Povestea vieții mele

Helen Keller

Helen Adams Keller (27 iunie 1880 – 1 iunie 1968) a fost o autoare
americană, activistă pe plan politic și lector. S-a născut pe 27 iunie 1880, în
Tuscumbia, un mic orășel din nordul Alabamei. Familia din partea tatălui ei este
descendenta unui nativ elvețian, iar unul dintre strămoșii ei a fost primul
profesor pentru surzi în Zurich, scriind și o carte pe tema educației lor.
A fost prima persoană nevăzătoare care a obținut o diplomă de licență în
Arte. Locul ei de naștere, din West Tuscumbia, Alabama, este, acum, un muzeu
și sponsorizează, anual, ,,Ziua Helen Keller.” Ziua ei de naștere, din 27 iunie
este comemorată ca ,,Ziua Helen Keller”, în statul american Pennsylvania, și a
fost adoptată la nivel federal în 1980 la aniversarea a 100 de ani de la nașterea
ei.
O autoare prolifică, Keller a fost o persoană umblată prin lume și de
neclintit în convingerile sale. Ea a dovedit lumii că persoanele surde pot învăța
să comunice și că pot supraviețui în lumea celor care aud. De asemenea, ea a
mai propovăduit faptul că și persoanele surde sunt capabile să facă lucruri pe
care le pot face oamenii care aud. Una dintre cele mai faimoase persoane surde
din istorie, Helen Keller este un exemplu pentru mulți surzi din lume.
Această carte este structurată în trei părți. Primele două, și anume,
povestea domnișoarei Keller și pasajele din scrisorile sale, reprezintă descrierea
completă a vieții ei, în măsura în care dânsa își poate aminti. Ea însăși nu poate
explica o mare parte din educația primită, iar din moment ce cunoașterea
acesteia este necesară pentru a înțelege cele scrise în această carte, s-a considerat
necesar suplimentarea autobiografiei cu rapoartele și scrisorile educatoarei sale,
domnișoara Anne Mansfield Sullivan.
Responsabilitatea părții a treia îi revine în exclusivitate editorului,
veridicitatea întregului conținut datorându-se înregistrărilor autentice și
sfaturilor domnișoarei Sullivan.
I s-a spus că avea o dorință puternică de afirmare a propriei persoane, încă
de când era un copil. Insista să imite tot ceea ce vedea că fac alte persoane. A
putut să își amintească un cuvânt pe care l-a învățat în perioada timpurie, chiar și
după ce boala a acaparat-o. Este vorba despre cuvântul ,,apă.” A continuat să
scoate niște sunete pentru acest cuvânt, chiar și după ce și-a pierdut abilitatea de
a vorbi. I s-a spus că a făcut primul pas la vârsta de un an.
 Apoi, în mohorâta lună februarie, a venit boala care i-a închis ochii și
urechile, cufundând-o în inconștiența unui nou-născut. I s-a spus congestie acută
a stomacului și a creierului. Medicul nu i-a dat nicio șansă de supraviețuire. Însă,
într-o dimineață, devreme, febra a dispărut, la fel de subit și misterios, precum
apăruse. A fost o zi de mare veselie în familie atunci, dar nimeni, nici măcar
doctorul, nu a bănuit că nu va mai putea vedea sau auzi vreodată.
Cu ajutorul mâinilor, putea să simtă fiecare obiect și să detecteze fiecare
mișcare, învățând, astfel, cum să cunoască o mulțime de lucruri noi. Curând, a
simțit nevoia de a comunica cu ceilalți și a început să gesticuleze cu stângăcie. O
clătinare din cap însemna ,,nu” și o încuviințare, ,,da”, o tragere însemna ,,vino”
și o împingere ,,du-te.” Dorea o bucățică de pâine? Atunci, imita acțiunea tăierii
pâinii și ungerea feliilor cu unt. Mama ei a fost cea care a izbutit în a o face să
înțeleagă o bună parte a lucrurilor, iar înțelepciunii ei iubitoare îi datorează tot
ceea ce a fost luminos și bun, în această lungă noapte.
