Notă

Avoir un fil a la patte înseamnă a împiedica o pasăre, un animal sau o insectă de a se

elibera din colivie sau de a fugi.

În sens figurat, avoir un fill a la patte se referă la cineva care are anumite obligaţii faţă de
altcineva şi care nu poate acţiona liber; de pildă cineva e căsătorit sau are deja o amantă şi
nu este liber să alerge după alte femei.

Titluri posibile pentru Un fil a la patte:

Legat de mâini şi de picioare

Cu lanţuri la picioare
Lanţuri sentimentale
Căsătorie cu bucluc
Căsătorie cu peripeţii
Căsătorie cu scandal
Amor cu năbădăi
Nuntă cu cântec
Prins în colivie
Colivia cu amanţi

1
Georges Feydeau

UN FIL À LA PATTE
Traducere de Gabriel AVRAM
comedie în trei acte

Reprezentată pentru prima dată la Paris, pe 9 ianuarie 1894 la Teatrul Palais-Royal.

Personajele:

Bouzin 
Generalul
Bois-d’Enghien 
Lantery 
Chenneviette 
Fontanet 
Antonio 
Jean 
Firmin 
Portarul 
Un domn 
Émile 
Lucette 
Baroana
Viviane 
Marceline 
Nini 
Miss Betting 
O doamnă
Servitori
Agenţi de poliţie

2
ACTUL I

Un salon în casa doamnei Lucette Gautier, mobilat cu eleganţă. La stânga, pereţii

camerei nu fac unghi drept, ci sunt îmbinaţi ca feţele unei prisme, în timp ce, la dreapta,
pereţii sunt în unghi drept. În planul al doilea, partea stângă, există o uşă care dă în
dormitorul Lucettei. În fundal, în faţa publicului, există două uşi: cea din stânga, aproape
de mijloc, dă în sala de mese (se deschide în interior); cea din dreapta dă în anticameră.
În fundalul anticamerei se zăreşte un cuier. În fundul sălii în care se ia masa există un
bufet plin de veselă. În partea stângă a salonului, unde pereţii sunt îmbinaţi sub formă de
prismă, există un şemineu. În planul doi dreapta, o altă uşă. (Toate aceste uşi sunt uşi
batante). În dreapta, planul întâi, există un pian lângă perete, cu un taburet. În stânga,
planul întâi, o consolă pe care este aşezată o vază. La dreapta în apropiere de pian, dar
suficient de îndepărtată de acesta, pentru a permite trecerea, există o canapea aşezată
aproape perpendicular cu scena şi cu spatele la pian. În dreapta canapelei, în punctul cel
mai apropiat de spectatori, există o măsuţă rotundă cu un singur picior, un gheridon. La
celălalt capăt al canapelei, un scaun-balansoar. La stânga scenei, nu departe de consolă
şi în unghi drept faţă de public, există o masă rectangulară de mărime medie; scaune în
dreapta şi stânga mesei, dar şi scaune puse pe masă. În faţa şemineului, o pernă groasă
sau un taburet; în stânga şemineului, sprijinit de zid, un scaun. Între cele două uşi din
fundal, un mic dulap. Există bibelouri amplasate peste tot, ca şi diverse vaze pe şemineu
sau pe alte mobile; pe pereţi sunt tablouri, iar pe masa din stânga există un ziar împăturit,
Le Figaro.

Scena întâi
Firmin, Marceline
La ridicarea cortinei o vedem pe Marceline în picioare, lângă şemineul de care se sprijină
cu braţul drept, bătând darabana cu degetele, ca o persoană agasată de faptul că trebuie
să aştepte pe cineva care nu mai vine. În tot acest timp, în fundul camerei, Firmin a
terminat de aranjat masa şi tacâmurile şi îşi priveşte ceasul cu un gest şi o expresie ce vor
să spună că: “ar cam fi timpul să ne aşezăm la masă, nu credeţi?”.

Marceline (mergând să se aşeze pe canapea): Ascultă, Firmin, dacă nu serveşti acum masa,
cad din picioare!
Firmin (mergând înspre ea): Păi, domnişoară Marceline, nu pot servi până ce nu vine şi
Doamna.
Marceline (ursuză, cu toane): Ah, al naibii de agasantă mai e şi soră-mea asta! Şi eu care o
felicitam ieri, care-i spuneam: “Ah, în sfârşit, biata mea Lucette, dacă tot te-a părăsit
amantul şi eşti tristă, măcar vezi partea bună a lucrurilor. De acum încolo te poţi trezi şi tu
mai devreme şi putem lua şi noi dejunul la prânz!” Ei, dar mi-am bătut gura degeaba!
Firmin: Ei, cine ştie? Poate că doamna i-a şi găsit un succesor domnului Bois-d’Enghien!

3
Marceline (cu convingere): Cine? Soră-mea? Nu e ea capabilă de aşa ceva. Îi seamănă lui
taică-meu, e o femeie cu principii, dacă ar fi făcut-o, aş fi ştiut de cel puţin două zile.
Firmin (convins de acest argument): Ah, da, sigur, sigur...
Marceline (ridicându-se de pe canapea): Şi chiar de ar fi fost aşa, nu e un motiv să nu te
trezeşti la douăsprezece şi un sfert ziua. Eu înţeleg că amorul te cam face să uiţi că trece
vremea, dar (surâzând maliţios) nu prea ştiu de ce.
Firmin: Poftim?
Marceline: Ah, nimic.
Firmin: Păi, amorul merită osteneala.
Marceline (suspinând): Ah, dar ce vreţi, eu nu am fost niciodată măritată! Niciodată,
înţelegeţi. Eu, sora unei cântăreţe de cafe-concert! (variantă: cabaret). Păi, te poţi însura cu
sora unei cântăreţe de cafe-concert? Oricum, n-are importanţă, eu cred că oricât ţi s-ar
aprinde călcâiele după un bărbat, ai putea totuşi, la prânz să... Păi, uită-te la cocoşi... nu
cântă ei pe la patru dimineaţa? Păi, vezi că se poate! (Se reaşează pe canapea.)
Firmin: Corect! Se poate! (Intră Lucette în mare grabă de pe uşa din stânga. Firmin se duce spre
fundul salonului.)

Scena II
Aceiaşi, Lucette ieşind din camera sa

Lucette: Ah, tu erai, Marceline!

Marceline: (aşezată, deschizând braţele în lături) În sfârşit, iată-te!
Lucette: Un antinevralgic. Dă-mi iute un antinevralgic!
Marceline (ridicându-se de pe canapea): Păi, de ce? Eşti bolnavă?
Lucette (radioasă): Ah, nu, dimpotrivă, sunt cât se poate de fericită! Nu pentru mine,
pentru el! Are o migrenă. (Se aşează în dreapta mesei.)
Marceline: Care „el”?
Lucette (acelaşi joc): Fernand. S-a întors!
Marceline: Ei taci! Domnul de Bois-d’Enghien?!
Lucette: El în persoană!
Marceline: (lui Firmin, după care merge spre dulăpior şi deschide un sertar): I-auzi, Firmin,
domnul de Bois-d’Enghien s-a întors!
Firmin: (Cu o farfurie în mănâ pe care o şterge, îndreptându-se spre Lucette.) Nu-mi vine să cred!
S-a întors domnul Bois-d’Enghien! Sper că acum doamna este cât se poate de mulţumită?
Lucette: (ridicându-se) Mulţumită, ha! (Firmin merge iar spre fundul salonului. Marcelinei, care
vine cu o cutiuţă în mână.) Mulţumită!? Păi îţi dai seama cum tremuram de emoţie când l-am
văzut revenind, ieri seara? (Luând antinevralgicul din mâna Marcelinei.) Mersi. (Schimbând tonul.)
Păi, închipuie-ţi că bietul băiat, în vreme ce eu îl acuzam (variantă: afuriseam), şi-a pierdut
cunoştinţa cinsprezece zile! (Merge spre stânga.)
Marceline: Înspăimântător! Nu-mi vine să cred! (Merge spre dreapta.)

4
Lucette: (plimbându-se între masă şi consolă) Vai, să nu mai vorbim! Dacă nu s-ar fi întors la
mine, bietul de el... e aşa de frumos! (Lui Firmin care trebăluieşte prin sala de mese.) Ai observat
şi dumneata, nu-i aşa, Firmin?
Firmin: (Care nu prea auzise conversaţia dintre cele două surori, devine atent.) Ce spuneţi,
doamnă?
Lucette: Vorbeam despre cât de frumos e domnul Bois-d’Enghien.
Firmin (nu prea convins): Ah, da, sigur...
Lucette (exaltată): Ah, cât îl ador!
Vocea lui Bois-d’Enghien: Lucette!
Lucette: E el! Mă cheamă. (Marcelinei.) I-ai recunoscut vocea, nu-i aşa? (Merge spre uşa
dormitorului.)
Marceline: Dacă i-o recunosc?!
Lucette (aproape de uşa dormitorului): Vin, iubitule!
Marceline (îndreptându-se şi ea în direcţia dormitorului): Pot să-l văd şi eu?
Lucette: Sigur, sigur... (În pragul uşii, vorbind în culise, în locul unde ar trebui să fie dormitorul.)
Marceline vrea să-ţi dea bună ziua.
Vocea lui Bois-d’Enghien: Ah, bună ziua, Marceline!
Marceline: Bună ziua, domnule Fernand!
Firmin: (în spatele Marcelinei) Ce mai faceţi, domnule Fernand?
Vocea lui Bois-d’Enghien: Dumneata eşti, Firmin? Păi, da, bine, bine... am doar o mică
migrenă.
Marceline şi Firmin: O, vai! Ghinion!
Lucette: (intrând în dormitor) Hai, încearcă să te îmbraci, să luăm masa. (Dispare în dormitor,
în timp ce se aude soneria.)
Marceline: Sună cineva.
Firmin: (ieşind prin uşa din dreapta a fundalului) Mă duc să văd cine este.
Marceline: (reaşezându-se pe canapea) Nu, dar oamenii ăştia mă fac să mor de foame!

Scena III
Aceiaşi, De Chenneviette

Firmin (din fundal, Marcelinei) Este domnul De Chenneviette. (D-lui De Chenneviette, venind
împreună cu acesta.) Şi domnul ia prânzul cu noi?
De Chenneviette: Întocmai, Firmin, întocmai.
Firmin: (aparte, cu un uşor ton de batjocoră) Păi, cum să nu...
De Chenneviette: (fără a se îndrepta spre Marceline) Bună ziua, Marceline.
Marceline: (bosumflată, fără chef) Hai bonjur!
Firmin: Domnul cunoaşte ultima noutate? ... S-a întors!
De Chenneviette: Cine?
Marceline: Domnul Bois-d’Enghien!
De Chenneviette: Nu-mi spune! S-a întors...
5
Firmin: Aseară!
De Chenneviette: (ridicând din umeri) Ce înseamnă să te răzgândeşti!
Firmin: Păi nu, domnule? Merg să-i spun doamnei că sunteţi aici.
De Chenneviette: Ce piruete ştie să facă ăsta!
Firmin: (Bătând la uşa dormitorului Lucettei, în vreme de Marceline va discuta cu De Chenneviette.)
Doamnă! Doamnă!
Vocea Lucettei: Ce este? Ce s-a întâmplat?
Firmin: A venit Domnul!
Vocea Lucettei: Care „Domnul”?
Firmin: (O postură ţeapănă, ca şi cum ar citi un act oficial.) Domnul, tatăl copilului Doamnei.
Vocea Lucettei: Ah, bun, vin acum.
Firmin: (Lui De Chenneviette, fără a se apropia de acesta.) Doamna soseşte îndată.
De Chenneviette: Bine, mersi. (În timp ce Firmin se îndreaptă spre sala de mese, îi spune
Marcelinei.) Cum adică, chiar a revenit? Şi povestea începe iarăşi, de la capăt?
Marceline: Vezi bine! (Făcând cu ochiul către dormitorul Lucettei.) Se pare că da.
De Chenneviette: (aşezându-se pe canapea): Ah, biata mea Lucette, când o să-i iasă
gărgăunii din cap... Bun, de acord, Bois-d’Enghien ăsta al ei e un băiat nostim, nu zic nu,
dar nu e o partidă pentru ea. E lefter Popescu. Nu mai are un sfanţ în buzunare.
Marceline: Ştiu bine lucrul acesta, dar pentru Lucette... (Confidenţial.) Se pare că atunci
când iubeşti, ei bine, un bărbat care nu are un sfanţ în buzunare e şi mai bun.
De Chenneviette: (zeflemitor): Ei taci! Nu mai spune!
Marceline: (plină de însufleţire): Da! Dar, ce ştiu eu? Eu sunt foarte tânără. (Se aşează în
dreapta mesei.)
De Chenneviette: (aplecându-se în faţă, cu un aer mucalit) Păi, desigur, e evident. (Revenind la
ideea de adineauri.) Păi, şi atunci ce facem cu bogătanul ei?
Marceline: Despre cine vorbiţi? Ah, de generalul Irrigua? Păi, cred că vorbiţi de ceva care
nu prea mai există.
De Chenneviette: (ridicându-se) Păi, nu prea e bine. A avut şansa să dea peste un om
putred de bogat, care stă în limbă după ea (variantă: moare după ea), un general, închipuie-
ţi, şi ea... ea... Sigur, sigur, o să-mi spui, vine dintr-un ţinut unde toată lumea are grad de
general. Dar asta nu e un motiv să...
Marceline: (Plină de exaltare, ridicându-se de unde era aşezată.) Şi mai ales e un galant,
generalul! Alaltăieri, la spectacolul de cabaret, când a aflat că sunt sora soră-mi, a venit să
facă cunoştinţă cu mine şi mi-a oferit o droaie de bomboane.
De Chenneviette: Păi, vedeţi, vedeţi... Ieri madam era cât se poate de rezonabilă, îmi
spunea că a rupt-o definitiv cu Bois-d’Enghien, şi că a consimţit să răspundă avansurilor
milionarului, adică să-i fixeze o întrevedere astăzi... Iar acum, pentru că marele amor a
revenit la cuib, ce-o să se întâmple? Rămâne cu el?
Marceline: Păi, cam aşa pare.
De Chenneviette: E ridicol! În fine, o priveşte. (Se duce spre partea dreaptă a scenei.) Se aude
soneria de la intrare.

6
Marceline: Cine naiba mai soseşte?

Scena IV
Aceiaşi, Firmin, Nini Galant, apoi Lucette şi Bois-d’Enghien

Firmin: Intraţi, domnişoară!

Toţi: Nini Galant!
Nini (din fundal): Eu în persoană! Toată lumea face bine? (Îşi lasă pardesiul pe canapea, aproape
de scaun şi vine spre public.)
Marceline şi Chenneviette: Mda... Merge treaba...
Firmin: Şi domnişoara ştie cumva ultima noutate?
Nini: Nu, despre ce e vorba?
Toţi: S-a întors!
Nini: Cine?
Toţi: Domnul Bois-d’Enghien.
Nini: Nu-mi spuneţi?! Chiar aşa?!
Lucette: (Ieşind din cameră şi mergând să dea mâna cu Nini Galant şi cu Chenneviette, rămâne la
mijloc, între aceştia doi. Firmin revine în fundal.) Te pup, Nini. (Către Chenneviette.) Bună,
Gontran. Ah, prieteni, ştiţi ultima noutate?
Nini: Tocmai mi s-a spus că Fernand al tău s-a întors.
Lucette: Păi, îţi dai seama, draga mea? Îţi vine să crezi?
Nini: Ah, dar bă bucur pentru tine! Şi... el e aici?
Lucette: Păi, sigur că da, îl chem acum. (Mergând spre uşa dormitorului şi strigând.)
Fernand, a venit Nini? Ce? A, nu-i nimic, vino aşa cum eşti îmbrăcat, doar toată lumea te
cunoaşte. (Celorlalţi.) Iată-l! Toată lumea se aşează în linie formând un fel de comitet de primire
pentru Bois-d’Enghien. Acesta îşi face apariţia, îmbrăcat într-un halat de catifea raiată, strâns cu un
cordon. Ţine în mână un pieptene cu care îşi mai aranjează frizura. Vine înspre masă, undeva între
Firmin şi Lucette.
Toţi: Hip-hip-ura! Hip-hip-ura!
Bois-d’Enghien: (salutându-i pe toţi) Ah, doamnele mele, domnilor...
Tot ceea ce urmează apoi trebuie rostit foarte rapid, replici sacadate una contra alteia, până la replica
„În sfârşit, a revenit!”
Nini: Iată-l din nou pe amantul cel înzestrat!
Bois-d’Enghien: Păi... da, eu...
Marceline: Nesuferitul care vroia să se facă dorit şi mai tare!
Bois-d’Enghien: (protestând) Ah, nu, credeţi oare că?...
De Chenneviette: Ei bine, eu unul sunt foarte mulţumit să vă revăd!
Bois-d’Enghien: Sunteţi foarte drăguţ.
Firmin: Doamna şi-a făcut multe griji cât a lipsit domnul.
Bois-d’Enghien: (strângându-le mâna la toţi)Ah, da, da, ea...?
Toţi: În sfârşit, a revenit!

7
Bois-d’Enghien: (surâzând) Da, a revenit, Dumnezeule, a revenit... (Aparte, deplasându-se mai
înspre stânga scenei, trecându-şi pieptenele prin păr.) Ei, na! Poftim tărăşenie! Eu, care am
revenit să rup relaţia... Ca să vezi ce chestie... (Se aşează pe un scaun în dreapta mesei.)
Firmin iese, Marcelinei îi revine buna dispoziţie, Lucette se aşează pe canapea, alături şi la dreapta lui
Nini, iar Chenneviette rămâne în picioare în spatele canapelei.
Lucette (către Nini): Rămâi şi tu la masă, nu-i aşa?
Nini: Nu, draga mea, am venit doar ca să te anunţ! Oh, nu mai pot aşa?
Lucette: Dar ce ţi s-a întâmplat?
Marcelina (moartă de foame): Atunci bine, am să-i spun lui Firmin să-ţi ia tacâmul de la
masă.
Lucette: Să aducă antreurile!
Marcelina: Antreurile, da, da... antreurile! (Iese prin uşa din spate.)
Lucette: Şi de ce nu mai poţi?
Nini: Pentru că am o legătură cu cineva... De altfel, ţin să te anunţ marea noutate, căci şi
eu am noutatea mea: mă mărit, draga mea!
Lucette şi De Chenneviette: Tu?! Te măriţi!?
Bois-d’Enghien: Dumneata? (Aparte.) Şi ea?!
Nini: Şi eu. Ca să ajung în Marais!
(Notă: Marais era pe vremea aceea un cartier al burgheziei înstărite. Pentru ca spectatorii
români să înţeleagă, poate fi varianta cu Primăverii.)
Lucette: Complimentele mele!
De Chenneviette: (Care a înaintat spre mijlocul scenei, în direcţia canapelei.) Şi cine este ...
fericitul?
Nini: Păi, amantul meu, cine altul?
De Chenneviette (ironic): E amantul tău şi te ia de nevastă! Păi, ce urmăreşte?
Nini: Cum adică „ce urmăreşte”? Mi se pare că aţi fost cam impertinent la faza asta!
Lucette: Scuză-mă, dar despre ce amant vorbeşti?
Nini: Păi, de... că n-am mai mulţi... în fine, din ăia serioşii vreau să zic. Singurul, unicul
amant oficial: ducele de La Courtille. O să devin ducesă de La Courtille.
Lucette: Nu mai mult şi mai puţin!
De Chenneviette: E superb!
Lucette: Ah, păi atunci, mă bucur foarte tare pentru tine.
Bois-d’Enghien: (Care, pe vorbele celorlalţi, a frunzărit ziarul Le Figaro, aflat pe masă, sărind brusc
şi şuşotind aparte.) La naiba! Căsătoria mea anunţată în Figaro! (Mototoleşte şi împătureşte
ziarul, apoi îl bagă la piept, sub halat.)
Lucette: (Care a obsevart gestul, ca de altfel toată lumea, se îndreaptă spre el.) Dar, dragule, ce te-
a apucat?
Bois-d’Enghien: Nimic, nimic, e ceva pe fond nervos!
Lucette: Bietul meu Fernand, doar nu te-ai îmbolnăvit iarăşi!

8
Bois-d’Enghien: Nu, nu! (Aparte, în vreme ce Lucette liniştită se reîntoarce în locul pe care-l
părăsise înainte şi le spune cu voce scăzută că Bois-d’Enghien a fost bolnav.) Poftim chestie! Să-mi
bage aşa pe stomacul gol anunţul de căsătorie!
De Chenneviette : (Lucettei) Ah, apropo de ziar, ai văzut simpaticul articol despre tine, în
ediţia de dimineaţă a lui Figaro?
Lucette: Nu.
De Chenneviette: Oh, excelent articol. Chiar m-am gândit să-ţi aduc ziarul. (Scoate din
buzunar un Figaro pe care-l despătureşte.)
Bois-d’Enghien: (disperat) Ah, nu!
De Chenneviette: (Lucettei) Ia-l, dacă vrei să citeşti.
Bois-d’Enghien: (Precipitându-se să smulgă ziarul din mâinile lui Chenneviette.) Nu, nu acum, nu
acum! (Procedează cu ziarul cum a procedat şi cu celălalt, împăturindu-l şi punându-l în dreptul
pieptului, sub halat.)
Toţi ceilalţi: Păi, cum aşa? De ce?
Bois-d’Enghien: Nu, acum mergem la masă, nu e momentul să citim ziare.
De Chenneviette: Dar ce l-a apucat?

Scena V
Aceiaşi, Marceline

Marceline: (apărând din spate) Masa e gata, o să fim serviţi imediat.

Bois-d’Enghien: Aha, vedeţi, se serveşte imediat masa!
De Chenneviette: Ah, în sfârşit un lucru bun. (Se aude soneria.)
Bois-d’Enghien: (Mergând spre uşa dormitorului Lucettei.) Aşteptaţi-mă şi pe mine să mă
îmbrac cum trebuie. (Aparte, în momentul plecării.) La naiba, o să abordez subiectul despărţirii
după masa de prânz. (Iese, pieptănându-se.)

Scena VI
Aceiaşi, apoi Ignace de Fontanet

Firmin: (venind din vestibul) Doamnă, a sosit domnul Ignace de Fontanet!

Lucette: Ah, da! Uitasem de el. Lasă-l să intre şi pune-i un tacâm. (Se ridică şi se duce în
stânga scenei.)
Nini: (mergând spre ea) Cum aşa, îl ai pe Fontanet la masă?! (Râzând) Îţi plâng de milă,
draga mea!
Lucette: Păi, de ce?
Nini: (râzând, dar fără răutate) Ah, miroase atât de urât!
Lucette: (râzând şi ea) Ei da, ai dreptate, nu miroase prea îmbietor, dar e un tip pe cinste! E
unul care nu ar face rău niciunei muşte.

9
De Chenneviette: (la dreapta, râzând şi el)A, da! De acord, dar depinde de distanţa de la
care-i vorbeşte muştei.
Nini: (râzând) Ha, ha, aşa e.
Lucette: (Trecând printre cei doi pentru a-i ieşi în întâmpinare lui Fontanet.) Hai, hai, nu fiţi
răutăcioşi... În timpul acestor replici, prin uşa vestibulului lăsată deschisă, îl vedem pe Fontanet
ocupat să-şi dezbrace paltonul, ajutat fiind de Firmin.
De Fontanet: (intrând în salon) Ah, draga mea cântăreaţă (variantă: Divă), cât sunt de fericit
să vă sărut mânuşiţele!
Lucette: (arătând-o pe Nini) Eu şi cu Nini tocmai vorbeam de dumneata.

De Fontanet: (înclinându-se, flatat) Ah, dar este nemaipomenit! (Lucettei.) Vedeţi, a fost
imprudent din partea dumneavoastră să mă invitaţi, căci eu îi cred întotdeauna pe oameni
pe cuvânt.
Lucette: Dar eu sunt de acord ca oamenii să se ţină de cuvânt. Nini s-a aşezat în stânga mesei,
Marceline, în picioare, vorbeşte cu ea.
De Fontanet: (Strângându-i mâna lui Chenneviette, adresându-i-se apoi Lucettei.) Ei, draga mea,
sper că aţi fost mulţumită de strălucitorul articol din Figaro?
Lucette: Păi, nu-l cunosc, închipuiţi-vă că nu l-am citit încă.
De Fontanet: (scoţând un Figaro din buzunar) Noroc că am avut eu fericita idee să-l aduc.
Lucette: Ia să vedem! Unde?
De Fontanet: (despăturind ziarul) Uitaţi, aici!

Scena VII
Aceiaşi, Bois-d’Enghien, apoi Firmin

Bois-d’Enghien: Am venit! Sunt gata! (Văzând ziarul.) Ah, nu, încă unul! (Se repede între
Lucette şi Fontanet, smulgând ziarul din mâinile acestuia.) Daţi-mi-l! Da-ţi-mi ziarul!
Toţi: Cum? Iarăşi?
De Fontanet : (uluit) Păi, ce vrea să însemne asta?
Bois-d’Enghien: Acum nu e momentul să citim ziare! Trebuie să luăm masa! Aţi auzit: să
luăm masa! (Împătureşte bine ziarul.)
Lucette: Dar, dragule, e un articol despre mine în ziar.
Bois-d’Enghien: (îndesând ziarul în buzunar) Ei bine, o să-l pun aici, na, şi-l citeşti mai
târziu! (Aparte.) Nu, dar la naiba cu ziarele astea, la naiba!
De Fontanet: (aproape pe un ton ridicat) Dar bine, domnule?...
Bois-d’Enghien: (acelaşi ton) Domnule?...
Lucette: (pe fază) Ah, nu-i daţi atenţie. (Făcând prezentările.) Domnul de Fontanet, unul din
amicii mei. Domnul Bois-d’Enghien, amicul meu. (Ea insistă pe cuvântul „meu”.)
De Fontanet: (încă şocat, îl salută) Ah, sunt încântat, domnule!
Bois-d’Enghien: Şi eu, domnule! (Îşi strâng mâinile.)

10
De Fontanet: Nu găsesc cuvinte pentru ca să vă felicit pentru amiciţia pe care v-o poartă.
Eu însumi sunt un adorator platonic al doamnei Lucette Gautier, a cărei graţie, dar şi
talent... (Văzându-l pe Bois-d’Enghien cum miroase aerul de câteva secunde.) Dar ce-aţi păţit?
Bois-d’Enghien: Nimic. (Cu un aer nevinovat.) Voi nu simţiţi că ceva pute pe aici?
(Chenneviette, Lucette, Marceline şi Nini abia se stăpânesc să nu pufnească în râs.)
De Fontanet: (adulmecând cu nasul) Pe aici? Păi, nu simt nimic. Adică, se prea poate, pentru
că, nu ştiu cum se face, mi se spune deseori că ceva pute, dar eu nu simt nimic. (Se aşează
pe canapea şi conversează cu Chenneviette, care stă în picioare, în spatele canapelei.)
Lucette: (către Bois-d’Enghien, şoptindu-i) Taci din gură, el e cel care pute!
Bois-d’Enghien: Ah... el e care... (Mergând spre Fontanet, fără să-şi dea seama de situaţie.) Vă
cer iertare, nu ştiam.
De Fontanet: Ce anume?
Bois-d’Enghien: (realizând în sfârşit situaţia) Puah!... Ah, nimic. (Aparte, retrăgându-se un pic.)
La naiba, ce mai pute! (Vine mai înspre public.)
Firmin: (din spate) Doamnă, masa e servită!
Lucette: Hai, la masă, prieteni!
Marceline: (precipitându-se să ajungă prima) Niciodată nu este prea târziu. (Intră în sala de
mese. Bois-d’Enghien o priveşte cum trece, râzând.)
Nini: Păi, draga mea prietenă, eu am plecat.
Lucette: (însoţind-o) Serios, nu rămâi la masă?
Nini: (Recuperându-şi pardesiul pe care l-a pus pe spatele canapelei.) Nu, îmi pare rău, nu pot
rămâne...
Lucette: (În vreme ce Nini le strânge mâna lui Fontanet şi lui Chenneviette.) Bine, nu insist. Sper ca
atunci când vei deveni contesă de La Courtille, lucrul să nu te împiedice să mă vizitezi
uneori.
Nini (cu naivitate): Ah, stai liniştită, draga mea, azi să fii ducesă înseamnă aproape o
degradare.
Lucette: (salutând-o de bun rămas) Ah, delicios! (Toată lumea râde.)
Nini: (un pic confuză, dar râzând împreună cu ceilalţi) Ei, de fapt am vrut să spun altceva, dar...
Marceline: (Reapare în cadrul uşii sălii de mese, cu gura plină.) Ei bine, veniţi sau nu, odată?
Lucette: (Spre Nini, pe care o însoţeşte până la uşa vestibulului.) Păi atunci, la revedere!
Nini: La revedere! (Iese.)
De Chenneviette: (aşezat pe taburetul pianului) Halal viitoare ducesă de La Courtille!
Lucette: Ei, o să fie o damicelă mai puţin şi nu o Mare Doamnă în plus!
De Fontanet: Aţi spus un mare adevăr.
Lucette: Păi, la masă! (Bois-d’Enghien intră în sala de mese. Lui Fontanet care se ciocneşte de ea.)
Poftim, treceţi!
De Fontanet: Pardon! (Intră şi el în sala de mese.)
Lucette: (lui Chenneviette, care a rămas pe canapea, visător) Păi, tu ce faci? Nu vii să mănânci?
De Chenneviette: (puţin încurcat) Ba da! Doar că... am ceva să-ţi spun.
Lucette: (întorcându-se din drum) Ce să-mi spui?

11
De Chenneviette: (acelaşi ton) E vorba de întreţinerea copilului. Trimestrul s-a cam
încheiat şi...
Lucette: (simplu şi firesc) Ah, da, o să-ţi dau ce trebuie după ce mâncăm.
De Chenneviette: (râzând pentru a-şi face curaj) Sunt dezolat că am venit să-ţi cer aşa, pe
nepusă masă; aş vrea să pot acoperi eu singur cheltuielile, dar... ştii... afacerile merg atât
de prost.
Lucette: fată bună) Ei şi tu, lasă acum! (Face o un gest pentru a se îndrepta spre sala de mese, apoi
se întoarce.) Ah, şi încearcă să nu mai pierzi banii de întreţinere a copilului la curse, aşa
cum ai făcut ultima dată!
De Chenneviette: (ca un copil răsfăţat) Ah, mi-o reproşezi mereu!... Trebuie să înţelegi
că, dacă am jucat ultima dată, asta a fost pentru că am avut un pont extraordinar!
Lucette: Daa..., al naibii de bun pont!
De Chenneviette: Dar bineînţeles! Chiar proprietarul calului mi l-a dat, sub pecetea
secretului absolut. „Calul meu este favorit, mi-a zis el. Dar m-am înţeles cu jocheul meu
să-l încetinească.”
Lucette: Aha, şi ce s-a întâmplat?
De Chenneviette: Păi... se pare că nu l-a mai încetinit... iar calul a câştigat... (Cu multă
convingere.) Ce să fac eu? Nu e vina mea că jocheul lui a fost un escroc.
Firmin: (apare în fundal) Domnişoara Marceline îi chemă pe Domnul şi pe Doamna la
masă!
Lucette: (nervoasă) Păi, să mănânce, dacă îi e foame, ce Dumnezeu, o opresc eu? Să bage-
n ea! (Firmin iese.) Hai, să mergem la masă, să n-o apuce pe soru-mea durerile de stomac,
de fomistă ce e! (Se aude iarăşi soneria de la intrare.) Na, uite că mai vine cineva! (Intră
amândoi în sala de mese unde sunt întâmpinaţi de un „Ah!” de satisfacţie. Închid uşa în urma lor.)

