Nr.

11-12, 2011 A vocatul P oporului

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului. După acest act istoric, Adunarea Generală a recomandat statelor-membre să nu precupeţească nici
unul din mijloacele care le stau la dispoziţie pentru a publica textul Declaraţiei şi „pentru a face astfel ca el
să fie distribuit, afişat, citit şi comentat, în principal în şcoli şi în alte instituţii de învăţământ, indiferent de
statutul politic al ţărilor sau teritoriilor”. Găsiţi textul Declaraţiei în Tratate internaţionale, Ediţie oficială, vol.1,
Chişinău, 1998, pag.11-17.

În scopul bunei  exercitări a profesiei de avocat, Consiliul Uniunii Avocaţilor a elaborat STRATEGIA
UNIUNNII AVOCAŢILOR şi RECOMANDĂRI PRIVIND CUANTUMUL ONORARIILOR AVOCAŢILOR ŞI
COMPENSAREA DE CĂTRE INSTANŢELE DE JUDECATĂ A CHELTUIELILOR DE ASISTENŢĂ JURIDICĂ. Vă
propunem pentru discuţie aceste proiecte, anunţându -Vă că aşteptăm, la adresa Uniunii Avocaţilor,
orice propuneri de îmbunătăţire, prin omitere, reducere sau completare a ideilor incluse în aceste
proiecte.

PROIECT
Strategia Uniunii Avocaţilor
pentru perioada 2012-2015

Introducere Acţiuni prioritare:

Strategia Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova pentru
perioada 2012-2015 este elaborată în vederea consolidării insti-
tuţiei avocaturii în Republica Moldova, pentru a ridica reputaţia
avocaţilor în societate, pentru a asigura administrarea eficientă a
instituţiei avocaturii şi implicarea mai activă a Uniunii Avocaţilor
în soluţionarea problemelor cu care se confruntă avocaţii, inclu-
siv, autorităţile de stat.
Având în vedere faptul că, în prezent, calitatea asistenţei juri-
dice calificate („CAJC”) acordate de avocat nu este de cel mai înalt
nivel, mediul nu este întotdeauna favorabil practicării profesiei,
iar reputaţia instituţiei avocaturii are de suferit, Consiliul Uniunii
Avocaţilor a decis să elaboreze o strategie de dezvoltare a instituţiei
avocaturii pentru următorii 4 ani.
Priorităţile Strategiei Uniunii Avocaţilor:
• Creşterea nivelului CAJC acordate de avocat.
• Îmbunătăţirea mediului pentru practicarea profesiei de
avocat.
• Îmbunătăţirea şi consolidarea reputaţiei instituţiei avoca-
turii în societate.
Pentru implementarea acestor priorităţi, Strategia propune un
şir de acţiuni, care vor face posibilă realizarea obiectivelor enunţate.
I. Creşterea CAJC acordate de avocat
Obiective:
• Crearea, în interiorul profesiei, a mecanismelor de asigurare
a CAJC oferite de avocaţi.
• Promovarea specializării avocaţilor.
• Crearea mecanismului de instruire iniţială a stagiarilor.
• Asigurarea unui sistem funcţional de accedere în profesie
a celor mai competenţi candidaţi.
• Organizarea şi coordonarea procesului de formare profe-
sională continuă.
1. Schimbarea modului de administrare a Cabinetului avo-
catului („CA”) şi a Biroului asociat de avocaţi („BAA”) prin
elaborarea ghidului bunelor practici de administrare a
unui CA/BAA (care să conţină recomandări referitoare la
administrarea CA/BAA, evidenţa contabilă, raportarea
fiscală, formarea şi aplicarea onorariilor, evidenţa lucrului
avocatului etc.), ghidului bunelor practici de acordare a asis-
tenţei clienţilor şi ghidului bunelor practici de comunicare
cu clienţii (care să conţină recomandări cu privire la modul
de raportare a muncii efectuate, aplicarea tehnologiilor
moderne de comunicare etc.).
2. Organizarea seminarelor, a discuţiilor publice cu privire la
CAJC acordate de avocat.
3. Examinarea practicii internaţionale cu privire la mecanis-
mele interne de asigurare a CAJC (spre exemplu, revizuirea
dosarelor finisate, observarea avocatului în procesul acor-
dării asistenţei juridice, crearea sistemelor de încurajări şi
distincţii, evaluarea colegială a avocaţilor etc.) şi selectarea
practicilor relevante pentru Republica Moldova.
4. Identificarea şi implementarea unui mecanism de spe-
cializare a avocaţilor, precum şi crearea unor metode de
interesare a avocaţilor în specializarea pe domenii.
5. Elaborarea cursurilor de formare iniţială a stagiarilor în
vederea pregătirii acestora pentru acordarea asistenţei
juridice pe parcursul stagiului profesional, precum şi pentru
susţinerea examenelor de admitere în profesie.
6. Revizuirea modalităţii de organizare a examenelor de
admitere în profesie din perspectiva asigurării unui proces
echitabil şi transparent, pentru a selecta candidaţii cei mai
competenţi şi a exclude evaluarea arbitrară şi subiectivă
a lucrărilor.
7. Identificarea posibilităţilor de remunerare a formatorilor
pentru predarea în cadrul orelor de formare profesională

1
A vocatul P oporului
continuă, inclusiv prin obţinerea granturilor de la finanţa-
tori, precum şi prin orientarea interesului avocaţilor spre
predarea orelor respective prin echivalarea unei ore predate
cu două ore ascultate.
8. Crearea unui mecanism de acreditare şi de înscriere la orele
de pregătire profesională continuă din cadrul diverselor
seminare, conferinţe, mese rotunde de profil, inclusiv in-
ternaţionale.
9. Încurajarea CA şi BAA pentru a investi în procedee noi şi
inovatoare de lucru cu clienţii, prin susţinerea informaţio-
nală şi prin organizarea seminarelor de profil.
10. Încurajarea CA şi BAA pentru a apela la noile tehnologii
informaţionale în cadrul activităţii, inclusiv prin susţinerea
informaţională şi prin organizarea seminarelor de profil.
11. Conlucrarea eficientă cu Consiliul Naţional de Asistenţă
Juridică Garantată de Stat.
Avantaje:
• administrarea eficientă a CA şi a BAA;
• înţelegerea problemelor legate de CAJC acordate şi munca
individuală a fiecărui avocat asupra rezolvării lor;
• specializarea avocaţilor în diverse domenii;
• crearea, pentru toţi avocaţii, a oportunităţilor de a acumula
noi cunoştinţe şi abilităţi prin participarea la orele de pre-
gătire profesională continuă;
• învăţarea prin predare pentru avocaţii care vor preda cursuri
în cadrul orelor de pregătire profesională continuă;
• creşterea eficienţei muncii avocaţilor prin implementarea
procedurilor noi şi inovatorii şi a tehnologiilor noi;
• îmbunătăţirea relaţiilor cu clienţii şi sporirea gradului de
satisfacţie a clienţilor faţă de asistenţa acordată de avocat;
• creşterea onorariilor avocaţilor ca urmare a îmbunătăţirii
calităţii asistenţei acordate de avocat.
II. Îmbunătăţirea mediului pentru practicarea
profesiei de avocat
Obiective:
1. Eficientizarea activităţii Consiliului Uniunii Avocaţilor.
2. Eficientizarea activităţii Uniunii Avocaţilor în privinţa for-
mării bugetului şi a folosirii eficiente a resurselor financiare
şi umane.
3. Instruirea sistematică a conducerii şi a personalului Uniunii
Avocaţilor cu privire la practicile eficiente de administrare.
4. Creşterea transparenţei activităţii Uniunii Avocaţilor.
5. Asigurarea activităţii de lobby a intereselor avocaţilor prin di-
verse proiecte legislative şi prin promovarea iniţiativei acestora
la elaborarea unor proiecte legislative.
6. Elaborarea unor măsuri pentru a încuraja stagiarii/avocaţii să
lucreze în raioane, unde sunt foarte puţini avocaţi.
7. Obţinerea finanţării externe prin granturi oferite pentru
consolidarea instituţiei avocaturii.
8. Îmbunătăţirea cooperării internaţionale cu alte barouri,
asociaţii şi uniuni de avocaţi din alte ţări.
9. Monitorizarea chestiunilor legate de onorariile avocaţilor
şi eficientizarea acestora.
10. Schimbarea atitudinii instanţelor de judecată în cauzele
privind compensarea adecvată a cheltuielilor de asistenţă
juridică.
Acţiuni prioritare:
1. Specializarea membrilor Consiliului Uniunii Avocaţilor,
astfel încât fiecare membru al Consiliului să fie responsabil
de realizarea anumitor obiective ale Strategiei Uniunii Avo-
caţilor, cu formarea Comitetelor pe domeniile respective,
coordonate de 1-2 membri ai Consiliului, precum:
• Comitetul Relaţii cu instituţiile de stat va îndeplini acţiunile
2
Nr. 11-12, 2011
de iniţiativă legislativă şi de lobby pe proiecte legislative ce
ţin de interesul profesiei de avocat (numirea unor membri
ai Consiliului UA pentru a coordona activitatea Uniunii
Avocaţilor în procesul de elaborare a proiectelor actelor
legislative de către Ministerul Justiţiei al RM).
• Comitetul Consultare care va menţine legătura permanentă
cu avocaţii şi va înregistra/procesa propunerile, contribu-
ţiile şi părerile acestora cu referire la iniţiativele legislative
ale Guvernului sau ale Uniunii Avocaţilor, la organizarea
lobby-ului.
• Comitetul Relaţii cu finanţatorii externi, care ar elabora
propuneri de proiecte şi le-ar prezenta în vederea obţinerii
finanţării de la donatorii externi, precum: PNUD, NORLAM,
ABA/ROLI, Fundaţia Soros Moldova, Fundaţia Germană
pentru Colaborarea Juridică Internaţională (IRZ) ş.a.
• Comitetul Cooperare internaţională, care ar asigura con-
tactul permanent şi schimbul constant de informaţii dintre
Uniunea Avocaţilor şi asociaţiile profesionale internaţionale
ale avocaţilor şi uniunile avocaţilor din alte ţări.
• Comitetul Îmbunătăţirea CAJC acordate de avocaţi.
• Comitetul Îmbunătăţirea reputaţiei instituţiei avocaturii
în societate.
• Comitetul Organizare a profesiei de avocat.
• Comitetul Pregătire profesională şi accedere în profesie.
• Comitetul Asistenţă juridică garantată de stat.
• Comitetul Colaborare cu Asociaţia Judecătorilor.
• Comitetul Evaluare a prestaţiei judecătorilor.
• Comitetul Colaborare cu procuratura.
• Pe lângă membrii Consiliului Uniunii Avocaţilor, comitetele
vor atrage şi vor fi completate cu avocaţi cu iniţiativă, inte-
resaţi să contribuie cu munca, experienţa şi aptitudinile lor
la dezvoltarea profesiei, inclusiv avocaţi tineri.
2. Selectarea şi numirea Secretarului General al Uniunii
Avocaţilor.
3. Antrenarea de către Decani a avocaţilor din circumscripţii
în activitatea nemijlocită a Barourilor prin constituirea
consiliilor, a diferitor grupuri de lucru etc.
4. Susţinerea Asociaţiei Avocaţilor Tineri care ar asigura evi-
denţierea problemelor cu care se confruntă avocaţii tineri,
utilizarea potenţialului acestora, antrenarea avocaţilor tineri
în activităţile Uniunii Avocaţilor şi ale Barourilor, în activi-
tatea de cooperare internaţională a Uniunii Avocaţilor etc.
5. Menţinerea unui buget unic al Uniunii Avocaţilor, cu
delimitarea ramurilor bugetare respective pentru cheltu-
ielile fiecărui Barou, precum includerea în bugetul Uniunii
Avocaţilor a cheltuielilor necesare pentru funcţionarea şi
exercitarea funcţiilor Barourilor.
6. Diversificarea surselor de venit ale Uniunii Avocaţilor prin
atragerea surselor din bugetul de stat cu scopul instruirii avo-
caţilor, inclusiv prin coordonarea de către Uniunea Avocaţilor
a programelor de instruire oferite de către donatorii externi,
precum şi încheierea unui acord de colaborare cu Institutul
Naţional al Justiţiei care să le permită avocaţilor, în anumite
condiţii, să participe la instruirea oferită de către Institut.
7. Îmbunătăţirea schimbului de informaţii dintre Consiliul
Uniunii Avocaţilor şi membrii acestuia, în ambele direcţii,
inclusiv prin îmbunătăţirea calitativă şi cantitativă a infor-
maţiei plasate pe site-ul http://www.avocatul.md, precum şi
prin crearea unei reţele funcţionale de comunicare internă
(intranet), accesibilă doar pentru avocaţi, care ar facilita
pregătirea profesională continuă a avocaţilor, ar permite
difuzarea electronică a publicaţiilor Uniunii Avocaţilor,
plasarea seminarelor în varianta video ş.a.
8. Reorganizarea relaţiilor cu donatorii străini, precum: PNUD,
ABA/ROLI, NORLAM, Fundaţia Soros Moldova, Fundaţia Ger-
Nr. 11-12, 2011
mană pentru Colaborarea Juridică Internaţională (IRZ) ş.a.
9. Stabilirea schimbului profesional de informaţie şi de ex-
perienţă dintre barourile, asociaţiile şi uniunile de avocaţi
din alte ţări în vederea îmbunătăţirii activităţii Uniunii
Avocaţilor.
10. Organizarea de mese rotunde, seminare, conferinţe inter-
naţionale în probleme actuale în domeniul avocaturii cu
scopul identificării metodelor de soluţionare a acestora.
11. Asigurarea creşterii onorariilor avocaţilor prin sistema-
tizarea şi mediatizarea informaţiei cu privire la asistenţa
acordată de aceştia.
12. Implementarea unui mecanism de colectare a informaţiei
cu privire la atitudinea şi practica instanţelor judecătoreşti
în raport cu compensarea cheltuielilor de judecată pentru
asistenţa juridică acordată de avocaţi.
13. Identificarea şi implementarea unui mecanism eficient
de comunicare cu Curtea Supremă de Justiţie în vederea
modificării practicii judiciare de diminuare nejustificată
a onorariilor avocaţilor; contribuirea la elaborarea şi pro-
movarea unui cadru normativ clar legat de compensarea
echitabilă de către instanţele judecătoreşti a cheltuielilor
de judecată pentru asistenţa juridică acordată de avocaţi,
suportate de clienţii-parte în proces.
Avantaje:
• Eficientizarea activităţii Uniunii Avocaţilor.
• Promovarea intereselor instituţiei avocaturii prin îmbună-
tăţirea comunicării cu instituţiile de stat, prin activitatea de
lobby şi prin promovarea iniţiativelor legislative.
• Obţinerea finanţării externe, care ar permite investiţii sub-
stanţiale în dezvoltarea instituţiei avocaturii.
• Îmbunătăţirea comunicării cu barourile, asociaţiile şi uni-
unile de avocaţi din străinătate, ceea ce va crea posibilităţi
de schimb de informaţie şi experienţă.
• Îmbunătăţirea comunicării între Uniunea Avocaţilor şi
avocaţi.
• Reducerea riscurilor de neplată a onorariilor avocaţilor.
• Creşterea onorariilor avocaţilor.
• Schimbarea practicii judiciare cu referire la compensarea
onorariilor avocaţilor.
III. Îndreptarea şi consolidarea reputaţiei
instituţiei avocaturii în societate
Obiective:
1. Crearea şi mediatizarea unei practici bogate a activităţii
pro bono.
2. Diseminarea şi mediatizarea informaţiei referitoare la
avocatură.
3. Crearea unui mecanism eficient de responsabilizare a avo-
caţilor prin revizuirea normelor deontologice ale avocaţilor,
instruirea în domeniul deontologiei şi publicarea hotărâ-
Dacă ai o problemă şi o poţi rezolva, de ce mai eşti îngrijorat?
Dacă ai o problemă şi nu o poţi rezolva, de ce mai eşti îngrijorat?
Sa nu laşi să treacă o zi fără să vezi,
fără să auzi sau fără să citeşti ceva frumos.
A vocatul P oporului
rilor Comisiei de Etică şi Disciplină pe pagina de internet a
Uniunii Avocaţilor.
4. Îmbunătăţirea şi diversificarea formelor de comunicare, de
colaborare şi de odihnă a avocaţilor.
Acţiuni prioritare:
1. Crearea unui mecanism de monitorizare şi înregistrare a
orelor lucrate de avocaţi pro bono.
2. Mediatizarea intensă a informaţiei obţinute cu privire la
activitatea pro bono a avocaţilor.
3. Încadrarea avocaţilor stagiari în activităţi de acordare a
asistenţei pro bono şi impunerea unui număr minim de
ore lucrate pro bono.
4. Crearea unor programe de acordare a asistenţei pro bono
de către avocaţi, cu ajutorul finanţării externe.
5. Diseminarea şi mediatizarea informaţiei referitoare la CA şi
BAA, la tipul şi condiţiile asistenţei acordate de avocat, la
drepturile şi obligaţiile persoanei şi adresarea la avocat în
momentul încălcării acestora.
6. Instituirea şi celebrarea Zilelor Uniunii Avocaţilor şi ale
Barourilor, crearea unei proceduri solemne de accedere
în profesie, celebrarea Zilei Juristului, organizarea zilelor
uşilor deschise, organizarea seminarelor şi conferinţelor
tematice, precum şi transformarea Adunărilor Generale ale
Barourilor şi a Congreselor Uniunii Avocaţilor în platforme
de comunicare şi dezbateri constructive.
Avantaje:
• Sporirea numărului de ore a activităţii pro bono, ceea ce va
conduce la îmbunătăţirea reputaţiei avocaţilor şi creşterea
numărului de clienţi.
• Creşterea încrederii societăţii în instituţia avocaturii.
• Acumularea de experienţă pentru avocaţii stagiari.
• Îmbunătăţirea reputaţiei instituţiei avocaturii prin schim-
barea atitudinii faţă de aceasta în societate.
• Creşterea onorariilor avocaţilor.
IV. Modificarea Strategiei
• Pe măsura parvenirii unor propuneri constructive de la co-
munitatea avocaţilor, Consiliul UA le va studia şi va examina
oportunitatea modificării şi completării prezentei strategii.
Alte aspecte
În decurs de două luni de la numire, Secretarul General al
Uniunii Avocaţilor va elabora un Plan de acţiuni şi de mecanisme
de evaluare/indicatori de implementare. De asemenea, Secretarul
General şi membrii Consiliului UA vor prezenta la Adunările
Generale ale Barourilor şi la Congresele Uniunii Avocaţilor
rapoarte detaliate cu privire la implementarea Strategiei şi a
Planului de acţiuni.
(Dalai Lama)
(Goethe)
3
A vocatul P oporului
RECOMANDĂRI privind cuantumul onorariilor avocaţilor
şi compensarea de către instanţele de judecată a
cheltuielilor de asistenţă juridică
I. Recomandarea privind cuantumul
onorariilor orare şi fixe
1. Prezenta Recomandare se va aplica împreună cu prevederile
Legii cu privire la avocatură şi cele ale Statului profesiei de
avocat, care reglementează remunerarea muncii avocaţi-
lor. Drept izvor de referinţă în materie de metodologie la
stabilirea formelor de asistenţă juridică şi a modalităţilor
de remunerare a avocaţilor se va aplica şi Regulamentul
cu privire la mărimea şi modul de remunerare a avocaţilor
pentru acordarea asistenţei juridice calificate garantate de
stat, aprobat de Consiliul Naţional pentru Asistenţă Juridică
Garantată de Stat, dar cu excluderea prevederilor referitoare
la calculul onorariilor în „unităţi convenţionale”.
2. Contractele de asistenţă juridică trebuie să fie întocmite în
formă scrisă şi înregistrate în modul stabilit.
3. Avocaţilor li se recomandă să stabilească tarife orare sau
fixe proprii, care să fie practicate constant pe parcursul
anumitor perioade de timp. De asemenea, se recomandă
revizuirea periodică (de ex., anuală) a tarifelor proprii, ţinând
cont de experienţa acumulată în ariile proprii de practică,
precum: rata inflaţiei, creşterea coşului minim de consum,
alte circumstanţe economice şi criterii obiective.
4. Se recomandă ca tarifele orare sau fixe să fie comunicate clien-
ţilor din timp, în aşa mod ca, atunci când se negociază tariful
forfetar, să se poată face referinţă la acel orar pentru a explica
suma onorariului. Mai mult, dacă se va conveni cu clientul (şi)
asupra unui onorariu de succes, avocatul i-ar putea acorda
clientului anumite reduceri la onorariul orar sau fix.
5. Un diapazon rezonabil şi recomandabil pentru mărimea
tarifelor orare ale avocaţilor din Republica Moldova este
între 50 şi 150 euro/oră, deşi avocaţii sunt absolut liberi
să-şi stabilească tarifele orare şi în afara diapazonului men-
ţionat. Stabilirea unor tarife orare mai mari de 150 euro/
oră sau mai mici de 50 euro/oră va depinde exclusiv de
înţelegerea părţilor.
6. În cazul în care se optează pentru un tarif orar, avocaţii vor
ţine evidenţa strictă a timpului şi vor prezenta clienţilor
rapoarte privind numărul de ore lucrate. Rapoartele vor
conţine o descriere a acţiunilor de asistenţă juridică între-
prinse de avocat, precum evidenţa timpului de lucru aferent.
Un model de raport se conţine în Anexa 1.
7. În cazul în care se optează pentru tarife fixe, avocaţii vor co-
ordona cu clienţii mărimea acestora pentru fiecare acţiune
în parte. Un exemplu de abordare a opţiunii tarifelor fixe
este prezentat în Anexa 2.
8. În cazul în care acordarea asistenţei juridice calificate implică
deplasarea avocatului în altă localitate, acestuia i se com-
pensează cheltuielile confirmate de deplasare.
II. Recomandarea privind cuantumul
onorariilor de succes
9. Avocatul va coordona din timp cu clientul noţiunea de
„succes” pentru a determina condiţiile de achitare a ono-
4
Nr. 11-12, 2011
PROIECT
rariului de succes.
10. Nu întotdeauna „succes” înseamnă admiterea integrală a
cererilor formulate de avocat; noţiunea de „succes” ar pu-
tea însemna şi o admitere parţială a cererilor formulate de
avocat, atâta timp cât un asemenea rezultat ar plasa clientul
într-o situaţie favorabilă. Extinderea noţiunii de „succes”
trebuie să fie descrisă în contracte cât se poate mai clar. Se
recomandă şi includerea unor clauze contractuale în scopul
protejării intereselor avocatului de renunţări abuzive ale
clienţilor la asistenţa avocatului pe „ultima sută de metri”
pentru a evita plata onorariului de succes.
11. Cea mai frecventă metodă de determinare a onorariului de
succes este stabilirea unui procent din valoarea acţiunii; deşi
pot fi practicate şi orice alte metode.
12. Mărimea onorariilor de succes ale avocaţilor, de regulă,
descreşte pe măsura creşterii valorii litigiului. Deşi avocaţii
sunt absolut liberi să-şi negocieze cuantumul onorariilor
de succes, un plafon de 17% din valoarea acţiunii pare a fi
unul rezonabil. La negocierea cuantumului onorariilor de
succes, mai ales în raport cu persoanele social-vulnerabile,
se va acorda o atenţie deosebită concilierii unor asemenea
onorarii cu normele deontologice ale profesiei de avocat.
III. Recomandarea privind compensarea
de către instanţele de judecată a cheltuielilor
de asistenţă juridică
13. Cheltuielile pentru asistenţa juridică suportate de către părţi
fac parte din cheltuielile de judecare a pricinii. Conform art.
96 CPC, instanţa judecătorească obligă partea care a pierdut
procesul să compenseze părţii care a avut câştig de cauză
cheltuielile de asistenţă juridică acordată de avocaţi, în
măsura în care acestea au fost reale, necesare şi rezonabile.
Avocaţii trebuie să conştientizeze şi să le explice clienţilor că
deciziile judecătoreşti nu pot afecta mărimea onorariilor, ci
doar a compensaţiilor pe care le pot primi clienţii lor pentru
cheltuielile respective.
14. Legislaţia naţională nu prevede mecanisme clare şi ex-
plicite cu privire la determinarea criteriilor de apreciere
a caracterului real, necesar şi rezonabil al cheltuielilor de
asistenţă juridică. Totodată, practica instanţelor naţionale
nu este uniformă în cazurile de compensare a cheltuielilor
de asistenţă juridică. Astfel, în unele hotărâri judiciare sunt
descrise motivele admiterii/respingerii pretenţiilor, iar în
altele fiind pronunţată admiterea sau respingerea acestora
fără un anumit suport justificativ al pretenţiilor.
15. Pornind de la practica CEDO, cheltuielile pentru asistenţa
juridică trebuie să fie necesare, realmente angajate şi rezo-
nabile ca mărime.
16. Pentru dovada cheltuielilor suportate, prin prisma practicii
CEDO, se evidenţiază necesitatea prezentării de către partea
care pretinde compensarea cheltuielilor a următoarelor
documente:
• dovada achitării onorariilor avocaţilor (copii de pe dispozi-
Nr. 11-12, 2011 A vocatul P oporului

ţiile de plată prin virament sau bonurile de plată); • alţi factori, la discreţia instanţei.
• copia de pe facturile de strictă evidenţă, emisă pentru cli-
Se recomandă ca avocaţii să-şi încurajeze clienţii să atace cu
enţi-persoane juridice şi în alte cazuri stabilite de legislaţie;
apel sau recurs (după caz), hotărârile judecătoreşti, atunci când
• listă detaliată a actelor/acţiunilor efectuate de avocat şi
nu sunt de acord cu mărimea compensaţiei, în partea respectivă,
orarul timpului aferent acestora.
chiar şi atunci când clientul este satisfăcut de decizia luată în fond
17. La determinarea cuantumului compensaţiei acordate,
în cauza respectivă.
instanţa de judecată, pentru a face o apreciere corectă, va
mai ţine cont de: 18. Cheltuielile care vor fi suportate de client după emiterea
• complexitatea cauzei; noutatea şi dificultatea problemelor hotărârii instanţei sau care au fost determinate de succesul
juridice ridicate de speţă; obţinut, de regulă, nu sunt adjudecate de instanţe.
• aportul avocatului la soluţionarea cauzei; 19. Se recomandă avocaţilor să explice clienţilor modalitatea
• timpul şi munca depusă de avocat; de compensare de către instanţele de judecată a cheltu-
• aptitudinile speciale necesare pentru a acorda asistenţa ielilor de asistenţă juridică şi să asigure clienţii cu apărare
(cunoştinţe tehnice speciale, cunoaşterea profundă a unor adecvată şi bază probatorie suficientă pentru a convinge
reglementări de profil, cunoaşterea limbilor străine, a altor instanţele de judecată să acorde compensarea maximă a
procedee de comunicare cu clienţi specifici etc.); cheltuielilor suportate.
• faptul în ce măsură munca avocatului în cauza respectivă îi 20. Recomandarea Baroului Avocaţilor din Republica Moldova
limitează capacitatea de a lucra în alte dosare; din 29.12.2005 privind cuantumul onorariilor percepute
• rezultatul obţinut; în diverse categorii de cauze îşi pierde valabilitatea după
• restricţiile de timp impuse de client şi de circumstanţele aprobarea prezentei Recomandări.
cauzei; 21. Consiliul Uniunii Avocaţilor poate revizui prezenta Reco-
• natura şi durata relaţiei dintre avocat şi client; mandare privind diapazonul rezonabil şi recomandabil
• experienţa, reputaţia şi abilitatea avocatului; pentru mărimea tarifelor orare ale avocaţilor din Republica
• justificarea şi ponderea mijloacelor de apărare utilizate în Moldova, ţinând cont de rata inflaţiei, de creşterea coşului
cauză; minium de consum, de alte circumstanţe economice şi în
• suma despăgubirilor pretinse/obţinute în cauză; baza altor criterii obiective.

