Subiecte sinteză criminologie

1) Sensurile noţiunii de crimă;

a) Sensul comun: Sensul comun al noţiunii de crimă este întâlnit în limbajul curent,
în presă, opere literare etc. În sens comun, prin crimă înțelegem, de obicei, o
infracţiune intenţionată îndreptată împotriva vieţii persoanei, cum ar fi, de
exemplu, infracțiunea de omor
b) Sensul penal: În sens penal, prin crimă înțelegem o infracţiune gravă, pentru care
legiuitorul stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale față de celelalte
infracţiuni
c) În sens criminologic, noţiunea de crimă are o accepţiune largă, deoarece se referă la
infracţiune în general. Nu putem să punem însă semnul egalităţii între infracţiune şi
noţiunea de crimă utilizată în criminologie.
2) Sensul criminologic al noţiunii de crimă;
În sens criminologic, noţiunea de crimă are o accepţiune largă, deoarece se referă la
infracţiune în general. Nu putem să punem însă semnul egalităţii între infracţiune şi noţiunea
de crimă utilizată în criminologie. Noţiunea de crimă în sens criminologic trebuie să
pornească de la conceptul de infracţiune din dreptul penal, dar va trebui să mergă dincolo de
acest concept, aşa cum se întâmplă şi în realitatea criminologică .
2) Sensul penal al noțiunii de crimă;
Sensul penal: În sens penal, prin crimă înțelegem o infracţiune gravă, pentru care
legiuitorul stabileşte pedepse diferite şi proceduri speciale față de celelalte infracţiuni
Concluzia este că noţiunea de crimă, în limbaj penal, include noţiunea de crimă utilizată în
limbaj comun, dar presupune, în plus faţă de aceasta, şi alte fapte penale grave.
3) Criminalul;
În sens general, infractorul sau delincventul este persoana care a comis o infracţiune.
În sens penal, mai riguros, se adaugă şi condiţia existenţei unei hotărâri definitive de
condamnare
Intră în categoria criminologică de criminal persoana care comite o “crimă” în sensul de faptă
penală sau cu justificată aparenţă penală.
4) Noţiunea de criminalitate. Clasificarea subiectivă;
În doctrină s-a afirmat că din punct de vedere juridic criminalitatea desemnează ansamblul
comportamentelor umane care sunt considerate infracțiuni de către un anumit sistem de
drept penal. Criminalitatea este însă nu doar un fenomen juridic, ci și un fenomen socio-
uman, deoarece scoate în evidență anumite caracteristici comportamentale ale celor care
comit infracțiuni și reflectă totodată o anumită realitate socială într-o perioadă de timp
determinată și pe un anumit teritoriu. Având în vedere aceste constatări, în literatura de
specialitate s-a concluzionat că criminalitatea desemnează la modul general, ansamblul
faptelor penale comise într-un spaţiu si într-o perioadă de timp determinate
Clasificarea subiectivă a criminalităţii are în vedere categorii de criminalitate obţinute în
funcţie de raportarea la elemente de referinţă alese în mod arbitrar, în funcţie de interesul
 cercetării criminologice3 . Printre elementele de referinţă în funcţie de care pot fi obţinute
diferite categorii de criminalitate menţionăm:
a) spaţiul; în funcţie de acest criteriu putem avea
i) criminalitate naţională, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui
stat,
ii) criminalitate zonală, ce cuprinde totalitatea faptelor penale comise pe o zonă mai largă
decât suprafaţa unui stat, (cum ar fi de ex. criminalitatea la nivelul Uniunii Europene,
Americii de Sud, Orientului mijlociu sau criminalitate mondială) sau, dacă restrângem
noţiunea de teritoriu, putem avea chiar
iii) criminalitate la nivelul unui oraş sau cartier.
b) În funcţie de perioada de timp, putem avea criminalitate anuală, la nivelul unui deceniu
sau chiar secol (dacă utilizăm unităţi mari de timp) sau criminalitate lunară, pe zi sau
secundă (dacă utilizăm unităţi mici de timp).
c) În funcţie de natura faptelor penale cercetate, avem criminalitate violentă (care
cuprinde faptele comise cu violenţă, cum ar fi lovirea sau alte violențe şi criminalitate
vicleană
d) În funcţie de persoanele care comit faptele, putem avea criminalitate adultă şi juvenilă
sau criminalitate masculină şi feminină.
6) Clasificarea obiectivă a criminalităţi;
Clasificarea obiectivă a criminalităţii se referă la categorii de criminalitate general valabile,
independente de orice criteriu de referinţă impus arbitrar. Această clasificare are drept criteriu
existenţa obiectivă a unor grade diferite de cunoaştere a faptelor penale de către organele de
justiţie penală. Conform acestui criteriu, criminalitatea se împarte în următoarele categorii:
1) criminalitatea reală,
2) cifra neagră a criminalităţii,
3) criminalitatea aparentă şi
4) criminalitatea legală.
7) Cifra neagră a criminalităţii; factorii care o generează, posibilităţi de evaluare;
Cifra neagră a criminalităţii reprezintă ansamblul faptelor penale care se comit efectiv dar
care nu ajung la cunoştinţa organelor de înfăptuire a justiției penale6 . Din punct de vedere
matematic, cifra neagră a criminalităţii reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi
criminalitatea aparentă. Există anumiți factori care generează cifra neagră a criminalității.
Acești factori pot fi grupaţi în trei mari categorii:
a) abilitatea infractorilor; presupune săvârşirea unor fapte penale în astfel de condiții încât
atât urmele materiale cât şi rezultatul socialmente periculos al acelor fapte nu sunt descoperite
de către organele de cercetare penală.
b) ineficienţa organelor de urmărire penală sau cu atribuții specifice de control; Prin organe de
urmărire penală înţelegem procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
c) pasivitatea victimelor. În această categorie intră persoanele care au suferit direct sau
indirect o vătămare de pe urma unor fapte penale dar nu sesizează organele de înfăptuire a
justiției penale
Existenţa cifrei negre a criminalităţii a fost evidenţiată pentru prima oară de Şcoala
cartografică, reprezentată de Lambert Adolphe Jaques Quetelet şi Andre-Michel Guerry, fiind
formulată o teorie conform căreia ar exista un raport invariabil între infracţiunile cunoscute şi
cele totale, de unde ar rezulta că cifra neagră creşte sau descreşte în aceeaşi proporţie cu
criminalitatea aparentă. Această teorie i-a liniștit oarecum pe statisticieni, deoarece ar fi
însemnat că cifra neagră a criminalității nu ar fi fost de natură să vicieze estimările cantitative
cu privire la criminalitate
În momentul de faţă, cercetarea criminologică foloseşte în principal două tehnici pentru a
determina cifra neagră a criminalităţii: anchetele de auto-confesiune şi anchetele de
victimizare
. Anchetele de auto-confesiune constau în anumite formulare care se adresează persoanelor
care ar fi putut săvârși fapte prevăzute de legea penală şi încearcă stabilirea numărului de
infracţiuni comise şi rămase nedescoperite pe baza unor chestionare personale adresate unei
anumite categorii de populaţie. Pentru ca cercetările să aibă succes, aceste anchete trebuie să
asigure secretul identităţii persoanelor care completează chestionarele.
Anchetele de victimizare constau în anumite formulare care se adresează persoanelor care ar
fi putut fi victimele unor fapte prevăzute de legea penală şi încearcă, tot pe baza unor
chestionare personale, stabilirea numărului de infracţiuni
8) Criminalitatea aparentă și criminalitatea legală;
Criminalitatea aparentă cuprinde ansamblul faptelor săvârșite în realitatea obiectivă care
prezintă aparenţă penală și ajung la cunoștinţa organelor de înfăptuire a justiţiei penale.
Modalitatea juridică prin care săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală este adusă la
cunoștința organelor de urmărire penală o reprezintă actul de sesizare. Efectul principal al
sesizării este învestirea organului de urmărire penală pentru desfășurarea de activități
specifice, sesizarea reprezentând o condiție necesară începerii urmăririi penale
Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală sunt prevăzute în Codul de procedură
penală., Organele de urmărire penală sunt sesizate prin:
i) plângere, atunci când sesizarea este făcută chiar de către persoana vătămată prin fapta
penală,
ii) prin denunţ, atunci când sesizarea este făcută de o altă persoană decât cea care este
vătămată prin fapta penală,
iii) prin plângere prealabilă, atunci când legea prevede necesitatea plângerii prealabile,
iv) prin actele încheiate de alte organe de constatare ori
v) sesizarea din oficiu, atunci când organul de urmărire penală află pe orice cale că s-a
săvârşit o infracţiune.
Criminalitatea legală cuprinde faptele penale pentru care s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei.
În concluzie, trebuie spus că, pentru o evaluare cât mai corectă a criminalităţii, trebuie avute
în vedere toate categoriile de criminalitate examinate mai sus, cunoscând particularităţile
fiecăreia în parte şi conexiunile existente între ele. Criminalitatea cuprinde ansamblul faptelor
penale sau cu justificată aparență penală care se comit, reprezentând o parte componentă a
fenomenului criminal.
9) Practica anticriminală: noţiune; dublul caracter al cercetării criminologice; mijloacele şi
domeniile de luptă împotriva criminalităţii;
În conținutul practicii anticriminale întâlnim ansamblul preocupărilor legate de prevenirea și
combaterea fenomenului criminal, precum și cele privind prevenirea și tratamentul
comportamentelor antisociale.
Astfel, în literatura de specialitate s-a arătat că în lupta împotriva criminalităţii sunt folosite
două categorii de mijloace, și anume:
a) mijloacele juridice – în această categorie includem totalitatea normelor juridice care
contribuie la combaterea, prevenirea sau cel puțin limitarea fenomenului criminal; este
vorba în special de norme de drept penal şi procedură penală, dar şi de alte dispoziţii,
cum ar fi norme de drept administrativ, fiscal sau civil

b) mijloacele empirice – în această categorie intră ansamblul instituțiilor care au ca scop

combaterea si prevenirea criminalitaţii; este vorba de organele de poliţie, parchet,
instanţe de judecată, penitenciare, organe de control financiar şi fiscal etc.

