Notă

Avoir un fil a la patte înseamnă a împiedica o pasăre, un animal sau o insectă de a se elibera
din colivie sau de a fugi.

În sens figurat, avoir un fill a la patte se referă la cineva care are anumite obligaţii faţă de
altcineva şi care nu poate acţiona liber; de pildă cineva e căsătorit sau are deja o amantă şi nu
este liber să alerge după alte femei.

Titluri posibile pentru Un fil a la patte:

Legat de mâini şi de picioare

Cu lanţuri la picioare
Lanţuri sentimentale
Căsătorie cu bucluc
Căsătorie cu peripeţii
Căsătorie cu scandal
Amor cu năbădăi
Nuntă cu cântec
Prins în colivie
Colivia cu amanţi
 Georges Feydeau

UN FIL À LA PATTE
Traducere de Gabriel AVRAM
comedie în trei acte
Reprezentată pentru prima dată la Paris, pe 9 ianuarie 1894 la Teatrul Palais-Royal.

Personajele:
Bouzin 
Generalul
Bois-d’Enghien 
Lantery 
Chenneviette 
Fontanet 
Antonio 
Jean 
Firmin 
Portarul 
Un domn 
Émile 
Lucette 
Baroana
Viviane 
Marceline 
Nini 
Miss Betting 
O doamnă
Servitori
Agenţi de poliţie
ACTUL I

Un salon în casa doamnei Lucette Gautier, mobilat cu eleganţă. La stânga, pereţii camerei
nu fac unghi drept, ci sunt îmbinaţi ca feţele unei prisme, în timp ce, la dreapta, pereţii sunt
în unghi drept. În planul al doilea, partea stângă, există o uşă care dă în dormitorul Lucettei.
În fundal, în faţa publicului, există două uşi: cea din stânga, aproape de mijloc, dă în sala de
mese (se deschide în interior); cea din dreapta dă în anticameră. În fundalul anticamerei se
zăreşte un cuier. În fundul sălii în care se ia masa există un bufet plin de veselă. În partea
stângă a salonului, unde pereţii sunt îmbinaţi sub formă de prismă, există un şemineu. În
planul doi dreapta, o altă uşă. (Toate aceste uşi sunt uşi batante). În dreapta, planul întâi,
există un pian lângă perete, cu un taburet. În stânga, planul întâi, o consolă pe care este
aşezată o vază. La dreapta în apropiere de pian, dar suficient de îndepărtată de acesta,
pentru a permite trecerea, există o canapea aşezată aproape perpendicular cu scena şi cu
spatele la pian. În dreapta canapelei, în punctul cel mai apropiat de spectatori, există o
măsuţă rotundă cu un singur picior, un gheridon. La celălalt capăt al canapelei, un scaun-
balansoar. La stânga scenei, nu departe de consolă şi în unghi drept faţă de public, există o
masă rectangulară de mărime medie; scaune în dreapta şi stânga mesei, dar şi scaune puse
pe masă. În faţa şemineului, o pernă groasă sau un taburet; în stânga şemineului, sprijinit de
zid, un scaun. Între cele două uşi din fundal, un mic dulap. Există bibelouri amplasate peste
tot, ca şi diverse vaze pe şemineu sau pe alte mobile; pe pereţi sunt tablouri, iar pe masa din
stânga există un ziar împăturit, Le Figaro.

Scena întâi
Firmin, Marceline

La ridicarea cortinei o vedem pe Marceline în picioare, lângă şemineul de care se sprijină

cu braţul drept, bătând darabana cu degetele, ca o persoană agasată de faptul că trebuie să
aştepte pe cineva care nu mai vine. În tot acest timp, în fundul camerei, Firmin a terminat de
aranjat masa şi tacâmurile şi îşi priveşte ceasul cu un gest şi o expresie ce vor să spună că:
“ar cam fi timpul să ne aşezăm la masă, nu credeţi?”.

Marceline (mergând să se aşeze pe canapea): Ascultă, Firmin, dacă nu serveşti acum masa, cad
din picioare!
Firmin (mergând înspre ea): Păi, domnişoară Marceline, nu pot servi până ce nu vine şi
Doamna.
Marceline (ursuză, cu toane): Ah, al naibii de agasantă mai e şi soră-mea asta! Şi eu care o
felicitam ieri, care-i spuneam: “Ah, în sfârşit, biata mea Lucette, dacă tot te-a părăsit amantul
şi eşti tristă, măcar vezi partea bună a lucrurilor. De acum încolo te poţi trezi şi tu mai
devreme şi putem lua şi noi dejunul la prânz!” Ei, dar mi-am bătut gura degeaba!
Firmin: Ei, cine ştie? Poate că doamna i-a şi găsit un succesor domnului Bois-d’Enghien!
Marceline (cu convingere): Cine? Soră-mea? Nu e ea capabilă de aşa ceva. Îi seamănă lui
taică-meu, e o femeie cu principii, dacă ar fi făcut-o, aş fi ştiut de cel puţin două zile.
Firmin (convins de acest argument): Ah, da, sigur, sigur...
Marceline (ridicându-se de pe canapea): Şi chiar de ar fi fost aşa, nu e un motiv să nu te trezeşti
la douăsprezece şi un sfert ziua. Eu înţeleg că amorul te cam face să uiţi că trece vremea, dar
(surâzând maliţios) nu prea ştiu de ce.

Firmin: Poftim?
Marceline: Ah, nimic.
Firmin: Păi, amorul merită osteneala.
Marceline (suspinând): Ah, dar ce vreţi, eu nu am fost niciodată măritată! Niciodată,
înţelegeţi. Eu, sora unei cântăreţe de cafe-concert! (variantă: cabaret). Păi, te poţi însura cu
sora unei cântăreţe de cafe-concert? Oricum, n-are importanţă, eu cred că oricât ţi s-ar
aprinde călcâiele după un bărbat, ai putea totuşi, la prânz să... Păi, uită-te la cocoşi... nu cântă
ei pe la patru dimineaţa? Păi, vezi că se poate! (Se reaşează pe canapea.)
Firmin: Corect! Se poate! (Intră Lucette în mare grabă de pe uşa din stânga. Firmin se duce spre
fundul salonului.)
 Scena II
Aceiaşi, Lucette ieşind din camera sa

Lucette: Ah, tu erai, Marceline!

Marceline: (aşezată, deschizând braţele în lături) În sfârşit, iată-te!
Lucette: Un antinevralgic. Dă-mi iute un antinevralgic!
Marceline (ridicându-se de pe canapea): Păi, de ce? Eşti bolnavă?
Lucette (radioasă): Ah, nu, dimpotrivă, sunt cât se poate de fericită! Nu pentru mine, pentru
el! Are o migrenă. (Se aşează în dreapta mesei.)
Marceline: Care „el”?
Lucette (acelaşi joc): Fernand. S-a întors!
Marceline: Ei taci! Domnul de Bois-d’Enghien?!
Lucette: El în persoană!
Marceline: (lui Firmin, după care merge spre dulăpior şi deschide un sertar): I-auzi, Firmin, domnul
de Bois-d’Enghien s-a întors!
Firmin: (Cu o farfurie în mănâ pe care o şterge, îndreptându-se spre Lucette.) Nu-mi vine să cred! S-a
întors domnul Bois-d’Enghien! Sper că acum doamna este cât se poate de mulţumită?
Lucette: (ridicându-se) Mulţumită, ha! (Firmin merge iar spre fundul salonului. Marcelinei, care vine
cu o cutiuţă în mână.) Mulţumită!? Păi îţi dai seama cum tremuram de emoţie când l-am văzut

revenind, ieri seara? (Luând antinevralgicul din mâna Marcelinei.) Mersi. (Schimbând tonul.) Păi,
închipuie-ţi că bietul băiat, în vreme ce eu îl acuzam (variantă: afuriseam), şi-a pierdut
cunoştinţa cinsprezece zile! (Merge spre stânga.)
Marceline: Înspăimântător! Nu-mi vine să cred! (Merge spre dreapta.)
Lucette: (plimbându-se între masă şi consolă) Vai, să nu mai vorbim! Dacă nu s-ar fi întors la
mine, bietul de el... e aşa de frumos! (Lui Firmin care trebăluieşte prin sala de mese.) Ai observat şi
dumneata, nu-i aşa, Firmin?
Firmin: (Care nu prea auzise conversaţia dintre cele două surori, devine atent.) Ce spuneţi, doamnă?
Lucette: Vorbeam despre cât de frumos e domnul Bois-d’Enghien.
Firmin (nu prea convins): Ah, da, sigur...
Lucette (exaltată): Ah, cât îl ador!
Vocea lui Bois-d’Enghien: Lucette!
Lucette: E el! Mă cheamă. (Marcelinei.) I-ai recunoscut vocea, nu-i aşa? (Merge spre uşa
dormitorului.)
Marceline: Dacă i-o recunosc?!
Lucette (aproape de uşa dormitorului): Vin, iubitule!
Marceline (îndreptându-se şi ea în direcţia dormitorului): Pot să-l văd şi eu?
Lucette: Sigur, sigur... (În pragul uşii, vorbind în culise, în locul unde ar trebui să fie dormitorul.)
Marceline vrea să-ţi dea bună ziua.
Vocea lui Bois-d’Enghien: Ah, bună ziua, Marceline!
Marceline: Bună ziua, domnule Fernand!
Firmin: (în spatele Marcelinei) Ce mai faceţi, domnule Fernand?
Vocea lui Bois-d’Enghien: Dumneata eşti, Firmin? Păi, da, bine, bine... am doar o mică
migrenă.
Marceline şi Firmin: O, vai! Ghinion!
Lucette: (intrând în dormitor) Hai, încearcă să te îmbraci, să luăm masa. (Dispare în dormitor, în
timp ce se aude soneria.)
Marceline: Sună cineva.
Firmin: (ieşind prin uşa din dreapta a fundalului) Mă duc să văd cine este.
Marceline: (reaşezându-se pe canapea) Nu, dar oamenii ăştia mă fac să mor de foame!

Scena III
Aceiaşi, De Chenneviette

Firmin (din fundal, Marcelinei) Este domnul De Chenneviette. (D-lui De Chenneviette, venind
împreună cu acesta.) Şi domnul ia prânzul cu noi?

De Chenneviette: Întocmai, Firmin, întocmai.

Firmin: (aparte, cu un uşor ton de batjocoră) Păi, cum să nu...
De Chenneviette: (fără a se îndrepta spre Marceline) Bună ziua, Marceline.
Marceline: (bosumflată, fără chef) Hai bonjur!
Firmin: Domnul cunoaşte ultima noutate? ... S-a întors!
De Chenneviette: Cine?
Marceline: Domnul Bois-d’Enghien!
De Chenneviette: Nu-mi spune! S-a întors...
Firmin: Aseară!
De Chenneviette: (ridicând din umeri) Ce înseamnă să te răzgândeşti!

Firmin: Păi nu, domnule? Merg să-i spun doamnei că sunteţi aici.
De Chenneviette: Ce piruete ştie să facă ăsta!
Firmin: (Bătând la uşa dormitorului Lucettei, în vreme de Marceline va discuta cu De Chenneviette.)
Doamnă! Doamnă!
Vocea Lucettei: Ce este? Ce s-a întâmplat?
Firmin: A venit Domnul!
Vocea Lucettei: Care „Domnul”?
Firmin: (O postură ţeapănă, ca şi cum ar citi un act oficial.) Domnul, tatăl copilului Doamnei.
Vocea Lucettei: Ah, bun, vin acum.
Firmin: (Lui De Chenneviette, fără a se apropia de acesta.) Doamna soseşte îndată.
De Chenneviette: Bine, mersi. (În timp ce Firmin se îndreaptă spre sala de mese, îi spune
Marcelinei.) Cum adică, chiar a revenit? Şi povestea începe iarăşi, de la capăt?

Marceline: Vezi bine! (Făcând cu ochiul către dormitorul Lucettei.) Se pare că da.
De Chenneviette: (aşezându-se pe canapea): Ah, biata mea Lucette, când o să-i iasă
gărgăunii din cap... Bun, de acord, Bois-d’Enghien ăsta al ei e un băiat nostim, nu zic nu, dar
nu e o partidă pentru ea. E lefter Popescu. Nu mai are un sfanţ în buzunare.
Marceline: Ştiu bine lucrul acesta, dar pentru Lucette... (Confidenţial.) Se pare că atunci când
iubeşti, ei bine, un bărbat care nu are un sfanţ în buzunare e şi mai bun.
De Chenneviette: (zeflemitor): Ei taci! Nu mai spune!
Marceline: (plină de însufleţire): Da! Dar, ce ştiu eu? Eu sunt foarte tânără. (Se aşează în dreapta
mesei.)
De Chenneviette: (aplecându-se în faţă, cu un aer mucalit) Păi, desigur, e evident. (Revenind la
ideea de adineauri.) Păi, şi atunci ce facem cu bogătanul ei?

Marceline: Despre cine vorbiţi? Ah, de generalul Irrigua? Păi, cred că vorbiţi de ceva care
nu prea mai există.
De Chenneviette: (ridicându-se) Păi, nu prea e bine. A avut şansa să dea peste un om putred
de bogat, care stă în limbă după ea (variantă: moare după ea), un general, închipuie-ţi, şi ea...
ea... Sigur, sigur, o să-mi spui, vine dintr-un ţinut unde toată lumea are grad de general. Dar
asta nu e un motiv să...
Marceline: (Plină de exaltare, ridicându-se de unde era aşezată.) Şi mai ales e un galant, generalul!
Alaltăieri, la spectacolul de cabaret, când a aflat că sunt sora soră-mi, a venit să facă
cunoştinţă cu mine şi mi-a oferit o droaie de bomboane.
De Chenneviette: Păi, vedeţi, vedeţi... Ieri madam era cât se poate de rezonabilă, îmi spunea
că a rupt-o definitiv cu Bois-d’Enghien, şi că a consimţit să răspundă avansurilor
milionarului, adică să-i fixeze o întrevedere astăzi... Iar acum, pentru că marele amor a
revenit la cuib, ce-o să se întâmple? Rămâne cu el?
Marceline: Păi, cam aşa pare.
De Chenneviette: E ridicol! În fine, o priveşte. (Se duce spre partea dreaptă a scenei.) Se aude
soneria de la intrare.
Marceline: Cine naiba mai soseşte?