Anexa 1
MODEL DE RAPORT
PRIVIND ACTIVITATEA AVOCATULUI ÎN CAUZA_________
Anexa la Factura nr. _____ din xx.xx.2011

Onorarii de avocat
Data Descrierea activităţilor Ore Rata (MDL) SUMA
00.00.2011
00.00.2011
00.00.2011
00.00.2011
00.00.2011
Total

Exemplu:
Onorarii de avocat
Data Descrierea activităţilor Ore Rata (MDL) SUMA
01.07.2011 Studierea materialelor prezentate de cli- Se indică numărul de ore com- Se indică suma tari- Se indică produsul înmul-
ent; discutarea cu [denumirea organului plete (e.g. 2.0) sau fracţionate fului orar în lei sau în ţirii dintre numărul de ore
de stat] privind situaţia clientului (e.g. 0.75, 1.25) altă valută şi rata orară
03.07.2011 Pregătirea proiectului cererii de chemare
în judecată
05.07.2011 Coordonarea textului cererii de chema-
re în judecată cu clientul; modificarea
textului cererii
06.07.2011 Depunerea cererii de chemare în ju-
decată
27.07.2011 Pregătirea pentru prima şedinţă în cauză;
pregătirea unui demers privind solicita-
rea unor materiale de la [organul de stat]
28.07.2011 Participarea la prima şedinţă în cauză

Total

5
A vocatul P oporului Nr. 11-12, 2011

Anexa 2
EXEMPLU DE APLICARE DE TARIFE FIXE
Un exemplu de abordare a opţiunii tarifelor fixe:
1. 1000 lei – tarif fix pentru participare în fiecare şedinţă de judecată în instanţele de orice nivel sau la desfăşurarea fiecărei acţiuni
procesuale;
2. 750 lei – tarif fix pentru realizarea fiecăreia dintre acţiunile următoare:
• prima întâlnire cu beneficiarul asistenţei juridice calificate sau rudele acestuia;
• întrevedere cu beneficiarul asistenţei juridice calificate care se află în detenţie, dar nu mai mult de cinci întrevederi în cauză;
• studierea materialelor cauzei în faza pregătirilor pentru desfăşurarea acţiunii procesuale sau a şedinţei de judecată;
• studierea procesului-verbal al şedinţei de judecată după terminarea acesteia;
• formularea obiecţiilor asupra proceselor-verbale ale şedinţelor de judecată;
• studierea sentinţei redactate şi explicarea conţinutului sentinţei beneficiarului de asistenţă juridică calificată;
3. 1500 lei – tarif fix pentru întocmirea, după caz, a acţiunii sau referinţei la acţiune, întocmirea şi depunerea cererilor legate de desfă-
şurarea acţiunilor procesuale, pentru întocmirea şi depunerea cererii de apel sau recurs;
4. 1750 lei – tarif fix pentru admiterea integrală sau parţială a cererii de apel sau recurs, depuse de avocat;
5. 250 lei – tarif fix pentru fiecare oră suplimentară de aşteptare după primele 30 de minute scurse de la ora stabilită pentru şedinţa de
judecată sau acţiunea procesuală;
6. Avocatul se remunerează cu 350 lei în cazul în care are loc amânarea şedinţei de judecată din motive care nu depind de voinţa avo-
catului. Această prevedere nu se aplică, dacă amânarea şedinţei de judecată intervine din cauza avocatului.
7. La acordarea asistenţei juridice în cazul unor infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, avocatul se remunerează supli-
mentar cu 250 lei pentru fiecare dintre acţiunile menţionate.
8. Remunerarea avocatului care acordă asistenţă juridică de urgenţă se majorează cu 25%, dacă asistenţa juridică este acordată în zilele
de odihnă sau în alte zile desemnate echivalente acestora, sau în zilele de sărbători oficiale.
9. Remunerarea avocatului care acordă asistenţă juridică cu utilizarea unei limbi străine (alta decât limbile menţionate expres în Legea
cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti) se majorează cu 25%, dacă limba străină respectivă este
necesară şi efectiv utilizată de avocat, pentru a comunica cu persoane şi a examina şi/sau întocmi documente în legătură cu acordarea
asistenţei juridice în cauza concretă.
10. Dacă cauza încetează drept rezultat al împăcării părţilor, inclusiv prin mediere sau altă modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor,
remunerarea totală a muncii avocatului se majorează cu 5000 lei.
11. Pot fi prevăzute tarife fixe şi pentru alte situaţii convenite între avocat şi client.

PARTICIPAREA AVOCATULUI LA REALIZAREA

UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ

Ivan Vesco, Tudor Osoianu,

doctor în drept, doctor în drept,
conferenţiar universitar

Recenzent: Valeriu Cuşnir,

dr. hab. în drept, profesor universitar
L’assistance de l’avocat dans la procédure pénale, dans laquelle
participe d’une part l’accusé, a l’objectif de fournir une assistance
juridique concernant la découverte des circonstances, qui sont impor-
tantes pour la défense, d’autre part, contribue à l’application correcte
des règles de procédure, établies par la loi.
Le non-respect des dispositions légales sur participation obligato-
ire de la défense, est considéré comme la violation essentielle du droit
procédural pénal. Conformément au paragraphe 1, point 2 de l’article
94 du CP de la RM de peuvent pas être admises comme preuves et donc
sont exclues du fichier ne peuvent pas être présentée au tribunal et ne
peuvent pas être mises à la base d’une sentence ou d’autres décisions
du tribunal les données qui ont été obtenues en violation du droit de
la défense du suspect, accusé, inculpé.
Même le fait de la présence de l’avocat, met au respect l’autorité
de la poursuite pénale dans l’aspect juridique, procédural et psycholo-
gique. L’objectif de l’avocat dans l’assistance d’une partie dans le cadre
de l’acte de la poursuite pénale, peut être le soutien psychologique du
client, l’assurance de la légalité de l’acte à accomplir et le respect des
droits et des intérêts légitimes de la personne défendue ou représentée.
Le défenseur ne doit pas permettre la participation formelle dans