Din combinarea celor două categorii de mijloace, în practică avem trei domenii
principale de luptă împotriva criminalităţii, care alcătuiesc un tot unitar. Aceste
domenii sunt:
a) domeniul dreptului penal si al aplicărilor lui concrete;
b) domeniul tratamentului delincvenţilor;
c) domeniul prevenirii criminalităţii . Scopul acestui sistem unitar al domeniilor de
luptă împotriva criminalităţii îl reprezintă stăpânirea fenomenului criminal, adică
menţinerea criminalităţii în anumite limite şi structuri suportabile din punct de vedere
social . Acest sistem unitar este creaţia statului şi este aplicat prin voinţa statului, prin
intermediul deciziilor de politică anticriminală.
În considerarea celor expuse anterior, putem concluziona că politica anticriminală
reprezintă sistemul mijloacelor aplicate de stat în scopul stăpânirii fenomenului
criminal
10) Explicaţi principalele categorii cu care operează cunoaşterea descriptivă (volum,
structură, dinamică);
Cunoaşterea descriptivă urmăreşte stabilirea caracteristicilor exterioare ale fenomenului
criminal. Categorii utilizate de cunoaşterea descriptivă sunt:
a) volumul: Volumul criminalităţii reprezintă o evaluare strict cantitativă a criminalităţii şi se
referă la numărul total de fapte penale comise pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă
de timp. Bineînţeles că nu pot fi cuantificate decât criminalitatea aparentă şi criminalitatea
legală
b) structura: Structura criminalităţii are în vedere delimitarea criminalităţii în funcţie de
diverse criterii variabile, cum ar fi categoriile de fapte penale săvârşite. Aceste criterii sunt
folosite pentru clasificarea subiectivă a criminalităţii.
c) dinamica fenomenului: Dinamica fenomenului criminal se referă la evoluţia şi variaţia în
timp şi spaţiu a criminalităţii. Evoluţia în timp a criminalităţii cunoaşte trei tipuri de descriere:
- anticiparea tendinţelor pe termen lung ale criminalităţii, a modului în care va evolua aceasta;
- identificarea anumitor variaţii sezoniere, mai exact oscilaţia criminalităţii în funcţie de
caracteristicile fiecărui anotimp;
- eventualele modificări accidentale ale fenomenului criminal, cauzate de anumite situaţii
excepţionale, cum ar fi catastrofele naturale, războaie etc
11) Cunoașterea cauzală;
Mai este denumită și cunoașterea etiologică și are în vedere identificarea cauzelor, a
condiţiilor și factorilor care determină sau favorizează fenomenul criminal. Preocupările
etiologice au fost influenţate de apariţia şcolii pozitiviste italiene, moment de la care
criminologia a căpătat statut de ştiinţă.
Preocupările privind aflarea cauzelor fenomenului criminal au reprezentat un pas important
în studierea criminalităţii. Explicaţiile de natură cauzală se bazează pe concepte precum:
cauze, condiţii, factori etc.
Abordările etiologice au plecat de la premisa că orice comportament uman este determinat de
anumite cauze, motiv pentru care aceste abordări s-au caracterizat încă de la început prin
cercetări efectuate în diverse domenii ştiinţifice: biologie criminală, sociologie criminală şi
psihologie criminală. Astfel de abordări diverse au determinat caracterul multidisciplinar al
criminologiei. Prin urmare, cercetarea cauzală a evidenţiat existenţa unor factori diverşi care
acţionează asupra fenomenului criminal. Analiza acestor factori nu este posibilă decât dacă se
pleacă de la o imagine cât mai clară a fenomenului criminal.
12) Cunoașterea dinamică;
Urmăreşte întelegerea proceselor ce însoţesc trecerea la actul criminal, mecanismele interne
ale acestui proces. Cunoaşterea dinamică este o cunoaștere calitativă și încearcă să explice
conduita criminală printr-o succesiune de etape explicate logic. Iniţial cunoaşterea dinamică a
apărut ca o completare a cunoaşterii etiologice, “trecerea la act” fiind considerată o consecinţă
a combinării anumitor factori cauzali în explicarea comportamentului criminal .
După o anumită perioadă de timp, explicaţiile dinamice s-au desprins total de explicaţiile
etiologice, intrând chiar în contradicţie cu acestea şi formând ceea ce astăzi în literatura de
specialitate se numeşte criminologia dinamică ori criminologia trecerii la act. Această
modalitate de cunoaştere este interesată de conduita criminalului privită în mod individual, ca
acţiune izolată a unui anumit individ, distinctă de restul acțiunilor realizate de acesta. Se
încearcă astfel găsirea unei explicaţii de sine stătătoare a conduitei criminalului, independentă
de trecutul acestuia sau de influenţa anumitor factori interni sau externi, care să fi acţionat
până la momentul trecerii la act
 13) Explicaţi în ce constă cunoaşterea axiologică şi precizaţi la care dintre obiectele cercetării
criminologice se referă;
Urmăreşte să stabilească, pe baza unor criterii ştiinţifice, valoarea mijloacelor aplicate de stat
în lupta împotriva fenomenului criminal. În lupta împotriva fenomenului criminal acţionează
o serie de mijloace juridice şi empirice. Se observă însă că atât constituirea, adoptarea, cât și
punerea în funcțiune a acestor mijloace este rezultatul unui act de voinţă politică. Practic, atât
norma juridică, indiferent că este vorba despre norma penală sau extrapenală, cât şi instituţiile
create pentru a o pune în aplicare, răspund unor criterii de politică anticriminală, criterii care
nu ţin cont neapărat de rezultatele cercetărilor ştiinţifice ale fenomenului criminal. Astfel, în
lupta împotriva criminalităţii, politica anticriminală, care este rezultatul voinței politice, ia în
discuţie și diverse alte considerente decât cele care țin de practica anticriminală. Iar aceste alte
criterii, din păcate de prea multe ori sunt nu doar extracriminologice, dar chiar şi extrapenale,
cum ar fi conjunctura economică şi socială internă, aspecte de ordin bugetar, aspecte tehnico-
materiale sau conjunctura internaţională. Având în vedere această realitate, în cercetarea
criminologică s-a impus identificarea unei ierarhii valorice a mijloacelor propuse în lupta
împotriva criminalității, pe criterii exclusiv ştiinţifice, pentru a se putea aplica corecţiile
necesare politicilor anticriminale neadecvate. Aceste criterii trebuie să aibă în vedere eficienţa
măsurilor adoptate în lupta împotriva fenomenului criminal. Bineînţeles că măsurile adoptate
trebuie să respecte şi cerinţa legalităţii, pentru a putea fi luate în considerare. Se poate
concluziona că prin cunoaşterea axiologică se urmăreşte stabilirea gradului de eficacitate al
mijloacelor legale utilizate în practica anticriminală.
14) Metoda empirică şi particularităţile ei în cercetarea criminologică;
Metoda empirică este proprie ştiinţelor empirice, bazate pe observarea realităţii şi pe
experienţă, şi este rezultatul combinării primelor două metode. Această metodă o întâlnim
prima oară la teoria generală a cunoașterii fizice, care a fost elaborată de J. Stuart Mill. În
schema clasică a metodei empirice se disting trei etape:
1) observarea faptelor
2) inducţia ipotezei
3) verificarea experimentală.
Observarea faptelor prezintă trei particularități în cercetarea criminologică:
a) percepţia directă a fenomenului criminal este rară şi întâmplătoare .
b) criminalitatea se caracterizează prin subiectivitate, complexitate şi istoricitate, prin
urmare, în cercetarea criminologică ne întâlnim cu fapte obiective, simple şi care să se
reproducă la infinit.
c) este foarte greu ca persoana care analizează faptele în mod obiectiv să fie neutră,
având în vedere că în mod natural orice persoană tinde să se asocieze cu realitatea pe
care o observă
Inducţia ipotezei include metoda generală a inducţiei şi are la bază observarea
faptelor, pe baza căreia încearcă enunţarea unei ipoteze.
Verificarea experimentală include metoda generală a deducţiei şi constă în
verificarea ipotezei pe baza unor fapte noi sau a unui număr sporit de observaţii
particulare. Particularitatea acestei etape constă în aceea că în cazul fenomenului
criminal, ca în cazul oricărui fenomen social, experimentul este foarte dificil şi adesea
imposibil , având în vedere că nu se pot produce crime în laborator . Există totuşi
 posibilitatea efectuării unor experimente indirecte, cum este cazul testelor efectuate în
legătură cu evaluarea agresivităţii.
De asemenea, nu trebuie uitat tratamentul penal, care are şi valoarea unui experiment
făcut faţă de condamnat . Un astfel de experiment este incomplet însă, având în vedere
că nu se poate stabili rezultatul în cazul în care ar fi fost aplicat un alt tratament
aceluiaşi condamnat .

Mai trebuie spus că nu este obligatorie folosirea celor trei etape și nici ordinea
acestora, deoarece spre exemplu, se poate întâmpla ca formularea unei ipoteze să aibă
loc înainte sau concomitent cu observarea faptelor9 . Metoda empirică poate fi
considerată ca fiind principala metodă folosită în cercetarea criminologică.