A observat că nici mama și nici prietenii ei nu se foloseau de semne,
precum o făcea ea, atunci când dorea ceva anume, ci dădeau din gură. Uneori,
stătea între două persoane care conversau și le atingea buzele.
Între timp, dorința de a se exprima se intensificase. Puținele semne pe care
le folosea deveneau din ce în ce mai neadecvate, iar eșecurile de a se face
înțeleasă erau urmate, în mod invariabil, de accese de furie, izbucnind de foarte
multe ori în lacrimi.
Locuia la o distanță destul de mare de prima școală pentru nevăzători sau
surzi, și părea puțin probabil ca cineva să se încumete să vină tocmai într-un loc
,,uitat de lume” ca Tuscumbia, pentru a educa un copil și nevăzător, și surd, în
același timp. Ce-i drept, uneori, prietenii și rudele ei se îndoiau de faptul că ar
putea fi educată, vreodată. Singura rază de speranță pe care o întrevedea mama
era romanul lui Dickens, ,,Note din America.” Citise despre Laura Bridgman și
își amintise că și dânsa era nevăzătoare și surdă, iar, în ciuda acestor lucruri, a
putut fi educată. Își amintise, însă, de asemenea, cu o umbră de deznădejde, că
Dr. Howe, cel care a descoperit metoda de a educa persoanele nevăzătoare și
surde, murise de mai mulți ani. Probabil și metodele lui muriseră, odată cu el; și,
chiar dacă nu muriseră, cum ar putea o fetiță dintr-un orășel mic și uitat e lume
din Alabama să beneficieze de ele.
Când a ajuns în Baltimore, Dr. Chisholm a întâmpinat-o cu brațele
deschise, dar, din nefericire, nu putea să facă nimic. A spus, totuși, că era posibil
să fie educată, și l-a îndrumat pe tatăl ei să se consulte cu Dr. Alexander Graham
Bell, din Washington, omul care putea să îi ofere informații despre școlile și
profesorii pentru copii nevăzători și surzi. Dr. Bell l-a sfătuit pe tatăl ei să-i scrie
o scrisoare D-lui Anagnos, directorul Institutului Perkins din Boston, locul
marilor realizări pentru nevăzători ale faimosului Dr. Howe, scrisoare în care să-
l întrebe dacă nu cumva avea un profesor competent pentru a-și începe educația,
iar după câteva săptămâni, a primit o scrisoare plină de afecțiune din partea D-
lui Anagnos prin care îi informa că a fost găsit un profesor.
Cea mai importantă zi pe care și-o amintește din viața ei este ziua în care
profesoara ei, Anne Mansfield Sullivan, s-a mutat la familia ei acasă, cu trei luni
înainte să împlinească vârsta de șapte ani.
,,Lumină! Dați-mi lumină!” era plânsetul fără cuvinte al sufletului ei, iar
lumina dragostei a strălucit peste ea, chiar în clipa aceea. A simțit pași
apropiindu-se, și-a întins mâna, așa cum obișnuia să o facă către mama. Cineva a
apucat-o de ea, apoi a fost îmbrățișată de către cea care a venit să-i dezvăluie
totul, și care, mai presus de orice altceva, avea să o iubească.
În zilele ce au urmat, a învățat să despartă o mulțime de cuvinte în acest
fel, printre care ,,ac”, ,,pălărie”, ,,ceașcă”, și câteva verbe precum ,,șezi”, ,,stai”,
și ,,mergi”. Dar au trecut câteva săptămâni, până să înțeleagă că toate lucrurile
aveau un nume.
Nu o mai interesa nimic altceva decât să exploreze cu mâinile și să învețe
numele fiecărui obiect pe care îl atingea; și, cu cât manevra mai multe lucruri și
le învăța numele și întrebuințarea, cu atât mai mult îi creștea sentimentul de
empatie față de restul lumii.
Deținea, acum, cheia întregului limbaj și era nerăbdătoare să învețe să o
folosească. Copiii care pot auzi dobândesc competențe lingvistice fără să depună
prea mult efort; ei pot prinde din zbor cuvintele rostite de ceilalți, însă un copilaș
surd le înțelege ca urmare a unui proces lung și, deseori, dureros. Dar, indiferent
de proces, rezultatul este minunat.