Scena IV
Aceiaşi, Firmin, Nini Galant, apoi Lucette şi Bois-d’Enghien

Firmin: Intraţi, domnişoară!

Toţi: Nini Galant!
Nini (din fundal): Eu în persoană! Toată lumea face bine? (Îşi lasă pardesiul pe canapea, aproape de
scaun şi vine spre public.)
Marceline şi Chenneviette: Mda... Merge treaba...
Firmin: Şi domnişoara ştie cumva ultima noutate?
Nini: Nu, despre ce e vorba?
Toţi: S-a întors!
Nini: Cine?
Toţi: Domnul Bois-d’Enghien.
Nini: Nu-mi spuneţi?! Chiar aşa?!
Lucette: (Ieşind din cameră şi mergând să dea mâna cu Nini Galant şi cu Chenneviette, rămâne la mijloc,
între aceştia doi. Firmin revine în fundal.) Te pup, Nini. (Către Chenneviette.) Bună, Gontran. Ah,

prieteni, ştiţi ultima noutate?

Nini: Tocmai mi s-a spus că Fernand al tău s-a întors.
Lucette: Păi, îţi dai seama, draga mea? Îţi vine să crezi?
Nini: Ah, dar bă bucur pentru tine! Şi... el e aici?
Lucette: Păi, sigur că da, îl chem acum. (Mergând spre uşa dormitorului şi strigând.)
Fernand, a venit Nini? Ce? A, nu-i nimic, vino aşa cum eşti îmbrăcat, doar toată lumea te
cunoaşte. (Celorlalţi.) Iată-l!

Toată lumea se aşează în linie formând un fel de comitet de primire pentru Bois-d’Enghien. Acesta îşi face
apariţia, îmbrăcat într-un halat de catifea raiată, strâns cu un cordon. Ţine în mână un pieptene cu care îşi
mai aranjează frizura. Vine înspre masă, undeva între Firmin şi Lucette.
Toţi: Hip-hip-ura! Hip-hip-ura!
Bois-d’Enghien: (salutându-i pe toţi) Ah, doamnele mele, domnilor...
Tot ceea ce urmează apoi trebuie rostit foarte rapid, replici sacadate una contra alteia, până la replica „În
sfârşit, a revenit!”
Nini: Iată-l din nou pe amantul cel înzestrat!
Bois-d’Enghien: Păi... da, eu...
Marceline: Nesuferitul care vroia să se facă dorit şi mai tare!
Bois-d’Enghien: (protestând) Ah, nu, credeţi oare că?...
De Chenneviette: Ei bine, eu unul sunt foarte mulţumit să vă revăd!
Bois-d’Enghien: Sunteţi foarte drăguţ.
Firmin: Doamna şi-a făcut multe griji cât a lipsit domnul.
Bois-d’Enghien: (strângându-le mâna la toţi)Ah, da, da, ea...?
Toţi: În sfârşit, a revenit!
Bois-d’Enghien: (surâzând) Da, a revenit, Dumnezeule, a revenit... (Aparte, deplasându-se mai
înspre stânga scenei, trecându-şi pieptenele prin păr.) Ei, na! Poftim tărăşenie! Eu, care am revenit

să rup relaţia... Ca să vezi ce chestie... (Se aşează pe un scaun în dreapta mesei.)

Firmin iese, Marcelinei îi revine buna dispoziţie, Lucette se aşează pe canapea, alături şi la dreapta lui
Nini, iar Chenneviette rămâne în picioare în spatele canapelei.
Lucette (către Nini): Rămâi şi tu la masă, nu-i aşa?
Nini: Nu, draga mea, am venit doar ca să te anunţ! Oh, nu mai pot aşa?
Lucette: Dar ce ţi s-a întâmplat?
Marcelina (moartă de foame): Atunci bine, am să-i spun lui Firmin să-ţi ia tacâmul de la masă.
Lucette: Să aducă antreurile!
Marcelina: Antreurile, da, da... antreurile! (Iese prin uşa din spate.)
Lucette: Şi de ce nu mai poţi?
Nini: Pentru că am o legătură cu cineva... De altfel, ţin să te anunţ marea noutate, căci şi eu
am noutatea mea: mă mărit, draga mea!
Lucette şi De Chenneviette: Tu?! Te măriţi!?
Bois-d’Enghien: Dumneata? (Aparte.) Şi ea?!
Nini: Şi eu. Ca să ajung în Marais!
(Notă: Marais era pe vremea aceea un cartier al burgheziei înstărite. Pentru ca spectatorii
români să înţeleagă, poate fi varianta cu Primăverii.)
Lucette: Complimentele mele!
De Chenneviette: (Care a înaintat spre mijlocul scenei, în direcţia canapelei.) Şi cine este ...
fericitul?
Nini: Păi, amantul meu, cine altul?
De Chenneviette (ironic): E amantul tău şi te ia de nevastă! Păi, ce urmăreşte?
Nini: Cum adică „ce urmăreşte”? Mi se pare că aţi fost cam impertinent la faza asta!
Lucette: Scuză-mă, dar despre ce amant vorbeşti?
Nini: Păi, de... că n-am mai mulţi... în fine, din ăia serioşii vreau să zic. Singurul, unicul
amant oficial: ducele de La Courtille. O să devin ducesă de La Courtille.
Lucette: Nu mai mult şi mai puţin!
De Chenneviette: E superb!
Lucette: Ah, păi atunci, mă bucur foarte tare pentru tine.
Bois-d’Enghien: (Care, pe vorbele celorlalţi, a frunzărit ziarul Le Figaro, aflat pe masă, sărind brusc şi
şuşotind aparte.) La naiba! Căsătoria mea anunţată în Figaro! (Mototoleşte şi împătureşte ziarul,
apoi îl bagă la piept, sub halat.)
Lucette: (Care a obsevart gestul, ca de altfel toată lumea, se îndreaptă spre el.) Dar, dragule, ce te-a
apucat?
Bois-d’Enghien: Nimic, nimic, e ceva pe fond nervos!
Lucette: Bietul meu Fernand, doar nu te-ai îmbolnăvit iarăşi!
Bois-d’Enghien: Nu, nu! (Aparte, în vreme ce Lucette liniştită se reîntoarce în locul pe care-l părăsise
înainte şi le spune cu voce scăzută că Bois-d’Enghien a fost bolnav.) Poftim chestie! Să-mi bage aşa pe

stomacul gol anunţul de căsătorie!

De Chenneviette : (Lucettei) Ah, apropo de ziar, ai văzut simpaticul articol despre tine, în
ediţia de dimineaţă a lui Figaro?
Lucette: Nu.
De Chenneviette: Oh, excelent articol. Chiar m-am gândit să-ţi aduc ziarul. (Scoate din buzunar
un Figaro pe care-l despătureşte.)
Bois-d’Enghien: (disperat) Ah, nu!
De Chenneviette: (Lucettei) Ia-l, dacă vrei să citeşti.
Bois-d’Enghien: (Precipitându-se să smulgă ziarul din mâinile lui Chenneviette.) Nu, nu acum, nu
acum! (Procedează cu ziarul cum a procedat şi cu celălalt, împăturindu-l şi punându-l în dreptul pieptului,
sub halat.)
Toţi ceilalţi: Păi, cum aşa? De ce?
Bois-d’Enghien: Nu, acum mergem la masă, nu e momentul să citim ziare.
De Chenneviette: Dar ce l-a apucat?

Scena V
Aceiaşi, Marceline

Marceline: (apărând din spate) Masa e gata, o să fim serviţi imediat.

Bois-d’Enghien: Aha, vedeţi, se serveşte imediat masa!
De Chenneviette: Ah, în sfârşit un lucru bun. (Se aude soneria.)
Bois-d’Enghien: (Mergând spre uşa dormitorului Lucettei.) Aşteptaţi-mă şi pe mine să mă îmbrac
cum trebuie. (Aparte, în momentul plecării.) La naiba, o să abordez subiectul despărţirii după
masa de prânz. (Iese, pieptănându-se.)

Scena VI
Aceiaşi, apoi Ignace de Fontanet

Firmin: (venind din vestibul) Doamnă, a sosit domnul Ignace de Fontanet!

Lucette: Ah, da! Uitasem de el. Lasă-l să intre şi pune-i un tacâm. (Se ridică şi se duce în stânga
scenei.)
Nini: (mergând spre ea) Cum aşa, îl ai pe Fontanet la masă?! (Râzând) Îţi plâng de milă,
draga mea!
Lucette: Păi, de ce?
Nini: (râzând, dar fără răutate) Ah, miroase atât de urât!
Lucette: (râzând şi ea) Ei da, ai dreptate, nu miroase prea îmbietor, dar e un tip pe cinste! E
unul care nu ar face rău niciunei muşte.
De Chenneviette: (la dreapta, râzând şi el)A, da! De acord, dar depinde de distanţa de la care-i
vorbeşte muştei.
Nini: (râzând) Ha, ha, aşa e.
Lucette: (Trecând printre cei doi pentru a-i ieşi în întâmpinare lui Fontanet.) Hai, hai, nu fiţi
răutăcioşi... În timpul acestor replici, prin uşa vestibulului lăsată deschisă, îl vedem pe Fontanet ocupat
să-şi dezbrace paltonul, ajutat fiind de Firmin.
De Fontanet: (intrând în salon) Ah, draga mea cântăreaţă (variantă: Divă), cât sunt de fericit să
vă sărut mânuşiţele!
Lucette: (arătând-o pe Nini) Eu şi cu Nini tocmai vorbeam de dumneata.

De Fontanet: (înclinându-se, flatat) Ah, dar este nemaipomenit! (Lucettei.) Vedeţi, a fost
imprudent din partea dumneavoastră să mă invitaţi, căci eu îi cred întotdeauna pe oameni pe
cuvânt.
Lucette: Dar eu sunt de acord ca oamenii să se ţină de cuvânt. Nini s-a aşezat în stânga mesei,
Marceline, în picioare, vorbeşte cu ea.
De Fontanet: (Strângându-i mâna lui Chenneviette, adresându-i-se apoi Lucettei.) Ei, draga mea, sper
că aţi fost mulţumită de strălucitorul articol din Figaro?
Lucette: Păi, nu-l cunosc, închipuiţi-vă că nu l-am citit încă.
De Fontanet: (scoţând un Figaro din buzunar) Noroc că am avut eu fericita idee să-l aduc.
Lucette: Ia să vedem! Unde?
De Fontanet: (despăturind ziarul) Uitaţi, aici!

Scena VII
Aceiaşi, Bois-d’Enghien, apoi Firmin

Bois-d’Enghien: Am venit! Sunt gata! (Văzând ziarul.) Ah, nu, încă unul! (Se repede între Lucette
şi Fontanet, smulgând ziarul din mâinile acestuia.) Daţi-mi-l! Da-ţi-mi ziarul!

Toţi: Cum? Iarăşi?

De Fontanet : (uluit) Păi, ce vrea să însemne asta?
Bois-d’Enghien: Acum nu e momentul să citim ziare! Trebuie să luăm masa! Aţi auzit: să
luăm masa! (Împătureşte bine ziarul.)
Lucette: Dar, dragule, e un articol despre mine în ziar.
Bois-d’Enghien: (îndesând ziarul în buzunar) Ei bine, o să-l pun aici, na, şi-l citeşti mai târziu!
(Aparte.) Nu, dar la naiba cu ziarele astea, la naiba!

De Fontanet: (aproape pe un ton ridicat) Dar bine, domnule?...

Bois-d’Enghien: (acelaşi ton) Domnule?...
Lucette: (pe fază) Ah, nu-i daţi atenţie. (Făcând prezentările.) Domnul de Fontanet, unul din
amicii mei. Domnul Bois-d’Enghien, amicul meu. (Ea insistă pe cuvântul „meu”.)
De Fontanet: (încă şocat, îl salută) Ah, sunt încântat, domnule!
Bois-d’Enghien: Şi eu, domnule! (Îşi strâng mâinile.)
De Fontanet: Nu găsesc cuvinte pentru ca să vă felicit pentru amiciţia pe care v-o poartă. Eu
însumi sunt un adorator platonic al doamnei Lucette Gautier, a cărei graţie, dar şi talent...
(Văzându-l pe Bois-d’Enghien cum miroase aerul de câteva secunde.) Dar ce-aţi păţit?

