Nicolae Labiş

Meşterul

Meşter valah, azi nume de fântână,

Crescut din lutul ce l-ai plămădit
În sprintenă zidire cu trei turle
Şi ce dantelată de granit,
Din cântece pierdute până astăzi
Şi din puterea visului vânjos
Ai închegat, cu palme bătucite,
Minunea de la Argeş mai în jos.

Un om bărbos ţinea o floare albă

În aspre palme, mângâind-o blând...
Căzut în iarbă şi secat de vlagă,
O doină tristă îngâna în gând.
Priveai. Şi-un dor tulburător te-ncinse
Lui să-i închini nemaivăzut altar,
Să stea pe plaiul aspru, precum floarea
În palme bătucite de plugar.

Visai să vezi sub bolţile rotunde

Şi-n fumul pâlpâit de lumânări,
Pe lemnul zugrăvit cu lut şi soare
Chipul pălmaşilor acestei ţări.
Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi
Ca zdrenţe vii părerile de rău,
Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii
Inima ta, tot ce-ai avut al tău.

Dar ţi-ai simţit-o renăscând cu larmă

În dangătul de clopot, presimţit
Al veacurilor multe, viitoare,
Tu, prometeu român, purtând alt mit
Când ridicat pe cea mai-naltă turlă,
Cu glas profetic, domnului despot,
De-ai să mai poţi clădi la fel minune,
I-ai dat răspunsul răzvrătit: - Mai pot!

Orbind cu pirozeaua de pe cuşmă,

Şi îndreptând hangerul de la gât,
Domnul ţintea profilul pietrei, fraged,
Cu ochi pizmuitor şi mohorât.
El jinduia numai a lui să fie
Tot ce-ai putut, plătind din tine, da.
Ca piatra de pe frunte să-i lucească
Rugul unic suit pe jertfa ta.

Când schelele curmate se surpară

Păreai atât de neînvins sub nori,
Încât cu slabe aripi de şindrilă
Ai fi putut spre alte zări să zbori.
Dar dragostea pământului şi-a ţării
Te-a prăvălit pe câmpul fumuriu,
Ca să ţâşneşti în veci de veci, fântână,
De jertfă şi de cântec pururi viu.

S-a destrămat sub piatră-n mănăstire

Cel ce demult a poruncit ca domn,
Fântâna curge-n brazde şi-n ulcioare,
Fără odihnă,
      fără uitare,
            fără somn.

Nicolae Labis
Mama

N-am mai trecut de mult prin sat si-mi spune

Un om ce de pe-acasa a venit
Cum c-a-nflorit la noi malinul
Si c-ai albit, mamuca, ai albit.

Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnava.

Eu nu stiu cum să cred atatea vesti,
Când din scrisori eu vad precum matale
Din zi în zi mereu intineresti.

Comunistului
poezie [ ]

-------------------------
de Nicolae Labiș [Nicolae_Labis ]
2005-08-05  |     |  Înscris în bibliotecă de nicollè pierre

Sufletul tău nu-i ascuns,

Larg,ți-l deschizi afară,
Totuși deplin i-am pătruns
Cea mai intimă cămară?

Simt cum distinct în adînc

Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează o strună
Și sufletul-ntreg îți răsună.

Lumea amorfă cîștigă

Timbru de limpezi cristale
Cînd patima-n șopot ori tunet și-o strigă
Strunele tale.

E primăvară și vînt,
Frigul domnește alături cu soarele
Scutură frigul firul plăpînd
Soarele umflă în matcă izvoarele.

Mari arături s-au întins pe pământ,

Sevele prind din pămînt să emane
Noua sămînță-ncolțită curînd
Printre străvechi vegetații dușmane.

Pașii tăcuți,apăsați,ți-i petreci

Peste gliile umede și încă reci,
Simțiri omenești parcă-nvie în glie,
Să prindă frenetica ta melodie.

Cîtă putere consumi

Să naști vibrația ce schimbă lumi,
Vechi vegetații să cadă pe rînd,
Să crească sămînța-ncolțită curînd!

Cresc albe flori din a gliilor sucuri

Cad în văzduh,sure flori de ninsoare,
Cresc din pămînt albe flori și te bucuri
Cad în vazduh sure flori și te doare.

Bucurie,durere,în tine se-mbină-

Blîndă lumină –tăioasă lumină-
Naltă vibrație împrăștie-n fire
Și pentru creștere,și pentru pieire.
Vibrație-pentru zidiri de granit,
Vibrație pentru om obidit,
Vibrație pentru visare,
Inimă,lacrimă,floare,
Pentru greșeală,pentru păcat,
Pentru copil și bărbat,
Pentru speranță,vibrație,
Pentru ale dansului ritmuri și grație,
Pentru dansul în flăcări și roți-
Nimic pentru tine,tot pentru toți.

Simt cum distinct în adînc

Stropii de cîntec se strîng,
Acolo vibrează puternic o strună
Și-o lume întreagă răsună.