6
Nr. 11-12, 2011
les actes de la poursuite pénale. Il doit aussi posséder des procédés
tactiques pour atteindre les actes de la poursuite pénale, pour évaluer
l’exactitude de l’organisme de la poursuite pénale et dans le cas de
l’opportunité, pour l’appliquer lui- même.
Compte tenu de tous mentionnés dans cet article,nous considérons
que la participation de l’avocat dans l’activité procédurale d’écouter
l’accusé ou l’inculpé dans la phase de la poursuite pénale, pour établir
la vérité, exige da la part des autorités de la poursuite pénale et du
procureur des procédures correctes de l’interrogation, de l’écoute, de
la confrontation selon les valeurs morales de la société démocratique
qui ne permettra pas des procédures probatoires de prendre des dé-
clarations de l’accusé à très long terme ou prolongés dans la nuit, des
procédures dégradantes pour obtenir des informations, des aveux de
l’accusé ou de l’inculpé, qui affectent la dignité humaine.
Potrivit art.68, 80 şi 92 CPP RM, avocatul este în drept să partici-
pe în calitate de apărător sau reprezentant la efectuarea actelor de
urmărire penală, precum şi să folosească anumite drepturi conexe
acestui drept important pentru realizarea funcţiei de apărare, de
acordare a asistenţei juridice şi de reprezentare a părţilor în proces.
Astfel, în virtutea art.68 alin.1 pct.2 CPP RM, apărătorul este în
drept a participa, la propunerea organului respectiv, la efectuarea
de către organul de urmărire penală a acţiunilor procesuale şi la
toate acţiunile procesuale efectuate la solicitarea sa;
În alin. 2 pct. 2 al aceluiaşi articol este prevăzut dreptul apă-
rătorului de a participa la orice acţiune procesuală efectuată cu
participarea persoanei pe care o apără dacă aceasta o cere persoana
pe care o apără sau însuşi apărătorul.
În Cauza Magee c. Regatului Unit, Curtea Europeană a Drep-
turilor Omului a statuat că în situaţia în care reclamantul solicita
expres prezenţa unui avocat în timpul interogatoriului, iar această
solicitare îi este refuzată pentru o perioada de timp destul de lungă
– mai mult de 48 de ore , în care interogatoriul continuă, iar per-
soana recunoaşte acuzaţiile ce i se aduc privind implicarea într-un
atentat cu explozibil împotriva armatei, drepturile apărării au fost
încălcate într-o manieră ireparabilă – indiferent de justificările care
au stat la baza unui astfel de refuz –,incompatibilă cu drepturile
pe care art.6 din Convenţie le conferă unui acuzat. Chiar dacă, în
fond, reclamantul nu a fost supus unor rele tratamente, iar recu-
noaşterea acuzaţiilor a fost voluntar făcută de către acesta, faptul
că a fost privat de asistenţă juridică pentru mai mult de 48 de ore,
iar declaraţiile de recunoaştere au fost făcute la sfârşitul primelor
24 de ore ale privării sale de libertate şi au devenit elementul-cheie
al rechizitoriului şi, ulterior, al condamnării, constituie încălcări ale
art.6 par.1 pct-3 din Convenţie.1
Potrivit dispoziţiilor art.172 alin.1-6 CPP din 1968 al României,
în cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului
are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală,
să formuleze cereri şi să depună memorii. Lipsa apărătorului nu
împiedică efectuarea actelor de urmărire penală, dacă există dovada
că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală
va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului.
Curtea Constituţională a României a declarat anticonstituţio-
nale dispoziţiile art.172 alin.1 teza întâi şi art.173 alin.1 din CPP, în
măsura în care acestea nu acordă dreptul apărătorului de a participa
şi la alte acte de urmărire penală la care nu participă persoana
apărată. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul
acesteia susţine că textul de lege criticat este neconstituţional în
raport cu dispoziţiile art. 24 din Constituţie şi cu prevederile art.6
alin. 1 din CPP, întrucât, anterior modificării aduse prin art.I pct. 99
din Legea nr.356/2006, art.172 alin. 1 din CPP permitea apărătorului
învinuitului sau inculpatului să asiste la efectuarea tuturor actelor de
urmărire penală. De asemenea, arată că „dreptul la apărare trebuie
înţeles ca fiind garantat constituţional numai dacă, şi în măsura în
1 CEDO, Hotărârea din 6 iunie 2000, § 41, 43-46, www.echr.coe.int
A vocatul P oporului
care, textele de lege care îl reglementează fac referire explicită la
intervalul de timp în interiorul căruia el poate fi exercitat, dar, în
egală măsură, şi la ansamblul măsurilor şi actelor procesuale dispuse
de organele judiciare pe toată durata procesului penal.
Curtea constată că aceasta este întemeiata, pentru următoarele
considerente: 1. Art.24 din Constituţie, cu denumirea marginală
„Dreptul la apărare”, prevede:„(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, pârtile au dreptul să fie asistate de un
avocat, ales sau numit din oficiu. ”Textul constituţional nu condiţio-
nează, nu limitează şi nici nu restrânge în vreun fel dreptul la apărare
al parţilor din proces, în tot cursul procesului. Se mai constată că
textul constituţional nu distinge între fazele procesului si nici faţă
de natura juridica a acestuia. 2. Codul de procedura penala, în art.6
din capitolul I „Scopul si regulile de bază ale procesului penal” al
titlului I, dezvolta prevederile art.24 din Constituţie, cu aplicaţiune
la procesul penal. Părţile procesului penal au dreptul de a fi asistate
de apărător la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi nu doar
la efectuarea acelora care implică audierea sau prezenţa pârtii2
Excepţia a fost ridicată şi în dosarul în care fostul procuror Ioan
Ciofu este judecat pentru corupţie, procesul fiind suspendat, după
ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Curtea Constituţională.
Apărătorii au invocat, în faţa magistraţilor Secţiei penale a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţia de neconstituţionalitate
a articolului 172, alineatul 1 din CPP.
Avocaţii Alexandru Chiciu şi Ioan Panaitescu au susţinut, în
mai multe dosare că, prin modificările aduse legislaţiei penale prin
Legea 356/2006, dreptul la apărare în timpul urmăririi penale a fost
restrâns doar la asistenţă judiciară.
Conform articolului 172, alineatul 1, modificat, „în cursul ur-
măririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul
să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care implică
audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asi-
gură apărarea şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa
apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală,
dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora
efectuării actului. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică,
fax, internet sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest
sens un proces-verbal”.
Astfel, toate actele procedurale efectuate în dosare în baza Legii
356/2006 sunt lovite de nulitate, pentru nerespectarea dreptului
la apărare.3
În conformitate cu art.70 alin.6 CPP RM bănuitul, învinuitul,
inculpatul poate avea câţiva apărători. Acţiunile procesuale la
care este necesară participarea apărătorului nu pot fi considerate
ca fiind îndeplinite cu încălcarea normelor de procedură penală
dacă la efectuarea lor nu au participat toţi apărătorii părţii în cauză.
În baza art.80 alin.2 pct.2 CPP RM, reprezentantului victimei,
părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile are
dreptul să participe la efectuarea acţiunilor procesuale, la propu-
nerea organului de urmărire penală, în cazul în care se prezintă la
începutul acţiunii procesuale efectuate cu participarea persoanei
reprezentate.
În condiţiile art.92 alin.2 pct.2 CPP RM, avocatul-reprezentant
al martorului este în drept să asiste pe tot parcursul desfăşurării
acţiunii procesuale la care participă persoana pe care o reprezintă.
Despre intenţia sa de a participa la acte de urmărire penală,
apărătorul trebuie să informeze procurorul sau ofiţerul de urmărire
penală, pentru ca aceştia să comunice în prealabil despre locul şi
2 Decizia nr.1086/2007 - Dreptul avocatului de a asista la orice act de urmărire
penală. Decizia Curţii Constituţionale nr.1.086 din 20 noiembrie 2007 referi-
toare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.172 alin.(1) teza
întâi şi art.173 alin.(1) din CPP, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr.866 din 18.12.2007.
3 http://www.mediafax.ro/justitie/exclusiv-ingradirea-dreptului-avocatului-
de-a-participa-la-actele-de-urmarire-penala-efectuate-de-procurori-necon-
stitutionala-1045361.
7
A vocatul P oporului
timpul planificat. Pentru siguranţă apărătorul este în drept a înainta
o cerere în formă scrisă.
Asistarea apărătorului la actele de urmărire penală, la care
participă învinuitul, pe de o parte, are ca scop acordarea unei
asistenţe juridice în ceea ce priveşte descoperirea împrejurărilor
care au importanţă pentru apărare, pe de altă parte, contribuie la
respectarea regulilor procesuale stabilite de lege.
Neîndeplinirea prevederilor legale privind participarea obli-
gatorie a apărătorului se consideră încălcare esenţială a legii
procesual-penale. În conformitate cu art.94 alin.1 pct.2 CPP RM, în
procesul penal nu pot fi admise ca probe şi, prin urmare, se exclud
din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi
puse la baza sentinţei sau a altor hotărâri judecătoreşti datele care
au fost obţinute: prin încălcarea dreptului la apărare al bănuitului,
învinuitului, inculpatului.
Însuşi faptul prezenţei avocatului disciplinează organul de
urmărire penală sub aspect juridic, procesual şi psihologic.4 Scopul
asistării de către avocat a părţii în cadrul actului de urmărire penală
poate fi explicat prin susţinerea psihologică a clientului, asigurarea
legalităţii actului care urmează a fi realizat şi respectarea drepturilor
şi intereselor legale ale persoanei apărate sau reprezentate.
La baza juridică a participării avocatului la ascultarea bănuitului,
învinuitului atribuim şi art.104 alin.1 CPP RM. Audierea bănuitului,
învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales
sau numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz,
după punerea sub învinuire, dacă acesta acceptă să fie audiat.
Altă normă procesual-penală care reglementează participarea
apărătorului este inclusă în art.114 alin.1 CPP RM. Pentru a verifica
sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc
concret, reprezentantul organului de urmărire penală este în drept
să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu persoana audiată
şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul
legal şi să propună persoanei audiate să descrie circumstanţele
şi obiectele despre care a făcut sau poate face şi acum declaraţii.
Apărătorul nu trebuie să admită participarea formală în cadrul
actelor de urmărire penală. El trebuie, de asemenea, să posede
procedeele tactice de realizare a actelor de urmărire penală, pentru
a aprecia corectitudinea acţiunilor organului de urmărire penală
şi în caz de oportunitate, în momentul potrivit, să le aplice şi el.5.
În legătură cu participarea la actele de urmărire penală avoca-
tul-apărător cât şi avocatul-reprezentant este în drept:
1. Să explice persoanei pe care o apără drepturile şi să atenţio-
neze persoana care efectuează acţiunea procesuală asupra
încălcărilor legii comise de ea;
2. Să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea pe-
nală, a judecătorului, procurorului, expertului, interpretului,
traducătorului, grefierului;
3. Să facă obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire
penală şi să ceară includerea obiecţiilor sale în procesul-
verbal respectiv;
4. Să ia cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor efectuate
cu participarea lui şi să ceară completarea lor sau includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal respectiv. Participarea activă
a apărătorului la efectuarea actelor de urmărire penală şi soli-
citarea de a completa procesul-verbal şi includerea obiecţiilor
pe care le are asupra veridicităţii celor consemnate contribuie
la stabilirea obiectivă a împrejurărilor cauzei şi, în special, a
circumstanţelor atenuate cât şi a celor care exclud urmărirea
penală.6 Corespunderea celor consemnate în procesul-verbal
4 Орлов Ю. Условия и способности участия защитника-адвоката в
некоторых следственных действиях // Уголовное право. 2003, №4, p.78.
5 Игнатов Д.С., Криминалистические основы деятельности
адвоката-защитника по сбору доказательств и представлению
их суду, Автореф. дис. канд. юрид. наук. Ижевск, 2004, p.12.
6 Ibidem
8
Nr. 11-12, 2011
cu declaraţiile făcute sau cu acţiunile întreprinse în cadrul
actului de urmărire penală este confirmată şi de semnătura
avocatului. Dacă acesta nu va reflecta în procesul-verbal, obiec-
ţiile şi precizările respective (din neatenţie, nu va da dovadă
de insistenţă sau principialitate etc.) încălcările admise nu vor
putea fi contestate ulterior. De exemplu, apărătorul va atrage
atenţie asupra încercărilor ofiţerului de urmărire penală să
dea citire sau să reamintească declaraţiile pe care acesta le-a
depus anterior bănuitul, învinuitul, având art.104 alin.3 CPP
RM. În cazul în care ofiţerul de urmărire penală nu reacţionea-
ză la obiecţiile avocatului, acesta nu va ezita să insiste asupra
includerii obiecţiilor în procesul-verbal de ascultare. În cel mai
rău caz, să zicem, primind refuzul de a consemna obiecţiile în
procesul-verbal, nimic nu poate să împiedice apărătorul să-şi
prezente obiecţiile separat, în scris. Considerăm aceste precizări
esenţiale în contextul demarării ulterioare a procesului în fazele
judiciare. Bazându-se pe obiecţiile consemnate, apărătorul în
cadrul cercetării judecătoreşti ar avea un argument important
în a convinge instanţa de a nu da citire declaraţiilor clientului
său în faza urmăririi în condiţiile art.371 CPP RM, deoarece a
fost admisă încălcarea ordinii de obţinere a declaraţiilor în faza
urmăririi penale. Participând la audierea martorului, avocatul
acestuia trebuie să reacţioneze adecvat în caz de adresare a
întrebărilor sugestive. Nu se admite punerea întrebărilor suges-
tive sau care nu se referă la premisa probelor şi care urmăresc,
în mod evident, scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.
(art.109 alin. 2 CPP RM).
5. Până la terminarea urmăririi penale, apărătorul este în drept
să ia cunoştinţă de actele procedurale la care a participat
clientul său, chiar şi de acelea la care avocatul nu a participat.
Apărătorul este în drept să ia cunoştinţă de documentele
care i-au fost prezentate (sau trebuiau să-i fie prezentate)
bănuitului, învinuitului şi până la admiterea apărătorului
în proces7;
6. La solicitarea sa să primească gratuit copii de pe hotărârile
care se referă la drepturile şi interesele persoanei pe care
o apără;
7. Să facă obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi
participanţi la proces.
Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai
activitatea cea mai frecventă, ci toată activitatea, atât din în cursul
urmăririi penale, cât şi din în cursul judecăţii, îi este consacrată cea
mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu
celelalte investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă,
pentru organele de urmărire penală, nu o dată, sursa majoră a infor-
maţiilor necesare depistării adevărului. Potrivit unor date, organele de
urmărire penale consumă pentru ascultări 25% din timpul de lucru.8
Bănuitul, învinuitul şi inculpatul sunt purtători ai informaţiei
probante la fel ca şi martorul sau partea vătămată. Declaraţiile
bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt informaţiile scrise sau
orale depuse de aceştia la audiere în condiţiile prevăzute de CPP
RM cu referire la circumstanţele care au servit drept temei pentru a-i
recunoaşte în această calitate, precum şi la alte împrejurări ale cau-
zei pe care le cunosc (art.103 alin.1 CPP RM). Conform caracterului
său procesual, declaraţiile bănuitului, ca şi declaraţiile învinuitului
sunt, pe de o parte, surse de probă, pe de altă parte – mijloace de
apărare a lor.
Până la începutul audierii avocatul trebuie să se convingă de
faptul că bănuitului sau învinuitului îi este clară esenţa bănuirii
7 Atare interpretare a drepturilor apărătorului rezultă în practica judiciară din
Federaţia Rusă în baza Hotărârii Curţii Constituţionale a FR. Постановление
Конституционного суда РФ от 27 июня 2000 года, п.11 По делу о проверке
конституционности положений ч.1 ст.47 и ч.2 ст.51 УПК РСФСР в связи с
жалобой гр. В.И. Маслова // СЗ РФ, 2000, № 27, с.28.
8 Рыжаков А.П., Следственные действия и другие способы собирания
доказательств, Москва, Изд.дом Филинь, Москва, 1999, р.13.
Nr. 11-12, 2011
sau învinuirii, iar în caz de necesitate să participe la lămurirea ei. O
importanţă deosebită are acest fapt în cazurile în care în calitate
de învinuit sunt minorii sau persoanele care suferă de boli psihice
sau fizice, deoarece starea lor îi limitează în perceperea corectă a
cazului incriminat.
Atenţia apărătorului în timpul audierii, trebuie să fie îndreptată
spre:
• determinarea împrejurărilor, care ar putea să contribuie la
achitarea învinuitului ori să-i atenueze răspunderea;
• evidenţierea probelor în acest sens. Astfel, învinuitul poate
numi familiile martorilor, care vor confirma versiunea sa,
indica locul aflării probelor materiale şi a documentelor
ş.a.m.d.
• stabilirea împrejurărilor, care vor dovedi starea sănătăţii
învinuitului sau bănuitului în cazul în care este bolnav de
vreo maladie psihică sau fizică.
Numai în conformitate cu prevederile art.110 alin.6 CPP RM, avoca-
tului apărător i se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului
audiat în condiţiile speciale necesare pentru protecţia acestuia.
Dreptul de a adresa întrebări este un instrument destul de
eficient care îi permite avocatului participarea activă în acumu-
larea probelor. Întrebările apărătorului pot fi îndreptate asupra
descoperirii noilor împrejurări, care nu au fost redate de persoana
ascultată, enunţarea detaliilor fiecărui fragment în parte şi folosirea
lor în scopul apărării. De asemenea, întrebările pot fi date pentru
concretizarea declaraţiilor date anterior. Această oportunitate
apare, deoarece ofiţerul de urmărire penală, întocmind procesul-
verbal, îl interpretează în felul său, deseori schimbând sensul celor
consemnate. De aceea declaraţia învinuitului sau bănuitului trebuie
să fie la maxim redată mot-à-mot.
Conţinutul întrebărilor, momentul când au fost puse – toate
acestea trebuie să aibă un scop unic: determinarea împrejurărilor
care vor favoriza situaţia învinuitului. Întrebările apărătorului trebuie
gândite profund şi adresate numai atunci când va exista garanţia
că nu vor agrava situaţia învinuitului.
În procesul formulării întrebării apărătorul trebuie să ia în
considerare nivelul intelectual al persoanei, la care este îndreptată,
starea lui emoţională, cunoaşterea situaţiei, caracterul relaţiilor cu
învinuitul ş.a. Câteodată e mai eficient de a pune mai multe întrebări
mai simple decât a formula întrebări prin fraze compuse, formate
din mai multe propoziţii. La adresarea întrebărilor apărătorul trebuie
să ţină cont de capacităţile psihofiziologice ale persoanelor audiate.
Conform art.92 alin.2 pct.6 CPP RM, avocatul martorului este
în drept a se adresa, cu permisiunea organului de urmărire penală,
persoanei interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii,
îndrumări. Cu regret, dreptul de adresare a întrebărilor în cadrul
ascultării bănuitului, învinuitului nu este stipulat expres în art.68
şi 80 CPP RM, cu alte cuvinte, acest drept nu este prevăzut pentru
avocat-apărător şi avocat-reprezentant al victimei, părţii vătăma-
te, părţii civile, părţii civilmente responsabile în caz de asistare la
realizarea actelor de urmărire penală. Propunem a fi inclus acest
drept în art.68 şi 80 CPP RM.
În funcţie de acest fapt, se alege timpul în care se dau întrebările,
posibilitatea de a le repeta, concretiza, se iau măsuri în vederea
epuizării, emoţiilor, neîncrederii etc.
Nu se admite înaintarea întrebărilor în procesul povestirii, expunerii
libere, deoarece persoana poate uita multe momente importante care
se pot reflecta negativ asupra apărării.
Apărătorul trebuie să adreseze bănuitului, învinuitului întrebări la
care ar putea să prognozeze răspunsul şi se înscriu în poziţia şi strategia
de apărare elaborată. Participarea activă a apărătorului la audieri este
posibilă numai datorită cunoaşterii şi înţelegerii tuturor circumstanţelor
şi împrejurărilor ce urmează a fi clarificate, cât şi planificării întrebărilor
(determinarea consecutivităţii, a momentului de adresare, formulării
adecvate). O întrebare nereuşită poate avea drept consecinţă declaraţii
distructive pentru apărare. Ofiţerul de urmărire penală, ascultând
A vocatul P oporului
întrebările apărătorului, le analizează atât sub aspectul legalităţii, cât
şi al importanţei pentru cercetarea completă, obiectivă şi sub toate
aspectele circumstanţelor cauzei penale.
Considerăm inadmisibile recomandările unor autori despre
înţelegerile dintre apărător şi client asupra unor gesturi şi alte
semne neverbale de comunicare, pentru realizarea comunicării prin
intermediul lor în cadrul actului de urmărire penală9.
La încercările apărătorului de a influenţa răspunsul clientului
prin semne neverbale de comunicare (mimică, gesturi, semne),10
un ofiţer de urmărire penală competent va curma aceste acţiuni
utilizând procedee tactice sau bazându-se pe legislaţia în vigoare,
fapt care ar putea să dăuneze carierii şi reputaţiei apărătorului.11
Suntem de părerea că, în atare situaţii, ar fi mai corectă cererea
apărătorului de a face întrerupere pentru a avea consultaţii cu bănuitul,
învinuitul. Cererea în cauză nu contravine legislaţiei în vigoare şi poate
fi din punct de vedere al tacticii corectă pentru a degaja atmosfera
încordată şi a preveni un conflict în curs de apariţie.12
Nu există, în acest caz şi situaţie, un impediment legal şi pentru
ofiţerul de urmărire penală, atât pentru satisfacerea cererii, cât şi
pentru respingerea acesteia.
În acest caz, avocatul are posibilitate să apeleze şi să ceară
pentru aplicare corespunzătoare a prevederilor art.104 CPP RM. Nu
se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de
oboseală, precum şi în timpul nopţii, decât doar la cererea persoanei
audiate în cazurile ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în
procesul-verbal al audierii, 107 CPP RM.
În caz de reprezentare a martorului, avocatul este în drept a
apela la cerinţele art.107 alin.2 CPP RM. Durata audierii neîntrerupte
a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi
zi, nu poate depăşi 8 ore.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului minor se efectu-
ează în condiţiile art.104 CPP RM şi nu poate dura mai mult de 2 ore
fără întrerupere, iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi.
O cauză esenţială a respingerii întrebărilor de către ofiţerul de
urmărire penală sau de către procuror poate fi netemeinicia lor,
fiind considerate irelevante.
În cazul în care unele întrebări sau date nu au fost introduse în pro-
cesul-verbal, apărătorul trebuie să-i amintească clientului său despre
dreptul pe care îl are el de a introduce unele precizări sau completări în
procesul-verbal al actului procesual la care a participat, ori să facă obser-
vaţii personal, în scris, vizând corectitudinea şi deplinătatea celor scrise
în procesul-verbal al actului de urmărire penală la care a participat13.
Conform art.92 alin.2 pct.6 CPP RM, avocatul martorului este în
drept să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală,
persoanei interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii,
îndrumări. Cu regret, dreptul de adresare a întrebărilor nu este
stipulat expres în art.68 şi 80 CPP RM, cu alte cuvinte, acest drept
nu este prevăzut pentru avocatul-apărător şi avocatul-reprezentant
al reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile. Propunerea noastă în acest sens este
completarea art.68 şi 80 CPP RM cu prevederi privind dreptul avo-
catului de a adresa, cu permisiunea organului de urmărire penală,
persoanei interesele căreia le apără sau le reprezintă, întrebări,
observaţii, îndrumări.
Considerăm că participarea avocatului la activitatea procesuală
9 Федерякин В., Условия и особенности участия защитника-адвоката в
некоторых следственных действиях // Уголовное право, 2003, №4, p.78
10 Центров Е. Тактические особенности допроса при участии защитника
// Законность, 2004, №6, p.26
11 Воронов А.А. Противодействие деятельности адвоката как форма
посягательства на его независимость // Современное право, 2005,
№7, р.36-41
12 Буробин В.Н., Адвокатская деятельность, Учебно-практическое пособие,
М.; Изд-во МНЭПУ, 2001, р.360
13 Ворфоломеева Т. В. Криминалистика и профессиональная деятельность
защиты, Киев. 1987, p.107.
9
A vocatul P oporului
de ascultare a învinuitului sau a inculpatului în faza de urmărire
penală, în vederea stabilirii adevărului, reclamă, din partea or-
ganelor de urmărire penală şi a procurorului, procedee corecte
de interogare, ascultare, confruntare, în concordanţă cu valorile
UN PAS ÎNAINTE ÎN REGLEMENTAREA
DISCURSULUI DE URĂ ŞI A INJURIEI ÎN SPAŢIUL VIRTUAL
(CAUZA OLEG BREGA CĂTRE PRIVESC.EU)
Doina Ioana Străisteanu,
avocată
La 9 februarie 2011, Privesc.Eu pe sit-ul care îi aparține – www.
privesc.eu –, a retransmis în direct imagini video de la conferinţa de
presă a Asociaţiei GENDERDOC–M ”Prezentarea rezultatelor proiectului
PRECIS”. Alăturat acestei transmisiuni în direct, Privesc.Eu a deschis
chat–ul prin intermediul căruia vizitatorii au făcut schimb de replici,
declaraţii şi opinii cu privire la tema conferinţei transmise.  se spânzure în Codru da fără sa ne anunțe că nu ne pasă deloc”.
Oleg Brega a participat la discuţiile din chat, identificându-
se după numele său propriu: ”O. Brega”, aşa precum recomandă
Regulamentul de utilizare a chat-ului Privesc.eu. Reclamantul a
fost identificat de alţi vizitatori ca fiind într-adevăr Oleg Brega şi
adresările către el din partea lor şi a moderatorului  ”Csiting” l-au
ţintit conform identităţii lui.
Odată identificat, la adresa reclamantului au fost exprimate
mai multe injurii, ofense şi incitări la discriminare asociindu-l pe
reclamant cu persoanele de orientare homosexuală, destinate să-i
umilească demnitatea fără ca acestea să fie moderate după cum
obligă Regulamentul aprobat de însuşi pârâtul, Privesc.Eu.
La 28 februarie 2011, Oleg Brega a adresat către Privesc.Eu o
cerere prealabilă prin care a cerut a)scuze publice pentru incitarea
şi tolerarea unui discurs de ură faţă de persoanele cu orientare
sexuală netradiţională şi pentru incitare la discriminare prin asoci-
ere la adresa lui; b)publicarea scuzelor pe prima pagină a sit-ului
www.privesc.eu; c) repararea prejudiciului moral şi material. La
3 martie 2011, reclamantul primeşte răspuns pe patru pagini la
cererea prealabilă de la Administraţia Privesc.Eu în care se susţine
că afirmaţiile din chat sunt judecăţi de valoare şi că răspunderea
pentru ele o poartă vizitatorii sit-ului.
În cerea depusă în judecată, reclamantul a arătat că utilizatorul
– ”Csiting”– a fost moderatorul discuţiilor şi că următoarele afirmaţii
din chat îi aparțin lui: ”trebuie o insula sa-i ducem pe toti acolo.
Brega o sa le faca prima televiziune de acolo”, ”Brega, am impresia
ca tie iti place sa o primesti de la un politist”, ”Brega, pe o insula
nepopulata cu voi!”, ”hai recunoaste esti sau nu?”,”user, eu vreau o
10
Nr. 11-12, 2011
morale ale societăţii democratice, care nu va admite procedeelor
probatorii de luare a declaraţiilor învinuitului, pe termen foarte lung,
prelungit în timpul nopţii, procedee degradante în obţinerea de
informaţii, mărturisiri de la învinuit sau inculpat, care aduc atingere
demnităţii umane.
lista cu toti gay si lizele din MD, si foto daca se poate. Asa o sa-i stim
si o sa le incalcam drepturile”, ”hahahah, ma plateste societatea sa
scapam de gay”, ”Brega, hai zi nene DA sau NU. Esti gay sau nu?
Hai sa discutam la tema”, ”Nicu, numai nu tine apararea”, ”Nicu,
mai bine ai apăra libertatea altora decât a cestor ...”, ”da macar sa
Aceste afirmaţii ale moderatorului ”Csiting” la adresa persoanelor cu
orientare homosexuală şi, în mod special, la adresa reclamantului a
cărui orientare sexuală tot încerca să o identifice cu insistenţă, con-
stituie forme de exprimare care provoacă, promovează, încurajează
şi justifică intoleranţă şi ură faţă de homosexuali şi, prin asociere
cu ei, faţă de reclamant. Spre finele chat-ului, vizitatorii, încurajaţi
astfel de moderator, au trecut la atac la persoană prin înjurarea re-
clamantului, cum sunt ”brega poponar cu fundul floare”,”fugăriţi cu
bitca!..”, de pus o bircă pe frunte ca să-i vadă şi să-i cunoască lumea.
Asociaţia gey-lor si lesbienelor trimis în Sibiria la scos aur sau uran”,
”Doamne ce-i urăsc pe aştia doi-Mătăsari şi Brega”, ”Brega eşti pede-
rast”. Cuvântul ”pederast” sau ”pederaz” apare de 4 ori, ” poponar”
de 2 ori şi ” pidarmon” o dată, toate fiind adresate reclamantului de
vizitatori ca urmare a încurajării din partea moderatorului ”Csiting”.
Ura şi injuriile îndreptate împotriva reclamantului au fost promovate
şi încurajate de afirmaţiile moderatorului ”Csiting” care i-a instigat
pe toţi ceilalţi vizitatori prezenţi în chat la manifestarea intoleranţei.
Privesc.Eu nu a negat că ”Csiting” acţiona din numele lor în calitate
de moderator şi nu a negat veridicitatea exprimărilor. Dimpotrivă,
atât în răspunsul la cererea prealabilă, cât şi în referinţă, Privesc.
Eu şi-a asumat răspunderea pentru aceste expuneri de opinii, dar
a declarat că acestea sunt în conformitate cu art.10 al Convenţiei
Europene şi nu sunt responsabili de injurii pentru că nu le aparţin
lor, ci vizitatorilor.
Internetul este o platformă virtuală a libertăţii de exprimare şi
cere reglementare legală
Libertatea de exprimare, fără îndoială, se bucură de protecţie
Nr. 11-12, 2011
juridică fiind una din libertăţile fundamentale ale omului garan-
tate de art.10 alin.(1) al Convenţiei Europene privind Drepturile
şi Libertăţile Fundamentale ale Omului, art.19 alin.(1) al Pactului
Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, art.29 alin.(1) din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Toate aceste norme
conţin şi prevederi care impun obligaţii speciale asupra libertăţii
de exprimare, precum este obligaţia de a prezenta informaţie
adevărată, imparţială şi reală, şi obligaţia de a respecta drepturile
şi libertăţile celorlalte persoane.
Odată cu apariţia şi dezvoltarea spaţiului virtual cunoscut ca
internet, schimbul de informaţii, idei şi expunerile libertăţii de
exprimare a căpătat noi dimensiuni: de globalizare, comunicare
fără frontiere, a devenit o metodă nouă şi modernă de răspândire
a informaţiei şi a ideilor, unealtă în dezvoltarea democraţiei, dar, în
acelaşi timp, utilizat ca sursă de răspândire a discursurilor de ură,
pentru defăimare, pornografie, pedofilie, injurie, incitare la violenţă,
chemare la răzbunare, revolte şi altele. Aceleaşi tehnologii – inter-
netul – care sunt folosite pentru garantarea libertăţii de exprimare,
sunt folosite şi pentru a prejudicia onoarea şi demnitatea persoanei,
viaţa privată, pentru a incita la ură, discriminare şi violenţă.
Necesitatea reglementării libertăţii de exprimare pentru asigu-
rarea echilibrului dintre libertatea de exprimare şi celelalte drepturi
ale omului, rezultă nu doar din prevederile dreptului internaţional
menţionat, ci şi din articolul 1 din Legea nr.64 cu privire la libertatea
de exprimare: ”prezenta lege are scopul de a garanta exercitarea
dreptului la libera exprimare, precum şi un echilibru dintre asigu-
rarea dreptului la libera exprimare şi apărarea onoarei, demnităţii,
reputaţiei profesionale şi vieţii private şi de familie a persoanei.”
În continuare la art.3 alin.(3), Legea nr.64 prevede că ”exercitarea
libertăţii de exprimare poate fi supusă unor restrângeri prevăzute
de lege, necesare într-o societate democratică pentru securitatea
naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică; pentru a
apăra ordinea şi a preveni infracţiunile, pentru a proteja sănătatea
şi morala, reputaţia sau drepturile altora, pentru a împiedica divul-
garea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi
imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Prin adoptarea unor astfel de
prevederi s-a recunoscut că este insuficient să-i garantezi omului
libertatea de exprimare, trebuie să asiguri responsabilizarea per-
soanei pentru abuzul libertăţii de exprimare, fie în presa scrisă, fie
în paginile spaţiului virtual, precum este internetul.
II. Limitările libertăţii de exprimare pe paginile
de internet
Răspunderea pentru discursul de ură şi incitarea la discriminare
distribuite prin paginile de internet, îi revine celui care a creat platforma
virtuală pentru schimb de opinii fie prin cumpărarea unui domain de
internet (comunicare directă), fie prin plasarea pe pagina de internet a
spaţiului pentru orice comentarii ale vizitatorilor sau crearea de blog-uri
(comunicare asistată) sau prin plasarea unor mesaje, opinii selectate
de la vizitatori (comunicare moderată).
Din conţinutul Regulamentului Privesc. Eu reiese că ei folosesc
comunicarea asistată şi moderată. Comunicare asistată – pentru
că deschid chat room-ul de fiecare dată când redau în direct înre-
gistrări video de la vreo conferinţă de presă, declaraţie, şedinţele
parlamentului. Comunicare moderată – pentru că le pot interzice
utilizatorilor accesarea chat room-ului, pot şterge mesajele postate,
pot decide închiderea chat room-ului. Cu alte cuvinte, Privesc.Eu
poate modera comentariile lăsate de utilizatori.
Regulamentul explică: [...] Chat-ul Privesc. Eu a fost dezvoltat
ca o platformă de comunicare și comentare a evenimentelor
transmise în direct sau înregistrate. Nu există limite de vârstă, sex,
rasă, orientare sexuală, apartenenţă etnică, religioasă, politică
sau de alt gen, singurul lucru care vi se cere este să vă comportaţi
decent şi să manifestaţi respect faţă de utilizatorii, moderatorii şi
administratorii chat-ului. [...]. Aşadar, pârâţii şi-au asumat obligaţia
A vocatul P oporului