15) Tehnicile macrocriminologice;

Statisticile criminale - sunt procedee prin care se contabilizează şi exprimă numeric diferitele
categorii de criminalitate. Sunt tehnici cantitative, care folosesc în primul rând cunoaşterii
descriptive.
Există două tipuri de statistici:
- statistici oficiale, care sunt realizate de poliţie, parchete, instanţe de judecată sau alte
instituţii de stat;
- statistici private, care sunt realizate de cercetători individuali, grupuri de cercetare sau
organizaţii neguvernamentale.
Statisticile criminale sunt utilizate cel mai des, fiind importante nu doar în cercetarea
criminologică ci şi în domeniul justiţiei penale sau în politica anticriminală. Datele oferite de
statisticile criminale sunt relative, deoarece există diferiţi factori, atât obiectivi cât și
subiectivi, care le pot vicia. Pentru acest motiv, aceste date trebuie să fie interpretate cu
prudenţă.
Factorii obiectivi care pot determina vicierea statisticilor pot fi:
- modificări intervenite în legislaţie în ceea ce privește incriminarea unor fapte;
- modificări intervenite în sistemele de înregistrare şi prelucrare a datelor, precum și
eventualele erori materiale în înregistrare;
- fluctuaţiile din activitatea de cercetare a organelor represive.
Factori subiectivi care pot determina vicierea datelor statistice pot fi:
- falsificarea efectivă a datelor;
- prezentarea incompletă a datelor şi punerea în lumină cu precădere doar a anumitor cifre, în
detrimentul altor cifre la fel de relevante;
- campaniile împotriva anumitor infracţiuni, prin care activitatea organelor de cercetare penală
este îndreptată în mod dezechilibrat doar spre anumite fapte penale.
Acțiunile de exploatare în interes politic a unor date statistice, care sunt prezentate trunchiat în
mijloacele de informare în masă, pot genera o imagine total
16) Tehnicile microcriminologice;
Tehnicile micro-criminologice sunt procedeele care permit cunoaşterea crimei ca fenomen
individual. Sunt tehnici calitative şi folosesc atât cunoaşterii etiologice cât şi celei dinamice.
Principalele tehnici micro-criminologice sunt:
a) examenul clinic,
b) biografiile criminale,
c) studiile de urmărire şi
d) studiile prin “cohorte”.
a) Examenul clinic - presupune observarea persoanei condamnate la locul de detenţie.
Examenul clinic constă în principal în:
i) control medical: general patologic, psihiatric şi eventual psihologic, care poate fi
precedat de
ii) ii) studierea dosarului de personalitate, întocmit în cursul procesului penal, şi
poate fi urmat de
iii) iii) anchetă socială completă (în care este analizată situaţia materială, profesională
etc.).
iv)
b) Biografiile criminale reprezintă procedee prin care este investigat trecutul
criminalului
prin: interviuri cu acesta, analiza unor surse cu caracter biografic cum ar fi fişe
medicale, cazier judiciar sau acte civile, la care se pot adăuga mărturisiri ale
condamnaţilor, adică însemnări în care condamnaţii îşi descriu propriul trecut
dintr-o pornire sinceră şi dezinteresată. În momentul de față, cercetările
criminologice încearcă să folosească cât mai eficient această tehnică de cercetare

c) Studiile de urmărire (numite şi follow up studies) sunt procedee care urmăresc

evoluția criminalului pe o perioadă lungă de timp (5-15 ani după executarea
pedepsei). Cele mai cunoscute studii de acest gen au fost efectuate în SUA în anii
50- 60. Studiile au urmărit grupuri de minori delincvenți în evoluția lor după ce au
avut contact cu justiția penală, fiind desprinse concluzii interesante cu privire la
anumite aspecte, cum ar fi personalitatea infractorului sau starea de pericol, fiind
întocmite chiar tabele de predicție rămase celebre în literatura de specialitate15 .
d) Studiile prin “cohorte” reprezintă procedee destinate a identifica “evoluția
colectivă” a unui ansamblu de persoane, care aparțin unei anumite categorii
sociale, respectiv “cohortă”.
“Cohorta” reprezintă mai mulți indivizi care au trăit în aceeași perioadă de timp un
eveniment foarte important în existenţa lor, cum ar fi naşterea sau căsătoria16 .
În cercetarea criminologică cohortele se stabilesc în funcţie de evenimente cum ar
fi: anul de condamnare sau anul de eliberare din penitenciar.
 Metodele şi tehnicile analizate sunt specifice cercetării fundamentale, având în
vedere că ele permit cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului criminal. Aceasta nu
exclude însă utilizarea aceloraşi procedee şi în cercetarea aplicativă, cu
particularităţile specifice. Toate aceste procedee au însă în comun aceeaşi
finalitate, aşa cum vom vedea în continuare
17) Scopul şi funcţiile cercetării criminologice;
Scopul cercetării criminologice
Având în vedere dublul caracter al cercetării criminologice, atât de știință teoretică sau
fundamentală, cât și de știință practică sau aplicativă, putem face distincția între scopul
imediat și scopul mediat al cercetării criminologice.
a) Scopul imediat constă în cunoaşterea fenomenului criminal în toată complexitatea lui, prin
stabilirea cauzelor şi condiţiilor care îl determină si respectiv favorizează, precum şi a
proceselor care îl caracterizează.
b) Scopul mediat constă în stabilirea celor mai eficiente mijloace utilizate în practica
anticriminală, pentru limitarea fenomenului criminal şi a consecinţelor acestuia. Tendinţa
criminologiei de umanizare a reacţiei sociale faţă de fenomenul criminal reprezintă aspectul
cel mai important al finalităţii cercetării criminologice, care poate fi numit drept „supra-scop”
al acesteia .
Funcţiile cercetării criminologice Într-o delimitare cu caracter general, care pleacă de la
distincția dintre criminologia teoretică și cea practică, cercetarea criminologică îndeplineşte o
funcţie teoretică si o funcţie practică . Într-o altă clasificare, în literatura de specialitate s-a
făcut o delimitare mai amănunţită, între funcţia teoretico-explicativă, pe de o parte, si funcţiile
aplicativă şi prospectivă, pe de alta parte.
Într-o a treia clasificare pe care o considerăm și cea mai completă, sunt reţinute patru funcţii
ale cercetării criminologice:
a) funcţia descriptivă – stabileşte caracteristicile generale ale fenomenului criminal;
b) funcţia explicativă – descifrează natura, cauzele şi condiţiile comportamentului criminal;
c) funcţia predictivă – încearcă anticiparea evoluţiei fenomenului criminal;
d) funcţia profilactică – încearcă să găsească cele mai eficiente remedii ale fenomenului
criminal.

18) Principalele idei exprimate de Cesare Beccaria în Tratatul Despre delicte şi pedepse;
1. Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi
scrise, clare si accesibile
2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi prin urmare util pentru
conservarea ordinii sociale. Beccaria susţine necesitatea unor pedepse proporţionale cu
infracțiunea săvârșită. În acelaşi timp, acesta arată că pedeapsa nu trebuie să urmăreasca o
chinuire a vinovatului.
3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte. Beccaria atrage atenţia
că violenţa pedepselor este contagioasă şi determină creşterea violenţei în comportamentele
individuale. Sălbăticia pedepselor este nu doar inumană, dar şi inutilă, deoarece nu severitatea
pedepsei, ci certitudinea acesteia poate exercita un adevărat rol preventiv.
4. Desfiinţarea pedepsei cu moartea. Beccaria este primul care, într-o lucrare publicată pune
sub semnul întrebării dreptul de a recurge la pedeapsa cu moartea, solicitând abolirea
acesteia.Pedeapsa cu moartea nu poate fi întemeiată pe nici un drept. Pedeapsa cu moartea nu
este nici necesară şi nici utilă. Severitatea pedepsei are un efect mai mic asupra spiritului
uman decât durata pedepsei. Beccaria admite totuşi existenţa a două excepţii în care pedeapsa
cu moartea ar putea fi socotită necesară: - în perioada de anarhie şi dezordine, când o persoană
ar putea reprezenta un pericol pentru stat; - când comiterea de noi crime nu ar putea fi altfel
împiedicată. Ambele excepţii au substrat politic, reprezentând probabil concesii făcute de
Baccaria din raţiuni diplomatice. Autorul a încercat să demonstreze caracterul inutil al
pedepsei cu moartea, arătând că niciodată sceleraţii nu au putut fi împiedicaţi să dăuneze prin
ameninţarea reprezentată de existenţa pedepsei cu moartea.
5. Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi probele să
fie publice. Beccaria critică ierarhia probelor şi sugerează că la baza aprecierii judecătorului
trebuie să stea intima sa convingere. O asemenea convingere nu poate fi formată decât pe
baza unui proces public şi contradictoriu. De asemenea, autorul consideră inutilă şi inumană
practica de a se impune inculpatului prestarea unui jurământ, deoarece presupune o
contradicţie între cele mai sfinte datorii ale omului: cea faţă de instinctul de conservare, care
îndeamnă la minciună, şi cea faţă de divinitate, care impune recunoaşterea adevărului.
6. Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor. Este criticat
în mod virulent caracterul inuman al torturii, dar în acelaşi timp este demonstrată inutilitatea,
ineficienţa juridică a acesteia. Tortura este adeseori un mijloc de a-l condamna pe inocentul
slab şi de a-l achita pe sceleratul robust.
19) Conjunctura operei lui Cesare Beccaria, Despre delicte și pedepse;
Conştient de faptul că ideile sale nu vor fi pe placul multor persoane din aparatul de stat,
autorul şi-a luat unele măsuri de precauţie pentru a evita o ciocnire directă cu autorităţile. În
acest sens, Beccaria a strecurat în lucrarea sa unele aprecieri măgulitoare la adresa
autorităților.
De asemenea, înainte de publicarea lucrării, Beccaria şi-a asigurat protecţia unor persoane
influente pe care să se poată baza în cazul unui scandal.
Contrar temerilor autorului, cartea a avut un succes imediat si spectaculos. Ideile cuprinse în
această lucrare au declanşat transformări rapide si radicale în sistemele penale ale unor state
europene.
De altfel, principiile umaniste formulate în cuprinsul tratatului său au stat la baza redactării
unor articole importante din «Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului » de la 1789.
Beccaria şi-a facut studiile preuniversitare într-un colegiu iezuit. Ulterior a obtinut titlul de
doctor în drept canonic şi drept roman, absolvind cursurile Universitatii din Pavia. Baccaria
nu a urmat însă o carieră juridică. După publicarea tratatului, Beccaria a abandonat atât
studiile juridice cât şi pe cele filozofice. El a fost numit profesor de economie politică la
Universitatea din Milano.
Deşi a mai publicat câteva lucrări în domeniul economiei precum şi un studiu « despre natura
stilului », singura lucrare cu adevarat valoroasă a lui Beccaria a rămas Tratatul despre delicte
si pedepse. În Tratatul său, Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal, cu rădăcini
adânci, iar pe locul rămas gol, fixează doar câţiva « piloni », câteva idei generale.
El a fost conştient că dacă ar fi oferit variante complete, acestea ar fi fost la rândul lor
imperfecte, iar confruntarea ar fi fost deturnată spre criticarea acestora. Or, obiectivul
principal lui Beccaria a fost desfiinţarea unui sistem perimat, acesta fiind conştient că
edificarea unui sistem nou presupune timp.