Bois-d’Enghien: Nimic. (Cu un aer nevinovat.) Voi nu simţiţi că ceva pute pe aici? (Chenneviette,
Lucette, Marceline şi Nini abia se stăpânesc să nu pufnească în râs.)
De Fontanet: (adulmecând cu nasul) Pe aici? Păi, nu simt nimic. Adică, se prea poate, pentru
că, nu ştiu cum se face, mi se spune deseori că ceva pute, dar eu nu simt nimic. (Se aşează pe
canapea şi conversează cu Chenneviette, care stă în picioare, în spatele canapelei.)
Lucette: (către Bois-d’Enghien, şoptindu-i) Taci din gură, el e cel care pute!
Bois-d’Enghien: Ah... el e care... (Mergând spre Fontanet, fără să-şi dea seama de situaţie.) Vă cer
iertare, nu ştiam.
De Fontanet: Ce anume?
Bois-d’Enghien: (realizând în sfârşit situaţia) Puah!... Ah, nimic. (Aparte, retrăgându-se un pic.) La
naiba, ce mai pute! (Vine mai înspre public.)
Firmin: (din spate) Doamnă, masa e servită!
Lucette: Hai, la masă, prieteni!
Marceline: (precipitându-se să ajungă prima) Niciodată nu este prea târziu. (Intră în sala de mese.
Bois-d’Enghien o priveşte cum trece, râzând.)
Nini: Păi, draga mea prietenă, eu am plecat.
Lucette: (însoţind-o) Serios, nu rămâi la masă?
Nini: (Recuperându-şi pardesiul pe care l-a pus pe spatele canapelei.) Nu, îmi pare rău, nu pot
rămâne...
Lucette: (În vreme ce Nini le strânge mâna lui Fontanet şi lui Chenneviette.) Bine, nu insist. Sper ca
atunci când vei deveni contesă de La Courtille, lucrul să nu te împiedice să mă vizitezi
uneori.
Nini (cu naivitate): Ah, stai liniştită, draga mea, azi să fii ducesă înseamnă aproape o
degradare.
Lucette: (salutând-o de bun rămas) Ah, delicios! (Toată lumea râde.)
Nini: (un pic confuză, dar râzând împreună cu ceilalţi) Ei, de fapt am vrut să spun altceva, dar...
Marceline: (Reapare în cadrul uşii sălii de mese, cu gura plină.) Ei bine, veniţi sau nu, odată?
Lucette: (Spre Nini, pe care o însoţeşte până la uşa vestibulului.) Păi atunci, la revedere!
Nini: La revedere! (Iese.)
De Chenneviette: (aşezat pe taburetul pianului) Halal viitoare ducesă de La Courtille!
Lucette: Ei, o să fie o damicelă mai puţin şi nu o Mare Doamnă în plus!
De Fontanet: Aţi spus un mare adevăr.
Lucette: Păi, la masă! (Bois-d’Enghien intră în sala de mese. Lui Fontanet care se ciocneşte de ea.)
Poftim, treceţi!
De Fontanet: Pardon! (Intră şi el în sala de mese.)
Lucette: (lui Chenneviette, care a rămas pe canapea, visător) Păi, tu ce faci? Nu vii să mănânci?
De Chenneviette: (puţin încurcat) Ba da! Doar că... am ceva să-ţi spun.
Lucette: (întorcându-se din drum) Ce să-mi spui?
De Chenneviette: (acelaşi ton) E vorba de întreţinerea copilului. Trimestrul s-a cam încheiat
şi...
Lucette: (simplu şi firesc) Ah, da, o să-ţi dau ce trebuie după ce mâncăm.
De Chenneviette: (râzând pentru a-şi face curaj) Sunt dezolat că am venit să-ţi cer aşa, pe
nepusă masă; aş vrea să pot acoperi eu singur cheltuielile, dar... ştii... afacerile merg atât de
prost.
Lucette: fată bună) Ei şi tu, lasă acum! (Face o un gest pentru a se îndrepta spre sala de mese, apoi se
întoarce.) Ah, şi încearcă să nu mai pierzi banii de întreţinere a copilului la curse, aşa cum ai

făcut ultima dată!

De Chenneviette: (ca un copil răsfăţat) Ah, mi-o reproşezi mereu!... Trebuie să înţelegi că,
dacă am jucat ultima dată, asta a fost pentru că am avut un pont extraordinar!
Lucette: Daa..., al naibii de bun pont!
De Chenneviette: Dar bineînţeles! Chiar proprietarul calului mi l-a dat, sub pecetea
secretului absolut. „Calul meu este favorit, mi-a zis el. Dar m-am înţeles cu jocheul meu să-l
încetinească.”
Lucette: Aha, şi ce s-a întâmplat?
De Chenneviette: Păi... se pare că nu l-a mai încetinit... iar calul a câştigat... (Cu multă
convingere.) Ce să fac eu? Nu e vina mea că jocheul lui a fost un escroc.

Firmin: (apare în fundal) Domnişoara Marceline îi chemă pe Domnul şi pe Doamna la masă!

Lucette: (nervoasă) Păi, să mănânce, dacă îi e foame, ce Dumnezeu, o opresc eu? Să bage-n
ea! (Firmin iese.) Hai, să mergem la masă, să n-o apuce pe soru-mea durerile de stomac, de
fomistă ce e! (Se aude iarăşi soneria de la intrare.) Na, uite că mai vine cineva! (Intră amândoi în
sala de mese unde sunt întâmpinaţi de un „Ah!” de satisfacţie. Închid uşa în urma lor.)

Scena VIII
Firmin, Doamna Duverger, apoi Bouzin

Firmin: (doamnei Duverger, care-l urmează) Treaba e că doamna tocmai mănâncă şi are invitaţi
la masă.
Doamna Duverger: (încurcată) Ah, îmi pare nespus de rău, dar trebuie neapărat s-o văd, e o
chestiune care nu suportă amânare.
Firmin: Păi, doamnă, atunci trebuie să vă întreb... Pe cine să anunţ?
Doamna Duverger: Ah! Trebuie să mărturisesc că doamna Gautier nu mă cunoaşte.
Spuneţi-i doar atât că sunt o doamnă care face apel la talentul ei pentru o serată pe care vrea
să o dea.
Firmin: Prea bine, doamnă. (Îi arată un loc la dreapta mesei unde să se aşeze, apoi se îndreaptă spre
sala de mese. Vrea să intre, dar se aude iarăşi soneria de la intrare, aşa că îşi schimbă direcţia şi se duce
spre uşa dreaptă, în spate.) Vă cer scuze, un moment.
Doamna Duverger: (Se aşează, priveşte un pic în jurul ei, apoi, ca să-şi omoare timpul, deschide ziarul
Figaro pe care l-a adus cu dânsa, desfăcându-l doar puţin, ca cineva care nu are totuşi intenţia să facă o
lectură completă. După câteva clipe exclamă.) Aa, dar ia te uită ce scrie aici: „se anunţă căsătoria

fiicei mele cu domnul Bois-d’Enghien”. Păi s-a scris la ziar, mi s-a zis bine! (Continuă să
citească cu voce scăzută, clătinând din cap cu satisfacţie.)
Bouzin: (lui Firmin, care-l introduce în salon) Vă rog, vedeţi totuşi, poate mă poate primi...
Bouzin, ăsta e numele meu, ţineţi minte!
Firmin: Da, da, sigur.
Bouzin: Am venit pentru cântecul „Eu înţep cu ace, tare!”
Firmin: Da, da... Poftiţi, intraţi în salon, există deja o doamnă care aşteaptă.
Bouzin: Ah, bine! (O salută pe doamna Duverger, care a ridicat ochii şi i-a răspuns la salut. Se aude o
sonerie diferită de precedentele.)
Firmin: (aparte) Ah, uite că mă sună de la bucătărie, nu am cum să-i anunţ şi pe ăştia. (Iese pe
uşa dreaptă a fundalului. Doamna Duverger continuă să citească. Bouzin, după ce şi-a sprijinit umbrela de
pian, se aşează pe scaunul aflat lângă canapea. Un moment de tăcere.)
Bouzin: (Îşi plimbă ochii în dreapta şi în stânga, prin salon. Ochii îi poposesc apoi pe ziarul pe care-l
citeşte doamna Duverger. Întinde gâtul să vadă mai bine, apoi se ridică şi se apropie de doamna Duverger):

Doamna citeşte ziarul Figaro?

Doamna Duverger: (ridicând capul) Poftim?
Bouzin (amabil): Am întrebat dacă doamna citeşte ziarul Figaro.
Doamna Duverger (mirată): Da, domnule. (Reîncepe să citească.)
Bouzin:Un ziar foarte bine scris.
Doamna Duverger: (indiferentă, cu ceva bunăvoinţă) Ah, da...
Bouzin: (reluându-şi ideea) Un ziar foarte bine scris, spuneam. Există, mai ales, pe pagina a
patra, o ştire... nu ştiu dacă aţi citit-o?
Doamna Duverger (cam agasată): Nu, domnule, nu!
Bouzin: Nu? Pardon, îmi permiteţi? (Îi ia ziarul pe care-l despătureşte, sub privirile contrariate ale
doamnei Duverger.) Iată la rubrica de spectacole teatrale, e foarte interesant, priviţi: „În fiecare

seară, la Alcazar, mare succes mare al Domnişoarei Maya, cu cântecul: „Îmi face apropouri,
apropouri, apropouri ... vrea să mă traducă, cu vârf şi îndesat.” (Doamnei Duverger, plin de
satisfacţie, înapoindu-i ziarul.) Poftiţi, doamnă, poate vreţi să citiţi cu proprii dumneavoastră

ochi.
Doamna Duverger: (ia înapoi ziarul) Dar bine, domnule, ce-mi pasă mie că domnişoara nu
ştiu care cântă că cineva îi face apropouri şi că vrea s-o mai şi înşele, pe deasupra?
Bouzin: Adică cum?
Madame Duverger: Păi, e o porcărioară de cântec.
Bouzin: Ah, nu, asta nu!
Doamna Duverger: (cu oarecare îndoială) Nu?...
Bouzin: (simplu şi firesc): Nu... căci este scris de mine.
Doamna Duverger: Ah! Pardon, domnule, am uitat că sunteţi textier.
Bouzin: Textier din vocaţie, dar asistent de notar prin funcţie. Reapare Firmin cu un superb
buchet de flori în braţe.
Bouzin şi Doamna Duverger: (către Firmin) Ei bine? Ne-aţi anunţat?
Firmin: (din spatele canapelei) N-am apucat încă să o anunţ pe doamna, am fost sunat la uşa
din bucătărie pentru buchetul acesta superb.
Doamna Duverger: Ah, bine. (Reia lectura ziarului.)
Bouzin: (arătând spre buchet) Oo, dar e frumos. Primiţi multe ca ăsta?
Firmin: (simplu şi firesc) Da, domnule, primim multe.
Bouzin: Trebuie să fii vreun Rotschild ca să trimiţi un buchet ca ăsta.
Firmin: (cu indiferenţă) Nu ştiu, domnule, nu e niciun bilet ataşat; e un buchet anonim. (Pune
buchetul pe pian.)
Bouzin: Anonim?! Adică există indivizi atât de idioţi ca să facă gestul ăsta?
Doamna Duverger: Domnule majordom, dacă aţi merge totuşi să ne anunţaţi?
Firmin: (Se întoarce ca şi cum s-ar îndrepta spre sala de mese.) Aveţi dreptate, doamnă.
Bouzin: (îndreptându-se spre el) Ah, şi o să-i amintiţi şi numele meu, nu-i aşa?
Firmin: Da, da, domnul Bassin. (Notă: în franceză, Bassin înseamnă lighean, bazin sau
ploscă)
Bouzin: Nu Bassin, ci Bouzin!
Firmin: Da, da, Buzin, în regulă!
Bouzin: (În vreme ce-şi pune pălăria pe scaunul de lângă canapea.) Aşteptaţi, vă dau cartea mea de
vizită. (Scoate o carte de vizită.)
Firmin: Nu vă osteniţi, domnule Bouzin, o să-mi amintesc, aţi venit pentru cântecul „Eu
înţep cu ace, tare!”
Bouzin: Exact! (Firmin iese pe uşa dreaptă a fundalului, Bouzin îl conduce până aproape de uşă.) Dar
vă asigur că dacă îi dădeaţi cartea mea de vizită... (Revine pe undeva în spatele canapelei şi îşi pune
la loc, în portofel, cartea de vizită.) O să-mi stâlcească iarăşi numele, evident. (Privind buchetul.) E

un buchet pe cinste, totuşi! (E pe punctul de a-şi pune portofelul în buzunar, când e străfulgerat de o
idee; se asigură că doamna Duverger, care e încă cufundată în lectura ziarului, nu îl observă, apoi scoate
cartea sa de vizită şi o pune în buchet.) Păi, dacă tot e un buchet anonim, măcar să profite cineva

de lucrul ăsta. (Îşi pune portofelul în buzunar. Moment de tăcere. Dintr-o dată începe să râdă, ceea ce o
face pe doamna Duverger să ridice capul.) Ah, râdeam gândindu-mă la melodia asta, „Eu înţep cu

ace, tare!” (Încă un moment de tăcere. Doamna Duverger reîncepe lectura ziarului. Bouzin râde din nou.)
Vă veţi întreba desigur ce e cu acest cântec, „Eu înţep cu ace, tare!”
Doamna Duverger: Nu, n-am de gând să vă întreb, domnule. (Vrea să se reapuce de lectură.)
Bouzin: (care s-a dus în dreptul ei) O, nu comit nicio indiscreţie. E un cântec pe care l-am scris
pentru Lucette Gautier. Toată lumea mă bate la cap: „De ce nu scrii un cântec pentru Lucette
Gautier?” Şi, de altfel, cred că va fi încântată să cânte ceva scris de mine. Aşa că l-am
compus pentru ea. (Doamna Duverger pare indiferentă.) Uitaţi, ascultaţi doar refrenul, ca să vă
faceţi o idee. (Exasperată, doamna Duverger împătureşte ziarul şi-l pune pe masă. Bouzin îi cântă.) „Eu
înţep cu ace, tare!”/ Pe doamne-n pernuţa dintre picioare”. (Vorbind.) Melodia încă nu e gata
complet. (Recitând.) „Fiecare se distrează cum îi place/ Când eu înţep cu ace/ Plăcerea mă
satisface!” (Râde foarte încântat de sine.)
Doamna Duverger: (îl aprobă din complezenţă) Ah, da, da...
Bouzin: (aşteptând un compliment) Da, ce?
Doamna Duverger: (acelaşi joc, neştiind ce să zică) Păi, da, da...
Bouzin: Nu-i aşa (După câteva clipe.) Sigur, Dumnezeule, n-aş afirma că textul e chiar pentru
tinerele fete.
Doamna Duverger: Poftim?
Bouzin: Cât despre tinerele fete, putem spune următoarele: pentru cele care nu înţeleg, n-or
să afle prea mare lucru. Pentru cele care înţeleg, n-or să afle chiar nimic.
Doamna Duverger: (buimăcită) Ah, da, e evident...
Bouzin: (după câteva clipe în care o priveşte mai atent) Vă cer scuze, doamnă, că sunt indiscret,
dar figura dumneavoastră nu mi-e chiar necunoscută. Nu cumva cântaţi la Eldorado „Eu sunt
drapelul Franţei”?
Doamna Duverger: (reprimându-şi dorinţa de a râde, ridicându-se) Nu, domnule, nu! Eu nu sunt
artistă. (Se prezintă.) Sunt baroana Duverger.
Bouzin: Ah, dacă-i pe aşa, sigur... (Se înclină în faţa ei, apoi se duce la locul lui. În acest moment
revine Firmin din sala de mese, cu o foaie de hârtie îndoită în mână.)