de a pune la dispoziţia utilizatorilor un chat room care este privit ca
o platformă de comunicare şi comentare a evenimentelor. Pârâţii,
de asemenea, prin membrii săi, îşi asumă, la fel, şi rolul, obligaţiile
şi drepturile, de moderator al comentariilor plasate în chat room:
[...] Administratorii şi moderatorii îşi rezervă dreptul de a proceda
aşa cum consideră ei că este mai bine pentru funcţionarea eficientă
şi corectă a chat-ului, chiar dacă acest lucru implică blocarea unor
utilizatori. [...] 3. Drepturile şi obligaţiile moderatorilor (porecla al-
bastre): 3.1 Moderatorii sunt obligaţi: să aibă o atitudine tolerantă
faţă de utilizatori şi să-i ajute să-şi rezolve neclarităţile care pot
apărea; să şteargă mesajele (comentariile) doar când acestea încalcă
flagrant regulamentul; să explice clar şi argumentat motivul pentru
care a fost aplicată sancţiunea unui utilizator, când este cazul; să nu
abuzeze de statutul lor. 3.2 În acelaşi timp, moderatorii au dreptul:
să şteargă orice comentariu considerat offtopic şi/sau flood; să
şteargă mesajele care încalcă prevederile prezentului regulament
şi să atenţioneze utilizatorul contravenient, iar în caz de necesitate
să blocheze accesul acestuia la chat; să şteargă orice comentariu
ce conţine reclame de orice fel (legături externe inutile şi offtopic,
postarea de denumiri de firme care nu au nicio legătură cu subiec-
tul discutat, trimiteri repetate către un anumit sit-e/firma etc.); să
atenţioneze şi/sau avertizeze utilizatorii care încalcă regulamentul
şi să-i blocheze în cazul în care recidivează; să blocheze utilizatorii
care au un limbaj trivial şi/sau provocator.
Deşi, în şedinţele de judecată, Privesc.Eu nu şi-a recunoscut
responsabilitatea pentru lezarea onoarei şi demnităţii reclaman-
tului şi pentru discursul de ură la adresa reclamantului, ei, totuşi,
recunosc că libertatea de exprimare nu este absolută şi trebuie
reglementată. Astfel, Privesc.Eu, benevol şi conştiincios, include în
propriul Regulament că [...] Pe chat-ul Privesc.Eu următoarele acti-
vităţi ale membrilor sunt strict interzise: [...] 1.4. Atacul la persoană,
jignirea sub orice formă a utilizatorilor chat-ului, folosirea de cuvinte
obscene, abuzive sau indecente, comportament nepotrivit sau
ofensator. Un comportament civilizat impune combaterea ideilor
exprimate anterior, şi nu al persoanelor care le-au expus [...] 1.7.
Publicarea mesajelor care nu au legătura cu subiectul transmisiunii
(offtopic) [...] 4. Drepturile şi obligaţiile utilizatorilor (porecle verzi):
4.1 Utilizatorii sunt obligaţi: să se comporte în mod civilizat şi să
manifeste toleranţă şi respect faţă de ceilalţi utilizatori, moderatori şi
administratori ai chat-ului; să respecte cu stricteţe prezentul Regu-
lament şi să contribuie la respectarea lui de către ceilalţi utilizatori;
să publice comentarii adecvate şi relevante menite să contribuie
la dezvoltarea, îmbunătăţirea şi stimularea discuţiilor, polemicilor
constructive şi în mod general a procesului de comunicare pe
chat. 4.2 În acelaşi timp, Utilizatorii au dreptul: să comenteze liber,
conform convingerilor personale orice subiect/eveniment care va
fi transmis de către Privesc.Eu, cu condiţia că acestea să nu încalce
prezentul Regulament, normele etice şi morale din societate pre-
cum şi legislaţia în vigoare; să beneficieze de ajutor de la mode-
ratori/administratori în cazul apariţiei unor neînţelegeri, conflicte
între utilizatori; să se adreseze administraţiei Privesc.Eu în cazul în
care consideră ca i-au fost încălcate anumite drepturi sau pentru a
raporta anumite abuzuri din partea moderatorilor [...].
Recunoaşterea limitelor libertăţii de exprimare de către Privesc.
Eu se observă şi prin nedeschiderea chat-ului pentru comentariile
vizitatorilor la transmisiunea în direct a conferinţei de presă din 7
martie 2011 ”Alianţa Nedescriminare: ”Legea pentru Combaterea
şi Prevenirea Discriminării în Republica Moldova, actualitatea şi
importanţa legii”. Pârâtul a indicat următoarea menţiune ”Stimaţi
utilizatori, pentru a nu crea tensiune în rândurile minorităţilor din
Republica Moldova, chat-ul Privesc.Eu este indisponibil pentru
această transmisiune în direct”.
Răspunderea lui Privesc.Eu, de asemenea, rezultă şi din preve-
derile art.20 din Legea nr.64 care explică noţiunea de calitate de
pârât – o poate avea atât persoana care a răspândit informaţia (prin
paginile de internet, prin crearea chat-ului, prin deschiderea blog-
11
A vocatul P oporului
ului), autorul informaţiei (cel care scrie comentarii) şi, după caz, per-
soana de la care a fost preluată informaţia (chat-ul a primit, acceptat
toate comentariile utilizatorilor), şi, conform art.24 pârâtul trebuie să
dovedească că informaţia nu este defăimătoare şi/sau nu îl lezează
pe reclamant, nu însuşi reclamantul; şi că informaţia constituie o
judecată de valoare care se bazează pe un substrat factologic sufi-
cient; sau că, la momentul răspândirii informaţiei, deşi a luat toate
măsurile de diligenţă, nu putea şti că, prin acţiunile sale contribuie
la răspândirea relatărilor false cu privire la fapte sau a judecăţilor de
valoare fără substrat faptic suficient; sau că informaţia răspândită
este de interes public. La nicio etapă a şedinţelor judiciare Privesc.
Eu nu a dezvăluit identitatea moderatorului ”Csiting”, iar pe sit-ul
www.privesc.eu şi în răspunsul la cererea prealabilă şi-au ascuns
propria identitate. Nici sediu juridic, nici forma de înregistrare, nici
date de contact, până cererea înaintată împotriva SRL ”PRIVESC.EU”
nu a fost admisă spre examinare în fond.
Privesc.Eu este responsabil de discursul de ură şi de lezarea
onoarei şi demnităţii reclamantului prin faptul că nu şi-a exercitat
obligaţiile de moderator deşi şi le-a asumat, pentru că au răspândit
injuriile prin intermediul sit-ului său şi pentru că moderatorul chat-
ului a instigat utilizatorii la discursul de ură. Discuţiile, comentariile
purtate în chat-ul Privesc.Eu au fost ofensatoare şi discriminatorii
faţă de reclamant. Cei care au citit şi au scris pe chat au văzut incita-
rea moderatorului la acţiuni şi exprimări de ură faţă de persoanele
LGBT şi faţă de cei ce susţin aspiraţiile lor pentru egalitate, cum o
face reclamantul. O atitudine iresponsabilă şi nejustificată a libertăţii
cuvântului şi a exprimării din partea Privesc.Eu. O libertate deloc
absolută, ci, dimpotrivă, limitată de dreptul la demnitate umană,
direct vizate de acest discurs de ură.
Conform art.2 din Legea nr.64, discurs de ură este orice formă de
exprimare care provoacă, propagă, promovează sau justifică ura rasială,
xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură fondate pe intoleranţă,
cuprinde acţiunile pârâtului de incitare la ură fondată pe intoleranţa
persoanelor de orientare homosexuală sau presupuse a fi cu orientare
homosexuală. Şi asta pentru că Hotărârea Plenului Curţii Supreme
de Justiţie nr.17 privind aplicarea prevederilor Convenţiei Europene
pentru Drepturile Omului de către instanţele judecătoreşti, indică că
orice persoană are drept la remediu efectiv pe marginea plângerii sale
şi atunci când nu există prevederi exprese în lege, acestea urmează a fi
interpretare în lumina art.13 al Convenţiei Europene pentru Drepturile
Omului. Formele pe care le poate lua discursul de ură nu sunt şi nu pot
fi exhaustive, după cum pretinde Privesc.Eu, odată ce însăşi definiţia
finalizează cu expresia ”sau alte forme de ură fondate pe intoleranţă”.
Este incontestabil faptul că în societatea moldovenească există
homofobie (ură faţă de persoanele cu orientare homosexuală) larg
răspândită care se manifestă în acţiuni infracţionale şi discriminare
faţă de persoanele ştiute că sunt homosexuale sau care sunt pre-
supuse a fi homosexuale. Această ură este menţinută şi incitată în
continuare prin resursele de internet care nu moderează declara-
ţiile vizitatorilor paginilor de internet lăsând astfel să se creadă că
declaraţiile prin care se cheamă direct la violenţă şi discriminare,
sau prin care se înjură şi se ofensează, cad în limita bunului simţ şi a
libertăţii de exprimare. În faţa instanţei de judecată, am argumentat
că o astfel de poziţie, prin prisma ostilităţii faţă de membrii comu-
nităţii LGBT din  societatea moldovenească, duce la marginalizarea
persoanelor cu orientarea homosexuală, existentă sau presupusă,
şi, în final, la distrugerea drepturilor acestor persoane. Astfel e cazul
reclamantului care a fost înjurat şi ofensat de vizitatorii sit-ului şi de
moderatorul chat room-ului ce-i aparţine Privesc.Eu.
Experienţa nu e ce ţi se întâmplă,
ci ceea ce faci din tot ce ţi se întâmplă.
12
Nr. 11-12, 2011
Limitele libertăţii de exprimare au fost conturate în jurispruden-
ţa Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, prin corelarea
articolului 10 cu articolul 17 din Convenţia Europeană, care impune
Statul să prevină persoanele sau grupurile de persoane cu scopuri
extremiste sau totalitare, să exploateze, în propriilelor interese,
principiile enunţate de drepturi ale omului.  Astfel, spre exemplu,
în cauza Norwood v.Marea Britanie (plângerea nr.23131/03, decizia
din 16.11.2004) Curtea Europeană a considerat că dl Norwood a
depăşit limitele libertăţii de exprimare când a afişat un poster de
60cm x38cm pe fereastra casei sale, care conţinea o fotografie a
Turnurilor Gemene din New York în flăcări, însoţite de cuvintele
”Britania fără Islam – Protejează Britanicii”. Curtea Europeană a
subliniat ”…Un astfel de atac vehement şi generalizat împotriva
întregului grup religios, asociindu-l cu grave acte de terorism, este
incompatibil cu valorile enunţate şi garantate de Convenţie, în spe-
cial, toleranţă, pacea socială şi nedescriminarea. Afişarea posterului
de către dl Norwood în fereastra casei sale a constituit un act în
sensul articolului 17 şi, deci, nu se bucură de protecţia articolelor
10 şi 14 ale Convenției…”.
Aşadar, pornind de la prevederile Regulamentului Privesc.Eu,
având în gestiune domain-ului www.privesc.eu cu posibilităţi tehnice
de transmisiune în direct a imaginilor video şi menţinerea chat-ului,
deducem că administratorii sit-ului puteau acţiona pentru a preveni
discursul de ură, incitarea la discriminare şi injuriile din chat la adresa
reclamantului, dar au ales să nu o facă. Privesc.Eu nu a demonstrat
în judecată că a luat toate măsurile de diligenţă, inclusiv tehnice,
pentru a preveni, opri şi şterge expunerile care constitui discurs de
ură şi injurii. Privesc.Eu a ales să deschidă chat-ul pentru vizitatori dar
nu-şi asumă răspunderea pentru afirmaţiile moderatorului său şi ale
vizitatorilor, doar din considerentul anonimatului acestora. Un astfel
de argument nu poate fi acceptat pentru că ar presupune că libertatea
de exprimare în internet este absolută, spre deosebire de alte mijloace
de răspândire a informaţiei, precum este presa, radioul, televiziunea, iar
cei care oferă platformă sau posibilitate vizitatorilor paginii de internet
să răspândească informaţii false, injurii, discurs de ură, pornografie şi
altele sub acoperirea anonimatului, cum este un chat, nu trebuie să
poarte răspundere pentru că nu-i pot identifica pe autorii informaţiilor.
Dacă ar fi acceptat o astfel de poziţie, s-ar fi institut o excepţie
de la răspundere doar pentru că mijloc de răspândire a informaţiei
este internetul, fapt care nu-şi găseşte susţinere în nicio practică
judiciară din lume. Fără îndoială, Privesc.Eu deţine control asupra
domain-ului său de internet www.privesc.eu şi, în deplină înţelegere
a acestui fapt, a adoptat un Regulament prin care-şi rezervă com-
petenţă şi descrie modalităţile de exercitare a controlului asupra
conţinutului sit-ului său din internet, ceea ce include şi chat-ul şi
orice informaţie inclusă fără acordul lor. În cauza dată, este evident
faptul că pârâţii nu au făcut uz de nicio modalitate de control asu-
pra conţinutului chat-ului şi au permis vizitatorilor să-i determine
conţinutul sub încurajarea moderatorului ”Csiting”. Din aceste
considerente, Privesc.Eu trebuie ţinut responsabil de răspândirea
injuriilor şi a discursului de ură la adresa persoanelor presupuse sau
fiind cu orientare homosexuală, în special la adresa reclamantului.
Discursurile de ură, injuriile şi defăimarea nu sunt libertăţi de
exprimare şi nu se bucură de protecţia Legii nr.64 sau a articolului
10 al Convenţiei Europene, dimpotrivă, interzic unei persoane să
abuzeze de drepturile sale (cum este libertatea de exprimare) dis-
trugând astfel drepturile celorlalţi membri ai societăţii (cum este
dreptul de a nu fi discriminat, dreptul la respectul vieţii private a
cărei componentă este onoarea şi demnitatea persoanei).
(Aldous Huxley)
Nr. 11-12, 2011
CONDIŢIILE ÎNLĂTURĂRII RĂSPUNDERII PENALE
ÎN LEGĂTURĂ CU ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR
Elena BUGUŢA,
avocat, doctorand,
lector universitar, IRIM
Recenzent ştiinţific: Viorel V. BERLIBA, conferenţiar
universitar, doctor în drept
Penal liability follows any act which injures several persons,
even if the preliminary complaint has been initiated or is
maintained by only one of these persons.
Legal reconciliation of the parties sets aside penal liability
and extinguishes civil proceedings.
The biggest part of the civil agreement are the same by
their contents, but maybe definition of civil agreement ai
proper for civil low. More than that, civil agreement is the
same reconciliatioo and legislative definition is made to divide
branches of the low.
În conformitate cu art.109 alin.(1) al CP, „împăcarea este actul
de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau
mai puţin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru o infracţiune gravă,
infracţiuni prevăzute la capitolele II – VI din Partea specială, precum
şi în cazurile prevăzute de procedura penală”.
Prin urmare, înlăturarea răspunderii penale constă în faptul
evitării de către persoana vinovată a emiterii actului de condamnare
în forma sentinţei de condamnare. De asemenea, actul de înlăturare
a răspunderii penale reprezintă întotdeauna o renunţare a statului
la condamnarea faptelor comise şi a persoanelor ce au comis
respectivele fapte1.
Pentru că o asemenea renunţare să fie legitimă, legea penală
instituie o serie de cerinţe, criterii, îndeplinirea cărora dau dreptul
organelor respective să adopte soluţia legală.
Articolul 109 al CP, conţine mai multe criterii:
1. Persoana să fi săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă (pentru minori legea permite înlăturarea răspunderii
penale chiar şi în cazul comiterii unor infracţiuni grave, pre-
văzute la capitolele II – VI din Partea specială a CP );
2. Împăcarea trebuie să fie personală;
3. Actul de împăcare trebuie să se încheie din momentul por-
nirii urmăririi penale şi până la retragerea completului de
judecată pentru deliberare2.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat că pentru persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii
lor legali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege (art.109 alin.(3)).
În literatura de specialitate se evidenţiază următoarele condiţii
ce trebuie îndeplinite ca împăcarea părţilor să poată interveni:
1 Gh. Nistoreanu, Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Bucureşti
1991, pag. 234.
2 Alexei Barbăneagră, Gheorghe Alecu, Viorel Berliba ş.a Codul penal al
Republicii Moldova, Comentariu, pag. 230.
A vocatul P oporului
• Împăcarea părţilor intervine doar pentru infracţiunile pre-
văzute de lege;
• Împăcarea intervine doar asupra persoanelor care au în-
cheiat acordul;
• Împăcarea pentru unele situaţii este condiţionată de lege;
• Împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă, necondiţionată
şi totală;
• Împăcarea părţilor trebuie să intervină până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti.3
Este necesar de remarcat că legea penală a Republicii Moldova
nu instituie obligativitatea săvârşirii infracţiunii pentru prima dată.
Altfel spus, împăcarea se poate realiza şi de către o persoană care nu
este la prima abatere penală.
Este cunoscut faptul că înlăturarea răspunderii penale ca
rezultat al împăcării părţilor are ca efect stingerea tuturor efectelor
juridice negative ca urmare a faptei comise. În alţi termeni, în cazul
împăcării se consideră că persoana care a comis fapta nu a fost
supusă răspunderii penale.
Din acest punct de vedere este interesant să ştim dacă persoana
care a realizat actul de împăcare este sau nu considerată drept
o persoană care anterior a comis o infracţiune? De răspunsul la
această întrebare depinde dacă persoana va putea beneficia de
reglementările legii penale referitoare la liberarea de răspundere
penală în eventualitatea comiterii unei infracţiuni după înlăturarea
răspunderii pe motivul împăcării.
Analiza normelor legii penale ne permite să răspundem pozitiv
la respectiva întrebare, întrucât se va considera că persoana a comis
pentru prima dată o infracţiune. Prin urmare, împăcarea reprezintă
nu doar o cauză de înlăturare a răspunderii penale, dar constituie şi
un motiv de a considera că persoana nu a comis nici o faptă penală.
Anterior am menţionat că în cazul împăcării, din punctul de
vedere al legii penale, se consideră că persoana nu a fost niciodată
atrasă la răspundere penală. Nu acelaşi lucru se poate menţiona
însă, şi din punct de vedere criminologic. Astfel, o persoană în
privinţa căreia anterior s-a înlăturat răspunderea penală în
legătură cu împăcarea părţilor ar putea să nu beneficieze ulterior
de reglementările referitoare la liberarea de răspundere penală,
întrucât în acest caz judecătorul nu este obligat (precum e cazul
împăcării) dar poate libera de răspundere penală persoanele faptele
cărora se încadrează formal în prevederile cuprinse în art.53-60 CP al
Republicii Moldova.
Deci, judecătorul este în drept să nu libereze de răspundere
3 C. Bulai, Drept penal romăn. Partea generală. Vol I, Bucureşti 1992., pag. 211.
13
A vocatul P oporului
penală persoana în privinţa căreia a fost înlăturată răspunderea
penală, deoarece deşi din punct de vedere legal se consideră că
aceasta nu a comis anterior o infracţiune, din punct de vedere
criminologic se poate considera că persoana prezintă un anumit
pericol pentru societate, întrucât nu a tras învăţămintele de rigoare
după comiterea faptei pentru care anterior a fost înlăturată
răspunderea penală.
Deşi legea nu menţionează expres, înţelegem că esenţa
înlăturării răspunderii penale conform art.109 CP o reprezintă
încheierea unui acord de împăcare a părţilor. La această concluzie
ne duce chiar titlul articolului respectiv – Împăcarea. Prin urmare,
restul criteriilor incluse în stipulările articolului dat, deşi sunt
obligatorii din punct de vedere juridic, nu reprezintă esenţa actului
de înlăturare a răspunderii penale. În acest sens se poate remarca
faptul că săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave
reprezintă şi una din condiţiile liberării de răspundere penală.
Considerăm că răspunderea penală nu poate fi înlăturată prin
efectul împăcării părţilor în cazul în care suntem în prezenţa
unui concurs de infracţiuni, deoarece legea penală stabileşte
înlăturarea răspunderii pentru cazul comiterii unei infracţiuni. Or, în
cazul concursului de infracţiuni suntem în prezenţa unei pluralităţi
de fapte penale.
O altă condiţie a înlăturării răspunderii penale în legătură cu
împăcarea părţilor o reprezintă cerinţa ca infracţiunea comisă să
se încadreze în categoria infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave.
Pentru a nu exista interpretări greşite, legiuitorul a stabilit cu
exactitate, infracţiunile pentru care împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.4 În alţi termeni, împăcarea părţilor trebuie
să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.5
Pornind de la prevederile art.109 CP, s-a menţionat6 că ţinând
cont de faptul că împăcarea părţilor poate avea loc doar în cazurile
infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave, la stabilirea acestor
împrejurări este necesar să se ia în vedere prevederile art.16 alin.(2)
şi (3) CP raportate la articolele din partea specială a CP (...).
În conformitate cu art.16 alin.(2) CP, infracţiuni uşoare se
consideră faptele pentru care legea penală prevede în calitate de
pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2
ani inclusiv. În acest context trebuie să remarcăm că în categoria
infracţiunilor uşoare se includ şi acele infracţiuni pentru care
legea penală prevede aplicarea unei pedepse non-privative de
libertate.
În categoria infracţiunilor mai puţin grave, art.16 alin.(3) CP
include faptele pentru care legea penală prevede  pedeapsa
maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
Este de observat, că, într-un mod indirect, legea penală şi cea
procesual-penală face o clasificare a infracţiunilor pentru care
este posibilă împăcarea părţilor. Astfel, CP ne vorbeşte la modul
general, că este posibilă împăcarea în cazul în care a fost comisă o
infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. În schimb, legea procesual
penală (art.276 CPP al RM) ne spune că procesul penal încetează în
cazul împăcării părţilor pentru infracţiunile pentru care urmărirea
penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei.
Lucru firesc, deoarece dacă tragerea la răspundere penală este
condiţionată de voinţa unilaterală a persoanei vătămate, atunci
este cu atât mai justificată înlăturarea răspunderii penale în cazul
împăcării părţilor.
Astfel, împăcarea poate interveni în cazul comiterii unei
infracţiuni uşoare sau mai puţin grave de către făptuitor. Totuşi,
4 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Drept penal general,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 726.
5 Rodica-Mihaela Stănoiu, Ioan Griga, Tiberiu Dianu, Drept penal, Partea
Generală, Editura Hyperion, Bucureşti, 1992, pag. 186.
6 Codul penal al R.M., Comentariu, sub redacţia A. Barbăneagră, Editua Arc,
Chişinău, 2003, pag. 186.
14
Nr. 11-12, 2011
Codul de procedură penală instituie o excepţie de la această
regulă. Este cazul comiterii infracţiunii de furt din avutul
proprietarului săvârşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui,
ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este
găzduită de aceasta. Prin urmare împăcarea este posibilă, pentru
aceste infracţiuni şi pentru persoanele ce întrunesc calităţile
menţionate, chiar şi în cazul unei infracţiuni grave.
În acelaşi context este interesant de ştiut dacă împăcarea
poate înlătura răspunderea penală pentru toate faptele penale
ce se încadrează în noţiunile de infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă? Având în vedere că legea penală a Republicii Moldova
nu oferă un răspuns la această întrebare este important să
cunoaştem dacă săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin
grave care atentează la un interes general, în care nu se poate
identifica o persoană concretă în calitate de parte vătămată,
poate servi drept condiţie a înlăturării răspunderii penale ca
rezultat al împăcării?
În acest sens prezintă importanţă mai ales infracţiunile care
atentează la un dublu obiect – obiectul principal îl reprezintă
ordinea publică, iar obiectul secundar îl formează interesele
legale ale unei persoane concrete. Deşi încheierea unui acord
de împăcare într-o asemenea situaţie ar putea să înlăture, într-o
oarecare măsură, prejudiciile aduse demnităţii şi reputaţiei
profesionale a persoanei concrete, însă nu ar fi în măsură să
înlăture prejudiciul adus autorităţii puterii publice reprezentate
de o persoană concretă.
Prin urmare, considerăm că atunci când se atentează la un
interes general împăcarea nu este posibilă, deoarece în acest
mod nu se pot înlătura efectele negative ale infracţiunilor. Astfel,
împăcarea poate să înlăture răspunderea penală numai atunci
când prin infracţiune se cauzează prejudicii, în mod exclusiv,
intereselor particulare.
Atunci când o infracţiune este îndreptată împotriva unui
interes general, iar această infracţiune nu prezintă un pericol
social sporit şi, respectiv, nu este raţională aplicarea pedepsei
penale persoana vinovată de comiterea respectivei infracţiuni
poate fi liberată de răspundere penală în legătură cu activa căinţă
or, într-o asemenea situaţie înlăturarea răspunderii penale pe
motivul împăcării nu este posibilă.
Concluzia pe care o putem desprinde este că împăcarea
reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale doar pentru
cazul în care au fost comise infracţiunile ce prezintă un pericol
social redus (având în vedere excepţia relevată).
Pericolul social rezultat din acţiunile (inacţiunile) penale este evaluat
sub două forme: evaluarea legală şi evaluarea judiciară. În cadrul evaluării
legale, generale, efectuată de legiuitor, se stabilesc în principiu, structuri
şi sisteme de norme şi reguli penale prin care se incriminează mai multe
categorii generale de fapte considerate a fi infracţiuni, deoarece au un
sens comun şi o formalizare asemănătoare. Se creează astfel, un model
abstract de fapte penale, considerate infracţiuni urmând ca orice acţiune
(inacţiune) concretă să fie raportată la generalitatea faptelor de acelaşi
fel, iar în cazurile când această faptă nu va putea fi combătută decât prin
pedeapsa penală va fi considerată infracţiune. Legea penală propune
un sistem infracţional bazat pe principii care să permită caracterizarea
şi clasificarea fiecărei infracţiuni într-un ansamblu de norme penale
generale. Infracţiunile sunt sancţionate cu pedepse penale. Pentru
alte modalităţi de încălcare a legilor, în general, sunt instituite sancţiuni
specifice care diferă substanţial de pedeapsa penală. Gradul pericolului
social este evaluat după natura faptei penale, condiţiile şi modalităţile
săvârşirii, valorile prejudiciului infracţional, atitudinea infractorului,
frecvenţa săvârşirii faptelor de un anumit gen prin raportarea la
dispoziţiile legii aflată în vigoare. În cadrul evaluării judiciare, a acţiunii
(omisiunii) penale, instanţa de judecată, stabileşte în concret forma şi
limitele pedepsei, prin raportarea la sistemul faptelor de acelaşi fel şi
la structura fixată prin legea penală privind individualizarea sancţiunii,
Nr. 11-12, 2011
conform principiului „judecata trebuie să se facă după legi, nu după
cazuri concrete”. Instanţa de judecată va proceda la individualizarea
gradului de pericol social al acţiunii (inacţiunii) dedusă judecăţii prin
determinarea felului faptei penale, a valorii şi mărimii rezultatului
acesteia, atitudinea psiho-motorie a infractorului, mobilul faptei, timpul
şi locul săvârşirii, schimbările apreciabile produse în mediul social.
Lipsa pericolului social în cazul unei acţiuni (omisiuni) va determina
excluderea răspunderii penale, iar în cazul existenţei unui pericol
social redus, instanţa judiciară poate dispune înlocuirea răspunderii în
condiţiile legii penale.7
Pornind de la cele menţionate puţin mai sus, trebuie să remarcăm
că evaluarea judiciară a pericolului social nu poate influenţa în nici
un fel cazurile admisibile de împăcare penală. De exemplu, dacă
pentru o infracţiune considerată de lege ca fiind gravă, judecătorul,
reieşind din multitudinea circumstanţelor examinate, consideră
că infractorul nu merită o pedeapsă care să depăşească 5 ani
închisoare, nu se va putea înlătura răspunderea penală chiar şi în
eventualitatea încheierii unui acord de împăcare. Considerăm că, în
vederea stimulării împăcării părţilor, legea penală ar putea pe viitor
să permită împăcarea părţilor şi pentru cazurile similare situaţiei
descrise.
Acceptarea de către legiuitor a unei asemenea soluţii ar putea
produce cel puţin două efecte favorabile:
1. Stimularea încheierii acordurilor de împăcare;
2. Înlăturarea răspunderii penale pentru cazul comiterii unor
infracţiuni mai grave dar întâmplătoare şi care au fost comi-
se de persoane care nu prezintă un pericol social.
Considerăm că această soluţie este acceptabilă dacă ţinem cont
de faptul că împăcarea poate surveni chiar şi în cazul în care au fost
comise infracţiuni intenţionate, precum şi în cazul în care făptuitorul
nu este la prima abatere.
Este de remarcat, de asemenea, că, în cazul împăcării, nu
prezintă nici o importanţă personalitatea făptuitorului, ci doar gradul
prejudiciabil al infracţiunii. În acelaşi timp, gradul prejudiciabil al
oricărei infracţiuni este reflectat în sancţiune. Astfel, de exemplu, pentru
infracţiunile considerate uşoare se aplică sancţiuni mici, în timp ce
pentru infracţiunile grave se aplică sancţiuni mai dure.
În acest sens, s-a menţionat că adevăratul pericol social al unei
infracţiuni nu poate fi perceput şi, prin urmare, pentru ca acesta
să fie exprimată şi înţeleasă univoc, trebuie identificaţi şi anumiţi
indicatori externi ale respectivului pericol.8
Deşi pentru determinarea pericolul social al unei infracţiuni
este determinantă acţiunea sau inacţiunea concretă, precum
şi consecinţele acesteia, există şi elemente sau componente
accesorii care arată şi ele la gradul pericolului social al unei
fapte penale: forma vinovăţiei, motivul infracţiunii, modul în
care a fost comisă infracţiunea, utilizarea atribuţiilor de serviciu,
antecedentele penale, săvârşirea infracţiunii în grup ş.a.9
O altă condiţie a împăcării penale este că aceasta trebuie
să se facă între persoana vătămată şi infractor, adică în cadrul
procesului penal, între partea vătămată pe de o parte şi învinuit
sau inculpat pe de altă parte. Împăcarea trebuie, deci, să fie
rezultatul înţelegerii, al acordului de voinţă al părţilor sau al
reprezentanţilor lor legali.10
Împăcarea fiind un act bilateral de voinţă care priveşte două
persoane, va produce efecte numai asupra persoanelor care au
încheiat acordul. Din această cauză, atunci când infracţiunea
a fost produsă de mai mulţi făptuitori, pentru ca împăcarea să-
şi producă efectele, trebuie să existe un acord între persoana
7 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, op. cit., pag. 726.
8 Кривоченко Л.Н. Классификация преступлений.  – Харьков: Вища школа,
1983. - pag. 49.
9 Новое уголовное право России. Общая часть: Учебное пособие. –  М.:
Зерцало: ТЕИС, 1995. – pag.168.
10 Rodica-Mihaela Stănoiu, Ioan Griga, Tiberiu Dianu, op. cit., pag. 186.
A vocatul P oporului
vătămată şi fiecare dintre făptuitori. Spre deosebire de retragerea
plângerii prealabile care înlătură răspunderea penală pentru
toţi participanţii la infracţiune, în cazul împăcării, dacă persoana
vătămată îşi dă acordul pentru a se împăca numai cu o parte
dintre făptuitori, răspunderea penală este înlăturată doar pentru
aceştia, în timp ce acţiunea penală continuă să se desfăşoare
pentru ceilalţi făptuitori, ţinându-se seama de toate condiţiile în
care s-a produs infracţiunea. Prin urmare, împăcarea cu o parte
dintre inculpaţi nu înlătura circumstanţele agravante.11
Ca şi plângerea prealabilă, împăcarea părţilor are un caracter
mixt, de drept penal şi de drept procesual penal.
Prin denumirea de împăcare a părţilor se desemnează
înţelegerea intervenită între partea vătămată şi autorul infracţiunii,
înţelegere ce are ca efect încetarea procesului penal şi, drept
consecinţă, înlăturarea răspunderii penale, în cazurile anume
prevăzute de lege.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este
un act juridic unilateral, împăcarea părţilor este un act bilateral,
implicând cu necesitate acordul de voinţă al celor două părţi.
Mai mult, împăcarea operează doar in personam, adică înlătură
răspunderea penală numai faţă de acel inculpat cu care partea
vătămată s-a împăcat.
De asemenea, împăcarea trebuie sa fie explicită, adică să fie în
mod clar exprimată, iar nu presupusă pe baza anumitor situaţii sau
împrejurări; să fie totală, necondiţionată şi definitivă.
Referitor la acest aspect, actul de înţelegere (împăcare) trebuie
să privească ambele laturi, atât penală cât şi civilă ale cauzei,
nepunându-se capăt conflictului dacă persoana vătămată îşi
menţine pretenţiile civile faţă de inculpat.
O împăcare supusă unei condiţii ar presupune suspendarea
procesului penal până la îndeplinirea acelei condiţii, ceea ce legea
nu prevede (art.303 din Codul de procedura penala).
Prin urmare, acceptarea de către instanţa a unei împăcări sub
condiţie, constituie o încălcare a dispoziţiilor legale, care atrage
nelegalitatea soluţiei, remediabilă doar prin căile de atac.
Evident, actul de voinţă al părţii, în care îşi manifestă intenţia
de a se împăca, şi care lipseşte la termenul de judecată, poate fi
exprimat şi printr-un înscris autentic trimis instanţei de judecată,
care are obligaţia de a-l pune în discuţia celeilalte părţi prezente.
Din caracterul personal al împăcării rezultă că acest act nu se
poate răsfrânge în nici un mod asupra succesorilor. Acest lucru este
şi firesc din moment ce împăcarea pune capăt conflictului penal atât
cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă.
S-a arătat că împăcarea trebuie să intervină între părţile
implicate în conflict în condiţiile procesului medierii. Precizăm că
medierea reprezintă o soluţie agreabilă dar neobligatorie.
Astfel, procesul de împăcare se poate realiza fără intervenţia
unei persoane neutre. Totuşi, trebuie să observăm că atunci
când împăcarea este realizată cu ajutorul mediatorului nu este
înlăturată condiţia încheierii acordului între părţile implicate în
conflict, deoarece mediatorul nu este o parte a acordului, tot ce
face acesta are ca finalitate împăcarea părţilor. Mediatorul nu
urmăreşte niciodată un scop personal. Chiar dacă părţile vor arăta
în acordul de împăcare că respectivul act a fost încheiat cu concursul
mediatorului, acest fapt nu poate ştirbi cu nimic caracterul personal
al actului de împăcare.
Pentru persoanele vătămate care sunt lipsite de capacitate de
exerciţiu împăcarea se face de reprezentanţii lor legali, aceasta fiind
unica excepţie de la regula caracterului personal al împăcării.
Persoanele restrânse în capacitatea de exerciţiu se pot împăca doar
cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. Altfel zis, spre deosebire
de împăcarea realizată pentru persoanele lipsite de capacitatea
de exerciţiu, pentru împăcarea persoanelor restrânse în capacitate
11 C. Bulai, Drept penal, Partea Generală, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, pag.
345.
15
A vocatul P oporului Nr. 11-12, 2011