Scena VIII
Firmin, Doamna Duverger, apoi Bouzin

Firmin: (doamnei Duverger, care-l urmează) Treaba e că doamna tocmai mănâncă şi are
invitaţi la masă.
Doamna Duverger: (încurcată) Ah, îmi pare nespus de rău, dar trebuie neapărat s-o văd,
e o chestiune care nu suportă amânare.
Firmin: Păi, doamnă, atunci trebuie să vă întreb... Pe cine să anunţ?
Doamna Duverger: Ah! Trebuie să mărturisesc că doamna Gautier nu mă cunoaşte.
Spuneţi-i doar atât că sunt o doamnă care face apel la talentul ei pentru o serată pe care
vrea să o dea.
Firmin: Prea bine, doamnă. (Îi arată un loc la dreapta mesei unde să se aşeze, apoi se îndreaptă
spre sala de mese. Vrea să intre, dar se aude iarăşi soneria de la intrare, aşa că îşi schimbă direcţia şi se
duce spre uşa dreaptă, în spate.) Vă cer scuze, un moment.

12
Doamna Duverger: (Se aşează, priveşte un pic în jurul ei, apoi, ca să-şi omoare timpul, deschide
ziarul Figaro pe care l-a adus cu dânsa, desfăcându-l doar puţin, ca cineva care nu are totuşi intenţia să
facă o lectură completă. După câteva clipe exclamă.) Aa, dar ia te uită ce scrie aici: „se anunţă
căsătoria fiicei mele cu domnul Bois-d’Enghien”. Păi s-a scris la ziar, mi s-a zis bine!
(Continuă să citească cu voce scăzută, clătinând din cap cu satisfacţie.)
Bouzin: (lui Firmin, care-l introduce în salon) Vă rog, vedeţi totuşi, poate mă poate
primi... Bouzin, ăsta e numele meu, ţineţi minte!
Firmin: Da, da, sigur.
Bouzin: Am venit pentru cântecul „Eu înţep cu ace, tare!”
Firmin: Da, da... Poftiţi, intraţi în salon, există deja o doamnă care aşteaptă.
Bouzin: Ah, bine! (O salută pe doamna Duverger, care a ridicat ochii şi i-a răspuns la salut. Se aude
o sonerie diferită de precedentele.)
Firmin: (aparte) Ah, uite că mă sună de la bucătărie, nu am cum să-i anunţ şi pe ăştia. (Iese
pe uşa dreaptă a fundalului. Doamna Duverger continuă să citească. Bouzin, după ce şi-a sprijinit
umbrela de pian, se aşează pe scaunul aflat lângă canapea. Un moment de tăcere.)
Bouzin: (Îşi plimbă ochii în dreapta şi în stânga, prin salon. Ochii îi poposesc apoi pe ziarul pe care-l
citeşte doamna Duverger. Întinde gâtul să vadă mai bine, apoi se ridică şi se apropie de doamna
Duverger): Doamna citeşte ziarul Figaro?
Doamna Duverger: (ridicând capul) Poftim?
Bouzin (amabil): Am întrebat dacă doamna citeşte ziarul Figaro.
Doamna Duverger (mirată): Da, domnule. (Reîncepe să citească.)
Bouzin:Un ziar foarte bine scris.
Doamna Duverger: (indiferentă, cu ceva bunăvoinţă) Ah, da...
Bouzin: (reluându-şi ideea) Un ziar foarte bine scris, spuneam. Există, mai ales, pe pagina
a patra, o ştire... nu ştiu dacă aţi citit-o?
Doamna Duverger (cam agasată): Nu, domnule, nu!
Bouzin: Nu? Pardon, îmi permiteţi? (Îi ia ziarul pe care-l despătureşte, sub privirile contrariate ale
doamnei Duverger.) Iată la rubrica de spectacole teatrale, e foarte interesant, priviţi: „În
fiecare seară, la Alcazar, mare succes mare al Domnişoarei Maya, cu cântecul: „Îmi face
apropouri, apropouri, apropouri ... vrea să mă traducă, cu vârf şi îndesat.” (Doamnei
Duverger, plin de satisfacţie, înapoindu-i ziarul.) Poftiţi, doamnă, poate vreţi să citiţi cu proprii
dumneavoastră ochi.
Doamna Duverger: (ia înapoi ziarul) Dar bine, domnule, ce-mi pasă mie că domnişoara nu
ştiu care cântă că cineva îi face apropouri şi că vrea s-o mai şi înşele, pe deasupra?
Bouzin: Adică cum?
Madame Duverger: Păi, e o porcărioară de cântec.
Bouzin: Ah, nu, asta nu!
Doamna Duverger: (cu oarecare îndoială) Nu?...
Bouzin: (simplu şi firesc): Nu... căci este scris de mine.
Doamna Duverger: Ah! Pardon, domnule, am uitat că sunteţi textier.
Bouzin: Textier din vocaţie, dar asistent de notar prin funcţie. Reapare Firmin cu un superb
buchet de flori în braţe.
13
Bouzin şi Doamna Duverger: (către Firmin) Ei bine? Ne-aţi anunţat?
Firmin: (din spatele canapelei) N-am apucat încă să o anunţ pe doamna, am fost sunat la uşa
din bucătărie pentru buchetul acesta superb.
Doamna Duverger: Ah, bine. (Reia lectura ziarului.)
Bouzin: (arătând spre buchet) Oo, dar e frumos. Primiţi multe ca ăsta?
Firmin: (simplu şi firesc) Da, domnule, primim multe.
Bouzin: Trebuie să fii vreun Rotschild ca să trimiţi un buchet ca ăsta.
Firmin: (cu indiferenţă) Nu ştiu, domnule, nu e niciun bilet ataşat; e un buchet anonim.
(Pune buchetul pe pian.)
Bouzin: Anonim?! Adică există indivizi atât de idioţi ca să facă gestul ăsta?
Doamna Duverger: Domnule majordom, dacă aţi merge totuşi să ne anunţaţi?
Firmin: (Se întoarce ca şi cum s-ar îndrepta spre sala de mese.) Aveţi dreptate, doamnă.
Bouzin: (îndreptându-se spre el) Ah, şi o să-i amintiţi şi numele meu, nu-i aşa?
Firmin: Da, da, domnul Bassin. (Notă: în franceză, Bassin înseamnă lighean, bazin sau
ploscă)
Bouzin: Nu Bassin, ci Bouzin!
Firmin: Da, da, Buzin, în regulă!
Bouzin: (În vreme ce-şi pune pălăria pe scaunul de lângă canapea.) Aşteptaţi, vă dau cartea mea
de vizită. (Scoate o carte de vizită.)
Firmin: Nu vă osteniţi, domnule Bouzin, o să-mi amintesc, aţi venit pentru cântecul „Eu
înţep cu ace, tare!”
Bouzin: Exact! (Firmin iese pe uşa dreaptă a fundalului, Bouzin îl conduce până aproape de uşă.)
Dar vă asigur că dacă îi dădeaţi cartea mea de vizită... (Revine pe undeva în spatele canapelei şi
îşi pune la loc, în portofel, cartea de vizită.) O să-mi stâlcească iarăşi numele, evident. (Privind
buchetul.) E un buchet pe cinste, totuşi! (E pe punctul de a-şi pune portofelul în buzunar, când e
străfulgerat de o idee; se asigură că doamna Duverger, care e încă cufundată în lectura ziarului, nu îl
observă, apoi scoate cartea sa de vizită şi o pune în buchet.) Păi, dacă tot e un buchet anonim,
măcar să profite cineva de lucrul ăsta. (Îşi pune portofelul în buzunar. Moment de tăcere. Dintr-o
dată începe să râdă, ceea ce o face pe doamna Duverger să ridice capul.) Ah, râdeam gândindu-mă
la melodia asta, „Eu înţep cu ace, tare!” (Încă un moment de tăcere. Doamna Duverger reîncepe
lectura ziarului. Bouzin râde din nou.) Vă veţi întreba desigur ce e cu acest cântec, „Eu înţep cu
ace, tare!”
Doamna Duverger: Nu, n-am de gând să vă întreb, domnule. (Vrea să se reapuce de lectură.)
Bouzin: (care s-a dus în dreptul ei) O, nu comit nicio indiscreţie. E un cântec pe care l-am
scris pentru Lucette Gautier. Toată lumea mă bate la cap: „De ce nu scrii un cântec pentru
Lucette Gautier?” Şi, de altfel, cred că va fi încântată să cânte ceva scris de mine. Aşa că l-
am compus pentru ea. (Doamna Duverger pare indiferentă.) Uitaţi, ascultaţi doar refrenul, ca să
vă faceţi o idee. (Exasperată, doamna Duverger împătureşte ziarul şi-l pune pe masă. Bouzin îi cântă.)
„Eu înţep cu ace, tare!”/ Pe doamne-n pernuţa dintre picioare”. (Vorbind.) Melodia încă nu e
gata complet. (Recitând.) „Fiecare se distrează cum îi place/ Când eu înţep cu ace/ Plăcerea
mă satisface!” (Râde foarte încântat de sine.)
14
Doamna Duverger: (îl aprobă din complezenţă) Ah, da, da...
Bouzin: (aşteptând un compliment) Da, ce?
Doamna Duverger: (acelaşi joc, neştiind ce să zică) Păi, da, da...
Bouzin: Nu-i aşa (După câteva clipe.) Sigur, Dumnezeule, n-aş afirma că textul e chiar
pentru tinerele fete.
Doamna Duverger: Poftim?
Bouzin: Cât despre tinerele fete, putem spune următoarele: pentru cele care nu înţeleg, n-
or să afle prea mare lucru. Pentru cele care înţeleg, n-or să afle chiar nimic.
Doamna Duverger: (buimăcită) Ah, da, e evident...
Bouzin: (după câteva clipe în care o priveşte mai atent) Vă cer scuze, doamnă, că sunt indiscret,
dar figura dumneavoastră nu mi-e chiar necunoscută. Nu cumva cântaţi la Eldorado „Eu
sunt drapelul Franţei”?
Doamna Duverger: (reprimându-şi dorinţa de a râde, ridicându-se) Nu, domnule, nu! Eu nu
sunt artistă. (Se prezintă.) Sunt baroana Duverger.
Bouzin: Ah, dacă-i pe aşa, sigur... (Se înclină în faţa ei, apoi se duce la locul lui. În acest moment
revine Firmin din sala de mese, cu o foaie de hârtie îndoită în mână.)

Scena IX
Aceiaşi, Firmin

Bouzin: (nerăbdător, mergând către el) Ei bine?... I-aţi vorbit d-nei Lucette Gautier de
cântecul meu?
Firmin: Da, domnule.
Bouzin: Şi ce-a zis?
Firmin: A zis că e o porcărie şi că nu o interesează.
Bouzin: (schimbându-se la faţă, sec) Aha!
Firmin: Poftim, domnule. (Îi dă înapoi textul.)
Bouzin: (vexat) Foarte bine! De altfel, nu mă miră că nu pricepe, pentru că e o operă care
iese din comun.
Firmin (amical): Ascultă, dragul meu, să-ţi dau un sfat. (Bouzin şi-a luat pălăria de pe scaun.)
Altădată, înainte de a scrie ceva pentru doamna, vino să discuţi cu mine mai întâi.
Bouzin (cu dispreţ): Cu dumneata?!
Firmin: Da. Ca să înţelegeţi, eu sunt obişnuit să văd ce se scrie pentru ea, ştiu ce fel de
texte îi trebuie.
Bouzin: (la fel de dispreţuitor) Mersi, dar eu lucrez întotdeauna fără colaboratori. Ei bine, o
să-i dau textul Yvettei Guilbert, care face mai puţine nazuri, şi, cel puţin, ea are talent!
Firmin: Cum doriţi, domnule. (Se îndepărtează.)
Bouzin: (mormăind în barbă) Auzi, o porcărie cântecul meu! O, la, la! (Arătând spre buchet.) Şi
eu care... (Ia buchetul şi merge până în fundal cu el, apoi se întoarce.) Ah, nu. (Pune la loc buchetul
pe pian, apoi îi spune lui Firmin.) La revedere, dragul meu.
Firmin: La revedere, domnule. (Bouzin iese.)
15
Doamna Duverger: Despre mine i-aţi spus?
Firmin: Da, doamnă, dar, după cum v-am spus mai înainte, doamna are invitaţi şi nu poate
discuta afaceri momentan.
Doamna Duverger: (vexată) Ah, supărător lucru...
Firmin: Oare doamna nu poate trece mai târziu?
Doamna Duverger: Trebuie neapărat să vorbesc cu ea, e pentru o serată aranjată, care va
avea loc chiar astăzi; vă rog să-i spuneţi doamnei că revin peste un ceas.
Firmin: Prea bine. (Doamna Duverger se ridică să plece.) Pe aici, doamnă.
Doamna Duverger iese prima, urmată de Firmin, care închide uşa după el. În acelaşi moment,
Chenneviette scoate capul prin întredeschizătura uşii care dă în sala de mese.

Scena X
De Chenneviette, Lucette, Bois-d’Enghien, De Fontanet

De Chenneviette: (deschizând larg uşa) A plecat toată lumea, putem veni în salon.
Toţi: (uşuraţi) Ah! Oh! Bun! (Intră în salon vorbind între ei, fiecare cu o ceaşcă de cafea în mână.
Chenneviette merge spre şemineu, Fontanet în partea stângă a mesei.)
Lucette: (lui Bois-d’Enghien) Dar ce ai, dragul meu, pari foarte trist?
Bois-d’Enghien: Ah, nu, da’ de unde! (Aparte.) Doar că sunt indispus fiindcă trebuie să
pun capăt relaţiei deîndată! (Se aşează pe canapea.)
Lucette: (Trece în spatele canapelei, punându-i mâinile pe ceafă chiar în momentul în care acesta vrea
să ia o înghiţitură de cafea.) Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Îhî! Te ador! (Aparte.) Nu ştiu cum să fac să înghită chestia asta! (Lucette
ocoleşte canapeaua şi vine să se aşeze în genunchi pe ea, în dreapta lui Bois-d’Enghien.)
De Fontanet: (Aşezat în stânga mesei, vede buchetul şi exclamă surprins) Oo, ce buchet frumos!
Toţi: Unde? Care?
De Fontanet: (arătându-le buchetul) Acolo. Ăla!
Toţi: (privind în direcţia buchetului) Oo! Da! Superb! Etc.
Lucette: Oare cine l-o fi trimis?
De Chenneviette: (Ia buchetul de pe pian, vine cu el în mijlocul scenei.) Ah, staţi aşa, e o carte de
vizită. (Citeşte.) Camille Bouzin, membru al Academiei. (Se înclină, plescăind din limbă, cu un
soi de admiraţie batjocoritoare.) Domiciliat pe strada Doamnelor, numărul 132.
Lucette: (ia buchetul de la Chenneviette) Cum, Bouzin mi l-a trimis?! Oh, dar chiar mă mişcă
gestul lui, bietul băiat... Şi când te gândeşti că am comentat textul lui într-o manieră...
De Chenneviette: (sfârşindu-i vorbele) ... fără de maniere.
Lucette: Cam aşa ceva. (Lui Fontanet.) Ştiţi, e autorul melodiei ăleia „Eu înţep cu ace, tare!”
V-am citit câte ceva, la masă.
De Fontanet: (amintindu-şi) Ah, da, da!
Lucette: (mergând să pună buchetul pe şemineu) Dar, bine, bine, de ce sunt aşa de stupide
versurile? Măcar dacă ai putea face ceva cu textul său, să-l transformi, nu ştiu... (Mirosind
florile.) Ah, ce parfum! (Dintr-o dată.) Dar stai, ce văd eu aici? O cutiuţă de bijuterii?! (O
scoate din interior şi pune apoi buchetul de flori într-una din vazele de pe şemineu.)
16
Toţi: O cutiuţă de bijuterii...
Lucette: (Merge în partea dreaptă a mesei şi deschide cutiuţa.) Da, o cutiuţă. Ah, nu-mi vine să
cred, e prea mult, prea mult! Priviţi! Un inel cu rubine şi diamante! (Îşi pune inelul pe deget.)
Toţi: Vai, dar ce frumos este! Etc.
Lucette: (aşezându-se şi citind eticheta de pe fundul cutituţei) Oo, şi e de la bijuteriiile
Bechambes! Sunt din ce în ce mai uluită!
De Chenneviette: (privind pe deasupra mesei) Cum, şi acest Bouzin a trimis inelul?!
Bois-d’Enghien: Păi înseamnă că e putred de bogat!
Lucette: La naiba! Când îl vezi, n-ai zice. Nu dai doi bani pe el, după cum arată.
De Chenneviette: Mă rog! Arată el cum arată, dar e clar că-i foarte bogat de-şi permite să
facă asemenea cadouri.
De Fontanet: Ba, aş merge mai departe şi aş spune: bogat şi îndrăgostit.
Lucette: (râzând) Credeţi?
Bois-d’Enghien: (Care a venit şi el în partea dreaptă a mesei, aparte.) Ia te uită ce ocazie! Păi,
dacă i l-aş putea vârî pe gât Lucettei pe acest Bouzin, ar uşura despărţirea mea de ea. Pe
timpul aparteului lui Bois-d’Enghien, Fontanet s-a dus către şemineu.
Lucette: Bine, dar cântecul ăsta.. poate găsim un mijloc să-l aranjăm, să-l îmbunătăţim..
poate cu un colaborator care l-ar reface, de exemplu...
Bois-d’Enghien: (care s-a reaşezat pe canapea) Da, un aranjor de texte din aceia...
De Fontanet: (Trăgând după el pernuţa sau taburetul din faţa şemineului, pe care se aşezase iniţial.)
Staţi aşa! Cred că mi-a venit o idee. De ce n-am face din cântecel unul satiric? Sau poate
politic, de exemplu.
Lucette: (aşezată în dreapta mesei) Da, are dreptate.
De Chenneviette: (aşezat în stânga mesei) Adică cum?
Lucette: (lui Chenneviette) Păi, stai, că vedem imediat.
De Fontanet: Păi, e simplu. În loc de „Eu înţep cu ace, tare!”, o să spunem „Eu scot ace
din fiecare!”, şi uite că devine de actualitate.
Toţi: (schimbă între ei privire de aprobare) Păi da, sigur etc.
De Fontanet: (Cu importanţa pe care i-o conferă succesul,) Vedeţi dumneavoastră, acest bărbat
care „Înţeapă cu ace, tare!”/ Pe doamne-n pernuţa dintre picioare”, nu e prea delicat spus,
nu e ce trebuie. În timp ce, un deputat, de pildă, care „Scoate ace din fiecare”, măcar, cel
puţin...
Bois-d’Enghien: (ironic) ... face operă de caritate.
Lucette: Excelentă idee! Trebuie să-i propunem chestia asta! (Se ridică.)
De Fontanet: (Se ridică şi el, în timp ce Lucette îi ia pernuţa sau taburetul şi-l pune la loc în faţa
şemineului.) Oh, mie ideile nu-mi lipsesc. Doar atunci când trebuie să le pun în practică...
Bois-d’Enghien: (care s-a ridicat şi el, oftând) Ca mai toată lumea. Practica ne omoară pe
toţi...
De Fontanet: Am încercat şi eu o dată să compun o melodie, un fel de cântecel. (Lui Bois-
d’Enghien, aproape suflându-i în faţă.) Îmi amintesc că se chema „Ah! Pfu!”.

17
Bois-d’Enghien: (Care a primit direct în faţă răsuflarea lui Fontanet, are un recul al capului pe care-
l disimulează imediat sub forma unui surâs de complezenţă. Apoi, aparte, mergând spre dreapta.): Phu!
Ce obicei au ăştia care put de a-ţi vorbi drept în nas!
Lucette: (lui Fontanet) Şi aţi ajuns să-l terminaţi?
De Fontanet: (cu modestie) Ei, da, în felul meu.
Bois-d’Enghien: (ironic) Păi, sunt convins. Toată lumea râde.
De Fontanet: (Care nu a prea înţeles ironia, dar râde la rându-i.) Ha! Ce? De ce râdeţi? Am zis
ceva care...?
Lucette: (Râzând, arătându-l pe Fernand aşezat pe canapea.) A, nu, nu, Fernand nu vorbeşte
serios.
De Fontanet: (Privindu-l pe Bois-d’Enghien care râde în continuare, dar îi face semne să nu-l ia în
serios.) Ah, da, asta e... El e cel care... Dar ce oi fi spus? Ei, mă rog, eu n-am nicio vină...
Lucette: (râsul îi întretaie cuvintele) Dar v-am spus, nu-l luaţi în seamă. Nu merită. (Vrea să
schimbe subiectul, deşi râde în continuare.) Uite, hai să vorbim despre lucruri serioase. Vă
vedem în seara aceasta la concert?
De Fontanet: Ah, nu, în seara asta mi-e imposibil. Sunt invitat undeva.
Lucette: (râzând în continuare) De altfel, nu ştiu de ce v-am întrebat. Nu cânt în seara asta, e
ziua mea liberă.
De Fontanet: Ah, e mai bine aşa. Eu, de pildă, sunt invitat la una din vechile mele
prietene, baroana Duverger.
Bois-d’Enghien: (Care râdea, se opreşte brusc, se schimbă la faţă, se ridică şi vorbeşte aparte.)
Hait! La viitoarea mea soacră!
De Fontanet: Dă o serată cu ocazia măritişului fiicei sale cu domnul... O clipă, că mi-a zis
numele...
Bois-d’Enghien: (nervos) La naiba!
De Fontanet (căutând să-şi amintească): Domnul... Domnul...
Bois-d’Enghien (mergând între el şi Lucette): Lasă, lasă, nu te mai chinui, nu contează.
De Fontanet: Ba nu, ba nu, e un nume care parcă seamănă cu al dumneavoastră.
Bois-d’Enghien: Nu, nu, nu se poate. Nu mai există nume ca al meu.
Lucette: Dar ce ai, dragul meu, te văd foarte agitat?
Bois-d’Enghien: Dar nu sunt deloc agitat, numai că ştiu ce vrea să spună. Păi, toţi zic la
fel: e un nume care începe cu litera Q...
De Fontanet: (brusc însufleţit) Da, asta e! Începe cu litera Q.
Bois-d’Enghien: ... Duval!
De Fontanet: Nici vorbă!
Bois-d’Enghien: Dar ce naiba ne interesează pe noi numele individului, din moment ce
nu-l cunoaştem? Se aude soneria de la intrare.
De Chenneviette: La urma urmei, are dreptate.
Bois-d’Enghien: Aşa că nu mai căutaţi să vă amintiţi.

Scena XI
18
Aceiaşi, Firmin, apoi Bouzin

Lucette: (Lui Firmin care a intrat şi caută ceva prin salon.) Ce se întâmplă, Firmin?
Firmin: (cu o bonomie falsă, dispreţuitoare) Ah, nimic, doamnă, e tot domnul acela... mă rog,
Bouzin, care spune că şi-a uitat umbrela prin salon.
Toţi: Bouzin!
Lucette: (Care se însufleţeşte brusc şi se duce înspre Firmin.) Păi, pofteşte-l încoace, Firmin!
Firmin: (uluit) Să-l aduc în salon?! Bois-d’Enghien se duce înspre canapea, iar Fontanet în partea
stângă a scenei.
Lucette: (Care s-a dus până aproape de uşa vestibulului.) Dar vă rog să intraţi, domnule Bouzin!
(Îl introduce în salon.) Domnule Bouzin, daţi-mi voie să vi-i prezint pe amicii mei.
Bois-d’Enghien, De Fontanet, De Chenneviette: (Făcând cunoştinţă cu acesta.) Ah, domnul
Bouzin, el în persoană etc. Firmin iese.
Bouzin: (Extrem de uluit şi de jenat de primirea care i se face, îi salută pe fiecare.) Domnilor,
Doamnă, îmi cer iertare, m-am întors pentru că am uitat...
Lucette : (foarte amabilă) Dar vă rog să vă aşezaţi, domnule Bouzin! (Îi coboară unul din
scaunele care erau pe masă.)
Toţi: (acelaşi joc) Dar, vă rugăm să vă aşezaţi, domnule Bouzin!
Fiecare îi aduce câte un scaun; Bois-d’Enghien pe cel de lângă canapea, pe care-l pune alături de
scaunul coborât de Lucette; Fontanet îi aduce scaunul din dreapta mesei, iar Chenneviette pe cel din
stânga mesei, ceea ce formează un şir de scaune lângă Bouzin.
Bouzin: (Aşezându-se la început cu jumătate de şezut pe un scaun, cu jumătate pe un altul, apoi pe cel
arătat de Lucette.) Ah, domnilor, cum să zic...
Lucette: (Se aşează alături de el, la dreapta. Fontanet se aşează în dreapta Lucettei, iar Bois-
d’Enghien la stânga lui Bouzin. Chenneviette se aşează pe colţul mesei.) Iar acum trebuie să vă
dojenesc un pic. De ce mi-aţi adus aşa textul dumneavoastră?
Bouzin: (cu un rictus amar) Păi, aşa cum? Valetul mi-a spus că l-aţi taxat drept o porcărie.
Lucette: (aproape ţipând) Porcărie, cântecul dumneavoastră?! Valetul n-a înţeles bine
cuvintele mele.
Toţi: Nu le-a înţeles! Nu le-a înţeles!
Bouzin: (a cărui faţă începe să se lumineze) A, deci aşa... Nu le-a înţeles... Eu credeam că...
Lucette: Ah, dar mai întâi trebuie să vă mulţumesc pentru splendidul dumneavoastră
buchet de flori.
Bouzin: (cu emfază) Ei... Un fleac... Să nu mai vorbim de asta.
Lucette: Cum să nu vorbim?! Ah, înţeleg, mulţumesc, sunteţi foarte galant.
Toţi: Adevărat. E foarte galant.
Lucette: (arătându-i brusc mâna cu inelul) Şi inelul? Aţi văzut ce inel am?
Bouzin: (care nu înţelege despre ce este vorba) Inelul?! Ah, da, sigur, inelul...
Toţi: Inelul e superb! Da, e superb!
Lucette: (cochetă) După cum vedeţi, mi l-am pus pe deget.
Bouzin: (la fel de confuz) Ah, da, sigur, inelul e... (Aparte.) Ce-i tot dă înainte cu inelul ei?
Lucette: Îndeosebi rubinul e adorabil.
19
Bouzin: Rubinul?! A, ăsta... da, sigur... (O secundă de tăcere.) Oh, la, la, şi când te gândeşti
ce scumpe sunt chestiile astea! Toţi ceilalţi se privesc uluiţi, neştiind ce să spună.
Lucette: (şi ea un pic deconcertată) Da, da, însă eu am ştiut să-l apreciez.
Bouzin: Păi, da, chiar dacă nu pare, dar un inel ca ăsta face mai mult de şapte mii de
franci.
De Chenneviette: (ducându-se în spatele mesei) Şapte mii de franci!
Lucette: (lui Chenneviette) Face, face, nu te mira aşa. Chenneviette se duce înspre canapea.
Bouzin: Cu banii ăştia trăieşte o familie doi ani de zile. Ei bine, când cineva dă şapte mii
de franci pentru aşa ceva, înseamnă că... vă daţi seama... Stare generală de uluială şi confuzie.
Bois-d’Enghien: (Îl priveşte pe Bouzin cu o mină care ar vrea să spună: „Dar cine naiba mai e şi
individul ăsta?” Apoi îi şopteşte lui Chenneviette.) Drept să spun găsesc că e de prost gust
maniera în care procedează.
De Chenneviette: (tot în şoaptă) Individul e infect! De Chenneviette se îndreaptă spre fundal,
Bois-d’Enghien se ridică şi pune scaunul pe care l-a adus la locul lui, lângă canapea.
Lucette: (dorind să fie totuşi amabilă) În orice caz, darul dovedeşte generozitatea donatorului.
Bouzin: Ah, da, desigur. (Aparte.) Şi imbecilitatea. (Cu voce tare.) Păi, ca să revenim la
cântecul meu...
Lucette: Ah, da, uite...
De Fontanet (se ridică şi apropie scaunul de masă): Ei bine, diva mea iubită, văd că aveţi de
lucru. O să vă las.
Lucette: (ridicându-se şi ea) Ah, vreţi să plecaţi? Daţi-mi voie să vă însoţesc. (Pune la loc
scaunul pe masă.)
De Fontanet: Vă rog, nu trebuie să vă osteniţi.
Lucette: (însoţindu-l pe Fontanet) Vai de mine, dar nu-i nicio osteneală. (Lui Chenneviette.)
Vino şi tu cu mine, cu ocazia asta am să-ţi dau pe loc ce mi-ai cerut pentru copil.
De Chenneviette: Ah, foarte bine. Bouzin, fără să se ridice, a urmărit toate aceste dialoguri,
răsucindu-se încet cu scaunul, astfel că acum e cu spatele la spectatori.
Lucette: Îmi permiteţi, domnule Bouzin, să-i conduc pe aceşti domni? Voi fi numai a
dumneavoastră cât se poate de repede. Iese toată lumea, cu excepţia lui Bois-d’Enghien şi a lui
Bouzin.

Scena XII
Bois-d’Enghien, Bouzin

Bois-d’Enghien: (Care i-a privit pe ceilalţi plecând şi traversând salonul, se întoarce brusc spre
Bouzin care s-a ridicat şi şi-a dus scaunul în stânga mesei.) Ei, păi ce mai e de spus? Văd că
sunteţi îndrăgostit de Lucette.
Bouzin: Eu?!
Bois-d’Enghien: Da, da. Nu e nevoie să vă ascundeţi, văd că sunteţi îndrăgostit. Nu vă
sfiiţi. Curaj, acum e momentul, atacaţi!
Bouzin: (uluit, confuz) Poftim?! Ce?!
Bois-d’Enghien: Dacă vă dovediţi bărbăţia, Lucette poate fi a dvs..
20
Bouzin: A mea?!... Bine, dar vă asigur...
Bois-d’Enghien: (cu însufleţire) Sst! Iat-o că vine! Nu mai suflaţi niciun cuvânt acum. Veţi
trece la atac mâine. (Se reîntoarce în partea dreaptă a scenei, fluierând uşor, cu mâinile în buzunare,
arborând o mină detaşată.)
Bouzin: (aparte) A naibii treabă, de ce vrea ăsta ca eu să fiu îndrăgostit de Lucette Gautier?

Scena XIII
Aceiaşi, Lucette

Lucette: (lui Bouzin) Îmi cer scuze că v-am lăsat singur.