20) Actualitatea gândirii beccariene

1) Principiul legalităţii este lipsit de finalitate atât timp cât destinatarul legii penale de multe
ori se află în imposibilitatea practică să o cunoască și totodată nu mai este în măsură să o
înțeleagă și să-i prevadă efectele. Acest lucru se întâmplă din cauza inflaţiei legislative în
domeniul penal, care duce la o imposibilitate obiectivă de cunoaștere a tuturor prevederilor
legale, precum şi a lipsei de claritate a unor incriminări, al căror sens nu este accesibil de
multe ori nici specialiștilor;
2) Caracterul retributiv și descurajant al pedepselor domină politicile represive, în detrimentul
caracterului educativ și al teoriilor care insistă pe resocializarea infractorului. În continuare se
insistă prea mult pe principiul utilitarist, care vede pedeapsa ca pe o simplă barieră în calea
unui criminal dotat cu liber arbitru.
3) Cercetări criminologice recente au confirmat faptul că certitudinea pedepsei are un rol
preventiv mai eficient decât severitatea acesteia. Totodată, promptitudinea pedepsei este de
actualitate,
4) Deşi la nivel european pedeapsa cu moartea a fost abolită, în lume există încă un mare
număr de state unde pedeapsa capitală este încă aplicată, fapt ce face ca dezbaterea pro şi
contra acestei pedepse să fie de mare actualitate. Totodată, chiar în statele în care pedeapsa cu
moartea este abrogată sunt voci care solicită reintroducerea ei.
5) Există în continuare diferenţe marcante între sistemul acuzatorial (anglo-american) şi cel
inchizitorial, sau mixt, specific Europei continentale, în ceea ce privește modul de desfășurare
a proceselor penale. Sistemul specific Europei continentale păstrează încă într-o anumită
măsură caracterul secret al cercetărilor în faza de urmărire penală, deși tendința de deschidere
este tot mai accentuată.
6) Tortura, deşi nu mai este prevăzută ca mijloc legal de anchetă în ţările civilizate, continuă
să fie utilizată în mod ilegal în proporţii îngrijorătoare, fapt ce a determinat adoptarea unor
convenții internaționale, cum ar fi Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau
tratamente cu cruzime inumane ori degradante, adoptată la ONU în 1984, sau Convenția
europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante,
adoptată în 1987.
7) În ceea ce privește prevenirea criminalităţii, aceasta reprezintă componenta esenţială a
oricărei politici anticriminale contemporane.
21) Şcoala geografică;
Reprezentanţi ai acestei şcoli au fost belgianul Quetelet şi francezul Guerry. Lambert Adolphe
Jaques Quetelet (1796-1874), doctor în matematică, a fost directorul Observatorului
astronomic din Bruxelles. A fost preocupat de probleme de ordin social, intrând astfel
inevitabil în sfera sa de interes și problemele legate de fenomenul criminal.
Principala sa lucrare a fost « Despre om şi dezvoltarea facultăţilor sale sau Eseu de fizică
socială », unde regăsim principalele constatări legate de fenomenul criminal. Această lucrare
completată şi revizuită a fost republicată spre sfârşitul carierei lui Quetelet sub denumirea «
Fizica socială sau Eseu cu privire la dezvoltarea facultăţilor omului» (1869). Quetelet
aplică fenomenelor sociale metode împrumutate din fizică şi realizează o ştiinţă a omului
mediu, denumită fizica socială
Accentuează importanţa educatiei morale și consideră că aceasta prevalează asupra instrucţiei
şcolare. Insistă asupra rolului familiei în formarea comportamentului unei persoane.
Apreciază că nu sărăcia generează criminalitate ci, mai degrabă discrepanţa între posibilităţile
materiale şi nevoile, aspirațiile oamenilor.
Andre-Michel Guerry (1802-1866), jurist de profesie, a fost directorul departamentului de
statistică penală de la Ministerul Justiţiei din Franţa. Lucrări : - « Eseu asupra statisticii
morale în Franţa » (1833); - « Statistica morală a Angliei comparată cu Statistica morală
a Franţei » (1864). Repartizează departamentele franceze în cinci regiuni, în cadrul cărora
observă o regularitate a criminalităţii. Din această regularitate remarcabilă extrage ideea
potrivit căreia “precum fenomenele naturale, comportamentul uman este şi el supus unor
legi’’.
Constată şi el, ca şi Quetelet, că nici sărăcia şi nici instrucţia şcolară nu au o influenţă directă
asupra dinamicii criminalităţii.
• Cercetările ambilor reprezentanţi ai şcolii geografice s-au bazat pe primele statistici
criminale europene. Cei doi cercetători au formulat «Legea termică a criminalităţii».
Potrivit acestei legi, ‘’infracţiunile împotriva persoanelor predomină în regiunile sudice şi în
timpul sezonului cald, iar infracţiunile contra patrimoniului predomină în regiunile nordice şi
în timpul sezonului rece‘
22) Şcoala Lyoneză;
Principalul exponent al acestei şcoli a fost Alexandre Lacassagne (1843- 1924), profesor de
medicină legală la Universitatea din Lyon.
Teoria lui Lacassagne se poate rezuma la câteva aforisme care au rămas celebre:
3 - Orice act care este considerat dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă;
- Orice crimă reprezintă un obstacol în calea progresului;
- Mediul social este « zeama » de cultură a criminalităţii; microbul este criminalul, un element
care nu are importanţă decât în momentul în care găseşte « zeama » care îl face să fermenteze;
- Societăţile au criminalii pe care îi merită.
Aceste opinii au reuşit să inducă în eroare pe mulţi istorici ai criminologiei, care au făcut din
Lacassagne reprezentantul unei şcoli a mediului social, școală care nu a existat în realitate.
Adevărul este că Lacassagne a fost un admirator secret al lui Lombroso, pentru criticarea
căruia şi-a dedicat aproape întreaga energie. De altfel, la moartea lui Lombroso, Lacassagne
abandonează orgoliile şi publică un articol elogios la adresa rivalului său. Astfel, se poate
concluziona că Lacassagne a fost în realitate un susținător al determinismului biologic, iar nu
sociologul despre care s-a discutat în criminologie. Deși insista asupra rolului mediului social,
Lacassagne și școala sa erau de acord în realitate cu teoriile privind ereditatea crimei,
împărtășite de colegii săi italieni.
23) Şcoala socialistă;
Are ca fundament opiniile formulate de Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-
1895), întemeietorii teoriei socialismului științific și autori ai lucrării Manifestul Partidului
Comunist, una din cele mai importante scrieri politice din istoria omenirii.
Potrivit conceptiei marxiste, criminalitatea depinde de conditiile economice, în sensul că
inegalitatea economică generează criminalitate. Iar inegalitatea economică este considerată o
însuşire a capitalismului, rezultând astfel că însuşi capitalismul naşte criminalitate.
Din considerente ideologice, şcoala socialistă prezintă o variantă extremă a explicațiilor
privind criminalitatea, transformând explicaţii parţial valabile în explicaţii cu caracter general
valabile pentru fenomenul criminal în ansamblu.
Se comite astfel o eroare de ordin ştiinţific, sesizată chiar în epocă de Garoffalo. Acesta arată
că, dacă fenomenul criminal ar fi o expresie a inegalităţilor 4 economice, nu ar trebui să avem
atâţia proletari şi ţărani victime ale unor infracţiuni şi nu ar trebui ca reprezentanţii claselor
înstărite să se regăsească atât de des printre infractori. În pofida argumentelor de ordin
ştiinţific formulate împotriva sa, această orientare a şcolii socialiste s-a bucurat de un puternic
sprijin de ordin politic, transformându-se într-o adevărată « nouă criminologie », denumită
marxistă.
Criminologia marxistă considera în mod utopic că « înaintarea pe calea comunismului » va
duce în mod inevitabil la dispariţia fenomenului criminal. Căderea comunismului a antrenat
pierderea unicului suport al criminologiei marxiste, cel ideologic.
24) Şcoala interpsihologică;
Fondatorul acestei orientări a fost criminologul francez Gabriel Tarde (1843- 1904).
Principalele lucrări ale acestuia au fost: « Criminalitatea comparată » (1886) şi « Legile
imitaţiei » (1890).
Tarde constată o creştere a criminalitătii în cifră absolută, de proporţii îngrijorătoare în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Atrage atenţia asupra unor capcane ale statisticilor.
Astfel, a observat o scădere a numarului de crime, în timp ce delictele crescuseră foarte mult.
Autorul arată că această scădere este doar aparentă, fiind vorba de o deformare a realităţii ca
urmare a faptului că un număr mare de fapte au trecut din categoria crimelor în cea a
delictelor. Teoria lui Tarde pornește de la constatarea că raporturile interumane sunt bazate pe
imitaţie. Comportamentul criminal este un comportament imitat.
Un delict este nu doar un lucru «rău» în sine ci reprezintă totodată o sursă probabilă a unor
delicte noi, a unor noi rele. În logica lui Tarde, fiecare individ « se comportă potrivit
cutumelor acceptate de către mediul său » şi, în consecinţă, comportamentul criminal este
şi el un comportament imitat. 5 Tarde consideră că sociologia nu este decât o interpsihologie,
în condițiile în care nu avem de a face decât cu raporturi interindividuale, interpersonale.
Privită ca teorie socială cu caracter general, construcţia lui Tarde este criticabilă. Cu toate
acestea, rolul important al imitaţiei în cadrul comportamentului uman este subliniat şi în
psihologia contemporană. Astfel, imitația socială și identificarea individului cu alte persoane,
cu care se compară, este utilizată și astăzi la scară largă mai ales de tineri, ca o strategie avută
în vedere pentru dezvoltarea personală. Prin urmare, atunci când vorbim despre existența unor
modele criminale, imitația poate determina dezvoltarea unor comportamente antisociale.
Privită din această perspectivă, teoria lui Tarde este de actualitate
25) Şcoala sociologică;
Principalul reprezentant este Emile Durkheim (1858-1917), considerat unul din fondatorii
sociologiei. Principalele lucrări ale acestuia: «Despre diviziunea muncii sociale», «Regulile
metodei sociologice», «Suicidul», «Două legi ale evoluţiei penale».
Durkheim s-a preocupat în mod întâmplător de criminologie, dar cu toate acestea, concluziile
sale cu privire la fenomenul criminal sunt importante. Acesta reduce faptele morale la fapte
sociale, pe care le consideră independente de conştiinţa individuală.
El consideră crima un fenomen de normalitate socială.
Conform acestuia, crima este nu numai un element inerent oricărei societăţi sănătoase, ci chiar