de exerciţiu caracterul personal al acordului de împăcare nu este de cele mai multe ori, constă într-o cerinţă de ordin pecuniar – fie că
înlăturat, ci doar atenuat de necesitatea încuviinţării reprezentanţilor aceasta are menirea să compenseze prejudiciul cauzat prin infracţiune,
legali. Astfel, în cazul celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu acordul fie că compensarea acoperă într-o măsură mai mare sau mai mică
acestora este substituit de acordul reprezentanţilor, în timp ce în cazul interesele părţii vătămate, inclusiv la repararea prejudiciului moral
persoanelor limitate în capacitatea de exerciţiu, acordul dat personal cauzat prin infracţiune..
reprezintă un acord supravegheat. Aşadar, la prima vedere această practică pare una ilegală. În
De aici şi următoarele efecte: realitate, din punctul nostru de vedere această stare de lucruri este una
1. Lipsa acordului incapabilului nu lipseşte de forţă juridică perfect legală din cel puţin trei motive:
actul juridic al împăcării; 1. Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune reprezintă, în
2. Acordul incapabilului nu dă nici o forţă juridică actului de multe legislaţii ale lumii, o condiţie obligatorie care trebuie
împăcare; îndeplinită pentru ca împăcarea să înlăture răspunderea
3. Lipsa acordului celui limitat în capacitate de exerciţiu, lip- penală;
seşte de efect juridic actul de împăcare, chiar dacă a fost 2. Condiţia reparării prejudiciului este întotdeauna îndeplinită
semnat de reprezentanţi; înainte de încheierea actului împăcării;
4. Atât în cazul incapabililor cît şi în cazul celor limitaţi în 3. Eventuala nulitate a condiţiei ce urmează a fi îndeplinită
capacitate de exerciţiu acordul reprezentanţilor legali este înainte de împăcare ar face aproape inaplicabile prevede-
obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii; rile art.109 ale CP, întrucât partea vătămată ar fi lipsită de
Este important de ştiut, că reprezentanţii legali nu pot încheia şi posibilitatea reparării prejudiciului cauzat prin infracţiune
nici nu pot încuviinţa încheierea unui acord de împăcare în cazul în altfel decât prin obţinerea unei condamnări a făptuitorului.
care aceştia au statutul de bănuit, învinuit, inculpat. Prin urmare, împăcarea poate fi un act condiţionat, doar că
această condiţie trebuie îndeplinită de către făptuitor înainte de
Această concluzie se poate deduce din dispoziţiile legale
încheierea propriu-zisă a acordului de împăcare. În alţi termeni,
cuprinse în prevederile art.77 alin.(4) Cod de procedură penală, în
acordul de împăcare nu poate prevedea condiţii care ar urma să fie
conformitate cu care: „Nu se admite în procesul penal în calitate
îndeplinite după încheierea acordului.
de reprezentant legal: 
Aşadar, în cazul în care organului de urmărire penală sau
1. al victimei, părţii vătămate şi părţii civile - persoana căreia
instanţei de judecată i se va prezenta un acord de împăcare încheiat
i se incumbă cauzarea, prin infracţiune, a prejudiciului
sub o condiţie, acesta/aceasta va trebui să acţioneze la fel cum ar
moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului
acţiona în cazul în care un asemenea acord nu ar fi fost încheiat,
material părţii civile; 
pentru că împăcarea condiţionată este lovită de nulitate absolută.
2. al bănuitului, învinuitului, inculpatului – persoana căreia,
Trebuie de menţionat că un act de împăcare condiţionat este nul
prin infracţiunea imputată bănuitului, învinuitului sau in-
de drept indiferent dacă respectiva condiţie a fost pusă în sarcina
culpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral.”
făptuitorului sau părţii vătămate. Ultima condiţie care trebuie
Tot aici trebuie de menţionat că la încheierea acordului de
îndeplinită pentru ca împăcarea să ducă la înlăturarea răspunderii
împăcare trebuie implicaţi atât reprezentanţii victimei cât şi
penale constă în aceea că actul juridic al împăcării trebuie să fie încheiat
reprezentaţii făptuitorului.
între momentul declanşării urmăririi penale şi cel al rămânerii definitive
În cazul făptuitorului poate interveni următoarea problemă-lipsa
a hotărârii judecătoreşti.
acordului reprezentanţilor făptuitorului. Una din soluţie posibile ar fi
Drept urmare, orice împăcare realizată înainte de a fi declanşată
înlăturarea acestui reprezentant, iar temeiul legal al unui astfel de soluţie
urmărirea penală sau după ce hotărârea a devenit definitivă nu
îl reprezintă art.78 alin.(5) Cod de procedură penală, în conformitate cu
poate să producă efecte juridice, întrucât aceste acte se situează în
care, „...reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile,
afara cadrului legal al ţării noastre.
bănuitului, învinuitului, inculpatului nu este în drept să întreprindă
Necesitatea încheierii acordului de împăcare după pornirea
acţiuni împotriva intereselor persoanei pe care o reprezintă, inclusiv să
urmăririi penale reiese din nevoia unei supravegheri a respectivelor
renunţe la apărătorul învinuitului, inculpatului...”.
acte juridice de către organele investite de stat cu funcţia ocrotirii
Chiar şi în condiţiile normei citate, considerăm că ar fi benefică
drepturilor omului.
introducerea unei norme procesual-penale prin care acordul
Or, nevoia supravegherii actelor de împăcare este dictată de
reprezentantului făptuitorului să nu fie necesar pentru cazul în care atât
pericolul influenţei psihice sau fizice la care poate fi supusă partea
victima cât şi făptuitorul ar dori încheierea unui acord de împăcare.
vătămată pentru încheierea acestui acord.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru definitivarea
Aşadar, dacă acordul de împăcare a fost încheiat înainte de
actului împăcării constă în faptul că împăcarea trebuie să fie totală,
declanşarea urmăririi penale, aceasta nu va putea constitui un
necondiţionată şi definitivă. Împăcarea este totală atunci când ea
impediment pentru pornirea ulterioară a urmăririi penale. Situaţia
duce la încetarea procesului atât în privinţa laturii penale cât şi a
este similară şi pentru cazul în care acordul de împăcare a fost
laturii civile. Extinderea efectelor juridice ale împăcării părţilor şi
încheiat după depunerea plângerii, dar înainte de luarea unei decizii
asupra laturii civile îşi are raţiunea în aceea că acţiunea civilă în
privind pornirea urmăririi penale.
procesul penal este un accesoriu al acţiunii penale, deoarece părţile
Prevederea referitoare la obligativitatea încheierii acordului de
s-au împăcat şi a dispărut acţiunea penală este şi normal ca să nu
împăcare doar după declanşarea urmăririi penale este instituită şi
mai subziste şi acţiunea civilă.12 Împăcarea este necondiţionată
în favoarea presupusului infractor, pentru că împăcarea nu va putea
atunci când stingerea conflictului nu este supusă nici unei condiţii.
să producă niciun efect juridic dacă după depunerea plângerii,
Totuşi, după cum este cunoscut, în practică, partea vătămată
organul de urmărire penală va constata lipsa temeiurilor de pornire
acceptă să încheie actul de împăcare condiţionat. Această condiţie,
a unei acţiuni penale.
12 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu, sub redacția A. Barbăneagră:
Chișinău – 2009, pag. 230.