Scena IX
Aceiaşi, Firmin

Bouzin: (nerăbdător, mergând către el) Ei bine?... I-aţi vorbit d-nei Lucette Gautier de cântecul
meu?
Firmin: Da, domnule.
Bouzin: Şi ce-a zis?
Firmin: A zis că e o porcărie şi că nu o interesează.
Bouzin: (schimbându-se la faţă, sec) Aha!
Firmin: Poftim, domnule. (Îi dă înapoi textul.)
Bouzin: (vexat) Foarte bine! De altfel, nu mă miră că nu pricepe, pentru că e o operă care iese
din comun.
Firmin (amical): Ascultă, dragul meu, să-ţi dau un sfat. (Bouzin şi-a luat pălăria de pe scaun.)
Altădată, înainte de a scrie ceva pentru doamna, vino să discuţi cu mine mai întâi.
Bouzin (cu dispreţ): Cu dumneata?!
Firmin: Da. Ca să înţelegeţi, eu sunt obişnuit să văd ce se scrie pentru ea, ştiu ce fel de texte
îi trebuie.
Bouzin: (la fel de dispreţuitor) Mersi, dar eu lucrez întotdeauna fără colaboratori. Ei bine, o să-i
dau textul Yvettei Guilbert, care face mai puţine nazuri, şi, cel puţin, ea are talent!
Firmin: Cum doriţi, domnule. (Se îndepărtează.)
Bouzin: (mormăind în barbă) Auzi, o porcărie cântecul meu! O, la, la! (Arătând spre buchet.) Şi eu
care... (Ia buchetul şi merge până în fundal cu el, apoi se întoarce.) Ah, nu. (Pune la loc buchetul pe pian,
apoi îi spune lui Firmin.) La revedere, dragul meu.

Firmin: La revedere, domnule. (Bouzin iese.)

Doamna Duverger: Despre mine i-aţi spus?
Firmin: Da, doamnă, dar, după cum v-am spus mai înainte, doamna are invitaţi şi nu poate
discuta afaceri momentan.
Doamna Duverger: (vexată) Ah, supărător lucru...
Firmin: Oare doamna nu poate trece mai târziu?
Doamna Duverger: Trebuie neapărat să vorbesc cu ea, e pentru o serată aranjată, care va
avea loc chiar astăzi; vă rog să-i spuneţi doamnei că revin peste un ceas.
Firmin: Prea bine. (Doamna Duverger se ridică să plece.) Pe aici, doamnă.
Doamna Duverger iese prima, urmată de Firmin, care închide uşa după el. În acelaşi moment, Chenneviette
scoate capul prin întredeschizătura uşii care dă în sala de mese.

Scena X
De Chenneviette, Lucette, Bois-d’Enghien, De Fontanet

De Chenneviette: (deschizând larg uşa) A plecat toată lumea, putem veni în salon.
Toţi: (uşuraţi) Ah! Oh! Bun! (Intră în salon vorbind între ei, fiecare cu o ceaşcă de cafea în mână.
Chenneviette merge spre şemineu, Fontanet în partea stângă a mesei.)
Lucette: (lui Bois-d’Enghien) Dar ce ai, dragul meu, pari foarte trist?
Bois-d’Enghien: Ah, nu, da’ de unde! (Aparte.) Doar că sunt indispus fiindcă trebuie să pun
capăt relaţiei deîndată! (Se aşează pe canapea.)
Lucette: (Trece în spatele canapelei, punându-i mâinile pe ceafă chiar în momentul în care acesta vrea să
ia o înghiţitură de cafea.) Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Îhî! Te ador! (Aparte.) Nu ştiu cum să fac să înghită chestia asta! (Lucette
ocoleşte canapeaua şi vine să se aşeze în genunchi pe ea, în dreapta lui Bois-d’Enghien.)
De Fontanet: (Aşezat în stânga mesei, vede buchetul şi exclamă surprins) Oo, ce buchet frumos!
Toţi: Unde? Care?
De Fontanet: (arătându-le buchetul) Acolo. Ăla!
Toţi: (privind în direcţia buchetului) Oo! Da! Superb! Etc.
Lucette: Oare cine l-o fi trimis?
De Chenneviette: (Ia buchetul de pe pian, vine cu el în mijlocul scenei.) Ah, staţi aşa, e o carte de
vizită. (Citeşte.) Camille Bouzin, membru al Academiei. (Se înclină, plescăind din limbă, cu un soi
de admiraţie batjocoritoare.) Domiciliat pe strada Doamnelor, numărul 132.

Lucette: (ia buchetul de la Chenneviette) Cum, Bouzin mi l-a trimis?! Oh, dar chiar mă mişcă
gestul lui, bietul băiat... Şi când te gândeşti că am comentat textul lui într-o manieră...
De Chenneviette: (sfârşindu-i vorbele) ... fără de maniere.
Lucette: Cam aşa ceva. (Lui Fontanet.) Ştiţi, e autorul melodiei ăleia „Eu înţep cu ace, tare!”
V-am citit câte ceva, la masă.
De Fontanet: (amintindu-şi) Ah, da, da!
Lucette: (mergând să pună buchetul pe şemineu) Dar, bine, bine, de ce sunt aşa de stupide
versurile? Măcar dacă ai putea face ceva cu textul său, să-l transformi, nu ştiu... (Mirosind
florile.) Ah, ce parfum! (Dintr-o dată.) Dar stai, ce văd eu aici? O cutiuţă de bijuterii?! (O scoate

din interior şi pune apoi buchetul de flori într-una din vazele de pe şemineu.)

Toţi: O cutiuţă de bijuterii...

Lucette: (Merge în partea dreaptă a mesei şi deschide cutiuţa.) Da, o cutiuţă. Ah, nu-mi vine să
cred, e prea mult, prea mult! Priviţi! Un inel cu rubine şi diamante! (Îşi pune inelul pe deget.)
Toţi: Vai, dar ce frumos este! Etc.
Lucette: (aşezându-se şi citind eticheta de pe fundul cutituţei) Oo, şi e de la bijuteriiile Bechambes!
Sunt din ce în ce mai uluită!
De Chenneviette: (privind pe deasupra mesei) Cum, şi acest Bouzin a trimis inelul?!
Bois-d’Enghien: Păi înseamnă că e putred de bogat!
Lucette: La naiba! Când îl vezi, n-ai zice. Nu dai doi bani pe el, după cum arată.
De Chenneviette: Mă rog! Arată el cum arată, dar e clar că-i foarte bogat de-şi permite să
facă asemenea cadouri.
De Fontanet: Ba, aş merge mai departe şi aş spune: bogat şi îndrăgostit.
Lucette: (râzând) Credeţi?
Bois-d’Enghien: (Care a venit şi el în partea dreaptă a mesei, aparte.) Ia te uită ce ocazie! Păi, dacă
i l-aş putea vârî pe gât Lucettei pe acest Bouzin, ar uşura despărţirea mea de ea. Pe timpul
aparteului lui Bois-d’Enghien, Fontanet s-a dus către şemineu.
Lucette: Bine, dar cântecul ăsta.. poate găsim un mijloc să-l aranjăm, să-l îmbunătăţim..
poate cu un colaborator care l-ar reface, de exemplu...
Bois-d’Enghien: (care s-a reaşezat pe canapea) Da, un aranjor de texte din aceia...
De Fontanet: (Trăgând după el pernuţa sau taburetul din faţa şemineului, pe care se aşezase iniţial.)
Staţi aşa! Cred că mi-a venit o idee. De ce n-am face din cântecel unul satiric? Sau poate
politic, de exemplu.
Lucette: (aşezată în dreapta mesei) Da, are dreptate.
De Chenneviette: (aşezat în stânga mesei) Adică cum?
Lucette: (lui Chenneviette) Păi, stai, că vedem imediat.
De Fontanet: Păi, e simplu. În loc de „Eu înţep cu ace, tare!”, o să spunem „Eu scot ace din
fiecare!”, şi uite că devine de actualitate.
Toţi: (schimbă între ei privire de aprobare) Păi da, sigur etc.
De Fontanet: (Cu importanţa pe care i-o conferă succesul,) Vedeţi dumneavoastră, acest bărbat
care „Înţeapă cu ace, tare!”/ Pe doamne-n pernuţa dintre picioare”, nu e prea delicat spus, nu
e ce trebuie. În timp ce, un deputat, de pildă, care „Scoate ace din fiecare”, măcar, cel puţin...
Bois-d’Enghien: (ironic) ... face operă de caritate.
Lucette: Excelentă idee! Trebuie să-i propunem chestia asta! (Se ridică.)
De Fontanet: (Se ridică şi el, în timp ce Lucette îi ia pernuţa sau taburetul şi-l pune la loc în faţa
şemineului.) Oh, mie ideile nu-mi lipsesc. Doar atunci când trebuie să le pun în practică...

Bois-d’Enghien: (care s-a ridicat şi el, oftând) Ca mai toată lumea. Practica ne omoară pe toţi...
De Fontanet: Am încercat şi eu o dată să compun o melodie, un fel de cântecel. (Lui Bois-
d’Enghien, aproape suflându-i în faţă.) Îmi amintesc că se chema „Ah! Pfu!”.
Bois-d’Enghien: (Care a primit direct în faţă răsuflarea lui Fontanet, are un recul al capului pe care-l
disimulează imediat sub forma unui surâs de complezenţă. Apoi, aparte, mergând spre dreapta.): Phu! Ce

obicei au ăştia care put de a-ţi vorbi drept în nas!

Lucette: (lui Fontanet) Şi aţi ajuns să-l terminaţi?
De Fontanet: (cu modestie) Ei, da, în felul meu.
Bois-d’Enghien: (ironic) Păi, sunt convins. Toată lumea râde.
De Fontanet: (Care nu a prea înţeles ironia, dar râde la rându-i.) Ha! Ce? De ce râdeţi? Am zis
ceva care...?
Lucette: (Râzând, arătându-l pe Fernand aşezat pe canapea.) A, nu, nu, Fernand nu vorbeşte serios.
De Fontanet: (Privindu-l pe Bois-d’Enghien care râde în continuare, dar îi face semne să nu-l ia în
serios.) Ah, da, asta e... El e cel care... Dar ce oi fi spus? Ei, mă rog, eu n-am nicio vină...

Lucette: (râsul îi întretaie cuvintele) Dar v-am spus, nu-l luaţi în seamă. Nu merită. (Vrea să
schimbe subiectul, deşi râde în continuare.) Uite, hai să vorbim despre lucruri serioase. Vă vedem

în seara aceasta la concert?

De Fontanet: Ah, nu, în seara asta mi-e imposibil. Sunt invitat undeva.
Lucette: (râzând în continuare) De altfel, nu ştiu de ce v-am întrebat. Nu cânt în seara asta, e
ziua mea liberă.
De Fontanet: Ah, e mai bine aşa. Eu, de pildă, sunt invitat la una din vechile mele prietene,
baroana Duverger.
Bois-d’Enghien: (Care râdea, se opreşte brusc, se schimbă la faţă, se ridică şi vorbeşte aparte.) Hait!
La viitoarea mea soacră!
De Fontanet: Dă o serată cu ocazia măritişului fiicei sale cu domnul... O clipă, că mi-a zis
numele...
Bois-d’Enghien: (nervos) La naiba!
De Fontanet (căutând să-şi amintească): Domnul... Domnul...
Bois-d’Enghien (mergând între el şi Lucette): Lasă, lasă, nu te mai chinui, nu contează.
De Fontanet: Ba nu, ba nu, e un nume care parcă seamănă cu al dumneavoastră.
Bois-d’Enghien: Nu, nu, nu se poate. Nu mai există nume ca al meu.
Lucette: Dar ce ai, dragul meu, te văd foarte agitat?
Bois-d’Enghien: Dar nu sunt deloc agitat, numai că ştiu ce vrea să spună. Păi, toţi zic la fel:
e un nume care începe cu litera Q...
De Fontanet: (brusc însufleţit) Da, asta e! Începe cu litera Q.
Bois-d’Enghien: ... Duval!
De Fontanet: Nici vorbă!
Bois-d’Enghien: Dar ce naiba ne interesează pe noi numele individului, din moment ce nu-l
cunoaştem? Se aude soneria de la intrare.
De Chenneviette: La urma urmei, are dreptate.
Bois-d’Enghien: Aşa că nu mai căutaţi să vă amintiţi.