un « factor de sănătate publică », ceea ce duce la urmatoarele concluzii:
1. crima este un fenomen normal;
2. prin urmare, ea nu provine din cauze excepţionale, ci din structura însăşi a culturii careia îi
aparţine;
3. deoarece criminalitatea este rezultatul marilor curente colective ale societăţii, existenţa şi
raporturile sale cu ansamblul structurii sociale prezintă un caracter de permanenţă, astfel că
cele două evoluează și variază împreună;
4. deci, criminalitatea trebuie înţeleasă şi analizată nu prin ea însăşi, ci totdeauna relativ la o
cultură determinată în timp şi spaţiu.
6 Durkheim introduce termenul de anomie (cuvântul provine din grecescul anomos: fără lege)
pe care îl înţelege în sensul de «slăbire a rolului normelor sociale».
Starea de anomie apare ca urmare a tendinţelor tot mai accentuate ale individului de
satisfacere a unor idealuri de confort material şi prestigiu social. Imposibilitatea realizării pe
cale legală a idealurilor poate duce la încălcarea normei.
Conceptul de anomie utilizat de Durkheim este reluat ulterior de sociologul american R. K.
Merton şi utilizat în explicarea fenomenului criminal
26) Premisele pozitivismului italian;
1. Semieşecul şcolii clasice a dreptului penal, respectiv neputinţa acesteia de a propune soluţii
valabile pentru limitarea fenomenului criminal. Gândirea pozitivistă se dezvoltă ca o
continuare, dar şi ca o replică la şcoala clasică. Dacă școala clasică și-a propus și a obținut din
punct de vedere practic o reducere a pedepselor, iar din punct de vedere teoretic studiul crimei
ca entitate juridică abstractă, școala pozitivistă și-a propus din punct de vedere practic
diminuarea crimelor, care erau în continuă creștere, iar din punct de vedere teoretic studiul
crimei ca fapt natural și social concret, iar nu ca abstracție juridică, și implicit studiul și a
celui care comite o crimă. 2. Dezvoltarea cercetării ştiintifice, în general, şi, în particular,
aplicarea metodei inducţiei pozitive, caracteristică pentru secolul al XIX –lea. 2 O influenţă
considerabilă asupra ideilor pozitiviste a fost exercitată de doctrina evoluţionistă. Astfel,
cercetările ştiinţifice întreprinse de Charles Darwin au fost valorificate de Lombroso,
Garofalo şi Ferri. În acelaşi timp, studiile realizate de Franz Joseph Gall şi Benedict August
Morel au influentat la rândul lor, în mod direct şi decisiv, în primul rând cercetările lui Cesare
Lombroso dar şi pe cele ale celorlalți reprezentanţi ai pozitivismului.
a) Franz Joseph Gall (1758-1828) a studiat medicina la Strasbourg și Viena, fiind preocupat
în principal de anatomia creierului. Între 1810-1819 apar cele patru volume ale celei mai
importante dintre lucrările sale: "Anatomia si fiziologia sistemului nervos în general şi a
creierului în particular". Gall formulează o teorie a tendinţelor umane potrivit căreia
comportamentul omului este influențat prin "jocul" unor tendinţe (sau facultăţi) care se
regăsesc întro porţiune a cortexului. Porţiunea este proeminentă dacă tendinţa este dezvoltată
şi, respectiv, atrofică dacă tendinţa este redusă, rezultând o adevărată "cartografie corticală".
Potrivit lui Gall ar exista, în principiu, trei zone care ar putea interesa fenomenul criminal şi
care ar putea fi sondate printr-o "cranioscopie abilă". Prima zonă este în spatele canalului
auditiv extern și ar corespunde instinctului de apărare. A doua zonă este deasupra canalului
auditiv și ar corespunde unor tendințe spre omor, iar a treia zonă se situează în partea mijlocie
a arcului frontal și ar corespunde instinctului de proprietate și tendinței spre furt. Gall a fost
primul susţinător al ideii de "localizare", idee ce a fost reluată ulterior de numeroşi savanţi,
dând naştere unor polemici aprinse. Astăzi ştim că localizarea există până la un anumit punct.
În acelaşi timp, deoarece marea majoritate a activităţilor mentale cer ca numeroase zone
corticale să colaboreze între ele, ideea de localizare nu poate fi sistematizată şi împinsă până
la ultimele ei consecinţe.
b) Benedict August Morel (1809-1873), de profesie medic psihiatru, şi-a desfăşurat activitatea
într-un azil public, unde a efectuat cercetări concretizate întro vastă lucrare: ,,Tratat privind
degenerescențele fizice, intelectuale şi morale ale speciei umane". Morel concepe
degenerescenţa ca pe o maladie ereditară, maladie ce are drept efect o deviere a individului de
la tipul normal. 3 El tratează pe larg problema nebuniei morale şi face o clasificare a
maladiilor mentale, arătând care sunt cele predispuse la crimă.
3. A treia premisă generală a pozitivismului este reprezentată de explicaţiile cu privire la
fenomenul criminal, anterioare sau contemporane cu şcoala pozitivistă, explicaţii grupate în
principalele şcoli criminologice. Explicaţiile formulate în cadrul şcolilor amintite au constituit
puncte de reper importante pentru cercetătorii italieni, aceștia prelunând o parte din explicații
sau criticându-le pe altele
27) Teoria anormalitătii biologice;
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea, la craniul unui criminal, în zona
occipitală medie, a unei adâncituri accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.
Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare
pe lanţul filogenetic)
. Pentru verificarea acestei ipoteze Lombroso a efectuat numeroase cercetări, ajungând la
studierea a 383 de cranii.
4 A reuşit să distingă aşa-zisele stigmate ale omului criminal: sinusurile frontale foarte
depărtate, pomeţii şi fălcile voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a
deschiderilor nazale, apendice lemurian al fălcilor.
A studiat anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne. A extins
cercetările la criminali în viaţă. Printre altele a constatat faptul că lipsa durerii (analgezia) îl
apropie pe criminal de omul sălbatic. O a doua fază a cercetărilor s-a referit la unele
malformaţii morfo-funcţionale de natură degenerativă.
În acest context, Lombroso a stabilit existenţa unor analogii între « nebunul moral » şi «
criminalul născut », mai ales sub aspectul simţului moral. Examinarea criminalului nebun a
scos la iveala existenţa aceloraşi stigmate ca şi în cazul omului criminal, stigmate ce sunt
explicate de această dată pe baza degenerescenţei. Într-o ultima etapă, Lombroso se
concentrează asupra studiului epilepsiei. El considera că epilepsia este, pe de o parte, « una
dintre psihozele cele mai atavice » iar, pe de altă parte, « nucleul tuturor
degenerescenţelor ». În concluzie, teoria lombrosiană parcurge trei faze:
1. natura atavică a criminalului;
2. raportul dintre degenerescență şi criminalitate;
3. criminalitatea ca formă a epilepsiei; impulsurile spre crimă sunt considerate a fi
echivalentul convulsiilor epileptice.
În teoria lombrosiană fenomenul criminal este determinat de o anormalitate biologică bazată
pe atavism organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.
28) Teoria anormalitatii morale;
Construcţia teoretică a lui Garofalo se întemeiază pe noţiunea de delict natural.
Garofalo consideră că noţiunea de crimă trebuie privită din punct de vedere sociologic, nu
juridic. Pentru a stabili noţiunea de crimă trebuie realizată distincţia dintre delicte naturale şi
delicte convenţionale.
Delictele convenţionale sunt creaţii ale legiuitorului, prin urmare sunt variabile în timp şi
spaţiu, ceea ce determină relativitatea legii penale.
În schimb, delictele naturale sunt invariabile în timp timp şi spaţiu.
Noţiunea de crimă, în sens criminologic, ar trebui să includă doar categoria delictelor
naturale.
Crima este o acţiune dăunătoare care răneşte acele sentimente pe care le numim "simţul
moral" al unei colectivităţi.
Singurele sentimente care au importanţă pentru morala socială sunt considerate "sentimentele
altruiste".
În categoria sentimentelor altruiste există două constante: "mila şi probitatea". Pe baza celor
două sentimente fundamentale, mila şi probitatea, Garofalo consideră că se poate realiza
identificarea delictelor naturale, a crimelor.
Garofalo îşi propune identificarea individului criminal, pe care îl vede ca fiind acea persoană
capabilă să comită un delict natural.
Pentru aceasta, Garofalo recurge la o evaluare obiectivă a rezultatelor cercetărilor întreprinse
de Lombroso şi discipolii săi.
Consideră că criminalul este un anormal deoarece diferă de majoritatea contemporanilor şi
concetăţenilor săi prin « lipsa anumitor sentimente » şi a anumitor dezgusturi. Pentru
Garofalo « criminalul tipic este un monstru în plan moral »; este acela căruia « îi lipseşte
total altruismul ».
Garofalo admite existenţa unei zone intermediare între delincvenţi şi oamenii normali,
deoarece consideră că este imposibil să tragem o linie care să separe în mod distinct lumea
criminală de cea a oamenilor oneşti, pentru că există peste tot în natură grade şi nuanţe.
În cadrul tipului criminal general conceput, Garofalo stabileşte următoarele categorii:
1) asasini;
2) violenţi;
3) necinstiţi;
4) cinici.
În concluzie, Garofalo consideră că fenomenul criminal este expresia unei anormalităţi morale
29) Tipuri de criminal şi factori criminogeni la Enrico Ferri;
1) criminalii nebuni; Intră în această categorie toate cazurile patologice, respectiv diversele
maladii mentale. O varietate aparte o reprezintă nebunul moral, adică persoana lipsită de
simţul moral.
2) criminalii născuţi; Sunt cei la care se regăsesc, de o manieră evidentă, caracteristicile
speciale ale omului criminal relevate de antropologia criminală. Marea majoritate a
recidiviștilor este alcatuită din criminali născuţi sau criminali din obişnuinţă.
3) criminalii obişnuiţi sau din obişnuinţă dobândită; Se caracterizează prin slăbiciune morală
la care se adaugă stimuli ai circumstanţelor şi mediului corupt. Deseori încep activitatea
infracţională la o vârstă fragedă şi comit infracţiuni contra proprietăţii. Detenţia îi degradează
fizic şi moral, în loc să îi ajute să se îndrepte.
4) criminalii de ocazie; În această categorie se regăsesc cei care sunt împinşi să comită fapte
penale de unele condiţii legate de mediul fizic şi social. Nu au o tendinţă activă spre delict.
5) criminalii din pasiune; Sunt o varietate a criminalilor de ocazie. Comit de cele mai multe
ori fapte contra persoanei. Au un temperament sanguin sau nervos şi o sensibilitate exagerată.