Bouzin: Ah, nu face nimic. (Aparte.) Al naibii să fiu dacă sunt vreun pic îndrăgostit de ea.
Lucette: (aşezându-se în dreapta mesei): Acum putem vorbi fără să fim deranjaţi.
Bouzin: (aşezându-se în faţa mesei, cu faţa la public) Sigur, să vorbim.
Lucette: Păi, uitaţi, cântecul dvs. e fermecător, dar ce spun eu, e de-a dreptul adorabil.
Bouzin: Ah, sunteţi cât se poate de amabilă. (Aparte, aplecându-se să-şi pună pălăria sub masă.)
Şi individul ăla care a înţeles că-i o porcărie. E un mare bou.
Lucette: Dar, după cum ştiţi, se spune că mai binele e duşmanul binelui... adică, vreau să
zic, textul dumneavoastră e fermecător, dar, cum să mă exprim eu?... îi lipseşte un pic de
carcater.
Bouzin: (protestând) Ah, totuşi...
Lucette: Nu, nu e ce credeţi. Uitaţi, o să vă vorbesc deschis. Textul e foarte spiritual, dar
lucrul acesta nu spune nimic.
Bouzin (confuz): Aha! Cum adică?
Lucette: (Lui Bois-d’Enghien care, din discreţie, stă deoparte, sprijinit de şemineu.) Nu-i aşa, cheri?
Bois-d’Enghien: Ah, da, sigur. (Vine şi se aşează în stânga mesei.) Eu, dacă-mi permiteţi o
părere, ceea ce i-aş reproşa e forma.
Lucette: Ah, da, sigur, forma e un pic defectuoasă, dar putem să ştergem cu buretele
treaba asta.
Bois-d’Enghien: Şi apoi, cum să zic... nu prea are haz, e un pic prea serios.
Lucette: Da... uitaţi, e un pic de adevăr în ce spune. Se simte din prima că e textul unui om
de spirit, dar rămâne doar textul unui om de spirit...
Bois-d’Enghien: ...care pare a fi scris de un alt om de spirit.
Lucette: Asta-i!
Bouzin: (scuturând din cap să-şi revină) Curios lucru. (După două secunde.) Ei bine, în afară de
asta, vă place, nu?
Bois-d’Enghien şi Lucette: O, da, foarte mult!
Lucette: Ne place foarte tare. (Schimbare de ton.) Uitaţi ce ne-am gândit noi... Aveţi cumva
textul la dvs?
Bouzin: Ah, din păcate l-am lăsat acasă.
Lucette: Oh, mare păcat!

21
Bouzin: Dar nu e o problemă, stau pe strada Doamnelor, e la doi paşi de aici, pot trage o
fugă... (Se ridică.)
Lucette: (se ridică şi ea) Păi, dacă nu vă deranjează... Aşa o să putem lucra cu eficienţă.
Bouzin: Da, cum să nu. Lucrăm cum doriţi dvs. Eu, să ştiţi, compun foarte uşor.
Bois-d’Enghien: I-auzi!
Bouzin: Păi, vă fac un cântecel de genul ăsta din prima.
Bois-d’Enghien: (ridicându-se) Nu-mi spuneţi! (Aparte.) E mişto să compui o porcărie ca
asta din prima.
Bouzin: (îndreptându-se spre fundal, aproape de uşă) Păi, plec şi revin degrabă.
Lucette: (care l-a urmat, arătându-i umbrela) Să nu o uitaţi iar.
Bouzin: Ah, că mare dreptate aveţi. Mulţumesc. Îşi ia umbrela din spatele pianului şi iese,
însoţit de Lucette.

Scena XIV
Bois-d’Enghien, apoi Lucette

Bois-d’Enghien: (mergând spre dreapta scenei) Ei, se pare că am pregătit terenul cu idiotul
ăla de Bouzin. Nu trebuie să mai tergiversez lucrurile. În seara asta semnez contractul
nupţial, trebuie să rup imediat relaţia cu Lucette.
Lucette: (vorbeşte din culise) Da, da, cred că va fi minunat. Grăbiţi-vă să reveniţi.
Bois-d’Enghien: (aşezându-se într-un colţ pe canapea) Vine. Naiba să mă ia dacă ştiu cum să-i
spun.
Lucette: (vine în spatele canapelei şi-l îmbrăţişează pe Bois-d’Enghien) Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Te ador.
Lucette: Ah, iubitule... (Vine şi se aşează în stânga lui Bois-d’Enghien.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Nu, nu aşa trebuie să procedez!
Lucette: (aşezată acum în stânga lui, pe canapea) Cât de fericită sunt să te revăd. Nici nu mi-a
venit să cred. Rău mic ce eşti! De-ai şti ce palpitaţii mi-ai produs. Am crezut că s-a
terminat totul între noi.
Bois-d’Enghien: (protestând ipocrit) Ah, cum aşa, „terminat”?
Lucette: (cu pasiune) În sfârşit, eşti al meu! Zi-mi că eşti al meu!
Bois-d’Enghien: (cu bunăvoinţă) Sunt al tău.
Lucette: (privindu-l în ochi) Spune-mi că iubirea noastră n-o să se sfârşească niciodată!
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc) Niciodată.
Lucette: (într-un elan de pasiune, punându-şi capul pe pieptul lui) Ah, iubiţelul meu adorat!
Bois-d’Enghien: Ah, Lulu a mea! Lucette se întinde de-a binelea peste el, ceea ce-l face pe Bois-
d’Enghien să adopte o poziţie destul de incomodă.
Bois-d’Enghien: (aparte) Am început cu stângul. Nu merge aşa.
Lucette: (în aceeaşi poziţie deasupra lui, languroasă) Vezi tu cât de bine mă simt în braţele tale!
Bois-d’Enghien: (aparte) Ah, da, dar eu nu prea.
Lucette: (acelaşi joc) Aş vrea să rămân aşa douăzeci de ani. Dar tu?
22
Bois-d’Enghien: Ştii, cum să-ţi spun, douăzeci de ani e cam mult.
Lucette: Eu o să te alint „Iubiţelul meu”, tu ai să-mi spui „Lulu a mea” şi uite-aşa o să
curgă viaţa noastră.
Bois-d’Enghien: (aparte) Daa, al naibii de ofertant!
Lucette: (Ridicându-se de pe el, ceea ce-i permite lui Bois-d’Enghien să nu mai stea într-o poziţie
incomodă.) Din nefericire, e vis cam imposibil. (Se ridică, înconjoară canapeaua, apoi cu pasiune,
către Bois-d’Enghien) Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Te ador!
Lucette: Ah, iubitule... (Se aşează iar pe canapea lângă el.)
Bois-d’Enghien: (aparte) La naiba, am început cu stângul.
Lucette: (Se ridică iarăşi în picioare şi merge cam spre mijlocul scenei, cu o figură plină de
subînţeles.) Atunci, iubitule... vii să mă îmbraci?
Bois-d’Enghien: (ca un copil bosumflat) Nu! Nu încă...
Lucette: Dar ce ai?
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc) Nimic!
Lucette: Ba da! Ai o moacă foarte tristă.
Bois-d’Enghien: (ridicându-se şi făcându-şi curaj) Ei bine, da! Dacă vrei să ştii, cred că
această situaţie nu mai poate dura multă vreme.
Lucette: Păi, care situaţie?
Bois-d’Enghien: Situaţia... adică relaţia noastră. (Aparte.) Ah, ce-am spus, ce-am spus! (Cu
voce tare.) Şi, fiindcă odată şi odată trebuia să ajungem aici, na, uite, mi-am făcut curaj şi îţi
zic: Lucette, trebuie să ne despărţim!
Lucette: (nu mai are aer) Cee?!
Bois-d’Enghien: Trebuie! (Aparte.) Aoleu! Am spus-o!
Lucette: (îi trece un gând prin minte) Dumnezeule! Să nu-mi spui... Te însori!
Bois-d’Enghien: (ipocrit) Cine, eu?! Oh, la, la! Dar ce spui acolo....?
Lucette: Păi atunci de ce? De ce să ne despărţim?
Bois-d’Enghien: Păi din cauza stării mele materiale actuale... Neputând să-ţi ofer
echivalentul situaţiei pe care o meriţi, am zis că...
Lucette: Aa, asta era? Doar pentru atât?! (Lucette începe să râdă şi aproape că se prăvale peste el,
sprijinită cu ambele mâini de umerii lui Bois-d’Enghien.) Ah, cât de prostuţ poţi să fii!
Bois-d’Enghien: Pardon?!
Lucette: (cu tandreţe, strângându-l în braţe)Dar nu sunt eu oare fericită aşa?
Bois-d’Enghien: Sigur... dar demnitatea mea? Ai?
Lucette: Ei, s-o lăsăm în pace pe demnitatea ta! Pentru tine e suficient să ştii că te iubesc.
(Smulgându-se din îmbrăţişare şi venind mai înspre stânga, cu un suspin pasional.) Da, da, te iubesc!
Bois-d’Enghien: (aparte) Începe să meargă! Hai că ţine!
Lucette: (Întorcându-se la el şi strângându-l în braţe ca şi cum ar urma să-l piardă.) Vezi tu, numai
gândul că ai putea într-o zi să te însori cu alta mă... Ah, spune-mi că nu o să te însori
niciodată! Niciodată!
Bois-d’Enghien: Cine, eu?! Ah, păi...
23
Lucette: (cu recunoştinţă) Îţi mulţumesc! (Detaşându-se de el.) Ah, dacă s-ar întâmpla totuşi,
ştiu ce am de făcut!
Bois-d’Enghien: Ce?
Lucette: Nu voi agoniza. Un glonte în cap şi gata!
Bois-d’Enghien: (cu ochii holbaţi) În capul cui?
Lucette: Al meu, bineînţeles!
Bois-d’Enghien: (răsuflând uşurat) Ah, bon!
Lucette: (Se apropie de masă înşfăcând nervoasă ziarul Figaro lăsat de baroana Duverger.) Oh, dar
nu de sinucidere mi-e teamă, ci de faptul că o să aflu vreodată sau o să citesc în vreun ziar
că... (Chiar arată spre ziarul pe care-l ţine în mână.)
Bois-d’Enghien: (aparte, îngrozit, înlemnit) La naiba! Un Figaro! Alt Figaro!
Lucette: Ei, dar parcă am înnebunit. Fiindcă nu e cazul să te însori cu alta, la ce bun să-mi
fac griji? (Aruncă ziarul înapoi pe masă şi merge spre stânga.)
Bois-d’Enghien: (Repezindu-se la ziar, îl ia şi-l îndeasă între veston şi jiletcă. Aparte.) Mamă, prin
ce spaime am trecut!...
Lucette: (Se reîntoarce la alintături, Bois-d’Enghien râde cam mânzeşte, doar ca să se arate sigur pe
sine. Lucette năvăleşte iar peste el, aruncându-i-se în braţe) Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Te ador!
Lucette: Ah, iubitule!
Bois-d’Enghien: (aparte) Nu, n-o să pot niciodată să-i spun despre căsătoria mea... Nu, n-o
să pot... (Se desprinde din braţele Lucettei şi se lasă pe canapea, descurajat.)

Scena XV
Aceiaşi, Chenneviette

De Chenneviette: (venind din spate şi lipind un plic. Lucettei) Deci aşa, am pus banii înăuntru şi
o trimit recomandată. Spune-mi, ai cumva un timbru de patruzeci de cenţi?
Lucette: (mergând spre camera ei) Da, în cameră, aşteaptă un pic...
De Chenneviette: Poftim, uite patruzeci de cenţi.
Lucette: (fată bună) Lasă, n-am nevoie de cei patruzeci de cenţi ai tăi.
De Chenneviette: (vexat) Păi, nici eu. Nu e nevoie să-mi faci cadou gologanii de timbru.
Lucette: Bine, cum doreşti... (Îi ia banii şi intră în camera ei.)
De Chenneviette: E curios lucru, nu crezi? Femeile se leagă de tot felul de fleacuri.
Bois-d’Enghien:(preocupat, absent) Mda, mda...
De Chenneviette: Dar ce aveţi? Păreţi îngrijorat.
Bois-d’Enghien: Ah, dragul meu! Nu îngrijorat, ci disperat! (De Chenneviette merge spre el.)
Uitaţi, doar dvs puteţi să mă salvaţi. E o situaţie pe care nu ştiu cum să i-o spun Lucettei...
Dar dvs pot să vă spun, pentru că sunteţi... aţi fost, mă rog, aproape soţul ei. Trebuie
neapărat să o părăsesc şi ea să mă lase în pace!
De Chenneviette: (ca unul picat din cer) Adică... staţi... ce-mi povestiţi acum?...
Bois-d’Enghien: Adevărul, dragul meu! Mă însor!
24
De Chenneviette: Dumneavoastră?
Bois-d’Enghien: Eu. Iar contractul de căsătorie se semnează în seara asta!
De Chenneviette: La naiba ce chestie!
Bois-d’Enghien: (Luându-l de braţ, şi cu tonul cel mai persuasiv cu putinţă.) Uitaţi, la urma urmei
despărţirea e în interesul ei!
De Chenneviette: Păi da, dacă stau să mă gândesc bine, şi dacă ea ar dori, acum ar fi o
ocazie bună ca ea să... Se aude soneria.
Bois-d’Enghien: Ei bine, spuneţi-i, vorbiţi-i, ce naiba! Vorbiţi-i cu seriozitate, căci pe
dumneavoastră o să vă asculte.
De Chenneviette: (nu prea convins) A, păi, mda...

Scena XVI
Aceiaşi, Firmin, apoi Marceline, Generalul şi Antonio, pe urmă Lucette

Firmin: (anunţă) Generalul Irrigua!

De Chenneviette: Ah! Spune-i să intre! (Firmin e pe punctul s-o facă, dar Chenneviette se
răzgândeşte.) Ba nu! Să intre după ce plecăm noi. (Lui Bois-d’Enghien.) Haideţi! Să ieşim pe
aici!
Bois-d’Enghien: Păi, de ce?
De Chenneviette: Pentru că... s-ar putea să... să fim în plus!....
Bois-d’Enghien: Adică... ar putea fi ocazia?...
De Chenneviette: Da! E chiar ocazia, da!
Bois-d’Enghien: Păi, atunci s-o întindem! Ies pe una din uşi, ca doi complici.
Marceline: (Intră prin dreapta în momentul în care Firmin se pregăteşte să îl introducă pe general.)
Cine a sunat, Firmin?
Firmin: Generalul Irrigua, domnişoară!
Marceline: Ah, generalul! Lasă-l să intre şi anunţ-o pe soră-mea! (Se duce între pian şi
canapea.)
Firmin: Dacă domnul binevoieşte să intre...
Generalul: Bueno! Yo intru! (Intră urmat de Antonio care are în braţe două buchete, unul enorm şi
altul mititel; pe acesta din urmă îl ţine la spate.)
Marceline: (face o reverenţă) Generale!...
Generalul: (o recunoaşte) Ah, madam sora la doamna! Yo sunt mult încântat te revăd!
(Chemându-l pe Firmin.) Păiete! (Firmin nu răspunde, generalul strigă mai tare.) Păiete!.. (adică:
Băiete) Falet (Valet) de cameră!
[Notă: generalul e spaniol şi stâlceşte cuvintele, necunoscând bine limba.]
Firmin: (apare) Pe mine mă strigaţi?
Generalul: Bineînţeles că pe tine, doar nu pe mine? (Aparte.) Que bruto este hombre! (Cu
voce tare.) Haidi, mergi zice la madama stăpână că yo sunt aici!

25
Firmin: Da, domnule! (Aparte, în vreme ce merge spre camera Lucettei.) Cu generalii ăştia
spanioli e greu s-o scoţi la capăt! (Cu voce tare, zărind-o pe Lucette care iese din camera ei.) Ah,
dar iat-o pe doamna!
Generalul: (Lucettei care se opreşte, intrigată să-l vadă pe general.) Ea! Ah, madam, ziua asta e
cea mai flumoasă din viaţa mia!
Lucette: (cu ochii holbaţi) Pardon, domnule...?
Marceline: (i-l prezintă) E generalul Irrigua, Lucette.
General: (înclinându-se) El în person, madam.
Lucette: Ah, generale, mii de scuze! (Salutându-l pe Antonio, care e în planul doi.) Şi
domnul...?
Generalul: E un nimicu. Interpretul mieu.
Lucette: Generale, sunt încântat să vă cunosc.
Generalul: Ah, încântatul este pentru mine, madam. (Lui Antonio.) Antonio... buchetele...
(Antonio îi dă buchetul mare Lucettei, fără a-l arăta pe cel mic.) Permiteţi-mi la mine câteva flori
modice pe care yo vă rog, adică... yo fă ofer la voi!
Lucette: (luând buchetul) Vai, generale!
Generalul: (Luând buchetul cel mic din mâna lui Antonio şi oferindu-i-l Marcelinei.) Şi yo gândit di
asemeni la sor de madam.
Marceline: (luând bucheţelul) Pentru mine?! O, vai, generale, sunteţi....
Generalul: (Marcelinei) E mai micuţ decât celălalt... dar e mai portativ. (Generalul a vrut să
spună că e mai uşor de purtat, probabil.) (Lui Antonio.) Antonio, aşteapt la dispoziţia mia în
festibul!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Lucette: E foarte drăguţ din partea dumneavoastră... Mai ales că ador florile.
Generalul: (galant) Oh, madam, lăsaţi...
Marceline: (Respirând parfumul buchetului ei şi, fandosindu-se, către general.) Şi eu ador florile...
ah...
Lucette: (A desfăcut folia care înfăşura buchetul şi merge mai înspre planul doi.) Nu-i aşa,
Marceline, că sunt frumoase florile?
Generalul: Sunt subiectele pe care yo le pun la picioare.
Lucette: (râzând) Subiectele?!
Generalul: Bueno... asta, obiectele care... adică sunt trandafirele care yo le pun la
picioarele reginei trandafirelor!
Lucette şi Marceline (fandosindu-se): Ah! Oh! Vai!
Generalul: (mulţumit de sine) Am zis o forbă de duh!
Lucette: Sunteţi foarte galant, generale!
Generalul: Ei, face şi yo ce poate.
Marceline: (aparte) Măcar trebuia să ne prevină că vorbeşte în aşa hal.
Lucette: (Marcelinei) Marceline, n-ai vrea să ne laşi o clipă singuri?
Marceline: Eu?!
Generalul: (imperativ, cu un gest de mare senior) Lasă la noi singuri... asta, sor’!
26
Marceline: Ha?!
Generalul: (Politicos, dar cu un ton ce nu admite replică.) Adică plecaţi... donşoară! (Trece
printre cele două în spatele Lucettei.)
Marceline: Ah, da?! (Aparte.) Dar e sălbatic bine! (Iese prin dreapta. Lucette aranjează buchetul
în vaza de pe consolă. General s-a dus lângă canapea şi aşteaptă ca Marceline să iasă de tot. )
Generalul: (Pe neaşteptate, Lucettei, care revenise în dreapta mesei.) Tumneafoastră!
Tumneafostră sunteţi cea de care yo...yo... căci sunteţi hunică! (unică)
Lucette: (aşezându-se în dreapta mesei) Vai, generale, dar aşezaţi-vă, vă rog!
Generalul:(pasional) Yo nu poate!
Lucette (mirată): Nu puteţi?! Dar ce-aţi păţit?
Generalul: (tot pasional) Yo nu poate! Yo sunt prea emuţionat! Ah, când yo primit acea
scrisoare de la voi! Acea scrisoare care îmi acorda graţia de... de... una întrevedere, ah,
pentru numele lui Tumnezeu, ah! Caramba! Caramba!... (Ne mai găsind cuvinte să exprime ce
simte.) Que yo nu poţi zice, nu poţi exprima.
Lucette: Dar ce aveţi? Păreţi foarte emoţionat.
Generalul: Da, yo sunt! Porqué yo vă iubeşte, Lucette, şi yo văd că yo sunt aici cu... oh,
pe toţi Tumnezeii... cu acea hunică (unică)... (Dintr-o dată, hotărât.) Locetta!
Lucette: (se ridică brusc şi trece în stânga mesei) Atenţie, generale, că treceţi pe un teren minat!
Generalul:(avansând un pic spre dreapta) Ah, yo n-are teamă de pericol! În ţara mea yo eram
ministru de război!
Lucette (trecând prin faţa mesei) Dumneavoastră?!
Generalul: (se înclină) Eu însumi!
Lucette: Ah, generale, dar ce onoare... Un ministru de război!
Generalul: (rectificând) Es! Es!
Lucette: (nu înţelege) Ce „Es”?
Generalul: Es-ministru. Yo nu mai sunt acum.
Lucette: Aa, ex, adică fost. Dar ce sunteţi atunci?
Generalul: Yo sunt condamnat la muerte.
Lucette: (un pas în spate) Cum aşa?!
Generalul: (face un gest pentru a o linişti) Ei, da. Porqué yo venit în Franţa pentru cumpărat la
mieu guvern doi cuirasat, trei crucişător şi cinci torpilor.
Lucette: (nevăzând care-i legătura) Bine, şi?
Generalul: Bueno! Yo le-am pierdut la paccara (jocul de Baccara).
Lucette: Le-aţi pierdut la cărţi?! La baccara?! (Cu reproş.) Păi şi cum aţi făcut?
Generalul: (cu cea mai mare şi naivă inconştienţă) Yo nu avut şansă. Uite: la paccara era
mereu la fel; când yo avut opt, el avut nouă; porqué din care motif yo pierdut multe parale.
Lucette: (aşezându-se în dreapta mesei) Păi e rău de tot, generale!
Generalul: (pe un ton degajat) Basta! E nimicuţ asta pentru mine. Yo rămas cu multă avere
ca yo să pună la dispoziţie la tumneafoastră.
Lucette: Să puneţi averea la dispoziţia mea?!
General: (făcând-o pe-a generosul) Toată avere!
27
Lucette: Dar de ce, mă rog?
Generalul: (cu pasiune) Mă rog, pentru ca yo poate să vă iubească... pentru că yo vă
iubeşte, Lucette! Inima mea e prea mic pentru a spune tot dragoste a mia. Prin farmec ăsta
al vostru, m-aţi prins... m-aţi... m-aţi, cum se spune? (Schimbare de ton.) Pardon. Un
momento! (Merge spre fundal.)
Lucette: (aparte) Dar unde se duce?!
Generalul: (deschide uşa şi strigă) Antonio!
Antonio: (apare în uşa vestibulului) Da, Ceneral al mieu!
Generalul: (în spaniolă) Como se dice „subyuar” en frances?
Antonio: „Subjuga”, Cenerale!
Generalul: (Îi face semn cu mâna că se poate reîntoarce în vestibul.) Bueno! Gracis, Antonio!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Generalul: (Lucettei, cu glas pasional) M-aţi sujugat (subjugat) cu farmec al vostru! Aşa că
tot ce este al mieu este şi al vostru. Viaţa mia, banii miei, până la ultim dolar, până la
mizeria pe care yo o voi iubi încă, pentru că vine de la tumneavoastră?
Lucette: (total nedumerită) Ce vine de la mine? Mizeria?! Cred că nu ştiţi ce spuneţi. Sau ce-
i aia.
Generalul: (venind spre dreapta) Oh, pardon! Yo ştiu. Yo nu fost întotdeauna bogat. Înainte
ca yo să fie în armeţi (armată)... ca Ceneral, yo nu aveai bani, pentru că yo erai profesor
modic şi ca să trăieşti yo trebuia mers printre familii ca să dai lecţii de franceză.
Lucette: (abia reţinându-şi râsul) De franceză?! Deci vorbiţi franceza!?
Generalul: (cu naivitate) Yo vrea să spună la voi: în ţeara mea, yo o forbeam bine; aici, yo
nu ştie porqué, o forbeşte rău.
Lucette: (râde) Ah, asta era! Vă rog, aşezaţi-vă!
Generalul: Yo nu puteam! În faţa foastră yo nu puteam sta decât în cenunchi.
(Îngenunchează în faţa ei.) Tumneafoastră sunteţi divinitatea în faţa căreia incenunchez... ca
un sfânt pe care-l ador...
Lucette: Vai, generale!
Generalul: Unde este camera tumneafoastră?
Lucette: (interzisă) Pardon!?!
Generalul: (cu pasiune) Yo întreabă: unde este camera tumneafoastră?
Lucette: Dar, generale, ce tot spuneţi acolo?
Generalul: E amorul care forbeşte prin gura mia, porqué acolo yo doreşte să trăieşte!
Porqué camera frumuseţii pe care yo o iubeşte este ca... ca... (Se ridică.) Pardon, momento!
Lucette: (aparte, maliţioasă) Ei nu, că-i prea de tot!
Generalul: (a deschis uşa din fundal) Antonio!
Antonio: (ca şi data trecută) Cenerale!
Generalul: Como se dice „tabernaculo” en frances?
Antonio: Bueno! „Tabernacol”, Ceneral!
Generalul: Bueno! Gracias, Antonio!
Antonio: Bueno! (Iese.)
28
Generalul: (Traversează milităreşte salonul şi se pune iarăşi la picioarele Lucettei, ca mai înainte,
apoi în această poziţie exclamă pasional.) Camera iubitei este ca taberlac, acolo unde religie ţine
statuie zeiţă pe care adoră.
Lucette: (Punându-şi mâna dreaptă cu inelul peste mâna stângă a generalului.) Ah, generale, ştiţi
să compensaţi totul printr-o galanterie.
Generalul: (Care priveşte inelul de pe degetul Lucettei.) Întotdeauna! (Se ridică.) Ca compensaţie
că yo văd că voi aveţi la deget un inel.
Lucette: (ridicându-se de pe scaun, cu detaşare) Un inel?! Ah, da... Sigur, sigur...
Generalul: E frumos inel, nu găsiţi?
Lucette: (acelaşi joc, mergând un pic spre stânga) Bah! E o tinichea!
Generalul: (neînţelegând) Un tinichia?! Ce-i aia un tinichia?
Lucette: Mă rog, un flecuşteţ.
Generalul: (tot nepricepând termenul) O flecuştiţ?! Ah, da... da... (Schimbând tonul.) Pardon, un
momento. (Merge spre fundal şi-l strigă pe Antonio.)
Antonio: (ca şi mai înainte) Ceneral?
Generalul: Que cosa significa „o flecuştiţ” en espagnol?
Antonio: O flecuştiţ? Ce e „o flecuştiţ”?
Lucette: (fără să se mişte din locul în care se afla) Nu, dragă, îi spuneam generalului că e o
bagatelă.
Antonio: (înţelegând) Aaa, „o bagatelă”! (Traducând.) La senora dice a usted que es... poca
cosa!
Generalul: (Ca şi cum nu ar fi auzit cuvântul „poca cosa” [un fleac, mai nimic]) Ah, da, da... o
flecuştiţ, da, da... (Lui Antonio, făcându-i semn să dispară.) Bueno! Bueno! Gracias, Antonio!
Antonio: Bueno! (Iese.)
Generalul: (venind lângă Lucette, acelaşi joc) O flecuştiţ, da, da...
Lucette: Ţin la el din cauză că e o amintire.
Generalul: (emoţionat) Ah, dar bine face, Lucette!
Lucette: E o amintire de la maică-mea!
Generalul: (bulversat) Ce spune tu acolo?
Lucette: (surprins de ton şi adresare) Generale!?
Generalul: Inel ăsta! Yo sono cel care l-a trimis as dimineaţă într-o buchetă cu flori.
Lucette: (surprinsă) Dumneavoastră?!
Generalul: Chiar yo!
Lucette: (mergând spre dreapta) Hopa, să fie el? Dumneavoastră?! El?!
Generalul: (venind după ea) Bueno, dacă vă spui!
Lucette: (aparte) Ah, nu, că-i tare asta! Şi atunci Bouzin?... Adică a avut el îndrăzneala
să... Ah, nu, e prea de tot! Dar ce tupeu pe el, cu porcăria lui de cântec, cu tot!...
Generalul: (observându-i agitaţia) Dar ce-a păţit tumneafoastră?
Lucette: Ah, nimic! Nimic!
Generalul: (galant, dar cu ton ironic) Bueno, deci inel ăsta nu fost amintire de la mamana
voastră?
29
Lucette: Inelul!... Ah, nu, nu, nicidecum... Credeam că vorbiţi de un altul... Oh, acesta, da,
dar nu ştiam că trebuie să vă mulţumesc pentru el chiar dumneavoastră.
Generalul: (modestia întruchipată) Ei, pentru puţin lucru! (Mergând spre stânga, cu un gest de
mare senior.) E o flecuştiţ. (Revenind la ea.) Şi yo mi-am permis să aduc brăţare care merge cu
inel. (Îi oferă o altă cutiuţă de bijuterii pe care o scoate dintr-un buzunar al redingotei sale.)
Lucette: (ia cutituţa) Vai, generale, dar mă copleşiţi! Dar ce-am făcut să merit asemenea
splendori?
Generalul: (cât se poate de firesc) Yo vă iubeşte! Iată!
Lucette: Mă iubiţi? (Cu un suspin.) Ah, generale, de ce-a trebuit să se întâmple lucrul
acesta?...
Generalul: (cu o logică de fier beton) Porqué s-a întâmplat.
Lucette: Nu, nu spuneţi asta!
Generalul: (tranşant) Yo o spun răspicat!
Lucette: (înapoindu-i cutiuţa de bijuterii) Atunci, generale, vă rog să luaţi înapoi aceste
cadouri pe care nu am dreptul să le accept!
Generalul: (respingând cutiuţa) Dar porqué? Porqué?
Lucette: Pentru că nu vă pot iubi.
Generalul: (face aproape un salt de uimire) Cum aşa?!
Lucette: Iubesc pe un altul. (Totuşi, fără prea multă afectare, pune cutiuţa în buzunar.)
Generalul: Pe un altul? Tumneavoastră... pe un bărbat?!
Lucette: Normal că pe un bărbat.
Generalul: (plimbându-se înainte şi înapoi) Caramba! Care e acel bărbatu’? Că yo să-l văd...
că yo să-l aflu...
Lucette: Generale, calmaţi-vă!
Generalul: (cu disperare) Ah, şi mi se spusese mie că aveaţi un bărbat amant, unul
hrumos...
Lucette: Da, da, frumos!
Generalul: Dar yo nu crezusem că-i adevărat... pentru că yo primisem scrisoare de la voi...
dar văd că esistă, esistă! Ah! Care este el acel bărbat?
Lucette: Generale, dar te rog...
Generalul: (aproape turbat de furie) Ooh!
Lucette: (Sprijinindu-şi cu graţie mâinile pe umerii generalului.) Vă ajunge să ştiţi faptul că dacă
aş fi avut inima liberă, nu aş fi preferat pe nimeni altcineva în afară de dumneavoastră.
Generalul: (tot disperat) Ah, Locetta, îmi daţi palpitaţii la corason!
Lucette: Dar e vina mea oare? Atâta vreme cât îl voi iubi, nu voi putea să iubesc pe
nimeni altcineva.
Generalul: (Luptându-se să se stăpânească, apoi resemnat.) Bueno! Cât vreme vă trebuie pentru
ăst lucru?
Lucette: (pasională) Cât îl voi iubi? Ah, atâta vreme cât va trăi!
Generalul:(lămurit) Bueno! Yo ştie acum ce trebuie să face!
Lucette: Ce să faceţi?
30
Generalul: (acelaşi joc) Nimic! Numai yo ştie!
Lucette: (aparte, apropiindu-se de masă) Dumnezeule, începe să-mi fie frică!

Scena XVII
Aceiaşi, Bois-d’Enghien, apoi Firmin.
Se aud ciocănituri în uşa sălii de mese.

Lucette: Ce este? Intră!