La început, când profesoara îi povestea despre un lucru nou, punea foarte
puține întrebări. Ideile ei erau vagi, iar vocabularul, inadecvat; dar, pe măsură ce
cunoștea din ce în ce mai multe lucruri și învăța din ce în ce mai multe cuvinte,
domeniul cunoștințelor se lărgea iar întrebările se înmulțeau, așa că se reîntorcea
deseori la același subiect, dornică de mai multă informație.
Acest proces a continuat pentru mai mulți ani, întrucât un copil surd nu
învață numeroasele locuțiuni și expresii folosite în conversațiile de zi cu zi, într-
o lună, nici în doi sau trei ani. Copilul care poate auzi învață acestea, în urma
unor repetiții și imitări, în mod constant. Conversațiile pe care le aude acasă îi
stimulează mintea și îi sugerează subiecte de discuție, invocând expresii
spontane ale propriilor sale gânduri.
 Surzilor și nevăzătorilor le este foarte dificil să dobândească facilitățile
conversației. Cu atât mai dificil, în cazul celor care sunt și surzi, și nevăzători, în
același timp! Ei nu pot distinge tonul vocii sau să jongleze, fără asistență, în
gama de tonuri care dau semnificație cuvintelor; nici nu pot urmări expresia feței
interlocutorului, iar o privire este, adesea, chiar esența a ceea ce se dorește a fi
spus.
Următorul pas important în educația ei a fost să învețe să citească. De
îndată ce a putut să silabisească câteva cuvinte, profesoara i-a dat niște cartonașe
de carton, pe care erau imprimate cuvinte, scrise cu litere ieșite în relief. A
învățat repede că fiecare cuvânt tipărit reprezenta un obiect, o acțiune, sau o
calitate. Avea un chenar în care putea aranja cuvintele, astfel încât să poată
forma mici propoziții; dar înainte să construiască propozițiile în chenar, le
construia pe obiecte.
Pentru multă vreme, lecțiile ei nu au fost unele obișnuite. Totul i se părea
mai degrabă joacă, decât muncă, chiar și atunci când studia din greu.
Domnișoara Sullivan obișnuia să ilustreze tot ceea ce îi preda, printr-o poveste
frumoasă, sau o poezie.
Citea și studia în natură, preferând mai mult pădurile luminate de soare,
decât casa. Primele ei lecții conțin suflarea pădurii.
Aritmetica pare să fi fost singura materie care nu i-a plăcut deloc. Încă de
la început, nu a fost prea interesată de știința numerelor. Domnișoara Sullivan
încercase să o învețe să numere, înnodând mărgele în grupuri, și să socotească ,
aranjând paie de plastic.
Odată cu venirea ei, totul în jur a început să palpite de dragoste și bucurie,
și să se umple de sens.
Primii ei ani de educație au fost atât de frumoși, datorită geniului
profesoarei ei, a simpatiei și a tactului ei plin de afecțiune! Lecțiile erau atât de
plăcute și acceptabile, tocmai datorită faptului că dânsa acționa la momentul
potrivit, pentru a-i cimenta cunoștințele.
Orice profesor poate aduce un copil la școală, dar nu orice profesor poate
să-l convingă să și învețe.
În primăvara anului 1890, a învățat să vorbească. Obișnuia să facă
zgomote, ținând o mână pe gât, în timp ce, cu cealaltă mână își simțea mișcările
buzelor. A învățat să vorbească, înainte de a-și pierde vederea și auzul, dar, după
ce a acaparat-o boala, a constatat că a încetat să mai vorbească, pentru că nu
putea auzi.
 Știa, de multă vreme, că oamenii din jurul ei foloseau o metodă de
comunicare diferită de a ei; și, chiar înainte să știe că un copil surd poate fi
învățat să vorbească, era conștientă de nemulțumirea ei față de mijloacele de
comunicare pe care le deținea deja. Acest sentiment începea să o tulbure și să o
supere, provocându-i senzația unui gol ce trebuia umplut.
În 1890, doamna Lamson, care fusese una dintre profesoarele Laurei
Bridgman și care tocmai se întorsese dintr-o vizită în Norvegia și Suedia, a venit
să o vadă, și i-a povestit despre Ragnhild Kaata, o fată surdă și nevăzătoare din
Norvegia, care a fost învățată să vorbească.
