„Ascunzând adevărul pentru a face bine, înseamnă să
foloseşti uneltele diavolului pentru treaba Domnului“.
Toots o privi tulburată.
— În principiu, sunt de acord cu ceea ce spui, dar mă
îngrijorează faptul că suntem aşa băgăreţe. Suntem convinse
că e spre binele lui Lauren să rămână aici? Ea spune mereu
că are pe cineva în Chicago la care ţine foarte mult.
— Înţeleg ce spui, surioară, zise Tillie. Dar nu trebuie să
uităm că Edna îşi cunoştea nepoata mai bine decât oricine şi
că ea l-a întâlnit pe tânărul lui Lauren, găsindu-l cu totul
nepotrivit. Spunea că e rece ca un peşte, dacă ţi-aduci
aminte. Lauren uitase până şi cum să se distreze când o
văzuse ultima dată, atât de mare era influenţa lui asupra ei.
— Aşa e, de aceea cred că Edna ar fi vrut ca noi să
intervenim dacă am putea să o scăpăm pe scumpa de Lauren
de o legătură îngrozitoare cu yankeul acela, cu care şi-a pus
în cap să se mărite.
— Ca să nu mai spun că şi Sam mai trebuie împins câte
puţin. Ţi-o spun drept, surioară, tinerii de azi nu mai sunt
aşa isteţi cum eram noi. Slavă Domnului că ne au pe noi.
Toots chicoti şi îi scânteiară ochii.
— Să nu uităm de Eugene. Lauren are de partea ei şi
puteri magice.
Tillie se ridică din scaun, îşi îndreptă corsajul rochiei şi,
îndreptându-şi umerii, spuse:
61
 — Ei bine, la treabă, să chemăm fetele. Sunt bune şi
minunile, dar eu întotdeauna am pus mult suflet în poveştile
de dragoste. Trebuie să ne străduim să o ţinem pe Lauren
aici până când el o să poată acţiona.

62
 CINCI

Când sună telefonul, Lauren îşi clătea ceaşca de cafea,

pregătindu-se să plece la magazin. Când sună a doua oară, îl
ridică.
— Bună dimineaţa, draga mea, o salută Charles, cu vocea
lui baritonală, caldă şi plăcută, asemenea cafelei cu cicoare
pe care tocmai o băuse.
— Charles! Ce surpriză plăcută!
— Ştiu că ţi-am spus că te sun la sfârşitul săptămânii, dar
am simţit un imbold azi de dimineaţă.
Lauren zâmbi la telefon. Ce început de zi minunat! Îl
admirase pe Charles Dumont de la început; comportarea lui
calmă i se părea încântătoare, dar trebuia să recunoască
faptul că era de acord cu Eugene. Felul lui precaut de a fi şi
uşor previzibil o supăra uneori. De câte ori nu-şi dorise ca el
să facă ceva ieşit din comun sub impulsul momentului? Şi
acum, iată că aşa ceva făcea! O chema dintr-un imbold,
pentru că îi era dor de ea. Zâmbetul ei însă dispăru la auzul
cuvintelor lui.
— N-am putut rezista să nu te sun şi să mă laud. Vorbeşti
cu noul vice-preşedinte de la vânzări, Lauren. Clifton mi-a
acordat această onoare acum zece minute. Toată lumea se va
bucura, bineînţeles, dar ştiam cât ai fi tu de emoţionată. Şi
acum, dragă, când ai să termini cu toată aiureala aia din
Louisiana, vreau să aranjăm căsătoria. Cred că ar trebui să-l
suni azi pe Hedges şi să-ţi prezinţi demisia. Având în vedere
banii pe care ţi i-a lăsat mătuşa ta şi avansarea mea, putem
pune imediat bazele unei familii.
Trecură zece secunde bune până când Lauren putu spune
ceva. Se simţea ca o proastă, stând acolo clipind şi înghiţind
în gol, dar nu găsea cuvinte să-şi exprime… ce? Nici măcar
nu era sigură de ceea ce simţea. Fericită pentru Charles,
63
desigur. Chiar emoţionată, cum credea el că o să fie. Cât
despre restul…
— Lauren, mai eşti acolo?
— Da, Charles, iartă-mă, m-ai luat prin surprindere. Mă
bucur atât de mult pentru tine, iubitule. Ce groaznic că nu
sunt acolo cu tine să sărbătorim împreună! Îndată se lumină
când o străfulgeră un gând. Poate că asta era chiar ceea ce
aveau nevoie, ca el să vină la New Orleans pentru week-end.
Ar putea sărbători avansarea lui, iar ea i-ar putea explica de
ce, deşi îşi dorea copii, nu voia să renunţe la cariera ei.
— Am o idee grozavă, Charles. De ce nu…
— Iartă-mă, Lauren, trebuie să închid. Clifton vrea să mă
vadă. Te sun peste câteva zile, bine? Vineri seara, la zece?
— Charles, eu… Fu întreruptă de tonul telefonului.
Mormăind o înjurătură, trânti telefonul în furcă, îşi luă
geanta şi ieşi ca o furtună din casă. Când se îndreptă către
garaj, se opri să privească la apartamentul lui Sam North.
— Bărbaţii! spuse ea, apoi zâmbi, simţindu-se mai bine că
avea pe unul în preajmă care să-i alunge plictiseala. Nici
măcar nu avea importanţă pentru ea că, probabil, el dormea
buştean şi nu putea să o audă. Când se apropie de maşină,
pasul îi era deja mai uşor şi chiar surâdea când ieşi în
stradă.

Şi Sam zâmbea, stând în pat, pe o parte, privind-o cum se

urcă în maşină. Nu ştia de ce se trezise atât de devreme. De
obicei, nici măcar un uragan nu l-ar fi clintit din somn, dar
acum se bucura că fusese treaz şi o văzuse pe Lauren ieşind
din casă.
La naiba, dar era o femeie frumoasă, chiar mai frumoasă
aşa, cu obrajii îmbujoraţi cum era în dimineaţa aceea. Se
dăduse înapoi de la fereastră când auzise uşa de la bucătăria
ei trântindu-se, dar reuşise să o vadă destul de bine. Ochii ei
aruncau suliţe şi, judecând după felul în care spusese
„bărbaţii“, îşi dădu seama că tocmai avusese o ciocnire cu
unul dintre ei.
Întinzându-se, în timp ce se ridica din pat, chicoti. De fapt,
domnişoara Kennedy nu era tipa rece care voia să pară. În
64
acele delicate vene albastre curgea foc, gândi el în timp ce luă
un sifon din frigider şi-şi turnă în pahar. Poate, va găsi un
motiv să-i facă o vizită mai târziu. Îi plăcea să se joace cu
focul şi se pricepea să-l aţâţe.
Când tocmai voia să se lungească din nou pe pat, sună
telefonul. Era mătuşa Tillie, care-i reamintea că le promisese
să le ajute să ia nişte lucruri în cursul zilei.
— Nu vrei să fii mai clară? întrebă el.
— Toots şi cu mine am vorbit aseară cu câteva dintre fete,
dragă. S-a pomenit şi numele lui Lauren şi am început să
discutăm despre antichităţile atât de frumoase pe care le-a
cumpărat Edna. Vrem să mergem toate la Yesterday’s
Treasures, azi după-amiază, să mai luăm câte ceva înainte ca
Lauren să vândă locul. Ar fi păcat să pierdem ceva ce ne
doream, aşteptând prea mult. Aşa că adu camioneta, Sam.
După ce închise telefonul, îşi sorbi cola, apoi se întinse pe
pat, cu mâinile sub cap. Aşadar, mătuşile hotărâseră să iasă
la atac ca să o ţină pe nepoata Ednei în oraş. Lui îi convenea.
Dar nu se putea opri să nu râdă, închipuindu-și cum va
reacţiona Lauren la „ajutorul“ lor.

Lauren era îngrijorată în privinţa lui Eugene. Nu-l văzuse

nici măcar o dată cu o zi înainte şi, deşi azi era de peste două
ore la magazin, el încă nu-şi făcuse apariţia. În dimineaţa
asta, avusese de gând să-l cheme de câteva ori, dar gândurile
la propunerea îndrăzneaţă a lui Charles o asaltau mereu,
distrăgându-i atenţia.
Pe la amiază, reuşise totuşi să-şi gonească ciuda. Charles
era un bărbat minunat; tot ceea ce visase vreodată să
găsească. O iubea şi dorea să aibă grijă numai de ea, să o
protejeze, să o întreţină şi să o facă fericită. Dacă era puţin
demodat, cu atât mai bine decât unul lasă-mă să te las şi
iresponsabil ca vecinul ei.
Se certă pentru comparaţia pe care o făcuse. Sam North n-
ar trebui niciodată amestecat în gândurile destinate lui
Charles Dumont. Bine, era frumos, talentat şi periculos de
încântător. Dar nu acestea erau calităţile pe care le admira
ea, în general. Se strădui să-şi alunge din minte imaginea
65
ochilor verzi şi strălucitori, a părului negru puţin prea lung,
a trupului suplu şi senzual, înlocuind-o cu cea a bărbatului
cu care intenţiona să se căsătorească. Fizic, Charles era
învinsul în această întrecere – dacă exista o întrecere – dar ea
şi Charles erau făcuţi din acelaşi material. Amândoi îşi
planificau ziua de mâine în loc să-şi trăiască ziua de azi, cum
făcea vecinul ei cu capul în nori. Mătuşa Edna o ajutase să
aibă un viitor mai luminos prin averea pe care i-o lăsase, iar
Lauren era mulţumită, pentru că avea lângă ea un bărbat ca
Charles care o va ajuta să o investească. Probabil că Sam
North ar fi folosit banii ca să pună pe picioare o afacere
riscantă ca, de exemplu, un bar unde să cânte la pian. Era
clar că nu economisise niciodată nici măcar un bănuţ, altfel
n-ar fi fost obligat să locuiască în apartamentul de deasupra
garajului, la mătuşile lui.
Gândurile i se întrerupseră la clinchetul clopoţelului de la
uşa de la intrare. Zâmbi când o văzu intrând pe Lovey.
— Mă bucur să te văd, Lovey. Nu l-am văzut pe Eugene de
câteva zile. Poate reuşeşti tu să-l scoţi din sticla aia a lui.
În ochii căprui ai lui Lovey se oglindi tristeţea, dar se
strădui, totuşi, să zâmbească. Negă cu o mişcare a capului.
— Nu cred, Lauren. Am trecut pe aici aseară, după ce ai
plecat. Sper să nu te superi. Eu şi cu Eugene avem o
înţelegere. Când bat în fereastră într-un anumit fel, mă ia cu
el în sticlă. Azi-noapte nu a răspuns. Mi-e… mi-e teamă că
poate a dispărut deja.
Lui Lauren îi fu ruşine. Uite cum îşi făcea griji, ca o
egoistă, că Charles nu-i aprecia propriile ambiţii, o nimica
toată peste care avea să treacă cu uşurinţă, în timp ce Lovey
poate că-l pierduse pe bărbatul pe care-l iubise
dintotdeauna! Se repezi în spatele tejghelei să ia sticla
djinnului de pe raft şi să o frece de câteva ori. Şi ea şi Lovey
răsuflară uşurate când începu să iasă fumul.
— Salut, zise Eugene de îndată ce luă formă. Care-i
treaba?
— Eram foarte îngrijorate din cauza ta, Ali Simm Simm!
Lovey credea că… ei, credea că eşti bolnav. Cum ai putut să
o sperii aşa de tare?
66
 Umerii înguşti ai lui Eugene se încovoiară a scuze.
— Cred că mă simţeam cam indispus. Îmi plângeam de
milă, Lovey. N-am vrut să te supăr.
Ochii femeii se umplură de lacrimi şi Lauren se simţi cam
în plus. Se grăbi să se retragă, spunând că trebuie să
aranjeze nişte lucruri în spatele magazinului, când le văzu pe
Tillie, pe Toots şi pe alte câteva doamne în vârstă apropiindu-
se de magazin.
— Cred că o să avem vizitatori. De ce nu mergeţi voi doi în
sticlă, Eugene? O să am grijă să nu fiţi deranjaţi.
Dispărură în obişnuitul nor de fum care încă o mai uimea
pe Lauren, deşi nu aşa de tare ca la început. O întristase
gravitatea necazurilor lui Eugene şi din nou se hotărî să se
gândească cum l-ar putea salva. Dar acesta fu ultimul gând
pe care mai avu timp să i-l dedice pentru multă vreme de
atunci înainte.
Lauren crezu că Tillie şi Toots vizitaseră un cămin de
bătrâni când văzu grupul de doamne în vârstă care intrară în
magazin. Le salută călduros pe fiecare, simţind că îi
plesneşte capul pe măsură ce se căznea să le memoreze
numele. N-ar fi trebuit să-şi facă probleme, pentru că, se
părea, veniseră cu un scop anume. În timp ce Lauren rămase
uluită în mijlocul magazinului, bătrânele, scunde, înalte,
grăsuţe, subţiri, ofilite dar mândre, o apucaseră în diferite
direcţii. În câteva minute se întoarseră cu obiectul căutărilor
fie în mână, fie reţinut cu geanta, umbrela sau sacoşa
agăţată deasupra în semn de recunoaştere.
— Ce se întâmplă aici? o întrebă Lauren pe Tillie în timp ce
marca vânzarea unei vaze de cristal foarte scumpă.
— La ce te referi, drăguţo? întrebă Tillie cu ochii mari şi
nevinovaţi.
— Ştii foarte bine la ce mă refer. Am deschis de trei zile. La
început, nu am avut nici măcar o duzină de clienţi şi doar
două, trei vânzări modeste. Şi, deodată, tu şi cu Toots apăreţi
împreună cu toţi vârstnicii de la sud de Mississippi,
punându-mă în situaţia de a nu avea destulă marfă ca să ţin
deschis până mâine.
Toots sosise lângă sora ei şi răspunse ea învinuirii de
67
conspiraţie.
— Dar e foarte simplu, Lauren. Doamnele sunt de la
clubul nostru. În fiecare lună, avem o zi în care luăm masa
împreună, mergem după cumpărături sau ceva de genul
acesta. Toate am fost clientele Ednei ani de zile. Casele
noastre gem de obiectele rare pe care le-am cumpărat de aici.
Când ai spus, ieri, că s-ar putea să vinzi magazinul şi casa,
eu şi Tillie am chemat, pur şi simplu, fetele şi le-am sugerat
că, dacă e vreun obiect pe care ar vrea să-l cumpere, să se
mişte repede. Ne-am hotărât să mutăm ieşirea noastră
săptămânală de vineri, astăzi.
— Bine, apreciez ceea ce aţi făcut, Toots. Crede-mă! Dar n-
am spus că închid mâine!
— Acum nu o să mai fie nevoie să închizi deloc. Poţi şi tu
să-ţi dai seama câte din doamnele noastre apreciază aceste
nepreţuite obiecte care nu se mai fac în zilele noastre.
Lauren zâmbi.
— Sigur că da, Toots, dar ai uitat că nu ştiu aproape nimic
despre antichităţi. Am citit o mulţime despre obiectele pe
care le avea Edna aici în magazin, dar n-aş şti cum să fac să
cumpăr altele. Aşa că s-ar putea să mă fi ajutat să închid
mai repede decât aş fi crezut.
Îşi îndreptă atenţia către o altă clientă, cu părul albăstrui,
fără să mai vadă privirea consternată pe care o schimbară
surorile între ele.
Lauren tocmai ieşise de după tejghea, să o ajute pe una
dintre cliente, când se auziră clopoţeii de la uşa de la intrare.
Când îl văzu pe Sam North stând în uşă, îi scăpă un oftat.
— Nu-mi spune, mătuşile ţi-au sugerat că ai putea să vii
să cumperi un bibelou pentru apartamentul tău, zise ea. Şi
ca un nepot ascultător ce eşti, ai venit în fugă să faci
întocmai. Îmi pare rău, ar fi trebuit să te dai jos din pat cu o
oră mai devreme. Am fost, pur şi simplu, devalizată.
Sam se frecă la ochi, apoi îşi băgă degetele mari în
buzunarele blugilor.
— Partea cu nepotul ascultător ai nimerit-o, dar la
antichităţi nu mă pricep nici eu mai mult decât tine. Am fost
angajat drept comisionar. Aşa că, dacă ai să lipeşti câte o
68
bucată de hârtie cu numele şi adresa pe fiecare obiect, am să
încep să încarc marfa.
— Unele sunt grele, replică Lauren. N-ai să te poţi
descurca singur cu toate.
— M-am gândit la asta, răspunse Sam cu un zâmbet
superior. Am nişte prieteni din orchestră care aşteaptă afară
să ajute.
— Aşa un nepot îndatoritor! Face orice ca să aibă un
acoperiş deasupra capului, nu? murmură Lauren ducându-
se după hârtie şi creion.
— Ce voia să spună cu asta? îşi întrebă Tillie sora.
— Nu ştiu, dar orice ar fi spus, Sam avea privirea aceea
urâtă.
Tillie se întoarse încet, urmărind privirea surorii ei către
nepotul care rămăsese acolo.
— Mai bine dă-i ceva de făcut, să care afară cumpărăturile
fetelor, surioară. Pare că ar vrea să strângă de gât pe cineva
şi mi-e teamă că despre Lauren este vorba.

Sam era frânt de oboseală când ajunse să ducă la garaj

camioneta. Era pentru prima oară, după câte îşi amintea, că
avea să renunţe la obişnuitele exerciţii pe clape dinaintea
serii de la club. Tot ce îşi dorea era un duş şi câteva ore în
plus de somn. Dar tocmai când pleca de la garaj, Tillie şi
Toots veniră în grabă la intrarea din spate, strigându-l. Trase
o înjurătură sănătoasă înainte de a afişa ceva care să semene
cât de cât cu un zâmbet.
— Le-ai dus pe toate, Sam, dragă? întrebă Toots.
— Până la ultimul ciob.
— Eşti un băiat de zahăr, Samuel David North, zise Tillie
bătându-l pe umăr. Toate fetele au fost foarte recunoscătoare
pentru ajutorul pe care l-aţi dat tu şi cu prietenii tăi. Sarah
Sheridan chiar a propus să te plătim, mâine. I-am spus că n-
ai să accepţi bani pentru ajutor, dar probabil că o să-ţi ofere,
oricum. Sarah a fost întotdeauna atât de orgolioasă, nu
crezi?
— Ei, ia stai puţin! Ce ziceai de mâine? întrebă Sam.
— Vai, cred că am uitat să-ţi spun că avem nevoie de
69
ajutorul tău şi mâine după-amiază, dragă.
Sam se uită de la una la alta.
— Dar nu a mai rămas nimic de cumpărat, mătuşă Tillie.
Ai văzut şi tu magazinul când am plecat. În afară de câteva
rochii şi păpuşi, şi una sau două măsuţe, mai rămâne să o
luaţi pe Lauren.
Amândouă femeile se grăbiră să încuviinţeze.
— Aşa e, Sam, spuse Toots. Dar, când am ajuns acasă cu
noile achiziţii, am văzut că propriile noastre case sunt
supraaglomerate. Aşa că mâine avem nevoie de tine să cărăm
nişte mobile pe care fetele vor să le vândă lui Lauren.
Dintr-o dată, totul fu clar pentru Sam. Mătuşile erau
hotărâte să o ţină pe Lauren la magazin. Întâi au ajutat-o,
cumpărându-i marfa. Când şi-au dat seama că au golit
magazinul, au găsit o soluţie să-l aprovizioneze din nou. Se
lăsă pe spate, pufnind în râs.
— Voi două sunteţi nemaipomenite.
— Cum adică, dragă? întrebă Toots.
Sam le luă pe după umeri, conducându-le spre casă.
— S-ar putea să reuşiţi să o ţineţi pe Lauren la magazin,
dar s-ar putea să mă faceţi pe mine să-mi pierd formaţia
când am să le spun băieţilor că iar am nevoie de ei, mâine.
— O, dragă, nu se poate, spuse Tillie îngrijorată.
— Glumeam, mătuşă Tillie. Or să bombăne, dar nu prea
cred că nu or să vină. Le dau nişte salarii foarte bune. Mult
mai bune decât cer sindicatele.
— Tu ai grijă de toată lumea, Sam. Eşti un băiat de aur.
— Şi eu te iubesc, Till. Îi strânse umărul, apoi o sărută în
creştet. Da, dar fă-mi şi mie o favoare. Poimâine, ce-ar fi să o
lăsăm pe Lauren să-şi vadă singură de treabă?
— Dar ăsta e şi necazul nostru, dragă. Lauren nu prea
pare să ştie ce să facă. O ajutăm puţin până îşi dă seama.
Este o tânără foarte isteaţă.
Înainte ca Sam să poată spune ceva, Toots întrebă:
— Ce părere ai de ea, Sam?
— Cred că nu e frumos să bârfim, spuse el şi schimbă
repede subiectul. Şi mai cred că o să cad lat dacă nu dorm
puţin.
70
 — Astă-seară nu exersezi?
— Nu, şi nici la cină nu vin. Am să iau ceva la club.
Tillie vru să protesteze, pentru că nu mânca acasă, când
auzi maşina vecinei care tocmai intra pe alee.
— Auzi-o pe Lauren. Vrei să treci pe la ea, Sam, să-i spui
ce încântată a fost toată lumea să o cunoască, astăzi? Poţi
chiar să-i spui că o să-i aducem mâine nişte lucruri.
Sam ridică din umeri.
— Mă duc. Sper ca doamna să ştie că oamenii civilizaţi nu-
l mai omoară pe mesagerul care aduce veşti proaste.
Tillie şi Toots zâmbiră politicos, conducându-l pe Sam.
Erau destul de obişnuite cu glumele nepotului, deşi nu le
înţelegeau.
— Ce crezi că a vrut să spună? o întrebă Tillie pe sora ei,
în drum spre casă.
— Niciodată nu înţeleg glumele lui, surioară. Sper că
Lauren îl înţelege mai bine ca noi.
— Cred că da, Toots. Aminteşte-ţi remarca aceea a ei, mai
devreme, despre păstrarea unui acoperiş deasupra capului.
Sam părea că înţelege ce voia ea să spună, deşi pentru mine
nu însemna nimic.
— Eu nu cred că făcea o glumă, observă Tillie. Sam nu
părea prea încântat.
— Sunt altă generaţie, Till. Poate că mâine mergem cu
Sam la magazin şi vorbim cu Eugene. El este în stare să
traducă tot ce spun ceilalţi, fără prea multă bătaie de cap.
— Nu e ciudat că nu l-am văzut astăzi?
— Sigur că e. Nu-mi amintesc ca vreodată, când era Edna
acolo, să nu fi fost şi Eugene prin preajmă, gata întotdeauna
să fie de ajutor.
Tillie se opri împietrită în uşa bucătăriei.
— Doar nu crezi că Lauren îşi foloseşte deja dorinţele.
Poate că în timp ce noi eram acolo, ea tocmai îl pusese să-i
împlinească una dintre ele.
— Asta nu e ceva prea grozav. Sper că nu e chiar atât de
grăbită. Edna credea că nepoata ei e prea prudentă pentru a-
şi irosi dorinţele fără să se gândească serios, dar poate că
nici ea nu-i înţelegea pe cei tineri mai bine decât noi.
71
 Toots încuviinţă, îndreptându-se către frigider.
— O să-l căutăm mâine, să terminăm cu incertitudinile.

Şi Lauren se gândea la Eugene când îl zări pe Sam

traversând curtea şi îndreptându-se spre ea. Se întreba ce se
va întâmpla cu bietul djinn dacă închidea magazinul, practic
golit de marfă după ziua aceea de pomină. Trebuia să
găsească o cale pentru a amâna plecarea din New Orleans
până când va afla cum să-l facă muritor şi să-l ţină prin
preajmă. Dar acum? Şi ce avea să zică Charles dacă afla că
mai rămânea după ce vânduse totul?
Îl văzu pe Sam lângă maşină, dar abia îl băgă în seamă,
cum era cu gândurile la djinn.
Sam se înclină uşor, uitându-se țintă la ea si-i flutură
mâna prin faţa ochilor.
— Întoarce-te pe pământ, Lauren.
În ciuda gândurilor ei negre, Lauren zâmbi. Revenindu-şi,
se scuză.
— Iartă-mă, eram departe.
— Sper că nu în Chicago.
Lauren era obosită, dar îi făcea bine să vorbească despre
fleacuri, să se destindă câteva minute. Cel puţin, Sam era o
alternativă plăcută.
— Tot e bun la ceva. Nu-şi dăduse seama că vorbise tare
decât când îi văzu privirea uimită. Nimic. Lasă, spuse ea.
Cum spuneam, eram plecată cu gândul în altă lume.
— Foarte bine, dar, după cum spuneam, sper că nu în
Chicago, pentru că scumpele şi iubitele mătuşi complotează
de zor să te ţină aici. Ca să-ţi spun drept, au şi pus la cale
cum să-ţi umple din nou magazinul cu marfă, mâine.
Lauren râse, un „ha“ scurt de uimire.
— Şi cum au de gând să facă?
— Cred că o să le las pe ele să-ţi explice, dar ţine minte că
eu sunt doar comisionarul.
— Eu zic că e grozav, spuse Lauren.
Sam îşi încrucişă braţele peste pieptul larg, făcând să
joace muşchii braţelor. O privi insistent, făcând-o să
roșească.
72
 — La ce te uiţi aşa? întrebă ea, neplăcut impresionată.
— Încercam să văd cum eşti, să văd dacă nu pot afla cum
funcţionezi. Acum două zile stăteai în faţa mea, într-o
cafenea şi-mi spuneai că urăşti locurile astea. Abia aşteptai
să te întorci la curăţenia din Chicago şi la viaţa ta ordonată
cu perspective promiţătoare ca persoană importantă la acea
companie de publicitate. Iar acum pari uşurată că nu trebuie
să pleci. Se scărpină pe cap. Ei bine, nu-mi dau seama şi
sunt prea obosit să-mi mai bat astăzi capul.
Lauren nu răspunse, dar îi făcu un semn cu mâna, în timp
ce el se îndepărta. Când era cam prin mijlocul curţii, se opri
la marginea aleii şi o strigă, privind-o cu ochii aceia ironici.
— De ce nu vii la bar astă-seară, Lauren. Îmi plac foarte
mult puzzle-urile. Ar putea fi interesant să te desfac în
bucăţele şi să te aranjez la loc după aceea.
— Nu cred, Sam. Şi mie îmi plac puzzle-urile, dar cred că
ne-am plictisi de moarte. Ai mai încercat o dată, ţi-aduci
aminte? Sunt o tipă materialistă şi semăn prea bine cu fosta
ta soţie ca să-ţi plac.
— Şi eu ce sunt?
— Credeam că ţi-am spus deja.
— Mai spune-mi, se hazardă el. N-am cum să ajung la
tine. E împotriva tuturor regulilor. Şi, pe urmă, acum sunt de
cealaltă parte a fileului. Se uită în jos, la vârfurile pantofilor
care erau la câţiva centimetri de marginea proprietăţii ei. Eşti
în siguranţă.
Lauren se supără dintr-o dată şi nici măcar nu ştia de ce.
Sam părea că, într-adevăr, se distrează, dar ea simţi că o face
pe seama ei.
— Eşti un bărbat care aleargă după cai verzi pe pereţi şi
care trăieşte pe spinarea mătuşilor sale prea generoase şi
prea bune din fire. Eşti talentat, recunosc, dar ar trebui să
faci ceva care să-ţi permită să stai pe propriile tale picioare şi
să-ţi întreţii şi fiica. Poate că atunci ai fi mai puţin mândru şi
n-ai mai lua în zeflemea tot restul lumii, numai pentru că
celor mai mulţi li se întâmplă să vrea să facă ceva cu viaţa
lor.
Sam încă zâmbea, dar Lauren îşi dădu seama că îl
73
supărase. Se vedea din felul în care i se zbătea un muşchi în
obraz şi după cum ochii lui verzi se înneguraseră de la
culoarea strălucitoare a smaraldului, la cea întunecată a
jadului. Simţi o undă de remuşcare, dar înainte de a-şi putea
îndulci puţin cuvintele ca să se scuze, izbucni în râs.
— Doamne, Lauren, trebuie să înveţi să fii mai relaxată,
să-ţi arăţi sentimentele. Eşti prea ţâfnoasă.
Într-un moment de furie, şi fără să se gândească prea
mult, Lauren îi făcu o propunere care ar fi făcut-o pe maică-
sa să leşine şi care o şocă chiar şi pe ea. Numai că ar fi
trebuit să fie ceva mai clară în legătură cu persoana cu care
trebuia să o facă, pentru că Sam îi şi răspunse, ridicând o
sprânceană.
— Oricând, iubito, trebuie numai să spui.

74
 ŞASE

Joi pe la amiază, Lauren crezu că ziua seamănă cu una

dintre farsele lui Shakespeare.
Mai întâi, se stricase aerul condiţionat. Nu erau chiar
36°C, dar umiditatea, după cum spunea la buletinul meteo,
era de 80%. Pe la 10 dimineaţa, Lauren îşi strânsese părul în
vârful capului folosind două creioane care să-i susţină cocul
improvizat. Se îmbrăcase mai comod decât în zilele dinainte,
într-un tricou de bumbac şi blugi. Pe la 11, îşi înnodase
tricoul sub sâni, dezgolindu-şi mijlocul, iar blugii se făcuseră
pantaloni scurţi. La 11:30, Sam şi grupul lui vesel sosiră cu
un camion încărcat cu mobilă – antichităţi de calitate, le
evaluă ea dintr-o privire.
Deşi niciunul dintre obiecte nu zgâriase vreun perete sau
podeaua, când ultimul lucru fu aşezat la locul lui, Lauren era
sigură că se afla în pragul unei crize de nervi… şi nici măcar
nu ştia de ce.
Probabil, din cauza blestematei de călduri. Sau, poate, din
cauză că cei trei muzicanţi se amuzau, în ciuda caniculei şi a
muncii obositoare. Aruncă priviri piezişe în direcţia lui Sam
în timp ce fugi în spatele magazinului, observând că-şi
scosese din nou cămaşa. Dar refuza cu încăpăţânare să
recunoască faptul că felul cum i se încordau muşchii
umerilor puternici sau cum sudoarea îi transforma pielea în
bronz-auriu ar fi avut vreo influenţă asupra simţurilor ei.
— Gata, Lauren, zise Sam când o găsi ascunsă în spatele
tejghelei, stând pe un scăunel, cu faţa îngropată în mâini.
Ştiu că e foarte cald aici, dar omul de la Igloo Air
Conditioning a promis că vine imediat după prânz.
— Mă descurc cu căldura, mormăi Lauren. Ce mă
deranjează este comportarea ta.
— Ce comportare? Ce nu-ţi place la comportarea mea? Am
75
fost atât de cuminte, încât nici Moş Crăciun nu mi-ar găsi
vreun cusur.
— Întocmai! De două zile mi-ai invadat magazinul,
fluierând ca Harpo Marx, aruncând glume nesărate
împreună cu cei doi prieteni ai tăi, care parcă sunt scăpaţi de
la balamuc. Malibu Jones şi Hanky Panky…
— Îl cheamă Hanky Patty. Cel mai al naibii de bun
clarinetist din branşă, întâmplător.
— Asta-i bine pentru el. Dar nu schimbă cu nimic faptul
că atitudinea ta mi-a distrus echilibrul emoţional. Mătuşile
tale şi celelalte doamne ţi-au încredinţat aceste piese foarte
valoroase, iar voi trei vă purtaţi de parcă aţi juca teatru.
— Dar n-am stricat nimic, nu e nicio urmă de zgârietură,
remarcă Sam, cu destulă răbdare.
— Se mai întâmplă şi minuni, deci, spuse Lauren ironică,
ridicându-se ca să-l înfrunte, cu bărbia ridicată.
— Ei, doamnă, trezeşte-te. Dacă nu ai remarcat, o facem
pe gratis. Am fost de acord să aduc marfa asta, deoarece
mătuşile mele au o oarecare intenţie de a încerca să te facă
fericită, astfel încât să te mai învârţi pe aici. Prietenii mei îmi
fac mie o favoare. Dacă încă nu ţi-ai dat seama, în mod
normal, n-am ochii roşii ca la semafoare. Noi muncim până
la două dimineaţa, în fiecare zi. În ultimele patru zile, n-am
dormit mai mult de patru ore. Nici Mal şi nici Hank nu s-au
descurcat mai bine. Amândoi au familii şi, când nu dorm sau
nu repetă, le place să-şi petreacă timpul cu ai lor. Acum, în
loc să stea cu ei, mă ajută pe mine. Dacă ei s-au împăcat cu
această situaţie, încercând să se şi distreze puţin, cred că ai
putea să apreciezi gestul.
Lauren se simţi foarte ruşinată, dar mândria ei nu cedă. Îi
întoarse spatele, deschise casa de marcat şi scoase trei
bancnote foşnitoare de câte 50 de dolari.
— Uite, spuse ea, întinzând banii. Îmi cer scuze pentru
nerecunoştinţa mea. Te rog să le împărţi cu prietenii tăi şi să
le mulţumeşti din partea mea.
Sam nu luă banii, dar rămase uitându-se lung la ea.
— Eşti o figură, Lauren Kennedy. Nu avem nevoie de banii
tăi. Ajunge un mulţumesc. Am să trec peste asta, dar între
76
timp ar trebui să te analizezi puţin pe dinăuntru. Nu cred că
o să-ţi placă ceea ce ai să găseşti acolo.
Cu un suspin de furie, Lauren trecu pe lângă el, ducându-
se în grabă în spatele magazinului, unde rămase tremurând.
După câtva timp, auzi clinchetul clopoţeilor de la intrare
semnalând plecarea lui Sam. Abia atunci îşi dădu frâu liber
lacrimilor. Se lăsă să cadă pe un coş de nuiele, plângându-şi
de milă. Fusese grosolană şi deloc înţelegătoare. Îşi dădea
seama de asta, dar, la naiba, nu era obişnuită să aibă de-a
face cu bărbaţi care se purtau în orice situaţie ca nişte copii.
Un lucru era sigur, nu avea nimic comun cu New Orleans.
Dacă ar fi gândit cu inima altfel, dimineaţa de azi ar fi
lămurit-o.
Cei din New Orleans se agăţau cu prea multă încăpăţânare
de adagiul Laissez les bons temps rouler, lăsaţi timpurile
bune să se scurgă. Mai ales, Samuel North!
Se ridică aşa de repede, că răsturnă coşul şi era să cadă în
genunchi dacă nu se sprijinea cu o mână de perete. Sări într-
un picior.
— Eugene, şopti ea.
Trecură cinci secunde, apoi zece, dar djinnul nu se
materializă. În schimb, auzi paşi apropiindu-se de uşa de la
intrare şi când se întoarse, întâlni ochii verzi ai vecinului cel
enervant.
— Credeam că ai plecat.
Sam clătină din cap.
— Acum. Băieţii mă aşteaptă la camion. Verificam bonurile
pe care le-ai scris pentru mărfurile pe care le-am adus. Totul
pare în ordine, aşa că adios.
Se întoarse şi aproape dădu peste un bătrân îmbrăcat într-
un caftan alb, lung şi sprijinit într-un toiag. Sam îi aruncă o
privire întrebătoare lui Lauren, dar şi ea părea la fel de
uimită de apariţia neaşteptată a bătrânului.
— Iertaţi-mă, dar nu v-am auzit intrând, spuse ea.
Vocea îi era politicoasă, chiar blândă, surprinzând-o
plăcut. Nu văzuse niciodată pe cineva atât de bătrân.
Omuleţul avea părul alb ca zăpada şi lung, mult mai lung
decât Sam care-l purta până la umeri. Barba îi ajungea până
77
la mijlocul pieptului, iar faţa îi era atât de ridată, încât
semăna cu un cartof, cu care se jucase ea cândva şi pe care
îl păstrase în cutia cu jucării timp de câteva luni.
— Pot să vă ajut cu ceva? întrebă ea, uitându-se la
degetele încovoiate pe măciulia bastonului şi strângându-l de
parcă întreaga lui energie se afla acolo.
— M-ai chemat, mamă? întrebă bărbatul cu o voce atât de
familiară, încât Lauren tresări.
— Eugene!
— Eugene? o imită Sam.
— La ordinele tale, bolborosi Eugene cu vocea gâfâită a
unui bătrân.
— Mulţumesc, zise Lauren, îndreptând un deget către
djinn. Mă-ntorc imediat, după ce-l conduc pe domnul North.
Eugene încuviinţă încet, dar de-ajuns să-l facă să se
clatine periculos. Sam şi Lauren reuşiră să-l stabilizeze, apoi
îl aşezară pe coşul pe care stătuse Lauren cu câteva secunde
mai devreme.
— Acum nu te mişca, îi ordonă Lauren.
Sam nu se putu opri să nu se uite la bătrânul fragil, care,
pur şi simplu, nu putea să fie aceeaşi persoană cu cel pe
care-l întâlnise cu numai patru zile înainte.
— E o glumă, aşa-i? întrebă, în timp ce o însoţea, cam
nehotărât, pe Lauren către intrarea magazinului.
Lauren se opri, îşi trecu mâna prin dreptul frunţii, parcă
încercând să oprească durerea de cap care pulsa deasupra
ochilor.
— Da. E chiar o glumă. E un costum; aşa se distrează
Eugene. Nu numai tu reuşeşti să-mi condimentezi viaţa cu
poante nostime.
— Ei, nu fi prea dură cu bătrânul. Arată de parcă ar fi cu
un picior în groapă.
Din nou îi apăru în ochi lucirea aceea ironică, ceea ce-i
făcea ochii să sclipească asemenea unor cioburi în bătaia
soarelui şi care făceau ca inima lui Lauren să bată mai
repede. Cel puţin, acum îşi răscumpărase greşeala, dar
trebuia să se descotorosească de el ca să poată sta de vorbă
cu Eugene. După aceea, avea să se urce în maşină şi să se
78
ducă direct la marginea fluviului unde putea să ţipe până nu
mai avea glas. După aceea… nu, nu se mai putea gândi la ce
o să facă după aceea. Nici măcar nu era sigură că avea să
facă ceva. Din nou, simţi lacrimile arzându-i ochii.
— Sigur, te simţi bine? întrebă Sam, de data asta cu
sensibilitate în glas, ceea ce o făcu pe Lauren să ridice capul
ca să-i întâlnească privirea. Da, încă arde. Ochii tăi sunt ca
jarul mocnit. O să reuşeşti.
Plecase înainte ca Lauren să fi găsit ceva de spus. Cu atât
mai bine, zise ea. Remarcă o mâncărime în palmă pe care nu
o mai avusese până atunci. Era legată de nevoia de a plesni
ceva. Se îndreptă spre partea din spate a magazinului,
pregătită de discuţia cu celălalt bărbat care-i făcea viaţa
amară. Bineînţeles că plecase. Începuse să-i strige numele,
dar în loc de asta ţipă de spaimă, pentru că aproape îl
călcase. Se întinsese pe podea, în spatele coşurilor, încât se
vedea numai capul la câţiva centimetri de picioarele ei.
Lauren se lăsă în genunchi, şoptindu-i numele.
— Eugene?
Ochii albaştri îi întâlniră pentru o clipă privirea.
— Da.
— Ce da? Credeam că ai murit! Mi-ai luat 10 ani din viaţă.
Djinnul se ridică în picioare atât de repede, încât ar fi
putut să jure că nu-l văzuse mişcându-se.
— Deodată, nu mai suntem aşa de slăbit?
Eugene se sprijini greoi în baston, dar zâmbetul
şmecheresc, sincer, era acela al bărbatului vioi pe care-l ştia.
— Încercam numai să văd dacă încap. Mă gândeam că,
dacă sunt aşa de bătrân ca să mor, ar trebui să mă gândesc
şi la asta!
— Arăţi ca Howard Hughes în ultimele lui zile!
Zâmbetul djinnului se lăţi de încântare.
— Chiar aşa şi voiam să par. Pe ăsta, l-am admirat mult.
Cam excentric, fără îndoială, dar un djinn adevărat!
— Nu prea ai haz, Eugene. Am avut o zi îngrozitoare. Nu
vreau să mă mai chinuieşti şi tu. Aşa că, fă cu ochiul, agită-
te, fă ceva, orice e nevoie şi revino-ţi.
Buzele lui subţiri şi palide se strânseră, cu încăpăţânare,
79
într-o dungă subţire, încât Lauren simţi că-i sare muştarul.
— Acum!
Transformarea se petrecu într-o clipă. Lauren fu uimită, ca
de obicei, dar reuşi să se stăpânească atât de bine, încât
putu să-i spună:
— Am nevoie de tine să te ocupi de magazin câteva ore.
Trebuie să ies puţin. Cred că mă duc să prospectez piaţa de
vechituri sau cam aşa ceva, nu ştiu cum îi spunea mătuşa
Edna la treaba asta. O să vină cineva să repare aerul
condiţionat. Poţi să-l plăteşti din casa de marcat. Dacă nu
mă întorc până la şase, închizi magazinul.
Fără să mai aştepte răspuns, plecă, dar nu ajunse decât
până la intrare şi se opri.
— Uite, Eugene, iartă-mă. Ştiu că ai probleme! Probleme
serioase. Nu vreau să par nesimţitoare şi, de altfel, chiar mă
străduiesc să găsesc o cale ca să nu te pierd, dar acum
trebuie să ies puţin de aici. O să fie totul în regulă?
— N-ai grijă, mamă. Dă-i drumul unde ai treabă. Apropo,
trebuia să mă chemi mai devreme. Pot să-ţi repar instalaţia
de aer condiţionat într-o secundă.
Lauren zâmbi pentru prima dată în ziua aceea, apoi râse.
— Sigur că poţi. Ştii ce vreau să spun? Nici nu-mi mai
aduc bine aminte cât de îndemânatic şi săritor eşti. Dă-mi un
răgaz de câteva ore. Pun totul în ordine şi pe urmă mă întorc.
Dar, Gene, cred că ar trebui să ştii. Sunt pe cale de a-mi
pronunţa cele două dorinţe care mi-au mai rămas. De îndată
ce găsesc o cale ca să te vindec, am să te chem pentru
dorinţe, da?
La aceste cuvinte, ochii lui Eugene căpătară privirea aceea
oropsită văzută la un căţeluş pe care-l găsise ascuns sub
maşină, în Chicago.
— Nu mă privi aşa, Gene. O să reuşesc să te salvez, îţi
promit.
— Nu mă gândeam la mine, Lauren. Vezi, eu ştiu foarte
bine ce vrei să mă rogi şi asta mă cam întristează. Edna şi cu
mine ne gândeam că ai să te obişnuieşti şi o să-ţi placă aici.
Lauren nu răspunse în timp ce îşi luă geanta de sub
tejghea şi cotrobăi prin ea după chei. Mătuşa o iubise, nu se
80
îndoia de asta. Dar întrezărise dragostea şi în vocea djinnului
şi acum i se pusese un nod în gât.
— Cred că nu putem să te facem să-ţi placă locurile astea,
zise Eugene, dar mătuşa ta ar fi fost mândră de tine, de cât
de repede te-ai fi adaptat.
Atunci, Lauren ridică privirea. Eugene studia etichetele cu
preţuri pe care le pusese pe câteva din noile achiziţii. Nu se
putea stăpâni să nu se mândrească puţin.
— Am studiat din cărţile pe care mi le-ai dat. Crezi că le-
am evaluat bine?
— Cred că nici Edna nu s-ar fi descurcat mai bine.
Lauren îl îmbrăţişă într-o pornire impulsivă care-i stânjeni
deopotrivă pe amândoi.
— Mulţumesc, Gene. Retrag tot ce am spus mai devreme.
Eşti singura figură luminoasă din toată ziua asta mizerabilă.