Bois-d’Enghien: (Întredeschide uşa şi cu o voce prefăcută.) Doamna Gautier este invitată
pentru câteva clipe.
Lucette: (care i-a recunoscut vocea) Ha?! Ah, da, da, imediat. (Aparte.) Imprudentul!
Generalul: (Care a trecut fără zgomot, pisiceşte, pe după canapea, deschide brusc uşa în dosul căreia
stă Bois-d’Enghien.) Ce doreşte tumneafoastră?
Bois-d’Enghien: (Datorită reculului uneia dintre uşile batante a fost nevoit să intre în salon, foarte
amabil, făcând plecăciuni.) Bună ziua, domnule.
Lucette: (aparte) Ah, Dumnezeule, ce încurcătură! (I-l prezintă repede generalului.) Generale,
e domnul Bois-d’Enghien, un camarad.
Generalul: (bănuitor) Aşa!
Bois-d’Enghien: Un camarad, chiar ăsta e cuvântul, un camarad, nimic altceva, să ştiţi. Se
aude soneria.
Generalul: (încă bănuitor) Un camarat... nimic altcefa?
Lucette: Nimic, generale, nimic altceva.
Bois-d’Enghien: Oh, ba chiar mai puţin de nimic.
Generalul: Bueno, atunci dacă e doar un camarat... (Îi strânge mâna şi se plimbă prin salon.)
Firmin: (vine dinspre sala de mese înspre Lucette) Doamnă!
Lucette: Ce e?
Firmin: Este tot doamna care a fost la prânz s-o roage pe Doamna să cânte la o serată. Am
lăsat-o să aştepte în sala de mese.
Lucette: Ah, bine, mă duc... (Firmin iese prin vestibul, lăsând uşa larg deschisă.) Generale, mă
scuzaţi un moment.
Generalul: (se înclină ceremonios) Yo vă rog! (Lucette se duce înspre uşa sălii de mese, generalul se
plimbă prin partea dreaptă a salonului.)
Bois-d’Enghien: (repede şi în şoaptă Lucettei) Eu trebuie să cam plec!
Lucette: Ah, bine, dar aşteaptă doar puţin. E o treabă de cinci minute. Fă conversaţie cu
generalul.
Bois-d’Enghien: De acord, dar repede!
Lucette: Repede, repede! (Intră în sala de mese.)

Scena XVIII
Generalul, Bois-d’Enghien, apoi Lucette şi Baroana Duverger
Trec câteva clipe în care cei doi scot mici exclamaţii, ca în cazul a doi oameni care nu au nimic a-şi
spune.
31
Generalul: (rupe tăcerea) Este foarte ambulatoare mamzela Gautier.
Bois-d’Enghien: „Ambulatoare”?!? Ah, da, e aşa cum spuneţi, generale. Foarte...
Generalul: (se apropie de el) Aşa, voi sunteţi împreună cu Locetta la cabaret, la acelaşi?
Bois-d’Enghien: Cum adică să fiu la...
Generalul: Bueno! Pentru că voi sunteţi camarat, yo întreb dacă sunteţi la acelaşi cafe-
concert.
Bois-d’Enghien: Aha, gata, am priceput. La acelaşi, da, suntem colegi de cabaret. La
acelaşi... (Aparte.) Dumnezeule mare!
Generalul: (cu convingere) Voi sunteţi tenor!
Bois-d’Enghien: Tenor! Exact. Aţi pus punctul pe i. (aparte.) Cât stau pe aici sunt foarte
tenor.
Generalul: Mi-am dat seama rapidamente.
Bois-d’Enghien: Ah, da? Sunteţi fizionomist, probabil! (Fredonând o melodie, ca să mai treacă
vremea.) „Ah, micuţo, când noaptea va coborî pe pământ/ Şi când privighietoarea va cânta
din nou...”
Generalul: (făcând o grimasă, aparte) Oh, oh, cânticel de alea siropoase... Bah!
Bois-d’Enghien: (tuşind) Chî! Chî! Cam multe guturaie anul acesta.
Generalul: (făcându-i semn să se apropie) Şi, ia spune la mine, musiu Bodegă...
Bois-d’Enghien: (rectificând) Pardon, e Bois-d’Enghien!
Generalul: Bueno! Yo spuneam, musiu Bodegă că...
Bois-d’Enghien: (lăsându-l în plata domnului) Mda, mă rog, aşa, ce spuneaţi?
Generalul: (ton confidenţial, luându-l de braţ) Voi... cunoaşteţi bine la mamzela Gautier?
Bois-d’Enghien: (cam înfumurat) Oh, păi cum... sigur!
Generalul: Puteţi să-mi spuneţi atunci... ea pare că are un amant.
Bois-d’Enghien: Pardon?!
Generalul: (retrăgându-şi braţul) Yo ştie! Ea mi-a spus la mine!
Bois-d’Enghien: Au! Păi... (Aparte.) Şi eu care o făceam pe-a prostul, ca el să nu afle!
Generalul: Cică e un bărbat muy hrumos.
Bois-d’Enghien: (scuzându-se) Ah, slavă cerului, vedeţi, eu nu prea sunt aşa de...
Generalul: Da, nici yo nu prea vezi bărbaţi hrumoşi pe aici.
Bois-d’Enghien: (aparte) Mda, mersi de apreciere!
Generalul: Bueno! Care este acel bărbat, pentru că îl cunoaşteţi, nu?
Bois-d’Enghien: (aparte) Aa, păi nu-l ştie?! Parcă spunea că... (Cu voce tare.) Chiar vreţi să
vi-l spun?
General: Yo vă rog hrumos!
Bois-d’Enghien: (cu satisfacţie şi suficienţă) Ei bine, e... (Râzând.) Ha, ha, tare aţi vrea să-l
ştiţi, nu?
Generalul: (râde şi el) Da!... (Devine brusc serios.) Porqué yo îl omor!
Bois-d’Enghien: (Înghiţindu-şi râsul şi conştientizând ce dorise să spună, aparte, mergând spre
stânga.) Să mă ucidă! La naiba! (Râzând înspre general, pentru a-şi ascunde tulburarea.) Ha, ha,
32
ha, bună gluma! (Şi generalul râde din complezenţă. Sunt amândoi în partea stângă a salonului. În tot
acest timp, prin uşa deschisă a vestibulului, spectatorii o pot vedea pe Baroană trecând, condusă de
Lucette. Bărbaţii nu au văzut-o încă.)
Lucette: (în vestibul, Baroana nemaivăzându-se) Deci ne-am înţeles, doamnă, pe deseară. Se
aude cum se închide uşa de la intrare, uşă invizibilă publicului, care dă din vestibul în casa scărilor.
Generalul: (oprindu-se din râs şi revenind la ideea sa fixă) Bueno, amantul este deci...?
Bois-d’Enghien: (văzând-o pe Lucette) Da, da, vă spun imediat!
Generalul: Ah, bueno, bueno! (Merge spre dreapta.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Auzi, să mă omoare!
Lucette: (Intră cu nişte invitaţii în mână şi se îndreaptă spre camera ei.) Ei bine, o să cânt la o
serată în seara asta. (Generalului.) Mă mai scuzaţi un moment, generale!
Generalul: (reverenţă) Yo vă rog...
Lucette: (În momentul în care vrea să intre în cameră, se întoarce spre Bois-d’Enghien.) Nu vrei să
vii şi tu să mă auzi cântând? Am invitaţii în alb.
Bois-d’Enghien: Nu, în seara asta nu pot. (Aparte.) Am cu totul altceva de făcut.
Lucette: Dar dumneavoastră, generale?
Generalul: Oh, da, cu mare plăcer!
Lucette: Atunci, revin imediat. Poftiţi, generale, o invitaţie. (Îi dă una.)
Generalul: Muchas gracias. (Pune invitaţia în buzunar.)
Lucette: Revin. (Intră în camera sa.)
Bois-d’Enghien: (Aparte, în apropiere de masă, latura stângă.) Bine că m-a prevenit ce are de
gând să-mi facă... şi eu care vroiam să-i mărturisesc...
Generalul:(mergând spre Bois-d’Enghien) Bueno, cum se numeşte aiasta?
Bois-d’Enghien: Care „aiasta”?
Generalul: Aiasta, bărbatul!
Bois-d’Enghien: (confuz) Care bărbat?
Generalul: Bărbatul amant. E hrumos?
Bois-d’Enghien: (Care se joacă maşinal cu cutiuţa în care a fost inelul, lăsată pe masă.) Ah, da...
păi... (Priveşte cutiuţa şi are o revelaţie.) Bouzin. Se numeşte Bouzin!
Generalul: Poussin?! (În fr. „poussin” înseamnă puişor) Bueno! Poussin aiasta e un
hombre muerto! (Se plimbă în dreapta salonului. Se aude iarăşi soneria.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Brr! Tipul ăsta îmi dă fiori pe şira spinării.

Scena XIX
Aceiaşi, Firmin, Bouzin

Firmin: (anunţă) Domnul Bouzin!

Generalul: Ha!
Bois-d’Enghien: El! La naiba! (Firmin iese.)
Bouzin: (Intră din fundal, prin dreapta. Foarte jovial, depunându-şi umbrela pe scaunul de lângă
canapea.) Am adus textul. Dar, Lucette Gautier nu este?

33
Bois-d’Enghien: (Văzându-l pe general că se îndreaptă spre Bouzin, se bagă între cei doi.) Hei,
nu... da... vă rog... (În următoarele momente, Bois-d’Enghien, panicat, nu prea ştie ce să facă şi ce să
zică, dar încearcă să se vâre mereu între general şi Bouzin, în timp ce Bouzin, dimpotrivă, face tot
posibilul să se îndrepte spre general.)
Generalul: (lui Bouzin) Pardon! Domnul Poussin, mi se pare?
Bouzin: (foarte amabil) Bouzin! Da, domnule, el în persoană.
Bois-d’Enghien: (înnebunit) Da, da, e Bouzin, el e, chiar Bouzin!
Generalul: Păi, încântat la mine că fă cunosc!
Bouzin: (acelaşi joc) Domnule, şi reciproca e valabilă...
Generalul: Daţi-mi să văd cartea de fizită (vizită)!
Bouzin: Vai, cum să nu, cu plăcere! (Se caută de vreo carte de vizită în buzunar, tot îndepărtându-l
pe Bois-d’Enghien, pentru a i-o oferi generalului.)
Bois-d’Enghien: (În sfârşit resemnat, iese dintre ei şi vine în planul întâi.) Ah, fie ce-o fi!
Generalul: Şi iat-o pe a mea. (Îi dă cartea sa de vizită, iar Bouzin pe a lui.)
Bouzin: (citeşte) Generalul Irrigua...
Generalul: (se înclină) El în persoană!
Bouzin: (se înclină şi el) Păi, domnule general...
Generalul: Şi acum yo fă rog... sunteţi liber mâine dimineaţ?
Bouzin: (făcând un efort de memorie) Mâine dimineaţă?... Îîî, da. De ce?
Generalul: (Începând să se înfurie din ce în ce mai tare.) Porqué yo vreau să vă aduc pe terenul
de duel... porqué vreau capul la tumneata! (Prinzându-l de gulerul hainei.) Porqué vreau să fă
omor! La muerte!
Bouzin: Dumnezeule, ce tot spune ăsta...?
Bois-d’Enghien: (rugător) Generale...
Generalul: (Scuturându-l pe Bouzin de piepţii hainei, ca pe un copăcel.) Pentru că yo nu suportă
ca să fie un băţ în roatele mele... şi când ieste obstacol, yo sare peste el! Yo suprimă
obstacol! (Îl face să pirueteze pe Bouzin, când într-o parte, când în alta, ţinându-l tot de piepţii hainei.)
Bouzin: Pentru numele lui Dumnezeu, daţi-mi drumul! Daţi-mi drumul!
Bois-d’Enghien: (încercând să-i despartă) Generale! Calmaţi-vă!
Generalul: (Apucându-l pe Bois-d’Enghien cu mâna dreaptă, nelăsându-l pe Bouzin, pe care îl ţine cu
mâna stângă, scuturându-i pe amândoi.) Ia lasă-mă în pace, Bodegă! (Lui Bouzin, scuturându-l.) Şi
apoi, să ştiţi că nu sunteţi deloc hrumos, dar deloc!
Bouzin: Ajutor! Ajutor! (Panaramă generală, strigăte etc.)

Scena XX
Aceiaşi, Lucette

Lucette: (atrasă fiind de zgomot) Ce este? Ce se întâmplă?

Bouzin: (Pe care generalul l-a lăsat din mână, împingându-l, abia îşi găseşte echilibrul când intră
Lucette.) Ah, doamnă, e domnul ăsta care...
Lucette: Bouzin aici?! Domnule, vă rog să ieşiţi imediat din casa mea!
Generalul se duce mai înspre planul trei, iar Bouzin e uluit de situaţie.
34
Bouzin: Păi cum, doamnă, am adus textul cântecului.
Lucette: Ei bine, păstraţi-vă cântecelul! E o porcărie textul dvs!
Bois-d’Enghien: O porcărie de porcărie!
Generalul: (Cu convingere, fără măcar să ştie despre ce e vorba.) Purcărie! Melodie e purcărie!
Lucette: (arătându-i lui Bouzin uşa) Vă rog să ieşiţi, domnule! Acum!
Bouzin: Eu?! Sunteţi sigură că la mine vă referiţi?!
Bois-d’Enghien: Dom’le, când vi se spune să ieşiţi, păi ieşiţi!
Generalul: Hai, caramba, Poussin, caramba!
Toţi: (îndreptându-se spre el) Da, ieşiţi, căraţi-vă, caramba etc.
Bouzin: (iese îngrozit) Asta-i casă de nebuni! Tot ceea ce urmează trebuie jucat foarte repede,
pentru a nu încetini mişcarea la finalul actului.
Lucette: (spre Bois-d’Enghien) Păi nu poţi să-ţi baţi joc de lume, aşa cum a făcut-o individul
ăla!
Generalul: Mersi, Locettă a mea, pentru că aţi făcut-o pentru mine!
Lucette: Ce-am făcut pentru dumneavoastră?
Generalul: Că l-aţi alungat pe acel bărbat!
Lucette: Ah, pentru atâta lucru? Oricum, vă asigur că nu mai revine.
Generalul: (sărutându-i mâna) Mersi! În cele ce urmează, îl vedem pe Bouzin cum a reintrat în salon
pe furiş, pentru a-şi lua umbrela pe care o uitase pe scaun; dar, cuprins de emoţie, se împiedică de ceva
şi răstoarnă un scaun.
Toţi: (se întorc şi-l văd pe Bouzin) Iarăşi tu?! Bouzin! Nemernicule!
Bouzin: (cu vocea ştrangulată de panică) Mi-am uitat umbrela. (O ia şi o zbugheşte pe uşă.)
Toţi: Afară! Căraţi-vă! Caramba! Afară! Etc.

Actul II

Dormitorul doamnei Duverger, din reşedinţa sa particulară. Este o cameră mare, pătrată,
care exprimă lux şi eleganţă. În fundal există o uşă imensă, formată din patru panouri
batante, care dă spre saloane. Cele două panouri din extremităţi sunt fixate cu balamale
de pereţi, dar pot fi şi mobile. În stânga, planul 3, o uşă cu un singur batant. În dreapta,
planul 1, o altă uşă cu un batant. În stânga, planul 2, locul gol al unui pat (acesta a fost
îndepărtat), ne mai rămânând decât baldachinul şi cortinele care acopereau patul; în
locul patului a fost pus un fotoliu. În fundal, cu faţa spre public şi în stânga uşii de la
intrare, un mare şifonier stil, gol. La dreapta uşii de la intrare, aproape în întregime
disimulată de un paravan compus din şase bucăţi (ultima parte fiind fixată în unghi drept
de decor), o toaletă pentru dame, utilată complet. În faţa paravanului, o măsuţă pătrată şi
un scaun aflat în faţa măsuţei. În stânga, în mijlocul scenei, un şezlong amplasat aproape
perpendicular pe axul scenei, cu spătarul spre fundal, cu şezutul spre spectatori (spătarul
nu e prea înalt, astfel încât să se vadă îndărătul lui, spre fundal); tot în stânga, aproape
de şezlong, o măsuţă cu un singur picior (un gheridon), pe care se află o sonerie electrică.
În stânga baldachinului patului există un scaun-balansoar. Undeva sub baldachin există o

35
lampă electrică, ceea ce permite cititul în pat. Un candelabru aprins pe tavan, în mijlocul
încăperii. În fundal, în planul 2, cu faţa spre public, un şemineu. În acest act, toată lumea
este îmbrăcată în ţinută de seară.

Scena întâi
Viviane, Miss Betting în ţinută de oraş, apoi Baroana Duverger

Viviane: (În apropierea gheridonului, către Miss Betting care, în genunchi lângă ea, îi încheie
corsetul.) Will it soon be done, Miss? [trad. din engleză: Mai durează, Miss Betting?]
Miss Betting: A minute, it is ready. A pin, please! [trad: Un minuţel şi e gata. Dă-mi acul
[boldul], te rog!]
Viviane: (dându-i un ac de siguranţă) Again! Then you wish my lover to pick his fingers?
[trad.: Altul?! Vrei ca iubitul meu să-şi înţepe degetele?]
Miss Betting: (râde şi mormăie în acelaşi timp) Oh, Miss Viviane, shocking! [trad: Ah, Miss
Viviane, e de groază!] (Râd amândouă.)
Baroana: (intrând din fundal) Hai, Viviane, eşti gata?
Viviane: După ce Miss o să termine cu înţepatul. Nu ştiu dacă ea conspiră contra
logodnicului meu, dar sunt mai înţepată decât un zid vechi plin de cioburi de sticlă.
(Buimăcită.) Se teme probabil ca logodnicul meu să nu sară pe mine.
Baroana: (siderată) Ce tot zici acolo, copilă? Vai, dar faci nişte comparaţii...
Viviane: (cu naivitate) Nu ştiu ce găseşti rău în ceea ce-am spus?
Baroana:(aparte, cu un surâs indulgent) Da, aşa e... Biata mea copilă.
Viviane: (schimbând tonul) Ah, maman, ar trebui să-i spui lui Miss că nu e prea frumos
din partea ei să plece când semnăm contractul de căsătorie.
Baroana: Cum, nu asistă la semnarea contractului?
Viviane: Nu. Şi eu care doream să i-l prezint pe logodnicul meu...
Baroana: (Spre Miss, care s-a ridicat, cu un ton amabil dar morocănos.) Oh, dar nu se poate, Miss,
trebuie să rămâneţi la serată.
Miss: (surâzând) What? [trad: Ce?]
Baroana: (încercând să se facă înţeleasă) Ah... Vreau să spun că „Miss, trebuie să rămâneţi la
serată!” (Văzând că Miss zâmbeşte iarăşi, fără să înţeleagă o iotă, reia vorbele, cu accent englezesc.)
Trebuie, rămâneţi, pentru serată! Serată... dans... dans... (Schiţează mişcări de dans, dar Miss o
priveşte zâmbind, cu un aer năuc. Baroana către public.) N-a priceput o iotă! Şi doar nu-i greu să
înţelegi ce-am spus.
Miss: (zâmbind în continuare) What does that mean? [trad: Ce vrea să însemne?]
Baroana: (lăsând-o pe Viviane să-i explice) Ah, spune-i tu, draga mea, eu renunţ să-mi mai bat
gura degeaba.
Viviane: (către Miss, în engleză) Mamma wishes you to say if you really can not stay to our
soirée. [trad: Mama vrea să ştie dacă rămâi au ba la serata noastră.]
Miss: (vorbind precipitat către Baroană) Oh ! no ! and I much regret it, for it would have
given me the pleasure of getting acquainted with Miss Vivian’s lover ; but my mother is
36
poorly, and I promised to spend the evening with her. [trad: Ah, nu, nu. Regret că nu pot
rămâne să-l cunosc pe logodnicul domnişoarei Viviane, dar mama mea e bolnavă şi i-am
promis să-mi petrec seara cu ea.]
Baroana: (Care a ascultat această avalanşă de vorbe cu un aer comic serios, dă din cap ca şi cum ar fi
înţeles.) Da, da, nu e cazul să-mi spui toate acestea, că oricum nu înţeleg un cuvinţel.
(Vivianei, râzând); ce-a spus asta?
Viviane: A spus că-i pare rău, că ar fi vrut să-l cunoască pe logodnicul meu, dar că e
obligată să stea cu mă-sa, care e bolnavă.
Baroana: (Se face că e preocupată de conţinutul spuselor lui Miss.) Ah, da, da... yes, yes... mamă
bolnavă... ill, ill...
Miss: (dezolată) Oh ! yes… and I am very anxious about her : at her age, the least illness
can become serious. [trad: Da, şi sunt foarte îngrijorată din cauza asta; la vârsta ei orice
boală e un lucru serios.]
Baroana: (care, evident, nu a înţeles un cuvinţel) Da, da, yes, yes... (Publicului, convinsă de ce
spune.) Şi mai zic unii că franceza e o limbă dificilă!
Viviane: (către Miss care i-a prins în sfârşit corsetul) Are you ready, Miss? [trad: E gata, Miss?]
Miss: (Vivianei) Now it is ready. [trad: Acum e gata.]
Viviane: (mergând spre planul 2 al scenei) Ah, e bine aşa. Thank you, Miss.
Miss: Ah, you are quite lovely so! [Ah, dar sunteţi foarte drăguţă aşa.]
Viviane: Da, arăt foarte şic.
Miss: (cu convingere) Aoh ! yes !… tchic ! (Schimbare de ton.) Now, you don’t want me any
more, will you ask your mother if I may go ? [trad: Ah, da, foarte tshic! Păi, dacă nu mai e
nevoie de mine, puteţi s-o întrebaţi pe mama dumneavoastră dacă pot să plec?]
Baroana: Ce-a zis?! „Mego”?! Chiştoc?! [în fr. „Megot” înseamnă chiştoc, muc de
ţigară.]
Viviane: Nu, Miss ne întreabă dacă poate să plece.
Baroana: Păi, dacă ţine neapărat... Ah, zi-i doar atât că o rog să vină mâine dimineaţă,
pentru că n-o să te pot conduce ca de obicei la cursul de canto, la domnul Capoul, şi o rog
să te însoţească în locul meu.
Viviane: Aha! (Lui Miss.) Yes, you can ! mamma only begs you to come early to morrow to
take me to my singing lesson, to mister Capoul. [trad: Maman doreşte ca tu să însoţeşte la
mine mâine la curs de canto, la mister Capoul.]
Miss: (Baroanei) Oh ! yes, with pleasure ! Good bye, Miss.
Viviane: (Vine în planul 1 şi se aşează pe un scăunel lângă şezlong.) Good bye.
Miss: (ieşind) Good bye, Madame.
Baroana: Gud bai! Gud bai! (Aparte.) Ei, na, uite că am învăţat câteva cuvinte în
englezeşte! Miss iese pe uşa din fund.
Scena II
Viviane, Baroana

37
Baroana: (Se îndreaptă spre Viviane, o priveşte cu tandreţe, o îmbrăţişează, apoi se aşează lângă ea,
pe şezlong.) Ei, draga mea, a venit şi ziua cea mare!
Viviane: (indiferentă): Mda, mă rog...
Baroana: (Cu braţul petrecut în jurul taliei fiică-sei.) Eşti mulţumită că devii soţia domnului
Bois-d’Enghien?
Viviane: Aa... mi-e indiferent.
Baroana: (intrigată) Cum adică ţi-e indiferent?!
Viviane: Ei, mă mărit ca să am şi eu un soţ, atât!
Baroana: Păi... mie mi se pare suficient. Oare de ce crezi tu că oamenii se căsătoresc?
Viviane: Păi, ca să fie în rând cu toată lumea. Pentru că vine vremea. Ca pe timpuri, când
renunţi la doică pentru o guvernantă şi la guvernantă pentru un soţ.
Baroana: (bulversată) Ei, na, poftim la ea!
Viviane: E tot o damă de companie, da-i bărbat. Asta-i tot!
Baroana: Ba deloc. E cu totul altceva. Dar simţul maternităţii, ce te faci cu el?
Viviane: Ah, da, maternitatea... Sigur! Dar ce treabă are bărbatul cu asta?
Baroana: Cum adică „ce treabă are”?
Viviane: (vrea să fie logică) Păi, uite! Nu-i aşa că există o groază de domnişoare care au
copii şi o mulţime de femei măritate care nu au? În concluzie, dacă bărbatul era cel care...
nu-i aşa?...
Baroana: (Vrea să-i răspundă, dar nu ştie ce, se ridică şi merge în partea dreaptă a scenei) Mă
uluieşte copila asta! (Vivianei, care s-a ridicat şi ea.) În fine, zi-mi ce nu-ţi place la domnul de
Bois-d’Enghien ? Are un nume faimos!
Viviane: (Mergând în partea stângă şi făcând fiţe.) Bah! Nobil din Vechiul Imperiu! [variantă:
Nobil din alte vremuri!]
Baroana: Dar arată foarte bine!
Viviane: (Venind în dreptul şezlongului.) Ei, da, pentru un soţ arată destul de bine. Dar uită-te
în orice căsnicie, atunci când sunt doi bărbaţi la mijloc, întotdeauna soţul e cel mai urât.
Ei, vezi!
Baroana: (Vine mai spre fiică-sa.) Dar nu e obligatoriu să fie aşa. Când te măriţi, trebuie să
vezi în soţul tău idealul complet, ca să nu fii tentată să-l completezi după aceea.
Viviane: Mă rog. Dar în cazul meu, idealul de bărbat e tocmai acela pe care nu pot să-l
iau de bărbat.
Baroana: Adică cum?!
Viviane: Tu ai ce ai cu mine! Eu mi-aş dori un bărbat foarte în vogă.
Baroana: Ah, bon, pot să înţeleg asta, un artist, de exemplu.
Viviane: Nu. Un fustangiu, de pildă.
Baroana: (uluită) Ce prostii vorbeşti acolo?!
Viviane: Unul ca domnul Frenel, de pildă. (Baroana e iarăşi uluită.) Ţi-l dau pe el exemplu,
deşi pot să-ţi dau şi altele. Îl ştii, cel pe care l-am întâlnit vara trecută la Trouville. Ah, iată
un crai pe gustul meu!
Baroana: Ce oroare! Un individ care are o asemenea reputaţie!
38
Viviane: (accentuând cuvintele) Da, o asemenea reputaţie! Da, maman, reputaţia impune un
bărbat.
Baroana: Ha?!
Viviane: Un domn căruia poţi să-i numeri toate amantele.
Baroana: (scandalizată) „Toate amantele”?! Viviane, dar unde ai învăţat tu vocabularul
ăsta?
Viviane: (Cât se poate de firesc.) La istoria Franţei, maman. (Recitând.) Henric al IV-lea,
Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea, care a domnit între 1715 şi 1774.
Baroana: (cu candoare)Ah, regii ăştia... Să dai asemenea exemple tinerelor fete...
Viviane: Se pare că sunt trei femei care s-au omorât pentru el.
Baroana: Pentru Ludovic al XV-lea?!
Viviane: Nu, dragă! Pentru domnul Frenel. Două şi-au tras un glonte-n cap, iar a treia a
murit de indigestie. (Schimbare de ton.) Şi cum se mai ţineau toate femeile după el, la
Trouville...
Baroana: (Trăgând-o spre ea, atunci când Viviane vroia să meargă în stânga scenei.) Păi şi tu, tu ce
crezi despre el?
Viviane: Păi, uite, când am văzut eu că toate femeile cad în limbă după el... M-am
întrebat: de ce dorim noi un lucru? Pentru că şi alţii îl doresc. Ce dă valoare unui obiect? E
legea cererii şi ofertei. Ei bine, pentru domnul Frenel...
Baroana: Erau multe cereri!
Viviane: Ai ghicit. Atunci mi-am zis: „Iată cum aş vrea să fie un soţ!” Pentru că un soţ ca
ăsta e ceva care te flatează, e ca un fel de medalie, Legiunea de onoare! Şi eşti de două ori
mândră dacă o obţii: mai întâi pentru distincţia în sine, apoi pentru că...pentru că asta-i
face să turbeze pe ceilalţi!
Baroana: Dar asta nu e dragoste, e orgoliu!
Viviane: Ba, să avem pardon, asta e dragoste! Dragoste e când poţi să-i spui cuiva: „Ha,
ha, ai vrut să-l ai pe bărbatul ăsta, dar, sâc!, eu îl am şi tu nu-l ai!” (Făcând o mică reverenţă.)
Iubirea nu-i altceva, maman!
Baroana: Nu, că mă uluieşti din ce în ce mai tare!
Viviane: (Prin spatele ei, tandră, cu capul pe umerii maică-sii, strângând-o în braţe.) Vezi tu,
maman, eşti prea tânără ca să înţelegi asta!...
Baroana: (începe să râdă) Păi, s-ar prea putea. (O îmbrăţişează.)
Viviane: Ei bine, tocmai asta îi reproşez eu lui Bois-d’Enghien ; e foarte drăguţ, arată
bine, dar... Nu stârneşte nicio dorinţă. Mai ales când mă gândesc că nu există nicio
damicelă care să se fi omorât pentru el...
Baroana: Aha! Şi faptul ăsta îl împiedică să te facă fericită?
Viviane: (Desprinzându-se de maică-sa şi mergând spre stânga scenei.) Ah, fără îndoială...
(Mergând înspre maică-sa.) Dar nu-i nicio problemă, se poate rezolva o dată cu divorţul. E
simplu, nu? (Merge iar spre stânga.)
Baroana: (publicului) Păi, mi se pare că e cât se poate de pregătită pentru căsătorie, nu
credeţi?
39
 Scena III
Aceleaşi, Emile, apoi Bois-d’Enghien

Emile: (din fundal) Domnul Bois-d’Enghien, doamnă!