Scena XI
Aceiaşi, Firmin, apoi Bouzin

Lucette: (Lui Firmin care a intrat şi caută ceva prin salon.) Ce se întâmplă, Firmin?
Firmin: (cu o bonomie falsă, dispreţuitoare) Ah, nimic, doamnă, e tot domnul acela... mă rog,
Bouzin, care spune că şi-a uitat umbrela prin salon.
Toţi: Bouzin!
Lucette: (Care se însufleţeşte brusc şi se duce înspre Firmin.) Păi, pofteşte-l încoace, Firmin!
Firmin: (uluit) Să-l aduc în salon?! Bois-d’Enghien se duce înspre canapea, iar Fontanet în partea
stângă a scenei.
Lucette: (Care s-a dus până aproape de uşa vestibulului.) Dar vă rog să intraţi, domnule Bouzin! (Îl
introduce în salon.) Domnule Bouzin, daţi-mi voie să vi-i prezint pe amicii mei.

Bois-d’Enghien, De Fontanet, De Chenneviette: (Făcând cunoştinţă cu acesta.) Ah, domnul

Bouzin, el în persoană etc. Firmin iese.
Bouzin: (Extrem de uluit şi de jenat de primirea care i se face, îi salută pe fiecare.) Domnilor, Doamnă,
îmi cer iertare, m-am întors pentru că am uitat...
Lucette : (foarte amabilă) Dar vă rog să vă aşezaţi, domnule Bouzin! (Îi coboară unul din scaunele
care erau pe masă.)
Toţi: (acelaşi joc) Dar, vă rugăm să vă aşezaţi, domnule Bouzin!
Fiecare îi aduce câte un scaun; Bois-d’Enghien pe cel de lângă canapea, pe care-l pune alături de scaunul
coborât de Lucette; Fontanet îi aduce scaunul din dreapta mesei, iar Chenneviette pe cel din stânga mesei,
ceea ce formează un şir de scaune lângă Bouzin.
Bouzin: (Aşezându-se la început cu jumătate de şezut pe un scaun, cu jumătate pe un altul, apoi pe cel
arătat de Lucette.) Ah, domnilor, cum să zic...

Lucette: (Se aşează alături de el, la dreapta. Fontanet se aşează în dreapta Lucettei, iar Bois-d’Enghien la
stânga lui Bouzin. Chenneviette se aşează pe colţul mesei.) Iar acum trebuie să vă dojenesc un pic. De

ce mi-aţi adus aşa textul dumneavoastră?

Bouzin: (cu un rictus amar) Păi, aşa cum? Valetul mi-a spus că l-aţi taxat drept o porcărie.
Lucette: (aproape ţipând) Porcărie, cântecul dumneavoastră?! Valetul n-a înţeles bine
cuvintele mele.
Toţi: Nu le-a înţeles! Nu le-a înţeles!
Bouzin: (a cărui faţă începe să se lumineze) A, deci aşa... Nu le-a înţeles... Eu credeam că...
Lucette: Ah, dar mai întâi trebuie să vă mulţumesc pentru splendidul dumneavoastră buchet
de flori.
Bouzin: (cu emfază) Ei... Un fleac... Să nu mai vorbim de asta.
Lucette: Cum să nu vorbim?! Ah, înţeleg, mulţumesc, sunteţi foarte galant.
Toţi: Adevărat. E foarte galant.
Lucette: (arătându-i brusc mâna cu inelul) Şi inelul? Aţi văzut ce inel am?
Bouzin: (care nu înţelege despre ce este vorba) Inelul?! Ah, da, sigur, inelul...
Toţi: Inelul e superb! Da, e superb!
Lucette: (cochetă) După cum vedeţi, mi l-am pus pe deget.
Bouzin: (la fel de confuz) Ah, da, sigur, inelul e... (Aparte.) Ce-i tot dă înainte cu inelul ei?
Lucette: Îndeosebi rubinul e adorabil.
Bouzin: Rubinul?! A, ăsta... da, sigur... (O secundă de tăcere.) Oh, la, la, şi când te gândeşti ce
scumpe sunt chestiile astea! Toţi ceilalţi se privesc uluiţi, neştiind ce să spună.
Lucette: (şi ea un pic deconcertată) Da, da, însă eu am ştiut să-l apreciez.
Bouzin: Păi, da, chiar dacă nu pare, dar un inel ca ăsta face mai mult de şapte mii de franci.
De Chenneviette: (ducându-se în spatele mesei) Şapte mii de franci!
Lucette: (lui Chenneviette) Face, face, nu te mira aşa. Chenneviette se duce înspre canapea.
Bouzin: Cu banii ăştia trăieşte o familie doi ani de zile. Ei bine, când cineva dă şapte mii de
franci pentru aşa ceva, înseamnă că... vă daţi seama... Stare generală de uluială şi confuzie.
Bois-d’Enghien: (Îl priveşte pe Bouzin cu o mină care ar vrea să spună: „Dar cine naiba mai e şi
individul ăsta?” Apoi îi şopteşte lui Chenneviette.) Drept să spun găsesc că e de prost gust maniera

în care procedează.
De Chenneviette: (tot în şoaptă) Individul e infect! De Chenneviette se îndreaptă spre fundal, Bois-
d’Enghien se ridică şi pune scaunul pe care l-a adus la locul lui, lângă canapea.
Lucette: (dorind să fie totuşi amabilă) În orice caz, darul dovedeşte generozitatea donatorului.
Bouzin: Ah, da, desigur. (Aparte.) Şi imbecilitatea. (Cu voce tare.) Păi, ca să revenim la
cântecul meu...
Lucette: Ah, da, uite...
De Fontanet (se ridică şi apropie scaunul de masă): Ei bine, diva mea iubită, văd că aveţi de
lucru. O să vă las.
Lucette: (ridicându-se şi ea) Ah, vreţi să plecaţi? Daţi-mi voie să vă însoţesc. (Pune la loc scaunul
pe masă.)
De Fontanet: Vă rog, nu trebuie să vă osteniţi.
Lucette: (însoţindu-l pe Fontanet) Vai de mine, dar nu-i nicio osteneală. (Lui Chenneviette.) Vino
şi tu cu mine, cu ocazia asta am să-ţi dau pe loc ce mi-ai cerut pentru copil.
De Chenneviette: Ah, foarte bine. Bouzin, fără să se ridice, a urmărit toate aceste dialoguri,
răsucindu-se încet cu scaunul, astfel că acum e cu spatele la spectatori.
Lucette: Îmi permiteţi, domnule Bouzin, să-i conduc pe aceşti domni? Voi fi numai a
dumneavoastră cât se poate de repede. Iese toată lumea, cu excepţia lui Bois-d’Enghien şi a lui
Bouzin.

Scena XII
Bois-d’Enghien, Bouzin
Bois-d’Enghien: (Care i-a privit pe ceilalţi plecând şi traversând salonul, se întoarce brusc spre Bouzin
care s-a ridicat şi şi-a dus scaunul în stânga mesei.) Ei, păi ce mai e de spus? Văd că sunteţi

îndrăgostit de Lucette.
Bouzin: Eu?!
Bois-d’Enghien: Da, da. Nu e nevoie să vă ascundeţi, văd că sunteţi îndrăgostit. Nu vă sfiiţi.
Curaj, acum e momentul, atacaţi!
Bouzin: (uluit, confuz) Poftim?! Ce?!
Bois-d’Enghien: Dacă vă dovediţi bărbăţia, Lucette poate fi a dvs..
Bouzin: A mea?!... Bine, dar vă asigur...
Bois-d’Enghien: (cu însufleţire) Sst! Iat-o că vine! Nu mai suflaţi niciun cuvânt acum. Veţi
trece la atac mâine. (Se reîntoarce în partea dreaptă a scenei, fluierând uşor, cu mâinile în buzunare,
arborând o mină detaşată.)

Bouzin: (aparte) A naibii treabă, de ce vrea ăsta ca eu să fiu îndrăgostit de Lucette Gautier?

Scena XIII
Aceiaşi, Lucette

Lucette: (lui Bouzin) Îmi cer scuze că v-am lăsat singur.

Bouzin: Ah, nu face nimic. (Aparte.) Al naibii să fiu dacă sunt vreun pic îndrăgostit de ea.
Lucette: (aşezându-se în dreapta mesei): Acum putem vorbi fără să fim deranjaţi.
Bouzin: (aşezându-se în faţa mesei, cu faţa la public) Sigur, să vorbim.
Lucette: Păi, uitaţi, cântecul dvs. e fermecător, dar ce spun eu, e de-a dreptul adorabil.
Bouzin: Ah, sunteţi cât se poate de amabilă. (Aparte, aplecându-se să-şi pună pălăria sub masă.) Şi
individul ăla care a înţeles că-i o porcărie. E un mare bou.
Lucette: Dar, după cum ştiţi, se spune că mai binele e duşmanul binelui... adică, vreau să zic,
textul dumneavoastră e fermecător, dar, cum să mă exprim eu?... îi lipseşte un pic de
carcater.
Bouzin: (protestând) Ah, totuşi...
Lucette: Nu, nu e ce credeţi. Uitaţi, o să vă vorbesc deschis. Textul e foarte spiritual, dar
lucrul acesta nu spune nimic.
Bouzin (confuz): Aha! Cum adică?
Lucette: (Lui Bois-d’Enghien care, din discreţie, stă deoparte, sprijinit de şemineu.) Nu-i aşa, cheri?
Bois-d’Enghien: Ah, da, sigur. (Vine şi se aşează în stânga mesei.) Eu, dacă-mi permiteţi o
părere, ceea ce i-aş reproşa e forma.
Lucette: Ah, da, sigur, forma e un pic defectuoasă, dar putem să ştergem cu buretele treaba
asta.
Bois-d’Enghien: Şi apoi, cum să zic... nu prea are haz, e un pic prea serios.
Lucette: Da... uitaţi, e un pic de adevăr în ce spune. Se simte din prima că e textul unui om
de spirit, dar rămâne doar textul unui om de spirit...
Bois-d’Enghien: ...care pare a fi scris de un alt om de spirit.
Lucette: Asta-i!
Bouzin: (scuturând din cap să-şi revină) Curios lucru. (După două secunde.) Ei bine, în afară de
asta, vă place, nu?
Bois-d’Enghien şi Lucette: O, da, foarte mult!
Lucette: Ne place foarte tare. (Schimbare de ton.) Uitaţi ce ne-am gândit noi... Aveţi cumva
textul la dvs?
Bouzin: Ah, din păcate l-am lăsat acasă.
Lucette: Oh, mare păcat!
Bouzin: Dar nu e o problemă, stau pe strada Doamnelor, e la doi paşi de aici, pot trage o
fugă... (Se ridică.)
Lucette: (se ridică şi ea) Păi, dacă nu vă deranjează... Aşa o să putem lucra cu eficienţă.
Bouzin: Da, cum să nu. Lucrăm cum doriţi dvs. Eu, să ştiţi, compun foarte uşor.
Bois-d’Enghien: I-auzi!
Bouzin: Păi, vă fac un cântecel de genul ăsta din prima.
Bois-d’Enghien: (ridicându-se) Nu-mi spuneţi! (Aparte.) E mişto să compui o porcărie ca asta
din prima.
Bouzin: (îndreptându-se spre fundal, aproape de uşă) Păi, plec şi revin degrabă.
Lucette: (care l-a urmat, arătându-i umbrela) Să nu o uitaţi iar.
Bouzin: Ah, că mare dreptate aveţi. Mulţumesc. Îşi ia umbrela din spatele pianului şi iese, însoţit
de Lucette.

Scena XIV
Bois-d’Enghien, apoi Lucette

Bois-d’Enghien: (mergând spre dreapta scenei) Ei, se pare că am pregătit terenul cu idiotul ăla
de Bouzin. Nu trebuie să mai tergiversez lucrurile. În seara asta semnez contractul nupţial,
trebuie să rup imediat relaţia cu Lucette.
Lucette: (vorbeşte din culise) Da, da, cred că va fi minunat. Grăbiţi-vă să reveniţi.
Bois-d’Enghien: (aşezându-se într-un colţ pe canapea) Vine. Naiba să mă ia dacă ştiu cum să-i
spun.
Lucette: (vine în spatele canapelei şi-l îmbrăţişează pe Bois-d’Enghien) Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Te ador.
Lucette: Ah, iubitule... (Vine şi se aşează în stânga lui Bois-d’Enghien.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Nu, nu aşa trebuie să procedez!
Lucette: (aşezată acum în stânga lui, pe canapea) Cât de fericită sunt să te revăd. Nici nu mi-a
venit să cred. Rău mic ce eşti! De-ai şti ce palpitaţii mi-ai produs. Am crezut că s-a terminat
totul între noi.
Bois-d’Enghien: (protestând ipocrit) Ah, cum aşa, „terminat”?
Lucette: (cu pasiune) În sfârşit, eşti al meu! Zi-mi că eşti al meu!
Bois-d’Enghien: (cu bunăvoinţă) Sunt al tău.
Lucette: (privindu-l în ochi) Spune-mi că iubirea noastră n-o să se sfârşească niciodată!
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc) Niciodată.
Lucette: (într-un elan de pasiune, punându-şi capul pe pieptul lui) Ah, iubiţelul meu adorat!
Bois-d’Enghien: Ah, Lulu a mea! Lucette se întinde de-a binelea peste el, ceea ce-l face pe Bois-
d’Enghien să adopte o poziţie destul de incomodă.

Bois-d’Enghien: (aparte) Am început cu stângul. Nu merge aşa.