16
Nr. 11-12, 2011
EVOLUŢIA ŞI CATEGORIILE FRANCHISING-ULUI
Iana CASIAN,
avocat, magistru în drept, lector la Catedra
Drept internaţional şi Drept al relaţiilor externe
Facultatea de Drept, USM
Recenzent: Lilia Gribincea, doctor în drept, conferenţiar
universitar la Catedra Drept internaţional şi Drept al
relaţiilor externe de la Facultatea de Drept, USM
A franchising be described generally as a form of commercial
cooperation between independent undertaking more other parties,
the franchisor, grants one or for financial consideration, the right to
exploit a franchise for the purposes of marketing defined goods or
services.
A franchise usually, incldes a package of industrial or intellectual
property rights relating to trademarks, trade names, shop signs,
utility models, designs, copyrights, know-how or patents to be
exploited for manufacturing, the sale or resale of goods or the
provision of sevices to end users.
Contractul de franchising trebuie înţeles şi definit mai întâi din
perspectiva sa economică, cea mai în măsură să ofere o imagine
a ansamblului de operaţiuni comerciale menite să dezvolte o
activitate economică.
Astfel operaţiunile comerciale precum şi ansamblul de tehnici
prin care deţinătorul afacerii de succes îl autorizează pe un alt
comerciant să înceapă o afacere identică cu a sa, prin folosirea
experienţei sale şi a însemnelor comerciale, constituie esenţa
economică a operaţiunii de franciză.
Data şi locul naşterii franchising-ului rămân a fi două elemente
discutate. Autorii sunt departe de a avea o opţiune comună, însă
elementul comun care se desprinde este că, în mod cert, franciza,
şi-a cunoscut dezvoltarea şi diversificarea în SUA. Americanii sunt
acei care au denumit „franchising” o nouă formă de distribuţie
descoperită, plecând de la cuvântul «franc», de origine franceză,
care însemna autorizaţie, licenţă.1
Legislaţia antitrust americană de la începutul sec.XX
interzicea vânzarea directă a automobilelor de la constructori
către utilizatori, fapt care a generat formarea contractelor de
concesiune din care apoi a apărut un contract similar celor
de franciză. Apariţia franchising-ului a fost determinată de
necesităţile de distribuţie a superproducţiei, apărută după anii
’50 prin acoperirea unei mai largi pieţe fără a prejudicia calitatea
ofertei comerciale. Domeniile în care a pătruns noul mijloc de
distribuţie cuprinde piaţa americană a închirierilor de automobile,
a restaurantelor, a hotelurilor, intermedieri imobiliare, confecţii
etc.
Datorită dinamismului şi rentabilităţii sale, contractul de
franchising, ca varietate a contractului de concesiune, a devenit
şi pentru ţările europene, o formă modernă de a face afaceri.
1 Hubert Bensoussan,, Le droit de la franchise», Edition Apogee, Paris 1997,
pag.11.
A vocatul P oporului
Acest contract a cunoscut o răspândire uimitoare în Europa, între
anii ’50-’60, fiind utilizat pe larg în Anglia, Franţa, Germania, Italia,
Suedia, Belgia, Olanda. Astfel apar reţelele Prenatal, Natabys,
după 1960 reţelele Roche-Babois, Pronupţia, Andre, Simone
Mahler, după 1970 – reţele ca Eram, Courreges, Novotel, Ives
Rocher, Mercure.2
Franchising-ul a suferit un lung proces de conturare ca figură
juridică şi entitate distinctă de alte figuri juridice cunoscute în
marketingul distribuţiei.
Pe plan european, în urma evoluţiei jurisprudenţiale3 după
apariţia unor reglementări similare relative altor domenii de
activitate şi sub influenţa reglementării americane4 apar, de
asemenea, reglementări în ceea ce priveşte contractul de
franchising şi conceptul francizabil, în general.
Astfel, în 1987, Codul de deontologie al Federaţiei franceze de
franciză5 conţine următoarea definiţie: «Franciza se defineşte ca o
metodă de colaborare între o întreprindere, francizor, pe de o parte,
şi una sau mai multe întreprinderi, beneficiare, pe de altă parte: Ea
implică pentru francizor:
• proprietatea sau dreptul de folosinţă asupra însemnelor de
atragere a clientelei, precum mărci de fabrică, de comerţ, de
serviciu, embleme, denumirea socială, numele comercian-
tului, alte semne şi simboluri;
• deţinerea unei experienţe, a unui know-how transmisibil între
întreprinderile beneficiare;
• o gamă de produse şi/sau servicii exploatate după tehnici în
prealabil experimentate».
Reunirea acestor 3 elemente formează conceptul «francizabil».
O definiţie asemănătoare a fost înscrisă şi în Codul deontologic
european al francizei, elaborat de Federaţia europeană a francizei,
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1991, din care fac parte Belgia, Franţa,
2 Roş Viorel Dreptul proprietăţii intelectuale» (Curs Universitar) Editura,, Global
Lex» Bucureşti, 2001, pag.738.
3 Hotărârea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene din 28.01.1986 în aface-
rea.,, Pronupţia» af. nr161/84, publicată în Recueil CJCE 1986, no.1.
4 Legea federală SUA,, Full Disclosure Act” din 21.10.1979, prin care se aduceau
numeroase restrângeri libertăţii francizor-ului de a crea şi a impune benefici-
arului contractele dorite. Acest act normativ impunea clauze precontractuale
beneficiarului despre metodele, know-how şi experienţa sa, precum şi despre
trecutul său juridic.
5 Conceput de Federaţia franceză de franciză în 1972 revizuit în 1977 completat
în 1984, apoi reactualizat.
17
A vocatul P oporului
Germania, Italia, Ţările de Jos, Marea Britanie, Norvegia, Suedia.
În SUA, în anul 1992, a luat fiinţă American Association of
Franchisees and Dealers. Asociaţia a adoptat The Franchise Bill of
Rights şi Fair Franchising Standards, documente ce conţin reguli
de conduită în afaceri în sistem de francize.
În SUA, franchising-ul este privit mai mult în contractele de
distribuţie. Pentru legislaţia privind proprietatea intelectuală,
franchising-ul «include o convenţie care oferă unei părţi dreptul
de a distribui, a vinde, a furniza bunuri, servicii sau facilităţi, într-o
zonă determinată”.6
În sistemul de drept al Republicii Moldova, sediul materiei
este reglementat prin Legea cu privire la franchising nr.1335-XIII
din 01.10.1997 şi Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din
06.06.2002.7
Astfel, potrivit art.1 Legea cu privire la franchising, franchising-
ul reprezintă un sistem de raporturi contractuale între întreprin-
deri în care partea denumita franchiser acordă parţii denumite
franchisee dreptul de a produce şi/ sau a comercializa anumite
produse (mărfuri), de a presta anumite servicii în numele şi cu
marca franchiser-ului, precum şi dreptul de a beneficia de asistenţă
tehnică şi organizatorică a acestuia.
Conform prevederilor Codului civil al Republicii Moldova,
art.1171 defineşte contractul de franchising, ca fiind acel contract,
care este unul cu executare succesivă în timp, o parte (franchiser)
şi cealaltă parte (franchisee) întreprinderi autonome se obligă
reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin
efectuarea de către fiecare din ele a unor prestaţii specifice.
Prin aceste definiţii îşi pot face loc o serie de alte contracte
din gama contractelor de distribuţie, care sunt departe de a se
identifica cu franchising-ul.
Au rămas în afara definiţiei, aşa elemente esenţiale ale francizei:
know-how tehnic şi/sau comercial, asistenţă tehnică şi comercială,
folosinţa de către franchisee a însemnelor de atragere a clientelei.
Din definiţie s-a scos enumerarea care determină obiectele posibile
a fi comercializate prin intermediul francizei - «produse, servicii sau
tehnologii». Pe de o parte, enumerarea era inutilă - niciun obiect
de comercializare nu este de esenţa francizei, pe de altă parte,
poate crea întrebări asupra naturii enumerării.
În literatura de specialitate s-a atras atenţia că acest contract
«reprezintă caracterele unor alte operaţiuni comerciale şi anume
vânzarea cu monopol, licenţa, know-how şi reprezentarea cu un
întins drept de control din partea franchizor-ului asupra activităţii
franchisee-ului». La fel şi art. 4 alin.1 al Legii cu privire la franchi-
sing reglementează ca «franchising-ul reprezintă o totalitate de
raporturi de arendă, leasing, vânzare-cumpărare, antrepriză, de
reprezentanţă, o întreprindere mixtă şi o întreprindere cu investi-
ţii străine». Astfel prin intermediul franchising-ului se creează o
unitate economică între întreprinderile producătoare şi societăţile
specializate în vânzarea mărfurilor.
Analiştii atrag atenţia asupra faptului că, spre deosebire de
contractul de concesiune exclusivă, contractul de franchising are
ca obiect nu produsele, marfa, ce ar urma să fie revândută după ce
a fost cumpărată de la concedent (francizor-ul), ci «marca sub care
produsele sau serviciile vor fi vândute sau distribuite».
Contractul de franchising, prin reglementările sale actuale, îşi
găseşte aplicabilitate în dreptul proprietăţii intelectuale respectiv
cu una din principalele sale subramuri – cea a dreptului proprietăţii
industriale – instituţia mărcii.8
6 Jeffry M.Samuels,, Transfer of franchises tradmarkes and trade names» in
patent mark, and Copyright Laws1991.
7 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-83/669 din 11.12.1997 şi M.O.
al Republicii Moldova nr. 88-86 din 22.06.2002.
8 Constantin Anechitoae, Diana Bălănescu,, Contractul de franchising (franciză)
(I) Revista Română de Dreptul Proprietăţii Intelectuale, nr.3 (12) septembrie
2007, pag.153.
18
Nr. 11-12, 2011
Legiuitorul, când a introdus în legislaţia internă instituţia
franchising-ului, a avut în vedere totodată, şi adăugarea unei noi
modalităţi de transmitere a dreptului la marcă, care a deschis astfel,
noi oportunităţi investitorilor străini şi autohtoni, dezvoltându-se,
totodată, cu rapiditate, ca urmare a eficientei sale în derularea
tranzacţiilor comerciale.
Atunci când marca avea o singură funcţie, acea de identificare a
originii produselor, ea făcea doar în mod excepţional obiectul unei
cesiuni, odată cu fondul de comerţ. Astăzi marca este exploatată
într-o măsură tot mai mare, independent de produsele şi serviciile
pe care ea s-a aplicat la origini, făcându-se tot mai bine cunoscută
pe piaţă, de data aceasta şi prin modalităţile de transmitere a
drepturilor asupra mărcii.9
Doctrina a definit franchising-ul în mai multe moduri, rele-
vând elementele specifice ale acestuia. Într-o definiţie se spune
că acordurile de franciză constau, în licenţierea drepturilor de
proprietate industrială sau intelectuală relative la mărci, embleme
sau a know-how-ului, care pot fi combinate cu restricţii asupra
livrărilor sau cumpărărilor de produse.10
Într-o altă lucrare se conchide, din punct de vedere juridic
franchising-ul este un contract între două sau mai multe persoane
având ca obiect acordarea unei concesiuni prin care franchisee-ul
primeşte de la franchisor dreptul de a se angaja în producerea, ofer-
tarea, vânzarea sau distribuirea unor bunuri sau servicii conform
unui anumit plan general de marketing elaborat de franchisor.11
Într-o altă opinie, «prin operaţiunea comercială de franchising,
o persoană numită francizor, acordă unei alte persoane, numită
franchisee, concesiunea unei mărci, odată cu mijloacele necesare
pentru a comercializa marfa sau serviciul». Între acestea sunt
incluse asistenţa tehnică şi ansamblul de metode şi mijloace de
comercializare de natură să permită gestiunea în cele mai bune
condiţiuni de rentabilitate pentru ambele părţi.12
Pornind de la multiplele definiţii, precum şi de la viziunea
legislativă putem concepe că franchising-ul privit ca o varietate
a contractului de concesiune, este un contract încheiat între doi
comercianţi independenţi financiar prin care proprietarul de
însemne distinctive, deţinătorul de know-how (franchisor) oferă
partenerului său de afaceri (franchisee-ului) – dreptul de folosinţă
a mărcii sale, asistenţă tehnică şi mai ales comunicarea de know-
how, prin transfer de cunoştinţe tehnice şi procedee comerciale,
adevărate reţete de succes, în schimbul unei taxe de intrare în reţea
şi a unei redevenţe, pe care beneficiarul se obligă să le plătească.
Calitatea esenţială a franchising-ului, care prin intermediul
contractului proliferează raporturi obligaţionale complexe, con-
stituie o metodă de cooperare, care reproduce în condiţii identice
un anumit produs sau serviciu, oriunde pe glob.
Prin contract franchisor-ul controlează respectarea tuturor
elementelor constitutive ale imaginii mărcii. Marca franchisor-ului,
simbol al identităţii şi al renumelui reţelei de franciză, constituie
garanţia calităţii produsului, serviciului, tehnologiei furnizate
consumatorului, garanţie asigurată prin transmiterea şi controlul
respectării know-how-ului, furnizarea unei game omogene de
produse, servicii, sau tehnologii.13
În doctrina şi practica internaţională sau conturat mai multe
tipuri de franchising. Criteriul principal14 de clasificare a francize-
9 Constantin Anechitoae,,, Introducere în dreptul proprietăţii intelectuale»,
Ediţia a II-a, editura Bren, Bucureşti, 2008, pag.259.
10 Philippe Bessis,, Le contract de franchisaje» L.G.D.J. Paris 1996, pag.17.
11 Palh H. Folsom, Michael Wallace Gordon, Jhon A. Spanogle Jr.,, International
Business Transactions» 1992, op. cit., pag.229.
12 Dumitru Mazilu,, Dreptul comerţului Internaţional» Bucureşti 2000, Partea
specială, op.cit. pag. 274.
13 Ioan Bindiu şi Ştefan Mihăilă,, Dreptul Comerţului Internaţional» Piteşti,
Bucureşti 2002, op. cit., pag.180.
14 Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N.Turcu,,, Contractul de franciză- aspecte
Nr. 11-12, 2011
lor îl constituie domeniul de activitate în care operează. În funcţie
de aceasta se disting 3 mari categorii de franciză15:
franciza de distribuţie;
franciza de servicii;
franciza de producţie sau industrială.
Franciza de distribuţie – este acea în care beneficiarul se limi-
tează la a vinde anumite produse într-un magazin care poartă de-
numirea – firma francizor-ului, (conform hotărârii Curţii de Justiţie
Europene din 28.01.1986 în afacerea «Pronupţia”).
În dependenţă de calităţile pe care le poate avea francizor-ul
distingem:
a) franciza de distribuţie a produselor realizate de însuşi
francizor.
Producătorul îşi organizează o reţea proprie pentru a-şi distribui
propriile produse, utilizând distribuitori independenţi care se folosesc
de reputaţia şi tehnicile comerciale ale producătorului. Exemplu:
reţelele Ives-Rocher, Pronupţia, Pingouin.
b) franciza de distribuţie în care francizor-ul nu este decât un
simplu distribuitor al produselor altora. În acest caz, francizor-ul
nu mai este producătorul. El asigură aprovizionarea beneficiarilor
cu produse selecţionate. Esenţială este asigurarea unor tehnici
de vânzare proprii, bazate pe un know-how deţinut de francizor,
care însoţite de renumele transmis prin intermediul semnelor
distinctive asigură beneficiarilor succesul comerţului lor.
Unele sisteme de franciză permit aprovizionarea liberă a bene-
ficiarilor. Această categorie este cea mai răspândită şi acoperă cea
mai diversă arie de produse. De exemplu, Prenatal, Computerland
etc. În această categorie se includ şi acordurile prin care francizor-ul
primeşte mandat de la beneficiar să cumpere mărfurile necesare
pentru a realiza comerţul.16
Franciza de distribuţie se referă la distribuţia ( organizarea
punctelor de vînzare ) gamei de produse, sigle, mărci, know-how,
logo etc. Este cea mai simplă formă de franciză, dar şi cea mai apro-
piată unui alt aranjament contractual-concesiunea comercială.17
Franciza de distribuţie este întâlnită sub două forme:
1. când francizor-ul este producătorul sau importatorul exclusiv
al produselor comercializate. Un exemplu cunoscut ar fi grupul
francez «Rodier» (specializat în domeniul textilelor, peste 400
de magazine în 20 ţări).
Are aplicaţii în diverse sectoare de activitate: parfumuri şi pro-
duse cosmetice („Yves Rocher”, Giani Versace; Yves Saint-Laurent;
«Poco Rabanne” etc.); încălţăminte («Bata”«Evitan”, «Salamander”
etc.); rochii şi articole pentru nuntă ( «Pronupţia» etc.).
2. când francizor-ul selecţionează beneficiarii. În acest caz, nu
mai este nici producător şi nici importator, fiind preocupat,
exclusiv de distribuţie. Fie că furnizorul creează şi gestionează
o centrală de aprovizionare, francizor-ul având calitatea de
comisionar; fie că stabileşte o listă a produselor de referinţă
(denumită prescurtat «mix»), care să fie procurate de către
beneficiari direct de la producătorii nominalizaţi.
Are aplicaţii, de exemplu, în domeniul lenjeriei de casă «Carré
Blanc», al produselor alimentare «Promodes», «Casino», discurilor
«Ariola», «Madison»; florilor «Le jardin des fleures» ; distribuţiei şi
serviciilor tehnicii de informatică «Computerland» etc.18
Franciza de servicii cunoaşte cea mai mare dezvoltare, având
în vedere că activează în cel mai dinamic sector - cel al serviciilor.
generale”, Revista de Drept Comercial nr.3/2000 pag.53.
15 Această clasificare a fost consacrată şi prin regulamentul Comisiei Europene
nr.4087/1988 din 30.11.1988.
16 I.P. Clement şi M.C. Bontard – Labarde,, La francise et le droit europeane de
concurence», Gaz. Pol. 1986, op.cit., pag.198.
17 Philippe Le Tourneau -,, La concession commerciale exclusive», Economica,
Paris, 1995 pag. 5.
18 Ioan I. Bălan. Tehnici contractuale ale francizei, Revista de Drept Comercial,
nr.3 pag.110.
A vocatul P oporului
Astfel după Ph. Le Tourneau19 - «serviciu» este orice acţiune
realizată de un prestator în favoarea clientului fără a crea sau
transforma un bun.
Franciza de servicii este mijlocul prin care francizor-ul acoperă
anumite pieţe cu propriile servicii prin intermediul unor comer-
cianţi independenţi care le oferă consumatorilor ca şi cum ar fi
oferite de francizor-ul însuşi. Deci, beneficiarul oferă un serviciu
sub emblema, numele comercial şi marca francizor-ului şi se
supune instrucţiunilor acestuia din urmă. Rolul-cheie în această
categorie de contracte revine know-how-ului însoţit de însemnele
de atragere a clientelei.
Printre cele mai puternice reţele de acest tip regăsim în dome-
niul hotelier - «Inter- Continental», «Hilton» «Holiday Inn», «Choice»,
«Accer» (Franţa) – cel mai mare din Europa. şi al patrulea mondial,
cuprinde peste 200 de hoteluri sub mai multe firme («Novotel»,
«Sofitel», «Urbis»). Totodată, acest lanţ este beneficiarul exclusiv
al francizor-ului «Quiek» (Belgia); în industria restaurantelor şi
cafenelelor, fiind diversificată în ultimele decenii, prin crearea
restaurantelor rapide («fast food») – («McDonalds», «Burger
Chef», «Pizza Hut», «Dunkin Donuts», Kentuchy Fried Chicken»,
«Chantegrill», «Forneti», laţul italienesc de cafenele, «Crem Caffé»
brand aflat în portofoliul Julius Meine şi al restaurantelor dispuse în
cadrul marilor centre comerciale («boutiques restaurant) - «Pierre
Champion ”, în domeniul închirierilor de maşini - «Europcar»,
«Hertz», «Via» «Rent a Car» ; agenţii matrimoniale - «Felicitas»
«Lovely International» ; agenţii imobiliare - «Afimo», «Hestia»,
discoteci - «Puzzle» ş.a.
Franciza de producţie sau industrială - vizează producţia de
bunuri, în aceeaşi Hotărâre a CJCE din 28.01.1986 fiind definită
ca mijlocul «în virtutea căruia beneficiarul (care este o societate
comercială de producţie ) fabrică el însuşi, după indicaţiile franci-
zor-ului, produse pe care le vinde sub marca acestuia».
Franciza de producţie nu are aceeaşi dezvoltare ca şi celelalte
tipuri de franciză, fiind considerată20 ca având o natură diferită de
celelalte acorduri de franciză, presupunând în acelaşi timp transfer
de know-how creat şi testat de francizor, de brevet şi de marcă,
de inginerie şi de asistenţă tehnică de specialitate şi de multe ori
chiar livrare de furnituri şi materii prime, acordată beneficiarului
înainte şi în timpul producţiei.
Foarte cunoscute francize de producţie sunt cele ce au ca
obiect produsele «Campari», «Schweppes», «Coca-Cola», «Pepsi-
Cola», cât şi în domeniul construcţiilor internaţionale.
Această modalitate de franciză este uşoară pentru francizor
pentru a investi pe noi pieţe din diferite zone geografice, folosindu-
se de capitalul autohton, dar şi comportă anumite riscuri tot pentru
francizor, legate de păstrarea standardelor de firmă, reputaţie şi
marcă, protecţia know-how-ului transferat.
În fine, francizor-ul poate fi implicat în răspunderea pentru
daune, cauzate consumatorilor de către produsele şi/sau serviciile
oferite de franchise21.
După gradul de determinare a conceptului francizabil se pot
întâlni alte forme de franchising: franciza afacerii, franciza afiliată,
franciza multiconceptuală, acordul reciproc de franciză, franciza
Nisa, subfranciza-franciza principală22.
Franciza afacerii – Business Format Franchiasing – sau franciza
în format de afaceri – este cea mai răspândită formă de franciză23
19 Philippe le Tourneau. Le franchisage în Economica, Paris 1993 op.cit. pag.22.
20 Regulamentul Comisiei Europene din 30 noiembrie 1980.
21 Francois Collard Dutilleul, Philippe Delebecque -,, Contracts civiles et
comerciaux», Paris 1993, pag.822.
22 Denis Campbell, Louis Lafili. Distributorships agency and franchising in an
international arena: Europe, The United States, Japan and Latin America,
Kluwer, 1991, op.cit. pag. 175-176.
23 Din acest motiv mai este numită şi franciza propriu-zisă, a se vedea Mircea
N. Costin ,, Dicţionar de drept internaţional al afacerilor», vol.II, ed. Lumina
Lex, Bucureşti 1996.
19
A vocatul P oporului
ce constă în concesionarea unui sistem complet de afaceri, înce-
pând de la licenţa de fabricaţie, licenţa de marcă, controlul calităţii,
sistemul de management şi sfârşind cu strategia de marketing,
produsele sau serviciile, reţelele şi modelele de distribuţie. Specific
acesteia fiind faptul că beneficiarul cumpără de la francizor dreptul
de a utiliza toate elementele care constituie sistemul de afaceri al
acestuia din urmă, consumatorul neputând sesiza diferenţele între
unitatea beneficiară şi francizor.
Franciza afiliată 24 este creată între francizor şi un comerciant
independent ce se găseşte deja pe piaţă şi prin afilierea sa la re-
ţeaua de franciză îşi modifică activitatea.
Franciza multiconceptuală – se referă la situaţiile în care, pe de
o parte francizor-ul achiziţionează noi concepte de franciză pe care
le dezvoltă în reţea, iar pe de altă parte beneficiarii pot dezvolta sau
achiziţiona concepte francizabile, devenind la rândul lor francizori.
Acordul reciproc de franciză se realizează între doi comercianţi
care oferă produse sau servicii identice sau considerate astfel după
proprietăţile, preţul sau folosinţa lor25, fiind însă în general interzisă
24 Gheorghe Gheorghiu, Gabriel N.Turcu. Contractul de franciză- aspecte
generale, Revista de Drept Comercial nr.3/2000 pag.56.
25 Regulamentul CCE nr. 4087/1988 din 30.11.1988, art.5 pct.a.
NECESITATEA ADERĂRII REPUBLICII MOLDOVA LA
CONVENŢIILE PRIVIND STATUTUL APATRIZILOR ŞI
REDUCEREA CAZURILOR DE APATRIDIE
Alexei BARBĂNEAGRĂ,
avocat, preşedintele
Centrului de Drept al Avocaţilor
Apatridia este situaţia inversă bipatridiei în care anumite persoane
nu au nicio cetăţenie sau îşi pierd cetăţenia fără a deveni cetăţeni ai
altui stat1. Convenţia privind statutul apatrizilor, adoptată la 28 sep-
tembrie 1954 la New York, defineşte ca fiind apatridă acea persoană
care nu este considerată cetăţean al niciunui stat, conform legilor
acestuia. Aceasta fiind o definiţie pur juridică. Ea nu face trimitere la
calitatea de naţionalitate, la maniera în care se acordă naţionalitatea
sau la accesul la o naţionalitate. Definiţia se referă, pur şi simplu, la
o acţiune a legii prin care legislaţia statului privind naţionalitatea
defineşte ex lege sau automat cine are cetăţenie.
Apatridia, fiind recunoscută mai întâi ca problemă globală
1 Creţu Vasile. Drept internaţional public. Bucureşti: Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, 2006. p, 101.
20
Nr. 11-12, 2011
de legislaţia antimonopol.
Franciza Nisa este dezvoltată cu precădere în ultimii ani, în
domeniul reţelelor hoteliere şi de restaurante, urmărindu-se ex-
ploatarea anumitor însemne comerciale ce au un renume pe un
anumit segment de piaţă bine determinat, urmărindu-se în mod
special nevoile acestor consumatori.
Subfranciza – franciza principală – se realizează prin selecţio-
narea la nivel local a unui francizor principal «master franchiasing
– engl.» sau «maître franchise – fr.» ce acţionează în subfranciză.
Prin contractul de franciză principală, întreprinderea francizoare
cedează altei persoane, subfrancizor numit şi beneficiar principal,
în schimbul unei compensaţii financiare, dreptul de a exploata o
franciză, în scopul încheierii de contracte de subfranciză cu bene-
ficiarii din ţara respectivă26. Acest sistem de subfrancizare permite
o rapidă dezvoltare a reţelei de franciză.
În concluzie, putem menţiona că franchiasing-ul a apărut ca o nece-
sitate practică în promovarea unui anumit gen de tranzacţii comerciale.
Astăzi, pentru pieţele în expansiune (emerging-market), franci-
za este cel mai adaptat mijloc de investire, având capacitatea de a
introduce tehnici, servicii şi produse noi şi de a mobiliza, în acelaşi
timp, capitaluri locale.
26 Idem, art.1, 3c.
Sergiu GĂINĂ,
masterand, ULIM
în prima jumătate a secolului XX, poate fi cauzată de disputele
dintre state cu privire la identificarea juridică a persoanelor, de
succesiunea statală, de marginalizarea prelungită a unor grupuri
specifice în cadrul societăţii sau de lipsirea unor persoane sau
grupuri de persoane de propria naţionalitate. Apatridia este în
mod normal asociată cu perioade de schimbări profunde în relaţiile
internaţionale. Retrasarea frontierelor internaţionale, manipularea
sistemelor politice de către lideri naţionali pentru a atinge scopuri
politice controversate şi/sau refuzul sau lipsirea de naţionalitate
cu intenţia de a exclude şi marginaliza minorităţi rasiale, religioase
sau etnice au dus la apariţia apatrizilor în toate regiunile globului.
În ultimii 20 de ani un număr tot mai mare de persoane au fost
Nr. 11-12, 2011
lipsite de naţionalitate sau nu au putut obţine o cetăţenie efectivă2.
Perpetuarea acestei stări de fapt va contribui din ce în ce mai
mult la aprofundarea sentimentului de lipsă de apartenenţă.
La 3 septembrie 2010, Guvernul Republicii Moldova, prin Hotă-
rârea nr. 792, a aprobat Planul de acţiuni în domeniul migraţiei şi al
sistemului de azil pentru anii 2010-2011. Acesta prevede, la punctul
7, ajustarea cadrului legislativ naţional la rigorile internaţionale
prin elaborarea proiectelor de lege cu privire la aderarea Republicii
Moldova la Convenţia privind statutul apatrizilor, încheiată la 28
septembrie 1954 la New York şi la Convenţia privind reducerea
cazurilor de apatridie, încheiată la 30 august 1961 la New York. Deşi
legislaţia naţională ce ţine de aspectele cetăţeniei şi de statutul
cetăţenilor străini în Republica Moldova, în linii mari, este confor-
mă cerinţelor dreptului internaţional şi practicilor internaţionale
în domeniu, rămâne a fi o problemă a unui număr relativ mare de
persoane, care nu au posibilitatea să demonstreze că fac faţă cri-
teriilor statutului de apatrid. Lipsa statutului de rezident limitează
dreptul acestor persoane la înregistrare, documentare, astfel încât
ele nu sunt în stare să-şi realizeze drepturile fundamentale: la adă-
post, la muncă şi protecţia muncii, la odihnă şi protecţia sănătăţii,
la asistenţă socială, la proprietate şi proprietatea intelectuală, la
educaţie, familie etc.
Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 este instru-
mentul internaţional de bază care îşi propune să reglementeze şi
să îmbunătăţească statutul apatrizilor, precum şi să se asigure că
apatrizii beneficiază, fără discriminare, de drepturile şi obligaţiile
fundamentale.
Convenţia garantează apatrizilor acordarea anumitor drepturi
fundamentale în statul în care îşi au reşedinţa. Convenţia din 1954 afir-
mă că prevederile acesteia vor fi aplicate apatrizilor fără discriminare
în baza rasei, religiei sau ţării de origine (articolul 3). Articolul 7 (1) al
Convenţiei stabileşte nivelul de bază de protecţie la care are dreptul
un apatrid. Aceasta prevede că, exceptând cazurile în care Convenţia
conţine explicit condiţii mai favorabile, un Stat Parte va acorda apatri-
dului acelaşi tratament care se oferă străinilor în general. În legătură
cu majoritatea drepturilor enumerate în Convenţia din 1954, apatrizii
trebuie să aibă cel puţin acelaşi acces la drepturi şi beneficii ca şi cel
garantat străinilor, în special cele ce se referă la dreptul la muncă
remunerată (articolele 17, 18 şi 19), educaţie (articolul 22), dreptul la
locuinţă (articolul 21) şi dreptul la libera circulaţie (articolul 26).
Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie, încheiată
la 30 august 1961 la New York, rămâne până în prezent unicul
instrument la nivel mondial care reglementează reducerea și
prevenirea cazurilor de apatridie. Convenția prevede faptul că
pierderea cetățeniei trebuie să fie condiționată de posedarea ori
asigurarea dobândirii unei alte cetățenii. O excepție poate fi făcută
în cazul persoanelor naturalizate care, indiferent de notificarea
despre formalități și termene limită, își au reședința în străinătate
pentru un număr stabilit de ani și nu își exprimă intenția de a păstra
cetățenia. În acest caz, o persoană naturalizată este persoana care a
obţinut cetăţenia printr-o cerere depusă Statului Parte respectiv, iar
acel stat contractant ar fi putut refuza cererea. Pierderea cetăţeniei
poate avea loc doar în conformitate cu legea şi fiind însoţită de
garanţii procedurale depline, aşa ca dreptul la un proces echitabil
2 Achiron Marilyn. Naţionalitate şi apatridie. Manual pentru parla-
mentari. Bucureşti: Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, 2010. p. 6.
Mulţi părinţi doresc să-şi vadă copiii geniali,
dar mai bine ar fi să dorească să-i vadă fericiţi.
A vocatul P oporului
în faţa unei instanţe de judecată sau a altui organ independent.
Legislaţia cu privire la cetăţenie trebuie să prevadă faptul că niciun
cetăţean nu poate renunţa la cetăţenia sa fără dobândirea unei alte
cetăţenii sau primirea unor asigurări formale şi scrise din partea au-
torităţilor relevante precum că aceasta va dobândi o altă cetăţenie.
Convenţia din 1961 (articolele 1, 2, 3 şi 4) prevede dobândirea
cetăţeniei, acordarea ei acelor persoane, care, în caz contrar, ar fi
apatride, acelor care au legături efective cu statul prin naştere sau
descendenţă. Aceste prevederi descriu situaţiile în care poate fi
acordată cetăţenia. De asemenea, Convenţia prevede pierderea
sau renunţarea la cetăţenie (articolele 5, 6 şi 7). Pierderea sau
renunţarea la cetăţenie ar trebui să fie condiţionată de posesia
sau asigurarea anterioară de dobândire a unei alte cetăţenii cu
excepţia cazului persoanelor naturalizate.
Privarea de cetăţenie este un alt aspect reglementat de Con-
venţie (articolele 8 şi 9). Astfel, nicio persoană nu ar trebui privată
de cetăţenie, dacă aceasta ar conduce la apatridie (totuși, aceste
prevederi recunosc și anumite cazuri care fac excepţie).
În cazul apatridiei legătura juridico-politică permanentă,
care generează drepturi și obligații reciproce între stat și persoană,
nu există. Lipsa cetățeniei, sau neapartenența la vreun stat plasează
persoana în afara protecției sau a unui statut juridic.
Potrivit recensământului populației realizat în anul 2004, pe te-
ritoriul Republicii Moldova s-au declarat apatride 5374 de persoane,
iar 390 nu și-au indicat cetățenia.
Numărul relativ mare de apatrizi este datorat foștilor cetățeni ai
Uniunii Sovietice care s-au mutat în Republica Moldova fără obținerea
unui statut juridic, cât și al persoanelor care, din diferite motive, nu au
putut să prelungească valabilitatea pașaportului național. Pe de altă
parte, conform datelor Registrului de stat al populaţiei, la 1 ianuarie
2011, pe teritoriul ţării erau documentați cu acte de identitate 2031
de apatrizi.
Actualmente, situația privind apatrizii în Republica Moldova
a devenit extrem de incertă în ceea ce ține de procedura de
documentare. Acest lucru este datorat trecerii competențelor de
documentare a apatrizilor de la Ministerul Tehnologiei Informației
și Comunicațiilor către Biroul Migrație și Azil din cadrul Ministerului
Afacerilor Interne. Nu este stipulată prin lege, până la momentul
de față, procedura de documentare a apatrizilor. Vacuumul exis-
tent poate fi înlăturat numai odată cu adoptarea unei legi care ar
prevedea concret respectiva procedură.
Cele două convenţii nu stipulează procedura de recunoaştere
a statutului de apatrid. Pentru a o face aplicabilă, este important
să se stabilească o anumită procedură de determinare instituită
prin lege este în interesul atât al statului cât şi al persoanelor să se
adopte legislaţia ce va stabili procesul de recunoaştere a statutului
de apatrid, cât şi va preciza consecinţele acestei recunoaşteri.
În legătură cu numărul mare de persoane care au devenit
apatride în momentul destrămării URSS, se impune a realiza o
amnistiere a respectivelor persoane care au intrat în Republica Mol-
dova în virtutea cetăţeniei unuia dintre statele membre ale URSS.
Prin aderarea sa la convenţiile din 1954 și 1961, Republica
Moldova va demonstra angajamentul de cooperare în cadrul co-
munităţii internaţionale pentru reducerea și prevenirea apatridiei,
va stimula îmbunătăţirea stabilităţii și relaţiilor internaţionale. În
acest sens, se va continua procesul de armonizare a legislaţiei și
procedurilor interne în domeniul migrației şi azilului la acquis-ul
UE şi standardele internaţionale.
(P.L.Kapiţa)
21
A vocatul P oporului
NATURA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE -
LA LIMITA DINTRE ORGANIZAŢIE INTERNAŢIONALĂ ŞI
SISTEM POLITIC
Viorica VIŢĂ, masterand, Colegiul Europei,
promoţia Marie Courie 2011-2012,
licenţiată în drept, Facultatea Drept,
Universitatea din Bucureşti
Natura juridică a Uniunii Europene prezintă un permanent
interes pentru mediul academic. Dată fiind originalitatea şi
spontanietatea evoluţiei construcţiei Europene, aceasta a lasat
loc pentru o amplă dezbatere stiinţifică cu privire la clasificarea
sa în una dintre formele politice clasice cunoscute. Ideea Euro-
peană a fost materializată într-un proiect de success, având la
bază Tratatul ca instrument juridic şi statele ca subiecte de drept.
Această asociere tradiţională a statelor în scopul cooperării nu
ar putea fi calificată altfel decât ca o Organizaţie Internaţională.
Într-adevăr, nu putem să facem abstracţie de originalitatea si
arhitectura progresivă a Uniunii ca Organizaţie Internaţională.
Structura instituţională, procedura decizională, subiecţii impli-
caţi, repartizarea competenţelor între nivelul naţional si suprana-
ţional, prezintă specificităţi particulare. Aceste caracteristici au
dus o parte din doctrină la ideea că Uniunea Europeană ar putea
fi mai aproape de un regim politic. În opinia noastră, Uniunea
Europeană rămâne în esenţă o Organizaţie Inernaţională, însă
depăşeşte limitele clasice ale acesteia, devenind o Organizaţie
Internaюională de nouă-generaţie, cu particularitaţi specifice
şi deosebit de avansată. Acest articol dezvoltă acest punct de
vedere.
THE NATURE OF EUROPEAN UNION –
BETWEEN THE INTERNATIONAL ORGANISATION
AND POLITICAL
The nature of the European Union has been a permanent
challenge for academic world and still constitutes the subject of
strong debate. The European idea was materialized in a successful
project having the Treaty, in the sense of international instrument,
as a basis. This traditional Treaty-based cooperation between
member states could not have been qualified otherwise than an
International Organisation. Of course, one cannot make abstraction
of the highly original and progressive architectural structure of the
Union as an International Organisation. The institutional structure,
the decision-making procedure, the actors involved, as well as the
repartition of competences present particular specificities. Even if
these specificities have led several scholars towards the idea that
the union is more of a political system, European Union still remains
at core an International Organisation. Yet, a very unique and advan-
ced one. This article shall support this point of view.
Trying to defend the International Organisation nature of the
European Union, first we shall analyze the defining features of an
‘International Organisation’ and of a ‘political system’.
Onwards we shall emphasize the relationship between the
22
Nr. 11-12, 2011
member states and the union, with a particular accent on the Euro-
pean institutions and on the decision-making procedures. The role
of European citizens and political groups shall be as well presented.
Finally, the power hierarchy, the competences and the scope of the
European Union shall be covered supporting the original nature of
the Union as an International Organisation.
The notion of ‘international organization’ will be treated in this
article as an association of states, a “political body”, having a defined
scope, a set of institutions, that can act as a legal personality within
the scope given by the member states; the distinction between the
of the powers and aims of the organization and the member states is
also an important characteristic (Brownlie; 2003:649).
The European construction is very close to the pattern of the
above mentioned characters of an International Organisation. Still,
it is not limited to a specific well determined scope, in terms of
competences and territory. This makes the Union a one-of-the-kind
International Organisation.
One cannot deny the existence of an initial broad aim of the