În concepția lui Ferri, graniţele între cele cinci categorii de criminali nu sunt foarte clare,
existând diferite nuanțe și grade, în funcțiile de caracteristicile fiecăruia și de influențele
mediului fizic și social.
Factorii criminogeni sunt grupati de acesta în trei categorii:
1) factorii antropologici; aceştia sunt divizaţi la rândul lor în trei subcategorii:
a) constituţia organică a individului (sunt incluse anomalii organice ale craniului, creierului
etc.);
b) constituţia psihică a criminalului (sunt incluse anomaliile inteligenţei şi sentimentelor);
c) caracteristicile personale ale criminalului (condiţiile biologice de rasă, vârstă, sex etc.).
2) factorii fizici sau cosmo-telurici; - cuprind toate cauzele aparţinând mediului fizic, cum
sunt clima, natura solului, temperatura anuală, producţia agricolă, condițiile atmosferice etc.).
3) factorii sociali; - rezultă din mediul social în care trăieşte delincventul, cum ar fi
densitatea, nivelul religiei, structura familiei, a educaţiei, sistemul legislativ, organizarea
administrativă etc.
Astfel cum se poate observa, în opinia lui Ferri crima ca fenomen individual este determinată
de o multitudine de factori concurenţi de natură biologică, psihologică şi socială
30) Caracteristicile şcolii pozitiviste;
Pentru a putea sintetiza rolul școlii pozitiviste în gândirea criminologică, vom prezenta pe
scurt, principalele trăsături, grupate în cinci caracteristici:
1) Studiul complet al fenomenului criminal, ca realitate umană şi socială şi, în mod corelativ,
contestarea viziunii abstracte asupra crimei;
2) Formularea unor concluzii bazate pe observarea fenomenului criminal, pe metoda inducţiei
pozitive şi renunţarea la deducţia apriorică, speculativă;
3) Negarea “liberului arbitru” şi înlocuirea acestei idei cu cea a determinismului bio-psiho-
social;
4) Înlocuirea ideii de răspundere morală cu cea de răspundere socială;
5) Justificarea activităţii juridico-penale prin raţiuni de apărare socială, ceea ce presupune
măsuri de protecţie şi măsuri de prevenire
31) Caracteristicile teoriilor etiologice moderne;
În introducere, vom încerca să rezumăm principalele trăsături ale teoriilor etiologice moderne.
Astfel, putem spune că explicaţiile etiologice moderne prezintă următoarele caracteristici :
1) susțin că fenomenul criminal reprezintă un fenomen multifactorial, în sensul că există mai
multe cauze care îl generează;
2) numeroasele teorii etiologice au avut în vedere diverși factori, fiecare teorie în parte
ocupându-se cu prioritate de o anumită categorie de factori care au fost consideraţi
preponderenţi (biologici, morali sau sociali) în explicarea fenomenului criminal, dar fără a
nega caracterul multifactorial al acestui fenomen;
3) se pleacă de la premisa că, la fel ca orice comportament uman, comportamentul criminal
prezintă o importantă componentă psihologică; de aceea, teoriile etiologice moderne au ca
element comun factorul psihologic.
Așa cum am văzut, toate aceste teorii consideră important factorul psihologic în explicarea
comportamentului criminal, dar apreciază totuși ca fiind preponderent unul din factorii
biologici, morali sau sociali.
Pentru acest motiv, teoriile etiologice moderne pot fi grupate în trei categorii principale, în
funcție de factorii considerați predominanți.
Astfel, teoriile etiologice moderne analizate în continuare au fost grupate în: Teorii psiho-
biologice, Teorii psiho-sociale și Teorii psiho-morale.
32) Teoria bio-tipologică;
Deși există mai multe variante ale acestei teorii, trebuie spus că toate au ca element comun
ideea că există o legătură între activitatea criminală şi biotip (adică tipul biologic), fie în
funcție de structura corpului, fie de tipul corpului avut în vedere pornind de la embrion. În
continuare prezentăm varianta de teorie care stabilește o legătură între structura corpului și
crimă. Ernest Kretschmer (1888-1964), psihiatru german, a observat existenţa unei relaţii între
unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice. În principala sa lucrare, « Structura
corpului si caracterul » Kretschmer consideră că se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare
având o anumită structură fizică și o înclinație mai puternică spre comiterea anumitor
infracțiuni3 :
1) tipul picnicomorf (sau picnic): sunt indivizi corpolenți, scunzi, cu extremități scurte, față
rotundă, deseori inteligenți și expansivi; se caracterizează prin criminalitate tardivă și vicleană
(înșelăciuni, fraude);
2) tipul leptomorf (sau astenic): sunt indivizi înalți, slabi, cu chipul prelungit, dotați din
punct de vedere intelectual, interiorizați, neadaptați social; se caracterizează prin criminalitate
precoce și tendință spre recidivă; comit de regulă infracțiuni contra patrimoniului (furt, abuz
de încredere);
3) tipul atletomorf (sau atletic): se caracterizează printr-un sistem osteomuscular puternic,
oscilează între sentimentalism și brutalitate; sunt înclinați spre criminalitate brutală (omoruri,
tâlhării) și tendință spre recidivă;
4) tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiați din punct de vedere psihic și morfologic,
adesea slabi, cu deficiențe ale caracterelor sexuale sau cu malformații corporale; comit de
regulă delicte sexuale, operează într-un mod neașteptat și își încep activitatea criminală de
regulă după 18 ani, fiind înclinați spre recidivă.
Aceste tipuri de indivizi nu generează o determinare absolută spre comiterea de infracțiuni, ci
doar o probabilitate sporită de a comite genul de infracțiuni specifice.
Totodată, trebuie spus că foarte multe persoane pot fi încadrate în categoriile mai sus arătate,
dar aceasta nu înseamnă automat că o persoană care prezintă aceste trăsături este infractor.
33) Teoria inadaptării bio-psihice;
Această teorie poartă denumiri diferite în doctrină. Astfel, J. Pinatel o denumește Teoria
inadaptării4 , la R. Gassin o regăsim sub denumirea Teoria inadaptării biologice5 , în timp ce
profesorul Valerian Cioclei, folosește formula Teoria inadaptării bio-psihice6 , pe care o
considerăm și noi mai potrivită, având în vedere explicațiile de natură biologică și psihică pe
care le conține.
A fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg în lucrarea “Probleme fundamentale
ale criminologiei”. În această lucrare este continuată tradiția școlii lombrosiene,
considerându-se că există un complex de factori biologici și psihici care influențează
comportamentul criminal.
34) Teoria constituţiei criminale;
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio, profesor la
Universitatea din Roma, a cărui principală lucrare « Tratat de antropologie criminală » a fost
publicat prima oară în 1945.
Prin constituție criminală di Tullio înțelege capacitatea care există la unele persoane de a
comite infracțiuni, ca urmare a unor instigări exterioare care de obicei se află sub pragul care
determină majoritatea oamenilor normali să aibă un astfel de comportament .
Pentru di Tullio studiul crimei nu poate fi făcut exclusiv din perspectivă biologică ori
exclusiv din punct de vedere sociologic, ci totdeauna acesta va fi biosociologic.
Totodată, factorul biologic depinde de psihicul uman, prin urmare personalitatea oricărei
persoane trebuie analizată după criterii biopsihologice .
Prin urmare, di Tullio concluzionează că trebuie luați în considerare factori biologici, sociali
și psihici în explicarea comportamentului criminal. Fiind stabilite aceste realități, di Tullio
analizează factorii care determină formarea unui comportament orientat spre crimă.
Un prim factor identificat de acesta este ereditatea - totuși, consideră că ereditatea trebuie
avută în vedere doar ca o posibilitate reală iar nu ca o determinare absolută.
Un alt factor al predispoziției spre crimă pot fi și unele disfuncționalități cerebrale, hormonale
etc. De asemenea, sunt importante vârsta și crizele biologice pe care aceasta le antrenează:
pubertatea, procesele îmbătrânirii, care pot duce la tulburări de comportament și chiar la crimă
.
Di Tullion nu ignoră factorii sociali sau fizici, care sunt exteriori individului, însă consideră
că aceștia nu pot avea o influență reală decât în măsura în care întâlnesc o constituție
criminală preexistentă sau contribuie la formarea unei astfel de personalități .
Astfel, di Tullio consideră că predispoziția spre crimă a unei persoane este rezultatul unui
cumul de factori care, diminuând rezistența individuală la instigări criminogene, crește
probabilitatea ca persoana respectivă să devină un criminal .
Cercetările si concluziile lui di Tullio s-au apropiat cel mai mult de teoria lombrosiană.
Autorul se foloseşte însă de unele descoperiri noi in domeniul biopsihologiei şi geneticii; în
plus, nu evită să se pronunţe asupra factorilor sociali şi asupra legăturii dintre aceştia şi
personalitatea criminală
35) Teoria genetică;
O dată cu dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare, preocupările de a stabili un raport între
comportamentul criminal și structurile biologice ale persoanei s-au îndreptat și spre domeniul
genetic. Astfel, în deceniul șapte al secoului XX apar mai multe explicații care pot fi reunite
sub denumirea de teoria genetică sau teoria aberațiilor cromozomiale19 .
Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispusi în 23 de perechi, din care 22 reprezintă
“soma”, adică partea nereproductivă, iar o pereche reprezintă germenul, adică partea ce
asigură reproducerea și care este alcatuită din cromozomi sexuali.
Sexul genetic al unei persoane este determinat de prezenţa sau absenţa unui cromozom
particular, care este notat cu litera y: astfel formula feminină este 46xx iar formula masculină
este 46xy. Prima descriere completă a materialului cromozomial uman a fost realizată în anul
1956 iar ulterior s-a demonstrat că pot exista și anumite abateri de la acest cariotip, care
constau în anomalii cantitative sau calitative.
Anomaliile cromozomiale frecvente la delincvenţi sunt în legatură cu cromozomii sexuali .
a) O primă anomalie relevantă din punct de vedere criminologic ce a fost descoperită este
reprezentată de formula 47xxy, respectiv existența suplimentară a unui cromozom de
tipul x (anomalie denumită sindromul Klinefelter). Infracţiunile comise de cei care
prezintă această anomalie sunt diverse, de la furt la agresiune; s-a putut constata totuşi
o tendinţă spre fapte cu tematică sexuală, pedofilie, exbiționism.