Lucette: (în aceeaşi poziţie deasupra lui, languroasă) Vezi tu cât de bine mă simt în braţele tale!
Bois-d’Enghien: (aparte) Ah, da, dar eu nu prea.
Lucette: (acelaşi joc) Aş vrea să rămân aşa douăzeci de ani. Dar tu?
Bois-d’Enghien: Ştii, cum să-ţi spun, douăzeci de ani e cam mult.
Lucette: Eu o să te alint „Iubiţelul meu”, tu ai să-mi spui „Lulu a mea” şi uite-aşa o să curgă
viaţa noastră.
Bois-d’Enghien: (aparte) Daa, al naibii de ofertant!
Lucette: (Ridicându-se de pe el, ceea ce-i permite lui Bois-d’Enghien să nu mai stea într-o poziţie
incomodă.) Din nefericire, e vis cam imposibil. (Se ridică, înconjoară canapeaua, apoi cu pasiune,

către Bois-d’Enghien) Mă iubeşti?

Bois-d’Enghien: Te ador!
Lucette: Ah, iubitule... (Se aşează iar pe canapea lângă el.)
Bois-d’Enghien: (aparte) La naiba, am început cu stângul.
Lucette: (Se ridică iarăşi în picioare şi merge cam spre mijlocul scenei, cu o figură plină de subînţeles.)
Atunci, iubitule... vii să mă îmbraci?
Bois-d’Enghien: (ca un copil bosumflat) Nu! Nu încă...
Lucette: Dar ce ai?
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc) Nimic!
Lucette: Ba da! Ai o moacă foarte tristă.
Bois-d’Enghien: (ridicându-se şi făcându-şi curaj) Ei bine, da! Dacă vrei să ştii, cred că această
situaţie nu mai poate dura multă vreme.
Lucette: Păi, care situaţie?
Bois-d’Enghien: Situaţia... adică relaţia noastră. (Aparte.) Ah, ce-am spus, ce-am spus! (Cu
voce tare.) Şi, fiindcă odată şi odată trebuia să ajungem aici, na, uite, mi-am făcut curaj şi îţi

zic: Lucette, trebuie să ne despărţim!

Lucette: (nu mai are aer) Cee?!
Bois-d’Enghien: Trebuie! (Aparte.) Aoleu! Am spus-o!
Lucette: (îi trece un gând prin minte) Dumnezeule! Să nu-mi spui... Te însori!
Bois-d’Enghien: (ipocrit) Cine, eu?! Oh, la, la! Dar ce spui acolo....?
Lucette: Păi atunci de ce? De ce să ne despărţim?
Bois-d’Enghien: Păi din cauza stării mele materiale actuale... Neputând să-ţi ofer
echivalentul situaţiei pe care o meriţi, am zis că...
Lucette: Aa, asta era? Doar pentru atât?! (Lucette începe să râdă şi aproape că se prăvale peste el,
sprijinită cu ambele mâini de umerii lui Bois-d’Enghien.) Ah, cât de prostuţ poţi să fii!

Bois-d’Enghien: Pardon?!
Lucette: (cu tandreţe, strângându-l în braţe)Dar nu sunt eu oare fericită aşa?
Bois-d’Enghien: Sigur... dar demnitatea mea? Ai?
Lucette: Ei, s-o lăsăm în pace pe demnitatea ta! Pentru tine e suficient să ştii că te iubesc.
(Smulgându-se din îmbrăţişare şi venind mai înspre stânga, cu un suspin pasional.) Da, da, te iubesc!

Bois-d’Enghien: (aparte) Începe să meargă! Hai că ţine!

Lucette: (Întorcându-se la el şi strângându-l în braţe ca şi cum ar urma să-l piardă.) Vezi tu, numai
gândul că ai putea într-o zi să te însori cu alta mă... Ah, spune-mi că nu o să te însori
niciodată! Niciodată!
Bois-d’Enghien: Cine, eu?! Ah, păi...
Lucette: (cu recunoştinţă) Îţi mulţumesc! (Detaşându-se de el.) Ah, dacă s-ar întâmpla totuşi, ştiu
ce am de făcut!
Bois-d’Enghien: Ce?
Lucette: Nu voi agoniza. Un glonte în cap şi gata!
Bois-d’Enghien: (cu ochii holbaţi) În capul cui?
Lucette: Al meu, bineînţeles!
Bois-d’Enghien: (răsuflând uşurat) Ah, bon!
Lucette: (Se apropie de masă înşfăcând nervoasă ziarul Figaro lăsat de baroana Duverger.) Oh, dar nu
de sinucidere mi-e teamă, ci de faptul că o să aflu vreodată sau o să citesc în vreun ziar că...
(Chiar arată spre ziarul pe care-l ţine în mână.)
Bois-d’Enghien: (aparte, îngrozit, înlemnit) La naiba! Un Figaro! Alt Figaro!
Lucette: Ei, dar parcă am înnebunit. Fiindcă nu e cazul să te însori cu alta, la ce bun să-mi
fac griji? (Aruncă ziarul înapoi pe masă şi merge spre stânga.)
Bois-d’Enghien: (Repezindu-se la ziar, îl ia şi-l îndeasă între veston şi jiletcă. Aparte.) Mamă, prin ce
spaime am trecut!...
Lucette: (Se reîntoarce la alintături, Bois-d’Enghien râde cam mânzeşte, doar ca să se arate sigur pe sine.
Lucette năvăleşte iar peste el, aruncându-i-se în braţe) Mă iubeşti?

Bois-d’Enghien: Te ador!
Lucette: Ah, iubitule!
Bois-d’Enghien: (aparte) Nu, n-o să pot niciodată să-i spun despre căsătoria mea... Nu, n-o să
pot... (Se desprinde din braţele Lucettei şi se lasă pe canapea, descurajat.)

Scena XV
Aceiaşi, Chenneviette

De Chenneviette: (venind din spate şi lipind un plic. Lucettei) Deci aşa, am pus banii înăuntru şi o
trimit recomandată. Spune-mi, ai cumva un timbru de patruzeci de cenţi?
Lucette: (mergând spre camera ei) Da, în cameră, aşteaptă un pic...
De Chenneviette: Poftim, uite patruzeci de cenţi.
Lucette: (fată bună) Lasă, n-am nevoie de cei patruzeci de cenţi ai tăi.
De Chenneviette: (vexat) Păi, nici eu. Nu e nevoie să-mi faci cadou gologanii de timbru.
Lucette: Bine, cum doreşti... (Îi ia banii şi intră în camera ei.)
De Chenneviette: E curios lucru, nu crezi? Femeile se leagă de tot felul de fleacuri.
Bois-d’Enghien:(preocupat, absent) Mda, mda...
De Chenneviette: Dar ce aveţi? Păreţi îngrijorat.
Bois-d’Enghien: Ah, dragul meu! Nu îngrijorat, ci disperat! (De Chenneviette merge spre el.)
Uitaţi, doar dvs puteţi să mă salvaţi. E o situaţie pe care nu ştiu cum să i-o spun Lucettei...
Dar dvs pot să vă spun, pentru că sunteţi... aţi fost, mă rog, aproape soţul ei. Trebuie neapărat
să o părăsesc şi ea să mă lase în pace!
De Chenneviette: (ca unul picat din cer) Adică... staţi... ce-mi povestiţi acum?...
Bois-d’Enghien: Adevărul, dragul meu! Mă însor!
De Chenneviette: Dumneavoastră?
Bois-d’Enghien: Eu. Iar contractul de căsătorie se semnează în seara asta!
De Chenneviette: La naiba ce chestie!
Bois-d’Enghien: (Luându-l de braţ, şi cu tonul cel mai persuasiv cu putinţă.) Uitaţi, la urma urmei
despărţirea e în interesul ei!
De Chenneviette: Păi da, dacă stau să mă gândesc bine, şi dacă ea ar dori, acum ar fi o
ocazie bună ca ea să... Se aude soneria.
Bois-d’Enghien: Ei bine, spuneţi-i, vorbiţi-i, ce naiba! Vorbiţi-i cu seriozitate, căci pe
dumneavoastră o să vă asculte.
De Chenneviette: (nu prea convins) A, păi, mda...

Scena XVI
Aceiaşi, Firmin, apoi Marceline, Generalul şi Antonio, pe urmă Lucette

Firmin: (anunţă) Generalul Irrigua!

De Chenneviette: Ah! Spune-i să intre! (Firmin e pe punctul s-o facă, dar Chenneviette se
răzgândeşte.) Ba nu! Să intre după ce plecăm noi. (Lui Bois-d’Enghien.) Haideţi! Să ieşim pe aici!

Bois-d’Enghien: Păi, de ce?

De Chenneviette: Pentru că... s-ar putea să... să fim în plus!....
Bois-d’Enghien: Adică... ar putea fi ocazia?...
De Chenneviette: Da! E chiar ocazia, da!
Bois-d’Enghien: Păi, atunci s-o întindem! Ies pe una din uşi, ca doi complici.
Marceline: (Intră prin dreapta în momentul în care Firmin se pregăteşte să îl introducă pe general.)
Cine a sunat, Firmin?
Firmin: Generalul Irrigua, domnişoară!
Marceline: Ah, generalul! Lasă-l să intre şi anunţ-o pe soră-mea! (Se duce între pian şi canapea.)
Firmin: Dacă domnul binevoieşte să intre...
Generalul: Bueno! Yo intru! (Intră urmat de Antonio care are în braţe două buchete, unul enorm şi
altul mititel; pe acesta din urmă îl ţine la spate.)
Marceline: (face o reverenţă) Generale!...
Generalul: (o recunoaşte) Ah, madam sora la doamna! Yo sunt mult încântat te revăd!
(Chemându-l pe Firmin.) Păiete! (Firmin nu răspunde, generalul strigă mai tare.) Păiete!.. (adică:

Băiete) Falet (Valet) de cameră!

[Notă: generalul e spaniol şi stâlceşte cuvintele, necunoscând bine limba.]
Firmin: (apare) Pe mine mă strigaţi?
Generalul: Bineînţeles că pe tine, doar nu pe mine? (Aparte.) Que bruto este hombre! (Cu voce
tare.) Haidi, mergi zice la madama stăpână că yo sunt aici!

Firmin: Da, domnule! (Aparte, în vreme ce merge spre camera Lucettei.) Cu generalii ăştia spanioli
e greu s-o scoţi la capăt! (Cu voce tare, zărind-o pe Lucette care iese din camera ei.) Ah, dar iat-o pe
doamna!
Generalul: (Lucettei care se opreşte, intrigată să-l vadă pe general.) Ea! Ah, madam, ziua asta e cea
mai flumoasă din viaţa mia!
Lucette: (cu ochii holbaţi) Pardon, domnule...?
Marceline: (i-l prezintă) E generalul Irrigua, Lucette.
General: (înclinându-se) El în person, madam.
Lucette: Ah, generale, mii de scuze! (Salutându-l pe Antonio, care e în planul doi.) Şi domnul...?
Generalul: E un nimicu. Interpretul mieu.
Lucette: Generale, sunt încântat să vă cunosc.
Generalul: Ah, încântatul este pentru mine, madam. (Lui Antonio.) Antonio... buchetele...
(Antonio îi dă buchetul mare Lucettei, fără a-l arăta pe cel mic.) Permiteţi-mi la mine câteva flori

modice pe care yo vă rog, adică... yo fă ofer la voi!