member states: prosperous and harmoniously progress and co-
operation of the European countries within the framework of an
economical collaboration.
This goal has been pursued through a coherent development
and a gradually enlarging sphere of action. We may say that the
initial contract (the Institutive Treaties) was not an obligation that
aims a certain result to be reached, but on the contrary, provided
the basis for a diligence obligation, that engages the states to make
all the possible efforts to reach the result. In the case of the Union
the result may be perceived as a deeper and more progressive
level of integration.
The democratical ‘political system’ shall be defined as referring
to the main characteristic given by Almond and Easton. As such, a
political system’s main elements are: “a stable and clearly defined
set of institutions”; “citizens and political groups that seek to realize
their political desires through the political system”; “the collective
decision has a direct impact on the allocation of resources and va-
lues”; “continuous interaction (‘feedback’) between these political
outputs, new demands on the system”(Hix; 2011:12).
The European Union at a first glance seems to have all the features
that represent a political system: institutions, citizens and political
groups, decision impact and the feedback, but to which extent?
Starting to analyze the original structure of EU, we shall first
refer to the European Union’s relationship with the Member States.
The founding Treaties have delegated a set of powers from the
Member States to the Union. This granting of the competences by
Nr. 11-12, 2011
the higher contracting parties at the Union level and the possibility
of the Union to act individually within the given areas differenti-
ates the Union from the classical International Organisation. The
competences transferred are closely related to the creation and
functionality of the single market project.
As such, they refer to the exercise of the four freedoms and
concern in particular the customs union, the competition rules,
the monetary union, the common commercial policy. In this sense,
Moravcsik goes further and argues that European Union has been
guided from the inception moment, by the pure commercial inte-
rests of the Member States (Moravcsik; Europe Without Illusions:
Indeed, the Union has developed subsequently a whole ran-
ge of policies from the environment, industry, trade, education
and culture to the area of the human rights. But, despite of this
amplitude of the competences the Union powers remain in many
ways committed to the “transnational dimension”. As Magnette
states:“the Union’s sphere of activity remains limited and strongly
controlled by governments of member states”.
The contracting parties have also delegated the Union the right
to conclude international agreements on the behalf of the Union.
The Treaty of Lisbon has expressly stated the legal personality of the
Union and its resulting competence to gain rights and to assume
obligations as an independent subject. This is another feature that
distinguishes the Union from a pure intergovernmental organizati-
on. We may conclude, therefore, that Europe is a totally independent
entity on the international scene, speaking with “one voice”(Hix;
2011:1). But in this regard, by concluding international agreements,
the Union executes the mandate given by the member states, in the
areas and under the common strategic path decided by them. It is
very hard to imagine, the Union going against or even forward the
will of its members. On the other hand the Member States maintain
their sovereignty and are free to conclude bilateral agreements with
the third parties even in the area of the Community’s competences,
as far as only their individual interests are concerned.
The competences delegated to the Union are addressed to the
“executive, legislative and judicial powers, rather like a state” (Hix;
2011:1). In this respect we can argue that these powers are delegated
partially, within the framework of the Treaties, for the harmonious
functionality of the Union. Therefore the European Court of Justice has
jurisdiction only in the cases with a Community dimension, having the
duty of the unanimous interpretation of the Treaties.
The binding nature of the Court’s decisions for the Member
States is applicable only in those particular cases. In the same way,
the Commission’s, Council’s and European Parliament’s attributions
don’t exceed the Treaty conventions. Thus, the powers of the EU
are expressly limited to the ones expressly granted by the Member
States. This being illustrated, we can say that the EU “works more
by pooling resources rather by a delegation of power”(Magnette;
2005:12). Accordingly, EU is not depriving the states of their com-
petences; it should rather be seen as a highly peculiar international
structure meant to coordinate the competences of the Member
States in a more efficient way. The EU members still remain inde-
pendent and sovereign subjects. The collaboration with the Union
is strongly shaped on their “voluntary compliance” (Hix; 2011:15).
The politics of the EU presents a special interest in the attempt
to delimit the EU nature. The presumption that EU is an Internati-
onal Organisation would make the Intergovernmentalism theory
more plausible. But as we have mentioned, in our opinion the
European Union is a new, unusual form of international coope-
ration, therefore we cannot reduce the EU political framework to
a pure intergovernmental prediction. The European integration
has witnessed numerous situations where the push forward has
been made by the institutions (especially by the European Court
of Justice), exceeding the intention of the member states. Thus we
shall stick to the opinion that in the European policy making the
“actors’ position” will differ from a decision to another leaving space
A vocatul P oporului
for both supranationalist and intergovernmentalist theories, as a
sharp delimitation is hard to achieve (Hix; 2011:15).
The principle of subsidiarity also emphasizes the Member
States’ concern to be in charge of the Union’s policies. As the Eu-
ropean institutions tended to enlarge the wording of the Treaties
by progressive interpretation, the Maastricht Treaty came with an
explicit regulative solution against the ever-growing powers of the
Communities (Schilling). The introduction of the principle reinforces
the Member States as Union’s guardians that tend to ensure their
control in the ‘shared competences’ area, in all the cases in which
the domestic interest is better assessed at the national level. The
subsidiarity control has been further enhanced by the Lisbon Treaty
as the yellow and orange cards were put at the national parliaments’
disposal. Thus as “the greater part of European competences come
under the category of ‘competences shared”(Magnette; 2005:31)
we may conclude that the Member States’ role in the European
construction is still high.
More than this, the European Union has no right of legitimate
coercion that would enable it to enforce its supremacy and restore
the breached order in case of non-compliance. This prerogative is
controlled by the national governments (Hix; 2011:14). Even the
infringement procedure is questionable in terms of effectiveness.
Commission has the discretionary power to bring proceedings
against a Member State; it is not under an obligation to do so. And
suppose that even after the Court’s conviction the State doesn’t
want to comply, the only possible sanction would be the exclusion,
very difficult to envisage.
In the light of the above mentioned, the relationship between
the European Union and the member states bears to a high extent
the patterns of an International Organisation. Despite the authentic
structures developed and the involvement in a wide range of areas
we still find the lower level of governance at Brussels and the higher
one at the national level.
It has been stated that European institutions are designed
as supranational organisms with an autonomous interest. Still
they function in the framework of competences delegated by the
member states. The European Council draws the directive lines of
the European policy. Only within this framework the Commission
will have the exclusive right of initiative. Magnette argues that the
institutions are not as autonomous as we may think. They are not
often capable to enforce their will (Magnette; 2005:23). The cases
in which the Commission and the European Parliament have put
pressure on the national governments showed that they had a
limited influence in making their point. The decision was more likely
to rely on an intergovernmental agreement (Magnette; 2005:28).
The situation would change to an opposite pole when the single
market project is concerned. In this situation, Moravcsik shows
that the European institutions imposed their position to a certain
extent. However in the rest of the cases, taking into consideration
the Member States’ opinion the Commision has adopted the role
of a mediator, open to find a compromise (Magnette; 2005:23).
In addition, the European Union has a small beaurocracy, if compa-
red to the ones of the Member States. As a result, the decision making
process is significantly co-ordinated by the national governments, as
the Union relies on their administrative machinery.
The budget of the European Union is also modest. It is desig-
ned to respond more to the needs of the single market area rather
than to support the needs of the Union’s policies as a whole. The
European Union’s failure to legitimize a higher fiscality, shows
clearly the States’ intention to maintain the Union in the sphere of
an International Organisation, fulfilling the needs of their citizens
at the national level.
Either way, we cannot underestimate the institutions’ role, nor
reduce their importance to that of a mediator between the Union
and the member States. The Court has been actively developing
an independent and strong case-law; the Commission is intensely
23
A vocatul P oporului
persuading the European
Parliament and the national governments to comply with
its initiative. Shmitter named this model “a plurality of different
institutional systems at different levels of aggregation”. Taking into
account the complexity of the European institutional structure this
approach guarantees its harmonious functionality.
The decision-making process, often addressed to as a “suprana-
tional process” (Hix; 2011:5) also rises several unique characteristics,
which question its supranational feature. The Commission acts as an
executive; the Council and the European Parliament took the legis-
lative mandate; and the judicial powers were given to the European
Court of Justice. This separation of powers corresponds to the classical
constitutional delimitation within a state. But we cannot find a clear
separation of these fundamental powers in the EU, as the Commission,
for example, has also legislative attributions. Moreover, the exercise of
these attributions is inter-connected and strongly linked to the nati-
onal governments. Magnette supports this idea by showing that the
European Council, as the heard of the ‘decisional pyramid’is formed by
the heads of the states or governments; the Council of Ministers takes
different shapes reuniting the competent Ministers to deal with the
settled agenda (Magnette; 2005:69-74). In addition, the Council, even
after the extension of the qualified majority voting by Lisbon Treaty,
continues to decide in an abundant majority of cases by consensus. This
phenomenon indicates the strong intergovernmental level of consent,
typical for International Organisations. As Axile argues the European
Union has still a“small level of constraint and a large degree of consent”.
Continuing to expand the argument of the national govern-
ments’ influence on the European Union institutions, we will analyze
the Committee of Permanent Representatives. It consists of national
civil servants and diplomats that meet the expectations of national
ministers of foreign affairs. As a big part of the Council work is car-
ried by COREPER, Magnette points out the analogy between the
COREPER and the ‘bottom of the iceberg’, and continues by affirming
that all decisions concerning the institutional functioning follow a
strong “intergovernmental logic”.
Doubts may be raised also in regard of the Commission’s inde-
pendence as the commissioners are first appointed by the national
governments and then approved by the European Parliament.
However, in this case we witness that the Commission has
managed to maintain an equidistant position and exceeded in
acting autonomously in the entrusted areas (Magnette; 2005:88).
When analyzing the institutional aspect of the Union, we
observe a strong decentralization of powers within the ‘decision-
making triangle’. The European Union lacks leadership. As all the
institutions are involved in the decision-making process it is hard
to find the winner. This makes us support Weiler’s “constitutionalism
of inverse hierarchy” (Weiller; 2003:4). Weiler continues: “Member
States acting at the ‘highest’ level autonomously inspire and de-
termine the actions of this centre. Thus the periphery inverts the
centre’s hierarchy.” As the leaders are not envisaged throughout
the European Institutions we can’t assume but the leadership of
the Member States.
The above mentioned, assists to a large extent the intergo-
vernmental based construction of the EU, but at the same time
points out the differences from this logic. From the institutional
and decisional point of view the Union has developed a different
structure, we could say an unique one. EU borrowed features from
both the international organisation and federal system, building
its own - “Community way”. (Magnette; 2005:64).
Beyond the above mentioned issues, we observe that the Union
has arrogated itself certain prerogatives of a state, such as citizens
and political groups. The Maastricht Treaty gloriously proclaimed
the notion of ‘European citizenship’, but failed in creating the
Europeans. A high “disconnection of the Union from its citizens”
(Magnette; 2005:2). is felt in the European
There is a lack of identification between the people living in the
24
Nr. 11-12, 2011
European countries and their representatives at the Union’s level.
This is being confirmed by the decreasing rate of interest shown
by the civil society in the European Parliament’s elections when
compared to the national scrutiny.43 The directly elected members
of the European Parties form ‘transnational’ parties but they still
remain in an “embryonic” stage. (Magnette; 2005:157). Regarding
this issue, the absence of accountability is also a discouraging factor
for the European citizens. This impedes their sense of affiliation to
the European political groups as they don’t have the democratic
instruments of control.
On the other hand, we find the interest groups that seem to
conquer substantial space on the European public space. They acti-
vely carry their interests directly towards the European institutions.
The Commission also consults the public opinion when exercising
its right of legislative initiative. In such a way the social groups
tend to fulfill the gap of the EU policies and citizens’ preferences,
being an important link between them. Moreover, the Lisbon
Treaty introduced the ‘citizens’ initiative’. This borrowed form of
‘participative democracy’ lays the positive grounds for a harmonious
interconnection between the public and the European policies.
This sophisticated European approach aims to attract the
citizens’ interest towards the European arena. It underlines the
progressed degree of the Union’s originality. We need people to
form a political system, citizens with a high sense of solidarity. In
the light of the ongoing crisis, the enhanced ‘Euroscepticism’ is
putting in shadow the EU’s efforts to meet the citizen’s expectations.
As a result, we see in Europe an inverse national picture of poli-
tics. The political parties keep losing their influence, as the “interest
groups and associations take up the main part of the public space”
(Magnette; 2005:148).
To conclude, we shall adhere again to the opinion that the Eu-
ropean Union is a sophisticated form of International Organisation,
having an integration model that goes beyond the traditional form
of inter-state co-operation.
The European states transferred several competences creating a
European power that can intervene to ensure the ‘loyal cooperation’
of its Member States.
Therefore the theory of “cooperative sovereignty” developed by
Magnette is in our opinion the most persuasive one in the attempt
to define the Union’s nature. (Magnette; 2005: 4). In the light of the
theory the Union as an International Organization has structured its
institutions and competences in a highly original ways in order to
enhance the efficiency of the inter- state cooperation. As we have
shown above, the Union’s figure excels the classical pattern of both:
intergovernmental organization and political system.
It has loaned important features from the state, but still remains in
essence an international form of cooperation between states.
The Member States remain well individualized subjects with
a high level of autonomy and sovereignty. The Union’s political
features are not strong enough to enforce viable political system.
Nevertheless, the achieved formula of ‘enhanced cooperation’ lays
the optimist grounds for a further positive integration.
BIBLIOGRAPHY
1. BROWNLIE, Ian, The principles of Public International Law, Oxford University
Press, New York, 2003.
2. HIX, Simon, HOYLAND, Bjшrn Kеre, The political system of the European
Union, Palgrave Macmillan, 2011.
3. JORGENSEN, Knud Erik, POLLACK, Mark, ROSAMOND, Ben, Handbook of
European Union Politics, Sage Publications, London, 2006.
4. MAGNETTE, Paul, What is the European Union? Nature and Prospects,
Palgrave Macmillan, 2005.
5. MORAVCSIK, Andrew, The choice for Europe: social purpose and state
power from Messina to Maastricht, Cornel University Press, Ney York, 1998.
6. MORAVCSIK, Andrew, Europe Without Illusions, The Paul-Henri Spaak
Lectures 1994-1999, University Press of America, New York, available at:
http://www.princeton.edu/~amoravcs/ library/illusions.pdf, (consulted
on 12.11.2011).
Nr. 11-12, 2011
7. POLLACK, Mark, The Engines of European Integration, Delegation, Agency
and Agenda Setting in the EU, Oxford University Press, Oxford, 2002.
8. SCHMITTER, C. Philippe, How to democratize the European Union-- and why
bother? Rowman and Littlefield Publishers, Oxford, 2000
9. Working papers:
10. AXLINE Andrew, ‘Legal Integration through Judicial Fiat’, in: Journal of
Common Market Studies, 7(3), 1969, p.240-59.
HRONICUL HOTĂRÂRILOR CEDO
PRONUNŢATE ÎMPOTRIVA REPUBLICII MOLDOVA
La 20 decembrie 2011, CEDO a pronunţat hotărârea Pascari c.
Moldovei, (cererea nr. 53710/09)
Reclamantul, Eduard Pascari s-a născut în anul 1970 şi locuieşte
în Sângerei.
La 22 aprilie 2006, la ora 23.30, reclamantul a fost reţinut într-
un local, fiind suspectat de comiterea unui furt. El a fost adus de
patru ofiţeri de poliţie (M.P., A.M., E.T. şi N.M.) la sediul Primăriei
din Sângerei, apoi la Comisariatul de poliţie din Sângerei, unde se
pretinde că, poliţia i-ar fi aplicat lovituri pe corp şi faţă, fracturând
maxilarul acestuia.
La 23 aprilie 2006, la ora 01.25, la Comisariatul de poliţie din
Sângerei a fost chemată o echipa de asistenţă medicală de urgenţă.
Medicii au constatat că reclamantul s-a plâns de dureri la nivelul
maxilarului, a cărei mobilitate a fost redusă, iar examinarea vizuală
a arătat umflarea obrazului stâng. Ei au administrat un medicament
cu efect analgezic şi l-au lăsat acolo, or, poliţia a refuzat să permită
internarea sa.
Sora reclamantei a mers la poliţie şi l-a găsit cu o umflătură a
obrazului şi în pete de sânge. Ea a găsit echipa de asistenţă medicală
de urgenţă şi a aflat despre refuzul poliţiei de a permite spitalizarea
reclamantului, sugerată de către medici. Refuzul poliţiei a fost, de
asemenea, confirmat de către asistenta medicală I.C.
La 23 aprilie 2006, la 11.45, o a doua echipa de asistenţă medi-
cală de urgenţă a fost chemată la Comisariatul de poliţie. Echipa a
stabilit acuze de dureri la nivelul maxilarului, precum şi dureri de
cap şi ameţeli. Ei au descoperit, de asemenea, o uşoară deformare
a părţii stângi a maxilarului şi au stabilit diagnosticul „subluxaţie a
maxilarului”. La recomandarea medicilor de a urma un tratament
la un medicul dentist, reclamantul a primit un refuz de la poliţie, în
pofida urgenţei care se impunea.
În perioada 23 şi 26 aprilie 2006, reclamantul s-a aflat în detenţie
la Comisariatul de poliţie Sângerei. Potrivit lui, în pofida pretenţiilor
sale, i s-a refuzat acordarea asistenţei medicale pe durata detenţiei.
La 04 mai 2006, a fost întocmit un raport medico-legal, prin care
s-a constatat prezenţa pe obrazul stâng al reclamantului a unui edem
dur posttraumatic, dureros la palpare, cu dimensiuni de 10 x 9 cm.
La 11 mai 2006, reclamantul a înaintat o plângere către Procu-
ratura din Sângerei împotriva M.P., A.M., E.T. şi N.M.
La 2 august 2006, Procuratura din Sângerei a emis o ordonan-
ţă de neîncepere a urmării penale, pe motivul lipsei elementelor
componente ale infracţiunii.
La 2 mai 2007, reclamantul a solicitat Procurorului General să
intervină pentru a redeschide ancheta în privinţa pretinselor rele
tratamente, susţinând că niciodată nu a fost audiat.
La 06 iunie 2007, Procuratura Generală a informat reclamantul
că Procuratura din Sângerei urmează să anuleze ordonanţa din 2
august 2006 şi să redeschidă ancheta.
A vocatul P oporului
11. DEIDRE Curtin & DEKKER Ige, The European Union from Maastricht to Lisbon
- Institutional and Legal Unity out of the Shadows, Amste dam Centre for
European Law and Governance,
12. Working Paper Series 2010 – 02, April 2010, available at: http://dare.uva.nl/
document/225700, (consulted on 12.11.2011).
13. WEILER, Joseph, Constitutionalism of Inverse Hierarchy: the Case of the
European Union, Volker Rцben 2003, Available at: http://centers.law.nyu.
edu/jeanmonnet/papers/03/030801.pdf (consulted on 12.11.2011).
La 18 iunie 2007, Procuratura din Sângerei a anulat ordonanţa din
2 august 2006 şi a redeschis ancheta împotriva lui M.P., A.M., E.T. şi N.M.
La 3, 4 şi 5 septembrie 2008, Procuratura din Sângerei a emis
ordonanţa de încetare în privinţa M.P., N.M. şi E.T. La 17 noiembrie
2008, Procuratura din Sângerei a emis ordonanţa de încetare a
anchetei în privinţa lui A.M.
La 18 noiembrie 2008, Procuratura din Sângerei a decis să
suspende urmărirea penală pentru identificarea persoanelor res-
ponsabile de presupusa maltratare a reclamantului.
La 11 şi 13 februarie 2009, reclamantul a contestat ordonanţele
Procuraturii din Sângerei.
La 13 februarie 2009, Procuratura din Sângerei a anulat ordo-
nanţa din 18 noiembrie 2008.
La 27 februarie 2009, reclamantul a solicitat instanţei de
judecată să anuleze ordonanţele din 3, 4 şi 5 septembrie şi 17
noiembrie 2008.
Prin încheierea din 27 martie 2009, instanţa de judecată a
respins plângerea reclamantului.
Investigaţia privind pretinsa maltratare a reclamantului nu este
încă finalizată.
În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 din
Convenţie că poliţiştii i-au cauzat leziuni grave pe durata detenţiei
sale şi că nu a primit îngrijiri medicale adecvate pe durata aces-
teia. El a denunţat, de asemenea, ineficienţa investigaţiei privind
pretinsa maltratare.
Curtea a constatat în unanimitate violarea art. 3 din Convenţie,
sub aspect material, notând că, potrivit dosarului medical, echipa
de asistenţă medicală de urgenţă a raportat existenţa unei umflă-
turi pe obrazul stâng al reclamantului, dureri şi mobilitate redusă
a maxilarului. Potrivit raportului medico-legal din 04 mai 2006,
s-au constatat traumatisme la nivelul maxilarului, calificându-le ca
leziuni corporale medii.
Guvernul nu a contestat faptul că între 22 şi 26 aprilie 2006,
reclamantul s-a aflat în mâinile ofiţerilor de poliţie, ceea ce instituie
o prezumţie în favoarea ipotezei că leziunile au fost provocate, fie la
reţinerea acestuia, fie în detenţie. Curtea a observat că nu există nicio
înregistrare în raportul poliţiei, care ar indica faptul că reclamantul
a refuzat să se supună cerinţelor ofiţerilor de poliţie şi era necesară
aplicarea forţei pentru a-l aduce la secţia de poliţie. În plus, în absenţa
examinării medicale la plasarea în detenţie, nu se poate stabili dacă
leziunile au fost provocate anterior reţinerii acestuia (Türkan v.Turcia,
nr 33086/04, § § 41-43, 18 septembrie, 2008).
În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de îngrijire medicală adecvată,
Curtea a constat că sugestia de a urma un tratament la un medic
dentist a fost refuzată de către poliţie, fără nicio justificare. Având
în vedere gravitatea traumatismelor suferite de reclamant, Curtea
a acceptat că refuzul respectiv cu siguranţă i-a provocat stres şi
25
A vocatul P oporului
suferinţă contrar articolului 3 din Convenţie.
Curtea, de asemenea, a constatat violarea articolului 3, sub
aspect procedural, notând că plângerea reclamantului, privind
abuzurile pe durata detenţiei, a fost depusă la 11 mai 2006, fiind
susţinută de un raport medical care confirma existenţa unor lezi-
uni. Deficienţele procedurale sunt suficiente pentru ca Curtea să
concluzioneze că ancheta nu a fost eficientă, mai ales ca ancheta a
durat mai mult de cinci ani şi că autorităţile nu au fost capabile să
identifice nici până în prezent persoanele responsabile. Cu toate
acestea, aceste fapte sunt esenţiale pentru a menţine încrederea
publicului şi pentru a asigura aspiraţia la un stat de drept şi pentru
a preveni orice aparenţă de toleranţă a actelor ilegale care au avut
loc (a se vedea Okkali c.Turcia, nr 52067 / 99, § 65, CEDO 2006 XII
(extrase)).
Curtea a respins pretinsa violare a articolului 5 din Convenţie
şi a considerat că nu este necesară examinarea pretinsei încălcări
a dreptului său la un proces echitabil, articolul 6 din Convenţie, din
cauza duratei excesive a anchetei privind pretinsele rele tratamente.
În faţa Curţii reclamantul a solicitat EUR 100,000 cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,042 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea i-a acordat reclamantului EUR 15,000 cu titlu de preju-
diciu moral şi EUR 1,042 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către
T.Ungureanu, avocat din Chişinău.
În cauza Taraburca c. Moldovei (cererea nr. 18919/10) CEDO a
pronunţat hotărârea din 06 decembrie 2011. Reclamantul Andrei
Taraburca, născut în anul 1988, a participat la protestele din 7 aprilie
2009 împreună cu prietenul său S., în momentul în care a vrut să
ia un taxi să se întoarcă acasă, a fost aruncat într-o maşină de către
trei ofiţeri îmbrăcaţi în civil şi a fost transportat în Comisariatul de
poliţie al Sectorului Botanica. Reclamantul a pretins că, fiind în
detenţie, trei poliţişti au intrat în celula sa în dimineaţa zilei de 8
aprilie şi l-au bătut până acesta a leşinat. El şi-a revenit, dar îi sângera
nasul şi buza superioară. Fiind transferat mai târziu în Comisariatul
General de Poliţie, acesta a fost examinat de către medicul de pe
loc, care nu a depistat semne de rele tratamente. Fiindu-i acordat
un avocat numit din oficiu, la 10 aprilie acesta a fost adus în faţa
judecătorului de instrucţie care i-a aplicat 30 zile de arest preventiv.
În aceeaşi noapte reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr.13.
Reclamantul a pretins că a fost impus să meargă printr-un coridor al
ofiţerilor de poliţie (cunoscut sub „coridorul morţii”), unde fiecare
dintre poliţişti l-au lovit până reclamantul a ieşit din acest coridor.
Încheierea de arestare preventivă a fost casată la 16 aprilie 2009 şi
el a fost imediat eliberat.
La 14 aprilie (în timp ce se afla în detenţie şi a avut o întrevedere
cu avocatul angajat de părinţii săi) şi la 15 aprilie 2009, reclamantul
a înaintat două plângeri către organele procuraturii, susţinând că
a fost maltratat.
Reclamantul a fost imediat examinat de către un medic la 14
aprilie 2009, care a înregistrat zgârieturi şi vânătăi pe faţa acestuia.
Prima plângere a reclamantului a fost primită de Procuratura
militară la 21 aprilie 2009 şi, după ce a aşteptat să fie efectuată
prima anchetă preliminară de către Ministerul Afacerilor Interne,
procurorul a pornit o investigaţie pentru a verifica ce s-a întâmplat
exact. După ce a interogat toate persoanele vizate, la 12 iunie 2009,
procurorul a decis să nu înceapă urmărirea penală, bazându-se pe
declaraţiile lui S. că nu a fost maltratat şi nu a văzut ca prietenul
său să fi fost supus relelor tratamente. Procurorul a sugerat idee
că leziunile de pe faţa reclamantului ar fi putut fi cauzate în timpul
încăierărilor din 7 aprilie 2009.
Procedurile penale împotriva reclamantului au fost încetate
din lipsa probelor.
Potrivit Guvernului Moldovei, reclamantul nu a fost maltratat pe
durata detenţiei acestuia. Cu toate că a fost asistat de un avocat, el
s-a plâns de actele de brutalitate din partea poliţiştilor doar după
o săptămână după arestarea sa, la 14 aprilie 2009.
26
Nr. 11-12, 2011
Reclamantul a avut traume post-traumatice fizice şi psihice: o
serie de investigaţii medicale l-au diagnosticat cu hipertensiune
inter-craniană şi o tulburare de stres.
În faţa Curţii, invocând art. 3 din Convenţie (interzicerea trata-
mentelor inumane şi degradante), reclamantul a pretins că a fost
bătut în custodia poliţiei şi că investigaţia efectuată a fost una nea-
decvată. El s-a mai plâns că nu i s-a permis să-şi contacteze părinţii
în timpul arestului său sau să-şi angajeze un avocat ales, că a fost
intimidat şi nu i s-a permis să se plângă de maltratarea sa până la
14 aprilie 2009 (atunci când părinţii săi i-au angajat un avocat cu
care s-a întâlnit în timpul detenţiei sale).
Curtea a subliniat condiţiile generale ale acestui caz, în parti-
cular, maltratarea sistematică şi masivă a demonstranţilor de către
poliţie într-o perioadă relativ scurtă. În special, drept urmare a vizitei
în Republica Moldova a reprezentanţilor Comisiei Europene pentru
Prevenirea Torturii şi a Tratamentelor Inumane şi Degradante, pre-
cum şi a Comisarului Consiliului Europei pentru Drepturile Omului,
care au confirmat că au colaţionat un număr mare de pretenţii
credibile şi consistente, care au indicat asupra faptului că a existat
un model după care poliţiştii maltratau demonstranţii care au
protestat drept urmare a alegerilor din aprilie 2009.
Din cele relatate de reclamant, Curtea a observat că, atunci
când a fost arestat, dânsul avea o stare bună a sănătăţii, fără urme
a relelor tratamente, aceasta fiind confirmată de către medic, dar
peste o săptămână mai târziu – la 14 aprilie 2009 – un alt medic a
înregistrat urme de violenţă pe faţa sa. Faptul că reclamantul nu s-a
plâns de actele de brutalitate ale poliţiei înainte de această dată,
după cum a sugerat Guvernul, nu ar însemna că nu a fost supus
relelor tratamente. Din contra, este perfect inteligibil că dânsul
ar fi putut depune o asemenea plângere doar după ce ar fi avut
o întrevedere cu avocatul său în care ar avea încredere, având în
vedere nesiguranţa de la acel moment: multe persoane au fost
maltratate şi umilite, judecătorii examinau cauzele la sectoarele de
poliţie într-o manieră sumară, iar avocaţii numiţi din oficiu ignorau
vizibilele urme de violenţă de pe chipul clienţilor lor, aşa cum a fost
şi în cazul reclamantului. Frica şi neajutorarea pe care reclamantul a
simţit-o a fost împărtăşită de majoritatea pretinselor victime, ceea
ce a fost coroborat în raportul Comisiei Europene.
Curtea a concluzionat că a existat violarea art.3 din Convenţie
în ceea ce priveşte maltratarea reclamantului de către poliţie.
Curtea a considerat că plângerea iniţială a reclamantului, exa-
minată de către autoritatea care a angajat majoritatea persoanelor
ulterior acuzate, a fost oarecum compromisă. Mai mult, plângerea
a fost examinată cu o întârziere inexplicabilă: primită de procuro-
rul militar doar după o săptămână, şi care a păstrat-o la el 38 de
zile în timp ce aştepta rezultatul anchetei iniţiale a Ministerului
Afacerilor Interne.
După ce procurorul a luat o decizie, l-a informat pe reclamant
doar după o lună. Mai mult, nimeni dintre oficialii care l-au văzut pe
reclamant înainte de 14 aprilie 2009 – nici poliţiştii de la orice unitate
de unde se aflau, nici avocatul sau judecătorul – nu au reacţionat la
vizibilele acte de violenţă de pe faţa reclamantului şi, respectiv, nu au
anunţat procuratura despre relele tratamente. Nu s-au identificat nici
persoanele care erau deţinute cu reclamantul, şi nici nu s-a efectuat
vreo confruntare.
Curtea a reţinut în continuare că investigarea plângerilor
reclamantului a fost una inadecvată cu violarea art. 3 din Convenţie.
În faţa curţii reclamantul a solicitat EUR 15,000 cu titlu de
prejudiciu moral şi EUR 1,500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Curtea a acordat reclamantului EUR 15,000 cu titlu de prejudiciu
moral şi EUR 1, 500 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către O.
Doronceanu, avocat de la Institutul pentru Drepturile Omului.
În cauza Bercut S.R.L. c. Moldovei (cererea nr. 32247/07), CEDO
a pronunţat hotărârea din 06 decembrie 2011.
Reclamantul este o companie care, începând cu 1995, printre
Nr. 11-12, 2011
altele, administrează o şcoală de şoferi, dispunând de licenţa
necesară eliberată în acest scop de către autorităţi.
La data de 30 iunie 2005, licenţa companiei reclamante a
fost reînnoită pentru un termen de 5 ani. În perioada de referinţă
şcoala de şoferi avea angajate aproximativ 60 de persoane şi avea
aproximativ 2400 de elevi.
La 07 august 2006, Camera Înregistrării de Stat a organizat un
control inopinat la şcoala de şoferi şi a descoperit că doi instructori
au fost concediaţi, fapt despre care nu a fost informată autoritatea
respectivă în termenul de 10 zile prevăzut de lege.
La 10 august 2006, Camera Înregistrării de Stat a decis retragerea
licenţei companiei reclamante.
La 12 august 2006, compania reclamantă a iniţiat proceduri
judiciare împotriva Camerei Înregistrării de Stat, solicitând anularea
deciziei din 10 august 2006. Compania reclamantă a invocat, printre
altele, faptul că controlul din 07 august 2006 a fost ilegal şi că
aceasta a informat Camera Înregistrării de Stat despre schimbările în
statele sale de personal. În această privinţă, compania reclamantă a
prezentat copia registrului intern, a corespondenţei de întrare şi ieşire,
care conţinea menţiunile corespunzătoare în privinţa scrisorilor
expediate Camerei Înregistrării de Stat. La 27 noiembrie 2006, Curtea
de Apel Chişinău a respins acţiunea companiei reclamante, reţinând
că sistemul de înregistrare a corespondenţei acesteia nu este o
dovadă suficientă. La 21 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiţie
a respins recursul companiei reclamante.
În faţa Curţii compania reclamantă s-a plâns că retragerea
licenţei de administrare a şcolii de şoferi i-a încălcat dreptul la
respectul proprietăţii garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 la
Convenţie.
Guvernul a declarat că retragerea licenţei companiei reclamante
a constituit o ingerinţă în respectul dreptului de proprietate, care era
disproporţionată şi nu era necesară într-o societate democratică.
Prin urmare, Guvernul a acceptat că a avut loc violarea articolului 1
al Protocolului nr.1 la Convenţie.
Curtea a recunoscut în unanimitate violarea articolului 1 al
Protocolului nr. 1 la Convenţie, referindu-se la cauza Megadat.
com SRL c.Moldovei, nr. 21151/04, §§ 68-79, 8 aprilie 2008, unde în
circumstanţe similare, a constatat violarea articolului respectiv.
Compania reclamantă a solicitat 76992 Euro cu titlu de daune
materiale şi 10000 Euro cu titlu de daune morale.
Curtea a acordat companiei reclamante 9000 Euro cu titlu daune
materiale şi 4000 cu titlu de daune morale.
În faţa Curţii, compania reclamantă a fost reprezentat de către
A.Chiriac, avocat din Moldova.
La 15 noiembrie 2011 CEDO a pronunţat următoarele hotărâri:
Ivanţoc şi alţii c. Moldovei şi Rusiei (cererea nr. 23687/05),
Cojocaru c. Moldovei (cererea nr. 35251/04), Mistreanu c.
Moldovei (cererea nr.27261/04).
În cauza Ivanţoc şi alţii c. Moldovei şi a Rusiei, reclamanţii
Andrei Ivanţoc, Tudor Popa, Eudochia Ivanţoc şi Victor Petrov sunt
de naţionalitatea Republicii Moldova şi născuţi în 1961, 1963,
1963 şi, respectiv, 1988. Dl Ivanţoc deţine şi cetăţenia României.
La momentul depunerii cererii, primii doi reclamanţi erau deţinuţi
la Tiraspol şi, respectiv, Hlinaia. Andrei Ivanţoc a fost eliberat la 2
iunie 2007, iar Tudor Popa la 4 iunie 2007. Al treilea reclamant este
soţia primului reclamant. Ea este şomeră şi locuieşte în Chişinău. Al
patrulea reclamant este fiul lui Tudor Popa, este student şi locuieşte
în Chişinău.
A. Cererea nr. 48787/99 şi hotărârea CEDO
din 8 iulie 2004
Faptele care au stat la baza cererii nr.48787/99, incluzând
conflictul armat transnistrean din anul 1991-1992 până la sfârşitul
anului 2003, au fost stabilite în cauza Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco şi Petrov-
Popa c. Moldovei şi a Rusiei [MC], nr.48787/99, §§ 28-183, ECHR 2004 VII.
Primul şi al doilea reclamant au fost deţinuţi până la eliberare,
respectiv, la 2 şi 4 iunie 2007, în „Republica Moldovenească
A vocatul P oporului
Transnistria” („RMT”).