Baroana: Ah, el! Spune-i să intre!
Bois-d’Enghien: (Apare foarte vesel şi grăbit, cu un bucheţel de flori în mână.) Bună ziua, mamă
soacră! Bună ziua, soţioară!
Baroana: Bună ziua, ginere!
Viviane: (Care-i zâmbeşte în timp ce primeşte bucheţelul.) Ah, iarăşi floricele...
Bois-d’Enghien: Pentru tine nu sunt niciodată îndeajuns. (Aparte.) Ce contează, am o
înţelegere cu florarul meu. Viviane a pus florile pe gheridon.
Baroana: Dar nu vă îmbrăţişaţi logodnica? Astăzi este voie.
Bois-d’Enghien: Aa, cum să nu... Întotdeauna, întotdeauna... (O îmbrăţişează şi se înţeapă
într-unul din acele de siguranţă ale crosetului.) Au!
Viviane: (maliţioasă) Atenţie, atenţie, că înţep!
Bois-d’Enghien: (sugându-şi degetul) Dacă nu mi-ai fi spus, nu mi-aş fi dat seama!
Viviane: Vezi ce înseamnă să pui mâna...
Bois-d’Enghien: Păi, să te mai îmbrăţişez o dată, fără mâini.
Viviane: Ah, gurmandule! (Bois-d’Enghien o mai îmbrăţişează o dată, cu mâinile la spate.)
Baroana: (S-a apropiat de Bois-d’Enghien în aşa fel încât acesta, când se întoarce, dă nas în nas cu ea,
şi îi întinde obrazul.) Şi pe mama soacră nu o sărutăm?
Bois-d’Enghien: (După ce face o uşoară grimasă.) Ba da, ba da, cum altfel... (O sărută pe obraz,
apoi aparte.) Ca şi cum ai lua încă o dată felul doi după desert...
Baroana: (jovială) Pe mine, cel puţin, poţi să pui mâinile, eu nu înţep, că n-am ace!
Bois-d’Enghien: Slavă cerului!
Baroana: Şi acum, o veste bună pentru dumneata, ginere. Fiindcă cununia religioasă e
fixată deja, am decis să devansez cununia civilă cu două zile.
Bois-d’Enghien: (încântat) Ah, bon, îmi convine... Chiar mai adineauri îmi spunea
floristul: „Dar cât de mult durează logodna asta!” (Vivianei.) E cât se poate de bine, sunt
mulţumit!
Baroana: (trecând prin spatele lui) Sper că o s-o faceţi fericită, nu-i aşa?
Bois-d’Enghien: (întorcându-se spre ea) Pe cine să...?
Baroana: Pe fiică-mea, pe cine altcineva? Doar nu pe turci!
Bois-d’Enghien: Ah, da, da, iertaţi-mă, eram cu mintea aiurea.
Viviane: Şi apoi, îi spuneam lui maman, cât priveşte divorţul... nu-i aşa?
Bois-d’Enghien: (stupefiat) Ah... deja aţi luat în calcul...?
Viviane: Oh, eu găsesc chestia asta foarte şic, să fii divorţată!
Bois-d’Enghien: Pardon?!
Viviane: Mi-ar plăcea mai mult divorţată decât văduvă.
Bois-d’Enghien: Ca să vezi! Şi mie la fel.
40
Baroana: (Lângă Bois-d’Enghien, luându-i mâna stângă în mâna ei stângă, punându-i cealaltă mână
pe umăr.) Ei, dar astea sunt cazuri extreme, la care nu trebuie să recurgeţi niciodată,
mulţumesc lui Dumnezeu. Fernand e un băiat serios, bine situat...
Viviane: (suspinând) Mda...mda...
Bois-d’Enghien: Sigur...
Baroana: (Eliberând mâna lui Bois-d’Enghien.) Fără îndoială că şi el, ca mai toţi tinerii, a avut
micile sale păcate în tinereţe...
Bois-d’Enghien: (cu convingere) Eu? Niciodată!
Baroana: (Şoptindu-i la ureche lui Bois-d’Enghien, încântată.) Cum, nici cea mai mică
aventură?!
Bois-d’Enghien: Cine, eu? Nici nu ştiu ce înseamnă lucrul acesta. Ah, da, am văzut
adeseori tineri de vârsta mea alergând după domnişoare, dar... Ba chiar le spuneam: „De ce
alergaţi după ele? Ce să obţineţi de la asemenea femei?”
Viviane: (privindu-l cu compasiune) Oh, la, la, bietul de el!
Bois-d’Enghien: Eu n-am iubit decât o singură femeie!
Baroana: E cu putinţă?!
Viviane: (ca şi cum ar fi spus „Ah, bietul băiat!”) Ah, vai!
Bois-d’Enghien: Am iubit doar o singură femeie. Pe mama mea! Viviane care se apropiase de
el cu un licăr de speranţă, se reîntoarce de unde a venit, profund decepţionată.
Baroana: (emoţionată) Oo, dar e nemaipomenit!
Bois-d’Enghien: Întotdeauna mi-am spus: „Vreau să mă păstrez doar pentru cea care va fi
soţia mea!”
Baroana: (Îi strânge mâna şi i-l arată fiică-sei.) Ţi-am spus! Ţi-am spus! Nu ştii să-l apreciezi
pe bărbatul cu care te măriţi.
Bois-d’Enghien: Nu vreau să se spună despre mine, ca despre atâţia alţii, că aduc în
căsnicie zoaiele vieţii mele de aventurier.
Viviane: Care zoaie? De unde zoaie?
Bois-d’Enghien: (încurcat) Ha!... Din... mai ştiu eu de unde... E o expresie: „să aduci în
casă zoaiele vieţii tale uşuratice”. Nu e ceva concret, e... o metaforă.
Baroana: Da, da, câtă dreptate are.
Bois-d’Enghien: (Vivianei) Ei bine, căsătorindu-te cu mine, poţi să spui că, moralmente, e
ca şi cum te-ai căsători cu Ioana d’Arc.
Viviane (privindu-l chiorâş): Cu Ioana d’Arc!?!
Bois-d’Enghien: De sex bărbătesc, bineînţeles.
Viviane: Dar de ce Ioana d’Arc? Ai salvat cumva Franţa?
Bois-d’Enghien: Ah, nu, că n-am avut ocazia. Dar am ajuns la capătul vieţii mele de tânăr
holtei cu sufletul la fel de pur... precum Ioana d’Arc la sfârşitul vieţii sale eroice, atunci
când a compărut în faţa tribunalului prezidat de acel infam Porc! [În originalul francez:
Cauchon, care se pronunţă la fel cu Cochon, care înseamnă Porc.]
Baroana: (cu severitate) Fernand! Expresiile astea în gura dumitale nu...

41
Bois-d’Enghien: Păi, cum să-i spun altfel? Îl chema Porc (Cauchon), dar cu doi de O, nu
pot să-l strig Arthur.
Viviane: (zeflemitoare) Mi se pare normal.
Baroana: Fernand, dar sunteţi o bijuterie la casa omului.
Viviane: (aparte) Ba, e şi mai puţin decât mă aşteptam.
Bois-d’Enghien: (Aparte, mergând spre planul 3.) E cam fără scrupule cum procedez... dar nu
prea am ce face.

Scena IV
Aceiaşi, Emile, apoi De Fontanet

Emile: (din fundal) Doamnă, a sosit deja un domn.

Baroana: Deja?! Cine-i?
Emile: Domnul De Fontanet.
Bois-d’Enghien: (aparte, tresare) La dracu! Fontanet! Moşuleţul de azi-dimineaţă!
Baroana: Dar ce-aţi păţit? Îl cunoaşteţi pe Fontanet?
Bois-d’Enghien: (iute) Cine? Eu? Da de unde!
Baroana: Ah, credeam că... (Lui Emile.) Roagă-l pe domnul Fontanet să intre. (Emil merge să-
l introducă.)
Bois-d’Enghien: (aparte) Aoleu! (Cu voce tare.) Vine aici?
Baroana: Păi, cum altfel? Nu dau serate fără Fontanet.
Bois-d’Enghien: (aparte) Dumnezeule! Şi e imposibil să-l previn, ca să nu calce în
străchini.
Emile: (îl introduce pe Fontanet) Vă rog să intraţi, domnule. (Iese.)
De Fontanet: Ah, bună ziua, baroană, bună ziua!
Bois-d’Enghien: (Care s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare lui Fontanet, interpunându-se între el şi
baroană.) Ah, ce surpriză, ce surpriză! Totul e bine, merge treaba? (Îl ia de braţ şi-l duce spre
avanscenă.)
De Fontanet: (uluit de primire) Păi, dumneavoastră, aici...
Bois-d’Enghien: Eu în persoană.
Baroana: (care nu înţelege situaţia) Asta ce mai e?!
Bois-d’Enghien: (Şoptindu-i în grabă lui Fontanet.) Să nu faceţi vreo gafă, vă rog eu! (Cu voce
tare.) Ah, dragul de Fontanet!
Baroana: (care nu înţelege cum stau lucrurile) Păi, atunci îl cunoaşteţi?!
Bois-d’Enghien: Ha! Auzi, dacă-l cunosc!
Baroana: Păi, tocmai ne-aţi spus că...
Bois-d’Enghien: Asta pentru că nu ştiam că de el vorbiţi. Dar cum să nu-l cunosc eu pe
dragul de Fontanet! (Îi strânge mâna.)
De Fontanet: Păi, cum să nu ne cunoaştem. Nu mai devreme de azi dimineaţă am luat
prânzul împreună.

42
Bois-d’Enghien: (încurcat) Hm... Azi dimineaţă... ah, da, da...puţin... mie nu-mi era foame,
aşa că...
Baroana: Adică, ia staţi! Unde anume aţi luat dejunul?
Bois-d’Enghien: (Făcându-i semne disperate lui Fontanet.) Ei bine, acolo... ştiţi
dumneavoastră... cum naiba se cheamă?...
De Fontanet: La cântăreaţă!
Bois-d’Enghien: Ah, idiotul!
Baroana: La cântăreaţă!?
Viviane: Ce-i aia „la cântăreaţă”?!
Bois-d’Enghien: (găseşte iute răspunsul) E un restaurant! Restaurantul La Cântăreaţă!
De Fontanet: (aparte) Ce îndrugă ăsta acolo?
Bois-d’Enghien: (Baroanei şi Viviane, făcând eforturi să râdă.) Ha, ha, cum nu cunoaşteţi
restaurantul La Cântăreaţă?
Baroana şi Viviane: Nu! De unde?
Bois-d’Enghien: (Râzând şi mai tare, pentru a-şi ascunde tulburarea.) Ah, ce chestie, Fontanet,
doamnele nu cunosc restaurantul La Cântăreaţă!
De Fontanet: (râzând şi el mânzeşte) Ha, ha, ha! (Schimbare de ton.) Păi nici eu nu-l cunosc.
Bois-d’Enghien: (neputându-şi reţine o grimasă) Hai nu, zău! (Reluându-şi râsul zgomots şi
neconvingător.) Cum, nici dumneavoastră nu-l cunoaşteţi! (Arătându-l cu degetul.) Haide,
haide! Adică merge într-un restaurant şi nu ştie cum se numeşte!... (Ducându-se spre el şi
forţându-l să meargă spre o extremitate a scenei.) Ah, dragul de Fontanet, care nu cunoaşte
restaurantul La Cântăreaţă!... (Cu voce tare.) Tăceţi, nu mai spuneţi niciun cuvinţel!...
Baroana: (care a râs şi ea, distrându-se oarecum) Şi de unde l-aţi scos... restaurantul
ăsta... La Cântăreaţă?
Bois-d’Enghien: (zăpăcit) Păi, nu l-am scos!
Baroana: (zăpăcită şi ea) Poftim?
Bois-d’Enghien: Ah! „De unde l-am scos... restaurantul La Cântăreaţă?” (Lui Fontanet.)
Mama soacră mă întreabă de unde l-am scos.
Baroana: Exact. De unde?
Bois-d’Enghien: Ah, da, pricep. (Aparte.) Ce idee tâmpită am avut să-i spun de un
restaurant La Cântăreaţă!
Viviane: Ei, unde e restaurantul?
Bois-d’Enghien: (extrem de încurcat) Ei bine, cum să spun... Ee... un pic cam departe...
Baroana (veselindu-se): Da’ nu face nimic.
Bois-d’Enghien: Păi... uite... nu-i aşa... vă aflaţi în Piaţa Operei... Ştiţi unde e asta... Piaţa
Operei?
Baroana: Bineînţeles că ştim!
Bois-d’Enghien: Păi, dacă staţi cam aşa pe refugiul de pietoni din staţie, aveţi Opera în
faţă şi bulevardul în spate... Vizualizaţi, da? Bun...Acum... (Face brusc o stânga-mprejur, iar
toată lumea ia exemplu de la el.) Aşa! Acum aveţi Opera în spate şi bulevardul în faţă...
Baroana: Păi, bine... dar era mai simplu să adoptăm de la început poziţia asta!
43
Bois-d’Enghien: Da, da... e adevărat, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple... Pe
urmă...
Baroana: (Îl opreşte, în momentul în care Bois-d’Enghien vrea să continue cu explicaţiile.) Lasă! Nu
ştiu de ce trebuie să ştim noi unde e restaurantul? În fond, nu mai pot eu de el!
Bois-d’Enghien: Păi da, păi da... ce vă trebuie să-l cunoaşteţi? (Aparte.) Of! Bine că am
scăpat!
De Fontanet: (aparte, observându-l) Dar ce ascunde băiatul ăsta?
Baroana: (lui Fontanet) Ceea ce e limpede în toată povestea asta e faptul că vă cunoaşteţi,
aşa că nu trebuie să vi-l mai prezint pe logodnicul fiicei mele.
De Fontanet: Păi, care logodnic al fiicei dumneavoastră?
Baroana: Cum care? El! Domnul Bois-d’Enghien !
De Fontanet: Cum?! El?! El e...?! (Aparte.) Amantul Lucettei?! Oh, la, la! Acum îmi dau
eu seama unde e restaurantul La Cântăreaţă! (Cu voce tare.) Cum, dumneavoastră
sunteţi...?! Ei bine, păi când vă spuneam eu dimineaţă că logodnicul avea un nume cam ca
al dumneavoastră... păi... nu?
Bois-d’Enghien:(aparte) Animalul! Să-l ia naiba! (Nevăzut, îi striveşte piciorul sub pantoful său.)
De Fontanet (urlă de durere): Au! Au!
Toţi: Dar ce aveţi? Ce-aţi păţit?
Bois-d’Enghien: (Chipurile, îngrijorându-se cel mai tare.) Vai, dar ce aveţi? Aţi păţit ceva? A
păţit ceva! Vai, dar spuneţi-ne!
De Fontanet: (Merge sărind într-un picior, să se aşeze pe canapea.) Au, piciorul meu! Piciorul
meu!
Bois-d’Enghien: (aparte) Ei, uite aşa o să schimbăm noi conversaţia.
De Fontanet (furios): Dumneavoastră! Dumneavoastră! Cu talpa piciorului...
Bois-d’Enghien: Eu?! Ce? Cum?
De Fontanet: Ah, aici, chiar pe bătături.
Bois-d’Enghien: Aveţi bătături? I-auziţi, are bătături! Vai, dar e îngrozitor, nu?
De Fontanet: Nu ştiu dacă e îngrozitor, dar când vă calcă cineva e de-a dreptul groaznic.
Viviane: (de cealaltă parte a şezlongului) Ei, dar acum vă simţiţi mai bine, domnule Fontanet?
De Fontanet: (ridicând-se şi mergând cu dificultate) Da, domnişoară, mersi, parcă e un pic mai
bine...
Bois-d’Enghien: Dar desigur. Nu cred ca bătăturile să-l împiedice să semneze contractul
ca martor, când va veni domnul Lantery.
De Fontanet: (Tot frecându-se la piciorul cu care încă nu poate merge prea bine.) Ah, domnul
Lantery e notarul vostru?
Baroana: Oh, da, un foarte bun notar.
Bois-d’Enghien: Nu-i aşa?
De Fontanet: N-are decât o singură meteahnă, sărmanul: pute al naibii de tare!
Toţi: (abia reţinându-se să nu izbucnească în râs) Ah! Da! Sigur!
De Fontanet: N-aţi remarcat? Pfui! (Răsuflă în direcţia nasului lui Bois-d’Enghien.) Emană o
duhoare... (Merge spre dreapta.)
44
Bois-d’Enghien: (aparte) Iaca tusea care râde de junghi! 

Scena V
Aceiaşi, Emile

Emile: (Cu o tăviţă pe care se află o carte de vizită.) Doamnă, a sosit o doamnă însoţită de două
persoane. Zice că o aşteptaţi. Poftim cartea ei de vizită.
Baroana: Ah, bine, vin! (Emile iese.)
Bois-d’Enghien: Ce se întâmplă?
Baroana: E o surpriză pe care o rezerv invitaţilor mei.
De Fontanet: Adevărat?
Bois-d’Enghien: Dar nouă cred că ne-o puteţi dezvălui...
Baroana: Nu, nu! Veţi vedea, veţi vedea! O surpiză rămâne o surpriză. O să fiţi mulţumiţi.
Hai, Viviane!
Viviane: Vin, maman! (Baroana şi Viviane ies pe uşa din spate.)
Bois-d’Enghien: (Care a însoţit-o pe baroană până în fundal, se reîntoarce la Fontanet.) Dar, bine,
nefericitule, nu ţi-ai dat seama în ce erai să mă bagi adineauri?
De Fontanet: Deh, prietene, am înţeles după aceea, dar de unde să ştiu eu că amantul
Lucettei Gautier e logodnicul Vivienei?
Bois-d’Enghien: Cu Lucette am terminat-o de vreo cincisprezece zile!
De Fontanet: Păi, de unde până unde? Eraţi la ea în dimineaţa asta!
Bois-d’Enghien: Păi, şi ce dovedeşte asta? Dimineaţă... eram în trecere... ca să-i dau
papucii... pa, pa, pa, adio şi-un praz verde! (Merge spre stânga scenei.)
De Fontanet: Aha!
Bois-d’Enghien: (revine în direcţia lui) Şi, ţineţi minte! Dacă o vedeţi pe Lucette Gautier,
niciun cuvânt despre căsătorie!O s-o afle ea după aceea!
De Fontanet: Gata! Am priceput! Am priceput! Se aud voci în culise.Ah, uite că revine
baroana.
Bois-d’Enghien: (cu indiferenţă) Cu „surpriza”, presupun...
De Fontanet: Ia te uită! (În timp ce Bois-d’Enghien rămâne înspre avanscenă, Fontanet merge spre
fundal şi vorbeşte în culise.) Ia te uită, ea este! Cum, dumneavoastră sunteţi?! (Dispare în cel de
al doilea salon.)
Bois-d’Enghien: (şi el cuprins de curiozitate) Care „ea”? Care „dumneavoastră”? (Se duce şi
aruncă şi el o privire.) Pe toţi dracii!! Lucette Gautier! (Se precipită spre uşa din stânga şi trage de
ea, dar e închisă.) La naiba! E închisă! (E înnebunit, nu ştie unde să se ascundă.) Lucette aici! De
ce?! Cum?! (Vrea să traverseze scena pentru a ajunge la uşa din dreapta, dar se opreşte brusc atunci
când este să treacă prin faţa uşii din fundal, văzându-i pe ceilalţi că dau să intre; nu mai are decât timpul
necesar de a face drumul înapoi şi de a se vârî în şifonierul aflat în fundal.) Ah, Dumnezeule,
Dumnezeule... (Trage uşile şifonierului.)

Scena VI
45
Aceiaşi, Baroana, Viviane, Lucette, Marceline, De Chenneviette. Toate personajele vin din
camera din spate.

De Fontanet: Aa, păi, da! Asta e într-adevăr o surpriză!

Baroana: Ţi-am zis! (Lucettei.) Vă rog, domnişoară, dacă binevoiţi să intraţi pe aici...
De Fontanet: (aparte) Dumnezeule, şi nefericitul ăla! (Cu voce tare, agitându-se şi barând
intrarea tuturor personajelor în salon.) Nu, nu, nu aici, nu aici!
Toţi: (mirare) Păi, cum aşa? De ce nu aici?
De Fontanet: Pentru că... pentru că... (Aruncând o scurtă privire în salon şi ne mai văzându-l pe
Bois-d’Enghien. Aparte.) Nu-i nimeni?!? (Cu voce tare.) Ah, ba da, aici... dacă vreţi... ştiţi...
Toţi: Păi bine... Adică... Ce...?
De Fontanet (aparte): Of, s-a cărat, mi-a venit inima la loc. Intră toată lumea pe uşa din spate
ale cărei patru panouri sunt larg deschise.
Baroana (Lucettei): Iată, domnişoară... Sper că acest salon vă convine?
Lucette: O, bineînţeles, doamnă! Aici pot să strălucesc.
Baroana: (Marcelinei care ţine în mână o cutie mare pentru rochii.) Uite, poţi s-o pui aici, copila
mea...
Marceline: (aparte) Copila mea!... Halal exprimare... (Pune cutia pe o masă înspre fundal.)
Lucette: (I-l prezintă baroanei pe Chenneviette, care ţine în mână o geantă din piele în care există
articole pentru toaletă şi ustensile de machiaj.) Permiteţi-mi să vi-l prezint pe domnul de
Chenneviette, pe care mi-am permis să-l iau cu mine, cel mai vechi prieten al meu şi...
hm... un pic ruda mea... prin alianţă. Dar, în acelaşi timp, regizorul meu de culise, atunci
când cânt la serate.
Baroana: Încântată, domnule. (Chenneviette se înclină în faţa ei.)
Marceline (bombănind, aparte): Păi da, soră-mea a uitat să mă mai prezinte şi pe mine!
Baroana: Uitaţi, veţi găsi aici tot ce vă trebuie. E de fapt dormitorul meu pe care l-am
amenajat pentru această împrejurare.
Lucette: Vai, dar sunt dezolată că v-am dat atât de lucru!
Baroana: Vai, dar de unde! Am ţinut să fac din el o lojă demnă de o stea ca
dumneavoastră.
Lucette: Se vede. (Observă fotoliul de sub baldachinul care ascundea patul.) Vai, dar ce văd eu?
Un tron!
Toţi: Un tron! Vai! Un tron!
Lucette: Oo, dar e prea mult! Mă copleşiţi!
Baroana: Unde, un tron? Aa, aici? E un fotoliu, sub baldachin. Am mutat patul şi am pus
un fotoliu în loc.
Lucette: (un pic dezamăgită) Ah, credeam că...
Marceline: (aparte) Ei, na, că ţi-a făcut-o! Nu e tron!
Baroana: (Se plimbă prin salon arătând spre diferite obiecte, urmată la oarecare distanţă de
Chenneviette, care-şi face meseria de regizor de culise.) Aici, după paravanul ăsta, găsiţi cele
necesare pentru toaletă... (Se apropie de şifonier, cu gând să-l deschidă.) Iată şi un şifonier unde
46
vă puteţi aranja costumele, e gol. (Renunţă totuşi de a mai deschide dulapul şi merge în stânga, în
direcţia şezlongului.)
Lucette: Ah, dar e totul perfect! Chenneviette a rămas lângă şezlong.
Baroana: Aici, pe masă, e o sonerie electrică, dacă aveţi nevoie de ceva, doar apăsaţi pe
buton. De altfel, uşa asta... (Merge spre uşa din stânga.) Ia te uită! Cine a închis uşa? (Vivianei,
care se află în fundal, în apropierea şifonierului, vorbind cu Fontanet.) Căprioară mică, vrei tu să te
deplasezi? Cheia e în camera cealaltă.
Viviane: Da, maman. (Iese pe uşa din fund.)
Baroana: (mergând spre planul 3) Uşa asta dă spre culoarul de servici. Camerista
dumneavoastră poate astfel să ajungă mai repede la bucătărie...
Marcelina: (înţepată) Ce cameristă? Care cameristă?
Baroana: Păi, domnişoară, nu sunteţi...?
Marcelina: (şi mai înţepată) Ba deloc, doamnă! Sunt sora domnişoarei Gautier!
Baroana: Oh, pardon, domnişoară! Sunt de-a dreptul dezolată...
Marceline: (acră) Mă rog, nu face nimic! (Aparte.) Ei, lasă că-i arăt eu cameristă! (Merge la
masă, să se ocupe de cutia de rochii.)
Viviane: (intrând pe uşa din stânga) Gata, am deschis-o! (Merge apoi în planul 1 şi ia bucheţelul de
pe gheridon.)
Baroana: Acum, dacă binevoiţi, domnişoară, veniţi până în salon să vedeţi dacă totul e în
regulă: amplasamentul pianului, al estradei...
Lucette: O, de lucrurile mărunte se ocupă regizorul de culise! (Lui Chenneviette)
Chenneviette, e pentru tine, prietene!
Chenneviette: Am plecat. (Îi dă geanta de piele Lucettei, apoi către baroană.) Dacă doamna vrea
să-mi arate pe unde...
Baroana: Da, vă arăt. Veniţi şi dumneavoastră, Fontanet?
De Fontanet: (Care se afla undeva în spate, sprijinit de şemineu.) Sunt la ordinele
dumneavoastră, baroană.
Lucette: (Care şi-a deschis pe gheridon geanta din piele.) Între timp, ajutată de soră-mea, o să
mă pregătesc pentru reprezentaţie.
Baroana (în vreme ce iese) Da, da. Hai, Viviane! Dar... unde a dispărut logodnicul tău?
Viviane: Păi, habar n-am, maman. S-o fi dus să ia aer. (Iese împreună cu maică-sa, luând cu ea
şi bucheţelul de flori adus de Bois-d’Enghien.) 

Scena VII
Lucette, Marceline, Bois-d’Enghien în şifonier

Marceline: (A deschis cutia de rochii şi a pus capacul în faţa ei pe un scaun, între spătar şi masă.)
Auzi chestie, m-a luat drept camerista ta!
Lucette: Ei, acum şi tu, nu scrie pe fruntea ta că eşti soră-mea!
Marceline: Nu, dar ţie îţi place să fiu umilită în aşa hal?

47
Lucette: Auzi, ştii ce, în loc să bombăni, mai bine despachetează-mi rochiile, că se
şifonează, şi pune-le în şifonier!
Marceline: (despachetând) Într-o zi o să fac o criză din cauza ta!
Lucette: Şi ce-ai să faci, Dumnezeule mare?
Marceline: (Mergând spre mijlocul scenei cu o rochie de concert pe braţe.) O să-mi iau un amant!
Lucette: Tu?!
Marceline: Oo, dar nu mă cunoşti! (Mototoleşte nervoasă, fără să-şi dea seama, rochia pe care o
are în mână.)
Lucette: (râzând) Oh, la, la, un amant! Ea?! (Schimbare de ton.) Hei, ai grijă cum umbli cu
rochia! (Trecând în dreapta, în vreme ce Marceline a ajuns în dreptul şifonierului.) Ah, bineînţeles
că nu eşti cameristă, pentru că la halul în care umbli cu hainele, n-ai fi rămas multă vreme
în serviciu.
Marceline: (lângă şifonier) Mai ales în serviciul tău n-aş fi rămas un minuţel. (Trage de uşa
şifonierulu.) Dar ce naiba are uşa asta? Nu pot să deschid şifonierul!
Lucette: (Care, din spatele mesei, vrea să pună la loc capacul peste cutia de rochii.) O fi închis,
descuie-l cu cheia!
Marceline: Păi asta fac, dar nu e chip!
Lucette: Cum adică nu e chip? (Merge spre şifonier.) Oh, la, la, halal cameristă! Niciun
şifonier nu e în stare să-l deschidă. (O dă la o parte şi încercă ea să deschidă şifonierul.) Ai
dreptate că nu vrea să se deschidă.
Marceline: Ar trebui să mă supăr, dar nu o fac.
Lucette: (tot încercând să deschidă uşa) E nostim, ai zice că cineva ţine uşa, din interior.
(Marcelinei.) Hai să încercăm amândouă!
Lucette şi Marceline: Unu, doi, trei! Hai! (Uşa cedează, în fine, iar Bois-d’Enghien, antrenat de
recul, pică pe spate în şifonier.)
Lucette şi Marceline (strigând amândouă): Ah! Oh! (Se dau înapoi speriate, neîndrăznind măcar
să privească.)
Lucette: Un bărbat!
Marceline: Un hoţ
Bois-d’Enghien: (Care şi-a regăsit echilibrul în şifonier, foarte calm.) Ah, voi eraţi?
Lucette: Fernand!?!
Marceline: Bois-d’Enghien!?!
Lucette: (Pe jumătate furioasă, pe jumătate tremurând de indignare.) Ce naiba cauţi tu aici?! În
şifonier!
Bois-d’Enghien: (ieşind din şifonier) Cine? Eu? Păi... vezi... Vă, vă aşteptam!
Lucette: În şifonier!
Bois-d’Enghien: Aa, da... în şifonier... ştii, uneori în viaţă simţi nevoia să te izolezi... Şi,
voi cum o mai duceţi?
Lucette: Nu, dar e o prostie să ne sperii astfel!
Marceline: Trebuie să fii tare idiot ca să faci asemenea farse!

48
Bois-d’Enghien: (Cu un râs forţat ca să-şi disimuleze panica.) Ha, ha, v-am speriat! Ha, ha, păi
am reuşit, era o glumă! O farsă!
Lucette: Tu numeşti chestia asta o farsă?
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc) Da, ce mi-am zis, ea vine aici, ea deschide şifonierul şi mă
găseşte înăuntru... Păi, asta e o farsă de zile mari!
Lucette: Ah, da, al naibii farsă!
Marceline: A’ mai de prost gust farsă!
Bois-d’Enghien: (Făcând-o pe-a ofensatul.) Mersi! (Aparte, mergând spre stânga.) Dumnezeule!
Numai de n-ar intra ceilalţi!

Scena VIII
Aceiaşi, De Chenneviette

De Chenneviette: Dincolo totul e pregătit. (Văzându-l pe Bois-d’Enghien.) Ah, Bois-

d’Enghien!
Bois-d’Enghien: Chenneviette!
De Chenneviette: Păi, cum aşa? Şi dumneata eşti aici?!
Bois-d’Enghien: (Încercând să-şi confecţioneze un aer degajat.) Ah, păi cum să nu! Da, şi eu pe
aici...
Lucette: Şi ştii unde l-am găsit? În şifonier!
De Chenneviette: Cum adică în şifonier?!
Bois-d’Enghien: (Încercând s-o facă pe-a viteazul, dar degeaba.) Da, da, hm, nu-i aşa că-i
nostim?
De Chenneviette: (aparte) E nebun!
Marceline: (A dus rochiile în şifonier, şi ia acum cutia.) O să duc chestia asta de aici.
Lucette: Bine, bine...
Marceline: (Mormăind, în timp ce iese pe uşa din stânga.) Mm... O să ies pe uşa cameristelor!
(Iese.)
Lucette: (lui Bois-d’Enghien) Bine, bine, dar asta înseamnă că-i cunoşti pe Duvergeri?
Bois-d’Enghien: (cu aplomb) Oh, ah, de multă vreme... De când mama era copilă!
Lucette şi Chenneviette: Ha! Ce?
Bois-d’Enghien: (realizând ce-a spus)Adică... vroiam să spun că mama, asta... baroana... mă
ştie de când eram micuţ, adică...
Lucette: Ei nu, că-i tare chestia asta!
Bois-d’Enghien: (Râs nervos, mergând spre stânga.) Ah, e tare, da, sigur... foarte nostim...
Lucette: (Privindu-l cu mirare, ca de altfel şi Chenneviette.) Dar ce are de râde ca apucatul?
Bois-d’Enghien: (Redevine brusc serios şi se îndreaptă spre Lucette, în vreme ce Chenneviette vine
spre avanscenă.) Şi acum o să-mi faci plăcerea să nu concertezi în casa asta!
Lucette: (de-a dreptul uluită) Ce?! De ce?!
Bois-d’Enghien: De ce! Ea mă întreabă de ce! De ce?.... Păi, pentru că... vezi... pentru că
e curent, de aia!
49
Lucette: Ce curent? Unde-i curent?
Bois-d’Enghien: (nemaiştiind ce spune) Peste tot!... În casă...Deasupra estradei!
Lucette: Deasupra estradei... Curenţi de aer deasupra... (Brusc.) Ei nu, că mă duc să
vorbesc cu baroana! (Vrea să iasă.)
Bois-d’Enghien: (O ia de mâna dreaptă şi o readuce la loc.) Ah, nu, nu! O să se audă. O să ştie
că eu ţi-am spus...
Lucette: Stai cuminte, n-o să pronunţ numele tău. (O vedem pe baroană în salonul din spate.)
Uite-o pe baroană, mă duc să aflu ce şi cum.
Bois-d’Enghien: (Precipitându-se în partea dreaptă. Aparte.) Aoleu, soacră-mea! Trebuie s-o
şterg!
Lucette: Dar unde fugi aşa?
Bois-d’Enghien: (din pragul uşii) Nu m-ai văzut! Nu m-ai văzut! (Dispare.)
Lucette: Ee... nu ştiu cum să spun.
De Chenneviette: (Care a asistat la scenă şi e total confuz. Aparte.) Mă rog... Sunt curios cum
se sfârşeşte chestia asta.