Lucette: (luând buchetul) Vai, generale!
Generalul: (Luând buchetul cel mic din mâna lui Antonio şi oferindu-i-l Marcelinei.) Şi yo gândit di
asemeni la sor de madam.
Marceline: (luând bucheţelul) Pentru mine?! O, vai, generale, sunteţi....
Generalul: (Marcelinei) E mai micuţ decât celălalt... dar e mai portativ. (Generalul a vrut să
spună că e mai uşor de purtat, probabil.) (Lui Antonio.) Antonio, aşteapt la dispoziţia mia în
festibul!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Lucette: E foarte drăguţ din partea dumneavoastră... Mai ales că ador florile.
Generalul: (galant) Oh, madam, lăsaţi...
Marceline: (Respirând parfumul buchetului ei şi, fandosindu-se, către general.) Şi eu ador florile...
ah...
Lucette: (A desfăcut folia care înfăşura buchetul şi merge mai înspre planul doi.) Nu-i aşa, Marceline,
că sunt frumoase florile?
Generalul: Sunt subiectele pe care yo le pun la picioare.
Lucette: (râzând) Subiectele?!
Generalul: Bueno... asta, obiectele care... adică sunt trandafirele care yo le pun la picioarele
reginei trandafirelor!
Lucette şi Marceline (fandosindu-se): Ah! Oh! Vai!
Generalul: (mulţumit de sine) Am zis o forbă de duh!
Lucette: Sunteţi foarte galant, generale!
Generalul: Ei, face şi yo ce poate.
Marceline: (aparte) Măcar trebuia să ne prevină că vorbeşte în aşa hal.
Lucette: (Marcelinei) Marceline, n-ai vrea să ne laşi o clipă singuri?
Marceline: Eu?!
Generalul: (imperativ, cu un gest de mare senior) Lasă la noi singuri... asta, sor’!
Marceline: Ha?!
Generalul: (Politicos, dar cu un ton ce nu admite replică.) Adică plecaţi... donşoară! (Trece printre
cele două în spatele Lucettei.)
Marceline: Ah, da?! (Aparte.) Dar e sălbatic bine! (Iese prin dreapta. Lucette aranjează buchetul în
vaza de pe consolă. General s-a dus lângă canapea şi aşteaptă ca Marceline să iasă de tot. )
Generalul: (Pe neaşteptate, Lucettei, care revenise în dreapta mesei.) Tumneafoastră! Tumneafostră
sunteţi cea de care yo...yo... căci sunteţi hunică! (unică)
Lucette: (aşezându-se în dreapta mesei) Vai, generale, dar aşezaţi-vă, vă rog!
Generalul:(pasional) Yo nu poate!
Lucette (mirată): Nu puteţi?! Dar ce-aţi păţit?
Generalul: (tot pasional) Yo nu poate! Yo sunt prea emuţionat! Ah, când yo primit acea
scrisoare de la voi! Acea scrisoare care îmi acorda graţia de... de... una întrevedere, ah, pentru
numele lui Tumnezeu, ah! Caramba! Caramba!... (Ne mai găsind cuvinte să exprime ce simte.) Que
yo nu poţi zice, nu poţi exprima.
Lucette: Dar ce aveţi? Păreţi foarte emoţionat.
Generalul: Da, yo sunt! Porqué yo vă iubeşte, Lucette, şi yo văd că yo sunt aici cu... oh, pe
toţi Tumnezeii... cu acea hunică (unică)... (Dintr-o dată, hotărât.) Locetta!
Lucette: (se ridică brusc şi trece în stânga mesei) Atenţie, generale, că treceţi pe un teren minat!
Generalul:(avansând un pic spre dreapta) Ah, yo n-are teamă de pericol! În ţara mea yo eram
ministru de război!
Lucette (trecând prin faţa mesei) Dumneavoastră?!
Generalul: (se înclină) Eu însumi!
Lucette: Ah, generale, dar ce onoare... Un ministru de război!
Generalul: (rectificând) Es! Es!
Lucette: (nu înţelege) Ce „Es”?
Generalul: Es-ministru. Yo nu mai sunt acum.
Lucette: Aa, ex, adică fost. Dar ce sunteţi atunci?
Generalul: Yo sunt condamnat la muerte.
Lucette: (un pas în spate) Cum aşa?!
Generalul: (face un gest pentru a o linişti) Ei, da. Porqué yo venit în Franţa pentru cumpărat la
mieu guvern doi cuirasat, trei crucişător şi cinci torpilor.
Lucette: (nevăzând care-i legătura) Bine, şi?
Generalul: Bueno! Yo le-am pierdut la paccara (jocul de Baccara).
Lucette: Le-aţi pierdut la cărţi?! La baccara?! (Cu reproş.) Păi şi cum aţi făcut?
Generalul: (cu cea mai mare şi naivă inconştienţă) Yo nu avut şansă. Uite: la paccara era mereu la
fel; când yo avut opt, el avut nouă; porqué din care motif yo pierdut multe parale.
Lucette: (aşezându-se în dreapta mesei) Păi e rău de tot, generale!
Generalul: (pe un ton degajat) Basta! E nimicuţ asta pentru mine. Yo rămas cu multă avere ca
yo să pună la dispoziţie la tumneafoastră.
Lucette: Să puneţi averea la dispoziţia mea?!
General: (făcând-o pe-a generosul) Toată avere!
Lucette: Dar de ce, mă rog?
Generalul: (cu pasiune) Mă rog, pentru ca yo poate să vă iubească... pentru că yo vă iubeşte,
Lucette! Inima mea e prea mic pentru a spune tot dragoste a mia. Prin farmec ăsta al vostru,
m-aţi prins... m-aţi... m-aţi, cum se spune? (Schimbare de ton.) Pardon. Un momento! (Merge
spre fundal.)
Lucette: (aparte) Dar unde se duce?!
Generalul: (deschide uşa şi strigă) Antonio!
Antonio: (apare în uşa vestibulului) Da, Ceneral al mieu!
Generalul: (în spaniolă) Como se dice „subyuar” en frances?
Antonio: „Subjuga”, Cenerale!
Generalul: (Îi face semn cu mâna că se poate reîntoarce în vestibul.) Bueno! Gracis, Antonio!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Generalul: (Lucettei, cu glas pasional) M-aţi sujugat (subjugat) cu farmec al vostru! Aşa că tot
ce este al mieu este şi al vostru. Viaţa mia, banii miei, până la ultim dolar, până la mizeria pe
care yo o voi iubi încă, pentru că vine de la tumneavoastră?
Lucette: (total nedumerită) Ce vine de la mine? Mizeria?! Cred că nu ştiţi ce spuneţi. Sau ce-i
aia.
Generalul: (venind spre dreapta) Oh, pardon! Yo ştiu. Yo nu fost întotdeauna bogat. Înainte ca
yo să fie în armeţi (armată)... ca Ceneral, yo nu aveai bani, pentru că yo erai profesor modic
şi ca să trăieşti yo trebuia mers printre familii ca să dai lecţii de franceză.
Lucette: (abia reţinându-şi râsul) De franceză?! Deci vorbiţi franceza!?
Generalul: (cu naivitate) Yo vrea să spună la voi: în ţeara mea, yo o forbeam bine; aici, yo nu
ştie porqué, o forbeşte rău.
Lucette: (râde) Ah, asta era! Vă rog, aşezaţi-vă!
Generalul: Yo nu puteam! În faţa foastră yo nu puteam sta decât în cenunchi. (Îngenunchează
în faţa ei.) Tumneafoastră sunteţi divinitatea în faţa căreia incenunchez... ca un sfânt pe care-l

ador...
Lucette: Vai, generale!
Generalul: Unde este camera tumneafoastră?
Lucette: (interzisă) Pardon!?!
Generalul: (cu pasiune) Yo întreabă: unde este camera tumneafoastră?
Lucette: Dar, generale, ce tot spuneţi acolo?
Generalul: E amorul care forbeşte prin gura mia, porqué acolo yo doreşte să trăieşte! Porqué
camera frumuseţii pe care yo o iubeşte este ca... ca... (Se ridică.) Pardon, momento!
Lucette: (aparte, maliţioasă) Ei nu, că-i prea de tot!
Generalul: (a deschis uşa din fundal) Antonio!
Antonio: (ca şi data trecută) Cenerale!
Generalul: Como se dice „tabernaculo” en frances?
Antonio: Bueno! „Tabernacol”, Ceneral!
Generalul: Bueno! Gracias, Antonio!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Generalul: (Traversează milităreşte salonul şi se pune iarăşi la picioarele Lucettei, ca mai înainte, apoi
în această poziţie exclamă pasional.) Camera iubitei este ca taberlac, acolo unde religie ţine

statuie zeiţă pe care adoră.

Lucette: (Punându-şi mâna dreaptă cu inelul peste mâna stângă a generalului.) Ah, generale, ştiţi să
compensaţi totul printr-o galanterie.
Generalul: (Care priveşte inelul de pe degetul Lucettei.) Întotdeauna! (Se ridică.) Ca compensaţie
că yo văd că voi aveţi la deget un inel.
Lucette: (ridicându-se de pe scaun, cu detaşare) Un inel?! Ah, da... Sigur, sigur...
Generalul: E frumos inel, nu găsiţi?
Lucette: (acelaşi joc, mergând un pic spre stânga) Bah! E o tinichea!
Generalul: (neînţelegând) Un tinichia?! Ce-i aia un tinichia?
Lucette: Mă rog, un flecuşteţ.
Generalul: (tot nepricepând termenul) O flecuştiţ?! Ah, da... da... (Schimbând tonul.) Pardon, un
momento. (Merge spre fundal şi-l strigă pe Antonio.)
Antonio: (ca şi mai înainte) Ceneral?
Generalul: Que cosa significa „o flecuştiţ” en espagnol?
Antonio: O flecuştiţ? Ce e „o flecuştiţ”?
Lucette: (fără să se mişte din locul în care se afla) Nu, dragă, îi spuneam generalului că e o
bagatelă.
Antonio: (înţelegând) Aaa, „o bagatelă”! (Traducând.) La senora dice a usted que es... poca
cosa!
Generalul: (Ca şi cum nu ar fi auzit cuvântul „poca cosa” [un fleac, mai nimic]) Ah, da, da... o
flecuştiţ, da, da... (Lui Antonio, făcându-i semn să dispară.) Bueno! Bueno! Gracias, Antonio!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Generalul: (venind lângă Lucette, acelaşi joc) O flecuştiţ, da, da...
Lucette: Ţin la el din cauză că e o amintire.
Generalul: (emoţionat) Ah, dar bine face, Lucette!
Lucette: E o amintire de la maică-mea!
Generalul: (bulversat) Ce spune tu acolo?
Lucette: (surprins de ton şi adresare) Generale!?
Generalul: Inel ăsta! Yo sono cel care l-a trimis as dimineaţă într-o buchetă cu flori.
Lucette: (surprinsă) Dumneavoastră?!
Generalul: Chiar yo!
Lucette: (mergând spre dreapta) Hopa, să fie el? Dumneavoastră?! El?!
Generalul: (venind după ea) Bueno, dacă vă spui!
Lucette: (aparte) Ah, nu, că-i tare asta! Şi atunci Bouzin?... Adică a avut el îndrăzneala să...
Ah, nu, e prea de tot! Dar ce tupeu pe el, cu porcăria lui de cântec, cu tot!...
Generalul: (observându-i agitaţia) Dar ce-a păţit tumneafoastră?
Lucette: Ah, nimic! Nimic!
Generalul: (galant, dar cu ton ironic) Bueno, deci inel ăsta nu fost amintire de la mamana
voastră?
Lucette: Inelul!... Ah, nu, nu, nicidecum... Credeam că vorbiţi de un altul... Oh, acesta, da,
dar nu ştiam că trebuie să vă mulţumesc pentru el chiar dumneavoastră.
Generalul: (modestia întruchipată) Ei, pentru puţin lucru! (Mergând spre stânga, cu un gest de mare
senior.) E o flecuştiţ. (Revenind la ea.) Şi yo mi-am permis să aduc brăţare care merge cu inel. (Îi
oferă o altă cutiuţă de bijuterii pe care o scoate dintr-un buzunar al redingotei sale.)
Lucette: (ia cutituţa) Vai, generale, dar mă copleşiţi! Dar ce-am făcut să merit asemenea
splendori?
Generalul: (cât se poate de firesc) Yo vă iubeşte! Iată!
Lucette: Mă iubiţi? (Cu un suspin.) Ah, generale, de ce-a trebuit să se întâmple lucrul acesta?...
Generalul: (cu o logică de fier beton) Porqué s-a întâmplat.
Lucette: Nu, nu spuneţi asta!
Generalul: (tranşant) Yo o spun răspicat!
Lucette: (înapoindu-i cutiuţa de bijuterii) Atunci, generale, vă rog să luaţi înapoi aceste cadouri
pe care nu am dreptul să le accept!
Generalul: (respingând cutiuţa) Dar porqué? Porqué?
Lucette: Pentru că nu vă pot iubi.
Generalul: (face aproape un salt de uimire) Cum aşa?!
Lucette: Iubesc pe un altul. (Totuşi, fără prea multă afectare, pune cutiuţa în buzunar.)
Generalul: Pe un altul? Tumneavoastră... pe un bărbat?!
Lucette: Normal că pe un bărbat.
Generalul: (plimbându-se înainte şi înapoi) Caramba! Care e acel bărbatu’? Că yo să-l văd... că
yo să-l aflu...
Lucette: Generale, calmaţi-vă!
Generalul: (cu disperare) Ah, şi mi se spusese mie că aveaţi un bărbat amant, unul hrumos...
Lucette: Da, da, frumos!
Generalul: Dar yo nu crezusem că-i adevărat... pentru că yo primisem scrisoare de la voi...
dar văd că esistă, esistă! Ah! Care este el acel bărbat?
Lucette: Generale, dar te rog...
Generalul: (aproape turbat de furie) Ooh!
Lucette: (Sprijinindu-şi cu graţie mâinile pe umerii generalului.) Vă ajunge să ştiţi faptul că dacă aş
fi avut inima liberă, nu aş fi preferat pe nimeni altcineva în afară de dumneavoastră.
Generalul: (tot disperat) Ah, Locetta, îmi daţi palpitaţii la corason!
Lucette: Dar e vina mea oare? Atâta vreme cât îl voi iubi, nu voi putea să iubesc pe nimeni
altcineva.
Generalul: (Luptându-se să se stăpânească, apoi resemnat.) Bueno! Cât vreme vă trebuie pentru
ăst lucru?
Lucette: (pasională) Cât îl voi iubi? Ah, atâta vreme cât va trăi!
Generalul:(lămurit) Bueno! Yo ştie acum ce trebuie să face!
Lucette: Ce să faceţi?
Generalul: (acelaşi joc) Nimic! Numai yo ştie!
Lucette: (aparte, apropiindu-se de masă) Dumnezeule, începe să-mi fie frică!

Scena XVII
Aceiaşi, Bois-d’Enghien, apoi Firmin.
Se aud ciocănituri în uşa sălii de mese.

Lucette: Ce este? Intră!

Bois-d’Enghien: (Întredeschide uşa şi cu o voce prefăcută.) Doamna Gautier este invitată pentru
câteva clipe.
Lucette: (care i-a recunoscut vocea) Ha?! Ah, da, da, imediat. (Aparte.) Imprudentul!
Generalul: (Care a trecut fără zgomot, pisiceşte, pe după canapea, deschide brusc uşa în dosul căreia stă
Bois-d’Enghien.) Ce doreşte tumneafoastră?

Bois-d’Enghien: (Datorită reculului uneia dintre uşile batante a fost nevoit să intre în salon, foarte
amabil, făcând plecăciuni.) Bună ziua, domnule.