Sam se aşeză în pat imediat după masa de prânz şi dormi

ca drogat. Nu se trezi decât aproape de ora şase după-
amiază. Chiar şi atunci, ştiind că nu putea renunţa la ora de
repetiţie dinaintea plecării la club, abia se mişcă de la pat
până la duş. Primele trei-patru minute, când jetul de apă
fierbinte îi biciui spatele şi umerii, mintea îi rămase încă
înceţoşată. În cele din urmă, încet, ceaţa se risipi şi-i reveniră
în memorie imaginile de la vizita la Yesterday’s Treasures. Îşi
reaminti felul cum Lauren asistase la venirea lui cu piesele
adunate de mătuşi.
Fără rochia excelent croită şi fără machiaj; nu o găsise
niciodată atât de frumoasă. Obrajii şi sprâncenele umezite de
transpiraţie, şuviţele de păr ud din jurul feţei, ochii
întunecaţi de supărare şi enervare, toate contribuiau la
formarea unei imagini senzuale pe care, în mod normal, o
ascundea în spatele unei figuri rezervate, glaciale. Şi-o aduse
în memorie în timp ce se întindea să aşeze o vază scumpă de
cristal pe un raft înalt, departe de orice pericol, iar mintea i
se concentra pe muşchii mici ai braţelor ei, pe carnea
încordată de pe coapse şi pântece, pe picioarele lungi şi
armonioase scoase în evidenţă de poziţia – în vârful
picioarelor. În acel moment i se păruse cea mai desăvârşită
81
femeie pe care o văzuse vreodată.
Simţi că-l umflă râsul când îşi aminti cum se întorsese ca
să-l prindă că se uita la ea. Obrajii i se coloraseră, iar ochii îi
aruncau flăcări, ameninţând să alunge surâsul de pe buzele
lui.
În timp ce se usca, gândurile îi fugiră cu o oră în urmă,
când îi văzuse lacrimi în ochi şi urmele lor pe obraji, când se
dusese să-şi ia rămas-bun.
Fără să-şi dea seama ce face, se duse la fereastra
dormitorului, uitându-se în spatele casei ei. Nu se vedea nici
o lumină, nici la fereastra bucătăriei de la parter, nici
deasupra, la dormitor, cum putea vedea în aproape toate
serile.
Se încruntă când privi ceasul de pe noptieră. La ora asta
era, de obicei, acasă.
În timp ce se îmbrăca, găsi vreo sută de motive pentru
absenţa ei. Probabil, îşi aranja din nou magazinul.
Cunoscându-i nevoia de ordine, probabil că asta făcea acum
sau poate se oprise la un restaurant să mănânce, sau era la
cumpărături. Erau nenumărate posibilităţi, şi ştia că era o
prostie să-şi facă griji. Şi nici nu era treaba lui ce făcea ea
după terminarea serviciului. Îi arătase mult prea clar că nu
avea ce să caute în viaţa ei. Amintindu-şi cât de uşor o
supăra, simţi că-i înţepeneşte şira spinării. Îşi încălţă pantofii
şi se duse la oglindă să-şi pieptene părul umed. Când lucra
la club, îşi purta părul strâns la spate într-o coadă. Zâmbi şi
imaginea reflectată îi întoarse zâmbetul. Îşi dori să fie tot atât
de uşor să obţină un zâmbet şi de la frumoasa lui vecină.
— Tot atât de bine ai putea să-ţi doreşti luna de pe cer, îi
spuse el bărbatului din oglindă. Se pare că doamna e imună
la farmecele tale.
Când îşi legă părul la spate, se hotărî să-şi alunge din
minte gândurile de la domnişoara Lauren Kennedy. Dar peste
o oră, după o cină în grabă şi patruzeci şi cinci de minute de
exerciţiu la pian, nu rezistă şi aruncă din nou o privire spre
casa ei când îşi scoase maşina în stradă. Deşi era vară târzie,
se anunţa o furtună, iar întunericul se lăsase mai devreme ca
de obicei. Încă nu se vedea lumină la casa vecină.
82
 Aprinse plafoniera maşinii şi se uită la ceas; 8 şi 10.
Începea să cânte la zece, deşi, de obicei, se ducea la club pe
la opt şi jumătate, cel târziu la nouă. Bătând nervos cu
degetele în volan, se hotărî şi o luă într-acolo.
Cincisprezece minute mai târziu, oftă uşurat când îşi
parcă maşina în spate la Yesterday’s Treasures. BMW-ul ei
era în acelaşi loc unde îl văzuse de dimineaţă. Porni să se
întoarcă, se opri, dădu din nou înapoi şi ieşi din maşină.
Va mai cerceta încă cinci minute ca să se asigure că ea nu
păţise nimic, apoi se va duce la club. Uşa din spate nu era
încuiată. Se încruntă. Când era vorba de crime, New Orleans
nici nu se compara cu New York City. Dar ele existau şi
nimeni cu mintea întreagă nu ar fi lăsat o uşă descuiată
peste noapte.
Frica i se cuibări în suflet când se năpusti în magazin, iar
în imaginaţia lui se desfăşurau tot felul de scene urâte.
Nu strigă, îi fu frică să nu o sperie. Nu, recunoscu el. Nu
acesta era adevărul. Se temea că n-ar fi răspuns, că n-ar fi
putut să răspundă. Atunci deveni conştient de muzica ce se
auzea undeva în faţă. Se opri, ascultă atent, încercând să
stabilească de unde venea, apoi îşi dădu seama. Era o cutie
muzicală şi melodia care se repeta, iar şi iar, se numea „Glow
Little Glow Worm“.
Simţi cum se înfurie. El se îngrijorase de soarta ei! Abia se
putea concentra la muzica lui, întrebându-se dacă era bine!
Se abătuse din drum douăzeci de minute ca să vadă ce e cu
ea, iar ea asculta o cutie muzicală. O strigă pe nume,
supărat:
— Lauren!
— Aici, spuse ea calmă, de parcă ar fi aşteptat pe cineva la
ceai.
„Aici“ nu era chiar aşa de uşor de găsit cum crezuse el. În
magazin era aprinsă o singură lampă cu bec de putere mică.
Era aşezată pe un raft în spatele casei de marcat şi reuşea
numai să învăluie magazinul în umbre stranii. Era suficientă
lumină ca să se vadă diferitele piese de mobilă şi rafturile cu
sticlărie, păpuşi, lămpi şi chinezării, dar tot nu o găsi pe
Lauren. Urmări sunetul muzicii şi o văzu stând pe podea, cu
83
picioarele încrucişate, cu capul plecat, în faţa unei cutii mari,
pătrate.
— Bună, Sam, îl salută ea simplu, fără să se ostenească
să-l privească.
— Bună, Sam?
Acum îl privi, dar numai să-l onoreze cu un zâmbet
luminos. Apoi îşi concentră atenţia asupra cutiei muzicale.
— Nu e superbă? întrebă ea.
Sam încuviinţă în tăcere şi se gândi că superb era exact
cuvântul pe care l-ar fi folosit şi el. Purta aceeaşi blugi scurţi,
acelaşi tricou, deşi acum nu mai era înnodat şi încreţit în
faţă. Părul îi atârna liber în jurul umerilor, neperiat şi
încâlcit, amintindu-i de fetiţa fără griji cu care se jucase când
erau copii… şi pe care o iubise cum iubesc băieţii prima oară.
— Este un gramofon. L-am găsit azi la o licitaţie. Lăsă
capacul ca să-şi plimbe degetele pe luciul neted şi pe desenul
gravat care reprezenta o dansatoare. E făcut în Leipzig,
Germania, aproape cu 100 de ani în urmă. L-am luat atât de
ieftin, încât mi s-a părut că l-am furat. Cântecul se opri şi ea
deschise din nou cutia ca să scoată discul. Asta a fost
Glühwürmchen Idyll.
— Puteai să-mi spui orice, zise el cu o voce amuzată. Mie
mi-a sunat ca Glow Little Glow Worm.
Lauren râse.
— O prelucrare, aşa e. Luă un alt disc de lângă ea, îl puse
pe platan şi anunţă numele următorului cântec. Deşi era tot
în germană, Sam recunoscu cuvântul polka. O luă prin
surprindere, apucând-o de coate şi ridicând-o în picioare. La
privirea ei întrebătoare, îi surâse ştrengăreşte.
— Niciodată n-am putut să rezist la polka, şi înainte ca ea
să spună ceva, o învârtea în jurul camerei, în ritmul
melodiei.
Lauren fu mai surprinsă de plăcerea pe care o simţi, decât
de ceea ce făcuse el. Era un dansator perfect, uşor şi atât de
îndemânatic, că nu greşiră niciun pas. Era uimită că putea
să o învârtă prin magazin fără ca măcar să atingă vreuna din
delicatele antichităţi.
Cântecul dură mai puţin de trei minute, dar Lauren era cu
84
răsuflarea tăiată când se opri. Deodată, stingherită, nu se
putu opri să nu chicotească, gândindu-se cât de bine se
simţise pentru o scurtă şi minunată clipă. Conştientă, trase
de tricoul şifonat cu o mână şi îşi aranjă după ureche părul
cu cealaltă.
— Eşti foarte bun.
Sam zâmbi, adăugind:
— Încerc să-ţi spun asta de câteva zile.
Lauren îi văzu luminiţele din ochi şi simţi fiori pe şira
spinării. Întorcându-se, traversă camera şi îngenunche din
nou în faţa gramofonului.
— De ce ai venit? întrebă ea.
Sam ezită. Nu se aşteptase la asta. Ce să spună? Că era
îngrijorat din pricina ei? Că-i zărise, mai devreme, lacrimile
din ochi? Instinctiv, ştiu că oricare dintre răspunsuri ar fi
supărat-o.
— Am văzut că nu erai acasă. M-am gândit să trec şi să
văd dacă ai aranjat totul după ce am plecat. Mă bucur că ţi-
ai reparat instalaţia de aer condiţionat.
— Chiar după ce ai plecat, spuse ea, făcându-şi de lucru
cu împachetatul discurilor şi încuiatul cutiei muzicale.
— Bine, atunci, cred că am să plec la club.
— Da, bine, zise ea, aruncându-i o privire, în timp ce
încerca să se ridice în picioare cu tot cu discuri.
Sam veni să o ajute.
— Sunt mai grele decât par, nu-i aşa?
Lauren îi acceptă ajutorul fără să răspundă, arătând cu
bărbia spre un raft din faţa lor. Ea veni cu gramofonul.
— Pune-le deocamdată acolo. Am să hotărăsc mâine unde
să le aşez, dacă nu cumva am să le iau acasă.
Sam făcu precum i se spusese, apoi se dădu la o parte ca
ea să poată pune cutia lângă discuri. Privind-o, din nou se
gândi ce femeie frumoasă era. Nu genul lui. Nici pe departe.
Era prea atrăgătoare, prea scorţoasă şi deloc maleabilă, prea
controlată. Semăna prea mult cu fosta lui soţie. Atunci, ea se
trase înapoi şi dădu peste el, iar el îşi aduse aminte cât de
uşoară şi cât de bine se simţise în braţele lui când
dansaseră.
85
 — Vino la club astă-seară, Lauren, spuse el, la fel de uimit
de invitaţie ca şi ea când se întoarse să-l privească.
— Îmbrăcată aşa? întrebă ea cu un râs nervos.
— Pentru mine eşti grozavă.
Privirea ei alunecă peste cămaşa lui albă, impecabilă,
papionul negru şi pantalonii de smoching. Ridică o
sprânceană.
— Bine, du-te acasă şi schimbă-te, zise Sam. Ai timp. Nu
începem să cântăm până la zece.
Trecând pe lângă el, îi răspunse cu spatele.
— Mulţumesc, dar n-am de ce. Nu astă-seară. Mai am ceva
de aranjat aici. Am găsit astăzi o roată de tors veche şi un
seif minunat. Vreau să le verific, să văd dacă n-au nevoie de
vreo reparaţie. Îi adresă un zâmbet prietenos care, spera ea,
avea să ascundă nervozitatea inexplicabilă pe care o simţise
deodată.
Sam încuviinţă.
— Bine, dar nu sta prea mult. Se anunţă o furtună.
Străzile vor fi foarte alunecoase după ce nu a mai plouat de
atâta vreme. Se întoarse, dar se opri după câţiva paşi.
Condu-mă la uşa din spate ca să încui după mine. Nu e bine
să laşi uşa deschisă ca să poată intra oricine.
— A, Lovey – doamna care ţine Spice of Life de peste drum
– a trecut pe aici. Cred că a uitat să încuie după ce a plecat.
La uşă, îi spuse noapte bună, apoi se dădu înapoi ca să-l
lase să treacă.
— Mulţumesc pentru dans. A fost amuzant. Adevărat.
Ochii li se întâlniră într-o îmbrăţişare, pe care niciunul din ei
nu vru să o întrerupă preţ de câteva secunde. Fu dezamăgit
când Lauren întoarse prima privirea. Fii mai atentă, Lauren,
ai putea să te îndrăgosteşti!
Asta îi atrase atenţia, dar nu putu să-i citească pe faţă.
Era supărare sau teamă ce văzu el trecând prin ochii aceia
întunecaţi? Ar fi vrut să îndrăznească şi să forţeze norocul,
dar se gândi că era mai bine să renunţe… cel puţin, pentru
moment. Arătând din cap în direcţia magazinului, îi spuse:
— Antichităţile, cred că începi să ţii la ele.

86
 ŞAPTE

Lauren auzi primii stropi de ploaie bătând în fereastră

când se duse să verifice dacă uşa de la intrare era încuiată.
În timp ce golea sertarul de la casa de marcat, se gândea la
vizita lui Sam, care o bucurase atât de mult. Plăcut,
prietenos, drăguţ. Suspină, apoi începu să îngâne polka pe
care o dansaseră. Aproape că-i simţea apăsarea mâinii pe
spate, cerceluşul rece din ureche pe obrazul ei, îi simţea
chiar şi parfumul.
Număra banii, verifica chitanţele, socotea bonurile şi le
punea deoparte, iar în timpul ăsta se gândea ce-ar fi spus
Charles dacă ar fi asistat la dansul lor şi ar fi auzit-o râzând.
Probabil că n-ar fi spus nimic. Charles Dumont era o
persoană pe care te puteai bizui. Nici măcar înfăţişarea
neobişnuită a lui Sam nu l-ar intimida. Pentru prima dată, în
cursul legăturii lor de aproape doi ani de zile, simţi o umbră
de îndoială. Nu din cauza lui Sam. Asta nu avea nicio
legătură cu diavolul acesta cu ochi verzi. Pur şi simplu, nu se
putea opri să nu-şi închipuie că Sam nu ar fi avut un acut
simţ al proprietăţii faţă de femeia pe care o iubea. Suspină
din adâncul sufletului. La ce se tot gândea? Nu aerul rezervat
al lui Charles, încrederea lui plină de aroganţă, echilibrul lui
interior o atrăsese de la început? Şi, totuşi, dansul fusese
amuzant. Iar vizita neaşteptată o încântase.
Ploua din ce în ce mai tare. Îşi luă geanta de sub tejghea şi
căută cheile. Încercând să aprindă lumina, îşi trase mâna
speriată când lampa djinnului de pe raft începu să se mişte.
Ce făcea Eugene acolo, înăuntru?
Deodată, îşi dădu seama şi zâmbi. Prin gâtul lămpii
răzbăteau sunetele unor voci şi atunci ştiu ce făcea acolo
înăuntru… şi cu cine. Bineînţeles că uitase să închidă uşa
când plecase Lovey, pentru că Lovey nici nu plecase.
87
 Lauren zâmbea încă în timp ce se îndreptă spre maşină.
Mai puţin de patru metri şi fu udă până la piele. O privire
scurtă în oglinda retrovizoare îi confirmă bănuiala: ploaia nu-
i stricase înfăţişarea. Un şobolan înecat nu arată mult mai
rău decât unul uscat, gândi ea, amintindu-şi cum arăta mai
înainte. Râse. Cel puţin, nu mai era şifonată, iar pletele
blonde nu mai erau încurcate.
În timp ce se îndrepta spre bancă să-şi depoziteze
încasările, îşi dădu seama că de mult nu se mai distrase ca
în seara aceea, şi mai descoperi că se simţea grozav de bine.
Hotărându-se să nu se ducă direct acasă, se întoarse în
direcţia cartierului Vieux Carré. Ploua în continuare, dar nu
era încă una dintre furtunile sălbatice pentru care era
renumit New Orleans-ul.
Conducea încet şi cu grijă, mai mult pentru propria
plăcere decât pentru siguranţă.
În următoarea jumătate de oră străbătu în sus şi în jos
străzile din Cartierul Francez admirând frumuseţea clădirilor
vechi, construite de descendenţii romanticilor francezi şi
spanioli, care întemeiaseră oraşul port. Ploaia îi gonise pe
toţi, chiar şi pe cei mai îndrăgostiţi, aşa că putea să se uite în
voie.
Trebuia să admită că Chicago nu avea nimic din
înfăţişarea lui Big Easy. Îi plăceau feroneria complicată a
balcoanelor şi verandelor care înconjurau clădirile de
cărămidă, iedera care se căţăra pe pereţi, curţile, străzile şi
aleile pietruite. Neonul firmelor clipea deasupra magazinelor
atrăgând atenţia, dar, în mod ciudat, nu alunga sentimentul
că te afli într-o altă epocă, de demult.
La marginea Cartierului Francez, zări o firmă cu litere aurii
care arăta că acolo se afla The Jazzy Lady. Opri maşina.
Clădirea ocupa tot colţul străzii, cu intrarea în faţa
intersecţiei, sub o marchiză roşie. Deschise puţin fereastra,
dar, din cauza răpăitului constant al ploii, nu auzi nicio
muzică. Mai rămase să privească. Ca multe alte clădiri din
acel renumit cartier, avea o faţadă ciudată de modă veche,
dar promitea un interior somptuos. Şi-l închipuia pe Sam
aşezat înăuntru, la pian – unul mare cu coadă – bucurându-
88
se de muzica pe care o compunea cu atâta strălucire şi
uşurinţă. Pentru o clipă, îşi dori să-l vadă cântând,
exercitându-şi atracţia asupra auditoriului, pentru că nu se
îndoia că avea şi darul acesta. Talentul şi bunătatea formau
o combinaţie puternică. Îşi aminti că nu făcuse această
plimbare ca să se gândească la Sam North. Ci, dimpotrivă.
Luând-o la dreapta, nu se mai asigură şi primi un claxon
strident de la maşina pe care aproape o lovise. Deşi şoferul
nu o putea vedea prin geamul brăzdat de ploaie, murmură o
scuză. Pe drum, îşi ţinu o prelegere despre menţinerea
atenţiei acolo unde se afla, adică nu înăuntru la The Jazzy
Lady.
Se întoarse ca să ajungă la Jackson Square, amintindu-şi
de altă vizită acolo, cu multă vreme în urmă, împreună cu
mama şi mătuşa ei. Acum şi-o imagina plină de turişti, cum
fusese atunci, unii hoinărind, alţii privind la artiştii care
stăteau acolo şapte zile din şapte. Opri maşina pe partea
estică să privească spre râu. Luminile unui vapor dansau pe
apă, iar râsetele ajunseră până la ea prin ploaie şi vânt. Fu
pătrunsă deodată de sentimentul că aparţinea acelor locuri,
ceea ce o şocă şi o sperie.
Oare mătuşa Edna ar fi fost surprinsă?
Nu, Lauren îşi dădu seama că nu. Edna îşi adusese
aminte, pe când ea nu, cât de mult iubise oraşul când era
copil. Da, inima ei putea să aparţină New Orleans-ului, dar
viaţa ei era clar legată de Chicago… şi de Charles.
Cu un suspin, reveni cu maşina în stradă şi o luă spre
casă.
Când ajunse acasă, ploaia se oprise, dar o privire la norii
adunaţi deasupra capului arăta că era liniştea dinaintea
furtunii. Ducând BMW-ul nou şi strălucitor în garaj, se opri
să-i admire eleganţa sobră şi să-şi reamintească mândria pe
care o simţise când îl cumpărase cu mai puţin de două luni
în urmă. Ciudat, dar ce puţin conta acum pentru ea. Era
frumoasă, confortabilă şi sigură, dar, cu toate nichelajele
strălucitoare şi tapiseria scumpă, nu era decât o maşină.
Când ieşi din garaj, aerul nopţii era blând, mirosind a
iasomie şi magnolie, a trandafiri şi caprifoi. Se opri la câţiva
89
paşi de uşa bucătăriei, să rupă o garoafă. Ducând-o la nas,
respiră adânc, chiar în momentul în care se auzi telefonul în
casă. Îşi prinse floarea în păr, după ureche, şi se grăbi să
deschidă uşa.
— Alo, gâfâi ea în telefon.
— Lauren, pentru numele lui Dumnezeu, eram disperată.
Unde ai fost? întrebă mama ei, fără altă introducere.
— Am stat până târziu la magazin, mamă, după aceea m-
am plimbat cu maşina prin Cartierul Francez.
— Singură?
— Eu şi cu maşina, spuse Lauren, cu o undă de răzvrătire
în glas.
Auzi zgomotul mult prea familiar pe care-l scotea mama ei
când era supărată, dar nu urmă nicio morală, ceea ce
aproape că o făcu pe Lauren să ofteze. Judith Kennedy nu
pierdea nicio ocazie să o certe, ceea ce însemna că acum avea
ceva mai important de discutat.
Oftând, Lauren trase cordonul telefonului până la masa
din bucătărie, lăsă geanta şi cheile şi îşi trase un scaun.
— Mamă, mai eşti acolo?
— Bineînţeles că sunt, Lauren. Aşteptam o explicaţie, dar,
pentru că nu aud nimic, o să trec la subiect.
— Dă-i drumul, spuse Lauren, apoi zâmbi, bucuroasă că
maică-sa nu o putea vedea, chiar dacă îi simţea obrăznicia
din voce.
— Tocmai am vorbit cu Charles.
— Şi? întrebă Lauren, simţind că nu mai are răbdare. De
ce nu putea maică-sa să spună de-a dreptul ce avea de spus.
Ştia. Morala era întotdeauna mai dureroasă dacă era
administrată în doze mici şi repetate.
— Şi e foarte supărat de cât de mult îţi ia să închei
socotelile acolo în Louisiana.
— Am vorbit cu el vineri, mamă. Nu părea deloc supărat.
Ci, din contră. Tocmai fusese avansat preşedinte. Nu ţi-a
spus?
— Sigur că mi-a spus şi asta e problema mea. Ar trebui să
fii aici să-l feliciţi, în loc să stai acolo să te ocupi singură de
toate. Mătuşa ta avea avocaţi buni, care puteau să aranjeze
90
totul fără să fie necesară prezenţa ta.
Lauren nu luă în seamă ultimele cuvinte. Mai vorbiseră
despre asta.
— Sunt sigură că Charles va fi încântat să sărbătorim
împreună când mă întorc. De altfel, mă sună mâine seară şi
o să-i propun o petrecere pentru când am să mă întorc la
Chicago.
— Nu prea cred că o să te sune mâine seară, Lauren.
Hedges & Marshall, aceeaşi companie care ţi-a acordat atât
de generos acest concediu, a aranjat un dineu în onoarea noii
lui numiri. Charles m-a sunat să-mi spună că, de vreme ce
tu eşti plecată, nu a avut de ales şi a trebuit să o invite pe
Natalie Wolfe să-l însoţească. Acum, vezi ce-ai făcut cu
încăpăţânarea ta?
— Natalie Wolfe nu este o ameninţare, mamă. Este o
prietenă care lucrează cu el. De altfel, cred că e perfect.
Natalie nu are pe nimeni, iar Charles ştie că nu mă supăr.
Mai vorbiră vreo zece minute, maică-sa aducându-i o
mulţime de învinuiri, pe care Lauren le combătu. Când
închise telefonul, era epuizată.
Plănuise să prăjească nişte cartofi, să încălzească nişte
legume pe care le pregătise cu vreo două zile în urmă şi să
taie o roşie. Dar renunţă pentru un măr Granny Smith2.
În timp ce urcă încet scările, o imită pe maică-sa: „Dacă
îmi aduc bine aminte, Lauren, Natalie Wolfe este o tânără
foarte atrăgătoare. Chiar crezi că-ţi poţi permite riscul să-l
îmbrobodească pe Charles?“ Muşcă din măr, fără să ştie prea
bine dacă întruchipa capul maică-sii sau al lui Natalie. Se
opri în capul scărilor. Nostim, nu i se întâmplase să se certe
cu Charles. Mama ei avea dreptate. Natalie era o femeie
foarte frumoasă. Exotică, inteligentă, strălucitoare,
spirituală.
Charles avea nevoie de o însoţitoare la dineul organizat de
Hedges & Marshall. Asistase la multe astfel de petreceri şi
ştia că nu puteai să mergi singur. Sigur că Charles ar fi
putut să o invite pe Linda Pray sau pe Maria Wallace. Şi ele

2
Măr din Australia, mare şi verde. (n.trad.).
91
erau tinere, singure, cu funcţii de răspundere, deşi nu erau
de clasa lui Natalie.
Atunci de ce nu era şi ea la fel de supărată ca maică-sa?
Pentru că, judecă imediat Lauren, ea îl înţelegea pe
Charles. Ea îşi dădea seama, în timp ce maică-sa nu, cât de
importantă era imaginea unui tânăr cu răspundere în
acţiune.
După aceste gânduri, îşi termină mărul şi aruncă restul
într-un coş de gunoi, promiţând în sinea ei să-l arunce mâine
dimineaţă.
Când se strecură între cearşafurile răcoroase, furtuna care
se anunţase se dezlănţui. Bucurându-se că se afla în
siguranţă, stinse lumina, dar aruncă o ultimă privire către
garoafa pe care o aşezase mai devreme pe masa de toaletă şi
se gândi cu îngrijorare la florile de afară, sperând că vor
supravieţui urgiei. Deşi nu se mai gândi deloc la Charles şi la
Natalie înainte de a adormi, aceştia îi rămaseră în minte,
populându-i visele.
Charles o învârtea pe frumoasa înaltă, exotică, cu părul
negru, pe urmă era ea însăşi, dansând în braţele cuiva înalt
şi brunet. Camera se învârtea în ritmul frenetic de polka. Le
zâmbea lui Charles şi lui Natalie când treceau, dar când
privea în ochii partenerului ei, Sam North, zâmbetul era mult
mai intens şi mai intim.

Dimineaţa următoare, Lauren se trezi, dar, când vru să

sară din pat, descoperi că muşchii o dureau şi era ţeapănă.
Încercă din nou, de data asta mai cu binişorul şi reuşi să se
dea jos şi să se ducă la baie.
Păşind sub duşul aburind, se rugă să o ajute apa fierbinte
şi îşi promise că nu o să mai încerce niciodată să aranjeze
toată marfa într-o singură noapte. Când ieşi, în sfârşit, de
sub dus, se simţi ceva mai bine. Dar era ferm hotărâtă să
deschidă magazinul la timp. Aşa că, în afara unor gemete
scăpate fără voie, ignoră cu bună ştiinţă durerile care-i
însoţeau fiecare mişcare. Alese din şifonier o rochie galbenă
cu bretele ca să mai învioreze ziua înnourată. Fusta largă era
numai bună pentru muşchii ei dureroşi.
92
 Îşi strânse părul în coadă de cal cu o panglică de aceeaşi
culoare şi îşi puse cercei de aur în formă de stea. Încălţă o
pereche de sandale şi o luă încet pe scări în jos.
Bine că muncise din greu seara ca să pună toate la locul
lor. Astăzi nu avea mai nimic de făcut, decât să aştepte
clienţii.
O privire la ceas îi spuse că nu-i mai rămânea timp pentru
o cafea. Avea să aştepte până când ajungea la magazin să îşi
facă una. Atunci, îi veni o idee. Poate reuşea să-l
telecomande pe Eugene prin telepatie, să-i facă o cană. Cu
degetele la tâmple, deşi era sigură că nu era nevoie, îşi
închise ochii. „Fii atent, Gene, vin. E târziu şi sunt frântă.
Fă-mi, te rog, o cană cu cafea ca să-mi revin până ajung
acolo“.
Deschise ochii şi chicoti, uitându-se cu grijă împrejur să
vadă dacă nu o privea cineva. Bineînţeles, ce prostie! Cine
putea să o vadă?
Trecându-şi geanta pe după umăr, făcu un pas, se opri,
făcu altul, apoi râse din toată inima. Durerea dispăruse.
Apoi, simţi mirosul – aroma bogată, parfumată a cafelei
proaspete. Învârtindu-se pe călcâie, zări cana aburindă pe
masa din bucătărie. „Oh, Eugene, cred că te iubesc“.
Când intră în magazin, douăzeci de minute mai târziu, era
într-o dispoziţie grozavă. Încercă să-l cheme pe Eugene să-i
mulţumească pentru cafea şi pentru minunea suplimentară
de a o fi scăpat-o de dureri, dar văzu o notiţă lipită de lampă.
Sunt la pescuit.
Eugene
Lauren se încruntă. Ce naiba înseamnă asta, Eugene.
În cinci minute trebuia să deschidă magazinul, dar mai
întâi, trebuia să afle ce înseamnă biletul ciudat al djinnului.
Traversă strada la Spice of Life. Afişul cu închis se afla
încă la fereastră, dar ştia că era cineva înăuntru. Bătu cu
insistenţă în fereastră şi, după câtva timp, o văzu pe Lovey
venind.
De îndată ce descuie, Lauren se repezi.
— Ce dracu’ se întâmplă? întrebă ea. Nici măcar nu o lăsă
pe Lovey să răspundă. O luă de după umeri şi o împinse în
93
spatele magazinului, vorbind tot timpul. Mai întâi, vin la
lucru şi găsesc un bilet curios de la Eugene. Pe urmă, vin aici
la tine să-mi explici şi văd că ai plâns. Nu-mi spune că „sunt
la pescuit“ e modul lui de a-şi lua rămas-bun. Nu a dispărut,
Lovey. Spune-mi că nu e adevărat.
Lovey pufni, suindu-şi fundul rotund pe un taburet înalt
din chicineta situată în spatele magazinului dietetic. Clătină
din cap.
— Nu, nu încă, dar se apropie. Cel puţin, aşa bănuiesc eu.
El n-ar recunoaşte. Continuă să insiste că mai e timp, dar
noaptea trecută… Se opri, incapabilă să continue propoziţia
din cauza roşeţii care-i invadă faţa.
— Continuă, o îndemnă Lauren cu multă blândeţe.
— Noaptea trecută am petrecut-o împreună. A fost ca de
obicei. Eugene era nostim, m-a distrat cu poveşti despre
oamenii pe care i-a cunoscut de-a lungul veacurilor. Am râs,
am glumit şi… am avut nişte clipe mai tandre, şi chiar în
mijlocul… el, a… a început să dispară. Lacrimi îi ţâşniră din
ochi. Vai, Lauren, nici nu ştii ce înseamnă să vezi cum omul
pe care îl iubeşti îţi dispare, pur şi simplu, din braţe.
Lauren dădu din cap.
— Nu, nu cred că ştiu, deși am văzut şi eu cum se duce. E
sfâșietor. Dar, Lovey, unde s-a dus acum? Ce naiba
înseamnă „Sunt la pescuit“?
Lovey scoase o batistă dintr-un obiect decorativ de pe
masă şi îşi șterse ochii şi nasul.
— Chiar s-a dus la pescuit, Lauren. Zice că Mark Twain –
ştii, Samuel Clemens – l-a învăţat cât de multe se pot rezolva
când eşti singur pe apă sau la vânătoare. Bineînţeles că
Eugene e împotriva vânatului. Nu cred că s-a gândit vreodată
să păstreze un peşte pe care l-ar prinde. Aşa că, îmi închipui,
gândeşte. Râse pe neaşteptate şi sughiţă. Probabil că nici nu
foloseşte cârlig, aşa e de blând şi de bun la inimă.
— Atunci înseamnă că se gândeşte cum să facă să
găsească răspuns la problemele lui care-l fac să dispară?
întrebă Lauren plină de speranţă.
Lovey clătină din cap, din nou cu ochii înlăcrimaţi.