Scena IX
De Chenneviette, Lucette, Baroana

Baroana: Unde poate fi ginerele meu?

Lucette: Ah, baroană, bine că vă văd. (Baroana vine către Lucette.) Am auzit că sunt curenţi
de aer în salonul dumneavoastră.
Baroana: (tresare brusc) În salonul meu!?
Lucette: (Politicoasă, dar pe un ton care nu admite replică.) Da, doamnă! Mi s-a spus şi... vă
mărturisesc că nu pot cânta cu umerii goi, dacă e curent.
Baroana: (Încurcată, neştiind pe cine să ia de martor, când pe Lucette, când pe Chenneviette.) Bine,
doamnă, dar nu ştiu ce vreţi să spuneţi... să insinuaţi... curent în salonul meu!... dar e de
neconceput... Uitaţi, domnule... vai, în salonul meu! Doamnă! Curent?!... Dar veniţi să vă
convingeţi dacă simţiţi cel mai mic curent de aer!
Lucette: Da, bine! Sigur, mergem să vedem. Pentru că, înţelegeţi, ca să cânt în condiţiile
astea...
Baroana: Dar veniţi, vă rog! (Mergând înainte.) Auzi, în salonul meu curent de aer! Nu, dar
aşa ceva... (Pronunţă aceste cuvinte în timp ce se îndreaptă amândouă spre salon.)

Scena X
De Chenneviette, Bois-d’Enghien, apoi Viviane, pe urmă Lucette şi Baroana

De Chenneviette: (mergând spre dreapta) Oh, la naiba! Dar nu era niciun curent de aer!
Chiar nu era!
Bois-d’Enghien: (Năvălind ca glonţul prin uşa din stânga, răsuflând din greu.) Uf! Sunteţi singur?
De Chenneviette: Ah, bon, aţi venit pe acolo, iată-vă!
50
Bois-d’Enghien: Da, pentru că am plecat pe acolo. (Îi arată uşa din dreapta.) Şi atunci am
făcut un... (Îi arată prin gesturi cum a făcut el turul locuinţei.)
De Chenneviette: Bun. Şi care-i treaba? Ce se întâmplă?
Bois-d’Enghien: Ce se întâmplă?! Mă întreabă ce se întâmplă?! Păi se întâmplă că am
alergat pe scări într-o casă cu cinci etaje, că Lucette e aici şi că din moment în moment voi
semna contractul de căsătorie! Asta se întâmplă!
De Chenneviette: (depăşit) Nu se poate!
Bois-d’Enghien: (pornit) Ba da! Se poate!
De Chenneviette: (Lovindu-şi coapsele cu palmele.) La naiba încurcătură! (Poziţia sa e una din
semi-profil faţă de Bois-d’Enghien şi priveşte către avanscena dreaptă.)
Bois-d’Enghien: Da, da, a naibii treabă! (Învârtindu-l pe Chenneviette ca pe un titirez.) O
încurcătură pe care trebuie s-o descurc şi o să mă ajutaţi găsind mijlocul de a o scoate de
aici pe Lucette, de bună voie sau cu forţa!
De Chenneviette: Dar cum să fac? Cum?
Bois-d’Enghien: Habar n-am, dar trebuie!
De Chenneviette: (recăpătându-şi poziţia iniţială) Păi... încerc, încerc...
Bois-d’Enghien: (învârtindu-l iar ca pe un titirez) Unde e ea acum? Unde e?
De Chenneviette: (Furios că Bois-d’Enghien îl tot învârte, se smulge.) Cu baroana, în salon, ca să
caute curenţii dumneavoastră de aer!
Bois-d’Enghien: Ah, Dumnezeule, să vezi ce scântei o să iasă! (Voci în culise.)
De Chenneviette: (rapid, către Bois-d’Enghien) Atenţie că vin!
Bois-d’Enghien: Aoleu! (O zbugheşte spre dreapta, dar dă nas în nas cu Viviane care tocmai intra.)
Bois-d’Enghien şi Viviane: Au! Vai! (Se ciocnesc unul de altul, Viviane e îmbrâncită mai spre
planul 2, iar Bois-d’Enghien mai spre planul 3.)
Bois-d’Enghien: (aparte) La naiba! (Cu voce tare, râzând mânzeşte.) Ah, ia te uită cine era!
Viviane: Ah, în sfârşit! Pe unde ai fost? Te caut de juma de ceas.
Bois-d’Enghien: Şi eu, şi eu! (Vrea s-o tragă după el.) Să căutăm împreună, hai, să căutăm
împreună!
Viviane: (ţinându-l de mână) Păi, ce să mai căutăm? Ne-am găsit!
Bois-d’Enghien: A, da! Ne-am găsit! (Aparte.) Doamne, nu mai ştiu ce spun.
Viviane: (aparte) E nebun sau ce?...
De Chenneviette: (din partea stângă): Vai, bietul băiat, delirează... (Se aude vocea Baroanei.)
De Chenneviette şi Bois-d’Enghien: Vin femeile! Bois-d’Enghien încearcă s-o zbughească
hoţeşte pe uşa din dreapta pentru a nu fi observat.
Baroana: (dinspre fundal) Vedeţi dar, domnişoară, că am avut dreptate?
Lucette: Da, sigur, nu e niciun curent!
Baroana: (În momentul în care Bois-d’Enghien vrea s-o şteargă.) Ah, Bois-d’Enghien, iată-vă, în
sfârşit!
Bois-d’Enghien: (Făcând o stânga-mprejur, cu aplomb.) Păi... tocmai veneam...
Baroana: (Lucettei, dorind să i-l prezinte pe Bois-d’Enghien) Domnişoară...
Bois-d’Enghien: (aparte) Aoleu, măiculiţă!...

51
Baroana: (Lucettei, care face semn din cap că îl cunoaşte.) Permiteţi-mi să vi-l prezint pe...
De Chenneviette: (Se repede între Lucette şi Baroană, o ia pe Lucette de mână şi o trage spre fundal,
nu fără a o buscula pe Baroană.) Nu, nu, nu e nevoie!... Îl cunoaşte, îl cunoaşte...
Baroana şi Viviane: Ha! Ce? Cum? (Nedumerire generală.)
De Chenneviette: (Trăgând-o după el pe Lucette.) Vino! Hai, vino cu mine!
Lucette: (care se zbate) Unde? Unde mă duci?
Chenneviette: (acelaşi joc) Să căutăm curenţii de aer! Ştiu unde sunt, i-am depistat!
Lucette: (Ieşind pe uşă, dusă cu forţa de Chenneviette.) Dar nu vreau! Nu vreau, au, ce faci?
Bois-d’Enghien: (Care a rămas pe loc, aparte.) Oh, salvatorul meu! O să-l îmbrăţişez, o să-l
pup!

Scena XI
Aceiaşi, mai puţin Lucette şi De Chenneviette

Baroana: (În fundal, împreună cu Viviane.) Dar ce se întâmplă? De ce o trage aşa după el?
Bois-d’Enghien: De ce? (Merge spre fundal cu paşi mari, se aşează între ele două, le ia pe fiecare
de o mână şi le aduce tot cu paşi mari în faţă, femeile abia putând ţine pasul cu el.) Pentru că... pentru
că eraţi să comiteţi o gafă enormă!...
Baroana: O gafă eu?!
Viviane: Cum aşa?
Bois-d’Enghien: Vroiaţi să mă prezentaţi drept „Domnul Bois-d’Enghien, ginerele meu,
sau viitorul ginere, logodnicul, bla-bla-bla...”, ceva cam aşa.
Baroana: Păi, bineînţeles.
Bois-d’Enghien: (Pe un ton de profund mister.) Tocmai asta nu trebuie să se întâmple.
Domnul acela m-a prevenit. De aceea a tras-o după el în salon. Niciodată nu trebuie să
pronunţaţi în faţa Lucettei cuvinte ca „viitorul”, „ginere” sau „logodnic”!
Baroana: Adică de ce, mă rog?
Bois-d’Enghien: Ai bine, fiindcă... pentru că se pare că... Tot domnul acela m-a pus în
gardă... Se pare că pe timpuri Lucette a suferit în urma unui amor nefericit!
Viviane (cu interes): Ah, da?!
Bois-d’Enghien (pe un ton plângăreţ) Ah, e o poveste cu un tânăr pe care ea îl adora şi cu
care trebuia să se căsătorească. Din nefericire acesta era o fire slabă. (Suspinând.) Într-o
bună zi... a cedat...
Baroana: Ah, Dumnezeule, ce i-a cedat?
Bois-d’Enghien: (schimbare de ton) A cedat farmecelor unei doamne în vârstă, dar foarte
bogate, care l-a luat cu ea în America.
Baroana şi Viviane: Oh! Ah!
Bois-d’Enghien (pe un ton teatral): Şi atunci, fşt!, s-a dus la naiba căsătoria! Lucette Gautier
nu şi-a mai revenit niciodată, biata de ea! Aşa că, dacă în preajma ei se pronunţă cuvintele
„viitorul”, „ginere” sau „logodnic” – tot domnul acela mi-a spus – face dintr-o dată crize
de nervi, palpitaţii la inimă, leşinuri!
52
Baroana: Ah, dar e înspăimântător! Bine că m-aţi prevenit!
Viviane: Ah, o poveste de amor, e extraordinar...
Bois-d’Enghien: Aşa că vedeţi acum! Fără mine... nu? Şi fără domnul care m-a prevenit...
Baroana: (În vreme ce Bois-d’Enghien merge mai înspre fundal ca să pândească eventuala sosire a
Lucettei.) Ah, bine că ştiu, că mi-aţi spus...
Viviane: Oh, da, da... Lucette apre din fundal discutând cu Chenneviette.
Bois-d’Enghien: (aparte) Aoleu! Apare! (Fuge spre Viviane şi Baroană, le umflă pe fiecare de o
aripă şi le trage spre dreapta scenei.) Hai, veniţi repede cu mine!
Baroana şi Viviane (uluite): Ha! Ce? Păi, de ce?
Bois-d’Enghien: (Împingându-le pe uşa din dreapta, mai întâi pe Viviane, apoi pe Baroană.)
Trebuie să vă mai spun ceva, să vă mai arăt! Acolo sus. Da, e sus... Veniţi! (Le împinge, în
ciuda protestelor femeilor şi dispare împreună cu ele, pe uşa din dreapta.)

Scena XII
Lucette, de Chenneviette, de Fontanet, apoi Émile, pe urmă Generalul

Lucette: (Lui Chenneviette care o urmează.) Nu, dar tu eşti dus cu leuca!
De Chenneviette: (Aparte, mergând în stânga şezlongului.) E enervant Bois-d’Enghien ăsta, mă
pune să joc rolul cretinului!
De Fontanet: Mă rog, ia spuneţi-mi, eu nu vă încurc pe aici, cumva?
Lucette: (Care s-a aşezat pe şezlong şi îşi pudrează obrajii, cu o oglinjoară în mână.) Dar nu, aşa
ceva nu se poate, nu se face...
De Fontanet: (venind spre dreapta) Hai, spuneţi, poate deranjez? Pentru că nimeni nu mă
bagă în seamă, toată lumea a plecat şi m-a lăsat singur, de parcă aş fi bolnav de ciumă!
Lucette: Oh, bietul Fontanet!
De Fontanet: Păi, da, am ajuns de plâns!
Emile: (anunţând) Generalul Irrigua!
De Fontanet: Asta ce mai e?!
Lucette: Ah, el! Generalul!
De Chenneviette: Ce?! L-au invitat şi pe bogătan?!
Lucette: (Fără a se ridica din şezlong.) Eu l-am invitat. (Generalului, care apare din fundal.) Ah,
aţi sosit, generale?
Generalul: (Cu un buchet în mână, soseşte intempestiv şi merge direct către Lucette.) Ah, pardon că
yo sunt în întârziere! Că yo sunt de neiertat, porqué yo pierdut timp preţios pe care-l
puteam petrece lângă tumneafoastră!
Lucette: Dar deloc! Nu sunteţi deloc în întârziere.
De Chenneviette: Bună ziua, generale!
Generalul: (Salutându-l cu o înclinare amicală a capului.) Buenos dias! (Îl salută şi pe Fontanet
care se înclină la rându-i. Îi oferă Lucettei un buchet de flori de câmp.) Permiteţ ca yo să fă ofer...
Lucette: (fără a lua însă buchetul) Ah, floricele de câmp! Ce idee originală!

53
Generalul: (galant) Bueno! Că yo m-am gândit că flori de campo... adică stele... stele ale
cântecului...
Toţi: (cu admiraţie plină de zeflemea)Ah, încântător, magnific etc...
Generalul: (satisfăcut şi degajat) E o forbă de duh!
De Fontanet: (flatându-l) Aa, e foarte parizian! (Generalul se înclină, sensibil la compliment.
Fontanet, către public, râzând.) Foarte parizian, pentru o piele roşie, ce să zic!
Generalul: (Înmânându-i Lucettei buchetul, care este legat cu un şirag de perle.) Dacă buchetul e
modic, sfoara e de valoare.
Lucette: (Care vede perlele, se ridică, ia buchetul şi desface colierul de perle.) Aa, un colier de
perle... Oh, generale, dar...
Generalul: (se dă mare senior) Oh, un nimic de nimicuţ! Un flecuştiţ!
De Fontanet (generalului) Ah, îmi permiteţi să...(Trece prin faţa generalului şi merge să admire
colierul, împreună cu ceilalţi.)
Toţi: Vai! Ce frumos etc.
De Chenneviette: (aparte) Ştrengarul!
Lucette: (Căreia Chenneviette i-a agăţat colierul la gât.) Oh, dar sunt încântată! N-aveţi idee ce
încântată sunt!
De Fontanet: Ah, e de un gust... Găsesc că e de un gust... (Generalul se înclină cu modestie în
faţa lui.) Pe cinstea mea, cuvintele pălesc...
Lucette: (Prezentându-i-l pe Fontanet, în vreme ce Chenneviette îi încheie colierul la gât.) Generale,
vi-l prezint pe domnul Ignace de Fontanet!
Generalul: (strângându-i mâna) Yo sunt incântat!
De Fontanet: Şi eu, generale! Toate complimentele mele! Maniera asta de a acţiona... de
mare senior... ştiţi...
Generalul: (Care adulmecă aerul, fără să-şi dea seama de unde provine putoarea.) Ah, ah, vă rog...
De Fontanet: (Care-i vorbeşte în nas cu mare politeţe. Pe măsură ce generalul, în fine convins de unde
vine putoarea, tot dă înapoi, Fontanet, la fel de ceremonios, merge înspre dânsul. Într-un final, generalul
se opreşte cu spatele în peretele din dreapta.) E atât de rar să fii deopotrivă milionar şi galant,
când există atâţia milionari care nu sunt galanţi şi galanţi care nu sunt milionari!
Generalul: (Prelingându-se pe perete spre planul 3 al încăperii, dar urmat mereu de Fontanet.) Da,
da, sigur... (Scoţând o cutiuţă din buzunar şi întinzându-i-o lui Fontanet.) Luaţi o pilulă!
De Fontanet: Păi, de ce? Ce-i asta?
Generalul: Pastile pe care yo le iau după ce am fumat o ţigare.
De Fontanet: (Se înclină şi iar îi suflă în nas generalului.) Ah, dar nu e nevoie, generale, nu
fumez!
Generalul: (Îşi scoate pălăria şi face cu mâna stângă un gest care poate să însemne că regretă, dar
care, în realitate, nu are alt scop decât să-şi facă vânt, să alunge putoarea.) Yo regret mult că nu
vreţi! (Oferindu-i cu mâna dreaptă, în continuare, cutiuţa.) Luaţi, totuşi, luaţi o pastilă!
De Fontanet: (ia cutiuţa) Doar ca să vă fac pe plac.
Generalul: Yo vă mulţumeşte! (Reuşeşte să o zbughească spre stânga, dar urmărit în continuare de
Fontanet, care continuă să-i vorbească. Generalul se apără cum poate de mirosul insuportabil pe care-l
emană Fontanet, făcându-şi vânt cu pălăria, dar dând şi din cap, aprobând mecanic şi încercând să
54
scape în acelaşi timp de pălăvrăgeala lui Fontanet. Văzând-o pe Baroană care intră din dreapta. Lui
Fontanet.) Pardon! Mă scuzaţi! (Merge spre ea. Fontanet se retrage.)

Scena XIII
Aceiaşi, Baroana, apoi Bois-d’Enghien şi Viviane

Baroana: (intrând din dreapta) Nu, dar închipuiţi-vă ce idee pe băiatul ăsta, ne-a pus să
urcăm trei etaje, pentru ca să ne spună în pod că: „Vai, dar n-aţi observat că n-aveţi
paratrăznet pe clădire?!”
Generalul: (salutând-o) Doamnă!
Lucette: Ah, Baroană, daţi-mi voie să vi-l prezint pe unul din bunii mei amici, generalul
Irrigua!
Generalul: (se înclină) El în persoană!
Lucette: Care a fost bucuros să profite de una din invitaţiile dumneavoastră.
Generalul: (Dorind să fie corect, îi arată invitaţia.) Yo am aici dovada!
Baroana: (zâmbindu-i) Oh, dar nu e nevoie... (Fandosindu-se.) Ştiţi, generale, nu e decât o
modestă serată în familie.
Generalul: (Extrem de ceremonios, ca şi cum ar spune lucrul cel mai politicos din lume.) Ah, n-are
importanţă, yo venit aici doar pentru mamzel Gautier.
Baroana: (mirată) Ah, păi da... dacă...doar pentru... (Aparte, în timp ce generalul îi vorbeşte
Lucettei.) Vai, dar ăsta spune tot ce-i vine la gură!

Viviane: (Apărând şi ea din dreapta, trăgându-l după ea pe Bois-d’Enghien.) Ei, hai, dar vii odată!
Ce-ai păţit în seara asta?
Bois-d’Enghien: Eu?! Nimic, a, nimic... (Aparte.) Na beleaua! A apărut şi generalul!
Generalul: (Care s-a întors şi l-a recunoscut pe Bois-d’Enghien.) Ia te uită! Bodegă! Păi, o să ne
cântaţi ceva!
Toţi: Cum adică să ne cânte ceva?!
Generalul: Bueno! Porqué este tenor!
Toţi: Ha! Cum aşa?! Etc.
Viviane: Cum?! Ştii să cânţi?
Bois-d’Enghien: (încurcat) Aa... păi, ştiţi... Puţin... Doar foarte puţin...
Viviane: Vai, dar nu ştiam. O să avem ceva muzică în seara asta!
Bois-d’Enghien: (către public) Aa, iar începe... (O luăm de la capăt!)

Scena XIV
Aceiaşi, Emile, Notarul, apoi Bouzin care deocamdată e în fundal

Emile: (anunţă) Notarul Lantery!

Baroana (merge în întâmpinarea notarului): A, notarul! Bună ziua, Maestre Lantery!

55
Notarul Lantery: (venind spre scenă) Bună ziua, doamnă Baroană! Domnilor,
Doamnelor...Generalul discută ceva cu Chenneviette, în stânga şezlongului.
Baroana: Fiindcă aţi sosit, putem începe. Aveţi la dumneavoastră contractul?
Notarul: Nu, dar vine imediat cu el unul din asistenţii mei. Ah, iată-l!
Apare Bouzin, vorbind cu Emile.
Baroana: Perfect!
Bois-d’Enghien: (Aparte, traversând scena şi ducându-se spre Lucette.) La naiba! E şi Bouzin
aici! (Lucettei.) Ei poftim, e şi Bouzin aici!
Lucette: Bouzin? Aa, păi dacă-l vede generalul... (Îl acaparează pe general, în aşa fel încât
acesta să nu-l observe pe Bouzin.)
Baroana: (Care merge în urma notarului, acesta ducându-se să-l întâmpine pe Bouzin, aflat încă în
planul 2.) Prieteni, dacă vreţi să asistaţi la citirea contractului...
De Fontanet, Viviane, Bois-d’Enghien: Ah, sigur, de acord... (Ies cu toţii, mai puţin Bois-
d’Enghien, care se trage mai înspre dreapta scenei.)
Baroana (din fundal): Domnule de Chenneviette, dvs. nu veniţi?
De Chenneviette: (Care vorbea cu generalul, către Baroană.) Oo, dar sunt încântat, doamnă!
(Generalului.) Îmi permiteţi, generale?
Generalul: Yo vă rog, Cheviotte! (Merge să discute cu Lucette.)
Baroana: (Lui Bouzin, aflat în planul 2.) Ah, dar pe domnul l-am cunoscut dimineaţă!
Bouzin: (o recunoaşte şi el) Ah, doamna Baroană! Vai, nu mă aşteptam... Suntem în ţara
cunoştinţelor, deci!
Baroana: Oh, da, da.. (Bouzin, Notarul, Viviane, Fontanet şi Chenneviette dispar în culise. Baroana,
aproape de fundal, către Lucette.) Nu doriţi să asistaţi şi dvs?
Bois-d’Enghien: (tresărind violent) Ce!
Lucette: Doamnă baroană, aş vrea să rămân aici, să mă aranjez pentru concert. (Merge spre
şifonier căutând corsajul pe care Marceline îl pusese pe un umeraş.)
Baroana: Cum doriţi!
Bois-d’Enghien: (cu un suspin de uşurare) Of!
Baroana (generalului): Şi dumneavoastră, domnule general?
Generalul: Yo vă mulţumeşte tare, dar yo rămâne cu mamzela Gautier.
Baroana: Ah, da! (Către Bois-d’Enghien.) Hai, Bois-d’Enghien! (Iese.)
Bois-d’Enghien: Da, da, vin, vin...
Lucette: (Venind mai spre şezlong, cu un corsaj în mână, căruia îi desface legăturile.) Aa, să nu-mi
spui că te duci şi tu!
Bois-d’Enghien: (brusc ţintuit locului) A! Crezi că n-ar trebui să...
Lucette: Nu! Ce treabă ai tu cu contractul lor?
Bois-d’Enghien: (cu un aer indiferent) A, da, chiar aşa, ce treabă să am eu cu...
Lucette: Păi, ce, te interesează contractul?
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc): Cine? Pe mine? De ce să... Nooo....
Generalul: Credeţi că e necesar să merg şi yo, aşa, din politeţ?
Bois-d’Enghien: A, dumneavoastră, păi...ce să zic... (Aparte, spre public.) Aoleu! Cum să
fac? O să fie al naibii de dificil să nu asist la citirea propriului meu contract de căsătorie!
56
Lucette: (Mergând spre şifonier, către Bois-d’Enghien.) Ei bine, dacă ţii neapărat, poţi merge să
asişti, mai spre final...
Bois-d’Enghien: (preluând ideea din mers) Ah, da, da!
Lucette (oprindu-se în drum): ... împreună cu mine! (Ajunge spre şifonier şi pune la loc corsajul.)
Bois-d’Enghien: (aparte) A, da, împreună cu ea... Ca să torn gaz peste foc!
Voci: (din culise) Bois-d’Enghien! Bois-d’Enghien!
Bois-d’Enghien: (aparte) A, poftim! Încep acum ceilalţi... (Tare şi cu voce agasată.) Vin! Vin!
Lucette (revine spre şezlong): Dar ce au ăştia cu tine, de te tot cheamă?
Bois-d’Enghien: (râs forţat) Habar n-am! Mă tot cheamă...Apare toată lumea în cadrul uşii din
fundal, mai puţin notarul.
Baroana: Ei bine, Bois-d’Enghien, dar vii odată? Ce tot faci aici? (Arătându-i-l pe Bouzin.)
Domnul ne aşteaptă pentru citirea contractului!
Generalul: (îl vede pe Bouzin şi exclamă) Aha! Poussin!
Bouzin: Aoleu! Generalul! Să fugim! Urmează o urmărire în jurul mesei, Generalul vrea să-l
prindă pe Bouzin, în mijlocul nedumeririi generale.
Generalul: (În timp ce-l urmăreşte pe Bouzin.) Poussin aici! Mereu acelaşi nenorocit Poussin!
Las că vezi tu, Poussin! Eşti un hombre muerte, Poussin! Bouzin fuge spre dreapta şi răstoarnă
un scaun peste picioarele generalului.
Baroana: (În mijlocul consternării generale.) Bine, dar ce e, ce s-a întâmplat? De ce se aleargă
ăştia?
Lucette: Nu vă fie teamă, doamnă! Hai, Chenneviette,mergi şi desparte-i!
Chenneviette: Gata, mă duc! În timpul acestui dialog foarte rapid, în mijlocul vacarmului general,
Bouzin s-a dus undeva spre dreapta scenei, după ce a răsturnat un scaun peste picioarele generalului.
Generalul îşi ridică scaunul de pe picioare şi vrea să-l prindă pe Bouzin, dar Bois-d’Enghien, care s-a
aruncat şi el în acţiune, îl ţine pe general de un colţ al fracului. Chenneviette, care s-a avântat şi el, îl dă
deoparte pe Bois-d’Enghien, ce-i stătea în cale şi porneşte în urmărirea celor doi, a generalului şi a lui
Bouzin. Personajele care nu participă la acţiune sunt îngrozite şi speriate. Urmărirea continuă în al
doilea salon, îl vedem pe Bouzin primul care se năpusteşte acolo, urmat fiind de general şi de
Chenneviette.
Baroana: Dar, poftim, poftim!... Ce-a păţit generalul ăsta? Ce are cu bietul băiat?
Lucette: Oh, doamnă, vă rog să-l scuzaţi pe general!
Baroana: Bine, dar nu-mi place să se petreacă asemenea lucruri la mine în casă! (Cele două
femei continuă să vorbească simultan: Lucette pentru a-l scuza pe general, Baroana pentru a-şi exprima
nemulţumirea. În sfârşit, Baroana spune cu voce imperativă) Bun! Gata! Basta! Avem un contract
de citit. Bois-d’Enghien, oferiţi-i braţul fiicei mele şi haideţi să citim contractul! (Vrea să
iasă.)
Lucette: (cuprinsă de bănuială) Daa... adică de ce domnul Bois-d’Enghien...?
Baroana: (Sub imperiul emoţiei şi fără să se gândească la cele ce i s-au spus despre „problema”
Lucettei.) Păi, cum de ce? Pentru că e logodnicul ei!
Lucette: Logodnicul...!? (Scoate un strigăt strident şi leşină.)
Toţi: Vai, ce are? Dar ce-a păţit? Etc.

57
Marceline: (Care a luat-o în braţe în timp ce se prăbuşea.) Ah, Dumnezeule, soră-mea, ajutor! A
leşinat, îi este rău... Toată lumea – cu excepţia baroanei şi a Vivianei, care stau locului – o înconjoară
pe Lucette, care a leşinat şi a fost pusă pe şezlong.
Bois-d’Enghien: (Vine înspre baroană şi-i face acesteia o „scenă”.) Da! Aţi văzut? Aţi pronunţat
cuvântul „logodnic”! Aţi văzut ce s-a întâmplat?
Baroana: Vai, eu?
Viviane: (Făcându-i şi ea o „scenă” maică-sei.) Da, tu! Tu l-ai pronunţat!
Bois-d’Enghien: Şi doar v-am prevenit! (Se reîntoarce către Lucette.)
Viviane: Da, ţi s-a zis să nu pomeneşti de logodnic! În fine, baroana nervoasă ridică din umeri.
Generalul: (Intră soldăţeşte din fundal stânga, flancat de Chenneviette.) Aşa-i trebuia! O merita!
Yo l-am dat pe uşă afară, pe infam de Poussin!
De Chenneviette: (Ştergându-şi fruntea plină de transpiraţie. Aparte.) Ah, ah, halal serată,
Dumnezeule!
Generalul: (Văzând-o pe Lucette leşinată.) Nome del Dios! Dar ce are Lucette? E bolnavă.
(Merge spre ea.) Locetta!
Bois-d’Enghien: (Îşi loveşte palmele pentru a-i zori pe ceilalţi.) Repede, repede! Oţet, eter,
săruri!...
Marceline: Da, imediat, imediat! (Iese prin stânga, în vreme ce Bois-d’Enghien, baroana şi Viviane
se precipită fiecare să aducă săruri sau eter din camera de toaletă aflată în fundal.)
Generalul: (Loveşte o mână a Lucettei, în timp ce Chenneviette o loveşte pe cealaltă.) Mamzela
Gautier! Reveniţi la fire! Reveniţi la fire!
De Fontanet: (Care se află în spatele şezlongului, cu naivitate în timp ce se apleacă asupra feţei
acesteia.) Trebuie să respire aer proaspăt!...
Bois-d’Enghien: (Vine cu un flacon de săruri.) Am găsit! Daţi-mi voie! La o parte!
De Chenneviette şi Generalul: (Fiecare spunându-i celuilalt.) Daţi-vă la o parte! Daţi-vă la o
parte!
Bois-d’Enghien: (Mergând spre mijlocul scenei.) Da, trebuie să ne îndepărtăm! (Baroanei şi
Vivianei.) Hai, să o lăsăm cu domnii aceştia, noi mergem să semnăm ce trebuie!
Ceilalţi: Da, da, sigur...
Generalul: (Cu voce tare, în momentul în care Bois-d’Enghien vrea să iasă împreună cu cele două
femei.) O cheie! Cine are o cheie?
Bois-d’Enghien: (Ne dându-şi seama, scoate mecanic o cheie din buzunar şi i-o dă generalului.) Da,
o cheie, poftim! Dar de ce?
Generalul: Gracias! (I-o pune pe spate Lucettei.)
Bois-d’Enghien: (Revenind ca să-şi ia înapoi cheia.) Aţi înnebunit! E cheia de la apartamentul
meu! Nu-i creion de sânge, ca să-i opriţi curgerea!
Generalul: (Care-i presează spatele Lucettei cu cheia.) Yo vrea să verific dacă are acelaşi efect.
Baroana: (Lui Bois-d’Enghien, nerăbdătoare.) Hai, lasă-i, să mergem, să semnăm!
Bois-d’Enghien: (Tropăind pe loc neştiind încotro s-o apuce.) Da, bine, vin! (Aparte.) Semnez şi
revin deîndată! Ies, cu excepţia lui Fontanet, a generalului, a lui Chenneviette şi a Lucettei, în
continuare leşinată. Uşile din fundal se închid şi nu vor fi deschise până la sfârşitul actului decât două
panouri.
58
 Scena XV
Lucette, De Fontanet, Generalul, Chenneviette

Generalul: Repede! Mai aduceţi apă! Oţet! Ceva! Să fie lichid!