Această doamnă drăguță s-a oferit să o învețe chiar ea, și așa a început
lecțiile, pe 26 martie 1890. Metoda domnișoarei Fuller a fost aceasta: i-a trecut,
ușor, palma peste fața ei și a lăsat-o să-i simtă poziția limbii și a buzelor, atunci
când scotea un sunet. Era nerăbdătoare să-i imite fiecare mișcare, și, într-o oră,
învățase șase elemente de vorbire: M, P, A, S,T, I. Lecțiile cu domnișoara Fuller
au fost în număr de unsprezece, în total. Nu va uita niciodată uimirea și
încântarea pe care le-a simțit, când a rostit prima ei propoziție întreagă: ,,Este
cald.”
Dar să nu se presupună că a putut vorbi, cu adevărat, într-un timp atât de
scurt. Învățase doar elementele vorbitului. Domnișoara Fuller și domnișoara
Sullivan o puteau înțelege, însă majoritatea oamenilor nu ar fi înțeles nici măcar
un singur cuvânt dintr-o sută. Nu ar fi putut progresa în vorbitul natural, în
măsura în care a făcut-o, fără perseverența și devotamentul genial al
domnișoarei Sullivan. În primul rând, a muncit nopți și zile, pentru a putea fi
înțeleasă chiar și de cei mai apropiați prieteni ai ei; în al doilea rând, avea nevoie
de ajutorul constant al domnișoarei Sullivan , în eforturile ei de a articula, clar,
fiecare sunet și de a combina toate sunetele într-o mie de feluri.
Era dependentă în totalitate de degetele ei înșiși, atunci când citea de pe
buzele profesoarei ei: a trebuit să se folosească de simțul pipăitului, pentru a
capta vibrațiile gâtului, mișcările gurii și expresia feței; și, adesea, acest simț nu
era îndeajuns de exact. În astfel de cazuri, era obligată să asculte, din nou,
cuvintele sau propozițiile, uneori ore întregi, până când simțea sunetul potrivit,
în propria ei voce. Munca ei consta în practică, practică, practică.
Dar aici, probabil, ar trebui explicat mai bine utilitatea alfabetului manual,
care pare să-i nedumerească pe necunoscători. Când cineva îi citește sau îi
vorbește, de fapt, îi silabisește cu mâna, folosindu-se de alfabetul manual, cu o
singură mână, utilizat, în general, de surzi. Își așază mâna pe mâna
interlocutorului, suficient de ușor, cât să nu-i împiedice mișcările. Poziția mâinii
este la fel de ușor de simțit, precum este de văzut. Simte fiecare literă la fel de
bine, ca atunci când se citește un text și se poate vedea fiecare literă. Practica
constantă face degetele foarte flexibile, iar unii dintre prietenii ei silabisesc
foarte repede - cam la fel de repede cum scrie un expert la o mașină de scris.
Simpla silabisire este, în fond, un act la fel de conștient precum scrisul.
Înainte de octombrie 1893, a studiat pe cont propriu diverse subiecte, într-
o manieră mai mult sau mai puțin sistematică. A citit istoria Greciei, a Romei și
a Statelor Unite. Avea un manual de gramatică franceză, tipărit în relief, și astfel
a dobândit cunoștințe suficiente de limba franceză pentru a citi cu plăcere
operele lui La Fontaine Fabule.
De asemenea, și-a dedicat timp considerabil pentru perfecționarea
vorbitului. Îi citea cu voce tare domnișoarei Sullivan, recitând pasaje din poeții
ei preferați, pe care i-a și memorat, iar domnișoara Sullivan îi corecta pronunția
și o ajuta să s exprime și să intoneze.
A mers la școala Wright-Humason pentru Surzi, din New York. Această
școală a fost selectată special, pentru a obține cele mai mari avantaje în cultura
vocală și formarea în cititul pe buze. Pe lângă munca ei la aceste materii, în cei
doi ani în care a fost la școală, a studiat și aritmetică, geografie, fizică, limba
franceză și limba germană.