94
 — Nu, ăă, el tocmai încearcă să se împace cu… cu
inevitabilul.
— Bine, acum, Lovey, trebuie să termini cu plânsul. Nu-ţi
faci niciun bine şi, sigur, nu-l ajuţi nici pe Eugene.
— Ştiu. Dar mă simt aşa de neajutorată. Îl iubesc atât de
mult şi nu suport gândul că am să-l pierd.
Lauren începu să măsoare în lung şi-n lat camera cea
mică. Trebuia să fie ceva ce putea face. Dar ce? Deodată se
opri, întorcându-se să se uite la Lovey care stătea suspinând,
cu capul plecat, pierdută în propriile gânduri.
— Lovey True, încetează cu plânsul! Trebuie să vorbim.
Lovey făcu o încercare curajoasă şi chiar reuşi să
zâmbească.
— O.K. Acum e mai bine, zise Lauren, pe un ton mai
blând.
— Dacă-mi aduc aminte bine, când ne-am întâlnit prima
dată, ai spus că există o cale să-l salvăm, aşa e? La
încuviinţarea celeilalte femei, continuă: Ştii despre ce e
vorba, dar îţi este interzis să-mi spui din cauza vreunei legi a
djinnilor, corect?
— Aş putea să-ţi spun, spuse Lovey, dar atunci nici tu n-ai
să-l mai poţi ajuta, ca şi mine. Trebuie să găseşti singură,
Lauren, şi eu sper că ai să poţi. Într-adevăr, sper că ai să
poţi.
— O să încerc, Lovey, îţi promit, dar am nevoie de ajutorul
tău.
— Ce pot să fac eu?
— Păi, pentru început, trebuie să-l aduci înapoi aici. După
aceea, trebuie să găsesc pe cineva care să aibă grijă de
magazin în locul meu. Ştii tu pe cineva?
— Sigur. Eu. Am o fată care lucrează pentru mine. O să fie
aici peste vreo treizeci de minute. Eu o să merg la Yesterday’s
Treasures şi o să stau acolo atât de târziu cât ai nevoie. Dar
tu unde te duci?
— Dacă pot să-l aduc pe Eugene înapoi, o să-l iau la o
plimbare cu maşina. S-ar putea să fim plecaţi mai multe ore,
dar cred că, dacă o să petrec câtva timp cu el, poate aflu cum
să-l salvez. S-ar putea să nu reuşesc, dar altceva nu ştiu ce
95
să fac.
Văzând luminiţa care străluci deodată în ochii lui Lovey,
Lauren ştiu că găsise ceva. Dar ce?
— Deci, cum îl aduc pe Eugene înapoi aici?
— Uşor, cheamă-l şi o să vină.
— Dar, dacă s-a dus la pescuit în vreo copcă în Alaska, mă
mai poate auzi?
— Sigur că da. Eşti stăpâna lui. Poate să-ţi recepţioneze
orice nevoie. Lovey chicoti. Nu cred că e aşa de departe. Îi
place mult să pescuiască în Mississippi.
Lauren râse şi ea, apoi nemairezistând curiozităţii, se
aplecă spre Lovey şi o întrebă:
— Pot să te întreb ceva personal?
— Sigur, răspunse aceasta cu bunăvoinţa ei copilăroasă,
pe care Lauren o găsise încântătoare chiar de la prima lor
întâlnire.
— Ai spus că noaptea trecută ai fost cu Eugene. Ai spus că
aţi avut clipe, …ăăă…, tandre. Se opri, deodată prea
stânjenită ca să mai continue, dar trebuia să ştie. Lovey,
chiar înainte să plec de la magazin, vasul lui a început să se
mişte. Făceaţi, ă, ştii…
— Dacă făceam dragoste?
— Da, da. Adică, dacă djinnii pot să facă dragoste cu
muritorii.
La început Lovey se înroşi.
— Şi încă cum. Nici n-ai idee ce grozav e, deşi nu cred că
are vreo legătură cu puterile lui magice. Cred că e din cauza
experienţei pe care a adunat-o de-a lungul veacurilor. De
altminteri, odată a trăit într-un harem, unde se spune că
femeile au cunoştinţe despre erotism care ne-ar face părul
măciucă. După aceea, a urmat scurta perioadă cât i-a
aparţinut Cleopatrei. Eugene spune că tratatele de istorie
greşesc când afirmă că l-a ademenit pe Mare Antoniu cu
Imperiul egiptean. Cleo era o femeie desăvârşită. Dar mă
crezi, Lauren, Eugene spune că eu sunt singura lui dragoste
adevărată.
Când Lauren o privi, citi uimire pe faţa delicată, pistruiată
a prietenei ei. Clătină din cap. Nu-i venea greu s-o creadă,
96
pentru că era evident că femeia aceasta minunată avea cel
mai potrivit nume, înţelegea dragostea adevărată şi era unul
dintre oamenii aceia rari, buni cu adevărat, într-o lume, de
altfel, egoistă.
Îmbrăţişă trupul mare al lui Lovey, strângând-o în braţe şi
făcând o promisiune pe care se rugă să o poată îndeplini.
— Nu-ţi face griji, Lovey, dacă există, într-adevăr, o cale de
a-l salva pe Eugene, am s-o găsesc. Apoi, îşi şterse lacrimile
şi spuse: Bine, deci aşa… Eugene Ali Simm Simm, mută-ţi
fundul înapoi aici, chiar în clipa asta!
„Chiar în clipa asta“ fu luat ad-litteram de djinn, care
apăru mai repede decât reuşi Lauren să-şi tragă sufletul.
— Johnny la minut, ăsta eşti tu? îl întrebă ea când îşi
reveni din uimirea cu care credea că n-are să se obişnuiască
niciodată. Pe de altă parte, nu avea să-şi mai facă griji cu
asta pentru multă vreme, nu? Eugene avea să se ducă în
curând acolo unde se duceau djinnii care dispăreau, sau
avea să devină muritor şi nu se va mai putea întrupa din aer.
— M-ai chemat, Lauren?
Clopoţeii de deasupra uşii din faţă de la Spice of Life
sunară înainte ca Lauren să poată răspunde, iar Lovey se
scuză.
— Probabil că e Crickett, asistenta mea. Am s-o instruiesc,
după aceea mă reped la magazinul tău. Se opri apoi să-i dea
un sărut cast, pe obraz, iubitului, ei. Pe curând, scumpete.
Eugene zâmbi, apoi se întoarse către Lauren să afle ce
dorea.
— Vino, Gene, zise Lauren, luându-l de mână. Mergem să
ne plimbăm cu maşina.
— Unde?
— Prin împrejurimi, la ţară. Ieri m-am oprit la licitaţia
aceea. Cine ştie ce putem găsi împreună. Mătuşa Edna zicea
că se ducea după vechituri, aşa că ai putea spune că asta
facem.
— Dar de ce ai nevoie de mine?
Lauren ridică din umeri cu o figură care nu spunea nimic
şi îi răspunse vag:
— Păi, nu ştiu. Mă gândesc că, dacă nu am noroc să
97
găsesc antichităţi, ai putea să mă ajuţi să găsesc altceva care
mă interesează.
— Cum ar fi?
Lauren oftă cu o exasperare simulată.
— Toţi djinnii sunt aşa de curioşi ca tine?
— Nu toţi, nu, dar cum nu mai sunt prea mulţi prin
preajmă acum, e destul de greu să faci o comparaţie,
răspunse Eugene foarte serios.
Lauren dădu din cap.
— Ei, şi tu, Gene, glumeam, e bine? Trezeşte-te şi, te rog,
nu mai semăna cu profesorul meu de filosofie. Îmi placi mult
în rolul de hippy.
— Iartă-mă, murmură el. Cred că nu mă simt prea grozav
în dimineaţa asta.
De data aceasta, oftatul exasperat al lui Lauren fu real.
— Hai, trebuie să mergem să căutăm un miracol.
— Credeam că mergem după vechituri.
Lauren nu răspunse, dar îşi zise în sinea ei: Am deja
vechituri, Gene. Trebuie să găsesc miracolul care să te
salveze.

98
 OPT

— Leagă-ţi centura de siguranţă, Gene, zise Lauren.

— Te superi dacă întreb unde mergem?
— A, păi, nu ştiu. Ieri am fost la Port Sulphur. Astăzi, mă
gândeam să ne îndreptăm în direcţia opusă – poate, Lafayette
sau St. Martin.
— Să încercăm Lafayette, spuse Eugene.
Lauren se uită la el bănuitoare.
— Îţi foloseşti din nou puterile magice să-mi găseşti
antichităţi, Gene?
Djinnul se instalase pe locul lui şi închisese ochii. Ridică
din umeri, apoi murmură:
— Încercam doar să fiu un asistent bun.
— O.K., spuse Lauren cu mai multă bună dispoziţie decât
avea. De data asta, îţi accept ajutorul, dar pe urmă, nicio
vrăjitorie până când ne întoarcem, bine? Astăzi, suntem doar
doi prieteni care am venit în căutare de vechituri şi se bucură
că sunt împreună. Cum ţi se pare?
Eugene o privi cu coada ochiului şi-i acordă un zâmbet.
— Mi se pare nemaipomenit, mamă.
În timp ce conduse pe Canal Street şi apoi intră pe
autostradă, Lauren încercă să facă conversaţie. Nu fu greu.
Eugene se adaptă la tonul uşor; o tachină când îşi bătu joc
de el şi râse cu ea când îi povesti o întâmplare despre mătuşa
Edna. Dar ochii lui nu mai erau aşa de luminoşi şi, în ciuda
efortului său de a se ascunde, Lauren îi citi tristeţea adâncă
din suflet. Începu să se simtă şi ea deprimată. Dându-şi
seama că nu reuşeşte să o păcălească, Eugene lăsă deoparte
gluma şi abordă subiectul care-i interesa, cel al sfârşitului
său iminent.
— Uite, Lauren, ştiu de ce ai vrut să merg cu tine astăzi.
Crezi că, dacă îţi petreci timpul cu mine, o să afli ce să faci
99
ca eu să nu mai dispar. Mă bucur, dar cred că e pierdere de
timp şi de energie. Poate că mi-au mai rămas câteva
săptămâni şi vreau ca tu să te gândeşti la dorinţele pe care
vrei să ţi le îndeplinesc. Probabil, n-ai să mai întâlneşti
niciodată un djinn, aşa că ar trebui să profiţi acum.
Lauren nu răspunse preţ de câteva minute. Nu putea.
Trebui să înghită mai întâi nodul din gât. Apoi, încercă din
nou.
— Spune-mi, Edna ce dorinţe şi-a pus?
Eugene zâmbi – cu adevărat de data aceasta – dar îi făcu
semn cu degetul în acelaşi timp.
— Nu, nu pot să-ţi spun. M-a pus să-i promit că ţin numai
pentru mine. Dar pot să-ţi spun că a avut multă grijă când şi
le-a pus. Învăţa repede, şi-a dat seama imediat că mă putea
chema pentru mici favoruri fără să-şi irosească dorinţele şi a
reuşit să mă ţină în preajma ei mult mai mult decât ceilalţi.
O femeie deosebită, mătuşa ta.
— Ce ţi-a spus despre mine?
— Aha, umbli după complimente, o tachină Eugene. Păi,
n-o să fii dezamăgită. Era foarte mândră de tine, deşi cum ţi-
am spus mai înainte, zicea că aveai nevoie să fii puţin mai
relaxată, că atunci când erai fetiţă, aveai mai multă dragoste
de viaţă decât oricine altcineva. Joie de vivre, spunea ea.
Zicea că ţi-ai pierdut-o undeva pe drum şi conta pe tine că ai
s-o regăseşti când ai să vii în New Orleans. Ai regăsit-o,
Lauren?
Lauren se gândi la după-amiaza petrecută cu Casey, la
lucrurile pe care le găsise la licitaţia de ieri şi la dansul cu
Sam din seara anterioară. Chiar îşi pierduse bucuria de a
trăi alergând după o carieră de succes? Însemnau oare acele
clipe de plăcere, aparent nesemnificative, redescoperirea
acestei bucurii de a trăi?
— Nu-mi place oraşul, Eugene, dar nu pot să neg că au
fost şi momente bune! Totuşi, nu m-am răzgândit în legătură
cu întoarcerea la slujba din Chicago.
— Eşti sigură că nu-ţi place New Orleans-ul sau te iei
după ce cred mama ta şi Charles despre el? Mi se pare că îţi
place mai mult decât ai vrea să se ştie. Ia, de exemplu,
100
gramofonul pe care l-ai descoperit ieri. Pun pariu că ai stat o
oră să asculţi toate discurile alea, fredonând şi zâmbind. Şi,
nu cumva aseară dansai cu Sam North?
Sprâncenele lui Lauren se împreunară.
— Tu vezi tot ce fac eu?
— Sigur că nu, dar sunt acordat pe frecvenţa ta. Când eşti
tristă, o simt, când eşti fericită, de asemenea. De fiecare dată
când te aud râzând, vreau să văd şi cauza.
— Aha. Lauren încetini, pentru că ajunseseră la marginea
oraşului Lafayette, opri la un stop, apoi îi aruncă o privire
djinnului. Ai dreptate. Am fost foarte încântată de gramofon.
A fost o descoperire şi nu pot să neg că mi-a plăcut să dansez
cu Sam, dar acestea sunt numai clipe trecătoare. Sunt mai
multe lucruri importante în viaţă în afară de plăceri, Eugene,
spuse ea cu seriozitate.
— Ai dreptate, încuviinţă el binevoitor. Dar descoperirile te
fac fericită, cu adevărat fericită; rareori o avansare la slujbă
sau un titlu, sau chiar succesul material. De obicei, ele
înseamnă dragoste, familie şi prieteni.
— Ştiu asta! replică Lauren, brusc enervată. Cum de
începuseră să vorbească despre asta? Trebuia să găsească o
cale de a-l ajuta.
Ca şi cum i-ar fi citit din nou gândurile, Eugene schimbă
deodată subiectul conversaţiei, aducându-l din nou la
problemele lui.
— De-a lungul secolelor, am văzut cum s-au autodistrus
oameni plini de ambiţie. Fireşte, ambiţia nu e întotdeauna
rea, nu te supăra, dar cum spune o vorbă veche, „Deşi mulţi
ar vrea să fie regi, puţini au calităţi de regi“. Am învăţat cu
mult timp în urmă că în viaţă, lucrurile mărunte fac să
merite să trăieşti. Ştii cine m-a făcut să-mi dau seama de
asta? Charles Perrault.
— Îmi pare rău, dar nu-l ştiu, spuse Lauren.
— A fost un scriitor francez care a devenit renumit prin
basmele sale. Nu a avut o viaţă uşoară, dar a descoperit
devreme că viaţa e plină numai dacă găseşti plăcere în ea,
oricât de mică, şi dacă o împărţi cu alţii. Milioane de copii s-
au desfătat cu poveştile lui.
101
 Lauren chicoti.
— Ce tot spui? Să mă apuc să scriu basme?
Eugene se încruntă plin de dezaprobare.
— Mătuşa ta mi-a mai spus că nu eşti deloc proastă,
Lauren Kathlenn Kennedy.
— Iartă-mă, ştiu ce vrei să zici, dar, Gene, sunt fericită
când lucrez la ceva important pentru publicitate sau când
Charles şi cu mine facem planuri de viitor.
— Chiar eşti? Mi se pare că planurile lui Charles se învârt
în jurul persoanei lui – nu că nu faci şi tu parte, dar am
impresia că el te consideră un decor frumos. Gândeşte-te la
asta. El urmăreşte să ajungă asociat la Hedges & Marshall. O
să vă căsătoriţi atunci când el o să considere că e potrivit. O
să cumpăraţi o casă în suburbie – de preferat North Shore –
şi o să aveţi numărul de copii acceptabil de 2, 5, care or să se
poarte cum se cuvine, pentru că aşa spune el. Iar tu,
Lauren? Tu o să faci pe gazda pentru toţi clienţii lui
importanţi.
— Nu e cinstit din partea ta. Charles ştie că vreau să-mi
păstrez slujba. Simţi o înţepătură neplăcută în inimă când îşi
reaminti conversaţia telefonică cu el. Presupun că îţi închipui
că viaţa cu Sam North ar fi mai pe placul meu.
— Numai tu poţi să-ţi dai seama de asta, dar, cel puţin,
omul pare să fie în stare să dea replica potrivită de fiecare
dată când sunteţi împreună.
— Cel mai adesea mă înfurie, nu se lăsă Lauren, apoi se
mai domoli. Bine, recunosc că noaptea trecută nu a fost aşa,
dar n-aş putea niciodată să-l respect, Eugene. A avut totul şi
nu i-a păsat. O femeie ar vrea un bărbat care nu ţine seama
de nimic pentru a-şi satisface propriile nevoi egoiste?
— Willis Simpson l-a vrut cu siguranţă pe regele Eduard,
pară Eugene.
Lauren râse cu plăcere, clătinând din cap în acelaşi timp.
— Cu tine nu câştig niciodată. Eşti prea umblat. Ai
răspuns la toate.
— Înţelepciunea se dobândeşte, cel mai adesea, odată cu
vârsta, încuviinţă Eugene cu o strâmbătură glumeaţă.
— Bine, bine, isteţule, atunci ajută-mă să-mi fie mai uşor.
102
 — Asta pot să fac. Adună-ţi dorinţele, formulează-le cu
grijă, ca să ştii exact ceea ce doreşti. Dar gândeşte-te bine la
ce ţi-ar trebui ca să-ţi fie mai uşor, pentru că, altfel, ai putea
să ai şi tu un Waterloo al tău, ca şi Napoleon.
— Nu ştiu ce să spun, Eugene. Credeam că ştiu. Acum
sunt ameţită.
— Atunci, poate ar trebui să ai încredere în mine. Vreau ca
lucrurile să fie bine, Lauren, spuse liniştit.
Pe neaşteptate, ochii lui Lauren se umplură de lacrimi. Îl
obligase pe Eugene s-o însoţească pentru a găsi o cale să-l
ajute, iar el se preocupa de necazurile ei.

Câteva minute mai târziu, găsiră o piaţă de vechituri, aşa

că, pentru moment, lăsară deoparte discuţiile de natură
intimă.
Colindară mai mult de două ore de-a lungul şi de-a latul
bazarului; Lauren găsea câte un obiect care părea vechi, iar
Eugene fie că încuviinţa, fie că nega discret din cap. Când, în
cele din urmă, făcură câteva cumpărături, Eugene îi şopti la
ureche dacă voia să i le trimită în portbagaj.
— Nu! Ţi-am spus, cel puţin în timpul ieşirii acesteia nicio
vrajă. Suntem doi prieteni care lucrăm împreună. După
aceea avu o străfulgerare. Nu cumva te-ai folosit de darurile
tale ca să-mi spui care obiecte erau autentice, hm?
— Nu a fost nevoie. Sunt cea mai veche relicvă din zilele
astea şi, chiar fără asta, am învăţat multe de la mătuşa ta.
Lauren vru să spună ceva, când îl văzu pe Eugene că se
transformă într-un copac. Îşi reveni oftând când îşi dădu
seama că Eugene avea o criză. Chiparosul acela bătrân era,
de fapt, la câţiva metri în spatele lui.
— Repede, Gene, hai la maşină. Eşti, pur şi simplu,
transparent.
Dar criza trecu imediat şi Eugene apăru din nou în culorile
lui, pantaloni largi, albastru cu verde şi cămaşă brodată de
muselină. Numai pielea îi rămase palidă, iar Lauren îşi dădu
seama că aceste crize de despărţire îl înspăimântau la fel de
tare şi pe el.
— Îmi pare rău, Eugene. Ştiu că nu ţi-e uşor, îi spuse cu
103
blândeţe.
— Inevitabilul nu prea este ceva pe care să-l aştepţi cu
nerăbdare. Apoi, în timp ce încărca portbagajul cu noile
achiziţii, răspunse privirii întrebătoare a lui Lauren. Moartea
este ceva inevitabil, ca şi bătrâneţea, ca şi necazurile,
tristeţile sau pierderile. Lucrurile bune sunt cele care trebuie
smulse din mâinile lacome ale sorţii – asta dacă eşti destul
de norocos să le recunoşti când îţi apar în cale.
Când se aşezară în maşină, Lauren îi verifică teoria, dând
exemple de lucruri bune la care se gândea el.
— Ca, de pildă, dragostea? Prietenia? Succesul? Niciunul
din acestea nu e inevitabil?
— Din păcate, nu. Dragostea adevărată, ca în basme şi în
romanele de amor, este ceva rar. Succesul? Doi oameni cu
aceleaşi posibilităţi, talent, comportament par să ajungă la
acelaşi nivel, dar numai unul reuşeşte. Iar prietenia este un
cuvânt folosit prea mult, mai ales atunci când nu e cazul.
— Asta e altă lecţie, Eugene? întrebă Lauren, cu o undă de
ironie în glas, încercând să-l facă să uite de starea nesigură
în care se găsea.
— Ar putea fi, sau poate îmi dau seama acum mai bine cât
de nepreţuite sunt ultimele zile. Zâmbi obosit şi întrebă în
şoaptă: Te superi dacă ne întoarcem acum? Cred că vreau să
mai stau puţin cu Lovey.
Lauren porni motorul, dar când apăsă pe acceleraţie,
cauciucurile scârţâiră şi se învârtiră în gol.
— Aici rămânem, mamă, spuse Eugene, revenind îndată la
aerul lui vesel de hippy, de la prima lor întâlnire. Numai să
fac cu ochiul şi am ieşit de aici.
Lauren chicoti, şi refuză, spunându-i sigură pe ea;
— În niciun caz. Trebuie să dau puţin înainte şi înapoi să
îi fac loc. Dar, cu toată străduinţa ei, maşina se adâncea mai
mult în noroiul produs de furtuna din noaptea trecută.
— Şi acum? întrebă Eugene, cu o faţă nevinovată.
— Acum, treci la volan, iar eu am să bag nişte carton sub
roţile din spate, spuse foarte hotărâtă. În timp ce ieşi din
maşină, iar Eugene se aşeză în locul şoferului, îi atrase
atenţia acestuia: Să nu faci nimic până nu-ţi spun eu.
104
 Sfâșie cutiile de carton pe care tocmai le pusese în
portbagaj şi le vârî sub cauciucurile din spate. Apoi,
sprijinindu-se cu umărul, începu să împingă maşina şi-i
strigă lui Eugene:
— Dă-i bătaie!
Maşina nu se urni, în schimb, fu stropită din cap până-n
picioare cu noroi de la roţile care se învârteau în gol. Lauren
se şterse pe faţă şi pe rochie, apoi se duse la geamul din
dreptul şoferului.
Eugene se prăpădea de râs.
— Nu mai râde, nesuferitule! se răsti la el, dar nici ea nu
se mai putu stăpâni. Bine, e nostim, ştiu, dar n-am de gând
să urc în maşina asta nouă, plină de noroi. Fă cu ochiul şi
curăţă-mă, apoi scoate maşina din groapa asta.
— Pot să-mi folosesc farmecele acum?
— Eugene!
— Bine, bine, dar crede-mă, mamă, Edna era mult mai
uşor de înţeles. Nu încălca regulile stabilite între noi.
Înainte ca ea să mai poată spune ceva, îşi smuci capul şi
dintr-o dată, noroiul care o acoperea din cap până-n picioare
dispăru, ca şi mizeria de sub roţi.
Eugene se aşeză pe locul de lângă şofer, iar Lauren se
strecură la volan. Porni maşina şi, după o pauză destul de
lungă, îi spuse:
— Regulile sunt destul de simple. Îmi vii în ajutor numai
când te rog eu.
— Şi ce se întâmplă dacă ai nevoie de ajutorul meu şi nu
ştii?
— Ca atunci când sunt gata să ies înaintea trenului?
— Mda, sau când eşti pe cale să pierzi o ocazie care ţi se
oferă numai o dată în viaţă.
Lauren se gândi la această posibilitate.
— Da, cred că şi atunci ar trebui să intervii.
— Bun, atunci înseamnă că amândoi suntem de acord în
privinţa regulilor, spuse Eugene, întorcându-se să se uite pe
geam ca să-şi ascundă zâmbetul de satisfacţie.
Pe drumul către New Orleans, Lauren tăcu preţ de câţiva
kilometri, apoi rupse tăcerea.
105
 — Ştii, Gene, povestea asta cu vrăjitoria mă cam
zăpăceşte. Vreau să spun că, dacă ori de câte ori am nevoie,
pot să cer câte un serviciu, de ce trebuie să-mi mai bat capul
cu cele trei dorinţe?
— Păi, mamă, asta e aşa de simplu, că sunt surprins cum
de nu ţi-ai dat seama până acum. Sunt al tău, la ordine, atât
timp cât ai nevoie de mine – cu condiţia să nu mă evapor mai
devreme, fireşte. Pot să te ajut să faci aproape orice, atât
timp cât este spre binele tău. Nu pot să fac ceva care să-ţi
dăuneze, decât dacă vrei tu. Atunci sunt obligat de regula
celor trei dorinţe, care stabileşte că nu pot să te refuz, chiar
dacă sunt conştient că nu-ţi doreşti ceea ce trebuie.
— Aha, mi se pare destul de clar.
— Încă ceva. Odată ce ţi-ai îndeplinit cele trei dorinţe,
devin din nou liber până când altcineva intră în stăpânirea
lămpii.
— Da, acum cred că am priceput.
Eugene se uită cu atenţie la ea. Îi dăduse voie să intervină
cu dibăcie dacă era cazul şi spera că ea chiar înţelesese acest
lucru. Îi urmări reacţiile în timp ce intrară în parcarea din
spatele magazinului Yesterday’s Treasures.
Da, avusese perfectă dreptate, îşi zise el zărind luminiţa
care i se aprinse în ochi când observă maşina roşie parcată
acolo.
— Eu mă duc acum, spuse Eugene. Roag-o pe Lovey să
intre să mă vadă înainte de plecare, vrei? Apoi dispăru într-
un nor de fum, făcându-i cu mâna.
Lauren privi de la portbagaj la uşa magazinului, gândindu-
se dacă să care singură marfa înăuntru sau să vadă ce făcea
iar pe acolo Sam North. Curiozitatea învinse.
Îl găsi pe Sam stând lângă Lovey, pe tejghea, legănându-şi
picioarele. Erau afundaţi în discuţii, râzând de ceva, fără să-i
remarce sosirea până ce nu ajunse în faţa lor.
— O, bună, Lauren, spuse Lovey. Cum a fost plimbarea?
Lauren ridică din umeri.
— Am găsit nişte lucruri grozave pentru magazin, dar
niciun răspuns. Văzând cum ochii albaştri ca cerul ai lui
Lovey se întunecă, continuă încurajator. Am stat de vorbă, în
106
schimb, şi cred că ne-a folosit. Nu-ţi face griji, sunt al naibii
de încăpăţânată şi, în general, am rezultate bune la
rezolvarea problemelor.
Norii nu dispărură, dar Lovey reuşi să zâmbească.
— Ai să te bucuri, însă, să ştii că afacerile ţi-au mers bine.
Am vândut cuvertura aceea superbă albastru cu lila –
clientul nici nu s-a uitat la preţ, şi – ia stai să mă uit. A, da,
putineiul pentru unt, o păpuşă, două forme de prăjitură şi
gramofonul pe care l-ai cumpărat ieri.
— Gramofonul? Cui?
— Devotatului tău, spuse Sam, o undă de satisfacţie
lucindu-i în ochii verzi şi ironici.
— De ce naiba vrei o cutie muzicală? întrebă ea,
nesinchisindu-se să-şi ascundă enervarea. O evaluase
imediat ce o adusese în magazin, dar se hotărâse peste
noapte să nu o vândă. Poate că era singurul lucru vechi din
lemn pe care dorea să-l aibă.
— De fapt, nu este pentru mine. Vreau să-l dau în dar
altcuiva.
Lauren murea de curiozitate să ştie pentru cine cheltuise
el atâţia bani, dar mai bine şi-ar fi tăiat limba decât să-i dea
această satisfacţie.
— Vai, ce drăguţ din partea ta. Sunt sigură că oricine ar fi,
va fi încântat. Se întoarse apoi, dându-i să înţeleagă destul
de clar că nu o mai interesa persoana lui. Îţi mulţumesc de o
mie de ori că mi-ai ţinut locul o zi, Lovey. Cred că, dacă mai
stau mult pe aici, va trebui să-mi caut un ajutor.
— Mie mi-a făcut plăcere, spuse Lovey, sărind jos de pe
tejghea. Cred că am să mă întorc la mine.
— Stai, Lovey, aşteaptă! Eugene te-a rugat să mergi să-l
vezi înainte de a pleca. Cred că e în spate. Îi făcu cu ochiul.
— Am înţeles. Mulţumesc pentru că mi-ai ţinut de urât,
Sam. Sper ca prietena ta să se bucure de cutia muzicală.
— De când eşti aici? îl întrebă Lauren pe Sam.
— De vreo două ore, cred. Lovey părea cam amărâtă, aşa
că m-am gândit s-o mai înveselesc.
Ăsta era genul lui, gândi Lauren. Dar o enerva faptul că îi
dezvăluia mereu câte o latură a sufletului, care nu se
107
potrivea deloc cu diavolul cu care îl asemăna ea. Se duse în
spatele tejghelei, unde se simţea mai în siguranţă.
— Sunt sigură că a fost încântată. Acum însă m-am întors,
aşa că nu mai e nevoie să te învârţi pe aici.
— Nu am altceva de făcut. Trebuie să merg la club să
discut ceva cu directorul pe la şapte şi jumătate. Până atunci
sunt liber ca pasărea cerului.
— Atunci, ar trebui să dai gramofonul prietenei pentru
care l-ai cumpărat. Probabil, o să fie foarte încântată… Chiar
când accentuă prietenei, sperând să fie corectată, îi veni să-şi
dea palme. De ce îi păsa pentru cine o cumpărase?
— Nu pot acum. E un cadou de aniversare.
— Şi nu e azi ziua ei?
— Nu. Îmi place să mă pregătesc dinainte.
— Acum, te rog să mă ierţi, am treabă.
— N-ai nevoie de ajutor?
Lauren se gândi.
— Ba da, ai putea să mă ajuţi să aduc nişte cutii din
maşină.
— S-a făcut, zise el înveselit, dar cu o condiţie.
Lauren înţepeni.
— Calmează-te, nu vreau decât să iei masa cu mine.
— De ce m-ai invita pe mine la masă? Mi se pare că
spuneai că ţi-aduc aminte de fosta ta nevastă pe care o
deteşti.
Sam ocoli tejgheaua şi se apropie la câţiva centimetri. Îi
puse mâinile pe braţe, lăsându-le apoi încet pe pielea
mătăsoasă până când îi întâlni mâinile, pe care le luă într-ale
lui.
— În unele privinţe, cred că trebuie să menţin ceea ce am
spus. E atrăgătoare, deşi nu are frumuseţea ta clasică. E
ambiţioasă, muncitoare, chiar puţin interesată, ceea ce şi tu
ai recunoscut că eşti.
Lauren deschise gura să protesteze, cu ochii aruncând
fulgere de supărare. Nu spusese niciodată că e interesată!
Dar Sam o reduse la tăcere cu un sărut care o uimi atât de
tare, încât rămase de gheaţă în exterior, deşi în interior simţi
cum se dezlănţuie un foc.
108
 Sărutul fu blând, dar lung şi când Sam se îndepărtă de ea,
îi zâmbi.
— Dar ea nu e atât de dulce ca tine şi poţi fi sigură că nu e
în stare să danseze polka la fel de bine ca tine, aseară.
În ciuda enervării din cauza comparaţiei cu prima soţie,
Lauren zâmbi.
Încurajat, Sam insistă.
— Ei, ce spui? Iei masa cu mine? Ce se poate întâmpla?
Am putea face un armistiţiu, un fel de înţelegere. Arătă cu
mâna, cuprinzând tot magazinul. Mulţumită scumpelor, dar
insistentelor mele mătuşi, ai destulă marfă ca să mai stai aici
vreo şase luni, dacă nu găseşti un cumpărător între timp.
Aşa că, vecini fiind, o să tot dăm nas în nas. N-ar fi frumos
să fim prieteni?
Lauren nu putu să nu-i dea dreptate, dar nu avea
încredere în motivele pe care le invocase. Nu-l cunoştea prea
bine pe Sam North, dar, având în vedere cele câteva întâlniri
din zilele trecute, nu prea îi venea să-l creadă pe cuvânt. Nu
exista decât o cale să-şi înlăture bănuielile.
— Bine, la cină. Unde ne întâlnim?
Sam se uită la ceas.
— Este deja ora patru. De ce să nu mergem acum? Ne
plimbăm prin Vieux Carré, ne uităm, îi spionăm pe vânzătorii
de antichităţi? Ce zici?
— Zic să ne întâlnim după ora cinci, când închid
magazinul. Îţi place sau nu, am un magazin şi nu pot închide
oricând am chef.
— Nu, dar poţi să-l rogi pe Eugene să stea pe-aici vreo oră.
Înainte ca Lauren să mai poată spune ceva, Eugene îşi
făcu apariţia din spatele magazinului.
— Mi-a pronunţat cineva numele?
Lauren se uită țintă la el, bănuitoare. De și afişa cea mai
nevinovată figură, pe Lauren nu o păcăli. Îl auzi pe Sam
rugându-l să aibă grijă de magazin până la ora închiderii.
Brusc îşi luă geanta, după care Sam o conduse spre uşa de
la intrare, cu mâna aşezată blând, dar ferm, pe spatele ei.
Pur şi simplu, era luată ostatică, iar Eugene le zâmbea cu
bunăvoinţa unui tată care îşi trimite fiica la prima întâlnire.
109
 — Nu mergem cu maşina? întrebă ea.
— Nu, mă gândeam să hoinărim puţin, să ne vină pofta de
mâncare.
Trecură pe la toate magazinele de antichităţi de pe Royal
Street, pe urmă prin magazinele de suveniruri, o galerie de
artă şi un magazin voodoo, cu obiecte de magie. În ciuda
hotărârii ei de a nu părea interesată de nimic, Lauren fu
uimită de sticlele nenumărate cu poţiuni, de păpuşile cu
feţele urâte, strâmbe şi de săculeţele de pânză colorată
despre care femeia din spatele tejghelei îi spuse că erau gris
gris, talismane norocoase.
— Aduc mult noroc, îi spuse ea lui Lauren, deşi ochii îi
fugeau la Sam.
— Vrei unul? o întrebă el.
— Nu cred, spuse Lauren, simţindu-se deodată agitată.
Hai să mergem.
Dar înainte să plece, o femeie bătrână, înaltă şi slabă ca
un băţ, cu pielea de culoarea pergamentului, apăru deodată
în faţa lor. Lauren ţipă la vederea unui boa constrictor
înfăşurat în jurul gâtului femeii.
Femeia râse, un râs sonor, ca un cotcodăcit care-i produse
fiori de-a lungul braţelor şi a spinării. Zâmbetul îi dezvălui
câţiva dinţi lipsă şi unul îmbrăcat în aur.
— Las-o pe Marie să-ţi ghicească viitorul, dom’şoară. Am
să-ţi spun dacă bărbatul ăsta o să fie bun sau o să-ţi aducă
tristeţe.
Lauren se uită cu coada ochiului la Sam, pe care-l văzu că
zâmbeşte.
— Bine, spuse ea cu mult mai mult curaj decât avea.
Femeia le indică să o urmeze în spatele magazinului,
gesticulând cu o mână lungă şi osoasă.
— Eu aştept aici, spuse Sam.
— Ba nu, protestă Lauren, luându-l şi trăgându-l după ea.
Când intrară după o perdea, îl blestemă în gând pe Sam,
pentru că o făcuse să intre în jocul ăsta. Se gândi ca, înainte
să plece, să cumpere o păpuşă care să semene cu el şi să
înfigă ace în ea.
— Stai jos, dom’şoară, îi spuse bătrâna. Îşi desfăcu şarpele
110
de la gât şi îl aşeză pe o creangă uscată pe podea.

Cincisprezece minute mai târziu, Sam şi Lauren ieşiră, el

râzând în hohote, ea încercând să-l potolească.
— Opreşte-te! Nu a fost vesel. M-am… speriat. Ai văzut
cum mă privea cu ochii ăia negrii?
— Te-ai emoţionat, pentru că eşti la fel de superstiţioasă
ca şi ea şi ai crezut că s-a apropiat prea tare de adevăr.
— Aşa a şi fost. Până şi tu trebuie să recunoşti că era
foarte bună. Ştia că am pierdut de curând pe cineva la care
ţineam foarte mult, că sunt într-o stare de nesiguranţă, chiar
şi despre Charles.
— Numărul unu, majoritatea oamenilor pierd pe cineva
apropiat, într-un fel sau altul. Nu a spus „moarte“. La naiba,
putea să-mi zică şi mie la fel, Casey a plecat marţi, înapoi la
New York.
— Cât despre a fi într-o stare de nesiguranţă e cam vag.
Gândeşte-te câţi oameni îşi schimbă serviciul, se mută,
divorţează.
Lauren se gândi şi spuse:
— Ai dreptate, dar cum explici ce ştie despre Charles? Ştia
de avansarea lui. Că nu vrea să fiu aici. Chiar mi l-a şi
descris, blând, ochi albaştri, costume de la Brooks Broothers.
Sam râse din nou.
— Ba nu, nu semeni deloc cu Janice, fosta mea soţie. Pe
ea nu poţi s-o duci cu una cu două. De fapt, dacă ai să cauţi
cuvântul cinic în dicţionar, ai să găseşti descrierea ei.
— Bine, dar eu nu sunt naivă!
— Ba da! Iubito, eşti al naibii de fraieră. Gândeşte-te puţin
la ce a spus. A amintit de un bărbat blond, foarte încântat de
persoana lui. Trăieşte într-un oraş îndepărtat. A spus că a
fost o mică dispută între voi, de curând, iar tu ți-ai închipuit
că se referea la sosirea ta la New Orleans. N-a spus că a fost
avansat. A spus că e preocupat de succes.
— Dar ăsta e Charles.
— Poate e vorba despre şeful tău. Cum îl cheamă?
— Clifton Hedges.
— Nu e cumva blond? Se-mbracă elegant?
111
 Lauren era enervată, pentru că el avea dreptate, dar trebui
să încuviinţeze.
— Păi vezi, ăsta e. Probabil, nici nu e prea încântat că ţi-ai
luat concediu fără plată, de aici relaţiile cam încordate dintre
voi; el chiar e trup şi suflet pentru cariera lui.
Lauren se opri şi îşi încrucişă mâinile la piept.
— Bine, domnule Ştie-Tot, te-ai învins cu propriile-ţi
argumente. Nu are importanţă dacă era vorba de Charles sau
de Clifton, fapt e că ştia pe toată lumea care joacă un rol în
viaţa mea.
Sam ridică din umeri, dar privirea lui exprima
neîncrederea mai bine decât vorbele.
— Cum vrei tu.
— Ţi-e ciudă că nu a spus nimic de tine, îl tachină Lauren.
— Poate a spus. Spunea ceva cum că ai intrat într-o
perioadă magică a vieţii. Şi dacă mi-aduc aminte bine, îţi
spunea să urmezi muzica ce te va conduce spre fericire, dacă
îţi laşi inima să o asculte. Muzica e al doilea nume al meu,
nu?
— Singura muzică pe care o ascultă acum inima mea este
văicăreala stomacului meu înfometat, glumi Lauren, trecând
sub tăcere referirea la magie, pentru că nu putea să-i spună
despre Eugene.
— Ce nostim, zise el şi o luă de braţ conducând-o către
Jackson Square. Aici, întocmai cum îşi aducea aminte, peste
tot erau pictori cu pensule în mână. Mâncăm imediat, dar
mai întâi, hai să ne uităm puţin. Unii sunt foarte buni.
De fapt, cei mai mulţi erau excepţional de talentaţi şi, cum
treceau de la unul la altul, Lauren se gândi ce distracţie ar fi
să-şi facă un portret şi să-l trimită acasă lui Charles.
Sam parcă îi citi gândurile, mai puţin partea cu Charles,
şi-i spuse:
— Stai jos, Lauren, să-ţi facă portretul. Am să-l atârn pe
perete la club.
— De ce să expui portretul meu la The Jazzy Lady?
— De ce nu? O să-mi dea ocazia să povestesc despre fetiţa
care s-a făcut mare şi l-a părăsit pe Peter Pan.
Spuse aceste cuvinte parcă apărându-se, iar Lauren se
112
întrebă cu ce-l supărase. Se aşeză ascultătoare în faţa unuia
dintre artişti, evitând să-l privească în ochi pe Sam
următoarele treizeci de minute.
Când portretul fu gata, Sam îl studie cu atenţie.
— Mulţumesc! Ţi-a prins şi sclipirea arogantă a ochilor.
Lauren nu răspunse şi se scotoci în geantă după bani să
plătească.
— Mă ocup eu, zise Sam, strecurând câteva bancnote în
mâna pictorului. Dacă vreau să-l păstrez, trebuie să plătesc.
— Dar vroiam să-l trimit lui Charles.
— De ce? întrebă Sam cam supărat. El o să aibă originalul,
când ai să te întorci la Chicago. Eu o să am numai amintirea.
Lauren se pregătea să întrebe pentru ce i-ar trebui o
amintire de la ea, de vreme ce îl enerva tot timpul, dar chiar
în acel moment Sam o strânse la piept şi o sărută. De data
asta, sărutul fuse foarte pasionat. Buzele lui o striveau, o
căutau flămânde şi doar zăpăceala o opri pe Lauren să nu se
tragă înapoi. Cel puţin, aşa vroia ea să creadă. Adevărul era
că buzele lui făcuseră să-i curgă foc prin vene şi-i creaseră o
asemenea stare de slăbiciune, încât trebui să se lipească de
el. Braţul i se ridică de la sine să-i mângâie gâtul, pe sub
părul lung.
Nu fu un sărut lung, numai câteva secunde, dar când se
desprinse de el, Lauren aproape se-mpletici. Când zări
zâmbetele aprobatoare ale celor din jur, se înroşi toată.
Şi Sam părea stânjenit, pentru că o luă de mână şi o trase
atât de repede, că ea se împiedică. Dar până să cadă, Sam o
prinse şi o strânse din nou la piept. Câteva clipe, ea speră să
o sărute din nou, dar el o dădu la o parte aproape brutal.
Stingherită şi, inexplicabil jignită, Lauren reacţionă
furioasă.
— Sam! îl strigă. El se opri şi o privi cu sprâncenele
ridicate, cu un zâmbet agăţat în colţul gurii. De ce continui
să faci asta?
— Ce? întrebă el făcând pe neştiutorul.
— Ştii foarte bine ce. De ce mă tot săruţi? Sunt aproape
logodită.
— Aproape logodită nu înseamnă că ai fost în faţa
113
altarului, iubito.
— Nu-mi mai spune iubito. Ziceai că vrei să fim prieteni.
— Aşa e.
— Şi îţi săruţi toate prietenele?
Drăcuşorul care stătea la pândă în adâncul sufletului ieşi
deodată la iveală.
— Numai pe cele drăguţe, copilu’. Şi doar pe cele care îmi
întorc sărutul, adăugă ţanţoş.