De Fontanet: (Pleacă să caute apă la toaleta din fundal.) Aşteptaţi! Un momenţel!
De Chenneviette: Ce poveste, Doamne!
Generalul: Ah! Dios mio! Mamzela Gautier! Reveniţi la mine! Reveniţi în fire, mamzela
Gautier!
De Fontanet: (Revine cu un prosop îmbibat de apă.) Iaca apă!
Generalul: Gracias! (Îi tamponează Lucettei fruntea şi o imploră.) Reveniţi la mine, mamzela
Gautier! Da’, reveniţi în fire, Gautier!
De Fontanet: (Care se duce în spatele şezlongului.) Nu credeţi că dacă i-aş sufla pe frunte...
De Chenneviette şi Generalul: (Simultan şi tare.) Nu!
De Fontanet: (Merge mai spre planul 3.) Mă rog! Biata femeie, căsătoria lui Bois-d’Enghien
a adus-o în această stare...
De Chenneviette (tresărind, aparte): Ei na, poftim! Nu s-a putut abţine...
Generalul: (Fără a înceta de a-i tampona fruntea Lucettei, priveşte înspre Fontanet.) Cum?
Tenorul?! El se mariază acum?
De Fontanet: Păi da... şi e amantul Lucettei, de aia...
Generalul: (Se ridică şi plezneşte prosopelul pe faţa Lucettei.) Ha! Cum?!
De Chenneviette: (Aparte, arătând spre Fontanet.) Bă, dar ăsta e chiar cretin! (Văzând prosopul
care a acoperit toată faţa Lucettei, îl înlătură şi începe să-i maseze el tâmplele.)
Generalul: (Sărind la gâtul lui Fontanet şi scuturându-l ca pe un pomişor.) Ce-ai spus mai înainte?
Bodegă?! Adică e amantul ei?
De Fontanet: (Îi suflă-n nas generalului.) Dar ce-aveţi? Ce-aţi păţit?
Generalul: (Care a primit drept în nas răsuflarea pestilenţială a lui Fontanet, are o mişcare de recul şi
dă din mână pentru a alunga duhoarea; continuă apoi să-l scuture, dar are grijă să-şi ţină capul într-o
parte.) Bodegă e amantul ei?
De Fontanet: (aproape sugrumat) Dar, lăsaţi-mă! Vă rog, vă rog... Ce naiba aţi păţit?

Scena XVI
Aceiaşi, Bois-d’Enghien

Bois-d’Enghien: (venind repede din fundal) Ei bine, s-a trezit?

Generalul: (Împingându-l pe Fontanet, care e gata să se prăvale şi sărind la gâtul lui Bois-d’Enghien,
târându-l înspre fundal.) Tumneata eşti amantul mamzelei Gautier?
Bois-d’Enghien: (sufocat) Dar ce... Ce are ăsta cu mine?
Generalul: (scuturându-l zdravăn) Tumneata eşti amant?
De Fontanet: (aparte) Aoleu! Cred că iarăşi am făcut o gafă! (Iese prin uşa din fundal.)
Bois-d’Enghien: Bun, dar opriţi-vă odată! Lăsaţi-mă în pace!
59
De Chenneviette: (Încercând să-i calmeze, fără a o părăsi pe Lucette.) Haideţi, haideţi, vă rog
eu!
Generalul: (Dându-i drumul lui Bois-d’Enghien.) Bodegă! Nu eşti decât un parvenit mizerabil!
Bois-d’Enghien: Eu!?
Generalul: Tumneata! Şi yo te omoară. Muerte! (Se reîntoarce la Lucette şi o bate pe o mână.)
Bois-d’Enghien: (furios) Aha! Vrei să mă ucizi! Şi de ce, mă rog, de ce?
Generalul: (Năpustindu-se iar spre el, strigându-i la ureche.) Porqué yo iubeşte Locetta şi yo nu
suportă băgat băţ în roate!
Bois-d’Enghien: (Strigând mai tare decât el.) Ei bine, doar vedeţi că mă însor! Păi nu vreau
nimic altceva decât să mă scăpaţi de Lucette a dumneavoastră! S-o stăpâniţi sănătos!
Generalul: (brusc se calmează)Adevărat? Nu o mai iubiţi pe Locetta?
Bois-d’Enghien: (Strigând în continuare şi articulând pe fiecare silabă.) Dar vă spun că mă însor
cu altcineva, nu e limpede?
Generalul: Ah, Bodegă, sunteţi un prieten... (Îi strânge mâna.)
De Chenneviette: În sfârşit! Începe să deschidă ochii.
Bois-d’Enghien: Lăsaţi-mă singur cu ea! O să încerc să am o ultimă explicaţie.
Generalul: (ieşind) Bueno! Yo vă las. (Lucettei, în vreme ce iese). Revină în fire... Gautier!...
Gautier... Revină în fire... (Ies amândoi, el şi Chenneviette, prin uşa din fundal. Bois-d’Enghien
închide uşa după ei.)

Scena XVII
Bois-d’Enghien, Lucette, apoi vocea Baroanei

Lucette: (revenindu-şi) Unde sunt? Ce mi s-a întâmplat?

Bois-d’Enghien: (Aruncându-se la genunchii ei.) Lucette!
Lucette: (Punându-şi cu tandreţe mâinile pe umerii lui Bois-d’Enghien, cu voce slabă.) Tu! Tu... Tu
eşti... dragul meu?
Bois-d’Enghien: Lucette, iartă-mă! Sunt vinovat, cel mai mare vinovat! Iartă-mă! Pe aceste
cuvinte, expresia feţei Lucettei se schimbă, semn că memoria îi revine încetul cu încetul.
Lucette: (Îl împinge brusc de umeri, iar Bois-d’Enghien e cât pe-aci să cadă pe spate.) Ah, să nu te
mai aud! Mă îngrozeşti! (S-a ridicat şi se plimbă prin scenă.)
Bois-d’Enghien: (Mergând în genunchi spre ea şi implorând-o.) Lulu, Lulu a mea!
Lucette: (Cu glasul sugrumat de emoţie.) Aşadar e adevărat... contractul care s-a semnat
adineauri... era al tău?
Bois-d’Enghien: (Se ridică şi mărturiseşte ca un vinovat ce este.) Ei bine...da... era al meu!
Lucette: Era al lui! A mărturisit... (Cu dezgust.) Ah, mizerabile!
Bois-d’Enghien: (implorând-o) Lucette!
Lucette: (Oprindu-l cu un gest şi cu un rictus amar.) Atunci ştiu ce am de făcut! (Face un gest din
mână care vrea să spună că „Zarurile sunt aruncate” şi se duce în stânga scenei.)
Bois-d’Enghien: (îngrijorat) Ce? Ce vrei să faci?
Lucette: (caută ceva prin poşetă) Mai ţii minte ce ţi-am promis?

60
Bois-d’Enghien: (aparte) Ce naiba mi-o fi promis?
Lucette: (cu voce stranie) Tu ai vrut-o! (Scoate un revolver din poşetă şi spune printre suspine.)
Adio şi să fii fericit!
Bois-d’Enghien: (Se grăbeşte s-o dezarmeze, ţinându-i ambele mâini, pe la spate.) Lucette! Eşti
nebună, fii rezonabilă, ce naiba!
Lucette: (Luptându-se să scape din strânsoarea lui.) Lasă-mă! Lasă-mă!
Bois-d’Enghien: (Se străduie să-i ia arma, încercând în acelaşi timp toate argumentele pentru a o
calma.) Lucette... te implor... fii lucidă... să respectăm uzanţele... nu se face aşa ceva la alţii
în casă.
Lucette: (râs amar) Mi-e indiferent... Mă doare-n cot!
Bois-d’Enghien: (îngrozit, încă o ţine) Trebuie să mă asculţi... după ce o să mă asculţi o să
vezi... o să-ţi dai seama... dacă te omori, n-am cum să-ţi mai explic nimic...
Lucette: (desprinzându-se de el) Ce? Ce să-mi mai explici?
Bois-d’Enghien: Dă-mi pistolul!
Lucette: (evitând ca acesta să i-l ia) Nu! Nu! Vorbeşte! Hai, vorbeşte!
Bois-d’Enghien: (disperat) Ah, Dumnezeule!
Vocea Baroanei, în culise: Bois-d’Enghien! Bois-d’Enghien!
Bois-d’Enghien (exasperat): Da! Vin! Vin! Ah, Dumnezeule! (Cu voce tare, descuind uşa din
fund şi băgându-şi jumătate de corp înăuntru.) Da, uite-mă!
Lucette (epuizată): Ah, mi-e cald, frig toată! (Apasă pe trăgaciul revolverului, iar de pe ţeavă iese
un evantai, cu care îşi face vânt, nervoasă.)
Bois-d’Enghien: (Cu capul în culise şi teribil de enervat.) Da! Vin îndată.Vin! (Închizând iarăşi
uşa din fundal.) Dar sunt groaznic de agasanţi ăştia!
Lucette (aparte): Aha, deci se pare că încă nu s-a semnat contractul, puiule...(Închide
evantaiul, bagă pistolul în poşetă şi se duce înspre gheridon, în stânga şezlongului, pe care se aşează.)
Bois-d’Enghien: (Mergând spre ea şi implorând-o.) Lucette, te rog! Curaj! În numele iubirii
noastre!
Lucette: (Cu braţele în aer, lăsându-se să cadă pe burtă, pe şezlong.) Iubirea noastră... mai există
oare? (Suspină, cu faţa ascunsă în mâini, cu braţele cuprinzând spătarul şezlongului.)
Bois-d’Enghien: (Aşezându-se şi el pe şezlong, în aşa fel încât să fie faţă în faţă cu Lucette, atunci
când aceasta s-ar întoarce.) Cum să nu! Există!
Lucette: (ridicând capul şi suspinând) Cum să existe, când te însori?!
Bois-d’Enghien: Şi ce dovedeşte asta? Nimic. Oare mâna dreaptă nu e independentă de
mâna stângă? Pe de o parte mă însor, pe de alta te iubesc!
Lucette: (Ridicându-se pe jumătate, cu genunchii încă pe şezlong, încercând să priceapă; cu voce
slabă.) Da. Ce tot spui tu acolo?
Bois-d’Enghien: (Încearcă să dea asigurări.) La naiba! Lucette, ştii doar...
Lucette: (Se ridică, aparte, către public.) Aaa, joacă teatru cu mine!
Bois-d’Enghien: (Aparte, mergând în întâmpinarea ei.) Aoleu cum mi ţi-o las, odată însurat!
(Cu voce tare, aşezându-se în partea dreaptă a şezlongului. ) Ah, Lulu a mea!

61
Lucette: (Se aşează în genunchi în partea stângă a şezlongului şi îşi face şi ea numărul) Iubiţelul
meu... Mă iubeşti?
Bois-d’Enghien: Te ador!
Lucette: Ah, iubitule! (Se ridică şi îşi sprijină mâna dreptă de gheridon. Aparte.) Ah, ce idee mi-a
venit! (Îşi reia jocul, punându-şi ambele braţe în jurul gâtului lui Bois-d’Enghien.) Deci putem să ne
iubim ca altădată?
Bois-d’Enghien: (Jucând aceeaşi comedie ieftină.) Dar cum să nu!
Lucette: (cu bucurie simulată) Ah, ce fericire! Tu, care-mi spuneai... Mai ţii minte ce-mi
spuneai? „Trecut-au toate iubirile de odinioară!”
Bois-d’Enghien: Iubirile noastre?! Oh, la, la...
Lucette: (Arătându-i buchetul generalului, încă ţinându-l de gât pe Bois-d’Enghien, cu braţul stâng.)
Uite! Priveşte aceste flori de câmp! Nu-ţi aduc aminte de nimic?
Bois-d’Enghien: (Pe acelaşi ton sentimental.) Oo, ba da! Mi-aduc aminte de viaţa la ţară.
Lucette: (Suspină şi se ridică pe ambii genunchi, cu braţele în aer, ca şi cum ar îmbrăţişa imaginile pe
care le evocă, în vreme ce Bois-d’Enghien, cu braţul drept în jurul taliei ei o ascultă.) Daa, vremurile
în care mergeam ca doi şcolari să ne zbenguim în lanurile de grâu!
Bois-d’Enghien: (aparte) Păi de asta mă temeam eu, de sirop! De „Floricele pe câmpii/
Hai să le-adunăm, copii!” De „Îţi mai aduci aminte, doamnă...”
Lucette: (Stând cu şezutul pe tălpi şi apropiindu-şi faţa de a lui Bois-d’Enghien, luându-l de bărbie cu
mâna dreaptă.) Îţi mai aduci aminte, tu...?
Bois-d’Enghien: (Aparte, cu bărbia în mâinile Lucettei.) Daa... ce vă spuneam eu...
Lucette: Ne rostogoleam prin iarbă şi eu am luat un spic frumos, aşa ca ăsta... (Extrage un
spic din bucheţelul de flori de câmp.)...uite, ca ăsta, şi ţi-l puneam după gât... (Profitând că Bois-
d’Enghien o ascultă, cu capul un pic aplecat, chiar îi vâră spicul sub haine.)
Bois-d’Enghien:(scuturându-se) Au! Păi, ce faci?
Lucette: (Trăgând de hainele lui, pentru ca spicul să se ducă cât mai jos.)... şi spicul cobora,
cobora... (Articulează pe fiecare silabă, făcând din ochi publicului, ca şi cum i-ar spune „Staţi să vedeţi
ce urmează!”) ...tot cobora...
Bois-d’Enghien: (S-a ridicat în picioare şi încearcă să prindă spicul de după gât.) Ah, dar e o
tâmpenie, nu pot să-l mai prind, s-a dus în jos...
Lucette: (În genunchi pe şezlong, cu voce subţirică şi alintată.) Daaa... te jenează spicul?...
Bois-d’Enghien: Păi, cum naiba să nu mă...
Lucette (cu compasiune simulată): Oo, vai, bietul de el... (Schimbare de ton.) Păi, scoate-l!
Bois-d’Enghien: (Eforturi disperate şi comice de a-şi scoate spicul de sub cămaşă.) Păi, scoate-l,
scoate-l, dar cum să-l scot? S-a dus în jos, sub maieu!
Lucette: (cu cel mai firesc ton din lume) Dezbracă-te!
Bois-d’Enghien: (furios) Eşti nebună?! Aici? Cu lumea de alături care aşteaptă să vin să
semnez contractul...
Lucette: (Se ridică şi dă ocol şezlongului.) Păi, n-ai de ce să te temi. Închidem toate uşile.
(Chiar asta şi face.) Nimeni nu o să intre la bănuieli, toată lumea o să creadă că le-am închis
pentru că mă schimb pentru concert. Cât despre tine, o să creadă că ai plecat.
62
Bois-d’Enghien: Oh, nu se poate aşa ceva! Nu se poate!
Lucette: (cu lirism în voce) Ah, dar văd că nu mă mai iubeşti...
Bois-d’Enghien: Ba da, ba da...
Lucette: Păi, atunci de ce ţi-ar fi jenă să te dezbraci în faţa mea?
Bois-d’Enghien: (Ocupat să-şi scoată spicul de sub maieu, cu acelaşi ton de „Ba da, Ba nu”)
Dumnezeule! Dumnezeule! Nu, dar e groaznic ce tare pişcă!
Lucette: Hai, nu fi prost! Du-te după paravan, dezbracă-te şi scoate spicul!
Bois-d’Enghien: (ducându-se) Ah, la naiba, n-am ce face! Măcar ai închis bine uşile?
Lucette: Da, da, n-ai grijă... (Bois-d’Enghien trece după paravan şi-l desfăşoară cât e de lung. În
acest timp, Lucette mimează către public ceva ce vrea să însemne „Ţi-am făcut-o de data asta!”, ba chiar
poate rosti în şoaptă propoziţia. După care, pâş-pâş, merge şi descuie fără zgomot uşa din fundal şi pe
cea din stânga.) Şi eu încep să mă schimb pentru concert. (Merge să-şi ia rochia de concert din
şifonier şi revine lângă şezlong.)
Bois-d’Enghien: (Din spatele paravanului.) Să ştii că e urât lucru ce mi-ai făcut!
Lucette: (Scoţându-şi rochia de pe ea.) Ce? De ce? Păi, ai un spic care te deranjează, e normal
să-l scoţi de acolo.
Bois-d’Enghien: Da, da, sigur, ai un mod de a vedea lucrurile... (Vedem pe deasupra
paravanului că e pe punctul de a-şi scoate cămaşa.) Aha, l-am găsit, spicul dracului...!
Lucette: (De pe şezlong, cu o pasiune simulată.) L-ai găsit? Ah, dă-mi-l!
Bois-d’Enghien: De ce să ţi-l dau?
Lucette: Ca să-l păstrez ca pe un suvenir, pentru că a stat în preajma inimii tale!
Bois-d’Enghien: (Scoate pe jumătate corpul de după paravan, e cu pantalonii pe el şi cu maieul şi
ţine în mână faimosul spic.) Da’ de unde, l-am găsit prin dreptul fundului. (Vrea să se ducă iar
după paravan.)
Lucette:Nu-i nimic. Dă-mi-l, totuşi!
Bois-d’Enghien: (i-l aduce) Poftim! (Vrea să se reîntoarcă după paravan, dar Lucette l-a apucat de
o mână şi l-a tras violent înspre ea.)
Lucette: (cu admiraţie jucată) Ah, cât de chipeş eşti!
Bois-d’Enghien: (se umflă-n pene) Ah... păi...sigur... (Vrea să se ducă înspre paravan, dar Lucette
îl trage din nou înspre ea.)
Lucette: (acelaşi joc) E chipeş, da, e foarte chipeş!
Bois-d’Enghien: Bine, dar... Dacă intră cineva? Ai închis bine uşile?
Lucette: Da, fii fără grijă... (Îl tot trage înspre ea.) Ah, să te simt lipit de mine... (Îşi pune mâna
lui pe pieptul ei, ţinându-l de mână în acelaşi timp.) Eşti al meu întreg! Şi în maieu!
Bois-d’Enghien: Ah... păi...
Lucette: Şi când mă gândesc... când mă gândesc că îmi va fi luat... Ah, nu, nu vreau, nu
vreau! (Îl ia cumva de gât şi-l apleacă, astfel încât Bois-d’Enghien se lasă spre podea, în vreme ce ea s-
a aşezat cu fundul pe canapea, ţinându-l în continuare de gât şi paralizându-i orice mişcare.) Ah,
Fernandul meu, te iubesc, te iubesc, te iubesc... (Ultima propoziţie o strigă.)
Bois-d’Enghien: (înnebunit) Dar taci din gură, taci! Or să ne audă şi-or să dea buzna!
Lucette: (strigând în continuare) Mă doare-n cot! Să vină! Să vadă cât te iubesc! Ah,
Fernandul meu, te iubesc, te iubesc... (Cu mâna dreaptă apasă pe butonul soneriei de pe măsuţă.)
63
Bois-d’Enghien: (tot la podea, înnebunit) Aoleu! Acum sună şi telefonul! Sună, la naiba,
sună! Ah, taci, taci, nu mai suna... (În tandem cu soneria, Lucette strigă în continuare cât îl iubeşte
ea pe Bois-d’Enghien.)
Voci din afară: Ce s-a întâmplat? Deschideţi!
Bois-d’Enghien: Nu, nu intraţi! (Lucettei.) Dar taci odată! Taci! (Uşa din fundal cedează şi
toate personajele intră pe acolo. Marceline apare şi ea din stânga.)

Scena XVIII
Aceiaşi, Baroana, Viviane, De Chenneviette, Generalul, Marceline, De Fontanet, Invitaţi,
Invitate

Toţi: Ah! Vai! Oh! etc.

Bois-d’Enghien: Să nu intre nimeni, am spus! Nimeni!
Baroana: (Ascunzând la pieptul ei capul Vivianei.) Vai, ce oroare! În maieu! (în original: Gilet
de flanelle, adică Cămaşă de corp)
Lucette: (ca şi cum ar visa) Ah, niciodată nu am fost iubită aşa!
Bois-d’Enghien: Ce tot zice asta acolo?!
Toţi: Ce scandal...
Baroana: Asemenea lucruri sub acoperişul meu! Vă rog să ieşiţi din casa mea, domnule!
Căsătoria nu se mai face!
Bois-d’Enghien: Dar, doamnă...
Generalul: (Care tocmai a intrat, se repede către Bois-d’Enghien.) Mâine, la dimineaţă devreme,
yo vă ucid! Muerte!
Bois-d’Enghien (disperat de-a binelea) Ah, Doamne, Dumnezeule... ce să mă fac...?
ACTUL III

Scena e împărţită în două. Spaţiul din partea dreaptă, cam trei sferturi din lăţimea scenei,
întruchipează casa scărilor de la etajul doi al unei clădiri noi, pariziene. În spate, scări
formate din practicabile, elegante, care urcă din dreapta spre stânga. La baza scărilor, cu
faţa spre public, o banchetă. În primul plan, la dreapta, uşa care dă spre apartamentul lui
Bois-d’Enghien. Sonerie electrică la uşă. În dreapta uşii, un scaun. În primul plan stânga,
în peretele care desparte scena în două; faţă cu uşa din dreapta, există o altă uşă care dă
în cabinetul de toaletă al lui Bois-d’Enghien. Uşa se deschide în interiorul toaletei, de la
avanscenă spre fundal. Tocmai acest cabinet de toaletă reprezintă partea stângă a scenei,
cam un sfert din ea. La stânga, în planul doi, o fereastră care se deschide în interior. În
fundal, la stânga, cu faţa spre public, o uşă cu un batant, care dă în exterior, spre un
culoar. La dreapta uşii există toaleta-lavabou (chiuveta), cu toate cele necesare: flacoane,
sticluţe, perii, periuţe, piepteni, bureţi, pahar şi periuţă de dinţi, prosoape etc. La stânga,
în primul plan, un scaun pe care se află nişte haine bărbăteşti, împăturite; mai în faţă, un
fotoliu. Între fotoliu şi fereastră există un cuier de care este agăţat un furou de damă. La
picioarele cuierului, papuci de casă femeieşti. Pe peretele din dreapta, eventual încastrat
64
în acesta, se află alt cuier cu trei braţe. Cele două uşi ale palierului au broaşte care se
închid/deschid cu cheie.

Scena întâi
Jean, apoi Un florar. La ridicarea cortinei, valetul Jean, aflat în cabinetul de toaletă, în apropierea
fotoliului, e pe punctul de a lustrui cizmele stăpânului său. Are în mână o cizmă şi o lustruieşte cu o
cârpă.

Jean: (lustruind) E nemaipomenit!... Să nu fii încă acasă la ora zece, a doua zi dimineaţa,
după seara în care ai semnat contractul de căsătorie! E nemaipomenit! (Lasă cizma şi o ia pe
cealaltă.) Eu nu prea le am cu morala, dar totuşi, când eşti doar logodit trebuie să te întorci
seara la tine acasă... (Suflă sau scuipă peste cizmă şi continuă lustruitul.) Sau poţi să faci ce-am
făcut şi eu... te culci cu viitoarea nevastă! (Între timp a urcat scara un Florar cu un coş de flori pe
cap. Acesta s-a oprit pe palier, priveşte uşa din dreapta, apoi pe cea din stânga. Sună la cea din dreapta.)
Cine sună? Nu e domnul, că el are cheie! (Arătând spre uşa din fund, care dă spre culoar.) Aa,
păi dacă crezi că o să bat atâta drum ca să-ţi deschid... (Deschide uşa cabinetului care dă spre
palier.) Ce e? Care eşti?
Florarul: (Aflat de cealaltă parte a palierului, se ia după voce.) Ah, scuzaţi-mă! Nunta soţilor
Brugnot, cumva?
Jean: (cu umor) Aş! E deasupra, nunta Brugnot! La trei!
Florarul: Păi, portarul mi-a zis că la doi.
Jean: E un fel de doi şi ceva, că-i la mezanin.
Florarul: Atunci scuzaţi, pardon...
Jean: (Închide uşa, morocănos. Florarul suie scările.) E deranjant de-a binelea! E al şaselea în
dimineaţa asta care mă întreabă de nunta Brugnot. Cred că ar trebui să pun un afiş: „Nunta
e deasupra!”

Scena II
Jean, Bois-d’Enghien

Bois-d’Enghien: (Cu haina boţită pe sub palton, cu cămaşa şifonată, cravata pusă aiurea, cu un aer
de câine bătut, apare pe palier.) Mamă, ce mai noapte de coşmar! (Sună îndelung la uşa din
dreapta.)
Jean: Ah, nu! Încă unul pentru nunta Brugnot! (Deschide brusc uşa cabinetului de toaletă care
dă spre palier. Cu furie.) Nu-i aici, e deasupra! Pe tavan!
Bois-d’Enghien: Ha?!
Jean: (recunoscându-l pe Bois-d’Enghien) Domnul?! Cum, e chiar Domnul?!
Bois-d’Enghien: (Arţăgos, intră în cabinetul de toaletă şi merge spre planul 1.) Ce, nu se
vede bine că-s eu?
Jean: Ah, domnul! La ora zece dimineaţa! A doua zi după seara semnării contractului! Păi
asta e oră de venit acasă?
65
Bois-d’Enghien: (la fel de arţăgos) Ia mai lasă-mă şi tu în pace!
Jean: Bine, domnule!
Bois-d’Enghien: (Dându-i lui Jean paltonul şi pălăria.) Aşa, ia spune-mi mătăluţă, din
cauza cui am petrecut eu noaptea la hotel?
Jean: Aţi stat la hotel, din cauza mea?
Bois-d’Enghien: Păi, da! Păi, dacă ai fi fost acasă când m-am întors as noapte... Dar de
unde. Am sunat, şi am tot sunat, am ciocănit, am bătut la uşă...
Jean: Păi, domnul n-are cheie?
Bois-d’Enghien: Ba „domnul are cheie”... dacă aş fi avut-o la mine... Numai că am uitat-o
în fundul cuiva!
Jean: (Pe punctul să-i agaţe pălăria şi paltonul în cuierul din dreapta.) Aa, păi dacă domnul îşi
lasă cheia n-are importanţă unde...
Bois-d’Enghien: (Dezbrăcându-se de sacou, de jiletcă, de cravată şi de gulerul fals.) Păi, ce, a fost
vina mea? Dar tu de ce nu erai aici? Unde erai, mă rog?
Jean: Deci domnul mă întreabă unde eram! Eram la nevastă-mea. La doamna Jean. Pentru
că era seara mea liberă. Domnul ştie foarte bine că m-a autorizat ca o dată pe săptămână s-
o onorez pe doamna Jean.
Bois-d’Enghien: Ah, nu, că mă plictiseşti de moarte, cu doamna asta a ta!
Jean (înţepat): O fi pentru domnul plictisitor.
Bois-d’Enghien: Păi normal că pentru mine!
Jean: Da, dar pentru doamna Jean...
Bois-d’Enghien: (furios) Dar ce-mi pasă mie de doamna Jean? În casă la mine îmi pasă
doar de mine.
Jean: (morocănos) Da, se vede, domnule.
Bois-d’Enghien: (la fel) Mă întreb ce găseşti atrăgător la doamna asta a ta, Jean!
Jean: Domnul o să mă scuze că nu vreau să-i dau detalii... Tot ce pot spune e faptul că
încă nu am micuţi Jean şi cum nu domnul o să-mi ofere copilaşi... şi nici altcineva...
atunci...
Bois-d’Enghien: Ajunge, am priceput... În loc să-mi faci aluzii inutile şi tâmpite la cheia
lipsă, mai bine te-ai duce imediat...
Jean: (fără a mai aştepta sfârşitul frazei) ... s-o recuperez, da, domnule.
Bois-d’Enghien: (oprindu-l) Nici vorbă! Ce să recuperezi? O las naibii acolo unde este!
Vreau să te duci să-mi cauţi un lăcătuş, ca să-mi pună o altă broască la care să nu se mai
potrivească cheile vechi.
Jean: Ah, bun, am înţeles, domnule. (Vrea să iasă pe uşa dinspre fundal.)
Bois-d’Enghien: (Arătându-i uşa care dă spre palier.) Nu, ieşi pe acolo, ajungi mai repede.
Jean: Prea bine, domnule. Domnul are la dispoziţie tot ce-i trebuie ca să se schimbe.
Bois-d’Enghien: Bine, bine, hai, du-te! (Jean iese fără a închide uşa, pe locul indicat şi coboară
scările.)

Scena III
66
Bois-d’Enghien, apoi un Domn şi o Doamnă

Bois-d’Enghien: (Aşezându-se pe fotoliu şi scoţându-şi pantalonii.) Ah, o să-mi amintesc de-a

pururi noaptea de 16 aprilie 1893 (variantă: noaptea asta). Cred că e mulţumită de ce a
făcut, Lucette! Un scandal monstru! Eu, expulzat din casă; căsătoria destrămată... Da, are
de ce să fie mulţumită. Dar dacă ea crede că e în al nouălea cer, se înşeală. (A rămas în
pantaloni scurţi şi maieu şi merge spre chiuvetă, unde dă drumul la robinet.) Şi pe deasupra, toată
noaptea trecută în hotelul ăla... cu haine de oraş... fără lenjerie... fără ustensilele de
toaletă... A trebuit să mă culc în cămaşa de ceremonie... Ah, o să-mi amintesc multă vreme
de noaptea asta! (Îşi bagă capul în chiuveta umplută cu apă şi îşi spală faţa. Pe palier apar un domn şi
o doamnă. Domnul vrea să urce mai departe scările, dar doamna îi arată uşa întredeschisă.)
Doamna: Ah, nu pe acolo, cred că aici este.
Domnul: Crezi?
Doamna: Dar bineînţeles, uite, uşa e întredeschisă, aşa se lasă la nunţi.
Domnul: Ah, da, sigur... (Intră urmat de doamnă la Bois-d’Enghien.) E cam linişte, crezi că aici
este? (Merge mai spre planul întâi.)
Bois-d’Enghien: (Apare din spate, cu apa şiroindu-i pe faţă şi cu un burete în mână.) Ce-i cu voi
aici? Ce căutaţi?
Domnul şi Doamna: Ah! Vai! (Doamna merge la extremitatea stângă a scenei.)
Domnul: Oh, pardon!
Doamna: Un bărbat dezbrăcat, vai!
Bois-d’Enghien: Bine, ce doriţi, mă rog?
Domnul (intrigat): Nu e aici nunta soţilor Brugnot?
Bois-d’Enghien: Păi, vedeţi bine că nu e aici. E mai sus. Ei, poftim la ei! Să dea buzna la
mine, când îmi fac toaleta!
Doamna: (strecurându-se în planul 3) Păi, domnule, închizi uşa de la intrare când eşti într-o
aşa ţinută!
Bois-d’Enghien: Ah nu, că ăştia-s culmea! Păi, v-am rugat eu să intraţi? Scrie pe undeva
„Intrarea liberă”? Hai, caramba! Alevoar! (Le trânteşte uşa-n nas.)
Domnul: Ce mitocan!
Bois-d’Enghien: Ei nu, că-i culmea faza asta! (Se şterge pe faţă.)
Domnul: (Urcând scările de pe palier, în urma doamnei.) Ei vezi, vezi! Ştiam eu că-i mai sus!
Doamna: Ce vrei, pisoiule, se mai înşeală lumea. (Dispar.)
Bois-d’Enghien: Nu mai lipseşte decât s-o fac pe-a portarul acum! Asta-i tot din cauza
imbecilului de Jean care nu a închis uşa când s-a cărat.