Ca și înfățișare, persoanele care prezintă această anomalie sunt înalte, slabe, au barbă
rară sau absentă. Din punct de vedere psihic, aceste persoane se caracterizează prin
timiditate, pasivitate, depresie, diferite tulburări mentale. Această anomalie
influențează nu doar comportamentul criminal dar generează și o personalitate
considerată anormală din punct de vedere psihiatric .

b) O a doua aberaţie cromozomială este reprezentată de formula 47xyy, unde apare deci
un cromozom y în exces. Predispoziţia spre comiterea de infracţiuni este mai
accentuată la indivizii având această anomalie, faţă de cei atinşi de sindromul
Klinefelter.
Specific pentru subiecţii purtători ai unui y suplimentar este comiterea unor infracţiuni
de violenţă. Persoanele la care se întâlnește această anomalie nu prezintă în general
particularități morfologice evidente.

Au o aparență masculină, deseori sunt foarte înalți, dar în unele situații prezintă
anumite anomalii în privința configurației urechilor, prezintă miopie sau calviție
avansată. Totuși aceste caracteristici nu pot fi generalizate.
În doctrina criminologică s-a subliniat că ambele anomalii descrise pot exista şi la
indivizi perfect normali. Prin urmare, explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu
pot fi generalizate.

Concluzia poate fi că aceste anomalii constituie o predispoziție şi chiar dacă indivizi

cu astfel de anomalii ajung să comită frecvent infracţiuni, acest deznodământ nu este
obligatoriu22 . Interesul cercetării criminologice în acest domeniu s-a diminuat în
 ultima perioadă, un rol important în acest sens avându-l şi problemele etico-juridice pe
care le-au generat astfel de cercetări.
Aceste probleme privesc printre altele:
- necesitatea de a păstra secretul rezultatelor testelor efectuate la naștere cu privire la
cariotip, pentru a nu aduce prejudicii persoanei;
- necesitatea revizuirii temeiului răspunderii penale, care s-ar dovedi o ficțiune
juridică fără suport științific și medical;
- necesitatea constituirii unor structuri care să supravegheze și să ajute persoane aflate
în astfel de situații.

Istoria ultimului secol ne arată că există suficiente argumente morale ca cercetările

științifice bazate pe discriminare biologică să nu fie încurajate.

În cazul în care cercetările științifice în domeniul biologiei criminale ar confirma

existența unor diferențe biologice între indivizi se pune întrebarea dacă omenirea ar fi
dispusă să accepte acest drept la diferențe biologice care ar destrăma idealul egalității
umane.

În aceste condiții, asistăm la un oarecare impas al teoriilor psiho-biologice privind

fenomenul criminal. Totuși, constatăm că cercetările în domeniul biologiei genetice
avansează destul de rapid, prin urmare nu este exclusă relansarea cercetărilor și în
domeniul biologiei criminale
36) Teoria asociaţiilor diferenţiate;
Această teorie a fost dezvoltată de criminologul american Edwin Sutherland, profesor la
Universitatea din Indiana, SUA.
Acesta a propus pentru prima oară expresia criminalitatea gulerelor albe (în engleză: white
collar crime) pentru a desemna infracțiunile comise de persoane care se bucură de un nivel de
trai ridicat datorită activităților profesionale pe care le desfășoară Principala sa lucrare a fost
publicată iniţial cu titlul «Criminologie», în anul 1924 şi republicată în 1934 sub denumirea «
Principii de criminologie ». În aceasta lucrare este formulată teoria asociaţiilor diferentiate.
Sutherland consideră că un act criminal se produce atunci când apare o situație propice
săvârșirii unei infracțiuni pentru un individ determinat4 . Ideea de bază a teoriei sale este
aceea că un comportament criminal este învățat în contact cu grupuri sociale care au orientări
diferite. Asocierea din definiția teoriei sale se referă la contactul unei persoane cu un grup
social, iar caracterul diferențiat are în vedere împrejurarea că diversele grupuri de contact
social au orientări diferite în ceea ce privește respectul legii penale. Explicaţia actului criminal
în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate :
1. comportamentul criminal este învăţat, nu este ereditar;
2. învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces de comunicare, care
poate fi verbală, dar și prin prin fapte, atitudini gesturi etc.;
3. învăţarea are loc în general în interiorul unui grup restrâns de persoane;
4. procesul de învățare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor;
orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor;
 5. orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive ale unei persoane are loc în funcţie de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale în cadrul unui grup;
6. un individ devine criminal dacă interpretarile defavorabile respectului legii domină
interpretarile favorabile;
7. asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.;
8. formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
9. comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar nu se explică
prin aceasta (este adevărat că hoțul fură pentru bani, dar alți oameni tot pentru bani muncesc)
Un grup poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie de
maniera a i se opune.
Majoritatea grupurilor sunt ambivalente, iar rata criminalităţii este expresia unei organizări
diferenţiate a grupului
37) Teoria conflictelor de culturi;
Aparţine criminologului american Thorsten Sellin, fost profesor al Universității din
Pennsylvania, SUA, şi preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie.
Principala sa lucrare a fost "Conflictul cultural şi crima", publicată prima oară în 1938.
Sellin considera că o cunoaştere pur ştiinţifică în criminologie este iluzorie, deoarece este
foarte greu să determini comportamentul uman, ceea ce face imposibil să stabilești adevăruri
științifice în cercetarea criminologică8 .
În aceste condiţii, scopul criminologiei ar trebui să se limiteze doar la formularea unor
ipoteze cu un grad sporit de probabilitate.
În acest sens, considera Sellin că trebuie apreciată şi propria lui teorie.
Termenii de cultură şi conflict au, pentru Sellin, o semnificaţie proprie, specifică. Cultura
include totalitatea tradițiilor, obiceiurilor, comportamentelor, valorilor, regulilor unei
societăți.
Conflictul cultural desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse ori
aflate în dezacord .
Codul moral personal al unui individ este expresia normelor de comportament pe care acesta
le-a asimilat și acceptat în timp, în urma experiențelor pe care le-a trăit ca membru al unor
comunități.
În lumea de astăzi însă individul se află tot mai des în contact cu valori și norme diferite.
Astfel, apar situații în care individul, supunânduse unor norme acceptate în grupul din care
face parte, riscă să încalce alte norme, care aparțin unui alt grup cu care acesta intră în contact
Suntem în prezența unui conflict cultural atunci când conduita unei persoane, care este
aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie întrun grup social din care face parte, nu este
apreciată de aceeași manieră în celelalte grupuri sociale la care persoana respectivă datorează
supunere .
Sellin arată că este posibil ca și în situații aparent foarte evidente de încălcare a legii penale
persoana să nu aibă această reprezentare, datorită faptului că se raportează la un sistem diferit
de valori. Există în principal trei situaţii generatoare de conflict în concepția lui Sellin12
: 1. conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar bazate pe valori diferite
(de exemplu, în cazul colonizării, când modificările legislative sunt prea rapide);
2. conflictul se poate situa între legi arbitrare ori legi care favorizează corupţia, pe de o parte,
şi indivizi care se supun unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte; (de exemplu, în
cazul stării de ocupaţie);
3. conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate si indivizi ce
au coduri morale particulare (de exemplu în cazul imigranţilor) . Teoria conflictelor de culturi,
ca şi celealte teorii criminologice, nu poate oferi decât o explicaţie parţială cu privire la
etiologia fenomenului criminal.
Teoria are o aplicabilitate specifică în societatea americană, care a cunoscut mai multe valuri
de imigranți, determinând interacțiunea unor norme de conduită diferită, dar să nu uităm că
fenomenul imigrației este destul de pronunțat în ultimul timp și în Uniunea Europeană.
38) Teoria anomiei;
Această teorie a fost formulată de sociologul american Robert K. Merton în lucrarea « Teoria
socială și structura socială », apărută în 1949 și republicată în 1957. În teoria sa, Merton îşi
însușește concepţia lui Durkheim potrivit căreia criminalitatea este o problemă strâns legată
de structura socială şi variază în funcţie de această structură. În același timp, este preluată de
la sociologul francez noţiunea de anomie, pe care o adaptează situaţiei concrete pe care o
prezenta, la aceea dată, societatea americană .
Anomia este concepută ca o stare de absenţă ori de slabire a normei, care are drept rezultat o
lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, Merton utilizează
două concepte: cel de cultură (adică ansamblul valorilor și scopurilor ce guvernează conduita
indivizilor dintr-o societate) şi cel de organizare socială (adică ansamblul normelor juridice și
instituțiilor dintr-o societate).
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare între scopurile propuse
şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Aceste categorii
defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru a putea să își satisfacă
scopurile propuse de cultura în care trăiesc .
S-a afirmat că explicațiile oferite de teoria lui Merton se aplică în cazul societăților de
consum, în care atracția câștigului material și a puterii reprezintă o tentație la care se cedează
prea ușor, fără a fi respectate regulile care guvernează accesul la scopurile urmărite.
Deși inițial teoria lui Merton a fost văzută ca având aplicabilitate limitată, doar la societatea
americană, observăm că odată cu extinderea în Europa și în alte zone de pe planetă a stilului
de viață american, limitele geografice ale acestei teorii se extind și ele tot mai mult.
Totuși, această teorie are aplicabilitate doar în cazul infracțiunilor contra partimoniului.
Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes deosebit în lumea ştiinţifică şi numeroase
cercetări ulterioare au încercat să testeze valabilitatea explicațiilor oferite de teoria anomiei .
 Astfel, a fost arătată existența unei legături între tendința spre delincvență juvenilă și anomia
familială, înțeleasă ca lipsa de consens între membrii aceleiași familii cu privire la norme de
conduită și valori sociale.
De asemenea, s-a arătat că criminalitatea obișnuită este determinată mai mult de slăbirea
normelor, spre deosebire de criminalitatea ocazională, care este favorizată mai mult de
conflictul de norme