La 9 decembrie 1993, primul şi al doilea reclamant au fost
condamnaţi de Ludecătoria Supremă a „RMT” pentru diverse
infracţiuni: omor, distrugerea intenţionată a bunurilor altei persoane
şi folosirea neautorizată şi furtul muniţiilor şi al substanţelor
explozibile. Ei au fost condamnaţi la 15 ani privaţiune de libertate cu
confiscarea bunurilor.
Prin hotărârea Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, adoptată la 07 mai 2004 şi pronunţată la 08 iulie 2004
pe marginea cererii nr.48787/99, Curtea a constatat că, datorită
colaborării dintre Federaţia Rusă şi regimul separatist de la
Tiraspol, asistenţei acordate acestuia şi contribuţiei soldaţilor ruşi la
reţinerea şi condamnarea primilor doi reclamanţi, a fost angajată
responsabilitatea Guvernului rus pentru actele regimului separatist.
Cu alte cuvinte, Curtea a constatat că primii doi petiţionari se află
sub jurisdicţia Federaţiei Ruse, în sensul articolului 1 al Convenţiei.
Curtea a mai notat, în hotărârea adoptată la 07 mai 2004, că, în
circumstanţele concrete ale acelei cauze, în temeiul articolului 1 al
Convenţiei, exista obligaţia pozitivă a Guvernului Republicii Moldova
de a întreprinde măsuri pentru respectarea drepturilor petiţionarilor
garantate de Convenţie. Curtea a constatat că din mai 2001, în cadrul
negocierilor oficiale, Guvernul Moldovenesc niciodată nu a încercat
să pună în discuţie chestiunea eliberării petiţionarilor. Din acest
considerent Curtea a constatat că Republica Moldova nu şi-a onorat
obligaţia pozitivă, care-i revine în temeiul articolului 1 al Convenţiei
pentru violările care au avut loc din luna mai a anului 2001.
Curtea a constatat că a avut loc violarea articolului 3 al Convenţiei de
către Federaţia Rusă din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie la
care a fost supus dl Ivanţoc, acestea trebuie să fie calificate drept tortură
în sensul articolului 3 al Convenţiei. Marea Cameră a mai constatat că
a avut loc violarea articolului 3 din Convenţie de către Federaţia Rusă
din cauza maltratărilor şi a condiţiilor de detenţie la care a fost supus
dl Popa, acestea trebuie să fie calificate drept tratamente inumane şi
degradante în sensul acestui articol. În lumina nerespectării obligaţiei
pozitive, apărute în temeiul articolului 1 al Convenţiei, pentru violările
care au avut loc din luna mai a anului 2001, Curtea a găsit vinovat şi
Guvernul Republicii Moldova pentru violări similare ale articolului 3 din
Convenţie.
Curtea a notat în privinţa reclamanţilor Andrei Ivanţoc şi
Tudor Popa:
• că detenţia lor a fost una contrară articolului 5 § 1 (a) din
Convenţie, deoarece din moment ce reclamanţii sunt încă în
detenţie, încălcarea poartă un caracter continuu, şi că această
conduită, care reprezintă o violare a prevederii respective
a fost imputabilă atât Federaţiei Ruse de la 5 mai 1998, iar
Moldovei din luna mai 2001.
• că orice continuare a detenţiei ilegale şi arbitrare a celor trei
reclamanţi, în mod cert, ar avea drept rezultat o prelungire
gravă a violării articolului 5 al Convenţiei constatată de Curte şi
violarea de către statele pârâte a obligaţiei lor în conformitate
cu articolul 46 § 1 al Convenţiei de a se conforma hotărârilor
Curţii, iar statele pârâte trebuie să întreprindă toate măsurile
pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor care
continuă să fie deţinuţi şi să asigure eliberarea lor imediată.
• că persecuţia, relele tratamente şi restricţiile la care a fost su-
pus dl Ivanţoc în timpul detenţiei constituie „tortură” în sensul
articolului 3 din Convenţie, iar Federaţia Rusă a fost respon-
sabilă pentru tratamentul impus dlui Ivanţoc începând cu 5
mai 1998 şi Moldova a fost responsabilă pentru tratamentul
inuman începând cu luna mai 2001.
• că condiţiile dure de detenţie experimentate de către dl
Popa pot fi calificate ca un tratament inuman şi degradant
în sensul articolului 3 din Convenţie, că Federaţia Rusă a fost
responsabilă pentru această violare începând cu 5 mai 1998,
şi că Moldova a fost responsabilă pentru această încălcare
începând cu luna mai 2001.
27
A vocatul P oporului
Curtea a obligat Federaţia Rusă şi Moldova să plătească fiecărui
reclamant suma de EUR 190000 cu titlu de prejudiciu moral şi a
acordat suma de EUR 17036 cu titlu de costuri şu cheltuieli.
B. Responsabilitatea Statelor în sensul art. 1 din
Convenţie după 8 iulie 2004
Reclamanţii s-au referit la un şir de fapte legate de responsa-
bilitatea Statelor în sensul articolului 1 din Convenţie după 8 iulie
2004, data la care a intrat în vigoare hotărârea în cauza Ilaşcu şi alţii
c. Moldovei şi a Rusiei.
La 08 iulie 2004, Serviciul de presă al Ministerului Afacerilor
Externe al Republicii Moldova a dat publicităţii un comunicat
de presă în care se aducea la cunoştinţa publicului, printre
altele, regretul Ministrului Moldovean de Externe în legătură
cu tergiversarea de către Federaţia Rusă a retragerii trupelor
sale de pe teritoriul Republicii Moldova în conformitate cu
deciziile Summit-ului de la Istambul din 1999, fapt care ar
fi dus la soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean.
La 09 iulie 2004 a.n. Ministerul de Externe al „RMT” a făcut o de-
claraţie de presă în legătură cu pronunţarea hotărârii Curţii din 08
iulie 2004. În aceasta se menţionează că Curtea a examinat cauza
în mod superficial şi tendenţios.
Conform acestei declaraţii „RMT” îşi manifestă indignarea pro-
fundă faţă de hotărârea Curţii şi consideră imposibilă eliberarea
anticipată a lui Tudor Popa şi Andrei Ivanţoc.
La 01 august 2004, Republica Moldova a interzis importul şi
exportul mărfurilor din/în Transnistria şi a solicitat Guvernului de
la Kiev să facă acelaşi lucru. Reclamanţii au prezentat o informaţie
bazată pe fapte, amplă, legată de pretinsul suport politic asigurat
de Federaţia Rusă a.n “RMT”.
Federaţia Rusă nu a comentat aceste fapte prezentate de
reclamanţi.
C. Detenţia reclamanţilor Andrei Ivanţoc şi Tudor Popa după
8 iulie 2004
Reclamanţii s-au referit la un şir de fapte legate de condiţiile în
care dnii Ivanţoc şi Popa au fost deţinuţi de la 8 iulie 2004, dată la
care a fost pronunţată hotărârea Ilaşcu, Ivanţoc, Leşco şi Petrov-
Popa, până la eliberarea lor la data expirării termenului de detenţie
în iunie 2007, precum şi efectele asupra familiilor reclamanţilor:
Detenţia reclamanţilor. La 21 iulie 2005, Sovietul supreme al “RMT”
a decretat amnistia generală. Potrivit pct. 10 al acestui decret,
termenul de închisoare pentru persoanele condamnate de crime
cu intenţie pentru o perioadă mai mare de 6 ani a fost redusă cu o
treime. La 10 octombrie 2005, dl Gribincea a expediat o scrisoare
“Ministerului Justiţiei a RMT” solicitând o interpretare dacă decretul
privind amnistia din 21 iulie 2005 a fost aplicabil reclamanţilor,
şi dacă da, când şi în care circumstanţe reclamanţii vor fi eliberaţi.
La 10 aprilie 2006, “Ministerul Justiţiei al RMT” l-a informat pe dl
Gribincea că nu poate să-i răspundă sau să păstreze corespondenţa
cu dânsul, deoarece dl Gribincea nu ar avea dreptul să reprezinte
persoane pe teritoriul “RMT”.
După pronunţarea hotărârii din 08 iulie 2004 nu au intervenit
schimbări esenţiale în regimul şi condiţiile de detenţie a petiţionarilor.
Astfel, ambii petiţionari au fost deţinuţi în condiţii de detenţie solitară.
Dl Popa a fost deţinut până la eliberarea sa la închisoarea de la Hlinaia
şi a fost plasat în sectorul cu prizonierii condamnaţi la moarte. Aparent
celula dată avea în jur de 8 metri pătraţi. În interiorul celulei sale
era instalată o cuşcă metalică de aceleaşi dimensiuni ca şi celula. În
interiorul cuştii se găseşte un pat şi o masă, la fel din metal. Dl Ivanţoc a
fost deţinut în închisoarea din Tiraspol nr. 2, într-o celulă de aproximativ
16 m.p. Reclamanţii petreceau 23 de ore pe zi în celulele sale, care nu
aveau lumină naturală.
Accesul luminii solare era blocat de jante speciale, care, de
asemenea, îi împiedicau să vadă ce se întâmplă afară.
Ambilor reclamanţi le era permisă o plimbare de o oră într-o
curte închisă; niciun alt prizonier nu se plimba în acelaşi timp.
Din curte reclamanţii vedeau doar cerul şi 4 pereţi foarte înalţi.
28
Nr. 11-12, 2011
Reclamanţii nu aveau accesul la sala de gimnastică sau alte facilităţi.
Petiţionarii puteau face duş o dată în săptămână. În închisoarea nr.2
din Tiraspol pe timp de vară, în principiu, nu există apă caldă şi dl
Ivanţoc face baie cu apă rece. În iarna anului 2004-2005 în cabina de
duş nu era apă rece şi petiţionarul făcea baie cu apă foarte fierbinte.
Atât la Hlinaia cât şi la Tiraspol, petiţionarii dispun de apă rece în
celulele lor. În iarna anului 2004-2005, din robinetul amplasat în
celula lui Andrei Ivanţoc a curs doar apă fierbinte. Toată iarna el nu
a avut apă rece.
Niciuna din celulele ocupate de petiţionari pe parcursul detenţiei
nu era încălzită, inclusiv pe parcursul iernii. Pe timpul iernii celula
dlui Ivanţoc nu a fost încălzită cu un reşou electric pus la dispoziţia
petiţionarului de rude. Dl Popa nu a avut reşou electric, deoarece nu
îi era permis. Dl Ivanţoc are probleme de ficat, iar dl Popa suferă de
tuberculoză. Ei nu au beneficiat de tratament adecvat pentru bolile de
care sufereau, şi nici nu li se acorda hrana corespunzătoare prescrisă
de doctor. Le era interzis să primească medicamente de la rudele sale.
Reclamanţilor nu le era permis să primească în vizită medicul din
închisoare. Ei au fost examinaţi de medicii din Chişinău la solicitarea
misiunii OSCE. În luna martie 2005, reclamanţii au fost examinaţi de
către medicii de la Crucea Roşie, iar dl Popa a fost văzut şi de un dentist.
Dl Ivanţoc avea permisiunea de a avea 4 întrevederi de scurtă
durată (de două ore) şi 2 întrevederi de lungă durată (trei zile) pe
an. Totuşi, soţia acestuia a fost unica persoană căruia i s-a permis
să-l viziteze. Tudor Popa a avut permisiunea de a avea patru vizite
scurte pe an. În anul 2004 şi 2005, doar sora sa Raisa Camenschi l-a
vizitat. Pe parcursul vizitelor era păzit de un paznic vorbitor de limbă
română.
Pentru ultimii patru ani ai detenţiei sale dlui Popa nu i s-au mai
permis vizite. Dlui Ivanţoc i s-a permis să primească parcele în fiecare
lună. Aceste parcele conţineau hrană specială dietică. Dl Popa nu
avea permisiunea să primească ziare publicate în limba română.
Reclamanţilor nu li se permiteau conversaţii telefonice, să aibă
întrevederi cu avocaţii săi.
Relaţia dintre reclamanţii deţinuţi şi ceilalţi doi
reclamanţi
Andrei şi Eudochia Ivanţoc nu au copii. Cel mai apropiat
membru de familie al dnei Eudochia este soţul său, care a fost
deţinut 13 ani până la eliberarea sa din anul 2007. La momentul
înaintării cererii la Curte, ea avea permisiunea să îşi viziteze
soţul doar o dată la două luni. Ea îşi petrecea maximum trei
zile pe an cu soţul său. De fiecare dată soţul său avea probleme
de sănătate şi îi era interzisă întrevederea cu el. Ea a aflat de
problemele de sănătate ale soţului din ziare. Dlui Victor Petrov
constant i se refuza de a-şi vizita tatăl fără prezenţa unei persoane
majore, deoarece dânsul era minor şi nu avea acte de identitate.
În perioada 2004 şi 2007, Victor Petrov şi-a văzut tatăl doar de două
ori, ultima dată în martie 2004. Până la eliberarea tatălui său, şi
pentru ultimii trei ani, el a locuit fără mama sa, care, din cauza
dificultăţilor financiare, a plecat peste hotare la muncă. În această
perioadă, el a avut grijă de unul singur de sora sa mai mică.
Curtea a hotărât:
• cu şase voturi pentru contra unu că are jurisdicţie ratione
materiae să examineze prezenta cerere în ceea ce priveşte
pretenţiile reclamanţilor începând cu 08 iulie 2004;
• în unanimitate să examineze o dată cu fondul cauzei obiec-
ţiile Guvernului respondent în ceea ce priveşte chestiunea
ratione personae;
• cu şase voturi pentru contra unu că cererea este admisibilă;
• cu şase voturi pentru contra unu că: (a) Moldova şi-a
onorat obligaţiile sale pozitive să protejeze dreptu-
rile reclamanţilor garantate de Convenţie, în ceea ce
priveşte pretenţiile acestora începând cu iulie 2004;
(b) În consecinţă, nu a fost o omisiune din partea Mol-
dovei să protejeze drepturile reclamanţilor garantate de
articolele 3, 5, 8 şi 13 din Convenţie, şi că, corespunzător,
Nr. 11-12, 2011
nu a avut loc violarea acestor articole din partea Moldovei;
(c) Este admisă obiecţia Guvernului moldovenesc în ceea
ce priveşte lipsa unui control efectiv în Transnistria şi drept
consecinţă întinderea responsabilităţii în temeiul Convenţiei
pentru plângerile formulate;
• a hotărât cu şase voturi pentru contra unu că reclamanţii se
aflau sub jurisdicţia Federaţiei Ruse în sensul articolului 1 din
Convenţie şi, în consecinţă, a respins obiecţia Guvernului rus
pe motivul chestiunii ratione personae;
• a hotărât cu şase voturi pentru contra unu că a avut loc vio-
larea articolului 3 din Convenţie în ceea ce priveşte condiţiile
de detenţie în care se aflau dl Ivanţoc şi dl Tudor Popa până
la eliberarea acestora;
• a hotărât cu şase voturi pentru contra unu că a avut loc
violarea articolelor 5 şi 13 din Convenţie în ceea ce priveşte
detenţia dlui Ivanţoc şi a dlui Popa şi lipsa remediilor efective
în această privinţă;
• a hotărât cu şase voturi pentru contra unu că a avut loc vio-
larea articolului 8 din Convenţie în ceea ce priveşte drepturile
reclamanţilor Eudochia Ivanţoc şi Victor Petrov la respectarea
vieţii private şi de familie, şi corespondenţei;
• a hotărât cu şase voturi pentru contra unu că Fede-
raţia Rusă va plăti reclamanţilor următoarele sume:
a) Dlui Andrei Ivanţoc şi Dlui Tudor Popa, fiecăruia, suma
de 60000 EURO cu titlu de prejudiciu material şi moral;
b) Dnei Eudochia Ivanţoc şi dlui Victor Petrov, fiecăruia, suma
de 20000 EURO cu titlu de prejudiciu material şi moral;
• c) Reclamanţilor suma de 5240,4 EURO cu titlu de costuri
şi cheltuieli. În faţa Curţii, reclamanţii au fost reprezentaţi
de V.Nagacevschi şi V.Gribincea, avocaţi din Chişinău.
Judecătorul Kovler a formulat o opinie disidentă în privinţa
admisibilităţii şi fondului cauzei.
În cauza Cojocaru c. Moldovei, reclamantul Petru Cojocaru în
anul 1999 a fost angajat de către o instituţie medico-sanitară publică
(„policlinică”).
La 5 februarie 2003, directorul policlinicii a semnat un contract
de acreditare cu Consiliul naţional de evaluare şi acreditare în
sănătate. Potrivit acestui contract, Consiliul urma să efectueze o
vizită de evaluare la policlinică. În vederea pregătirii policlinicii
pentru această vizită şi având în vedere creşterea volumului de
lucru cu această ocazie, administraţia a modificat programul de
muncă al reclamantului. Deoarece noul program contravenea
dispoziţiilor legale, reclamantul continua să muncească conform
programului său vechi. La 23 aprilie 2003, administraţia policlinicii
a concediat reclamantul pe motivul absenţei nejustificate de la locul
de muncă şi neîndeplinirea sistematică a obligaţiilor de serviciu.
La 23 aprilie 2003, reclamantul a depus o acţiune împotriva ex-
angajatorului său solicitând restabilirea în funcţie. În timpul
procesului, Ministerul Sănătăţii a expediat o scrisoare Judecătoriei
Centru şi a informat, printre altele, cum a fost semnat contractul din
5 februarie 2003.
La 11 iunie 2003, Judecătoria Centru a respins acţiunea
reclamantului ca fiind nefondată. La 15 iunie 2003, reclamantul
a depus apel. La 21 octombrie 2003, Curtea de Apel Chişinău a
admis apelul şi a obligat policlinica să restabilească reclamantul
în funcţie şi să-i achite salariul datorat până la data de 23 aprilie
2003. Policlinica a depus recurs. Printr-o decizie de admisibilitate
din 18 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
ca fiind nefondat. La 22 martie 2004, policlinica a depus o cerere
de revizuire la Curtea Supremă de Justiţie motivând că contractul
din 5 februarie 2003 nu a fost prezentat în faţa instanţelor.
La 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire
a policlinicii şi a anulat propria sa decizie din 18 februarie 2004.
La 12 mai 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul policlinicii
şi a anulat decizia Curţii de Apel care era în favoarea reclamantului.
Instanţa nu a făcut nicio referire la contractul din 5 februarie 2003.
A vocatul P oporului
În faţa Curţii, reclamantul a susţinut că, prin revizuirea deciziei
definitive a Curţii Supreme de Justiţie din 18 februarie 2004 în
favoarea sa, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor
juridice. El a pretins că a existat violarea art. 6 § 1 din Convenţie
şi a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie. Guvernul Republicii
Moldova a informat Curtea că a formulat o declaraţie unilaterală
prin care recunoaşte că revizuirea unei decizii definitive constituie
violarea art. 6 § 1 din Convenţie şi a propus să achite reclamantului
4088,6 lei MDL cu titlu de prejudiciu material, EUR 2,000 cu titlu
de prejudiciu moral şi EUR 350 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
Reclamantul a refuzat declaraţia unilaterală, iar CEDO a respins
cererea Guvernului Moldovei de a scoate plângerea de pe rolul său.
Curtea a constat în unanimitate violarea art. 6 § 1 din Convenţie şi
a art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie pe motivul anulării deciziei
definitive din 18 februarie 2003 în favoarea reclamantului.
Reclamantul a solicitat 9 863 EUR cu titlu de prejudiciu material,
EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 910 cu titlu de costuri
şi cheltuieli. Curtea a acordat reclamantului EUR 780 cu titlu de
prejudiciu material, EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral şi EUR
910 cu titlu de costuri şi cheltuieli. În faţa Curţii, reclamantul a fost
reprezentat de către Fadei Nagacevschi, avocat din Chişinău.
În cauza Mistreanu c. Moldovei, reclamantul Veaceslav
Mistreanu, la o dată nespecificată a fost acuzat de tentativă de
contrabanda a unui automobil. În particular, reclamantul a fost
condamnat în septembrie 2002 de introducerea pe teritoriul naţional
a unui automobil produs în anul 1985, în timp ce reglementările
naţionale de atunci nu permiteau importarea automobilelor cu vârsta
mai mare de 10 ani. Autorităţile vamale au confiscat automobilul.
Prin decizia din 17 aprilie 2003, Curtea de Apel Chişinău a
achitat reclamantul pe motiv că fapta nu întruneşte elementele
infracţiunii de contrabandă. Instanţa a obligat restituirea
automobilului reclamantului fără dreptul de a-l înmatricula şi
a-l exploata şi cu condiţia să achite toate taxele vamale. La 8 iulie
2003, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut decizia instanţei
inferioare. La 7 august 2003, executorul judecătoresc a propus
autorităţilor vamale să întoarcă benevol automobilul confiscat.
La 11 august 2003, şeful Biroului vamal Cahul a răspuns că decizia
din 17 aprilie 2003 nu poate fi executată pe motivul absenţei unei
baze legale care ar permite perceperea taxelor vamale pentru
importul automobilului reclamantului. La 13 august 2003, executorul
judecătoresc a cerut Curţii de apel Chişinău să explice sau să schimbe
modul de executare a deciziei din 17 aprilie 2003. La 12 februarie
2004, Curtea de apel Chişinău a respins cererea executorului.
La 3 martie 2004, executorul judecătoresc a propus din nou
autorităţilor vamale să execute benevol decizia din 17 aprilie 2003.
La 17 martie 2004, executorul judecătoresc a pornit o acţiune
împotriva şefului Biroului vamal Cahul pentru ca acesta să fie
sancţionat de neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003. La o dată
nespecificată, şeful Biroului vamal Cahul a solicitat Procurorului
general să intenteze o procedură de anulare a deciziei din 17 aprilie
2003. La acel moment, recursul în anulare, ca una dintre căile de
recurs extraordinar permitea procurorului general să conteste toate
deciziile definitive. La 27 aprilie 2004, Judecătoria Cahul a amânat
judecarea cauzei pornite de executorul judecătoresc pentru a
aştepta răspuns de la procurorul general. La o dată nespecificată,
procurorul general a informat că a depus un recurs în anulare asupra
deciziei din 17 aprilie 2003 la Curtea Supremă de Justiţie. La 10
septembrie 2004, Judecătoria Cahul a respins cererea executorului
judecătoresc privind sancţionarea şefului Biroului vamal Cahul.
La 25 octombrie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în
anulare al procurorului general, a casat decizia din 17 aprilie şi 8 iulie
2003 şi a dispus reexaminarea cauzei.
Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2005, Judecătoria Cahul a
condamnat reclamantul pentru contrabandă, dar a clasat cazul în
baza legii cu privire la amnistie din 16 iulie 2004. Instanţa a hotărât
confiscarea automobilului. În faţa Curţii, reclamantul s-a plâns că
29
A vocatul P oporului
neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003 a încălcat dreptul său de
acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, precum şi
dreptul său la respectul bunurilor în sensul art.1 din Protocolul nr. 1
la Convenţie.
Reclamantul a mai pretins că prin anularea, la 25 octombrie
2004 de către curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive din 17
aprilie 2004, a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte neexecutarea deciziei din 17 aprilie 2003, Guvernul
a invocat pierderea statutului de victimă al reclamantului. El a
notat că din momentul prezentării cererii şi până la comunicarea
acesteia, executarea deciziei din 17 aprilie 2003 nu a fost
posibilă, deoarece obiectul litigiului, automobilul reclamantului
a fost confiscat în temeiul hotărârii Judecătoriei Cahul din 15
decembrie 2005. Curtea a respins această obiecţie a Guvernului.
ПРИГОВОР КАК ВЛАСТНЫЙ АКТ,
ЗАВЕРШАЮЩИЙ УГОЛОВНОЕ СУДОПРОИЗВОДСТВО
Айрапетян Артур,
доктор права, адвокат
Европейский Университет
Молдовы
SUMMARY
The work presented by the authors consists of legislative
and theoretical base of questions, regarding the sentence of
the court, the tendency of development and necessity of law
adjustment of contradictory matters appearing in the process
of analyzing the given material. The work enlightens different
points of view concerning this problem. The article corresponds
to the operating norms of the Criminal Procedure Code of the
Republic of Moldova. The author describes all corrections and
contradictions, which exist regarding this issue.
Преж де всего, с ледует отметить, что в сис теме
основополагающих принципов правосудия, закреплённых в
Конституции РМ, следует выделить следующие:
во-первых, правосудие осуществляется именем закона только
судебными инстанциями (ст.114 Конституции РМ);
во-вторых, любое лицо, обвиняемое в совершении
преступления, считается невиновным до тех пор, пока его
виновность не будет установлена законным порядком путем
гласного судебного разбирательства, при котором ему
обеспечиваются все необходимые гарантии для защиты (ст.21
Конституции РМ, ст.8 УПК РМ).
Следует отметить, что во взаимной связи эти положения
позволяют наиболее чётко уяснить как сущность правосудия
по уголовным делам, так и полно сформулировать понятие
принимаемого в ходе его акта – приговора суда, раскрыть
присущие ему свойства, предъявляемые требования. В этом
30
Nr. 11-12, 2011
În ceea ce priveşte încălcarea principiului securităţii raporturilor
juridice, Curtea a considerat că această plângere este înaintată tardiv
şi urmează a fi respinsă în conformitate cu art.35 § 1 din Convenţie.
În rest, Curtea a constat că, prin neexecutarea unei decizii
definitive în favoarea reclamantului, a fost încălcat dreptul de
acces al acestuia la o instanţă, garantat de art. 6 § 1 din Convenţie,
precum şi a fost violat art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie,
deoarece reclamantul nu fost în imposibilitatea de a poseda liber
şi paşnic bunul său. Reclamantul nu a prezentat anumite cerinţe
de satisfacţie echitabilă în sensul art. 41 din Convenţie. În acest
sens, Curtea nu a acordat vreo sumă cu acest titlu reclamantului.
În faţa Curţii, reclamantul a fost reprezentat de către I.Manole,
avocat din Chişinău.
Кучурка Анжела,
доктор права, адвокат
Европейский Университет
Молдовы
состоит задача теории уголовного процесса.
В науке уголовно-процессуального права общепризнанно,
что приговор является актом правосудия. Однако в
законодательстве и в теории понятие приговора определяется
по-разному, нередко до такой степени кратко, что не раскрывает
основных его свойств как акта правосудия. Если с точки зрения
формулировок, содержащихся в уголовно-процессуальном
законодательстве, такой подход к определению понятия
приговора вполне понятен и объясним, то, вряд ли он оправдан
с научных позиций. Это обуславливает необходимость
сформулировать такое понятие приговора в современном
уголовном процессе, которое с максимальной полнотой
отражало бы его особенности.
Нес секрет, что многие из них были и ос таются
предметом научных исследований. Они обстоятельно и
глубоко разработаны в теории уголовно-процессуального
права. Однако в отношении других – высказаться столь
категорично невозможно. К такому выводу приводит
анализ соответствующих норм уголовно-процессуального
законодательства и сформулированных в науке определений
понятия приговора.
В уголовно-процессуальных кодексах большинства стран
постсоветского пространства термин «приговор» определяется
как решение, вынесенное судом в заседании по вопросу о
виновности подсудимого и о применении или неприменении
к нему наказания.
Nr. 11-12, 2011
УПК РМ в п) 42 ст.6 несколько иначе разъясняет термин
«приговор», в частности как «решение, вынесенное судом
первой инстанции по рассмотренному по существу делу».
Заметим, что законодатель пытается уйти от сформулированного
в теории определения приговора в вопросе виновности.
Случилось это, полагаем, в связи с тем, что в действующем
законодательстве появились такие виды приговоров как приговор
о прекращении производства по делу (ст. 391 УПК), приговор о
применении принудительных мер медицинского характера (ст.499
УПК), приговор об отклонении заявления о пересмотре дела в
ревизионном порядке (ч. (4) ст. 462 УПК), приговор о прекращении
производства по применению принудительных мер медицинского
характера (ч.(2) ст.499 УПК) и приговор в случае с соглашением о
признании вины (ст. 509 УПК).
Анализ теоретических положений, разъясняющих термин
«приговор», позволяет выявить основные признаки, которые
играют решающую роль при формулировании понятия
приговора как акта правосудия по уголовным делам. Итак,
приговор – это решение, вынесенное судом первой инстанции в
судебном заседании, дающее ответы на вопросы о наличии или
отсутствии преступления, виновности или невиновности лиц,
преданных суду, о виде и размере наказания, если виновность
установлена судом.
Нельзя не заметить, что даже такая обобщённая
характеристика элементов приговора, относящаяся к
понятию его как акта правосудия, хотя и противоречащая
действующему законодательству, лишь расширяет возможности
формулирования более полной дефиниции, но не исчерпывает
их. Имеются и другие весьма важные признаки приговора,
разрабатываемые наукой, которые непременно следует
включить в определение.
Во всех законодательных дефинициях отсутствует указание
на то, что приговор выносится именем закона. Раскрывая
сущность и значение приговора, как акта правосудия, многие
процессуалисты подчёркивают, что он выноситься именем
закона, более того, в названном признаке выражена одна из
черт приговора, так какова же причина того, что эта важнейшая
и существеннейшая черта не включается в законодательное
определение приговора.
Приговор утратит качество, если в нём видеть лишь средство
разрешения обвинения по существу. А именно к этому сводят
назначение приговора Ф.Н.Фаткуллин и Л.Надь. Более удачно,
однако противоречиво, сущность приговора определяет
М.Ф.Маликов. Он пишет: «Единственным средством разрешения
обвинения и дела в целом служит судебный приговор».
Приговор – это результат всей предшествующей вынесению
его процессуальной деятельности, как справедливо отмечает
Ю.М.Грошевой. Э.Ф.Куцова законность и обоснованность
приговора связывает с соблюдением норм уголовного и
уголовно-процессуального права в ходе расследования и
рассмотрения уголовных дел, то есть со всей процессуальной
деятельностью. П.С.Лупинская также обращает внимание
на то, что «законность и обоснованность приговора в
значительной мере зависят от законности и обоснованности
тех решений, которые по различным вопросам принимаются
в ходе производства по делу». «Все предшествующие
приговору действия органов расследования, прокурора и
суда направлены, в конечном счёте, на обеспечение условий,
необходимых для вынесения правильного приговора», -
пишет С.А.Альперт. Весьма интересно также высказывание
М.С.Строговича, утверждающего, что «постановление судом
приговора завершает предыдущие стадии производства
по уголовному делу: возбуждение уголовного дела и его
расследование (дознание и предварительное следствие),
судебное разбирательство». П.М.Давыдов однозначно и чётко
утверждает, что приговор подводит итог не только судебному
A vocatul P oporului
разбирательству, но всему производству по делу.
Однако по рассматриваемому вопросу имеется и другая
точка зрения, которую разделяет ряд процессуалистов. Так,
Г.Н.Агеева полагает, что вынесение приговора подводит итоги
рассмотрения дела в суде. При такой трактовке остаётся
непонятным и необъяснимым, имеют ли вообще и какое
значение для формирования приговора материалы органов
уголовного преследования.
Считаем, что в уголовно-процессуальном законодательстве
следует предусмотреть деление приговоров исключительно
на оправдательные и обвинительные, а дефиницию приговора
надлежит закрепить в следующем виде: «Приговор – это
акт правосудия, вынесенный именем закона судом первой
инстанции, принятый в результате судебного разбирательства
по всем вопросам уголовного дела – о виновности подсудимого
и его наказании или освобождении от наказания либо о
невиновности и оправдании подсудимого, а также по связанным
с ним вопросам – о гражданском иске, мере пресечения, судьбе
вещественных доказательств, судебных издержках и другим,
указанных в ст.385 УПК РМ».
Следует отметить, что в судебной инстанции нет простых
уголовных дел. Каждое дело-это не безликий судебный казус, а
сложный конфликт между человеком и обществом, в котором
решаются судьбы людей.
На судебные инстанции возложена трудная, но почетная и
важная задача - осуществлять в судебном порядке юридическую
защиту прав и законных интересов человека в демократическом
обществе.
Для решения этой задачи необходимо не только владеть
высоким уровнем знаний действующего законодательства, но
грамотно применять их в каждом конкретном случае, иметь
жизненный опыт, знать психологию человека, уметь заглянуть
ему в душу, понять его, разобраться во всей сложности событий
и дать им правильную, обоснованную оценку. Достигается эта
цель только тогда, когда при производстве в уголовном деле
с достаточной полнотой и достоверностью будут установлены
все факты и обстоятельства, которые имеют существенное
значение для разрешения этого дела.
Установление истины по уголовным делам - единственное
основание постановления правосудного приговора, приговора,
отвечающего всем позициям уголовно-процессуального права
– обеспечивает успешное достижение таких целей как защиту
общества от преступлений путем реализации уголовного
закона, защиту прав и законных интересов граждан, попавших
в сферу юстиции.
В соответствии с положениями ст.1 УПК РМ, задачей
уголовного судопроизводства является защита личности,
общества и государства от преступлений, а также защита
личности и общества от противозаконных действий
должностных лиц при расследовании предполагаемых или
совершенных преступлений с тем, чтобы каждый совершивший
преступление был наказан в меру своей вины и ни один
невиновный не был привлечен к уголовной ответственности
и осужден.
Достигается эта задача вынесением правосудного
приговора, ведь именно приговор судебной инстанции является
властным актом, завершающим уголовное судопроизводство.
Таким образом, задачи уголовного процесса, а точнее их
решение перекладываются в полной мере на приговор.
Решающим показателем улучшения деятельности судебных
инстанций может быть только законное и обоснованное
решение каждого дела, обеспечение законности приговора
судебной инстанции – важнейшего акта правосудия.
Однако этим не исчерпывается роль приговора судебной
инстанции. В условиях полного осуществления демократических
основ судопроизводства приговор имеет большое общественно-
31
A vocatul P oporului
политическое и воспитательное значение.
Общественно-политическое значение приговора судебной
инстанции выражается в том, что суд выносит приговор „именем
закона„. В приговоре судебной инстанции государство выражает
свое отношение к преступным действиям и к лицу, которое их
совершило; исполнение приговора обеспечивается всей силой
государственной власти.
В последнее время все чаще наряду с признанием
приговора важнейшим актом правосудия, определяют
приговор как акт уголовной юстиции. Уголовная юстиция
может быть определена как функциональная система, т.е.
система, не обладающая единой организационной основой,
но объединенная особым видом деятельности, конечный итог
которой призван удовлетворить определенную общественную
потребность. Таким образом, приговор – это акт, призванный
удовлетворить определенную общественную потребность, т.е.
наказать виновного или оправдать невиновного.
Решение судебной инстанции по уголовному делу приводится
в исполнение со дня признания его окончательным. Это означает,
что приговор подлежит точному и обязательному исполнению. Ни
частные лица, ни организации, ни органы государственной власти
не могут не подчиниться ему. Установленные судебным решением
обстоятельства, оценка фактов судебной инстанцией признаются
истинными, пока вступивший в законную силу приговор не
отменен или не изменен.
Приговор судебной инстанции, вступивший в законную
силу, - закон для данного дела.
П р и го в о р с уд е б н о й и н с та н ц и и и м е е т б о л ь ш о е
воспитательное значение. Он создает и укрепляет у людей
убежденность в том, что каждое преступление будет раскрыто,
виновный – изобличен и справедливо наказан, а причины
преступления и условия, способствующие совершению, будут
выявлены и искоренены.
Не лишним будет указать и то, что воспитательное
воздействие судебной инстанции достигается при условии,
что в приговоре будет выявлена и доказана противоправность
деяния, его общественная опасность, изобличено лицо,
совершившее преступление, исследованы обстоятельства,
характеризующие его личность, а также преступление.
В уголовно – процессуальной литературе наряду с
целью и задачей отмечают эффективность приговора, что
является, на мой взгляд, производной от вышеназванных и
выражается в способности оказать положительное влияние
на общественные отношения. Поэтому изучение данной
проблемы имеет большое теоретическое и практическое
значение. Оно позволяет найти нам ответы на вопросы, при
каких условиях можно получить эффективность оправдательных,
обвинительных и других приговоров судебных инстанций,
как создать эти условия и как повысить их эффективность в
конкретных условиях, тем самым постепенно создав практически
Nu merge în faţa mea, poate nu te urmez.
Nu merge în spatele meu, poate nu conduc.
Doar mergi alături de mine şi fii prietenul meu.
32
Nr. 11-12, 2011
применимое определение понятий «эффективность уголовного
правосудия», «эффективность судебного приговора». Несмотря
на такую актуальность, пока что понятие эффективности
приговора подвергнуто специальному исследованию
недостаточно. Тем не менее, следует выделять наряду с целью и
задачей приговора судебной инстанции и производные, если они
качественно меняют отношение к изучаемому объекту.
Следует также отметить факт того, что приговор –
важнейший процессуальный документ, венчающий досудебное
и судебное производство, а цели и задачи, которые в русском
языке рассматриваются в одном синонимическом ряду, с
этимологической точки зрения не только взаимообусловленные,
но и взаимозаменяемые ипостаси, ведущие к единому
результату.
Анализируя вышеизложенный материал можно выделить
следующие цели и задачи, которые призван обеспечивать
судебный приговор:
• защита прав и законных интересов лиц и организаций,
потерпевших от преступлений;
• защита личности от незаконного и необоснованного
обвинения, осуждения, ограничения ее прав и свобод;
• уголовное преследование и назначение виновным
справедливого наказания;
• освобождение невиновных от наказания;
• отказ от уголовного преследования невиновных;
• реабилитация каждого, кто необоснованно подвергался
уголовному преследованию.
• Резюмируя, отметим, что приговор как институт
процессуального права является важнейшим актом
правосудия, в котором в наиболее полной форме
реализуется процессуальная функция суда – функция
разрешения уголовного дела.
Источники
1. Конституция РМ. / Принята 29 июля 1994 года/.
2. Уголовно-процессуальный Кодекс РМ. / Закон N 122-XV
от 14.03.2003/.
3. Ф.Н.Фаткуллин, Обвинение и судебный приговор, Казань,
1965 г.
4. Л. Надь, Приговор в уголовном процессе, М., 1982 г.
5. М.Ф.Маликов, Проблемы судебного приговора, Уфа, 1987 г.
6. Ю.М.Грошевой, правовые свойства приговора – акта
социалистического правосудия, Харьков, 1978 г.
7. Э.Ф.Куцова, Приговор, М., 1962 г.
8. С.А.Альперт, Постановление приговора // Советский
уголовный процесс, Киев, 1983 г.
9. М.С.Строгович, Соотношение предварительного следствия
и судебного разбирательства, и некоторые вопросы
защиты в советском уголовном процессе, Л., 1967 г.
10. Г. Н . А ге е в а , П р и го в о р с о в е тс к о го с уд а – а к т
социалистического правосудия, М., В. ЮЗИ, 1957 г.
(Albert Camus)