114
 NOUĂ

Sam zări furia din ochii lui Lauren risipindu-se odată cu

apariţia zâmbetului larg. Se apropie de el legănându-şi
şoldurile şi-i atinse obrazul.
— Ştii, Sam, eşti un vrăjitor. Îmi dau seama de ce-ţi place
atât de mult să cânţi în fiecare seară la club. Pot să-mi
închipui cum toate femeile ţi se aruncă la picioare. Îţi datorez
scuze. Am spus că nu te-ai maturizat, dar acum văd că m-
am înşelat. Vocea îi era ca mierea. Da, eşti încă un băiat, dar
cam fluşturatic. Ce câştig pentru femeile cărora le place să fie
tachinate şi alintate. Din nefericire, eu nu sunt genul ăsta.
— Păcat, am crezut că şi ţie îţi place jocul ăsta, zise Sam,
rostind apăsat cuvintele.
Lauren îşi lăsă uşor capul într-o parte.
— Mda, îmi dau seama cam ce ai crezut. Cred că e tipic
pentru sindromul fluşturatic. Eşti atât de plin de tine, atât de
încrezător în farmecele tale, încât n-ai recunoaşte în ruptul
capului când eşti respins. Dar, uită-te la mine. Eu nu sunt o
jucărie.
Sam râse când Lauren trecu pe lângă el, îndreptându-se
către magazinul ei. Dar râsul se topi repede când ea nu-l mai
putu auzi, iar el îşi blestemă prostia. De ce i se împotrivise
oare? La naiba, de ce se duseseră întâi la magazinul acela? Şi
de ce dracu o sărutase din nou?
Se luă după ea. Nu să o urmărească sau să o prindă din
urmă. Din contră, nu mai voia să o vadă niciodată pe Lauren
Kennedy. Era ca o piază-rea. Genul de femeie care se vâra în
sufletul unui bărbat, îi intra în sânge şi îi invada toate
simţurile, ca un cancer de care nu mai poţi scăpa. Era şi
frumoasă – o combinaţie rară de văpaie şi inocenţă, care îi
făcea pe bărbaţi să o protejeze şi să o dorească în acelaşi
timp. Şi la naiba, semăna mult cu Janice. Da, Lauren şi cu
115
directoraşul din Chicago – aproape – logodnic potrivindu-se
de minune.
Mergea agale ca să-i permită să plece de la Yesterday’s
Treasures înainte ca să sosească el să-şi recupereze maşina.
Dar, pe cât de domol îi era pasul, pe atât de vioaie îi era
mintea. De îndată ce o asemănă cu fosta lui soţie, îşi aminti
de lumina din ochii ei, noaptea trecută, când o învârtise prin
cameră dansând polka. Pe Janice n-ar fi încântat-o niciodată
dansul acela improvizat.
De fapt, amintirea aceea – trupul ei moale şi suplu în
braţele lui, mirosul, un amestec de parfum şi sudoare cu
praf, scânteierea ochilor şi râsul gutural – îl făcuse să nu mai
poată dormi toată noaptea. Se gândise numai la ea şi se
hotărâse să-i facă o nouă vizită la magazin, să-şi pună
gândurile în ordine. Inventase un motiv oarecare, că nu-şi
mai găsea portofelul, dar ea nu era acolo. O găsi, în schimb,
pe Lovey True, proprietăreasa cu obrajii roşii ca nişte mere,
de la magazinul dietetic, care-i ţinea locul. Fusese crunt
dezamăgit. Şi atunci, dintr-un impuls, cumpărase
gramofonul.
Mergând de-a lungul lui Bourbon Street, se gândea că
parcă zâna Lauren îl vrăjise. Nu se mai putea opri să nu se
gândească la ea, iar când erau împreună, nu putea rezista
dorinţei de a o săruta. Şi când o săruta, aproape se pierdea
de emoţia pe care o producea gustul ei. De fiecare dată putea
fi sigur că-i va da o palmă morală, care-l va aduce cu
picioarele pe pământ, amintindu-i că femeia pe care o
sărutase nu era reală. Adevărata Lauren Kennedy avea sânge
rece, era materialistă şi, în mod sigur, arţăgoasă. Exact ca
femeia care aproape îi distrusese viaţa când îi luase fetiţa şi
nu mai voise să se întoarcă la New Orleans.
Era foarte bine că Lauren avea să plece curând. Putea să
se întoarcă la treburile lui de zi cu zi, ea putea să se mărite
cu aristocratul ei, iar lumea va continua să meargă înainte.
Tocmai dăduse colţul când îi văzu maşina ieşind din alee.
Trăgându-se în umbră, o urmări, simţind un gol în stomac.
La stop, se opri să-şi scoată panglica din păr, lăsând liber
părul auriu să i se reverse pe umeri. Îl aranjă cu degetele, iar
116
el îşi dori ca degetele lui să-i atingă şuviţele mătăsoase.

Acum, când ieşea din parcarea de la Yesterday’s

Treasures, se calmase şi îşi adună gândurile.
Sam North era, cu siguranţă, frumos, foarte sexy,
neobişnuit de simpatic… şi periculos. Nicio femeie n-ar fi
rezistat farmecului său. Nici ea.
Odată ce înţelese acest lucru, se jură să se ţină departe de
el cât timp mai stătea în sud. Nu ar trebui să fie prea greu.
Erau vecini, e-adevărat, dar când îl întâlnise prima dată era
deja de şase săptămâni în New Orleans. Fireşte, ea nu avea
să mai stea mult pe aici, aşa că îşi va face programul de aşa
manieră încât, cel mult, să se salute din maşină.
Când ieşi din Quarter şi intră pe Canal Street, simţi
primele remuşcări. Poate că fusese prea dură cu el. De altfel,
oricât de mult o costa să recunoască, avea dreptate când
susţinea că ea îi răspunsese la sărutări. Simţi că-i năvăleşte
sângele în obraji când îşi aminti de emoţia provocată de
buzele lui, de focul din pântec şi fiorul care aproape o făcuse
să geamă. Era mai supărată pe ea însăşi decât pe Sam. Ea
era cea care iubea un alt bărbat şi, totuşi, îl sărutase pe Sam
de parcă erau amanţi şi nu nişte străini care acum se
întâlneau a doua oară. Da, trebuia să-şi ceară scuze, dar
asta însemna că trebuia să-l mai întâlnească cel puţin o
dată. Ei, şi ce dacă? Bineînţeles că putea să se descurce la o
întâlnire care nu trebuia să dureze decât atât timp cât să-şi
exprime părerea de rău că întrecuse măsura.
Îi va spune, întinzându-i mâna, că doreşte să rămână
prieteni, apoi, se va îndepărta… şi de atunci încolo se va ţine
la distanţă de el.
Acestea fiind hotărâte, se lăsă pe spate, cu gândul că
drumul până acasă avea să o relaxeze.
Peste oraş se lăsase amurgul. Când ajunse pe strada ei,
apăsă butonul care deschidea toate ferestrele. Închise aerul
condiţionat şi inspiră miresmele unice ale New Orleans-ului,
parfumul pătrunzător al sutelor de specii de flori amestecat
cu mirosul aspru şi sărat al apei de mare ce năvălise din nou
către Mississippi dinspre golf. Era un parfum care o însoţise
117
din copilărie şi-l trase adânc în piept, cum ar fi făcut cu o
ţigară, simţind aceeaşi mulţumire.
Îndrăgise strada asta de când era copil. Chiar şi acum,
amestecul încântător de vechi şi nou o impresiona încă.
Reduse viteza, bucurându-se de plimbarea scurtă cum nu
mai făcuse de când se întorsese. Casele care mărgineau
fluviul pe o parte, arătând ca o dungă subţire pe malul
celălalt, erau toate vechi, cu două etaje, mândre de timpurile
trecute. Cele mai multe erau înconjurate de câte o verandă;
altele aveau stâlpi maiestuoşi. Toate erau foarte bine
întreţinute. Grădinile erau îngrijite, sau fuseseră intenţionat
lăsate să se sălbăticească, astfel încât viţa năpădise copacii,
pereţii şi balcoanele, lăsând impresia unei delăsări
încântătoare. Dar viaţa care-i făcea pe turişti să vină tot
timpul anului plutea peste tot şi toate.
Când pătrunse cu maşina pe aleea din faţa casei, văzu un
Cadillac argintiu parcat în faţă. Se încruntă uşor nedumerită.
Se încruntă apoi şi mai tare când o recunoscu pe femeia din
spatele volanului, Nancy Landers. Agentul imobiliar care se
ocupa de casa ei, cobora deja din Cadillac, în timp ce Lauren
se apropia. Nancy zâmbi cu gura până la urechi şi-i făcu
încântată cu mâna, în timp ce din maşină mai coborî o
pereche tânără. Lauren oftă.
Eventuali cumpărători! Curios lucru, când pusese casa în
vânzare, nu se gândise la durerea pe care o va simţi când va
veni timpul să o arate unor străini ce puteau deveni noii
proprietari.
Îşi muşcă uşor buzele în timp ce opri motorul şi adună de
prin maşină poşeta, câteva cărţi şi hârtii pe care le adusese
de la magazin. Amână cu bună ştiinţă momentul când
trebuia să afişeze zâmbetul de rigoare, dar nu pentru multă
vreme.
— Bună, Nancy, spuse cu tot entuziasmul pe care-l găsi.
— Bună, scumpo, răspunse Nancy cu o voce veselă,
prefăcută, de vânzător profesionist. Iată o zi grozavă pentru
tine, Lauren. Am adus cu mine cea mai drăguţă pereche din
lume care moare de nerăbdare să-ţi vadă casa. Le-am spus
tot ce ştiam şi sunt aproape siguri că va fi foarte potrivită
118
pentru ei.
O luă pe după umeri pe tânăra de lângă ea.
— Lauren Kennedy, ei sunt Mary Kate şi Tip Conners.
Proaspăt căsătoriţi şi nou-veniţi în frumosul nostru oraş.
Sunt veniţi din Georgia.
Lauren afişă ceea ce spera să fie un zâmbet prietenos, în
timp ce dădu mâna cu cei doi, a lui puternică, exuberantă; a
ei umedă şi moale.
— Să intrăm!
— Sigur că da, zise Nancy cu aceeaşi veselie obositoare.
Am şi eu o cheie, Lauren, dar am sunat la magazin acum
câteva minute de la telefonul din maşină, şi omul acela
drăguţ, Eugene, spunea că eşti în drum spre casă, aşa că te-
am aşteptat. Conners abia aşteaptă să privească panorama
spectaculoasă a fluviului de la fereastra din living.
— Bine, atunci, să mergem înăuntru, spuse Lauren.
Descuie uşa de la intrare şi-i lăsă pe cei trei să intre.
Odată intraţi în salon, Nancy luă iniţiativa, conducându-i
pe toţi. Era foarte pricepută. Lauren o asculta visătoare cum
descria măiestria cu care fuseseră executate şi sculptate
stucaturile, parchetul, splendidul covor persan care acoperea
aproape toată podeaua, tapiseriile de Bruxelles şi perdelele
veneţiene din dantelă.
Îi auzi pe Mary şi pe Tip punând întrebări, dar nu mai
continuă să-i asculte, simţindu-se dintr-o dată tristă şi
singură, ca şi cum şi-ar fi luat din nou rămas-bun de la
mătuşa Edna. De ce nu-şi închipuise că se va simţi aşa?
Scuzându-se, se duse la bucătărie şi-şi turnă un pahar cu
vin. Se aşeză la masă, ascultându-i cum umblă prin camerele
de la parter, apoi urcă la etaj. Auzi vocea lui Nancy ciripind
întruna, cu spirit comercial, despre calităţile care evidenţiau
această casă dintre toate de care se ocupa.
Ca şi cum abia acum vedea ce o înconjoară, Lauren privi
bucătăria mare unde-şi petrecuse atâtea dimineţi cu mătuşa.
Faţă de celelalte camere, bucătăria fusese modernizată de-a
lungul anilor. Pereţii erau placaţi cu faianţă şi luceau vesel în
alb şi verde. Podeaua era din cărămidă lustruită, iar sub
chiuvetă, sub masă şi la uşă erau aşezate covoraşe. Toate
119
instalaţiile şi aparatele erau de ultimă oră şi parcă o auzea pe
mătuşa sa justificându-le necesitatea. „Eu sunt o femeie de
afaceri. Sunt pe drumuri de la răsăritul până la apusul
soarelui. N-am timp să mă fâţâi prin bucătărie ca unele
frumoase de pe aici care n-au altceva mai bun de făcut“.
Lauren zâmbi amintirilor şi ochii i se umplură de lacrimi
pe care le şterse repede cu vârful degetelor când îi auzi pe
vizitatori coborând scările.
— A, iată-te, Lauren. Ne întrebam ce s-a întâmplat cu tine,
ciripi Nancy. O să fii foarte încântată când ai să auzi cât de
mult le-a plăcut casa. Spun că este exact cum le-am promis
că o să fie.
Lauren îşi ridică paharul în semn de răspuns, dar nu
apucă să spună ceva, că Nancy se adresă din nou
proaspeţilor căsătoriţi.
— Şi acum, o adevărată piece de résistance. O bucătărie la
care visează orice femeie. Utilă şi plăcută.
Lauren îşi goli paharul, apoi îl umplu din nou, turnând din
sticla pe care o luase cu ea. O să le faci o surpriză grozavă, se
gândi ea. Dar ce-i pasă ei ce or să creadă despre ea? Nu o
cumpărau pe ea, numai casa mătuşii… dar la gândul ăsta o
podidi din nou plânsul. Ieşi din cameră, murmurând o scuză
pe care, mai mult ca sigur, nu o auziseră şi o luă pe scări în
sus, trântind uşa dormitorului după ea.
Câteva minute mai târziu auzi uşa de la bucătărie cum se
deschide şi cum se închide, pe Nancy sporovăind agitată sub
ferestre, apoi paşii celor care coborau prin spatele casei pe
aleea care ducea la debarcader. La debarcaderul ei.
Se întoarseră după câteva minute şi o auzi pe Nancy care
deschise uşa de jos şi-i strigă:
— Iuhu, Lauren, am plecat. Te sun dimineaţă, iubito!
Lauren nu-i răspunse. Nu putea. Dar când uşa se închise
definitiv, îşi şterse lacrimile cu tivul fustei şi coborî.
— Să fiu a naibii dacă Mary Kate şi Tip or să se mute aici
să-ţi şteargă amintirea, mătuşico!
Se îndreptă cu mers vioi şi sigur spre uşa de la intrare.
Cadillac-ul tocmai luase curba când smulse anunţul „De
vânzare“ din pământ. Şi-l puse pe umăr, rămânând ca un
120
grevist supărat care mărşăluia pentru cauza lui.
În garaj, deschise tomberonul pentru gunoi şi aruncă
înăuntru pancarta aceea supărătoare.
După aceea, îşi încrucişă braţele şi începu să râdă
uitându-se spre ferestrele de la apartamentul vecin. Îl
învinuia pe Sam că e copilăros, dar el nu ar fi putut să aibă
un astfel de acces de furie.
Când se întoarse în casă, se gândi din nou la ceea ce
făcuse, de data asta, la rece. Trebuia să o sune imediat pe
Nancy şi să-i spună că se răzgândise. Deşi se temea de
această convorbire, nu-i părea rău de hotărârea pe care o
luase, să nu mai vândă.
Nancy o să fie nemulţumită, desigur, dar supărarea ei nu
va fi nimic în comparaţie cu reacţia pe care o aştepta de la
Charles şi de la maică-sa. Deşi, o dată ce-şi vor da seama că
se răzgândise numai în privinţa vânzării casei, poate că au s-
o înţeleagă. De altfel, asta nu însemna că avea de gând să
rămână în Louisiana. Încă mai dorea să se întoarcă la
treburile ei din Chicago. Dar, în felul acesta, ea şi Charles vor
avea mereu un refugiu.
În timp ce deschidea uşa de la bucătărie, nu rezistă
tentaţiei de a privi din nou către apartamentul vecin. Ce va
zice oare domnul Sam Vorbă-dulce North când o să-l aducă
aici pe soţul ei, în vizită? Simţi cum i se strânge inima la
acest gând, dar trecu repede peste el.

Plecând de la fereastra de unde urmăriseră ce se

întâmplase în vecini, Tillie şi Toots se uitară una la alta,
neîncrederea cedând locul bucuriei.
— Ei să mă ia… spuse Toots.
— Sunt sigură că Lauren tocmai a dat prima dovadă de
bun-simţ pe care am văzut-o de când a venit aici.
Zâmbetul lui Toots era plin de bucurie.
— Cred că am avut şi noi un rol în asta, surioară.
— Vrei să spui, pentru că am ajutat-o să vadă ce succes
are în afacerea cu antichităţi?
— Exact asta. Şi, desigur, Eugene are ceva merite. Dar, cel
puţin, acum ştim că nepoţica Ednei are de gând să rămână.
121
Ăsta-i lucrul important. Ridică o mână, ţinând-o întinsă ca şi
cum ar fi făcut un jurământ. Merită să batem palma, Matilda
Crocker, am făcut o treabă bună.
Tillie chicoti.
— Plăcerea e a mea, doamnă Le Pointe, spuse ea, şi bătu
palma zgomotos cu soră-sa, în felul cum o fac sportivii.
— Casey poate fi mândră de noi că ne amintim semnalul
victoriei, se lăudă Toots.
Tillie tocmai se pregătea să spună ceva când fu întreruptă
de scârţâitul pneurilor pe alee.
— Vai, dragă, cred că Sam e supărat de ceva, remarcă
inutil Toots în timp ce se repeziră din nou la fereastră.
După câteva secunde, amândouă se dădură din nou
înapoi, Tillie ţâţâind şi Toots dând din cap.
— Surioară, ai văzut cum s-a oprit şi s-a uitat la casa lui
Lauren? întrebă Toots.
— Sigur că da. Ce crezi că s-o mai fi întâmplat între ei?
— Habar n-am, spuse Toots amărâtă, dar deodată se
lumină la faţă. Trebuie să vezi partea pozitivă, Till. Cel puţin,
se gândeşte la ea.

Şi Eugene se gândea la Lauren. Prin sistemul său senzorial

telepatic, acordat pe frecvenţe înalte, el află despre supărarea
ei de îndată ce primele lacrimi îi năvăliră în ochi. Simţi că-l
doare inima când o văzu şi înţelese ce se întâmplase.
Stând singur în lampa lui, îşi ridică genunchii şi îşi sprijini
bărbia pe ei în timp ce o privea pe Lauren. Dacă măcar i-ar
mai fi rămas timp ca să o ajute. Dar, în ciuda a ceea ce
spusese în ziua anterioară, că ar mai avea câteva săptămâni,
ştia că, de fapt, zilele îi erau numărate. Suspină din greu.
O sfătuise să nu se grăbească cu dorinţele, să le aleagă cu
grijă. Dar spera ca ea să-şi dea seama încotro s-ar îndrepta
inima ei dacă ar asculta şi şi-ar folosi dorinţele pentru a-şi
făuri un viitor împreună cu Sam North.
Suspină din nou, apoi murmură câteva cuvinte de
îmbărbătare când o văzu plângând în patul din camera ei.
Lauren se ridică, şi Eugene odată cu ea, ascultând
cuvintele pe care i le spusese agenta imobiliară. Bărbia i se
122
sprijini din nou pe genunchi când îşi dădu seama de
înfrângere. Tinerii aveau să cumpere casa şi nu putea să facă
nimic în privinţa asta dacă Lauren nu spunea cu glas tare.
Închise ochii ca să nu mai vadă cât era de supărată, dar
încet-încet îşi dădu seama că acum cobora scara cu paşi grei.
Se bucură când văzu spectacolul dărâmării anunţului care fu
smuls din pământ şi aruncat acolo unde îi era locul, la
gunoi.
— Bravo, mamă! se bucură el.
Zâmbea când se culcă pe patul de perne. Îşi puse braţele
sub cap. Ei, şi acum, dacă ar merge pe drumul care duce
către Sam.
Folosind toată concentrarea pe care putea să o găsească,
trimise un mesaj care nu putea fi recepţionat decât de
subconştientul ei… Şi numai dacă era suficient de receptivă
ca să-l asculte.
— Du-te să-l vezi, Lauren. Du-te la Sam. Poate că sunt eu
cu un picior în groapă, mamă, dar îţi place Sam, nu? El este
Făt-Frumos al tău, deşi tot timpul se poartă ca un nesuferit.
Ai priceput?

123
 ZECE

Lauren auzi scrâşnetul cauciucurilor pe alee tocmai când

îşi scotea bluza. Uitându-se pe fereastră, îl văzu pe Sam
coborând din maşină şi năpustindu-se pe scările de la
apartamentul lui. Se opri, răsuflând greu, cu pieptul
ridicându-i-se şi coborând în ritmul respiraţiei în timp ce se
apleca peste veranda care înconjura al doilea etaj al clădirii.
Sprâncenele închise la culoare aproape că-i ascundeau ochii,
iar buzele lui pline erau o linie subţire.
Cam prea afectat de plecarea ei, se gândi Lauren, în timp
ce-l urmărea cum se învârtea pe călcâie, după care dispăru
în interiorul apartamentului trântind zgomotos uşa. Poate că
ar fi trebuit să se ducă la el să-şi ceară scuze, să-şi
recunoască vinovăţia, că i-a răspuns la sărutări, şi să-i
propună să o ia de la capăt… ca prieteni.
Se uită la ceasul de pe noptieră. Aproape şapte. Se
supărase oare că mânca abia acum, pentru că ea îl făcuse să
piardă masa din oraş? Poate ar trebui să pună nişte fripturi
în cuptorul cu microunde şi să-i propună pacea cu ceva de
ale gurii. Cum spune o vorbă veche, drumul spre inima unui
bărbat trece prin stomac. Poate că nu era după inima lui, dar
nu ştia cum să limpezească apele tulburi care mereu se
învolburau când se întâlneau.
Douăzeci de minute mai târziu, îi bătu în uşă cu tocul
pantofului.
— Nu e nimeni acasă, mormăi Sam de pe verandă.
Lauren zâmbi, legănând tava, şi merse acolo unde stătea la
o măsuţă „nimeni“, cu picioarele ridicate şi cu gleznele
sprijinite pe balustrada de fier forjat.
— Vin cu daruri, spuse ea încet.
Sam aruncă o privire cu coada ochiului către tavă, apoi o
măsură cu privirea lung, deliberat, în timp ce sorbea băutura
124
dintr-un pahar.
— Pune tava pe masă şi lasă-mă să mă uit mai bine la
darurile pe care le aduci atât de frumos.
Lauren se înroşi, dar nu mai vru să-l lase să o supere.
— Mâncarea este singurul dar pe care ţi l-am adus,
nesuferitule.
Sam ridică din umeri şi lăsă paharul jos.
— A, deci nu numai că merge şi vorbeşte, dar şi găteşte.
— Nu cine ştie ce. Nişte sparanghel congelat, sos bearnez
şi câteva fripturi la grătar. Sunt comestibile. Îi împinse jos
picioarele de pe balustradă cu şoldul şi îi arătă cu bărbia
spre sticla de pe masă. Hai, ia asta şi fă loc. Îţi datorez o
cină, pentru că am ieşit cu tine, şi sunt o doamnă care îşi
plăteşte întotdeauna datoriile.
Sam se ridică ascultător, dar apucă sticla doar ca să-şi
umple din nou paharul, apoi împinse tava câţiva centimetri
mai încolo.
— Nu te supăra, dar nu mi-e foame.
— Cum? E prea yankee mâncarea asta pentru tine? Cred
că am nişte raci să le sugi capetele, dacă vrei, îl tachină
Lauren în timp ce ridică sticla şi o întoarse ca să-i vadă
eticheta.
— Scotch vechi. Foarte bună calitate. Ai gusturi scumpe,
domnule North. Cum Sam tocmai lua o a doua înghiţitură, se
strâmbă, apoi ridică paharul.
— Dacă ăsta e un început pentru altă „lecţie“ eşti o
nesuferită şi o egoistă. Lasă-mă-n pace, Lauren. Mi-ai oferit
deja una, iar Janice a continuat de unde te-ai oprit tu.
— Janice?
— Fosta mea nevastă.
— Mi-amintesc. Când ai vorbit cu ea?
— M-a sunat la telefonul din maşină. Se întinse după
sticlă, dar Lauren îl opri şi i-o luă din faţă.
— Astă-seară nu trebuie să cânţi? îl întrebă. Nu poţi să
cânţi beat.
— Greşit, spuse Sam, luând-o prin surprindere şi punând
din nou mâna pe sticla de whisky. Asta-i frumuseţea când
eşti o şopârlă leneşă, puiule. Nu-i pasă nimănui de tine dacă
125
muzica merge, iar asta pot s-o fac şi în somn.
Lauren nu răspunse, dar se aşeză pe singurul scaun liber,
cu mâinile între genunchi, privindu-l cum lasă în jos al doilea
pahar şi-şi umple altul. Chiar te-ai supărat, aşa-i? Adică cred
că am şi eu partea mea, dar, oricum, nu cred că e numai
meritul meu.
Sam râse uşor.
— Oh, te subestimezi. M-ai învins, dar nu sunt la prima
încercare. Mi-aş fi revenit.
— Dar Janice ţi-a atins punctul nevralgic înainte să-ţi
revii.
— Ding-dong. Te premiez cu un bilet dus până la Chicago
că ai ghicit răspunsul corect!
Lauren nu-i luă în seamă ironia şi se sprijini cu coatele pe
masă. Supărarea lui era reală şi adâncă, dar ea văzu şi mai
mult. Îi văzu durerea din ochi şi simţi că-i pare foarte rău
pentru el. Se putea să o mai iubească încă pe fosta lui soţie.
Probabil, altfel cum de l-ar fi făcut să bea chiar înainte de a
merge la lucru? Ea nu-l cunoştea foarte bine, dar îşi dădea
seama că orice ar fi spus, nu era un bărbat care avea obiceiul
să bea la slujbă… chiar dacă slujba era într-un club de
noapte.
Îşi umplu paharul a patra oară şi îl ridică în direcţia lui
Lauren.
— Un toast. Lui Janice North, care în curând va fi
Ragsdale.
Lauren îi smulse paharul înainte să-l poată duce din nou
la buze.
— Nu mai face asta, Sam.
Nu răspunse. Se uită ţintă pe deasupra copacilor la râu. O
barză se îndrepta spre sud şi o urmări preţ de câteva minute,
în timp ce Lauren îl privea.
— Cred că s-a dus şi cina ta, spuse el din scaun.
— Nu-mi era foarte foame.
Îşi întoarse uşor capul să o privească.
— Mulţumesc pentru că te-ai gândit.
— Atunci părea o idee bună. Iar am greşit, nu?
— Totul e hotărât dinainte, Lauren, spuse el filozofând,
126
privind din nou fluviul. Cu noi totul a fost greşit de la
început.
— N-are nimic de-a face cu soarta, Sam. Am pe altcineva,
iar tu eşti încă îndrăgostit de Janice.
Sam rămase cu gura căscată. Apoi, începu să râdă. Nu
încet ca înainte, ci tare şi cu poftă.
— Încă îndrăgostit de Janice? Iubito, cred că nu am fost
îndrăgostit de ea nici la început. Cum naiba aş mai putea fi?
Lauren se încruntă, simţindu-se ameninţată şi stânjenită.
— Dar am… am crezut… ei, păi, se recăsătoreşte. Nu-i
nimic, cred că am înţeles greşit.
— Ba nu, ai înţeles foarte bine. Se căsătoreşte peste 3
săptămâni. Cu un scoţian pe nume Kevin Ragsdale. Lucrează
la un concern internaţional. E un barosan din câte îmi spune
ea. Or să-şi împartă timpul între Franţa şi New York; totul e
teribil de aţâţător şi de grozav.
— Dar dacă n-o iubeşti, de ce îţi pasă?
— Îmi pasă dom’şoară Kennedy, pentru că o să o bage pe
fiica mea la o şcoală primară din Maryland. Totul pare corect
şi de mare clasă. În felul ăsta o să dobândească aceleaşi idei
greşite ca ale maică-sii… şi ale altei doamne pe care o ştiu
eu.
— De ce n-o aduci pe Casey să stea aici, cu tine? Eşti tatăl
ei, ai un cuvânt de spus despre felul cum e educată.
— După Janice, n-am.
— Şi te mulţumeşti cu asta? Numai pentru că Janice
spune aşa, tu te dai de o parte? Îşi dădu seama că începuse
să vorbească mai repede şi mai tare, dar nu şi-l putea
închipui că se dădea bătut fără luptă. Din ce am auzit, mi s-a
părut că voi doi sunteţi foarte apropiaţi. Fiica ta mi se pare
un copil strălucit, Sam. Poate, mă înşel, dar nu cred că te-ar
iubi aşa de mult dacă nu ar şti că şi tu o iubeşti, de ajuns ca
să te lupţi pentru ea.
Sam se ridică atât de repede, încât Lauren schiţă un pas
înapoi, dar se opri când o învălui cu privirea ochilor lui verzi.
Nu se dădu înapoi nici când el se aplecă deasupra mesei,
apucând tava cu braţele lui puternice, cu muşchii încordaţi.
— Crezi că eu n-am spus că ar fi mult mai bine ca fiică-
127
mea să stea aici, cu mine? Mi-a făcut destul rău auzind-o
povestind cum e dusă şi adusă de la şcoală, acasă, numai ca
să petreacă serile singură cu o doică angajată cu ora sau
numai cu televizorul drept companie.
— Şi atunci de ce ai renunţat?
Răspunsul lui Sam fu aspru.
— Du-te acasă, Lauren. Mulţumesc pentru mâncare şi
pentru că te-ai gândit la mine, dar cred că acum vreau să fiu
singur ca să-mi plâng de milă.
Se întoarse din nou cu faţa la apă, iar Lauren se ridică şi
se duse în spatele lui. Încercând să-l mai consoleze puţin, îşi
aşeză mâinile pe umerii lui.
— Sam, nu renunţa. Lui Case îi place să stea aici cu tine.
Orice judecător din lume ar considera nedrept să fie
încredinţată unei şcoli cu internat, în timp ce maică-sa face
naveta între Europa şi New York, de vreme ce ar putea sta
într-un loc stabil, cu tatăl ei.
Deodată, fără să-şi dea seama cum, Lauren se trezi prinsă
între balustradă şi zidul format de pieptul lui Sam.
— Crezi că n-am vrut şi eu să fie aşa? întrebă cu voce
şoptită. Janice e mai deşteaptă decât o crezi tu. Eu sunt un
cântăreţ de club de noapte, Lauren. Cred că n-ai uitat că şi
tu ai râs de mine când ţi-am povestit că am plecat din Wall
Street ca să-mi cânt muzica. Ce te face să crezi că un
judecător n-ar fi la fel de indignat?
Lauren îşi plimbă degetele peste sprâncenele lui groase, ca
şi cum ar fi vrut să-i ia durerea cu mâna.
— Astea sunt prostii! De ce să amesteci mere cu pere.
Cariera ta nu are nimic de-a face cu ce fel de tată eşti. Casey
te adoră, oricine poate să-şi dea seama de asta şi eu ştiu că
ea vrea să fie aici cu tine şi cu mătuşile.
— Bineînţeles că vrea, şi Janice ştie asta. De ce crezi că a
aşteptat ziua când Casey s-a întors acasă din vacanţă ca să-i
spună ce planuri are cu ea? Îşi lăsă mâinile în jos şi făcu
câţiva paşi, apoi se aplecă peste balustradă. Zice că a
aşteptat să-i spună ea însăşi lui Casey, da’ ştiu eu mai bine.
Janice nu a jucat niciodată în viaţă cinstit. A aşteptat să fie
câte un avantaj. Ştia că n-aş fi lăsat-o pe Casey să plece de
128
aici, ca să fie împachetată şi trimisă la şcoală asemenea unei
mobile, care nu mai e de trebuinţă şi e depozitată în magazie.
Râse aspru, pe neaşteptate. Întâmplător, se opune cu
străşnicie ca fiică-mea să fie crescută de două bătrâne
ramolite.
— E o ticăloasă, spuse Lauren cu convingere, ducându-şi
mâinile la piept.
— Nu, e o femeie şi nimic mai mult.
Lauren îi puse o mână pe braţ.
— Sam, dar nu sunt toate ca ea. Nu condamna toată
specia.
Sam îşi lăsă capul în jos, apăsându-şi ochii cu pumnii.
— Tu nu eşti tot aşa, Lauren?
Rănită în amorul propriu, Lauren nu putu răspunde pe
loc. Luă tava de pe masă şi plecă. Venise să-l ajute şi el o
jignise. Dar, în timp ce coborî scările, se întrebă dacă nu
cumva el avusese dreptate. Şi ea fusese la fel de indignată ca
Janice de hotărârea lui de a pleca din New York pentru a se
ocupa de muzică.
Dacă ar fi găsit vreun mijloc să se reabiliteze în ochii lui!
Atunci îşi aduse aminte de cele două dorinţe care îi mai
rămăseseră. Putea să-l ajute. Avea puterile magice de partea
ei. Dar ce ar fi trebuit să-şi dorească? Să-i dorească lui Sam
să renunţe la muzică şi să se întoarcă la New York? Asta ar fi
cel mai bun lucru pentru el şi pentru Casey? Să dorească
pentru mama lui Casey să-şi schimbe dintr-o dată părerile şi
să o trimită pe fiica ei să trăiască în New Orleans? Asta ar fi
fost, probabil, cel mai bun lucru, dar tocmai când deschise
gura să-şi rostească dorinţa, îşi aminti ce-i spusese Eugene
mai devreme, când îl rugase să o ajute să ia cea mai bună
decizie. „Pot să fac asta. Pune-ţi dorinţele la un loc,
formulează-le cu grijă, astfel încât să obţii exact ceea ce
doreşti. Dar trebuie să fii convinsă că ai dreptate în legătură
cu ceea ce se va întâmpla, pentru că, altfel, ai putea să ai şi
tu un Waterloo al tău, ca şi Napoleon“.
Era sigură că asta era bine pentru Sam? Avea ea dreptul
să se amestece în treburile lui? Nu ştia, dar o să aştepte să
fie sigură că nu dorea ceva care să-i facă rău lui Sam.
129
Deodată, se opri uimită. Credea că încearcă să o ajute pe
Casey, dar de fapt, era îngrijorată din pricina lui Sam.