39) Teoria angajamentului;

Această teorie aparţine sociologului american Howard S. Becker şi este formulată în cuprinsul
celebrei sale lucrări “Outsiders”, publicată în anul 1963. Becker este unul din principalii
reprezentanţi ai curentului interacţionist, care se înscrie în sfera mai largă a criminologiei
“reacţiei sociale”, care consideră că devianţa şi implicit delincvenţa reprezintă o creaţie a
structurilor sociale, structuri ce “etichetează” individul ca deviant.
Cu toate acestea, găsim în lucrarea lui Becker si un model secvenţial al delincvenţei, model ce
poate fi inclus foarte bine în cadrul explicaţiilor privind "trecerea la act" .
Teoria angajamentului reprezintă însă o explicaţie de tip etiologic și se încadrează în categoria
explicațiilor privind factorii sociali ai respectului legii penale. Motivul pentru care un individ
respectă legea penală este acela de a nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în
care este "angajat".
Astfel, având în vedere ansamblul acțiunilor întreprinse în trecut, o persoană apreciază că
trebuie să respecte anumite conduite pentru a nu fi compromise în mod indirect activitățile
sale anterioare21 .
Dimpotrivă, un alt individ poate comite o infracţiune deoarece nu este suficient de angajat în
angrenajul social şi practic el nu are ce pierde . Becker admite că există şi o a doua cale spre
delincvenţă şi explică această cale folosindu-se de conceptul de "tehnici de neutralizare".
Prin tehnici de neutralizare se au în vedere "justificările" pe care delincvenţii le utilizează
pentru a aproba propriile acţiuni infracţionale.
O primă tehnică de neutralizare apare atunci când delincventul se consideră el însuşi ca fiind
exonerat de responsabilitatea propriilor acţiuni ca urmare a faptului că ar fi fost pus fără
dorința sa într-o situație fără ieșire.
O a doua tehnică de neutralizare se creează în legatură cu prejudiciul produs prin infracţiune,
prejudiciu care deşi este evident, în viziunea infractorului nu ar fi existat, considerând că
valoarea socială vătămată nu ar exista în realitate (de exemplu, un furt considerat de făptuitor
un simplu împrumut).
A treia tehnică are în vedere împrejurarea în care delincventul consideră că vătămarea pe care
o produce este justă, cum ar fi de exemplu agresiunile împotriva homosexualilor.
A patra tehnică implică o "condamnare a celor care condamnă", adică un dispreţ faţă de
organele de justiţie.
 O ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigenţelor sociale generale în
schimbul salvării celor ale unui grup social restrâns.
În concluzie, în opinia lui Becker o persoană comite o faptă penală fie deoarece nu este
suficient de bine integrat în societate și prin urmare nu are ce pierde, fie deoarece își găsește
unele justificări pentru actele sale de natură penală.
40) Contribuţia lui Freud la dezvoltarea gândirii criminologice
Sigmund Freud (1856-1939) este creatorul psihanalizei. Din această perspectivă el a abordat,
direct sau indirect, şi unele aspecte legate de fenomenul criminal. Se pot distinge trei aspecte
ale contribuţiei lui Freud la dezvoltarea criminologiei:
- explicații privind structura și funcționarea aparatului psihic;
- explicații privind etiologia și tratamentul nevrozelor;
- referirile la fenomenul criminal.
a) Explicaţiile privind structura şi funcţionarea aparatului psihic
Aceste explicaţii parcurg două faze: Iniţial, Freud a considerat că cele trei instanţe ale vieţii
psihice sunt: inconştientul, preconştientul și conştientul. Ulterior, sinele, eul şi supraeul devin
elementele structurante ale psihicului.
Eul reprezintă acea instanță ce are rolul de a adapta individul la realitatea socială, de a stabili
modalitatea de trecere la acțiune a acestuia.
Supraeul reprezintă instanța morală, superioară, iar sinele este sediul tendințelor instinctuale și
al tuturor refulărilor. Aceste elemente au fost utilizate ulterior şi în cercetarea criminologică.
b) Explicaţiile privind etiologia şi tratamentul nevrozelor Aceste explicaţii admit că există trei
factori a căror acţiune intervine la persoanele bolnave:
1. predispoziţiile ereditare;
2. influenţa unor evenimente din prima copilărie;
3. «renunţarea reală», unde sunt incluse diferitele frustrări provocate persoanei de mediul
social și moral în care a trăit.
Analiza freudiană se axează pe evenimentele din prima copilărie.
În această perioadă, instinctul sexual parcurge mai multe faze: faza orală, faza anală și faza
genitală.
Parcurgerea acestor faze poate da naștere unor «fixații ale libidoului» şi pe cale de consecinţă
unor nevroze sau perversiuni.
Tot în această perioadă a copilăriei apare şi se dezvoltă “complexul lui Oedip”, considerat de
Freud a fi nucleul nevrozelor.
Acesta constă în esență în atracția sexuală manifestată de individ în primele faze ale
copilăriei față de părintele de sex opus, și dorința corelativă de suprimare a părintelui de
același sex.
 Modul de rezolvare a acestui conflict este considerat cheia diferențelor dintre o personalitate
normală și o personalitate nevrotică.
Explicaţiile cu privire la nevroze au fost utilizate de teoria criminalului nevrotic iar
explicațiile freudiene cu privire la evenimentele din prima copilărie au influențat teoriile
privind personalitatea antisocială.
c) Referirile la fenomenul criminal Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în
opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Totuși,
întâlnim astfel de referiri.
O primă categorie de referiri ce merită să fie semnalate le găsim în lucrarea “Totem şi tabu”.
Analizând câteva tabuuri, dintre care unele având relevanță criminologică, cum ar fi incestul
sau uciderea, Freud consideră că încălcarea unor astfel de tabuuri reprezintă satisfacerea unor
dorințe refulate. Din aceste referiri rezultă că actul criminal are o origine instinctuală. Crima
apare ca o expresie a instinctului sexual greşit canalizat, a complexului lui Oedip.
O altă categorie de referiri la fenomenul criminal o găsim în studiile publicate de Freud în
perioada de maturitate a creaţiei ştiinţifice: « Dincolo de principiul plăcerii » şi « Eul şi sinele
». Se conturează aici dualismul Eros-Thanatos. Noua viziune asupra instinctelor duce la o
nouă posibilitate de explicare a crimei. Pe lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă
potrivit căreia crima ar fi explicabilă prin tendinţa umană spre agresiune şi distructivitate,
expresii ale instinctului morţii (Thanatos).
Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, Freud vede în aceasta o expresie a unui sentiment
de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare de inconştienţă şi anterior faptei. Crima
explicată ca formă de eliberare de sub presiunea unui sentiment de vinovăţie are tot o origine
instinctuală, dacă avem în vedere că sentimentul culpabil apare datorită unor instincte
condamnabile