Progresul ei, în citirea pe buze și vorbit, nu s-a ridicat la nivelul la care
profesorii ei și cu ea au sperat și s-au așteptat. Ambiția ei era să poată să
vorbească cu ceilalți oameni, iar profesorii ei au crezut că acest lucru era posibil;
dar, deși au muncit din greu și plini de nădejde, totuși, nu și-au atins scopul.
Deși, uneori, aceste dezamăgiri îi provocau depresie, a continuat să studieze cu
interes celelalte cursuri, în special geografia și fizica.
Gândul de a merge la facultate prinsese rădăcină în inima ei și devenise o
dorință serioasă, determinând-o să concureze cu fete care puteau auzi și vedea,
în pofida unei opoziții puternice din partea multor prieteni adevărați și înțelepți.
Când a plecat din New York, ideea devenise un scop fix; și s-a hotărât că va
merge la Cambridge. Aceasta a fost treapta cea mai apropiată de Harvard și de
îndeplinirea declarației ei, din copilărie.
În ciuda mai multor avantaje, au existat, totuși, inconveniente serioase, în
privința progresului ei. Domnișoara Sullivan nu putea să-i silabisească în palmă
tot ceea ce era necesar, și era foarte dificil să facă rost la timp de manuale
tipărite în relief. Instructorii ei s-au familiarizat suficient de repede cu vorbitul ei
imperfect, pentru a-i răspunde la întrebări și a-i corecta greșelile. În fiecare zi,
domnișoara Sullivan mergea la cursuri, alături de ea, și îi silabisea în palmă, cu
o răbdare infinită, tot ce predau profesorii.
 A susținut examenele preliminare pentru Radcliffe. Materiile pe care le-a
ales a fost limba germană elementară și avansată, limba franceză, limba latină,
limba engleză și istoria greacă și romană, însumând nouă ore în total. Le-a
promovat pe toate, și cu ,,distincție”, la limba germană și limba engleză.
Studentul era supus la un examen de șaisprezece ore; douăsprezece ore fiind
considerate elementare, și patru, avansate. Trebuia să promoveze câte cinci ore
în șir, ca să îi fie luate în considerare. I s-a indicat să-și susțină examenele
singură, într-o cameră separată, deoarece zgomotul mașinii de scris ar fi putut
perturba celelalte fete.
A făcut referință, de mai multe ori, pe parcursul poveștii ei, la dragostea ei
față de țară și față de sporturile în aer liber. Distracția ei preferată era navigația
cu pânze. Pe de altă parte, îi displac oamenii care încearcă să coboare ștacheta
conversației, la nivelul înțelegerii ei.
,,Așadar, nu este, oare, adevărat că viața mea, cu toate limitările ei, se
aseamănă, în multe privințe cu viața din Lumea Frumoasă? Toate au minunățiile
lor, chiar și întunericul și tăcerea, iar eu învăț ca, indiferent de starea în care aș
fi, să fiu mulțumită.
Tăcerea atârnă statornic deasupra sufletului meu. Apoi, vine speranța, cu
un zâmbet, și-mi șoptește: Există bucurie în iertarea de sine. Așa că încerc să
transform lumina din ochii altora, în soarele meu, muzica din urechile altora,
simfonia mea, zâmbetul de pe buzele altora, în fericirea mea.”
Biblia îi dădea senzația profundă, reconfortantă, cum că ,,lucrurile văzute
sunt temporale, iar lucrurile nevăzute sunt veșnice.”
,,Dumnezeu este Tatăl nostru, noi suntem copiii Lui; prin urmare, cei mai
întunecați nori se vor risipi și, deși există nedreptăți, răul nu va triumfa
niciodată. Sunt prea fericită în această lume, pentru a mă gândi prea mult la
viitor, poate doar să-mi amintesc că am prieteni pe care îi prețuiesc și care mă
așteaptă acolo, în frumosul ținut al lui Dumnezeu. În ciuda tăcerii anilor, acești
oameni dragi îmi par atât de aproape, încât nu m-aș mira dacă, în clipa
următoare, mi-ar strânge mâna, ori mi-ar spune cuvinte de încurajare, așa cum
obișnuiau să facă, înainte să plece.