Timp de două ore, Lauren rămase în faţa televizorului, fără

să vadă sau să audă ceva. Gândurile îi zburau de colo-colo,
de la Sam la Charles, apoi la Casey, la Edna, la Eugene şi iar
la Sam. Cum de se încurcaseră aşa toate?
Cu două luni în urmă, venise în New Orleans cu toate
gândurile în ordine. Ştia precis ce avea de făcut.
Trebuia să pună casa şi magazinul în vânzare.
Tot ce avea de făcut era să facă curăţenie în magazin, să
menţină aparenţele unei afaceri prospere, până când găsea
un cumpărător. Pe urmă, se întorcea la Chicago, la Charles
şi la profesia ei. Nimic mai simplu, unu, doi, trei. Trei luni în
cap să aranjeze totul.
După aceea, îl întâlnise pe Eugene. Complicaţia numărul
1.
Următorul fusese Sam. Complicaţia numărul 2.
Se încruntă. Dar de ce erau ei complicaţii?
Eugene îi fusese lăsat de mătuşa ei, cea mai preţioasă
moştenire. Tot ce avusese de făcut era să stea liniştită, să
compună trei dorinţe simple şi totul ar fi fost perfect.
În schimb, stricase totul de la bun început, scăpând
dorinţa aceea ridicolă despre găsirea bărbatului perfect.
Apoi, era complicaţia cea mai importantă şi mai fantastică
dintre toate, dispariţia iminentă a lui Eugene. Era hotărâtă
să găsească o cale ca să-l salveze. Era convinsă că secretul
nu putea fi greu de descoperit. Dar nici acum nu se găsea
mai aproape de răspuns decât fusese cu cinci zile în urmă. Şi
timpul merge înainte.
Totuşi, cu toată importanţa pe care o acorda salvării lui
Eugene, Sam continua să i se insinueze în gânduri… mai
ales acum, când îi descoperise latura vulnerabilă.
La naiba! De ce nu putea să ajute pe nimeni?
Îi auzi motorul maşinii afară, pe alee, şi merse la fereastra
de la bucătărie să-l privească. În ce dispoziţie era oare acum?
Continuase să bea după ce ea plecase?
Se linişti când îl văzu pornind încet, apoi luând-o pe
130
stradă şi mergând cu grijă, cu viteză potrivită. Se pare că-şi
recăpătase puţin stăpânirea de sine. Oftă. O problemă mai
puţin la care să se gândească astă-seară? Puţină mângâiere,
când întreaga lume părea că se întoarce cu susul în jos.
Nouă treizeci. Charles îi promisese că telefonează la ora
zece. Dar asta fusese înainte de a o lua pe Natalie Wolfe la
petrecere. Şi, totuşi, Charles era un om de cuvânt. Era sigură
că avea să găsească o scuză ca să o poată suna, chiar şi
numai pentru puţin timp. Amintindu-şi că ieri cumpărase un
roman de dragoste, începu să citească în timp ce aştepta.
Cartea reuşi ceea ce mintea ei nu reuşise să facă în
ultimele şapte zile – o ajută să iasă din încurcătură. Când
privi din nou ceasul, fu uimită să vadă că era trecut de ora
zece. Puse cartea alături şi se aşeză pe marginea şezlongului,
unde se odihni patruzeci de minute. Se uită urât la telefon.
— Sună, fir-ai să fii!
Dar nici la zece patruzeci şi cinci nu sună.
Lauren privi la cartea pe care o citea. Eroii erau desenaţi
îmbrăţişaţi şi privindu-se fericiţi, pasiunea şi devotamentul
strălucindu-le în ochi. Încercă să transpună faţa lui Charles
peste poza eroului brunet, dar imaginea lui nu i se formă
deloc clar în minte. În schimb, fălcile puternice ale lui Sam,
buzele pline şi senzuale, mereu gata să zâmbească ironic,
ochii adânci şi sprâncenele stufoase îi umpleau toate
gândurile.
Alungă hotărâtă imaginea lui în străfundurile memoriei.
Ea îl iubea pe Charles.
În acest moment, era supărată pe Charles. Pe Charles,
care petrecea seara cu altă femeie la braţ. Pe Charles, care
nu avusese bunul-simţ să-i telefoneze mai devreme şi să-i
spună că nu va putea vorbi mai târziu cu ea, aşa cum
hotărâseră.
Dacă se gândea bine, Charles o îmboldea de săptămâni de
zile să lase totul în seama avocaţilor şi să se întoarcă în
Chicago, unde era locul ei. De unde ştia el unde era locul ei?
Şi ce îi dădea dreptul să i-o spună? Erau împreună de mai
bine de doi ani şi, deşi vorbiseră despre căsătorie, el fusese
acela care tot amâna ceea ce pretindea că e inevitabil –
131
logodna şi apoi căsătoria. Motivul lui era la fel de învechit ca
şi lampa lui Eugene: „Amândoi suntem pe aceeaşi scară,
profesional vorbind. Poate că eu sunt pe o treaptă sau două
mai sus decât tine, dar amândoi suntem în urcare. Putem
noi să ne permitem să dăm înapoi, complicând lucrurile prin
formalizarea legăturii noastre? Deja unora nu le convine că
suntem împreună. Ce mai contează câţiva ani? Aşteptăm,
jucăm cu cărţile în mână şi când ne-am îndeplinit ceea ce ne-
am propus, putem să anunţăm lumii planurile noastre de
echipă“.
— Singura problemă cu toate astea, Charles dragă, este că
unul din membrii echipei joacă astă-seară cu altcineva,
spuse Lauren cu glas tare.
Era mai supărată de faptul că neglijase să o sune, decât că
se dusese însoţit de Nathalie.
Se trânti pe pat.
— Şi între timp, eu stau aici singură într-o vineri seara şi
nu am unde să mă duc.
Aproape că o auzi pe mătuşă-sa spunându-i:
„Atunci, întoarce-te şi dă-ţi o palmă bună la fund, pentru că
numai tu porţi toată vina“.
Zâmbi.
— Dacă ai fi aici, mătuşă Edna, am avea ce vorbi. Tu eşti
cea care m-ai băgat în încurcătura asta. Din cauza ta, sunt
furioasă pe Charles, îngrijorată dintr-a lui Eugene, şi îmi
petrec prea mult timp gândindu-mă la răzvrătitul ăsta de
alături.
Amintindu-şi de Sam, sări deodată în picioare. Nu trebuia
deloc să rămână singură acasă. Putea merge la club. De
altfel, o invitase mai înainte. Putea să fie interesant să-l vadă
cântând. Poate înţelegea chiar de ce-şi sacrificase viaţa ca să
cânte în fiecare noapte.
În timp ce deschidea debaraua, zâmbi. Ce va crede el când
o va zări în public? Scoase o rochie de seară extraordinar de
frumoasă pe care o cumpărase cu şase luni în urmă. Avea de
gând să o îmbrace la balul anual al acţionarilor, când va
merge cu Charles. Ei, bine, Sam va fi acela care o va admira
în toată splendoarea, se gândi în timp ce scotea rochia fără
132
umeri, de tafta aurie. Decolteul era îndrăzneţ, iar gulerul
ascuţit din tafta argintie pe piept, contrasta plăcut. În timp
ce se îmbrăca, se întoarse încet într-o parte şi-ntr-alta,
încântată de felul în care fusta bogată, cochetă îi scotea în
evidenţă picioarele lungi şi subţiri.
Îşi aplică un machiaj discret şi îşi strânse părul în vârful
capului lăsând o şuviţă să atârne liberă, mângâindu-i, şi în
acelaşi timp, încadrându-i faţa.
Îşi puse apoi cerceii lungi de aur şi se duse înapoi să
studieze ansamblul.
Îşi luă poşeta, se încălţă cu o pereche de sandale aurii cu
tocuri înalte şi stinse lumina.
— O să te dau gata, Sam North, zise în timp ce coborî în
fugă scările.

Sam o zări de cum intră. La naiba, toată lumea o remarcă.

Era fascinantă, cum stătea acolo, la intrare, o statuie
strălucitoare a perfecţiunii. Sam se umflă în pene de
mândrie, apoi se întrebă ce-l privea oare pe el treaba asta.
Doar doamna cu pricina îi spusese foarte clar că inima ei
aparţinea altcuiva. Norocosul!
Nu sări nicio notă în timp ce degetele îi alunecau cu
măiestrie pe clape, în acompaniamentul lui Hank şi Malibu.
Cu toate acestea, gândurile nu-i erau la muzică. Privi cum
şeful de sală o conduse la o masă laterală, dar aproape de
scenă.
Îi prinse privirea, salutând-o din ochi, apoi se concentră
asupra finalului.
Când se ridică vreo câţiva centimetri de pe scaun ca să se
încline mulţumind asistenţei pentru aplauze, se uită din nou
în direcţia ei, sperând să-i prindă privirea, dar tocmai discuta
cu un chelner, care părea subjugat de zâmbetul ei generos.
Prima parte a programului mai dură vreo douăzeci de
minute şi, deşi Sam cânta fără greşeală, o făcea în mod
automat, lovind clapele meticulos, pe dinafară, cu gândurile
aiurea la cele două blonde din viaţa lui, a căror principală
preocupare era să-i facă lui necazuri.
După povestea cu Janice, îşi luase un angajament care
133
părea uşor de respectat. Se va ţine tare în faţa blondelor
suple cu pielea ca laptele, zâmbete care-ţi taie răsuflarea,
ochi de nepătruns şi gheare ascunse. Încă de la pubertate,
când devenise conştient de diferenţele dintre fetiţe şi băieţi,
avusese o slăbiciune pentru blonde, de la Jean Harlow la
Goldie Hawn. Privi încruntat către auditoriu, cu gândul că,
probabil, i se trăgea de la fetiţa cu care se jucase în copilărie,
Wendy.
Acum iat-o din nou în viaţa lui, tulburându-i somnul şi
mintea. Atenţia lui trebuia să fie concentrată asupra lui
Casey şi a ceea ce avea de făcut ca să o oprească pe Janice
să o ducă la şcoala internat.
Cântă mai cu viaţă când ajunseră la ultima melodie, o
piesă cu un ritm mai susţinut. Dar, în timp ce mâinile loveau
clapele cu putere, acestea îi luau toată furia şi o îndreptau
spre femeia aceea ameninţătoare care-l sfredelea cu privirea.
Se ridică în picioare ca să se încline împreună cu Hank şi
Malibu, zâmbind larg, apoi se duse către Hank ca să anunţe
pauza.
Fără să privească în direcţia lui Lauren, coborî graţios de
pe scena joasă şi se îndreptă în direcţia opusă.
Ştia că îl priveşte cum trecea de la o masă la alta,
vizitându-i pe obişnuiţii casei, salutându-i pe străini,
schimbând glume cu unul dintre demnitarii oraşului. O să
ajungă şi la ea, dar când o să creadă el de cuviinţă. Când îl
mustră conştiinţa, îşi reaminti că ea îl dezaprobase în
legătură cu cariera lui, pe care o socotea capriciul unui
fluşturatic. Venise din spirit de caritate, curiozitatea fiind
mai puternică, nimic altceva.
Când ajunse, în sfârşit, la masa ei, rămăseseră mai puţin
de cinci minute din pauză. Perfect, gândi el, aşezându-se pe
scaun în faţa ei. Era mult prea frumoasă în seara asta ca să
rişte prea mult cu ea.
— Arăţi grozav, Kennedy.
— Mulţumesc, spuse ea cu răceală, vizibil neplăcut
impresionată, pentru că nu fusese băgată în seamă cea mai
mare parte a pauzei. Iar tu eşti foarte talentat. Îmi dau
seama de ce îţi place atât de mult.
134
 — Iisuse, o laudă de la un critic autentic. Pentru o
fracţiune de secundă, ochii cenuşii îi oglindiră supărarea. Se
strădui să o ascundă repede, în adâncul sufletului, dar nu
înainte ca el să observe. Îi păru şi lui rău, dar, la fel de
hotărât ca şi ea, îşi ascunse regretul. Şi ce te aduce aici, în
noaptea decadentă a New Orleans-ului? Credeam că oamenii
de treabă din Chicago îşi încuie uşa de îndată ce apune
soarele.
— Nu întotdeauna. Suntem şi noi oameni. Câteodată,
necesităţile noastre ies la iveală şi simţim nevoia să
cunoaştem partea ascunsă a vieţii.
Sam se lăsă pe spate, îşi duse un braţ peste spătarul
scaunului şi se aşeză picior peste picior, zâmbind satisfăcut.
— Şi astă-seară te-a împins nevoia. Încântat, iubito, dar
nu trebuia să te osteneşti să vii tot drumul până aici. Altă
dată, când ţi se mai întâmplă, tot ce trebuie să faci e să treci
pe la mine pe acasă.
Degetele lui Lauren tremurau când îşi luă poşeta în mână,
dar reuşi să-şi păstreze tonul calm când îi răspunse.
— Nu, mulţumesc. Cred că o să-mi ajungă pentru multă
vreme. Se ridică, de parcă ar fi vrut să plece, dar ezită
suficient ca să adauge: Dar mă bucur că am venit. Mă face să
apreciez şi mai mult viaţa din Chicago de care mi-e dor. Cred
că o să mă duc repede acasă să-l sun pe Charles. Se aplecă,
forţându-l pe Sam să aleagă între a-i întâlni privirea sau a se
uita în decolteul adânc al rochiei. Se hotărî pentru decolteu,
dar numai pentru o clipă, pentru că îl sili să o privească din
nou în faţă. Ştii, Sam, eşti foarte atrăgător, dar şi la o mie de
mile distanţă, Charles are nevoie de mine şi nu pot să-l
mulţumesc de aici, din New Orleans.
În timp ce se îndrepta către ieşire, calmă, fără să-şi fi
pierdut nimic din ţinuta sigură şi elegantă, Sam se simţi
cuprins de remuşcări. O scosese din fire şi, deşi îi
răspunsese pe măsură, ştia că o rănise. O prinse din urmă la
intrare.
— Stai, Lauren, îmi…
Îl opri punându-i o mână în piept.
— Nimic. Niciun cuvânt în plus. Îşi ridică uşor capul, ca
135
să-i întâlnească privirea şi Sam îi zări lacrimile din ochi. M-
am gândit tot timpul la tine astă-seară. M-am simţit
îngrozitor ştiind cât de mult suferi pentru Casey. M-am
gândit să vin aici şi să-mi ofer ajutorul. Nu cine ştie ce,
recunosc, dar tot ce puteam! Spune-mi, Sam, întotdeauna
trebuie să te porţi urât?
O apucă de deasupra cotului, ca să nu poată pleca,
făcându-i semn şefului de sală să dispară.
— Nu fugi iar, Lauren. Îmi pare rău că te-am jignit. Ai
dreptate, am fost groaznic, peste măsură. Iartă-mă.
Se trase cu o smucitură care-l surprinse pe Sam şi
deschise uşa.
În spate, îl auzi pe Hank luându-şi instrumentul şi pe
Malibu încercând başii, dar o urmă totuşi, în stradă.
— Lauren, stai! Văzând că nici măcar nu încetinea pasul,
strigă după ea. Ştii ce, pentru cineva atât de bun să dea
lecţii, nu prea te pricepi să stai şi să înfrunţi furtuna! Într-o
zi, ai să-ţi dai seama că fugi numai de tine însăţi.
Îl auzi. Simţi ironia din cuvintele lui. Dar nu se opri,
pentru că simţi dintr-o dată teamă. Cum de o putea face să
plângă un bărbat la care nu ţinea? Asta o speria, dar ceea ce
o îngrozea era că tare ar fi vrut să nu ia în seamă insulta şi
să accepte invitaţia de a-l vizita la el acasă.

136
 UNSPREZECE

Lauren nu dormi toată noaptea.

Era îngrijorată că Charles nu-i răspunsese la telefon, deşi
îl căutase până după ora trei noaptea.
N-o linişti faptul că Sam oprise maşina, înainte de a
ajunge la garaj, ca să privească la fereastra ei şi că-i făcuse
cu mâna când o văzuse stând acolo.
O linişti şi mai puţin când îşi dădu seama că aroganţa lui
Sam îi producea mai multă nemulţumire decât absenţa lui
Charles.

A doua zi, Lauren avu parte de o nouă prelegere

moralizatoare de ora şapte dimineaţa din partea maică-sii.
— Unde ai fost la miezul nopţii, Lauren? Judith Kennedy
se pornise fără nicio introducere şi Lauren simţi cum se
înfurie.
— Stai puţin, mamă! Peste nici trei săptămâni o să am
treizeci de ani. Am voie acum să depăşesc miezul nopţii.
Tăcerea care urmă spunea mai mult decât vorbele despre
uluirea maică-sii.
Lăsându-se pe spate pe patul abia făcut, Lauren oftă, apoi
îşi ceru scuze pentru obrăznicie.
— Iartă-mă. N-am vrut să te necăjesc. N-am dormit bine.
Cred că sunt cam prost dispusă.
— Bine cel puţin că n-ai păţit nimic. Eram îngrijorată.
— De ce m-ai sunat aşa de târziu? Tu te culci de obicei
devreme şi te scoli devreme.
— Nici eu nu am dormit bine. A fost furtună toată noaptea
şi ştii că totdeauna mi-a fost frică de descărcările electrice.
De ce te-am sunat? Pentru că eram îngrijorată. Parcă nu erai
tu însăţi ultima dată când am vorbit. De fapt, cam ca azi-
dimineaţă.
137
 — Prost dispusă, o ajută Lauren.
— Da, exact aşa. Am vorbit din nou cu Charles aseară,
înainte să se ducă la petrecere. I-am spus că sunt îngrijorată
– acum, nu te enerva, dar el ţine la tine. Oricum, şi el e de
acord că ar trebui să lichidezi afacerea aceea care o preocupa
pe mătuşă-ta Edna şi să te întorci acasă, la cei care te
iubesc.
Lauren nu răspunse. Îşi frământa buza inferioară, iar ochii
îi înotau în lacrimi mai mult din cauza oboselii decât de
supărare, şi i se pusese un nod în gât.
— Lauren, mai eşti acolo?
— Da, mamă. Sunt aici.
— Şi plângi. Îmi dau seama după voce. Tonul lui Judith se
mai îmblânzi. N-am vrut să te supăr, scumpa mea. Ştiu că
eşti o tânără pe care se poate conta şi îmi dau seama că
încerci să faci ceea ce crezi tu că ar fi vrut Edna. Dar, draga
mea, oricât de mult ai ținut la ea, trebuie să- ți dai seama că
eşti răspunzătoare pentru viaţa ta, nu pentru visele Ednei.
— Am iubit-o, mamă, spuse Lauren printre sughiţuri.
— Ştiu, Lauren. Şi eu am iubit-o. Doar a fost sora mea.
Dar, cu toate astea, era o fiinţă independentă şi cam
zănatecă şi, deşi ştiu că ai venerat-o, ca să spun aşa, era o
persoană diferită de noi două. Atitudinea ei boemă faţă de
viaţă era bună pentru ea. I se potrivea, dar noi nu suntem
făcute la fel ca ea. Vino acasă, Lauren. Vezi şi tu, cum plângi.
Nu vezi că te distrugi?
— Sunt… Sunt bine, mamă. Numai puţin obosită.
Oftatul de la celălalt capăt al firului era puternic şi plin de
nerăbdare, dar, oricum, maică-sa îşi dădea silinţa. Se văzu şi
din discuţia care continuă.
— Cel puţin, gândeşte-te la ce ţi-am spus. Edna putea să
lase în plata Domnului multe, dar nu o păcălea nimeni. A
angajat avocaţi pricepuţi, care să se ocupe de toate după ce a
murit. Nu înseamnă că o laşi baltă dacă te întorci acasă şi îţi
vezi de viaţa ta. De fapt, dacă Edna ar vedea cât eşti de
nefericită, sunt sigură că ar fi prima care ţi-ar spune să pleci.
— Păstrez casa, mamă.
— Ce?
138
 — Nu face o criză, mamă. N-am spus că am să locuiesc în
ea. Nu pot suporta să o vând. M-am hotărât ieri. De altfel,
dacă eu şi Charles ne vom căsători vreodată, ar fi un loc
frumos pentru vacanţe.
— Ce vrei să spui cu dacă tu şi Charles vă căsătoriţi. Doar
nu mai ai şi alte gânduri cu el, nu?
Avea ea alte gânduri? Nu ştia ce să răspundă, dar ştia că
Charles nu venise acasă în noaptea aceea.
— L-am sunat la trei noaptea, mamă. Noaptea. Nu era
acasă. Poate îl întrebi tu.
— Ei, Lauren, poate că a ieşit în oraş cu băieţii după
petrecere. Poate, au jucat poker. Sunt nenumărate
posibilităţi. Nu te repezi să tragi concluzii care, probabil, au
foarte puţin de-a face cu realitatea.
— Mamă, trebuie să plec. Trebuie să mă pregătesc să merg
la lucru. Te sun eu mâine, bine?
— Bine, Lauren, dar te rog să te gândeşti la tot ce ţi-am
spus. Te vrem acasă – Charles şi cu mine. Promiţi?
— Mă mai gândesc.
Şi se gândi tot timpul cât se îmbrăcă, cât bău două ceşti
cu cafea şi tot drumul până la magazin.

— Eugene, strigă Lauren, frecând în acelaşi timp lampa,

imediat ce sosi la Yesterday’s Treasures. Pot să intru?
Nu se auzi niciun răspuns, nici măcar un semn. Dar
deodată, se simţi uşoară ca aerul şi atât de subţire şi
transparentă, de parcă metabolismul îi transformase oasele
şi carnea într-un fluid uşor. Îşi întinse braţele, uitându-se la
mâinile care deveniseră transparente ca celofanul. Văzu cum
îi dispăreau degetele, dar nu se sperie. Se simţi, în schimb,
tot atât de împăcată şi cu inima uşoară ca tipii pe care-i
văzuse la Oprah, Sally şi Donahue – cei care muriseră şi
simţiseră cum se ridică sufletul din trup înainte de a se reuni
din nou, odată ce reveneau la viaţă. Toată metamorfoza dură
câteva secunde, dar lui Lauren i se păru că plutise pe un nor
în afara timpului. După aceea, fu din nou aceeaşi,
neschimbată, deşi nu mai mică decât un păienjenel, aşezată
confortabil în lampa lui Eugene.
139
 Văzându-l pe Eugene aşezat lângă ea, pe un morman de
perne colorate, primul zâmbet de când plecase de la The
Jazzy Lady noaptea trecută îi lumină faţa.
— Uau, spuse ea, cu teamă, după cum se văzu din tonul
cu care vorbi.
— Te-ai speriat? întrebă Eugene cu zâmbetul lui care-i
despărţea faţa în două. Să o fi văzut pe mătuşă-ta Edna
prima dată când a venit aici. Roşie ca sfecla şi râzând de
parcă o gâdilau o mie de mâini. M-am cam luptat puţin cu
ea.
— N-a vrut să plece? întrebă Lauren.
— Voia să se întoarcă doar ca să mai treacă o dată prin
toate schimbările.
Lauren râse, râse cu adevărat, până când începură să-i
curgă lacrimile şi simţi că o dureau fălcile.
— Păi, cred că înţeleg de ce. Nu m-am mai simţit niciodată
aşa, spuse ea când se opri din râs. Ca şi cum te-ar anestezia,
fără să te adoarmă complet.
— Bine zis, mamă. Trebuie să-i spun şi lui Lovey. Ea nu e
niciodată în stare să spună ce simte. Arătă cu mâna către
camera rotundă, spaţioasă, decorată din plin în culori de la
roşu strălucitor şi stacojiu până la verde fosforescent şi
albastru electric, purpură regală, auriu şi argintiu
strălucitor. Ce părere ai?
Lauren le luă pe toate pe rând, examinând fiecare detaliu.
În cameră se găseau o combină stereo de ultimă oră, o
fotografie a lui Lovey înrămată în argint, un televizor cu video
încorporat, o bicicletă ergonomică, un aparat de gimnastică,
trei chitare şi postere cu Janis Joplin, Doors, The Mamas
and the Papas, Jimmy Hendrix şi Beatles.
— E uluitor. Pe de o parte, mă simt de parcă aş fi intrat în
dormitorul unui turc. Pe de altă parte, e modern, de
avangardă.
Arătă cu bărbia spre aparatul de gimnastică. Faci exerciţii?
Eugene o privi ofensat.
— Eu? La naiba, nu. Am un metabolism rapid. Mănânc ca
un porc şi nu mă îngraş cu un gram, spuse mândru.
— Mi se pare că am văzut odată o fotografie a unui djinn
140
care semăna cu un hârdău de slănină, îl tachină Lauren.
Cred că nu putea să facă vrăji.
— Nu. Numai djinnii cei buni pot. Părinţii mei erau
amândoi subţiri ca nişte trestii. Probabil, ai văzut o poză pe
care a făcut-o cineva care l-a întâlnit pe vărul meu, Shamu.
— Credeam că Shamu e o balenă.
— De unde crezi că i-au luat numele, mamă? Vărul meu
era un djinn ca o balenă.
Lauren nu putea crede cât de uşor îi venea să râdă când
era cu Eugene. O calma şi o făcea să se simtă bine, fără griji.
— Povesteşte-mi despre părinţii tăi, spuse ea
încrucişându-şi picioarele şi sprijinindu-şi bărbia în mână.
— Ce să-ţi povestesc? Dar Lauren îşi dădu seama că era
încântat de întrebare după felul cum îşi îndreptase umerii şi
după luminiţa care i se aprinsese în ochii negri.
— Mama mea era cunoscută ca cea mai frumoasă femeie
din ţară. Fusese făgăduită, de la naştere, Sultanului, dar
tatăl meu a văzut-o pe malul unui râu când avea paisprezece
ani. S-a îndrăgostit de ea şi a jurat să fie a lui.
— Unde se întâmplau astea?
— În Persia, desigur, spuse Eugene, supărat de
întrerupere.
— Iartă-mă, spune mai departe.
— Şi el era foarte frumos. Mama spunea că avea pielea fină
ca a unei femei. S-a îndrăgostit foarte tare de el. Când tata s-
a dus la Sultan şi i-a cerut fata care-i fusese lui sortită, în
schimbul unor comori rare, nemaivăzute, acesta i-a respins
cererea.
— Tatăl tău era un negustor bogat?
De data asta, Eugene chiar se supără.
— Un vrăjitor, Lauren, răspunse el cu răbdare exagerată,
ca şi cum i-ar fi explicat unui copil bătut în cap.
Lauren îşi strânse umerii.
— Iartă-mă, n-am ştiut.
— Atunci, mama şi tata s-au hotărât să fugă, dar Sultanul
i-a găsit, i-a pus în lanţuri şi a poruncit să-i taie capul tatei.
— El ce-a făcut? L-a vrăjit pe Sultan?
— Bineînţeles că nu! Sultanul avea mulţi vrăjitori
141
puternici. Chiar şi magia uluitoare a tatei nu putea să se
pună cu puterile lor reunite.
— Bine, şi-atunci ce-a făcut?
— Ceea ce făceau toţi vrăjitorii care se transformaseră în
djinni până la el. Înainte ca el şi mama să fugă, meşterise o
lampă, tot lampa asta, de fapt, în eventualitatea că ar fi fost
prinşi. Când au pus mâna pe ei, a rostit cuvintele magice
care încredinţau pentru totdeauna spiritul lui acelei lămpi.
Lauren clătină din cap.
— Nu înţeleg.
— E simplu, mamă, vrăjitorii, cei adevăraţi, cu puteri – nu
iluzioniştii hocus-pocus din zilele noastre – erau învăţaţi din
cea mai fragedă pruncie să nu-şi folosească niciodată puterea
pentru fapte egoiste. În caz contrar, se făcea un fel de
schimb. Aceştia trebuiau să-şi încredinţeze sufletul unei
lămpi şi să devină supuşii celui care o stăpânea. Cum ţi-am
spus mai devreme; se putea ca o persoană să păstreze o
lampă fermecată toată viaţa. Atunci, într-o zi, djinnii s-au
adunat şi au format un sindicat. Dar asta-i altă poveste.
— Să mă întorc la istoria cu părinţii mei. Tata şi-a folosit
magia pentru scopuri personale, să obţină femeia pe care o
iubea, aşa că şi-a încredinţat sufletul unei lămpi şi a devenit
djinn.
— Dar ce s-a întâmplat cu mama ta?
— A, ea a fost foarte mulţumită să trăiască în lampă până
în ziua în care a murit. Spunea că era paradisul lor şi numai
al lor.
— A murit? Eugene, dar e aşa de trist. Nu putea şi ea să se
facă djinn?
Eugene se încruntă.
— Te credeam mai deşteaptă.
Apoi înţelese.
— Aha, am priceput. Atunci ar fi trebuit să-şi încredinţeze
sufletul altei lămpi şi nu ar mai fi putut fi împreună.
— Exact, mamă.
Lauren se încruntă.
— Ce mai e?
— Dacă mama ta putea să trăiască în sticlă cu tatăl tău,
142
de ce n-a rămas şi Lovey cu tine aici?
— Ar fi putut, răspunse el, pe faţă văzându-i-se deodată
tristeţea, dacă aş fi întâlnit-o mai demult, poate cu vreo sută
de ani în urmă, când eram mai tânăr. Dar ştiam că mi-a
trecut timpul când am întâlnit-o acum câţiva ani. N-am
putut să o rog să-şi petreacă cei mai buni ani aici, cu mine,
în timp ce eu dispăream.
— Îmi pare rău, spuse Lauren ridicându-se. Dacă mă
trimiţi înapoi acum, nu am să te mai deranjez.
— Linişteşte-te, mamă, şi stai jos. Nu are niciun rost să
stau aici trist. Asta-i viaţa. Mi s-a părut că eşti cam tristă şi
tu când ai venit dimineaţă la magazin.
Amintindu-şi de ce venise la el, Lauren încuviinţă.
— Eram, sunt adică.
— Stai aşa, îi porunci el, întrerupând-o. Stai să fac nişte
ceai. Am un amestec vechi care linişteşte inima şi uşurează
sufletul.
„Yesterday“, unul dintre cele mai renumite succese al
Beatles-ilor, începu să se audă în surdină de la combina
stereo, în timp ce două ceşti de ceai aburinde apărură în
mâinile lui Eugene. Îi întinse o ceaşcă. Reazemă-te de perne
şi lasă muzica şi ceaiul să-şi facă efectul. Pe urmă, vorbim.
Dar acest „pe urmă“ dură câteva ore, până când Lauren se
trezi tresărind, dezorientată şi neştiind unde se afla.
— Te-ai odihnit? întrebă Eugene.
Se ridică repede, netezindu-şi bluza şi aranjându-şi părul.
— Cât timp am dormit? De ce m-ai lăsat să dorm? Atunci
ochii i se îngustară, bănuitori. Ali Simm Simm. M-ai drogat?
— Vrei să spui cu barbiturice? În niciun caz, mamă. Nu
mă ocup cu lucruri din astea. Nu, ceaiul şi muzica şi-au
făcut efectul. Cred că aveai nevoie de ceva să te liniştească. O
noapte grea?
— Probabil că ştii deja răspunsul, îl repezi Lauren afectată.
— De fapt, eram ocupat cu altceva. Îşi mişcă repede genele
subţiri de câteva ori, ca Grucho Marx. Nu că n-aş fi putut fi
acolo cu tine, dacă ai fi avut nevoie de mine.
Lauren îşi alungă somnul frecându-se la ochi, apoi îşi
aduse aminte de magazin şi privi la ceas.
143
 — Doisprezece! Eugene, trebuia să deschid acum trei ore.
— E-n regulă. Am deschis eu şi de fiecare dată când ai
avut un client am apărut imediat. Am vândut scuipătoarea
aia urâtă care a aparţinut lui Earl Butrum.
— Cui?
— Lui Earl Butrum. N-ai de unde să-l ştii. Un trişor
oarecare la jocurile de noroc din San Antonio. A primit un
glonţ în piept după ce i-a luat economiile unui sărman
fermier. Avea numai douăzeci şi şase de ani când l-au
îngropat – despre Earl vorbesc. Oricum, n-a fost nicio
pierdere. Oamenii din oraş s-au gândit că trebuie să-i dea
cineva o recompensă fermierului şi au adunat cam o sută de
dolari bani gheaţă, nişte pui şi o vacă.
Lauren râdea atât de tare când termină de povestit, atât de
serios şi cu un aşa accent, încât credeai că el chiar asistase –
şi probabil că aşa fusese – la incidentul pe care-l descria,
încât îşi pierduse răsuflarea.
— Vai, Eugene, eşti nemaipomenit. Nu poţi să dispari.
— Da, bine, oricum, ţi-am adus trei sute de dolari pe
chestia aia dezgustătoare. Deşi, cui i-ar trebui aşa ceva, nu
ştiu. Doamna spunea că vrea să pună flori în ea. Râse.
Merge, nu crezi? De-acum încolo o să crească margarete?
— Ha-ha, râse Lauren ridicându-se cu picioarele
înţepenite. Ai mai vândut ceva?
— Nu. Mulţi gură-cască. Numai un cumpărător. Poate,
după-amiază o să fie mai bună vânzarea. Turiştii dorm mai
mult, ridică storurile mai târziu.
— De fapt, de asta am venit la tine. Cred că am să închid
magazinul mai devreme. Nu-l putu privi în faţă când îi spuse
restul, aşa că se plimbă în jurul camerei, având grijă să stea
cu spatele la el în timp ce vorbea. De fapt, cred că am să
închid magazinul de tot, Gene. Mă duc acasă, la Chicago.
— Te dai bătută, hm?
Se întoarse, aproape gata să cadă, împiedicându-se în
mormanul de perne şi perniţe. Se sprijini cu o mână de
perete, dar Eugene fu lângă ea, ţinând-o de cealaltă.
— Nu mă dau bătută. Trebuie să fie o luptă ca să poţi să te
predai. Nu am avut niciodată de gând să păstrez magazinul,
144
Gene. Ştii asta. Mă gândeam numai să-l ţin deschis până aş
fi găsit persoana potrivită care să-l cumpere. Dar mi-am dat
seama azi de dimineaţă că asta ar putea dura săptămâni sau
luni de zile. Persoana potrivită ar putea să nu apară
niciodată. Am şi eu o viaţă pe care nu o pot ţine pe loc
mereu.
— Şi ce se întâmplă cu dorinţele tale? Te-ai decis la ceva?
— Nu, dar am să mă hotărăsc înainte de a pleca. Zâmbi
când îi văzu figura copleşită de durere. Nu-ţi face griji, închid
magazinul, dar nu plec din New Orleans până când nu aflu
ce să fac ca să nu mai dispari.
— Nu se poate să te dai bătută!
Exasperată, oftă din greu.
— Pentru ultima dată, Gene, nu renunţ. Nu am făcut-o
niciodată. Am o viaţă a mea care mă aşteaptă în Chicago şi
trebuie să încep din nou să mă gândesc la ziua de mâine.
Eugene bătu cu mâna posterul lui Janis Joplin.
— N-am să uit niciodată un lucru pe care l-a spus ea
odată. Foarte profund. Spunea: „Poţi să distrugi ziua de azi,
făcându-ţi griji pentru ziua de mâine“.
Lauren se aplecă să-l sărute pe frunte.
— Mulţumesc, Gene, eşti un prieten bun. Tu dai şi iar dai.
Nu trebuie să-ţi mai faci atâtea griji din cauza mea, ai putea
să te gândeşti şi la tine. Să nu fii egoist este o virtute, dar, în
cazul tău, cred că trebuie să petreci mai mult timp
concentrându-te asupra propriei tale fericiri. Înainte ca el să
apuce să răspundă, arătă cu degetul deasupra şi spuse:
Scoate-mă de aici, te rog.

Lauren se învârtea prin magazin încuind casete care

conţineau bijuterii, dantele fine şi păpuşi; apoi, închise
obloanele de la ferestre şi întoarse afişul de afară pe care
scria „Închis“. Se miră de tristeţea care o cuprinsese.
Lacrimile îi tulburau vederea, dar şi le reţinea cu
încăpăţânare, întrebându-se în acelaşi timp, de ce îi venea să
plângă. Doar se ducea acasă. Asta dorise din momentul în
care coborâse din avion la New Orleans. Totuşi, îşi lua adio
de la amintiri, de la copilărie şi de la mătuşa pe care o iubise
145
ca pe o a doua mamă. Tocmai trăgea zăvorul când bătu
cineva la uşă.
— Ne pare rău, am închis, strigă ea fără să se uite cine
era.
— Lauren, sunt Lovey.
Cu un oftat, Lauren descuie uşa, o deschise şi ridică mâna
pe jumătate salutând-o pe Lovey, schiţând un surâs. Bună,
Lovey. Dacă îl cauţi pe Gene, îl găseşti în lampă. Îi întoarse
spatele femeii, făcându-şi de lucru cu un vraf de cărţi, în
timp ce se lupta cu un nou val de lacrimi. Dar Lovey veni
lângă ea, înclinându-se uşor, astfel încât să-i vadă faţa lui
Lauren.
— Ce s-a întâmplat, Lauren? Închizi magazinul în cea mai
bună după-amiază a săptămânii?
Lauren căută resurse în interiorul ei să braveze, dar nu
găsi nimic.
— Închid… de tot magazinul, Lovey, nu numai pentru azi
după-amiază. Văzu cum Lovey rămase cu gura căscată şi cu
ochii albaştri privind neîncrezători. Ridicând o mână şi
clătinând din cap, Lauren o opri pe Lovey să mai spună ceva.
Nu vreau să vorbesc despre asta acum, Lovey. Bine? Buzele îi
tremurau, încercând să zâmbească. Mai târziu, în regulă? Nu
plec imediat. O să-mi ia câteva zile până împachetez toate
cele. O să vorbim înainte de plecare.
— Sigur, spuse Lovey jignită, după tonul cu care vorbi.
Dar, ca şi Eugene, era sensibilă şi discretă.
— Mă duc puţin până la Eugene şi pe urmă plec de pe
capul tău. Treci pe la prăvălia mea înainte să pleci la
Chicago. Vreau… vreau să-ţi spun la revedere. Se îndepărtă,
ocolind tejgheaua ca să frece lampa djinnului, dar se opri în
aşteptare, când o strigă Lauren.
— Am încercat, Lovey. Jur că am încercat. Nu ştiu care e
secretul salvării lui, dar încă nu renunţ.
— Mulţumesc. Zâmbetul ei era la fel de sincer ca şi tonul,
iar Lauren simţi un cuţit în inimă.
Cele două femei se uitau una la alta şi niciuna nu reuşea
să găsească cuvinte ca să o îmbărbăteze pe cealaltă. După o
aşteptare lungă şi cam neplăcută, Lauren se îndreptă grăbită
146
spre tejghea, unde-şi lăsase geanta şi cheile cu câteva ore în
urmă, le luă şi se grăbi să iasă din magazin.
Plânse tot drumul spre casă, deşi n-ar fi putut spune de
ce. Intră încet cu maşina pe alee, o opri în mijloc, nemaifiind
în stare să meargă cei douăzeci de metri de la garaj până în
casă.
Când se dădu jos, un Porsche strălucitor trecu în goană pe
aleea vecină, oprindu-se la câţiva centimetri de cealaltă
maşină a lui Sam. Lauren văzu coborând o femeie cu alură
exotică, cu nişte picioare atât de lungi, încât se întrebă unde
încăpuseră în maşina aceea mică. Părul negru şi drept era
tuns scurt, cu breton, încadrând o faţă prelungă cu ochi
negri, imenşi. Buzele roşii se desfăcură într-un zâmbet
generos de salut, descoperind cei mai strălucitori dinţi pe
care îi văzuse Lauren vreodată, cu excepţia, poate, a celor din
reclamele de la pasta de dinţi.
— Bună, spuse Lauren, simţindu-se prost pentru că o
văzuse căscând gura. Ar fi vrut să fi fost îmbrăcată cu ceva
mai elegant, când o văzu pe cealaltă femeie în haina şic,
cenuşie, care părea deopotrivă sobră şi sexy. Locuiesc aici,
şi-i veni să-şi muşte limba.
— Frumoasă vecinătate, rosti frumoasa amazoană cu o
voce catifelată. Eu am o întâlnire. Scuză-mă. Îşi potrivi pe
umăr cureaua genţii Louis Vuitton şi flutură unghiile roşii,
lungi de câţiva centimetri, în semn de rămas-bun.
— Cu mătuşile? întrebă Lauren.
— Poftim? Oh, Tillie şi Toots? Nu…
— Hei, Alexis, vino sus!
Auzind vocea lui Sam de pe verandă, amândouă femeile se
întoarseră spre apartamentul de deasupra garajului.
— Pa, spuse străina – Alexis, după câte se părea,
închizând uşa maşinii şi îndreptându-se către întâlnirea pe
care o avea.
Lauren bolborosi ceva, dar privirea îi fu atrasă de bărbatul
de sus. Îmbrăcat într-un sacou bleumarin, cu cămaşă bleu şi
pantaloni kaki, cu părul lung şi negru dat pe spate,
întruchipa anglo-saxonul tipic, de treizeci şi ceva de ani, cu o
funcţie de conducere importantă.
147
 Deschise gura să spună ceva, dar se opri imediat, ridicând
mâna să o salute, întorcându-se apoi către oaspetele său.
— Nenorocitul, îngână Lauren, împingând uşa maşinii cu
şoldul şi îndreptându-se spre casă, rezistând eroic tentaţiei
de a mai arunca o privire înapoi. Ajunsă în bucătărie, azvârli
poşeta şi cheile pe masă şi luă telefonul. Apăsă cu multă
dexteritate butoanele telefonului, aşteptând în tăcere
răspunsul la celălalt capăt al firului.
Charles ridică la al doilea ţârâit.
— Unde ai fost toată noaptea? întrebă Lauren, când auzi:
— Bună ziua, aici Charles Dumont. Lauren?
— Aşteptai pe altcineva?
— Bineînţeles că nu. Ce s-a întâmplat, iubito? întrebă el.
Lauren se rezemă de un bufet, mai reţinută când remarcă o
uşoară undă de nervozitate în tonul lui.
— S-a întâmplat că trebuia să mă suni aseară la ora zece.
— Credeam că ţi-a spus mama ta despre recepţia care s-a
dat în cinstea mea.
— M-a sunat mama, dar eram convinsă că ai să reuşeşti
să te strecori ca să-mi acorzi două minute să-mi spui cum
merge treaba. Îl auzi oftând, lung şi din adâncul sufletului,
apoi vorbind cu indulgenţă.
— Draga mea, nu a fost vorba numai de un act de
prezenţă. Am fost oaspetele de onoare. Nu puteam să dispar
pur şi simplu când îmi venea mie.
— Urăsc felul în care formulezi cuvintele când încerci să
mă impresionezi. Ţi-am spus vreodată asta? spuse ea,
simţindu-se puţin răutăcioasă, dar cu siguranţă mai bine.
— Nu. Nu mi-am dat seama, răspunse el, măsurându-şi
cuvintele cu grijă, aşa cum făcea întotdeauna când o
considera nerezonabilă. Îmi cer scuze. Acum spune-mi ce te
supără în realitate. A, PMS, corect?
Lauren mai că nu mârâi la telefon.
— Nu, nu este stres-ul premenstrual, Charles. Sunt
îngrozitor de supărată pe tine, pentru că nu mi-ai telefonat
aşa cum ai promis. Şi dacă tot suntem la acest subiect, unde
dracu’ ai fost azi-noapte la trei? Am încercat să vorbesc cu
tine atunci.
148
 — Cred că nu-mi place tonul tău, Lauren.
— Răspunde-mi la întrebare, Charles. Nu sunt un client în
jurul căruia trebuie să te mişti în vârful degetelor de la
picioare. Sunt… credeam că sunt femeia cu care doreai să te
căsătoreşti.
— Sigur că eşti, spuse el ceva mai vesel, evident uşurat de
schimbarea subiectului, dar ea nu avea de gând să-l lase în
pace.
— Ei bine?
— Ei bine ce, Lauren?
— Unde ai fost până după trei azi-noapte? Am mai fost şi
eu la recepţii din astea plicticoase şi nu mi-aduc aminte ca
vreuna dintre ele să fi depăşit măcar ora unsprezece.
— Nu-mi place insinuarea, spuse Charles puţin spăşit.
— Răspunde la întrebare, Charles. Ţi-ai petrecut noaptea
cu Natalie Wolfe?
— Nu cred că-mi place încotro se îndreaptă discuţia,
Lauren. Eşti sigură că vrei să continui?
Nu mai răspunse, luă telefonul de la ureche uitându-se la
el de parcă ar fi putut transmite prin el privirea adresată
bărbatului pe care, cu numai câteva săptămâni în urmă, îl
sărutase atât de pasionată când îşi luaseră rămas-bun pe
aeroportul O’Hare.
— Nu, la drept vorbind, cred că nu.
— Bun. Uşurarea din vocea lui era atât de evidentă, încât
îi veni aproape să râdă, deşi următoarele cuvinte îi tăiară
cheful.
— Mă bucur, dragă, pentru că nu cred că-mi placi când
eşti pusă pe ceartă.
— Ei, asta e foarte bine, fiindcă eu cred că tu nu-mi placi
deloc.
Îl auzi vorbind, dar cuvintele i se pierdură în şirul de
cuvinte injurioase pe care le rosti, sperând că-l făcuseră roşu
ca racul. Trânti receptorul în furcă atât de violent, că-şi
smuci braţul din cot.
Deschise frigiderul şi luă apă minerală.
În timp ce urca treptele în camera ei, să se schimbe, se
gândi că, luând în consideraţie temperamentul ei şi nervii
149
cam încordaţi, cofeina ar fi cam ultimul lucru de care ar avea
nevoie.
Aşeză o pernă în fereastră, se rezemă de ea şi îşi ridică
genunchii, intenţionând să numere până la zece sau până la
o sută, sau până la o mie, până îi trecea supărarea. Dar când
zări Porsche-ul cenuşiu încă parcat afară, luă o înghiţitură
de apă, hotărând că poate cofeina era ceea ce-i trebuia
pentru a-şi alunga supărarea.
Mai întâi Sam, apoi Charles. Lovi perna cu pumnul. O zi
de scris cu roşu în calendar. De fapt, gândi ea aruncând o
privire spre calendarul de pe perete, ar putea foarte bine să
ţină minte ziua asta. Era o zi la fel de bună ca oricare alta în
care să declare război tuturor bărbaţilor.