Lucette: (aparte) Ah, Dumnezeule, ce încurcătură! (I-l prezintă repede generalului.) Generale, e
domnul Bois-d’Enghien, un camarad.
Generalul: (bănuitor) Aşa!
Bois-d’Enghien: Un camarad, chiar ăsta e cuvântul, un camarad, nimic altceva, să ştiţi. Se
aude soneria.
Generalul: (încă bănuitor) Un camarat... nimic altcefa?
Lucette: Nimic, generale, nimic altceva.
Bois-d’Enghien: Oh, ba chiar mai puţin de nimic.
Generalul: Bueno, atunci dacă e doar un camarat... (Îi strânge mâna şi se plimbă prin salon.)
Firmin: (vine dinspre sala de mese înspre Lucette) Doamnă!
Lucette: Ce e?
Firmin: Este tot doamna care a fost la prânz s-o roage pe Doamna să cânte la o serată. Am
lăsat-o să aştepte în sala de mese.
Lucette: Ah, bine, mă duc... (Firmin iese prin vestibul, lăsând uşa larg deschisă.) Generale, mă
scuzaţi un moment.
Generalul: (se înclină ceremonios) Yo vă rog! (Lucette se duce înspre uşa sălii de mese, generalul se
plimbă prin partea dreaptă a salonului.)
Bois-d’Enghien: (repede şi în şoaptă Lucettei) Eu trebuie să cam plec!
Lucette: Ah, bine, dar aşteaptă doar puţin. E o treabă de cinci minute. Fă conversaţie cu
generalul.
Bois-d’Enghien: De acord, dar repede!
Lucette: Repede, repede! (Intră în sala de mese.)

Scena XVIII
Generalul, Bois-d’Enghien, apoi Lucette şi Baroana Duverger
Trec câteva clipe în care cei doi scot mici exclamaţii, ca în cazul a doi oameni care nu au nimic a-şi spune.

Generalul: (rupe tăcerea) Este foarte ambulatoare mamzela Gautier.

Bois-d’Enghien: „Ambulatoare”?!? Ah, da, e aşa cum spuneţi, generale. Foarte...
Generalul: (se apropie de el) Aşa, voi sunteţi împreună cu Locetta la cabaret, la acelaşi?
Bois-d’Enghien: Cum adică să fiu la...
Generalul: Bueno! Pentru că voi sunteţi camarat, yo întreb dacă sunteţi la acelaşi cafe-
concert.
Bois-d’Enghien: Aha, gata, am priceput. La acelaşi, da, suntem colegi de cabaret. La
acelaşi... (Aparte.) Dumnezeule mare!
Generalul: (cu convingere) Voi sunteţi tenor!
Bois-d’Enghien: Tenor! Exact. Aţi pus punctul pe i. (aparte.) Cât stau pe aici sunt foarte
tenor.
Generalul: Mi-am dat seama rapidamente.
Bois-d’Enghien: Ah, da? Sunteţi fizionomist, probabil! (Fredonând o melodie, ca să mai treacă
vremea.) „Ah, micuţo, când noaptea va coborî pe pământ/ Şi când privighietoarea va cânta din

nou...”
Generalul: (făcând o grimasă, aparte) Oh, oh, cânticel de alea siropoase... Bah!
Bois-d’Enghien: (tuşind) Chî! Chî! Cam multe guturaie anul acesta.
Generalul: (făcându-i semn să se apropie) Şi, ia spune la mine, musiu Bodegă...
Bois-d’Enghien: (rectificând) Pardon, e Bois-d’Enghien!
Generalul: Bueno! Yo spuneam, musiu Bodegă că...
Bois-d’Enghien: (lăsându-l în plata domnului) Mda, mă rog, aşa, ce spuneaţi?
Generalul: (ton confidenţial, luându-l de braţ) Voi... cunoaşteţi bine la mamzela Gautier?
Bois-d’Enghien: (cam înfumurat) Oh, păi cum... sigur!
Generalul: Puteţi să-mi spuneţi atunci... ea pare că are un amant.
Bois-d’Enghien: Pardon?!
Generalul: (retrăgându-şi braţul) Yo ştie! Ea mi-a spus la mine!
Bois-d’Enghien: Au! Păi... (Aparte.) Şi eu care o făceam pe-a prostul, ca el să nu afle!
Generalul: Cică e un bărbat muy hrumos.
Bois-d’Enghien: (scuzându-se) Ah, slavă cerului, vedeţi, eu nu prea sunt aşa de...
Generalul: Da, nici yo nu prea vezi bărbaţi hrumoşi pe aici.
Bois-d’Enghien: (aparte) Mda, mersi de apreciere!
Generalul: Bueno! Care este acel bărbat, pentru că îl cunoaşteţi, nu?
Bois-d’Enghien: (aparte) Aa, păi nu-l ştie?! Parcă spunea că... (Cu voce tare.) Chiar vreţi să vi-l
spun?
General: Yo vă rog hrumos!
Bois-d’Enghien: (cu satisfacţie şi suficienţă) Ei bine, e... (Râzând.) Ha, ha, tare aţi vrea să-l ştiţi,
nu?
Generalul: (râde şi el) Da!... (Devine brusc serios.) Porqué yo îl omor!
Bois-d’Enghien: (Înghiţindu-şi râsul şi conştientizând ce dorise să spună, aparte, mergând spre stânga.)
Să mă ucidă! La naiba! (Râzând înspre general, pentru a-şi ascunde tulburarea.) Ha, ha, ha, bună
gluma! (Şi generalul râde din complezenţă. Sunt amândoi în partea stângă a salonului. În tot acest timp,
prin uşa deschisă a vestibulului, spectatorii o pot vedea pe Baroană trecând, condusă de Lucette. Bărbaţii
nu au văzut-o încă.)
Lucette: (în vestibul, Baroana nemaivăzându-se) Deci ne-am înţeles, doamnă, pe deseară. Se aude
cum se închide uşa de la intrare, uşă invizibilă publicului, care dă din vestibul în casa scărilor.

Generalul: (oprindu-se din râs şi revenind la ideea sa fixă) Bueno, amantul este deci...?
Bois-d’Enghien: (văzând-o pe Lucette) Da, da, vă spun imediat!
Generalul: Ah, bueno, bueno! (Merge spre dreapta.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Auzi, să mă omoare!
Lucette: (Intră cu nişte invitaţii în mână şi se îndreaptă spre camera ei.) Ei bine, o să cânt la o serată
în seara asta. (Generalului.) Mă mai scuzaţi un moment, generale!
Generalul: (reverenţă) Yo vă rog...
Lucette: (În momentul în care vrea să intre în cameră, se întoarce spre Bois-d’Enghien.) Nu vrei să vii
şi tu să mă auzi cântând? Am invitaţii în alb.
Bois-d’Enghien: Nu, în seara asta nu pot. (Aparte.) Am cu totul altceva de făcut.
Lucette: Dar dumneavoastră, generale?
Generalul: Oh, da, cu mare plăcer!
Lucette: Atunci, revin imediat. Poftiţi, generale, o invitaţie. (Îi dă una.)
Generalul: Muchas gracias. (Pune invitaţia în buzunar.)
Lucette: Revin. (Intră în camera sa.)
Bois-d’Enghien: (Aparte, în apropiere de masă, latura stângă.) Bine că m-a prevenit ce are de
gând să-mi facă... şi eu care vroiam să-i mărturisesc...
Generalul:(mergând spre Bois-d’Enghien) Bueno, cum se numeşte aiasta?
Bois-d’Enghien: Care „aiasta”?
Generalul: Aiasta, bărbatul!
Bois-d’Enghien: (confuz) Care bărbat?
Generalul: Bărbatul amant. E hrumos?
Bois-d’Enghien: (Care se joacă maşinal cu cutiuţa în care a fost inelul, lăsată pe masă.) Ah, da...
păi... (Priveşte cutiuţa şi are o revelaţie.) Bouzin. Se numeşte Bouzin!
Generalul: Poussin?! (În fr. „poussin” înseamnă puişor) Bueno! Poussin aiasta e un hombre
muerto! (Se plimbă în dreapta salonului. Se aude iarăşi soneria.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Brr! Tipul ăsta îmi dă fiori pe şira spinării.

Scena XIX
Aceiaşi, Firmin, Bouzin

Firmin: (anunţă) Domnul Bouzin!

Generalul: Ha!
Bois-d’Enghien: El! La naiba! (Firmin iese.)
Bouzin: (Intră din fundal, prin dreapta. Foarte jovial, depunându-şi umbrela pe scaunul de lângă
canapea.) Am adus textul. Dar, Lucette Gautier nu este?

Bois-d’Enghien: (Văzându-l pe general că se îndreaptă spre Bouzin, se bagă între cei doi.) Hei, nu...
da... vă rog... (În următoarele momente, Bois-d’Enghien, panicat, nu prea ştie ce să facă şi ce să zică, dar
încearcă să se vâre mereu între general şi Bouzin, în timp ce Bouzin, dimpotrivă, face tot posibilul să se
îndrepte spre general.)
Generalul: (lui Bouzin) Pardon! Domnul Poussin, mi se pare?
Bouzin: (foarte amabil) Bouzin! Da, domnule, el în persoană.
Bois-d’Enghien: (înnebunit) Da, da, e Bouzin, el e, chiar Bouzin!
Generalul: Păi, încântat la mine că fă cunosc!
Bouzin: (acelaşi joc) Domnule, şi reciproca e valabilă...
Generalul: Daţi-mi să văd cartea de fizită (vizită)!
Bouzin: Vai, cum să nu, cu plăcere! (Se caută de vreo carte de vizită în buzunar, tot îndepărtându-l pe
Bois-d’Enghien, pentru a i-o oferi generalului.)
Bois-d’Enghien: (În sfârşit resemnat, iese dintre ei şi vine în planul întâi.) Ah, fie ce-o fi!
Generalul: Şi iat-o pe a mea. (Îi dă cartea sa de vizită, iar Bouzin pe a lui.)
Bouzin: (citeşte) Generalul Irrigua...
Generalul: (se înclină) El în persoană!
Bouzin: (se înclină şi el) Păi, domnule general...
Generalul: Şi acum yo fă rog... sunteţi liber mâine dimineaţ?
Bouzin: (făcând un efort de memorie) Mâine dimineaţă?... Îîî, da. De ce?
Generalul: (Începând să se înfurie din ce în ce mai tare.) Porqué yo vreau să vă aduc pe terenul de
duel... porqué vreau capul la tumneata! (Prinzându-l de gulerul hainei.) Porqué vreau să fă omor!
La muerte!
Bouzin: Dumnezeule, ce tot spune ăsta...?
Bois-d’Enghien: (rugător) Generale...
Generalul: (Scuturându-l pe Bouzin de piepţii hainei, ca pe un copăcel.) Pentru că yo nu suportă ca
să fie un băţ în roatele mele... şi când ieste obstacol, yo sare peste el! Yo suprimă obstacol! (Îl
face să pirueteze pe Bouzin, când într-o parte, când în alta, ţinându-l tot de piepţii hainei.)
Bouzin: Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!
Bois-d’Enghien: (încercând să-i despartă) Generale! Calmaţi-vă!
Generalul: (Apucându-l pe Bois-d’Enghien cu mâna dreaptă, nelăsându-l pe Bouzin, pe care îl ţine cu
mâna stângă, scuturându-i pe amândoi.) Ia lasă-mă în pace, Bodegă! (Lui Bouzin, scuturându-l.) Şi

apoi, să ştiţi că nu sunteţi deloc hrumos, dar deloc!

Bouzin: Ajutor! Ajutor! (Panaramă generală, strigăte etc.)

Scena XX
Aceiaşi, Lucette

Lucette: (atrasă fiind de zgomot) Ce este? Ce se întâmplă?

Bouzin: (Pe care generalul l-a lăsat din mână, împingându-l, abia îşi găseşte echilibrul când intră
Lucette.) Ah, doamnă, e domnul ăsta care...

Lucette: Bouzin aici?! Domnule, vă rog să ieşiţi imediat din casa mea!
Generalul se duce mai înspre planul trei, iar Bouzin e uluit de situaţie.
Bouzin: Păi cum, doamnă, am adus textul cântecului.
Lucette: Ei bine, păstraţi-vă cântecelul! E o porcărie textul dvs!
Bois-d’Enghien: O porcărie de porcărie!
Generalul: (Cu convingere, fără măcar să ştie despre ce e vorba.) Purcărie! Melodie e purcărie!
Lucette: (arătându-i lui Bouzin uşa) Vă rog să ieşiţi, domnule! Acum!
Bouzin: Eu?! Sunteţi sigură că la mine vă referiţi?!
Bois-d’Enghien: Dom’le, când vi se spune să ieşiţi, păi ieşiţi!
Generalul: Hai, caramba, Poussin, caramba!
Toţi: (îndreptându-se spre el) Da, ieşiţi, căraţi-vă, caramba etc.
Bouzin: (iese îngrozit) Asta-i casă de nebuni! Tot ceea ce urmează trebuie jucat foarte repede, pentru
a nu încetini mişcarea la finalul actului.
Lucette: (spre Bois-d’Enghien) Păi nu poţi să-ţi baţi joc de lume, aşa cum a făcut-o individul
ăla!
Generalul: Mersi, Locettă a mea, pentru că aţi făcut-o pentru mine!
Lucette: Ce-am făcut pentru dumneavoastră?
Generalul: Că l-aţi alungat pe acel bărbat!
Lucette: Ah, pentru atâta lucru? Oricum, vă asigur că nu mai revine.
Generalul: (sărutându-i mâna) Mersi! În cele ce urmează, îl vedem pe Bouzin cum a reintrat în salon pe
furiş, pentru a-şi lua umbrela pe care o uitase pe scaun; dar, cuprins de emoţie, se împiedică de ceva şi
răstoarnă un scaun.
Toţi: (se întorc şi-l văd pe Bouzin) Iarăşi tu?! Bouzin! Nemernicule!
Bouzin: (cu vocea ştrangulată de panică) Mi-am uitat umbrela. (O ia şi o zbugheşte pe uşă.)
Toţi: Afară! Căraţi-vă! Caramba! Afară! Etc.

CORTINA.