150
 DOISPREZECE

Lauren ieşi din casă după câteva minute şi îşi petrecu

următoarele două ore la fluviu, cum făcea când simţea nevoia
să se destindă, să evadeze. Îşi luase plasa pentru raci, aşa
cum obişnuia când venea acolo cu Casey.
Astăzi, nu putea să scape de gândurile care-i zburau prin
cap.
Se gândea la Charles, la Chicago, la maică-sa şi mătuşa
Edna, la slujba ei, la Sam şi talentul lui ca pianist, dar se
ferea de ceea ce era cu adevărat important.
Oare chiar se terminase legătura ei cu Charles? Şi dacă
da, de ce? Oare chiar nu-l iubise niciodată, cum credea ea?
Se cufundase atât de tare în visele ei despre siguranţă, încât
se amăgise singură că, acest bărbat, care avea aceleaşi
idealuri ca ea, era cel cu care dorea să-şi petreacă tot restul
vieţii?
Ce era cu convingerea că New Orleans reprezenta tot ceea
ce dezaproba? De ce deodată i se părea că înţelege că trebuie
să existe un echilibru între a munci din greu şi a-ţi trăi din
plin viaţa?
Şi ce era cu Sam?
Când trecu peste această întrebare a unsprezecea oară, se
hotărî să se oprească. Ce era cu Sam?
Răspunsurile veniră repede.
Era arogant, plin de el şi cam necopt la minte.
Avea şi o latură bună, o latură care putea fi sensibilă. O
văzuse chiar ieri, când îi vorbise despre fiica lui. Atunci de ce
nu rămăsese în New York să aibă grijă de ea?
Era frumos, nimic de zis, genul „să mori de dragul lui“ care
făcea praf femeile. Puţine femei rezistau ochilor verzi sau
zâmbetului care-i dezvăluia farmecul copilăresc. Şi ea ştia
sigur că nu e făcută din piatră. Fireşte, se gândea la el cam
151
prea des, cam prea mult. Chiar îşi imaginase puţin cum ar fi
fost dacă ar fi lăsat lucrurile să meargă mai departe de acele
sărutări, dar asta nu avea nimic de-a face cu ceea ce era în
inima ei.
Atunci, cum de putuse să o jignească noaptea trecută?
Oare nu inima ei se zbătuse la vorbele lui şi se simţise de
parcă stătea să se sfărâme?
Nu simţise când începuseră să-i curgă lacrimile, dar cum
stătea cu picioarele strânse, cu bărbia pe genunchi, îi căzură
pe picioare şi îi alunecară pe glezne. Lăsându-şi capul în jos,
astfel încât să-şi lipească ochii de genunchi, ar fi vrut să le
oprească, dar cu cât dorea mai mult, cu atât mai intens
durerea punea stăpânire pe ea.
Bine, un plâns bun era ca un balsam pentru suflet, îl
curăţa şi îl liniştea, aşa spusese întotdeauna mătuşa ei. Şi
văzu că era adevărat. După un timp, îşi şterse ultimele
lacrimi de pe obraji, se smiorcăi, apoi se ridică în picioare.
Luă un băţ lung şi se plimbă pe malul fluviului, uitându-
se la apă şi făcând cercuri care se lărgeau din ce în ce mai
mult.
Refăcea simbolic vârtejurile din viaţa ei, gândi ea, râzând
apoi de metaforă. Aruncă băţul şi se întoarse, mergând încet
pe malul înclinat până la debarcader şi înapoi către casă.
Acasă. Da, în casa mătuşii Edna se simţise întotdeauna ca
acasă. Poate tocmai de aceea nu putea să o vândă. Zâmbi,
dându-şi seama că rezolvase cel puţin una dintre întrebările
care o chinuiau şi că era fericită de hotărârea luată.
Da’ ce era cu Charles şi cu slujba ei din Chicago? Dacă
chiar terminase cu Charles, se mai putea întoarce la Hedges
& Marshall? Mai dorea ea asta?
Îşi duse degetele la tâmple să-şi aline durerea care începea
să se simtă acolo. Prea multe întrebări. Prea multă dezordine.
Ea era o persoană care avusese întotdeauna nevoie de
ordine, şi acum…
Când dădu colţul garajului, pe aleea pietruită, văzu că
Porsche-ul plecase, apoi îl zări pe Sam care îşi spăla maşina.
Se încruntă şi ochii i se îngustară.
Până la sosirea lui la Yesteday’s Treasures, cu şase zile în
152
urmă, nu erau întrebări la care să răspundă, nu exista nicio
dezordine şi nicio încurcătură în mintea ei.
Cu pumnii strânşi, schimbă direcţia şi se îndreptă către
sursa necazurilor ei.
Sam ridică privirea când o auzii apropiindu-se, oprind apa
cu o mână şi cu cealaltă încercând să o salute.
— Ca să ştii, domnule North, nu eu sunt cea care fuge. Eu
sunt o persoană matură, responsabilă, care îşi ia nişte
angajamente şi ştie de ele. Tu eşti cel care fuge, întorcând
spatele soţiei şi fiicei tale, fără să te gândeşti vreodată la
nevoile lor. Aleargă după fluturii tăi, Sam. Joacă-ţi rolul tău,
dar nu o învinovăţi pe soţia ta pentru că încearcă să-i asigure
viitorul lui Casey. Şi nu mă mai acuza pe mine că fug!
El aşteptă să-şi termine tirada, încercând să nu
reacţioneze, să nu lase cuvintele ei să-l irite. Îi remarcase faţa
plânsă şi ochii umflaţi de îndată ce se apropiase la mai puţin
de zece paşi de el. Nu ştia ce o supărase aşa de tare, dar ar fi
vrut să o ajute.
— Lauren!
Se dădu înapoi, bătând din picior într-o ultimă explozie de
furie.
— Dacă tot am ajuns la momentul adevărului, spuse ea
printre dinţi, uitând de faptul că el tăcea şi că numai ea era
aceea care emitea judecăţi, ce fel de pianist grozav eşti tu
dacă îţi pierzi timpul în fiecare noapte într-o tavernă? Erai un
avocat la fel de modest? De asta ţi-ai abandonat profesiunea
şi familia?
Oftând, Sam îşi trecu o mână prin păr în timp ce se aplecă
să pună deoparte furtunul de stropit. Era evident că femeia
nu avea de gând să asculte de glasul raţiunii şi nu-i păsa
dacă el avea ceva de spus. Ce-i provocase oare dezlănţuirea
asta? Oare din cauza lui şi a felului cum se purtase cu ea
seara trecută? Se cam îndoia de asta, pentru că altfel
însemna că ţinea la el mai mult decât voia ea să vadă.
Zâmbind, se hotărî să-şi verifice teoria. Rezemându-se de
maşina udă, cu cotul pe capotă, o privi în ochi.
— Ştii, păpuşă, nu mi-am închipuit că te-am supărat atât
de tare. Credeam că eşti mai superficială şi când colo, văd că
153
te preocupă foarte mult persoana mea.
— Ah! maimuţoi încrezut ce eşti! Nu de tine îmi pasă! Mă
gândeam la biata Casey. Întorcându-se să plece, alunecă
într-o băltoacă şi reuşi să scape de o cădere umilitoare graţie
lui Sam, care o prinse cu o mână peste piept.
Stătea lipită de el şi senzaţia pieptului său gol şi a
muşchilor apăsaţi pe spatele ei o înfioră din cap până-n
picioare. Sărind ca arsă, se repezi pentru un ultim atac,
hotărâtă să se elibereze o dată pentru totdeauna de farmecul
pe care îl exercita asupra ei.
— De ce nu te maturizezi, Sam? Fii bărbat şi munceşte
pentru tine şi pentru fiica ta, în loc să trăieşti aici, deasupra
garajului, de pe urma mătuşilor tale.
Furia i se citi pentru o clipă în ochi, îndeajuns ca să o facă
să se oprească. Sam profită de tăcerea ei.
— Uite ce e, n-am de gând să mă cert cu tine şi nu ştiu
prea bine de ce eşti aici. Nu te priveşte pe tine ce se întâmplă
cu Casey. Parcă spuneai ieri că ai de gând să te căsătoreşti
cu tipul ăla din nord. Asta-i foarte bine. Pare perfect pentru
tine. Ambiţios, preocupat de propriile-i interese şi plictisitor
de moarte. Îţi doresc o viaţă fericită şi anostă, Lauren, şi nu-
ţi mai pierde timpul făcându-ţi griji pentru mine.
— Ţi-am mai spus că nu pentru tine îmi fac griji. Mă
gândeam la Casey. Crezi că Janice o să o lase vreodată să
vină să stea cu tine dacă află că-ţi aduci aici… prietenele ziua
în amiaza mare?
Sam făcu ochii mari, pentru că începea să înţeleagă şi fu
uimit cât de bine se simţea. Lauren era geloasă pe Alexis.
Lăsându-şi capul pe spate, începu să râdă, fără să se poată
opri nici când îi văzu privirea aproape turbată de furie.
Încercă să spună ceva, apoi închise gura la loc. Cum
îndrăznea să râdă de ea? Cum!
Se întoarse, mai atentă de data asta să nu alunece din
nou, dar îi auzi râsul batjocoritor tot drumul până la uşa ei.
Cu mâna pe clanţă, se mai uită o dată la el. Era atât de
concentrată asupra lui, încât tresări când Toots îi puse o
mână pe umăr.
— M-ai speriat, spuse ea aproape zâmbind, până când
154
văzu faţa încruntată a bătrânei şi privirea ei de gheaţă.
— Nu trebuia să-i spui lucrurile acelea lui Sam, Lauren.
Sunt foarte dezamăgită de tine şi cred că mătuşii tale Edna i-
ar fi fost ruşine. Nu-mi place să mă amestec, dar nu pot să
nu ţi-o spun. Ai fost foarte rea cu el şi nu merită. Toots se
opri să-şi tragă răsuflarea din cauza grabei cu care rostise
aceste cuvinte, plină de indignare.
Cu coada ochiului, Lauren o văzu pe Tillie fluturându-şi
mâinile agitată de vizavi. Simţi că se înroşeşte, stânjenită de
faptul că cele două surori, atât de blânde, o auziseră. Dar, la
naiba, doar avusese dreptate, nu?
Ridicând uşor bărbia, întrebă:
— Am spus ceva neadevărat?
— Tot ce ai spus, Lauren, nu e adevărat, spuse Toots, pe
un ton ceva mai blând acum.
— Vrei să spui că Sam le-a întors spatele nevestei şi fiicei
lui, că a renunţat la o carieră promiţătoare, numai ca să
cânte într-un bar nenorocit în fiecare noapte? Te deranjează
că nu-şi poate permite să aibă o casă a lui? E de mirare că
Janice nu vrea s-o lase pe Casey să vină aici să stea cu el? Şi
pe urmă, a îndrăznit să-şi aducă… prietenele aici, în miezul
zilei!
— Da, a renunţat să mai lucreze la New York ca să-şi
urmeze adevărata vocaţie, care a fost întotdeauna muzica.
Dar de ce nu? El este unul dintre acele puţine genii care
reuşesc în tot ce fac. Era ambiţios şi dornic de succes. A
terminat primul din clasă la Tulane. Dreptul l-a absolvit aici,
dar a vrut să-şi practice meseria în New York, aşa că a lucrat
acolo până şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe economice. Era
deja căsătorit şi avea un copil, dar era un avocat strălucit şi
muncea din greu fiind plătit foarte bine. A investit bine şi
când a trecut de treizeci de ani, strânsese deja o avere. Toots
îşi privi mâinile, în timp ce un zâmbet îi lumină faţa. Când s-
a întors, glumea spunând că are un pachet de acţiuni pe care
i l-ar invidia până şi Donald Trump.
— Atunci de ce stă aici, în casa voastră şi lucrează la
clubul ăsta?
— Dar e casa lui, Lauren. Venea aici cu Janice şi cu Casey
155
în concediu. Când Tillie a rămas văduvă, iar după câteva luni
şi eu, ne-a sugerat să ne mutăm aici, amândouă. Noi nu am
vrut, Janice s-a împotrivit cât a putut, dar el a fost de
neclintit. Ştia că nu o să ne putem niciodată permite să trăim
în confortul pe care-l avem aici, din pensiile noastre mici. Am
vrut să plecăm când s-a întors, dar nici nu a vrut să audă.
Cât despre faptul că se duce să cânte la The Jazzy Lady, de
ce nu? E fericit acolo. New Orleans este căminul lui, muzica,
pasiunea lui. Puţini oameni sunt atât de norocoşi, încât să-şi
poată îndeplini visele.
Lauren era atât de fâstâcită, încât simţea că-i arde faţa,
dar insistă, vrând să ştie totul.
— Bine, n-am avut dreptate că trăieşte pe spinarea
voastră, dar ce-i cu Janice? Nu poţi nega că nu a părăsit-o în
New York, fără să ţină seama de protestele ei şi gândindu-se
numai la el.
Toots oftă şi dădu din cap cu tristeţe.
— Nu, nu pot să zic că nu a lăsat-o acolo. I s-a rupt inima
când a trebuit să-şi ia la revedere de la Casey. N-a spus asta
niciodată, fireşte, dar a trebuit să o facă. Se vedea în privirea
lui, în felul cum se învârtea de colo-colo în primele săptămâni
când s-a întors acasă. Janice nu i-a dat posibilitatea să
aleagă. Îi spusese, cu ani în urmă, că, odată, se va întoarce
în Louisiana, să cânte la pian şi să-şi petreacă timpul
mirosind trandafiri. Ea a crezut că uitase sau se răzgândise
atunci când începuse să aibă succes în Wall Street. Când şi-a
dat seama că el se gândea serios la asta, a început să caute
pe cineva să-l înlocuiască.
— Să-l înlocuiască? întrebă Lauren, convinsă că Toots voia
să spună că Janice îl înşelase cât erau încă împreună. Nu i-
ar fi spus Sam când vorbiseră despre fosta lui nevastă? Îşi
dădu imediat seama că nu i-ar fi spus. Era mult prea corect
ca să o vorbească de rău pe mama lui Casey. Amărâtă peste
măsură, Lauren abia o mai auzea pe Toots care continua să
vorbească. Îl căută din priviri pe bărbatul căruia tocmai îi
adusese învinuirile cele mai urâte şi mai nedrepte, dar se
îndoia că va mai vorbi vreodată cu ea. Dar el plecase probabil
de acasă. De îndată ce va reuşi să scape de mătuşa lui, se va
156
duce la el, îi va cere scuze şi spera din tot sufletul că o va
ierta.
— Aşa că, draga mea, Sam nu e vinovat de nimic din tot ce
l-ai acuzat.
— Se pare că nu, spuse ea absentă. Mi-aş fi dorit să fi ştiut
toate acestea. De ce nu s-o fi apărat?
Înainte ca Toots să poată spune ceva, se auzi clinchetul
clopoţeilor de la uşa bucătăriei lui Lauren. Nu era nici cea
mai mică adiere de vânt şi, totuşi, clopoţeii sunau melodios.
Oftând, Lauren înţelese, deodată, că djinnul o anunţa
împlinirea dorinţei pe care o spusese fără să vrea.
Văzând tristeţea de pe chipul lui Lauren şi auzind-o oftând
a părere de rău, Toots o luă deodată la pieptul ei.
— Toţi greşim, dragă. Sam e mai mult ca sigur supărat. E
de înţeles. Lasă-l puţin şi pe urmă du-te să stai de vorbă cu
el. E un bărbat de zahăr, deşi se străduieşte să nu o arate. O
să te ierte.
Lauren îi mulţumi zâmbind, îi făcu semn cu mâna lui Tillie
arătându-i că neînţelegerea se rezolvase, apoi se scuză şi
intră în casă. O să-i ceară scuze lui Sam, dar mai întâi, avea
treabă cu Eugene.
O enerva că o vorbă scăpată o costa irosirea unei dorinţe,
deşi poate că nu. De fapt, cum Dumnezeu putea Eugene să-i
împlinească această dorinţă? Nu avea cum să fi ştiut
dinainte despre căsătoria lui Sam, despre cariera lui plină de
succes, despre investiţiile lui.
Se aşeză pe colţul mesei din bucătărie, cu braţele
încrucişate şi îl chemă pe djinn. Ca de obicei, acesta sosi
într-o clipită. Deşi se mai obişnuise cu promptitudinea lui,
tresări, dar nu aşa de tare ca în urmă cu câteva zile.
— M-ai chemat, mamă?
— Sigur că da, spuse Lauren cu un zâmbet de mulţumire.
Ţi-am primit semnalul că mi-ai auzit dorinţa şi că mi-ai
îndeplinit-o.
— Bun, deci, care-i problema?
— Nicio problemă în ceea ce mă priveşte. De fapt, sunt
încântată. Întâi, am crezut că mi-am pierdut a doua dorinţă.
După aceea, mi-am dat seama că nu era nicio posibilitate să
157
fi ştiut de Sam înainte de asta. De aceea, nu mi-o poţi
îndeplini.
Fu rândul lui Eugene să zâmbească, iar Lauren nu aprecie
lucirea ironică din ochii lui.
— Vino, zise el. Urmează-mă.
Lauren ridică o sprânceană, dar îl urmă pe scări în sus.
— Unde mergem?
Eugene îi arătă cu un semn să vină după el. Când ajunse
în dormitor, se îndreptă spre toaletă, apoi se aşeză drept în
mijlocul patului, cu picioarele încrucişate.
— Sertarul de sus din mijloc, spuse el.
Lauren deschise încet sertarul în timp ce încerca să-şi
amintească tot ce pusese acolo. Nu era nimic acolo decât un
teanc gros de scrisori, scrisori scumpe pe care i le scrisese
Edna şi pe care le ţinea legate cu o panglică albastră. Le
adusese cu ea, gândindu-se că le va citi în timp ce o va
plânge pe mătuşa ei. Aproape că uitase de ele până în clipa
aceasta. Desfăcându-le, le flutură către Eugene, întrebându-l
din priviri.
— Da, scrisorile mătuşii Edna. Uită-te la cea cu data poştei
29 mai 1983.
Stând pe marginea patului, Lauren căută scrisoarea. Ochii
i se înceţoşară la vederea scrisului mătuşii, dar când desfăcu
hârtia albastră, înflorată şi începu să citească, o pufni râsul.

„… Ţi-aduci aminte de Sam, băiatul vecinilor noştri, Ralph şi

Carri Ann North. Poate ţi-l aminteşti mai bine ca Peter Pan din
jocurile voastre din Never-Never Land. Oricum, suntem foarte
mândri de el. A terminat primul din clasă la Tulane, vinerea
trecută. O să dea examen la drept în iulie, dar sigur că o să
treacă cu brio“.

Mai era, dar Lauren nu mai continuă. Vârî scrisoarea în

plic şi o căută pe următoarea care i-o indică Eugene. Era
datată cu cinci ani în urmă, 20 octombrie.

„… Sam North şi-a creat o reputaţie foarte bună pe coasta

de est. Cred că ţi-aduci aminte că acum lucrează la New York.
158
Are o fetiţă foarte frumoasă. S-a întors aici acum câteva luni
când a murit maică-sa. Un băiat atât de frumos şi atât de
manierat. E foarte modest ţinând seama de realizările sale,
deşi toţi cei care au venit la înmormântarea mamei lui vorbeau
despre articolele în care se scrie regulat despre el în toate
marile publicaţii După Newsweek, se pare că este omul din
sud despre care se vorbeşte cel mai mult. N-aş putea să spun
că-mi place prea mult nevastă-sa, Janice. E prea cu nasul pe
sus pentru gustul meu“.

Scrisoarea continua povestind amănunte despre boala şi

moartea mamei lui Sam, dar Eugene o întrerupse şi arătă cu
un deget spre scrisorile de pe pat.
— Încă una. 1 decembrie 1990.

„… Ce trist, în legătură cu căsătoria lui Sam, deşi cred că-ţi

aduci aminte, Lauren, păpuşa mea, că mie nu mi-a plăcut de
ea la început. Mătuşile lui Sam sunt acum vecinele mele. Sam
a ţinut foarte mult ca ele să vină să locuiască în casa lui, le-ar
fi mult mai uşor, amândouă sunt văduve. Parcă ţi-am mai
spus, nu? Sigur că da. Să revenim la Sam. S-a întors în New
Orleans acum, chiar înainte de Ziua Recunoştinţei. A renunţat
la avocatură ca să-şi urmeze adevărata vocaţie, pianul. Ţi-a
cântat vreodată când eraţi copii? Toată lumea spune că era un
miracol de pe atunci.
Divaghez mereu, dar sper să reuşesc să-ţi spun ce i-a făcut
nevastă-sa. A rămas în New York, a înaintat divorţul şi o ţine
la ea pe micuţa Casey (fiica lui Sam). Asta mai e cum mai e. Se
mai întâmplă. Dar Matilda şi Petulia (mătuşile lui Sam, ţi-aduci
aminte?) mi-au spus că i-a frânt inima lui Sam, pentru că s-a
încurcat cu un alt bărbat cu mult înainte ca el să se hotărască
să se întoarcă în New Orleans. Simt că mi se strânge inima
când îl văd, deşi poţi să fii sigură că Sam e mult prea
gentleman ca să vorbească despre asta“.

— Bine, Eugene, ai câştigat. Dar tot nu e cinstit. Iar mi-am

irosit o dorinţă!
— Îmi pare rău, Lauren, spuse el încet. Te superi dacă mă
159
întorc la mine? Mă simt cam slăbit astăzi.
Lauren aruncă pe pat scrisoarea pe care o ţinea în mână şi
sări în picioare, uitând de preocupările ei meschine când
văzu cât de palid şi transparent era djinnul.
— Te simţi bine? Ah, Gene, te rog să te faci bine. Încă nu
te duce. Găsesc eu soluţia, îţi promit. Mai stai câteva zile.
Zâmbetul lui fu strălucitor, dar ea nu-i putu vedea îndoiala
din ochi.
— O să dau din mine tot ce pot, mamă, dar n-ai nicio vină
dacă nu reuşeşti. Djinnii mai şi dispar.
Ridică din umeri, iar Lauren găsi gestul acesta simplu de
deznădejde atât de patetic, încât aproape începu să plângă şi
se aplecă să-l îmbrăţişeze. Dar lovi doar aerul cu braţele,
pentru că Eugene dispăruse.
— Eugene! scânci ea, îngrozitor de speriată că el dispăruse
deja de pe faţa pământului.
— Mai sunt aici, mamă, dar trebuie să mă odihnesc.

O oră mai târziu, Lauren bătu la uşa lui Sam. Se spălase

pe ochi, apoi stătuse mult timp gândindu-se la pericolul
iminent care-l pândea pe Eugene, dar era ca şi cum s-ar fi
izbit de un zid. În final, se hotărî să mai aştepte deocamdată,
cel puţin până îi cerea scuze lui Sam. Mâine însă, îşi luă ea
angajamentul, o să stea toată ziua cu Eugene şi cu Lovey.
Era singurul mod pe care-l ştia ca să găsească cheia salvării
lui.
— E deschis, spuse Sam de undeva dinăuntru.
— Sunt Lauren, zise ea, aşteptând, fără să deschidă uşa.
Îl auzi răspunzând vesel.
— E tot deschis.
— Bună, spuse ea cu jumătate de glas, când îl văzu stând
pe o canapea, cu picioarele lungi sprijinite pe o măsuţă.
Lauren se uită prin cameră. Era aranjată cu gust, caldă şi
primitoare, în nuanţe de roşu închis, verde şi ivoriu care
reflectau preferinţele masculine.
— Drăguţ, spuse ea şi ar fi vrut să mai adauge ceva, când
se opri cu privirea pe desenul în cărbune agăţat pe perete.
Era portretul ei pentru care pozase cu două zile în urmă în
160
Jackson Square. Îi spusese că voia să-l ducă la club, dar se
simţi mişcată când văzu că îl adusese la el acasă.
Simţind-o stânjenită la vederea desenului, Sam arătă spre
unul din cele două fotolii pereche.
— Stai jos.
Ezită, abia acum remarcând muzica în surdină. Placido
Domingo, dacă nu se înşela.
— Văd că te odihneai. Nu stau mult. Voiam numai să-mi
cer scuze. Iartă-mă, Sam. N-aveam niciun drept să-ţi spun
lucrurile acelea. Am fost grosolană, fără milă şi n-aveam
niciun drept să te judec.
Sam îşi coborî picioarele de pe măsuţă şi se ridică.
— Vrei o bere?
— M-ai auzit, Sam? Îmi accepţi scuzele?
— Numai dacă vrei să bei o bere cu mine… sau poate nu-ţi
place berea. Am şi o coca-cola.
— O bere, e-n regulă, murmură ea, uimită de felul lui
degajat de a-i primi scuzele. Putem sta de vorbă, Sam?
Cu spatele la ea în timp ce scotea două sticle cu gâtul lung
din frigider, Sam ridică din umeri.
— Sigur, dar stai jos.
Îşi trase un scaun, iar Sam îi împinse o sticlă peste masa
de stejar de culoarea mierii.
— Deci, ai stat de vorbă cu Till şi Toots, spuse el întorcând
un scaun şi aşezându-se călare pe el, cu bărbia proptită pe
spătar.
Lauren se înroşi.
— Toots a auzit lucrurile acelea îngrozitoare pe care ţi le-
am spus. Era foarte supărată pe mine, iar eu foarte jenată.
Dar Sam, deja îmi părea rău de ce spusesem, înainte de a
afla ceva de la ea. Jur.
Sam duse sticla la gură şi sorbi cu nesaţ, scoţând un
sunet de satisfacţie înainte de a o pune pe masă şi a o privi
în ochi.
— Te-am iertat. Nici nu era nevoie să vii până aici, deşi mă
bucur. Dar astăzi, orice ai fi spus, nu conta.
— A, spuse ea cu voce plată, în timp ce simţea că i se
opreşte inima.
161
 Sam râse.
— N-ai înţeles bine, copilu’. Astăzi nu puteai să mă superi,
pentru că îţi datorez ceva.
Lauren ridică o sprinceană.
— Aseară, înainte să merg la club, spuse el, apoi râse
văzându-i faţa inexpresivă. Când stăteam afară şi îmi turnam
whisky pe gât, ţi-aduci aminte? Bine. Atunci ar trebui să-ţi
aduci aminte că mi-ai tras un şut în fund de toată
frumuseţea, metaforic vorbind, desigur.
— Am făcut eu asta?
— Da, prelegerea ta despre cum n-ar trebui s-o las pe
Janice să nu-mi dea voie să o aduc aici pe Casey. Am vorbit
azi cu Alexis despre asta şi a fost de acord cu tine.
Lui Lauren îi trebui ceva timp până îşi mişcă rotiţele şi îşi
aduse aminte de tânăra elegantă, sexy, pe care o întâlnise pe
alee cu câteva ore în urmă.
— Mă bucur că Alexis e de acord, spuse ea, luând repede o
înghiţitură din berea rece ca gheaţa şi ridicându-se apoi.
Sper că o să fie bine pentru tine.
Sam o privi cu coada ochiului să vadă cum reacţionează,
ştiind de data asta ce o supărase şi văzu în ochii ei
răspunsul. Privirea aceea frumoasă arunca flăcări, flăcări de
gelozie. Îi făcu plăcere ceea ce văzu şi zâmbi.
— Nu-ţi mai aduci aminte de ea, aşa e?
— De cine să-mi aduc aminte? întrebă ea exasperată, până
când îşi dădu seama că se referea la femeia căreia îi zicea
Alexis. Sigur că da. Am întâlnit-o acum câteva ore. Cum să
uit de ea? Cum ar putea cineva să o uite? Este… este foarte
drăguţă.
— Foarte drăguţă? Ha! Asta e, probabil, cea mai evidentă
subevaluare a secolului. E frumoasă de pică. Şi al naibii de
sexy. Tata spunea mereu că era Cajun-ul 3 din ea care o făcea
să fie atât de atrăgătoare, încât bărbaţii cădeau la picioarele
ei ca muştele.
— Bine! Rectific. Este cea mai desăvârşită femeie pe care

3
Cajun – Băştinaş din Acadia, o fostă colonie franceză în sud-estul Canadei,
cedată Marii Britanii în 1713. (n. trad.).
162
am văzut-o vreodată. Se întoarse, lovindu-se rău la şold în
marginea mesei.
— E verişoara mea, Lauren. Din partea tatei. Sam se
ridicase pe jumătate de pe scaun, dar se aşeză la loc văzând-
o că se opreşte, se întoarce şi se aşază din nou. Avea bărbia
uşor ridicată, sfidătoare, dar asculta. Şi-a petrecut un week-
end aici în casă când eram copii. Erai şi tu aici, atunci.
Zâmbi, aducându-şi aminte. I-am spus să fie Tiger Lily –
prinţesa indiană pe care o răpea căpitanul Hook.
— Ştiu cine e Tiger Lily!
Sam se strădui să nu râdă, ştiind instinctiv că un singur
hohot era suficient să o facă să-i scoată ochii. Oricum,
continuă el serios, e avocat şi ea. S-ar putea spune că e ceva
din familie.
Lauren bău încet, lăsând amărăciunea să se ducă cu
încetul în timp ce îl aştepta să continue.
— Cum spuneam, m-am gândit la ce mi-ai spus aseară.
Am chemat-o de dimineaţă pe Alexis – apropo, o cheamă
Alexis Morgan. A venit şi am stat de vorbă. Pe scurt, e de
aceeaşi părere ca şi tine, că am şanse mari să mi se
încredinţeze mie Casey. O să-i telefoneze astăzi avocatului lui
Janice. Probabil n-o să-l găsească, fiind sâmbătă, dar o să-l
atace luni la prima oră.
— Mă bucur, Sam. Ştiu că o să fie bine pentru tine. Casey
nu mai e un copil care să nu ştie ce vrea. Judecătorul o să
ţină seama şi de dorinţele ei, la un loc cu celelalte fapte.
Deodată, se aplecă şi-l sărută pe obraz, luându-l de gât. Sunt
foarte emoţionată.
Atunci, Sam dădu scaunul la o parte, îi luă sticla din
mână şi o puse pe masă, apoi o ridică în picioare.
— Să mă ierte Charles al tău, dar asta a fost o pupătură de
genul „mă-bucur-pentru-tine“. Nu un sărut de „sunt-
emoţionată-din-pricina-ta“. Îşi apropie gura de a ei, posesiv şi
totuşi în aşteptare, până ce o simţi că-i răspunde. Atunci, îşi
strânse braţele în jurul ei până când o simţi toată lipită de el.
Lauren se agăţă de umerii lui, strângându-l până când i se
albiră vârfurile degetelor. Când limba ei răspunse chemărilor
lui, simţi că se învârteşte camera cu ea.
163
 Îi simţi apoi mâna plimbându-i-se pe spate, oprindu-se pe
rotunjimea feselor, apoi ridicându-se până îi atinse sânii.
Respiră adânc, invadată de o pasiune atât de puternică, încât
simţi că pluteşte. Ar fi trebuit să se oprească, să dea înapoi,
dar nu avea nici puterea, nici voinţa. Chiar şi când îşi
desprinse buzele de ale ei şi îl auzi gemând de dorinţă în
timp ce o săruta pe gât şi îşi plimba palmele fierbinţi pe sânii
ei nu putu să se desprindă.
— Te doresc, îi spuse el într-o şoaptă fierbinte la ureche.
La auzul cuvintelor lui, se simţi cuprinsă de tentaculele de
gheaţă ale fricii, care mai domoliră focul. Când se smulse din
îmbrăţişarea lui, privi în jur, dându-şi seama deodată unde
se afla.
— Tre… Trebuie să plec.
Sam se apropie mai mult, magnetismul privirii lui forţând-
o să-l privească în ochi. O mângâie pe păr, aranjându-i cu
degetele o şuviţă aurie, apoi o mângâie pe obraji.
— Nu fugi iar, Lauren. Rămâi cu mine. Nu era un ordin,
doar o rugăminte spusă cu blândeţe.
— Trebuie să mă gândesc, spuse ea, în timp ce se lupta în
sinea ei să-şi găsească echilibrul şi logica. Clătină din cap.
Nu pot să mai raţionez când mă săruţi.
— Şi tu mă vrei, Lauren. Recunoaşte şi tu.
— Sigur că te vreau, spuse ea pe un ton mai aspru decât
ar fi vrut. Oftând din greu, încercă să zâmbească, dar nu
reuşi decât să se strâmbe caraghios. Sunt zăpăcită, Sam. Dă-
mi un răgaz. Fii mai întâi prietenul meu. Poate, atunci, poate,
astfel o să fie mai mult.
— Sunt deja prietenul tău, Lauren. Dacă n-aş fi, nu te-aş
lăsa să pleci de aici, acum. Te doresc atât de mult.
Ea se ridică în vârful picioarelor şi îl sărută pe buze, cu
lacrimi în ochi. Niciodată nu fusese mai mişcată de nişte
vorbe simple. Dar ştia că, dacă stătea, dacă mai zăbovea încă
o secundă, nu-şi va mai menţine hotărârea şi încă nu era
pregătită pentru o nouă greşeală.
Abia când ajunse aproape de uşa ei, înţelese pe deplin ce
însemna acest ultim gând. Altă greşeală? Deci, chiar îi
spusese la revedere lui Charles în adâncul inimii ei. Ciudat
164
că nu simţea nimic. Zâmbi privind înapoi şi-l văzu pe Sam
care se uita la ea de pe verandă. Oare sentimentele ei pentru
Charles, pur şi simplu, se evaporaseră, sau Sam îşi croise
drum în sufletul ei, câştigând întrecerea?

165
 TREISPREZECE

Când ajunse acasă, Lauren era complet ameţită. Într-o

singură zi, în mai puţin de douăsprezece ore, luase nişte
hotărâri contradictorii şi tulburătoare. Măsură cu paşi mari
podeaua bucătăriei, trecu în living, apoi în salon, cu
gândurile alergând de colo-colo, între Chicago şi New
Orleans.
Închisese magazinul, jurând să nu-l mai deschidă
niciodată şi să plece cât mai repede să-şi reia viaţa în nord.
După numai câteva ore, îi spusese adio lui Charles, deşi nu
era prea sigură că el înţelesese asta. Trebuia să-l sune din
nou, să-i spună răspicat, pentru că, dacă de altceva nu era
sigură, ştia precis că nu se va mărita niciodată cu individul
ăsta mărginit şi plin de el.
Rezultatul acestei situaţii era că, probabil, nu mai avea
slujba la care să se întoarcă. Chiar dacă Charles s-ar fi
dovedit mai bărbat decât îl credita ea, ar fi fost penibil să
lucreze împreună, având în vedere relaţia lor sfârşită atât de
prost.
Era vice-preşedinte de două zile şi, prin urmare, acum îi
era sef.
Se duse la frigider, luă o sticlă de apă minerală şi îşi turnă
într-un pahar. Îl luă sus, unde se tolăni în locul ei favorit de
la fereastră, ca să-şi pună gândurile în ordine şi să scoată la
iveală nişte proiecte de viitor.
Se va reîntoarce la Chicago, bineînţeles. Acolo era viaţa ei
adevărată. Şi pe urmă? Altă slujbă. Asta trebuia să fie
preocuparea numărul unu.
Şi cu Sam ce se va întâmpla? întrebă o voce dinăuntru.
— Ce-i cu Sam? repetă ea cu voce tare. Dar nu mai fu
nevoie să repete întrebarea. Ştia deja răspunsul. Se
îndrăgostise de el şi când îşi dădu seama, oftă din adâncul
166
sufletului, cuprinsă de teamă.
Avea nevoie de puţină mişcare. Efortul o să-i calmeze
gândurile tulburate şi o să-i liniştească durerea.
Sărind în picioare, se duse la debara şi se schimbă,
îmbrăcând o pereche de blugi ponosiţi, o bluză de trening cu
glugă şi o pereche de tenişi.
Deşi era încă vară, aerul era rece. Ar fi avut nevoie de
căldura unei flanele şi de pantaloni de doc.
Ieşi din casă privind numai în jos şi o luă pe aleea
pietruită, până la malul fluviului. Aici se amenajase un drum
pentru biciclişti şi pentru cei care făceau jogging, pe care
începu şi ea să alerge.
Soarele la apus arunca peste oraş raze roşietice, luminând
poteca pe unde trecea. Îşi impuse un pas vioi, fără să
slăbească ritmul, dar gândurile continuau să fugă cu viteză,
de la Sam la viitorul ei în Chicago, la Eugene şi la sfârşitul
lui iminent.
Lacrimi îi brăzdau obrajii şi, în timp ce alerga pe alee,
izbind cât-colo pietrişul cu picioarele, gândurile continuau să
nu-i dea pace.
Să lăsa întunericul şi, chiar dacă nu alergase decât vreo
câţiva kilometri, era obosită şi i se tăiase respiraţia. Aşa că se
întoarse şi începu să alerge înapoi către casă.
Ce-o să facă acum?
Dacă se ducea acasă, în Illinois, îşi putea oare relua viaţa?
Dar oare asta voia?
Dacă rămânea în New Orleans, Sam ar fi fost oare o
părticică din viaţa ei? Capitularea ei l-ar fi făcut oare să o
curteze cu mai puţin entuziasm? Şi dacă nu, va putea ea să-
şi alunge temerile din copilărie şi să înveţe să aibă încredere
într-un mâine care va fi, totuşi, mereu nesigur, nedisciplinat
şi neplanificat? Pentru că asta ar fi însemnat viaţa alături de
Sam.
Ca de obicei, cântărea fiecare alternativă, dar de data
aceasta, raţiunea refuza să-i răspundă. Inima era stăpâna
sentimentelor… o senzaţie stranie, cu care nu era obişnuită.
Se făcuse frig, iar vântul care abia adiase cu câtva timp în
urmă, îi biciuia obrajii. Îşi puse gluga şi se întoarse cu
167
spatele la fluviu. Dar, deşi se uita atentă pe unde merge,
poteca de sub picioare abia se mai zărea în întuneric şi nu
văzu un băţ aruncat neglijent în mijlocul drumului. Călcă pe
el, îşi suci glezna şi căzu julindu-şi mâinile şi genunchii.
Nu plânse, dar gemu destul de tare.
În timp ce-şi freca glezna şi genunchii umflaţi, din nou i se
umplură ochii de lacrimi.
— La naiba, mormăi ea apoi ceva mai tare. La naiba, la
naiba, la naiba!
— Pe cine trimiţi la naiba aşa de pornită? întrebă o voce.
Nu se uită, pentru că ştia cine e, i-ar fi recunoscut vocea
oriunde şi oricând.
— Pe mine, pe tine, New Orleans-ul, toate.
Sam se lăsă jos în faţa ei, începând să-i maseze glezna.
— Doare rău?
— Nu-i nimic O mică luxaţie. Mândria nu mi-am rănit-o,
pentru că mă credeam singură. Cred că ar fi ieşit tăvălită
rău.
Sam se făcu că nu aude şi era bucuros că nu-i vedea
zâmbetul în întuneric. Atunci îşi aduse aminte de ce venise
pe malul fluviului după apusul soarelui şi-i pieri zâmbetul.
— Ce dracu’ căutai pe aici singură? Pentru o fată sensibilă
ca tine, nu prea te porţi rezonabil astă-seară. Nu ţi-a vorbit
mama ta despre oamenii răi care vin să fure fetele ce umblă
singure pe întuneric?
— Trebuia să-mi limpezesc gândurile. Alergatul ajută
întotdeauna.
— Data viitoare să alergi pe lumina zilei, o certă el,
apucând-o de coate ca să o ridice în picioare.
Dar ea nu se lăsă şi-l împinse în lături.
— Încă nu vreau să mă ridic. Îşi dădea seama că se purta
ca un copil răsfăţat, dar nu-i păsa. Îl privi bănuitoare. Tu ce
cauţi aici?
— Te-am văzut când ai plecat, că ai luat-o spre fluviu. Am
aşteptat şi când am văzut că s-a întunecat şi nu te-ai întors,
mi-am zis că ar fi mai bine să vin să văd dacă nu ţi s-a
întâmplat ceva.
— Ei, după cum vezi, nu am nimic.
168
 — Atunci zici să te las aici?
— Da, se răsti ea chiar în momentul în care orăcăi un
broscoi pe malul apei, amintindu-i de şerpii şi aligatorii din
mlaştinile din apropiere. Nu, se răzgândi ea.
— Da? Nu? Vrei să stau cu tine sau vrei să mergi cu mine
acasă?
— Vreau să stai aici cu mine. Nu sunt pregătită încă să mă
întorc, dar nici nu vreau să stau singură.
Sam nu-i răspunse, dar se aşeză jos lângă ea.
— Nici măcar nu e lună. Nu prea e o noapte pentru o
întâlnire romantică. Cum ea nu zise nimic, încercă din nou:
Sigur că sunt nişte lucruri pe care e interesant să le faci pe
întuneric. Eu…
— Nu fi ironic, Sam. Vreau să vorbim serios.
— Bine, dă-i drumu’.
— Prima dată când am venit să petrec vara cu mătuşa
Edna aveam abia şase ani. Am venit în fiecare an, până am
împlinit doisprezece, îţi aminteşti?
— Sigur că da, abia aşteptam.
— Probabil, ai crezut întotdeauna că pentru mine erau
numai nişte vacanţe de vară, nu?
Sam ridică din umeri.
— Nu cred că m-am gândit vreodată la asta. De ce? Nu
erau?
Lauren clătină din cap, iar Sam îi zări lucirea părului
auriu în timp ce-i aluneca gluga, iar vântul îi răvăşea şuviţele
mătăsoase, adunându-le în jurul feţei.
— Nu, veneam pentru că mama mea lucra mereu. Am fost
un copil „cu cheia de gât“ chiar înainte de a se inventa
denumirea asta. Cât era şcoală, era bine, pentru că stăteam
singură acasă numai câteva ore până venea mama de la
serviciu. Verile însă nu-şi putea permite să plătească pe
cineva să stea cu mine.
— Aşa că veneai aici. Foarte bine. Îţi plăcea aici, nu-i aşa?
— Da, spuse Lauren exasperată, dar nu asta e problema,
Sam. Problema e că tata ne-a părăsit când eu aveam cinci
ani. Mama nu l-a iertat niciodată şi în fiecare zi care a urmat
de atunci, am auzit predici despre cum să obţin o slujbă
169
bună, să fac carieră şi să mă mărit bine, astfel încât să fiu
mereu în siguranţă.
— Tatăl tău v-a părăsit? întrebă Sam foarte surprins. Nu
v-a ajutat deloc după aceea?
— A murit, Sam.
— Dar asta nu prea e acelaşi lucru cu abandonul, Lauren.
El nu a vrut să plece.
Se uită la el şi chiar prin întuneric o văzu nerăbdătoare.
— Ştiu, dar atunci nu am înţeles şi tot ce auzeam de la
mama era: „Trebuie să-ţi faci planuri de viitor, fetiţo. Altfel ai
să ajungi ca mine, să lucrezi pe nimic şi să mori tânără“.
Problema nu e că a murit şi că ne-a părăsit, ci că nu ne-a
asigurat un viitor sigur şi stabil. Aşa că mi-am planificat
viaţa după o anume schemă şi acum m-am rătăcit.
Sam îi luă o mână într-a lui, strângând-o la piept.
— De ce? Nu înţeleg. Acum ai bani. Nu ştiu cât ţi-a lăsat
mătuşa, dar numai cu ce-ţi revine din casă şi magazin, ai fi
asigurată pentru tot restul vieţii, chiar dacă n-ai mai lucra
nicio zi.
— Şi eu credeam că e vorba de bani, dar e mai mult decât
atât. Vreau stabilitate. Vreau o bază solidă. Se opri, se
smiorcăi, apoi se şterse la ochi cu mâna liberă. Charles nu a
fost acasă azi-noapte. Cred că a fost cu altă femeie.
Momentan, Sam rămase fără glas, lovit de vorbele ei. Va să
zică plângea din cauza lui Charles. Când reuşi să vorbească,
vocea îi era abia o şoaptă, atât de dezamăgit şi îndurerat.
— Numai crezi. Nu eşti sigură? De ce nu-l întrebi?
Pe neaşteptate, Lauren îşi smulse mâna dintr-a lui şi sări
în picioare.
— La naiba, iar nu înţelegi, sau nu ştiu eu să spun.
Gesticula cu mişcări largi învârtindu-se în cerc şi, în ciuda
confuziei sale, Sam nu se putu opri să nu zâmbească. Arăta
ca o pasăre furioasă… una graţioasă, elegantă, cu pene aurii.
— Ai dreptate, zise el ridicându-se şi încercând să o
urmărească, după ce se dădu la o parte ca să-i facă loc. Ori
uiţi un element cheie, ori eu sunt mai tâmpit decât credeam.
La auzul vorbelor lui, se întoarse cu mâinile pe şolduri.
— Credeam că Charles e tot ce mi-am dorit vreodată, dar
170
nu e aşa.
— Bun, acum cred că am înţeles. Ai pierdut stabilitatea pe
care credeai că o reprezintă el. Bărbatul de piatră a dovedit
că e din lut.
— Nu… bine, da, dar ce m-a enervat la culme a fost să
descopăr că nu-mi pasă. Nu l-am iubit niciodată, Sam. Altfel,
m-ar fi durut ştiindu-l cu altă femeie. Ceea ce m-a durut a
fost că mi-am dat seama că mi-am clădit visele pe fum.
— Ah, spuse Sam, zâmbind satisfăcut cu toată gura.
— Ah? Ah? Asta e tot ce ai de zis?
O luă de mână, trăgând-o lângă el. O prinse de talie şi se
lăsă pe spate, cu picioarele depărtate, ca să o privească.
— A, nu, iubito, am mult mai multe să-ţi spun, dar mai
târziu. Acum trebuie să mă duc la club. Vreau să te duci
acasă şi să dormi, pentru că – pe la două şi jumătate, trei,
când mă întorc – o să avem de vorbit. Pe urmă o sărută uşor.
Bine?
Lauren oftă şi tremură în acelaşi timp. Spunea chiar ce
gândea? După cum îi bătea inima lângă pieptul ei, după cum
îi străluceau ochii, se cam îndoia, iar când se gândea la ceea
ce era într-adevăr în mintea lui se înfiora şi se… îngrozea.
— Bine? insistă el.
Îşi lăsă capul în jos, aşezându-l pe pieptul lui şi încuviinţă.
— Bun, acum hai să ne întoarcem.
Merseră încet, tăcuţi, iar Lauren fu şi ea surprinsă de
oftatul de mulţumire care-i scăpă când Sam îi puse braţul pe
după umeri. Îi zâmbi şi îl apucă de talie. Cel puţin pe
moment, nu-şi mai puse întrebări despre viitor. Pentru că
acum nu mai era vorba de ziua de mâine, ci de ore… orele în
care îl va aştepta să vină.

În noaptea aceea, Sam cântă minunat. Dar, deşi cânta cu

aceeaşi dezinvoltură ca de obicei, gândurile îi erau departe, la
cea mai fascinantă, enigmatică şi uimitoare femeie pe care o
întâlnise până atunci.
Voia să facă dragoste cu ea. Dar era mai mult decât atât.
Nu o voia numai pentru astă-seară sau pentru câteva nopţi,
sau săptămâni. Nu o voia doar ca să se convingă ce plăcut
171
era să o iubească şi apoi să o piardă pentru totdeauna, când
avea să plece din New Orleans înapoi la Chicago. Sau
rămânea? Putea el să o lase să plece… pe această femeie care
devenise deja o pasiune?

Deşi Edna angajase de mult o menajeră care venea de

două ori pe săptămână şi casa era curată lună, Lauren nu
avea astâmpăr şi nu putea să stea fără să facă nimic în
aşteptarea lui Sam. N-ar fi putut să doarmă. Frecă podeaua
din bucătărie, lustrui baia şi călcă feţele de masă care
fuseseră deja scrobite şi călcate cu câteva zile în urmă… totul
din cauza lui Sam.
Mâinile îi transpirau şi le ştergea mereu de blugi. O durea
stomacul de nerăbdare şi încercă să-l potolească cu biscuiţi
şi bere.
Sam North era bărbatul cel mai atrăgător pe care-l
întâlnise vreodată – vorbea frumos, dar dintr-o bucată – o
combinaţie periculoasă pentru o femeie care căutase
întotdeauna siguranţa relaţiilor solide şi previzibile. Îi
spusese mai devreme că o dorea şi o întrebase ce simţea şi
ea. Deşi atunci încercase să nege, acum nu se mai putea
minţi. Din nou îi apăru în minte întrebarea care nu o
părăsise niciodată. Ce se va întâmpla mâine? Îşi risca toate
zilele de mâine mergând la el astă-seară. El era ceva
fascinant şi interzis, pentru că reprezenta singurul lucru pe
care nu şi-l permisese niciodată… riscul. Acum era dornică
să-şi asume riscul, dar se întreba privind pe fereastră. Va
exista mâine cu Sam?

Cu puţin înainte de miezul nopţii, trio-ul de jazz luă o

pauză, dar spre deosebire de celelalte nopţi, Sam nu mai făcu
turul meselor, să discute cu admiratorii. Se îndreptă direct la
bar şi ceru un pahar cu whisky sec.
Hank veni lângă el chiar în momentul în care barmanul îi
întindea paharul.
— Îi dăm drumul cu ultima rundă?
— Sigur, spuse Sam, dând pe gât băutura dintr-o singură
înghiţitură.
172
 — S-a întâmplat ceva? întrebă Hank în timp ce se
îndreptau spre scenă.
Malibu, basistul, li se alătură şi răspunse în locul lui Sam.
— Cred că vecinica lui cea frumoasă l-a cam prins în
mreje.
— Aşa? întrebă Hank amuzat. Nicio problemă. Domniţa e
clasa-ntâi. Dă-i drumul, şefule. Doar nu vrei s-o pierzi?
Chiar asta era problema, se gândi Sam în timp ce se
întoarse către prietenii lui, dând semnalul pentru ultima
parte. Avea de pierdut totul. Putea să-şi piardă sufletul cu
femeia asta.

Oftând, Lauren îşi ridică părul de pe ceafă ca să-şi maseze

muşchii dureroşi, când pendula din salon bătu ora două.
Stând cu spatele la fereastră, nu văzu farurile pe alee, dar
auzi zgomotul motorului, scrâşnetul pneurilor oprite brusc,
apoi o uşă de maşină trântită.

Sam văzu lumina în casa lui Lauren de cum intră pe alee.

Îl aştepta, aşa cum şi el aşteptase să se termine seara de la
club? Era la fel de nervoasă? La fel de nerăbdătoare?

Lauren îşi simţea pielea arzând de nerăbdare, în timp ce

apa foarte fierbinte a duşului îi biciuia spatele. Cu ochii
închişi, îşi săpunea braţele, picioarele şi pântecele cu
săpunul parfumat şi se gândea la Sam, închipuindu-şi
degetele lui plimbându-i-se pe piele. Acum ştia ce vrea, nu
mai avea nicio îndoială. Închise apa şi ieşi repede de sub duş.
Îmbrăcă o pijama de mătase cu jachetă scurtă cu cordon.
Coborî repede scările, în picioarele goale, vârfurile umede
ale părului atârnându-i pe umeri. Nu se mai gândea la ziua
de mâine. Avea să se bucure astă-seară şi nu o să aştepte ca
Sam să vină la ea.

Câteva clipe mai târziu, realitatea se dovedi cu mult mai

plăcută. Îşi dădu seama de asta când îi întâlni ochii în timp
ce o luă de mână şi o trase în apartamentul lui.
O vreme nu-i vorbi şi nu-i zâmbi, dar îi ură bun venit din
173
priviri şi cu buzele, când i le întâlni pe ale ei.
Îi mângâie spatele, apoi mâna i se opri pe şold, în timp ce
sărutul mult aşteptat o făcu să-şi piardă răsuflarea şi să i se
frângă inima.
Limbile li se întâlniră, începându-şi dansul împerecherii
dar, spre surprinderea ei, Sam se desprinse. Îi căută faţa şi o
întrebă:
— Eşti sigură?
Nu-i răspunse, pentru că nu se simţea în stare. Deşi era
numai de un minut, două în braţele lui, îşi pierduse deja
răsuflarea. Clătină din cap, dar, când el începu să vorbească,
îi acoperi buzele cu degetele.
— Mi-e frică, şopti ea, apoi chicoti uşor, dar nu-mi încalc
promisiunile.
Râse de ea, dar îşi reveni repede. O luă în braţe şi o duse
în dormitor.
— Fără introduceri, îi spuse. Nici băutură, nici
conversaţie. Sunt o brută, crudă şi nerafinată… un sălbatic…
dar m-am gândit la asta ore întregi, iar glumele trebuie să
mai aştepte pentru că, draga mea, eu nu mai pot.
— Peştera ta e foarte primitoare, murmură la urechea lui
în timp ce o aşeză pe pat.
Privind-o întinsă, cu părul blond ca aurul, răsfirat în jurul
capului aidoma unei pânze de mătase, cu ovalul delicat al
feţei uşor îmbujorate era femeia cea mai încântătoare pe care
o întâlnise vreodată. Dar pe moment, cuvintele fură lăsate
deoparte, concentrându-se numai asupra producerii plăcerii.
Trase de un capăt al cordonului înfăşurat în jurul taliei,
privind-o tot timpul în ochi, până îi desfăcu jacheta. Ochii îi
fură atraşi de perfecţiunea sânilor mici. Respiră repede în
timp ce-i cuprinse cu palmele. Abia atunci o privi din nou,
căutând în ochii ei adânci şi întunecaţi dorinţa pe care spera
să o vadă acolo. Când o găsi, fierbinte şi implorând ceea ce
avea să urmeze, îi murmură numele:
— Lauren…
Avea pe el numai pantalonii şi cămaşa albă plisată, acum
descheiată şi larg desfăcută. Lauren întinse o mână să-i
mângâie muşchii tari ai stomacului. Se ridică într-un cot, ca
174
să-şi continue explorarea pe piept, către vena care-i pulsa la
gât.
— Există ceva ce ar trebui să ştii înainte de a continua,
spuse ea cu vocea răguşită de dorinţă.
Mâinile care-i mângâiau sânii se opriră la aceste cuvinte.
Nu voia să întrebe, temându-se de mărturisirea pe care
simţea că ea voia să o facă – cuvintele care i-ar fi întărit
temerile că era singura lor noapte împreună. I-ar fi dat
atunci şi luna de pe cer dacă i-ar fi cerut-o, aşa că o invită
din priviri să vorbească.
— Te iubesc, Sam.
La auzul acestei propoziţii simple, uşurarea lui fu atât de
mare, încât îi veni să urle de bucurie. Zâmbi numai, fără să
bănuiască ce pasiuni îi stârnea partenerei lui zâmbetul acela
diabolic.
— Atunci nu e nicio problemă, deoarece asta înseamnă să
te iubesc cu trup şi suflet.
Îi trase faţa în jos către ea şi de data aceasta nu mai fu
nicio blândeţe în sărutul pe care-l împărtăşiră, totul fu sete,
pasiune, furie.
Îi trase jacheta de pe umeri, iar buzele îi abandonară gura,
ca să-şi înceapă drumul pe gât în jos către sâni. O auzi
gemând când buzele lui găsiră un sfârc umflat şi începură
să-l sugă înfometate. Dar el gemu mai tare când ea îşi înfipse
mâinile în părul lui şi-l muşcă de carnea moale de sub
ureche.
O simţi cum îl doreşte chiar în momentul în care ea îşi
dădu seama de acelaşi lucru. Atunci, printr-o înţelegere
tacită, se iubiră în tihnă, fiecare vrând să-l cunoască pe
celălalt centimetru cu centimetru, să încerce la maximum
măsura plăcerii desăvârşite dezlănţuită de pasiunea lor.
Un timp, îl crezu un amant tăcut, până îşi scoase hainele,
iar ea se zvârcolea de dorinţă. Când îi desfăcu picioarele cu
genunchiul şi o pătrunse, scoase un geamăt de satisfacţie tot
atât de sălbatic şi primitiv ca actul pe care-l săvârşi cu o
nemaipomenită plăcere.
Ţipă şi ea imediat, în extaz, dar câteva clipe mai târziu
vibră împreună cu el, arcuindu-şi şoldurile şi venind în
175
întâmpinarea fiecărei mişcări viguroase, ţinându-l cu
muşchii încordaţi, primindu-l cu lăcomie.
O aduse la orgasm de patru ori până să se elibereze şi el
cu un mormăit victorios.
Nu se mişcă de pe ea nici după ce se lăsă cu totul peste
trupul ei şi rămase aşa câteva minute. După câtva timp, se
ridică să-i vadă faţa, înrourată de pasiune, cu ochii
întunecaţi lucind asemenea topazului umed.
— Eşti cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o
vreodată, spuse el încet, însoţindu-şi cuvintele cu sărutări
uşoare.
Îi zâmbi mişcată de declaraţie şi îi întoarse sărutările,
muşcându-l de buza de jos. Îi căută mâna, împreunându-şi
degetele cu ale lui şi i-o ridică pentru a i-o admira.
— Nu mă mir că te-ai făcut muzician, spuse privindu-i
degetele subţiri de artist. Aceste mâini ar trebui folosite
numai să facă minuni, nu să se irosească întorcând paginile
actelor avocăţeşti.
El râse, iar ea îi simţi muşchii încordaţi ai stomacului
unduindu-se deasupra ei.
— Nu pleca, Lauren. Rămâi aici cu mine.
Ea crezu că vorbea despre momentul de faţă, nu îndrăznea
să spere la mai mult şi încuviinţă.
— Nici n-aş putea să plec acum, chiar dacă aş vrea. Mi-ai
făcut picioarele piftie. Apoi spuse în şoaptă ceea ce simţea cu
adevărat. Am să preţuiesc întotdeauna ce mi-ai oferit astă-
seară, Sam. Întotdeauna.
Îşi lăsă faţa pe gâtul ei.
— Ne-am dat unul altuia, Lauren.
Nu putu răspunde din cauza nodului din gât.
După un timp, se dădu jos de pe ea, dar o lipi de el.
— La ce te gândeşti?
— La nimic. La toate.
— Nu vrei să-mi spui?
— Nu ştiu dacă pot… nu ştiu dacă pot găsi cuvintele.
Aşteptă, ţinând-o strâns.
— Sunt fericită. Mi-e frică.
El oftă.
176
 — De ce eşti fericită?
— Pentru că sunt aici cu tine. Pentru că tocmai m-ai iubit
în cel mai frumos chip, abia îmi vine să cred că s-a
întâmplat. Noroc că trupul meu arde încă de atingerea ta şi
astfel ştiu că e adevărat.
— De ce ţi-e frică? întrebă el, deşi credea că ştie deja
răspunsul.
— Mi-e… mi-e frică să nu rămân fără tine.
Candoarea ei îl mişcă şi îl surprinse. Nu la asta se
aşteptase şi, deşi voia să-i promită că va fi mereu lângă ea,
ştiu că nu ar fi crezut niciodată aceste cuvinte. Când îşi
pierduse tatăl, învăţase că mereu se întâmpla numai în
basme. Ea ştia deja că o astfel de promisiune nu stătea în
puterile lui să o facă, aşa că îi dădu singurul răspuns pe
care-l putu găsi.
— Alungă fantomele care te-au bântuit atâta vreme,
Lauren. Singura certitudine pe care putem conta este să fim
mereu aici, unul pentru celălalt. Întreprinde ceea ce te face
fericită şi restul va veni de la sine.
Râse uşor, dar era dezamăgită de cuvintele lui.
— Aha, deci nu eşti numai un muzician talentat şi un
amant extraordinar, ci şi filosof. Apoi îi strânse mâna,
iertându-l pentru cuvintele care nu putuse să i le spună.
Sunt fericită că mă aflu aici cu tine, Sam.
— Îm-da, pune-mă şi pe mine la socoteală. O strânse şi
mai tare cu mâna pe după talie, în timp ce cu cealaltă îi
mângâia carnea moale din interiorul coapselor.
— Nu o să mai dormi, dacă începi din nou, spuse ea.
— Nici nu aveam de gând să dorm în noaptea asta. Ai ceva
împotrivă?
Dădu din cap. Din contră, era foarte încântată.
Făcură din nou dragoste şi pe urmă adormiră unul în
braţele celuilalt. Când soarele începu să se ridice deasupra
Mississippiului, o trezi din nou cu sărutări şi mai stăruitoare.
De data aceasta, dorinţa le era mai intensă decât înainte şi
amândoi rămaseră extenuaţi şi satisfăcuţi după consumarea
ei.

177
 Când Lauren se trezi din nou, simţea că se sufocă. Zâmbi
însă somnoroasă când îşi dădu seama că Sam era cel care o
împiedica să respire. Dormea întins peste ea, sforăind din
greu. Se eliberă cât putu de uşor, dar el deschise un ochi
când un picior îi căzu greoi pe pat.
— Ce cruzime, mormăi el.
— Iartă-mă. Nu puteam să respir. De altfel, mai bine m-aş
furişa înapoi la mine acasă, înainte să se trezească mătuşile.
N-aş vrea să mă vadă ieşind de aici îmbrăcată numai în
pijama.
Sam se ridică atât cât să se uite la ceas.
— Oho, ora opt. Prea târziu. Acum se pregătesc să meargă
la biserică. O prinse cu o mână de mijloc. Acum trebuie să
rămâi. Mi-e teamă că eşti prizoniera mea încă o oră de acum
înainte, până au să plece.
Lauren intră în joc.
— Atunci, scoală-te şi hai să facem un duş, pe urmă am să
fac nişte cafea, să bem până mi se termină pedeapsa.
— Eşti o fată fără inimă. N-am mai avut parte de o noapte
de odihnă ca lumea de când ai apărut în viaţa mea şi acum
vrei să mă scoli ca să fac duş cu tine.
— Azi-noapte nu te plângeai că nu dormi… sau azi-
dimineaţă, ştii tu când.
— Asta numai pentru că ai fost atât de darnică, zise el,
ridicându-se în patru labe ca să se dea jos din pat. Odată în
picioare, o luă de mână şi o conduse la baie. Acesta este
secretul puterii pe pământ, Lauren Kennedy. Să dai. Adu-ţi
aminte de asta şi ai să găseşti soluţii pentru toate dorinţele
tale.
Râse.
— O să-mi fac deviză din cuvintele acestea, Sam. O să…
Înlemni. Eugene! Sam tocmai îi dăduse soluţia pe care o
căutase toată săptămâna. Asta trebuia să fie! Ce altceva ar fi
putut fi?
— Ce s-a întâmplat? întrebă Sam care tocmai dăduse
drumul la duş.
— Nimic, spuse ea. Se ridică pe vârfuri ca să-l sărute.
Totul e minunat, dar trebuie să mă grăbesc. Trebuie să plec.
178
 Sam întinse o mână să încerce apa şi o trase cu el sub
duş.
— Hai, hai, n-ai de ales. Ai uitat că eşti prizoniera mea?
Te-am minţit cu privire la oră, o să te ţin toată ziua aici.
— O, Sam, spuse ea stropindu-l. Nu pot. Vreau, dar nu
pot. Trebuie să merg să-l văd pe Eugene. Este important. Dar
mă întorc mai târziu, bine?
— Nu, zise el săpunindu-i sânii şi făcând-o să-i fie aproape
imposibil să gândească raţional. Te ţin aici, şi cu asta gata.
Mai mult decât atât, astăzi am o petrecere şi vreau să vii cu
mine.
— O petrecere? Unde? Când? Opreşte-te. Nu pot să
gândesc limpede când pui mâinile pe mine aşa.
— Petrecerea e pe un iaht pe lacul Ponchartrain. La ora
unu. De aceea te pipăi aşa. Nu vreau să gândeşti limpede,
dacă asta înseamnă să pleci şi nu vrei să mergi la petrecere
cu mine.
— Bine! Merg cu tine la petrecere, dar trebuie să-l văd mai
întâi pe Eugene.
— Cheamă-l şi pe el.
— Vai, Sam, chiar vrei? Şi pe Lovey? Văzându-l nedumerit,
îi aminti de femeia de la magazinul dietetic.
— Da, sigur, şi Lovey, dacă vrei. Dar mai bine spune-le că
e o petrecere cu o temă dată. Furtunoşii ani ’20.
— Dar n-am costum, Sam.
— Improvizează. Pune-ţi o pană într-o bentiţă pentru păr,
îmbracă ceva strâmt şi scurt. Fardează-te strident, dă-ţi cu
ruj strălucitor şi o să fii în temă.
— În regulă, se declară ea de acord, luându-i faţa în mâini
şi trăgându-l spre ea pentru un nou sărut. Dar chiar trebuie
să mă duc să-l văd pe Eugene. Ne putem întâlni la magazin
mai târziu?
— O.K., o să vin, zise el lipind-o de perete. Dacă mă ajuţi
să mă bucur aşa cum trebuie de acest duş, Eugene mai
poate aştepta o oră, două, nu?
Da, gândi ea în timp ce mâinile lui Sam îşi începuseră
ritualul măiestru pe pielea ei săpunită. Eugene va aştepta
până când se va sfârși minunea pe care o săvârşea acum
179
Sam asupra ei.

180
 PAISPREZECE

— Surioară! o strigă Matilda Crocker pe cealaltă femeie

care îşi aranja pălăria uitându-se în oglinda de la intrare.
Vecina noastră tocmai a ieşit din apartamentul lui Sam.
— Minunat, răspunse Toots, apropiindu-se de fereastra
care dădea spre casa de alături. Poate că au luat micul dejun
împreună.
— Judecând după pijamaua cu care e îmbrăcată, cred că a
luat mai mult decât micul dejun, Toots dragă.
— Oh, Doamne, suspină cealaltă, când dădu la o parte
perdelele ca să poată privi mai bine. Am impresia că ai
dreptate, aprobă Toots, cu o nuanţă de satisfacţie în glas.
Nu-i aşa că-i minunat pentru ei, Till? Iar ea are nişte picioare
splendide, nu?
— E apetisantă din cap până-n picioare, mai ales în
dimineaţa asta. Cred că Sam este într-adevăr potrivit pentru
Lauren a noastră.
— Sper, zise Toots, întorcându-se înapoi la oglindă pentru
a-şi potrivi pălăria imensă. Edna ar fi foarte mulţumită dacă
ar vedea că planurile ei capătă consistenţă.
Tillie veni lângă ea la oglindă şi îşi puse propria pălărie, o
versiune subdezvoltată a pălăriei surorii ei. Şopti uşor:
— Petulia Lepointe, s-ar părea că eşti satisfăcută. Obrajii
tăi sunt mai roşii decât macul.
— Ei bine, nu e niciun secret că dintotdeauna am fost un
fan al idilei. Îmi plac toate aceste romane siropoase, iar dacă
asta se întâmplă, aievea, în New Orleans, unor oameni atât
de buni ca Sam şi Lauren, cu atât mai bine.
— Uşurel, surioară, zise Tillie, ridicând un deget pentru a-
şi întări spusele. Nu ştim dacă totul va avea un final fericit
pentru Lauren şi Sam. Pare într-adevăr încurajator, dar cred
că ar trebui să ne abţinem puţin înainte de a trimite
181
invitaţiile la nuntă.
— Dar bine-nţeles că finalul va fi ca-n poveşti, Till. Cum ar
putea fi altfel? Uiţi că vraja lucrează pentru ei.
Matilda ridică uşor din sprâncene.
— Ştiu, iar ceea ce face Eugene e remarcabil, dar ieri, când
ne-am oprit la magazin, nu părea foarte încrezător că o va
putea ţine pe Lauren la New Orleans. Adu-ţi aminte, ne-a
spus că va închide magazinul şi nu-l va mai redeschide.
Ochii Petuliei se întunecară, căci îşi aduse aminte de vizita
lor, din ziua anterioară la Yesterday’s Treasures. Nu numai
că Eugene nu părea prea sigur de şansele lui Lauren şi ale
lui Sam, dar părea – care-i cuvântul? Deprimat? Nu, mai
mult decât atât.
Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Tillie, pronunţă cuvântul
potrivit.
— Nu că aş vrea să schimb subiectul, dar sunt mai
îngrijorată pentru Eugene, surioară. E atât de exuberant de
obicei, dar, ieri, n-ai simţit o deznădejde care să te
îngrijoreze?
— Întocmai, Till, părea atât de palid. Djinn-ii nu se
îmbolnăvesc, nu-i aşa? Am sentimentul că Eugene al nostru
nu-i prea bine.
— Era foarte palid, cum spuneai, şi am avut senzaţia că va
dispărea.
Toots scoase un sunet ce putea fi interpretat ca îngrijorare.
— Nu ne putem permite să-l pierdem. Nu numai că avem
nevoie de el pentru a veghea asupra lui Lauren şi a lui Sam,
dar este şi un tânăr atât de drăguţ. Cred că ar trebui să-i
ducem puţină supă după ce ne întoarcem de la biserică.
— Şi poate câteva găluşti cu zmeură, dintr-alea bune,
făcute de tine. Aşa îi va reveni culoarea în obraji mai repede
decât poate îndeplini o dorinţă.
— Oh, Doamne, uite cât e ceasul. Trebuie să ne grăbim.
Ştii cum se încruntă reverendul când întârzie enoriaşii la
slujbă.
Tillie se întoarse spre sora sa.
— Ar trebui să îşi aducă aminte că a face voinţa Domnului
nu înseamnă doar să ajungi la biserică la timp. Să-ţi ajuţi
182
vecinii este tot porunca lui Dumnezeu.
— Amin, surioară.

Eugene şi Lovey zăceau pe mormanul de perne cu

gândurile la starea lui care se înrăutăţea de la o oră la alta.
Bunul djinn era prea descurajat ca să mai poată vorbi despre
asta. Ştia că timpul se scurgea în defavoarea lui, dar era
îngrijorat de Lovey. Cu toată puterea vrăjii, nu ştia cum să o
pregătească pentru iminenta lor despărţire, ca ea să sufere
cât mai puţin.
În surdină, se auzea melodia „Monday, Monday“, a
grupului The Mamas and the Papas.
Lovey stătea pe o parte, cu capul sprijinit pe pieptul
djinnului.
— Păcat că lumea nu mai apreciază genul ăsta de muzică.
— Cred că totuşi o apreciază, în ansamblu. Lumea se
schimbă în permanenţă, progresul este inevitabil ca şi
răsăritul soarelui, dar vremurile bune vor rămâne de-a
pururea.
— Nu totdeauna, spuse Lovey, cu durere în glas când privi
spre Eugene.
El o sărută pe frunte şi zâmbi.
— Ascultă, zise el, dând din cap aproape imperceptibil.
Vocile unei epoci trecute erau înlocuite de Garth Brooks care
cânta „The Dance“. Ascultă cuvintele, Lovey. Sunt atât de
adevărate.
Ochii ei se umplură de lacrimi.
— Ai dreptate, Eugene. Şi trebuie să ştii că nu aş fi ratat
niciodată dansul, pentru că durerea este atenuată de bucuria
pe care o am de când ne-am cunoscut.
— Ştiu. Nici eu nu l-aş fi ratat… Măcar o dată, aş vrea să fi
putut folosi puterea magică pentru noi.
— Încă o mai avem pe Lauren, îi aminti ea.
Eugene deschise gura să răspundă, când sălaşul începu să
se mişte şi auziră vocea lui Lauren.
— Vocea Diavolului, spuse djinnul râzând.
— Nu e Diavolul, Eugene, dar ea crede că Sam este.
Ochii lui Eugene sclipiră amuzaţi pentru prima oară în
183
dimineaţa aceea.
— Ce? întrebă Lovey ridicându-se. S-a întâmplat ceva?
— Era să se întâmple ceva azi-noapte înainte de a adormi,
răspunse el, luându-i mâna şi pregătindu-se să iasă din
lampă. Ceva cu totul deosebit.

Lauren era prea nerăbdătoare ca să stea liniştită până

când Eugene ar fi răspuns chemării ei. Se învârtea prin
magazin atingând comorile pe care mătuşa ei le iubise atât
de mult. Gândurile ei se îndreptau spre secretul pe care Sam
o ajutase să-l descopere, şi care spera să-l poată salva pe
Eugene. De ce dura oare atât?
— La ordinele dumneavoastră, spuse Eugene răsărind la
doi paşi de ea.
Lauren privi în jur cu un zâmbet larg.
— Bine că eşti aici. Mi-era teamă că ai dispărut la pescuit
iarăşi.
— Hei, ai început să te obişnuieşti. Nici măcar nu mai
tresari când apar.
Lauren râse în timp ce făcea cu mâna semne de salut spre
Lovey.
— De data asta, te aşteptam.
— Iată-mă deci.
— Minunat, fiindcă am o surpriză pentru tine. Îl privea pe
Eugene, dar cu coada ochiului zări o undă de speranţă pe
chipul lui Lovey. Lauren se întoarse spre ea aşteptând
întrebarea lui Eugene despre surpriză. Cum aceasta întârzia
să vină, dădu din mâini exasperată.
— Ei bine, nu ai de gând să mă întrebi despre ce e vorba?
Eugene bombăni cu nonşalanţă.
— Îmi închipui c-o să-mi spui singură când vei fi pregătită.
Poate, singurul lucru pe care l-am învăţat de-a lungul
secolelor este răbdarea.
Lauren era cât pe ce să formuleze dorinţa, dar, la cuvintele
lui, se răzgândi.
În ultima săptămână, devenise din ce în ce mai confuză,
îndoindu-se de fiecare decizie pe care trebuia să o ia. Astă-
noapte, totul – sau aproape totul – părea aiurea. Încă nu ştia
184
ce va face cu Yesterday’s Treasures, dar era sigură că nu va
pleca din New Orleans până când relaţia ei cu Sam nu se va
rezolva într-un fel. În ciuda faptului că era hotărâtă să nu-l
agreeze, se îndrăgostise nebuneşte de el. Părea justă teoria
conform căreia trebuia să se îndrăgostească pentru a salva
djinnul. Credea în ea mai mult ca niciodată. Ideea îi venise
chiar acum. El va trebui să-şi exerseze răbdarea de care era
atât de mândru.
— Mergem la o petrecere.
— Petrecere? repetă Lovey, cu dezamăgire în glas, ca şi în
priviri, de altfel. Apreciem invitaţia, nu-i aşa, iubitule? Într-
adevăr, dar nu prea cred că Eugene este în cea mai bună
formă pentru o petrecere.
— Nu vorbi prostii, o întrerupse Lauren, înainte ca Eugene
să o poată aproba. O petrecere este exact ceea ce ar
recomanda şi doctorul, asta dacă doctorul aş fi eu. Tonul ei
părea glumeţ, dar deveni serios când îi apucă de mâini. Aveţi
încredere în mine, O.K.?
— O.K., ştiu că nu prea v-am dat ocazia să aveţi încredere
în mine în săptămâna trecută, dar totu-i în regulă acum. Mi-
am pus ideile în ordine şi sunt convinsă că această petrecere
va fi doctoria miraculoasă de care ai nevoie, Gene. Veniţi cu
mine, vă rog…
— Eu… nu, nu prea ştiu, ezită Lovey. Ce părere ai, puiule?
Eugene se uită de la una la alta, feţele lor exprimând
sentimente total opuse. Ar fi fost o scenă comică dacă i-ar fi
ars de aşa ceva.
Se învârtea prin magazin reflectând la propunere în timp
ce ambele femei aşteptau. După un timp, se opri şi se uită pe
fereastră.
— Ştiţi, când am fost martor la incendierea Romei, nu am
înţeles de ce Nero, pur şi simplu, stătea şi se amuza. Cred că
acum m-am prins, dacă întreaga lume pare că se prăbuşeşte,
ce altceva mai bun poţi face decât să-ţi petreci ultimele clipe
făcând ceva care-ţi place. Hotărât lucru, iubesc muzica bună,
mâncarea bine gătită şi prietenii de nădejde.
Lauren clătină din cap neştiind dacă să râdă de analogia
pe care o făcuse.
185
 — Mergi, deci, la petrecere cu mine?
— Sigur, mamă. Simt un imbold să mă distrez. Poţi
înţelege asta, Lovey?
— Dacă asta vrei, cred că pot înţelege foarte bine,
răspunse Lovey tandru.
— Minunat! A mai rămas o singură problemă.
— M-am prins eu că trebuie să fie un clenci, mormăi
Eugene.
— Nu una majoră pe care să n-o poţi rezolva, îl linişti
Lauren.
— S-ar părea că are nevoie de ceva vrajă. Tu ce spui
Lovey?
Pentru prima oară, Lovey râse, molipsindu-se de veselia pe
care Lauren o crease şi de jocul pe care Eugene îl acceptase.
— Se pare că e ceva putred, spuse Lovey.
— Uite, nu-i mare lucru, dar e o petrecere cu temă –
Furtunoşii ani douăzeci. Sam a spus că putem improviza
ceva, dar petrecerea este la bordul unui iaht elegant şi mă
gândeam dacă n-ai putea să ne transformi în personaje de
epocă.
Eugene ridică mâna, făcu câteva pase, clipi, şi, ca prin
minune, toţi trei căpătară costume din perioada recesiunii.
— Uau! exclamă Lauren, şocată când privi întâi la Eugene,
apoi la Lovey, şi în final la ea însăşi în oglindă.
Eugene îi transformase în cele mai autentice personaje din
anii ’20. Eugene părea ca scos din cutie în costumul său
negru, cu revere late, pantaloni largi şi pantofi în două culori.
— Arăţi ca un gangster, glumi Lauren.
— De fapt, l-am cunoscut pe…
— Nu-mi spune. Al Capone?
— Da. Arăta ca un înger îmbrăcat.
— Îmi închipui, spuse Lauren întorcându-se spre Lovey.
Iar tu, probabil, eşti iubita lui, nu? Arăţi fantastic, Lovey!
Corsajul larg al rochiei se continua cu un cordon căzut pe
şolduri, atenuând bustul durduliu şi scoţând în evidenţă
şoldurile şi picioarele. Rochia bordată cu albastru se potrivea
de minune cu ochii săi albaştri. Două pene roşu-închis
înconjurau ovalul feţei, lăţite acum de un zâmbet de
186
satisfacţie.
— Arăt splendid, nu? întrebă Lovey, uitându-se la
imaginea lui Lauren din oglindă. Dar, Sam o să moară când
va da ochii cu tine.
Lauren nu putu să nu zâmbească, recunoscând cu greu
fata cu aspect exotic care-i zâmbea la rândul său din oglindă.
Rochia de satin alb semăna foarte bine cu un furou sexy, cu
excepţia fermoarului lung, care-i ajungea până-n talie.
Tocurile înalte, de asemenea albe erau împodobite cu
strasuri strălucitoare şi cu dungi subţiri care se continuau
pe faţa pantofului. Părul drept şi lucios îi cădea în valuri pe
faţă, iar pe antebraţ purta o brăţară cu diamante false.
Eugene îi rujase buzele, iar pe obraz îi făcuse o aluniţă
neagră. Se îmbujoră când întâlni în oglindă privirea lui
Eugene.
— E deja prea mult, tipule. Nu s-ar putea mai bine decât
dacă Sam ar veni să ne ia cu o maşină de epocă.
Claxonul unui automobil se auzi în faţa magazinului şi toţi
trei se grăbiră spre uşa din faţă.
— Asta e, exclamă Lovey.
— Doamne Dumnezeule, adăugă Eugene.
— Nu-mi vine să cred, spuse Lauren uitându-se cu
neîncredere la Eugene care nu mai ştia cum să-şi exprime
inocenţa.
— Parol, mamă, nu e mâna mea aici.
Toate privirile se întorceau cu uimire spre maşină: un
Duesenberg Model A Phaeton verde. Ochii lui Lauren se
întoarseră spre bărbatul care cobora din limuzina
decapotabilă.
Ca şi Eugene, purta un costum cu revere late şi pantaloni
largi, dintr-o stofă cu dunguliţe fine gri. Pe cap avea o pălărie
tare, aşezată pe-o sprânceană. Era, într-adevăr, foarte chipeş
şi Lauren simţi cum emoţia îi încălzeşte obrajii.
— Bună, iubito, spuse Sam, strângând-o la piept cu o
mână. Şi tu arăţi destul de bine…
Lauren i-o tăie cu un sărut rapid în timp ce el privea spre
Eugene şi Lovey.
— Salut, arătaţi cu toţii extraordinar. Am impresia că
187
sunteţi puşi pe fapte mari.
— De unde ai făcut rost de maşină? întrebă Lauren în timp
ce Sam le făcea loc să intre celorlalţi doi.
— Am împrumutat-o, ce credeai? Grozavă, nu?
Lauren se uită la mâna lui care o mângâia pe şold şi apoi
la ochii săi.
— Într-adevăr, rosti ea umezindu-şi buzele.
Lovey şi Eugene se amuzau de felul cum Lauren i-o
întorsese. Nu era un lucru uşor să-i serveşti o replică unuia
ca Sam North. Privirea sa trăda faptul că o încasase în plin.
Lauren se întoarse spre bancheta din spate, profitând de
momentul în care Sam nu putea auzi, pentru a-i şopti lui
Eugene.
— Să nu dispari, Gene, promiţi? Petrecerea e doar
jumătate din surpriza pe care ţi-am promis-o, o să am nevoie
de tine până la sfârşit.
— Cred că s-a decis pentru ultima dorinţă, îi spuse Lovey.
Simţind emoţia, îl strânse de mână.
— Ce dorinţă? întrebă Sam urcându-se la volan.
— Doar una pe care voiam să mi-o pun mai târziu.
Sam râse.
— Cum Dumnezeu nu m-am gândit că poţi fi atât de
copilăroasă. Încep să te cunosc din ce în ce mai bine, spuse
el, mângâind din privire picioarele superbe pe care le
dezvăluise fusta scurtă.
Drumul până la Lake Ponchartain dură o jumătate de oră
şi toţi patru păreau hotărâţi să se bucure de fiecare clipă, ca
şi cum le-ar fi fost teamă ca vraja acestei zile să nu dispară.
Eugene nu ştia cât timp mai avea înainte de a dispărea în
lumea umbrelor… sau unde se duceau djinnii prea bătrâni,
dar era hotărât să facă această ultimă zi… sau zile,
minunate, pentru Lovey.
Lovey era la fel de hotărâtă în ceea ce-l privea pe Gene.
Lauren, de asemenea, pusă în faţa incertitudinilor
viitorului. Acum, Sam o dorea. Nu putea să nu bage de
seamă că declaraţiile ei de dragoste nu primiseră un
răspuns, cel puţin, verbal, pe măsură, în noaptea de dragoste
petrecută împreună. Dar, dacă acum asta era tot ce avea,
188
dorea ca această zi să devină cea mai memorabilă din viaţa
ei.
Sam o măsura din privire pe femeia de lângă el. Nu
cunoscuse niciodată pe cineva atât de complicat. Toată
săptămâna se purtase cu el alandala, tulburându-i liniştea şi
somnul. Totul se schimbase brusc, noaptea trecută. Dar
mâine? Îi spusese că-l iubeşte şi era convins de acest adevăr,
dar era asta de-ajuns pentru ea? Spera să fie aşa, dar îi era
teamă ca poveştile mamei ei să nu i se fi înrădăcinat prea
adânc în minte. Nu avea cum să ştie dacă nu va opta brusc
pentru lumea ei ordonată şi ierarhizată din Illinois. Oricum,
el va face totul să-i demonstreze că locul ei era lângă el.
Opri maşina şi le arătă un iaht lung, alb strălucitor.
— Iată-l.
— Sam, e minunat. Al cui este?
— Al meu. Eu sunt gazda acestei petreceri. Este un
eveniment anual, prima petrecere a avut loc anul trecut.
Invitaţii sunt la fel de pestriţi ca şi reuniunile Naţiunilor
Unite. Cei mai mulţi sunt muzicieni, câţiva politicieni, un
bucătar celebru, doi procurori, câţiva artişti, chiar unul sau
doi actori, dar toţi îmi sunt prieteni. O să-ţi placă.
— Sună bine, zise Eugene.
— Mâncare bună? întrebă Lovey.
— Hâmm? Lauren se uită la iahtul superb. Cum?
— Ţi-e bine?
— Da, sunt impresionată, mi-a pierit graiul. Nu-mi vine să
cred că tu eşti proprietarul acestei bărci minunate.
— De la prova pân’ la pupa, îi răspunse Sam ajutând-o să
coboare din maşină. Atâta doar că se spune navă, nu barcă…
doar dacă suntem singuri. Atunci poţi să-i spui şi copaie. În
calitate de căpitan am datoria să te corectez.
— Am înţeles, să trăiţi. Nu vă voi mai supăra făcând
aceeaşi greşeală a doua oară.
Sam o sărută rapid şi se întoarse spre Eugene.
— Nu-i minunată viaţa? Două femei frumoase şi doar una
face pe deşteaptă.
Lauren voia să mai scoată o perlă, când remarcă numele
vasului pictat la prova: The Jazzy Lady. Se opri pe
189
neaşteptate, iar Eugene şi Lovey se ciocniră de ea.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Sam.
— Numele. Este acelaşi ca şi al clubului unde lucrezi…
Ochii i se măriră când înţelese.
— Eşti şi proprietarul clubului?
— Da, nu ştiai?
— Credeam că doar lucrezi acolo.
— Şi ai venit cu mine chiar dacă nu eram decât un simplu
pianist. Sunt impresionat.
Îi trase un pumn în umăr.
— Nu sunt chiar aşa de materialistă, să ştii.
— Glumeam doar, răspunse Sam frecându-şi braţul.
Lauren râse în sinea sa.
— Spune-mi, dragule, cam cine sunt cele câteva nume de
pe lista invitaţilor?
— Snobi, răspunse, bătând-o uşurel pe spate.
— Barbari, continuă Lauren râzând.

Lauren nu-şi putuse imagina că acea zi putea fi atât de

minunată. Sam o prezentă celorlalţi oaspeţi, peste o sută de
prieteni, unii atât de celebri, încât îţi pierea graiul.
De data asta, Sam nu cântă. Angajase o orchestră care să
creeze atmosfera. El şi cu Lauren dansară, mâncară şi se
plimbară de la un grup la altul, dispărând din când în când
pentru un moment de linişte.
— Te distrezi? o întrebă el într-un astfel de moment.
— Nu-ţi poţi da seama?
O sărută lung, înainte de a răspunde.
— Să vedem. Ochii tăi strălucesc, râsul tău minunat s-a
auzit pe tot vasul ore întregi şi n-ai dat în mine nici măcar o
dată. Da, cred că te distrezi.
I-ar fi răspuns, dar Malibu apăru şi-l bătu pe umăr pe
Sam.
— Ni se cere să cântăm, măcar un cântec-două, după care
te poţi întoarce la doamna ta. Basistul făcu cu ochiul spre
Lauren. Ţi-l pot fura pentru câteva momente?
Lauren se aşeză la masa unde stăteau Eugene şi Lovey.
Faţa îi strălucea de mândrie, uitându-se la Sam care se
190
aşezase la pian.
— Am impresia că privirea ta nătângă vrea să exprime că,
în sfârşit, prinţul a apărut? întrebă Eugene.
Lauren zâmbi, dar nu răspunse imediat. Un prinţ? Da, era
într-adevăr prinţul din poveste. Toţi îl plăceau şi îl admirau.
Putuse să-şi dea seama de asta, urmărindu-l discutând cu
fiecare în parte.
Observase şi modul plin de invidie în care se uitau la ea
celelalte femei prezente la petrecere. Privi iar spre Eugene şi îi
răspunse.
— Desigur, Gene, este un prinţ în carne şi oase.
Ca în seara când îl ascultase la localul Jazzy Lady, Sam
cânta minunat. Audienţa era receptivă aplaudându-l
entuziast, solicitându-i alte şi alte cântece.
— Hei, cântă „Way Down Yonder In no, “ ceru un bărbat pe
care Lauren îl recunoscu drept senatorul de Illinois.
Fremăta în ritmul muzicii ca şi toţi ceilalţi care stăteau în
jurul orchestrei.
— Cântă melodia noastră, o auzi pe Lovey spunându-i lui
Eugene, şi atunci simţi aceeaşi mândrie posesivă pe care o
ghicea în vocea celeilalte femei. Era şi cântecul ei? se întrebă.
Melodia se sfârși înainte ca să poată găsi răspunsul. Băgă
două degete în gură şi fluieră admirativ.
Toţi invitaţii se amuzau de entuziasmul ei şi simţi un val
de căldură în obraji, care se intensifică atunci când remarcă
privirea lui Sam plină de dragoste.
— Bis! strigă cineva, dar Sam clătină din cap.
— Nu, e de ajuns. Vom acosta în curând. Sunteţi cu toţii
bine-veniţi să rămâneţi cât doriţi, dar am de gând să-mi
petrec restul serii cu iubita mea.
Sosise, deci, timpul ca această poveste să se încheie, gândi
Lauren. Când Sam se apropie de ea, îi văzu pe Lovey şi pe
Eugene ridicându-se de la masă ca să se plimbe braţ la braţ
pe punte. Era momentul să-şi testeze teoria. Nervoasă, îşi
frânse mâinile, urmărindu-i pe cei doi şi repetând în minte
cuvintele pentru a fi sigură că le ştia corect înainte de a le
spune cu voce tare.
— Ce s-a întâmplat, Lauren? întrebă Sam.
191
 Nu-i răspunse, dar zise încet:
— Aş vrea ca Eugene să-şi petreacă restul zilelor lângă
Lovey şi să cunoască aceeaşi fericire pe care am avut-o eu
astăzi.
Sam o ajunse din urmă, o apucă de mijloc şi o trase spre
el.
— Nu ştiu ce te-a făcut să spui asta, dar sunt bucuros că o
aud.
Lauren zâmbi, dar nu se uită la el, ci spre Gene care o
ţinea posesiv de mână pe Lovey.
— Lauren?
— Mi-o doresc, te rog, murmură ea. Nu a fost o
transformare spectaculoasă. Eugene se opri brusc şi se
întoarse pentru a o privi în ochi, când clopotele începură să
sune. Unul, două, trei, patru deodată, apoi păru că toate
clopotele din oraş celebrau această clipă.
Toţi invitaţii se îndreptară spre balustradă, iar Sam o luă
pe Lauren după el ca să cerceteze miraculosul fenomen.
Clopotele continuau să sune şi Sam nu-şi dădu seama
când ea îl părăsi pentru a se apropia de Lovey şi Eugene.
— Am reuşit, îi spuse djinnului.
— Tu ai făcut-o, Lauren, zise el. Dar cum de ai ştiut?
— Secretul? Această generozitate este secretul vieţii. Sam
mi-a spus azi-dimineaţă. Nu vorbea despre tine sau despre
vrăji, sau dorinţe, dar când a spus-o, mi-am dat seama. Îi luă
mâna şi o apropie de faţa ei. Şi tu, Gene, mi-ai dezvăluit
această taină.
— Eu? Dar nu puteam. E împotriva regulilor, protestă el,
ca şi cum ar fi fost speriat că ar putea pierde acest dar al
mortalităţii, pe care tocmai îl primise.
Ea zâmbi clătinând din cap.
— Nu mi-ai oferit cheia. Mi-ai arătat numai cât de bun şi
darnic eşti. Nu conta că sfârşitul îţi era pe-aproape, ai
continuat să veghezi asupra mea, oferind totul şi necerând
nimic în schimb. Atunci am ştiut. Trebuia să renunţ la
ultima mea dorinţă pentru a te putea salva. Vraja, Gene, este
a dărui dragoste.
Lovey o strânse tare în braţe, în timp ce clopotele sunau de
192
parcă nu aveau să se mai oprească niciodată.
— Îţi mulţumesc, murmură ea, prea emoţionată pentru a
găsi altceva să zică.
Sam se apropie de ei.
— E ceva neobişnuit, n-am mai auzit aşa ceva până acum.
Mă întreb ce se întâmplă?
— Trebuie să fie o vrajă, spuse Lauren râzând.
— Aşa, deci, doamna mea are şi o parte mistică. Credeam
că ai renunţat să mai crezi în aşa ceva când ai mai crescut.
Se lipi de el şi îl îmbrăţişă.
— Tocmai m-am lecuit de asta.
— Am acostat, observă Eugene întinzându-i mâna lui Sam,
ca să-i mulţumească pentru invitaţie la petrecere. Cred că eu
şi Lovey o să ne mai plimbăm puţin prin oraş, până la
asfinţit.
Următoarele cincisprezece minute şi le petrecură luându-şi
rămas-bun de la invitaţi, care încă mai discutau despre
clopote în timp ce coborau pasarela spre chei.
Sam privi puntea goală.
— Cred că n-am rămas decât noi doi.
— Mai e echipajul, îi aminti Lauren.
— Sunt discreţi şi nu apar decât dacă îi chem, spuse el,
mângâind-o tandru dinspre coapse spre sâni.
Ea îi luă mâinile şi îi spuse:
— Am altceva mai bun de făcut cu mâinile tale acum.
La expresia lui întrebătoare, îl apucă de un deget şi îl duse
spre pian.
— Stai jos. Aş vrea să cânţi pentru mine.
Se aşeză pe bancă lângă el, sprijinindu-şi capul pe umărul
său, în timp ce degetele lui mângâiau clapele.
— Te-ai simţit bine astăzi, nu?
În ciuda momentului de relaxare, ea simţi un nod în
stomac. Se şi terminase? Ce o să se întâmple acum?
Sam se opri din cântat şi ridică din sprâncene întrebător.
— A fost bine, nu-i aşa?
— Desigur, dar acum e timpul ca trăsura Cenuşăresei să
se transforme într-un dovleac.
Sam negă din cap, degetele reluându-şi jocul pe clape,
193
într-un ritm lent.
— Nu. Ai uitat, Wendy. Suntem în Never-Never Land. Te-
am pierdut o dată, te-am lăsat să scapi. De data asta, vei
rămâne pentru totdeauna.
— Nu glumi, Sam. Nu acum.
— Cine glumeşte? Se întoarse pentru a fi cu faţa spre ea.
N-am fost niciodată mai serios ca acum. Vreau să rămâi aici
în New Orleans cu mine. Nu te întoarce la Chicago! O.K., nu-
ţi plac afacerile cu antichităţi. Nicio problemă. Poţi vinde
magazinul, poţi găsi o slujbă în publicitate, aici, sau îţi pot
asigura propria ta firmă, dacă vrei. Numai nu pleca.
— Chiar vrei să rămân? întrebă ea, pe un ton care trăda,
în acelaşi timp, uimirea şi bucuria.
— Sigur că vreau să rămâi. Ce crezi că s-a petrecut astă-
noapte? Nu am dorit niciodată ceva atât de mult.
Lauren îşi încleştă mâinile în poală şi dădu din cap. Totul
părea aşa simplu.
— Crezi în vrăji, Sam?
— Ce? Vrăjile de care mătuşa Edna vorbea întruna? Cu
spiriduşi?
Ochii lui Lauren se măriră de surpriză.
— Ştii ceva despre asta?
— Sigur, o ascultam discutând cu Till şi Toots. Dar, ca să-
ţi răspund la întrebare, nu. Nu cred în descântece şi covoare
zburătoare, ci în vraja pe care am făcut-o amândoi în pat azi-
noapte şi în cea care a fost astăzi când dansam şi te-am
sărutat. Cu alte cuvinte, iubito, cred în vraja ce se creează
când doi oameni care se iubesc sunt împreună.
Înainte ca ea să poată răspunde, el împinse băncuţa şi o
ridică în braţe. O aşeză pe pian şi o sărută pe buze, apoi
lunecă uşor spre ureche, pentru a coborî spre gât, în cele din
urmă.
Lauren abia mai respira sub acest asalt drăgăstos, dar
gândurile îi erau limpezi, pentru prima oară în acea zi. Îşi
dădea seama acum, cât de puternică fusese vraja lui Eugene,
când îl adusese în viaţa ei pe Sam. Nu-i povestise niciodată
iubitului ei despre asta. Adevărata vrajă fusese că se
îndrăgostise de persoana care trebuia, şi îşi dădea seama
194
acum, cât de mult se potrivea cu Sam. Era inteligent,
ambiţios în felul său, ba mai mult, nu se temea să-şi pună
visurile în aplicare.
— Spune-mi c-o să rămâi, murmură el, în timp ce o lungea
pe pian.
Ea zâmbi, întorcând capul pentru a-l săruta pe ureche şi
a-i şopti:
— Spune-mi cele trei cuvinte care să mă convingă.
— Dacă aceste trei cuvinte pe care le aştepţi sunt I Iove
you,4 nu trebuia să mi-o ceri. Asta ar fi fost următoarea
propoziţie pe care ţi-aş fi spus-o. La naiba, sigur că te iubesc.
Dându-şi capul pe spate, repetă cuvintele strigând înspre
oraşul care acum devenise liniştit. Apoi, cuprinzându-i faţa
cu palmele, privi în ochii ei şi repetă pe un ton serios. Te
iubesc din tot sufletul, Lauren.
Din pian, se auziră câteva note, fără ca cineva să fi atins
clapele, surprinzându-i pe amândoi. Brusc, Lauren înţelese.
Îşi epuizase dorinţele, iar Eugene nu mai era nemuritor, dar
pentru o clipă, vraja încă mai plutea în aer. Râsul ei pluti
împreună cu aceste ultime note.
— Ce aş mai putea spune, iubitule. Cântăm minunat
împreună.
— Dar eu n-am atins clapele, spuse el ridicând mâinile
pentru a fi mai convingător.
— Ştiu, nici n-ar fi fost nevoie. Cântai minunat când mă
sărutai. Mai cântă-mi, Sam.

4
I Iove you = te iubesc, în engleză (n.trad.).
195
 EPILOG

— Iat-o! spuse Lauren, arătând în dreapta, undeva înspre

mulţimea pasagerilor, spre micuţa cu părul cârlionţat. Casey!
Aici suntem!
Casey îi văzu pe Lauren şi pe tatăl său, şi expresia sa de
îngrijorare fu înlocuită de o bucurie nereţinută. Alergând cu
braţele deschise, îşi croi drum prin mulţime şi se aruncă în
braţele lui Sam.
— Bine ai venit acasă, Jazzy Lady, spuse Sam strângând-o
la piept.
Lauren îi văzu lacrimile în ochi. Ştia cât de importantă era
această revedere pentru el şi îşi simţi la rându-i ochii umezi.
Casey era, deci, Jazzy Lady după care fuseseră botezate
clubul şi iahtul. Nu ştiuse niciodată, deşi se întrebase de
unde proveneau aceste nume care o făcuseră geloasă.
În mai puţin de douăzeci de minute, toţi trei erau în
maşină, Lauren şi Sam amuzându-se de Casey care, aplecată
spre locurile din faţă, pălăvrăgea întruna.
— Nu-mi vine să cred că sunt aici! Pentru totdeauna,
exceptând vacanţele, când va trebui să mă întorc la New York
sau în Franţa. Ar fi trebuit să-i vezi, tati. Un circ întreg. Mă
învârteam cu un deget în gură susţinând că o să vomit, doar
ca să o înnebunesc pe mama, şi am reuşit.
— Nici nu mă îndoiam, râse Sam. Deci, ei au plecat în
Europa?
Casey ridică din umeri.
— Nu ştiu. Probabil. Când el a dat cu ochii de valizele
mamei, am crezut că-l loveşte damblaua. S-au certat, dar
erau ca doi porumbei când m-au văzut plecând. El se
prefăcea chiar că îi va fi dor de mine. Cred însă că-i stăteam
ca un ghimpe-n talpă, cum ar spune mătuşa Toots.
— Suntem fericiţi că eşti aici, zise Lauren strângând-o
196
drăgăstos de mână.
— Şi eu. Nu credeam că o să reuşeşti să rezolvi totul
îndeajuns de repede pentru ca să pot asista la nuntă. Aş fi
murit dacă n-aş fi putut lua parte la ceremonie.
— Am fi amânat-o dacă hârtiile n-ar fi fost gata la timp.
— Acum totul e oficial. Vă convine sau nu, de acum sunt
irevocabil a voastră.
— Irevocabil? întrebă Sam pe un ton glumeţ. Interesant
cuvânt, de unde l-ai pescuit?
În timp ce Sam şi Casey pălăvrăgeau, Lauren îşi lăsă
gândurile să zboare către ultimele patru luni. Cea mai
fantastică perioadă a vieţii sale.
Lauren se hotărâse să păstreze magazinul de antichităţi
până când putea să-şi găsească o slujbă în publicitate, care
să fie pe plac atât mătuşilor cât şi lui Eugene. Mai ales lui
Eugene. Acum el lucra pentru ea. La început, credea că va
găsi ceva în decurs de câteva săptămâni, dar cu cât numărul
firmelor pe care le vizita creştea, cu atât îşi dădea mai bine
seama cât de mult îi plăcea să fie propriul ei patron. De
altfel, căpătase o oarecare experienţă în domeniul
antichităţilor. Părea că va continua să se ocupe de asta la
nesfârşit.
Alexis Morgan, verişoara şi avocata lui Sam, făcuse o
cerere pentru ca Sam s-o poată creşte pe Casey. Janice se
luptase din răsputeri în primele luni, ca apoi să renunţe în
mod inexplicabil. S-a decis ca ea să rămână la şcoală în
Manhattan până la vacanţa de Crăciun, apoi să zboare spre
noul ei cămin în aceeaşi zi în care mama şi tatăl vitreg
urmau să plece în Europa.
Lauren nu va uita niciodată ziua în care Sam primise
vestea că fiica sa va sta de acum încolo în permanenţă cu el.
Rugase un prieten să-i ţină locul la club, apoi o dusese pe
Lauren la Antoine.
— Cred că ştii ce înseamnă asta, spusese el.
Lauren se aplecase peste masă pentru a-i lua mâna.
— Sigur că da. Înseamnă totul pentru tine. Ca şi pentru
mine, Sam. N-aş fi fost mai fericită nici dacă ar fi fost propria
mea fiică.
197
 — De fapt, asta voiam să spun. Casey şi cu mine avem
multe în comun, dar sunt anumite lucruri pe care fetiţele nu
le pot discuta cu tăticii.
Îi mângâia mâna, absent parcă, până când ea simţi răceala
inelului pe care i-l pusese pe deget.
Ochii i se măriră de uimire când văzu inelul de aur
împodobit cu un solitar auriu.
— Sam?
— Va avea nevoie în curând şi de o mamă, Lauren.
— Mă… mă ceri în căsătorie?
— Nu. Doream doar să-ţi arăt cum vor decurge lucrurile.
Se ridică şi se apropie de Lauren, care îl privea nedumerită.
— Sam, ce…
El îngenunche lângă ea şi îi sărută mâna.
— În general, nu sunt un tradiţionalist, Lauren, dar înţeleg
că mai sunt şi excepţii. Aceasta este una dintre ele. Deci…
Lauren Katheleen Kennedy, vrei să-mi faci onoarea de a
deveni soţia mea?
Lacrimile îi umplură ochii, în timp ce râsul i se înfiripa pe
buze. Sam rostise cele mai frumoase cuvinte, pe care le
auzise vreodată, pozând într-un personaj dintr-o epocă de
mult apusă. Zări însă o lucire diavolească în ochii săi şi
înţelese că, în realitate, Sam era cu totul altfel. Râzând
iarăşi, îl lăsă să aştepte.
— Nu vrei să te ridici? Se uită lumea la noi.
Sam păru jignit, dar se ridică imediat săltând-o şi pe ea în
acelaşi timp.
— Mă răneşti, Lauren. Eu repet de săptămâni şi tu râzi.
— Eşti incorigibil. Îmi cer scuze. A fost o cerere minunată.
— Nu prea am fost eu însumi, nu?
Lauren îl mângâie pe obraz şi îi răspunse serios, de data
asta:
— Te iubesc, Sam.
— Şi eu te iubesc, dar ai dreptate, lumea ne priveşte şi ar
trebui s-o facem cum trebuie. În stilul meu.
Înainte ca ea să-l poată întreba care era stilul lui, o strânse
la piept şi o privi în ochi.
— Sunt nebun după tine, iubito. Mi-ai intrat pe sub piele,
198
dându-mi o mâncărime şi va trebui să mă scarpin o viaţă. În
plus, sunt al naibii de obosit să mă tot vântur de la tine la
mine şi înapoi, pentru a gusta din dulceaţa nopţilor noastre.
Tonul deveni serios când continuă: Vreau să facem copii şi să
îmbătrânim împreună.
Cu coada ochiului, Lauren putu vedea toate privirile
îndreptate spre ei, dar abia le băgă în seamă întâlnind
privirea iubitului ei.
— Te iubesc, Sam, şi îmi doresc tot ceea ce îţi doreşti şi tu.
Sam se întoarse către ospătarul care aştepta câţiva paşi
mai încolo.
— Ne căsătorim, omule. Adu nişte şampanie. Adu pentru
toată lumea.
Auzi aplauzele şi murmurele asistenţei. Dar totul păru
îndepărtat şi ireal când Sam o sărută cu buzele lui fierbinţi şi
dornice. După o clipă, îi şopti la ureche:
— Plăteşte şi ia o sticlă. Vreau să sărbătorim în doi.
Această sărbătoare fu la fel de extraordinară ca şi seara
care o precedase. Făcură dragoste, tandru, ştiind că de acum
înainte toate nopţile vor fi ca aceasta. Sam o conduse în
dormitor, o aşeză pe pat şi o rugă să închidă ochii. Avea un
dar de logodnă pentru ea.
— Dar Sam, mi-ai dat deja un cadou minunat. Inelul este
tot ceea ce îmi doream.
— Cred că îţi va plăcea şi acesta. Nu deschide ochii.
Lauren auzi cum pune ceva greu pe podea, lângă picioarele
ei, şi auzi un scârţâit.
— Sam! protestă ea, încercând să nu tragă cu ochiul.
— O secundă, numai.
Ochii i se deschiseră pe gramofonul cumpărat cu câteva
luni în urmă.
— Uitasem. Spuneai că îl cumperi pentru aniversarea
cuiva.
— Am minţit.
— Atunci de ce l-ai cumpărat?
Sam ridică din umeri.
— Era singurul pretext pe care îl puteam invoca pentru a
te vedea în ziua aceea. Ştiam că te irită prezenţa mea. Urma
199
să ţi-l dau mai târziu, poate, ca pe un dar de despărţire dacă
ai fi plecat la Chicago. Apoi, m-am gândit că ar putea fi un
dar de Crăciun. Oricum, o logodnă e o ocazie deosebită.
Lauren era emoţionată. Nu atât de surpriză, cât de faptul
că el recunoscuse că nu găsise altă scuză pentru a se întâlni
cu ea. Îi luă faţa în palme şi îl sărută.
— Te iubesc, Sam North.
— Ştiu.

Lauren îi informă pe Eugene şi Lovey chiar a doua zi

despre planurile lor. Erau entuziasmaţi, dar observă o privire
ciudată când anunţă data căsătoriei.
— Ce e? Care-i problema?
O nouă privire ciudată, apoi Lovey răspunse:
— Vom fi acolo, desigur.
— Ştiu că vă bucuraţi pentru mine, dar ceva nu e în
regulă. Ce anume?
— Nimic, Lauren. Unde va avea loc ceremonia?
Le povesti despre ce plănuiseră ea şi Sam, dar după ce
Lovey plecă, îl luă la întrebări pe Eugene:
— O.K., ceva nu merge. Vreau să-mi spui despre ce e
vorba.
— Nu mare lucru. Lovey şi cu mine ne căsătorim. Tocmai
voiam să-ţi spunem, când ne-ai anunţat vestea cea mare. Nu
voiam să-ţi stricăm plăcerea.
Lauren scoase un chiot de bucurie, îmbrăţişându-l pe
Eugene. Îşi dădu imediat seama care era problema.
— Aţi ales aceeaşi zi, nu-i aşa? De aceea eraţi stânjeniţi.
— Da, dar nu e o problemă. O s-o amânăm. Ce mai
contează o lună, două sau trei când avem tot restul vieţii
mulţumită ţie?
— O lună-două?
— Sau trei. Depinde când va fi liber vărul meu.
— Cred că îmi scapă ceva, Gene. Ia-o de la capăt. Ce
amestec are vărul tău în asta? Despre care văr vorbeşti?
Eugene se aşeză pe tejghea.
— Lovey şi cu mine nu ne putem căsători la biserică. Nu
am certificat de naştere. Shamu a fost de acord să vină şi să
200
oficieze căsătoria în prima săptămână din decembrie. Ştii, el
a fost preot înainte de a deveni djinn, şi atunci ne-am gândit
că ne poate da binecuvântarea.
— Atunci faceţi cum aţi hotărât. Sam şi cu mine putem
schimba mai uşor data căsătoriei.
— Sigur, nu te deranjează?
— Sigur că nu.
Faţa lui Eugene se lumină.
— Te descurci câteva clipe fără mine? Vreau să-i spun lui
Lovey vestea cea bună, zise Eugene sărind de pe tejghea.
Pentru un om aşa deschis, a devenit cam tăcută de când am
aflat de copil.
Era aproape la uşă, când Lauren îl opri.
— Copil! Eugene, stai! Ce copil?
— Aoleu, cred că am uitat să-ţi spunem, în toată euforia
asta. Îşi petrecu degetele pe după nişte revere imaginare, îşi
bombă pieptul şi, zâmbind cu gura până la urechi, spuse:
Da, bătrânul o să fie tată. Lovey era un pic îngrijorată,
pentru că bate spre patruzeci, dar doctorul a spus că totu-i
în regulă.
Fără să se mai gândească, Lauren întoarse plăcuţa de la
uşă pe partea pe care scria „Închis“ şi zise:
— Vin cu tine!

Era răcoare în dimineaţa când se căsătoriră Lovey şi

Eugene, dar mica adunare nu se sinchisi de asta.
Shamu, pe care Eugene îl descrisese odată ca pe o balenă,
arăta într-adevăr aşa, în acea dimineaţă. Stătea în mijlocul
parcului, îmbrăcat în smoching şi cu pălărie. Lovey şi Gene
erau îmbrăcaţi după moda beatnic. Ea într-o rochie brodată,
lungă până la glezne, el cu blugi largi şi o bluză de un roşu
strălucitor. Amândoi purtau mărgele la gât şi flori în păr.
Ceremonia dură mai puţin de cincisprezece minute. Apoi,
invitaţii, „preotul“, mirele şi mireasa traversară oraşul
înghesuiţi în maşini, pentru a ajunge la catedrala unde Sam
şi Lauren urmau să schimbe inelele, două ore mai târziu.
Sam sugerase să se căsătorească în aceeaşi zi. De fapt,
chiar îşi doreau o dublă ceremonie. Judith Kennedy, însă,
201
făcu o criză de isterie când află despre proiectul fiicei sale de
a se căsători în parc. Eugene refuzase o ceremonie obişnuită,
aşa că se ajunsese la un compromis. Întâi parcul, apoi
catedrala cu toate podoabele. Rochie de satin cu trenă,
coroniţă şi voal pentru Lauren. Smoching alb, domnişoare de
onoare în rochii de mătase de culoarea caisei şi sute de flori.
Era o zi minunată, se gândi Lauren în vreme ce se retrase
într-un colţ liniştit. Până şi mama ei părea satisfăcută,
remarcă ea, zărind-o cum pălăvrăgeşte cu Tillie şi Toots în
celălalt capăt al sălii. Avuseseră o mică altercaţie când
Lauren nu voise să renunţe la ideea unei recepţii Cajun,
după ceremonie, dar, când orchestra începu să cânte Fa da-
do şi Sam o luă pe Lauren la dans, o văzu pe mama sa
bucurându-se laolaltă cu ceilalţi şi bătând din palme în
ritmul muzicii.
— Te distrezi, iubito? o întrebă soţul ei când ajunseră pe
ringul de dans.
— Extraordinar, strigă ea pentru a acoperi orchestra. Nu
mai putură vorbi câteva minute, iar când melodia se sfârşi,
era prea ameţită ca să poată spune ceva. Sam o conduse la
masa pe care o împărţeau cu ceilalţi doi tineri căsătoriţi şi cu
Casey, pe care o întrebă acelaşi lucru.
— Da, tată, e minunat. M-am hotărât să arăt ca Lauren
când mă voi căsători, dar aş vrea ca Shamu să oficieze
ceremonia în parc. Mi-au plăcut atât de mult Eugene şi
Lovey, răspunse ea, mândră de accentul sudic pe care îl
învăţase de la Gene. Apoi, pentru a-l flata pe tatăl său,
adăugă: Şi soţul meu va trebui să compună un cântec pentru
mine, aşa cum ai făcut tu pentru Lauren, pe care îl va cânta
la petrecere.
— Cred că ai să găseşti omul potrivit care să-ţi
îndeplinească toate dorinţele, răspunse Sam, privind-o pe
Lauren peste capul fiicei sale.
— Sigur. Shamu spune că tot ce-ţi trebuie este puţină
vrajă.
Lauren zâmbi, întorcând capul pentru a-i vedea pe Lovey
şi Gene. Îşi lăsă ochii în poală când djinnul îi făcu cu ochiul.
Şi trei dorinţe, Casey, adăugă ea în gând.
202