Scena IV
Bois-d’Enghien, Bouzin, apoi Generalul, pe urmă un Florar

Bouzin: (Vine de jos, ajunge pe palier şi merge spre uşa din dreapta.) Ia să vedem noi ...Bois-
d’Enghien... la etajul doi. Aici este. (Sună la uşa din dreapta.)
67
Bois-d’Enghien: (Care şi-a turnat apă în pahar şi e pe cale să se spele pe dinţi.) Ah, nu! Iar sună
şi Jean nu-i aici. Cine naiba mai e la ora sta? N-are decât s-aştepte!
Bouzin: Nu-i nimeni acasă?! (Sună iarăşi.)
Bois-d’Enghien: Iarăşi! Păi cum să deschid aşa dezbrăcat?
Bouzin: (nerăbdător) Ei nu, că-i culmea! (Sună iarăşi prelung.)
Bois-d’Enghien: (Întredeschide uşa de la cabinetul de toaletă şi îşi scoate capul, cu corpul în spatele
uşii.) Cine-i? Ce mai vreţi?
Bouzin: (traversând palierul) Domnule Bois-d’Enghien, eu sunt.
Bois-d’Enghien: Ce doriţi? Nu sunt vizibil. (Vrea să închidă uşa.)
Bouzin: (Împiedicându-l să o facă.) Nu stau mult, domnule. Notarul Lantery m-a trimis.
Bois-d’Enghien: Dar mă schimb, la naiba!
Bouzin: Nu contează, domnule.
Bois-d’Enghien: Bun, şi ce doriţi? Ce s-a mai întâmplat? (Bouzin intră în cabinetul de toaletă,
iar Bois-d’Enghien închide uşa.)
Bouzin: Păi, uitaţi, notarul Lantery m-a însărcinat să vă dau un exemplar al contractului.
(Îi întinde un contract împăturit, din buzunar.)
Bois-d’Enghien: Un exemplar al contractului meu...? Aha! E frumos contractul meu!
Puteţi să-l rupeţi în bucăţi, contractul!
Bouzin: Cum să-l rup?!
Bois-d’Enghien: Păi, sunteţi picat din lună? Nu ştiţi că s-a dus pe apa sâmbetei căsătoria
mea? Poftim! (Îşi pune în gură periuţa de dinţi şi ia din mâna lui Bouzin contractul.) Uite ce fac eu
cu contractul dumitale! (Îl rupe în bucăţi.)
Bouzin: Păi, notarul m-a trimis să vă dau nota de plată. Cheltuielile plus onorariul.
Bois-d’Enghien: (Cu un râs amar, în vreme ce Bouzin adună bucăţile contractului.) Ha, ha, nota de
plată! Cheltuielile şi onorariul! I-auzi chestie! Totul s-a făcut praf şi eu trebuie să plătesc!
Ah, nu, asta nu!
Bouzin: Totuşi... În timpul acesta îl vedem pe General cum urcă scările, abia stăpânindu-şi furia, şi
sună la uşa din dreapta.
Bois-d’Enghien: Ei poftim! Acum cine mai vine?
Bouzin: Pardon, domnule, dar...
Bois-d’Enghien: Da, da, imediat! Uite, domnule, fă-mi un serviciu... nu e nimeni că să
deschidă, n-ai vrea dumneata s-o faci?
Bouzin: Da, sigur. (Vrea să se ducă spre uşa ce dă în palier.)
Bois-d’Enghien: (Îl opreşte şi îi arată uşa din fund.) Nu, pe aici. Mergeţi pe culoar şi, la
dreapta... O să mă scuzaţi faţă de cine sună şi o să-i spuneţi că nu-l pot primi.
Bouzin: Am priceput. (Iese prin uşa indicată, în timp ce generalul sună din nou.)
Bois-d’Enghien: Cine naiba sună ca apucatul, dimineaţa?
Generalul: (furios) Caray! Me van hacer esperar toda la vida? (Sună iarăşi prelung, cât se
poate de furios.)
Bois-d’Enghien: (râzând) Încă unul care n-are răbdare!
Vocea lui Bouzin: (din dreapta) Vin, vin!

68
Generalul: (Dându-se înapoi spre mijlocul palierului.) Ah, în sfârşit! (Bouzin deschide uşa.)
Domnul Bodegă?
Bouzin: (Care a făcut doi paşi pe palier, recunoscându-l pe general.) Aoleu! Cazacul! [în original
„canaque”, ceea ce înseamnă băştinaş din Noua Caledonie; ca variantă: Cazonul!] (Face un
rapid stânga-mprejur şi închide brusc uşa, chiar în nasul generalului.)
Generalul: (şi mai furios) Poussin! Cum mi-a zis? Cazacul! Vrei să deschizi, nemernicule?
Poussin! Deschide! (Sună şi loveşte cu pumnii în uşă.)
Bois-d’Enghien: (Auzind zgomotul pe care-l face generalul, deschide uşa din dreptul său, care dă
spre palier, dar scoate doar capul, ascunzându-şi corpul îndărătul batantului uşii.) Cine face
hărmălaia asta? Au! Generalul!
Generalul: (Intrând ca o torpilă la Bois-d’Enghien, pe care-l şi împinge în trecere.) Aha!
Tumneavoastră! Bueno! Imediat, cu tumneavoastră! Poussin e aici?
Bois-d’Enghien: Care? Unde?
Generalul: M-a făcut Cazac! Da, Poussin! Auzi, Cazac! (Merge spre partea stângă a scenei, în
planul 1.)
Bouzin: (Înnebunit, apare în fundal.) Domnule, e gene... (Îl vede pe acesta.) La naiba, a intrat!
(Închide brusc uşa şi o ia la fugă, disperat.)
Generalul: Uite-l! Aşteaptă, Poussin, aşteaptă!
Bois-d’Enghien: (Încercând să-i bareze calea.) Vă rog! Dar, vă rog!
Generalul: Lăsaţi-mă! Imediat am forbuliţă cu tumneafoastră! (Îl împinge pe Bois-d’Enghien
şi se repede în urmărirea lui Bouzin.)
Bois-d’Enghien: Nu, dar e culmea! Acum vin să se omoare la mine în casă! (Deschide uşa
de la palier pentru a vedea ce se întâmplă, dar stă cu corpul după uşă.)
Bouzin: (Apare pe uşa care dă din dreapta, pe care o închide brusc, şi fuge pe scări, trecând prin faţa
lui Bois-d’Enghien, fără să se oprească.) Nu-i spuneţi că am urcat! Nu-i spuneţi!
Bois-d’Enghien (râzând): Nu-i spun, nu-i spun... Bouzin se ciocneşte de florarul care coboară şi
el iute scările.
Florarul: Dar fiţi atent, domnule! Florarul şi Bouzin dispar, unul coborând şi altul urcând scările.
Generalul: (Apărând din dreapta.) Unde-i Poussin? Nemernicul de Poussin! Unde-i?
Bois-d’Enghien: (de după uşă) Uitaţi, acolo! Coboară!
Generalul: (Se apleacă peste balustradă.) Aha! Yo îl văd! (Se precipită pe escalier, coborând câte
patru trepte odată.) Aşteaptă tu, Poussin! Aşteaptă! Adică yo sunt un Cazac! (Dispare şi el.)
Bois-d’Enghien: (În timp ce Bouzin îşi arată chipul în susul scării.) Gata, a dispărut! Ai noroc,
are o viteză!

Scena V
Bois-d’Enghien, Bouzin, apoi Lucette

Bouzin: (Coboară, cu ochii în patru, uitându-se în sus şi în jos, ca să se asigure că nu mai e niciun
pericol.) A plecat?
Bois-d’Enghien: (în pragul uşii, râzând) Da, da, crede că fuge după dumneata.
Bouzin: (Intrând la Bois-d’Enghien şi căzând epuizat pe fotoliu.) Oh, Doamne Dumnezeule...
69
Bois-d’Enghien (care a închis uşa): Ei, dar văd că aţi alergat ceva...
Bouzin: Ah, nu-mi mai amintiţi... Dar ce tot are cu mine, sălbatecul ăsta? Ce vrea de la
mine? Păi, de câte ori o să-l întâlnesc trebuie să o iau la fugă? Dar ce naiba vrea? Nu v-a
spus ce vrea de la mine?
Bois-d’Enghien: (Serios şi comic în acelaşi timp.) Crede că sunteţi amantul Lucettei Gautier.
Bouzin: (Se ridică şi protestează vehement.) Eu?! Dar e o eroare! Spuneţi-i că se înşeală!
Niciodată, vă rog să mă credeţi, niciodată n-a fost ceva între mine şi domnişoara Gautier!
(Văzând surâsul batjocoritor al lui Bois-d’Enghien.) Vă dau cuvântul meu de onoare că aşa e!
Bois-d’Enghien: (cu o seriozitate jucată) Sigur?
Bouzin: (ferm) Niciodată! Habar n-am dacă domnişoara Gautier are vreun sentiment pentru
mine. În orice caz, nu a lăsat să se înţeleagă... În ceea ce mă priveşte... dacă cumva
domnişoara Gautier v-a spus lucrul acesta... Ei bine, cu regret trebuie s-o spun, s-a lăudat!
(Rugător.) Oh, vă rog, nu mai poate să dureze situaţia asta nenorocită! Întâlniţi-vă cu
generalul, explicaţi-i... opriţi neînţelegerea asta cu consecinţe funeste pentru mine!
Bois-d’Enghien: Bine, bine, o să vorbesc cu el. (Apare Lucette, urcând scările.)
Lucette: (Oprindu-se pe palier să-şi tragă sufletul, apoi se decide şi sună la uşa din dreapta.) Ah,
revederea va fi un şoc!
Bois-d’Enghien (la auzul soneriei) Iarăşi!... (Bouzin are o figură de om înspăimântat.) Ah,
Bouzin, te rog, vrei să deschizi dumneata...?
Bouzin: (punând fotoliul între el şi uşă) Eu?! Ah, nu, nu, eu nu deschid!
Bois-d’Enghien: Păi, de ce?
Bouzin: Păi, nu poate fi decât generalul. Lucette sună iarăşi.
Bois-d’Enghien: (Îi arată ţinuta în care este.) Păi, vezi bine, nu pot să deschid în halul ăsta!
Lucette: Cred că ştie că sunt eu, de aceea nu deschide. Ei, dar sunt proastă... am cheia de
la cabinetul de toaletă, pe care generalul mi-a vârât-o în spate... (Scoate cheia dintr-un buzunar
şi se duce spre uşa cabinetului de toaletă.)
Bois-d’Enghien: (Tot încercând să-l convingă pe Bouzin.) Hai, Bouzin, hai! Curaj!
Bouzin: (ferm) Nu! Nu! Nu! Nu! Lucette introduce cheia în broasca uşii din stânga.
Bois-d’Enghien: (Auzind zgomotul cheii în broască.) Hait! Ce-i asta? (Se deschide uşa.) Cine e?
Lucette (intră decisă şi glacială): Eu sunt.
Bouzin: Lucette Gautier?!
Bois-d’Enghien: (Trecând în extrema stângă a scenei.) Tu?!... Aaa... dvs.?
Lucette: (aceeaşi atitudine) Da, eu!
Bois-d’Enghien: Ah, da! Ăsta tupeu!
Lucette: (hotărâtă) Trebuie să-ţi vorbesc.
Bouzin: (mai în spate) Mie?!
Lucette: Nu dumneata! (Lui Bois-d’Enghien.) Ţie! (Lui Bouzin.) Lăsaţi-ne singuri, domnule
Bouzin!
Bois-d’Enghien:(cu un aer superior) Inutil! Între noi nu există cuvinte care să nu fie
ascultate şi de o a treia persoană.

70
Lucette: (Autoritară, scandând fiecare silabă.) Vreau să vorbesc doar cu tine! (Lui Bouzin.)
Lăsaţi-ne, domnule Bouzin!
Bois-d’Enghien: (Cu condesendenţă dispreţuitoare.) Mă rog... Lăsaţi-ne un pic, domnule
Bouzin, o să vă chem eu când... când doamna termină ce are de spus.
Bouzin: Ah, bine. (Merge spre uşa din fund, apoi, aparte, pe când iese.) Adică m-a urmărit,
cucoana? (Iese.)
Bois-d’Enghien: (Indiferent, dar abia stăpânindu-şi furia.) Bun, şi ce doriţi de la mine?
Lucette: Am venit... (Intimidată de privirea dură a lui Bois-d’Enghien.) ... pentru a-ţi înapoia
cheia.
Bois-d’Enghien: A, foarte bine, lăsaţi-o acolo! (Ea pune cheia undeva.) Presupun că altceva
nu aveţi a-mi spune?
Lucette: Ba da! (Vrând să-l îmbrăţişeze.) Vreau să-ţi spun că te iubesc!
Bois-d’Enghien: (respingând-o) Ah, nu! Fără scene din astea, doamnă! Gata cu gluma!
Lucette: Oh!
Bois-d’Enghien: Am fost eu fraier atâta vreme, dar există limite! Aţi crezut că lucrurile
merg aşa, că puteţi să-mi destrămaţi căsătoria cu o scenă grotescă şi că e suficient să veniţi
la mine şi să-mi spuneţi: „Ah, te iubesc!”, pentru ca să uit totul şi să-mi pun iar lanţul la
picioare?
Lucette: (Mergând spre planul 1, cu amărăciune.) Auzi la el, lanţul...
Bois-d’Enghien: Da. Ei bine, v-aţi înşelat! Aa, mă iubiţi? Ei bine, mă doare-n cot că mă
iubiţi! M-am săturat până peste cap de dragostea dumneavoastră şi, ca dovadă, ia poftim!
(Deschide uşa.) Uşa e deschisă, pe aici e drumul!
Lucette: (cu indignare legitimă) Mă alungi?! Pe mine? Pe mine?!
Bois-d’Enghien: Ah, nu! Fără din astea, scene lacrimogene! La revedere! Totul s-a
terminat, la revedere!
Lucette: Aşa, care va să zică! Bine! Nu e nevoie să mi-o spui de două ori! (Iese.) Bois-
d’Enghien închide uşa în urma ei, dar Lucette s-a întors în momentul în care uşa este gata să se închidă
şi reintră în cabinetul de toaletă.
Lucette: Dar, atenţie! Dacă trec pragul acestei uşi nu o să mă revezi niciodată!
Bois-d’Enghien: Foarte bine! Perfect!
Lucette: A, bine! (Face acelaşi joc ca mai înainte. Iese şi reintră atunci când Bois-d’Enghien vrea să
închidă uşa.) Dar gândeşte-te bine!
Bois-d’Enghien: (aparte) Ah, la naiba cu lanţurile la picioare!
Lucette: Dacă trec pragul...
Bois-d’Enghien: Da, da, am priceput, dacă treci...
Lucette: Foarte bine!... (Iese. Bois-d’Enghien trânteşte uşa după ea. Lucette are iar intenţia de a se
reîntoarce, ca şi mai înainte.) Dar ştii... (Vede că uşa e acum închisă.) Fernand, lasă-mă să intru!
Fernand, ascultă-mă!
Bois-d’Enghien: (din cameră) Nu te mai ascult!
Lucette: (din faţa uşii) Fernand, gândeşte-te ce faci! Dacă plec, e pentru totdeauna!
Bois-d’Enghien: Da, da, pentru totdeauna!
71
Lucette: (Aşezându-se înfrântă pe bancheta de pe palier.) Ah, ingratul! N-are pic de inimă!
Bois-d’Enghien: (A mers către cuier, a luat furoul care atârnă acolo, l-a mototolit, apoi deschide uşa
şi-l aruncă la picioarele Lucettei.) Ia-ţi şi furoul! (Închide iar uşa şi merge să ia papucii de odaie ai
Lucettei.)
Lucette: (indignată) Oh!
Bois-d’Enghien: (redeschizând uşa) Şi papucii de odaie! (Închide iar uşa.)
Lucette: (la fel de indignată) Oh! (Prin uşă, lui Bois-d’Enghien.) Aşa, care va să zică! Ei bine, o
să mă ai pe conştiinţă, tu m-ai împins să fac lucrul ăsta!
Bois-d’Enghien: Ce?!
Lucette: (Scoţând din buzunar pistolul din actul doi.) Îţi mai aminteşti de pistolul meu? Ei bine,
o să mă sinucid.
Bois-d’Enghien: (Iese pe palier, uşa rămânând larg deschisă.) Să te sinucizi?! (Se aruncă asupra
ei.) Dă-mi pistolul!
Lucette: (se luptă cu el) Niciodată!
Bois-d’Enghien: (Tot încercând să-i smulgă pistolul.) Vrei să-mi dai odată pistolul! (Către
public, în timp ce o ţine pe după braţe.) Ah, blestematul de pistol! O să stea tot timpul între noi?
Lucette: Lasă-mă! Lasă-mă!
Bois-d’Enghien: Nu te las! Dă-mi pistolul! Dă-mi-l!
Lucette: Nu!
Bois-d’Enghien: Ba da! (Apucă pistolul de ţeavă, Lucette apasă pe trăgaci, ceea ce are ca rezultat
apariţia evantailui. Bois-d’Enghien rămâne cu pistolul în mână, din ţeava căruia a apărut evantaiul.)
Ha! Ce mai e şi asta?
Lucette: Oh!
Bois-d’Enghien: Un evantai!
Lucette: (furioasă, plină de draci) Fernand, ştii, Fernand...
Bois-d’Enghien: (cu un râs sarcastic) Ha, ha, iată cu ce se omora ea, cu un accesoriu de
teatru! (variantă: operetă)
Lucette: (acelaşi joc) Fernand, ştii, Fernand...
Bois-d’Enghien: Ha, ha, ia uite cu ce vrea ea să se omoare... Adio, cabotino!...
Lucette: (în pragul isteriei) N-o să mă mai vezi niciodată! (Fuge pe scări.)
Bois-d’Enghien: Da, da, dispari, dispari... (Pune evantaiul pe banchetă, apoi ia furoul şi papucii.)
Ţi-ai uitat desuurile! (Aruncă furoul peste balustradă, în casa scărilor.) Şi papucii! (Procedează la
fel şi cu papucii.)
Vocea Lucettei: Oh...
Bois-d’Enghien: (Luând pistolul-evantai de pe banchetă.) Ei, ca să vezi... Şi eu, ca prostul,
chiar credeam că o să se sinucidă... Cu un evantai! Ha, ha, ha... (Bagă la loc evantaiul în ţeava
pistolului şi-l lasă pe scaunul din dreapta.) În sfârşit, sunt liber! (Bois-d’Enghien se află în dreapta
scenei şi porneşte spre camera sa. În acest moment, însă, se deschide brusc fereastra cabinetului de
toaletă, producându-se astfel un curent de aer, iar uşa se închide brusc. Bois-d’Enghien aleargă să
împiedice lucrul acesta, dar ajunge taman când uşa i se închide în nas.) Ah, nu, asta nu! (Bătând
disperat în uşă.) Deschideţi! Deschideţi! Ah, Dumnezeule, nu-i nimeni înăuntru, iar cheia
am lăsat-o pe măsuţa de toaletă. Iar Jean e plecat... (Ne mai ştiind ce să facă.) Dar nu pot să
72
stau pe palier în ţinuta asta! Dezbărcat... Ce naiba să fac?... Dumnezeule, ce să fac?...
(Strigând pe casa scărilor.) Portar! Hai, portar!
Bouzin: (După ce a bătut timid la uşa din fund a cabinetului de toaletă, bagă la fel de timid capul.)
Sper că n-aţi uitat de mine, domnule Bois-d’Enghien? Ha! Nu e nimeni? Păi, cum? A şi
plecat deja? (Vede fereastra deschisă şi se duce s-o închidă.)
Bois-d’Enghien: (S-a prăbuşit pe banchetă.) Ah, Dumnezeule, şi în clădire e o nuntă...
Bouzin: Păi, ce altceva să fac? O să revin mai târziu. (Se duce să iasă pe uşa care dă spre
palier.)
Bois-d’Enghien: Şi dacă aş suna la uşă? Poate mă aude Bouzin. (Merge şi sună prelung.)
Bouzin: (Care era deja cu mâna pe clanţă, se opreşte brusc.) Aoleu! S-a întors generalul! Şi... am
rămas singur! (Iese prin fundal, pentru a se refugia în salon.)
Bois-d’Enghien: (Continuă să sune la uşă.) Nu, ăsta n-o să vină să-mi deschidă! Mă aude, cu
siguranţă, dar nu îndrăzneşte să deschidă. Sunt în rahat, da, în rahat! (Se apleacă iarăşi peste
balustrada escalierului.) Portar! Hei, portar! (Brusc.) Aoleu! Urcă cineva! (Se precipită pe scările
care duc la etajele superioare şi dispare pentru o clipă, dar apare aproape imediat, înnebunit.) Aoleu!
Coboară toată nunta! Sunt în rahat! În rahat! (Se chirceşte cumva în cadrul uşii din dreapta.)

Scena VI
Bois-d’Enghien, Nuntaşii, Generalul, apoi Un domn. Nuntaşii coboară de sus. Vorbesc cu toţii
între ei.

Socrul mare: Hai, să ne grăbim!

Mireasa: Dar avem tot timpul.
Ginerele: La primărie trebuie să fim abia la unsprezece. (Pot fi şi alte replici.)
Nuntaşii: (Zărindu-l pe Bois-d’Enghien.) Oh! Vai! Etc.
Bois-d’Enghien: (Încercând să salveze aparenţele, foarte galant către mireasă.) Doamnă, toate
felicitările mele!
Nuntaşii: Vai! Ce oroare! Etc.
Socrul mare: Un bărbat în izmene!
Ginerele: Trebuie reclamat la poliţie!
Soacra: Trebuie avertizat portarul!
Bois-d’Enghien: (Făcând o voltă şi ajungând astfel în stânga palierului.) Doamnelor, Domnilor...
Nuntaşii: Vai, ascundeţi-vă! Ce oroare! (Coboară cu toţii scandalizaţi şi se întâlnesc cu generalul
care apare din dreapta.)
Bois-d’Enghien: (disperat) Ce situaţie, Dumnezeule! (Văzându-l pe general.) A, poftim!
Generalul mai lipsea...
Generalul: (Surprins să-l vadă pe Bois-d’Enghien pe palier, în această ţinută.) Bodegă! În izmene!
Bois-d’Enghien: (Aparte, exasperat.) Da, Generalul... El mai lipsea din toată tărăşenia asta!
Generalul: Porqué sunteţi în izmene?
Bois-d’Enghien: (furios) Porqué! Porqué! Porqué vedeţi bine că nu pot să intru la mine în
casă. Mi s-a închis uşa-n nas!

73
Generalul: (râzând) E ridicol!
Bois-d’Enghien: (tot furios) Păi, da, ridicol, da!
Generalul: (ştergându-şi fruntea) Ah, Poussin ăsta! Îl ştiţi pe Poussin ăsta... yo am alergat
după el!
Bois-d’Enghien: (turbat) Mă doare-n cot de Bouzin! Şi n-aţi pus mâna pe el?
Generalul: Ba da! L-am înhăţat! Yo lui tras o cizmă în cap! Numai că nu era Poussin. Yo
nu ştiu cum s-a făcut. Când s-a întors, era un altul.
Bois-d’Enghien: Ahaha!
Generalul: Nu, dar îl prind yo pe acest Poussin!
Bois-d’Enghien: (sarcastic) A, da, foarte bine. Şi eu ce vreţi să fac?
Generalul: Bueno! Nu asta e problemul! Yo m-am întors ca să vă vorbesc.
Bois-d’Enghien: Bine, bine, dar mai târziu. Am cu totul altceva de făcut decât să stau la
palavre.
Generalul: Porqué?
Bois-d’Enghien: Porqué! Porqué! Mă scoate din minţi cu „porquéurile” lui! Nu vedeţi că
stau la uşa casei mele, ca...
Generalul: Bueno! Lăsaţi. E un felcuştiţ! Putem vorbi şi pe palier.
Bois-d’Enghien: Bine, dar nu vedeţi... (Se apleacă peste balustradă şi vede cum urcă cineva.) Ah,
iar urcă cineva! (Se precipită pe scări şi urcă la etaj.)
Generalul: Dar unde naiba se duce? (Suie şi el trei trepte şi-l strigă.) Bodegă! Bodegă!
Bois-d’Enghien: (cu un etaj mai sus) Da, cobor acuşi... acuşi...
Generalul: Dar e nebun! (Apare un domn pe palier, îl salută pe general şi urcă mai departe scările.
Generalul îl salută şi el.) Buenos dias! Dar ce face sus? Bodegă! Bueno, Bodegă! Bodegă!
(Strigând sacadat.) Bo-de-gă!
Vocea lui Bois-d’Enghien: (de la etaj) Cobor, cobor...
Generalul: Păi, haideţi odată!
Bois-d’Enghien: (coboară) Da, am venit, sunt aici.
Generalul: (coborând şi el pe palier) Bueno... ce aveţi? De ce fugiţi aşa, ca un epuraş?
Bois-d’Enghien: (pe palier) Nu pot să apar în asemenea ţinută când e un du-te vino pe
scări! (Împingând uşa, care rezistă.) Ah, blestemata asta de uşă! N-aveţi vreun passepartout la
dumneavoastră, un şperaclu, ceva!
Generalul: (care nu pricepe) Şperaclu?! E o păsăriche?
[Notă: în original „rossignol”, care înseamnă privighietoare, dar şi şperaclu, în argou, de
acea Generalul nu pricepe]
Bois-d’Enghien: Ah, auzi, „păsăriche”! (Revenind la realitate.) Bun. Ce e? Ce doriţi de la
mine?
Generalul: Că yo te... Yo ţi-am zis ieri, yo venit ca să te omor. Muerte!
Bois-d’Enghien: (furios) A, nu, că ăsta are un fix!
Generalul: (Furios şi cu mare pompă.) Bodegă! La dispoziţia tumneafoastră! (A se înţelege:
pentru duel.)
Bois-d’Enghien: A, păi dacă eşti la dispoziţia mea, caută-mi nişte pantaloni!
74
Generalul: (ricanând) Pantaloni, eu?! (Schimbare de ton.) Oh, yo vă rog nu fiţi scheptic cu
mine!
Bois-d’Enghien: (nu înţelege) Ce să nu fiu?!
Generalul: Am zis: nu faceţi pe-a schepticul cu mine!
Bois-d’Enghien: (în fine, pricepe) Aha, sceptic! Auzi, „scheptic”! Ce vrea să spună asta,
„scheptic”? Vorbiţi naibii franţuzeşte! S, C şi E nu dau Sche, ci Sce! Se spune „sceptic”,
nu „scheptic”!
Generalul: Bueno! Mi-e indiferent. Scheptic, sceptic, tot aia!
Bois-d’Enghien: (furios) Bine, hai să terminăm. Deci vreţi să mă ucideţi, ai?
Generalul: Nu!
Bois-d’Enghien: Cum adică nu?
Generalul: Yo venisem la început pentru... Dar acum yo nu vă mai omor!
Bois-d’Enghien: Aha, da. I-auzi!
Generalul: (Cu un suspin de resemnare.) Nu, pentru că yo m-am întâlnit cu Locetta
Gautier, care e jos.
Bois-d’Enghien: Aha. Şi?
Generalul: Ea a zis ceva la mine... care supără, dar yo n-are de ales. A zis: nu sunt a
tumneafoastră dacă Bodegă vrea să fiu în continuare a lui.
Bois-d’Enghien: Pardon?
Generalul: Iată! M-a durut, nu credeţi! Mai ales când yo mă gândesc la sandala de ieri!
Bois-d’Enghien: Sandala?! Despre ce sandală vorbiţi?
Generalul: Ei, sandala pe care aţi făcut tumneavoastră şi Locetta ieri, la madam Tuverjer!
Bois-d’Enghien: Ah, „scandalul”, vreţi să spuneţi. S, C şi A face Sca şi nu Sa!
Generalul: Bodegă, tu îţi baţi joc de mine? Mai nainte yo zis „scheptic”, voi zis „sceptic”!
Bueno! Acum yo zis „sandala”, voi zis „scandal”. (Ameninţător.) Băi, Bodegă!
Bois-d’Enghien: (pe acelaşi ton) Generale!
Generalul: Aveţi grijă!
Bois-d’Enghien: La ce, mă rog?
Generalul: (calmându-se brusc) Bueno! Eu vă spun acum la tumneafoastră, mergeţi şi
împăcaţi cu Locetta!
Bois-d’Enghien: Eu?! (Aplecându-se spre urechea generalului, ca pentru a-i face o confidenţă, dar
cu voce tare.) Niciodată!
Generalul: Nu? Atunci vă re-omor!
Bois-d’Enghien: (mergând spre stânga) Aha, bun! Re-omorâţi-mă! La naiba, dacă mai
pricep ceva! Mai adineauri vroiaţi să mă ucideţi pentru că eram cu Lucette. Acum vreţi să
mă omorâţi, muerte!, pentru că nu mai sunt cu ea! Pot să ştiu şi eu ce vreţi, de fapt?
Generalul: Ce vreau yo? Nu, dar tu eşti prost!
Bois-d’Enghien: Pardon!
Generalul: Yo vreau că Locetta să fie a mea!
Bois-d’Enghien: Perfect! De acord! Ţi-o dau! E a ta şi nu-i a mea! Care-i problema?
Generalul: Daaa? Ah, Bodegă, dar tu eşti un amic!
75
Bois-d’Enghien: Păi, uite... îmi dai voie să te tutuiesc?
Generalul: Yo vă rog!
Bois-d’Enghien: Mergi şi-i spune Lucettei că ai discutat cu mine şi că eu nu vreau să mai
am de a face cu ea.
Generalul: Porqué?
Bois-d’Enghien: (exasperat, către public) „Porqué”! Mă scoate din minţi! (Generalului.) Ei
bine, „porqué” din cauza unui viciu de constituţie, na!
Generalul: Ha!
Bois-d’Enghien: (la urechea generalului) Are un viciu, o hibă care nu se poate observa decât
în cea mai strictă intimitate.
Generalul (tare): Are un viciu la constituţie, Locetta?
Bois-d’Enghien: Ea? Nici vorbă.
Generalul: (nu mai înţelege nimic) Bueno?!
Bois-d’Enghien: Ei bine, viciul, hiba ei... E femeie, dom’le! Femeie! E mai mult
orgolioasă decât îndrăgostită. M-am săturat de orgoliul ei, aşa că, v-o dau! E a
dumneavostră, generale!
Generalul: (încântat) Oh, yo comprende... Ah, Bodegă! Fernand! Gracias, gracias...
Muchas gracias!
Bois-d’Enghien: Bine, bine...
Generalul: Yo alerg! Adio, Fernand! Adio şi una buena sănătate! Şi să ştii: eu nu te mai...
muerte! (O ia la fugă pe scări în jos.)
Bois-d’Enghien: Ah, bun, mersi. Nici eu. (Îl priveşte dispărând.)

Scena VII
Bois-d’Enghien, Bouzin

Bouzin: (apare din spate, stânga) Nu se mai aude zgomot. Ar trebuie să plec. Tare n-am chef
să înnoptez pe aici.
Bois-d’Enghien: Ah, bine că s-a cărat şi ăsta, cu fixul lui de a omorî pe toată lumea!
(Văzându-l pe Bouzin care apare din stânga pe palier, se repede spre dânsul.) Nu închide!
Bouzin: (Care deja schiţase gestul de a închide uşa, nu se poate opri la timp, iar aceasta se închide.)
Ah! Prea târziu!
Bois-d’Enghien: Ah, dracul mi te-a scos în cale! Şi doar ţi-am spus: nu o închide!
Bouzin: Ce să fac? A fost mai iute decât mine!
Bois-d’Enghien: Da! E al naibii de plăcut să mă văd iarăşi în faţa uşii!
Bouzin: (râzând) Bine, dar ce faceţi în izmene pe palier?
Bois-d’Enghien: Ce fac! Ce fac!! Adică ce-ţi spui dumneata: stau aici aşa, din plăcere...
Bouzin: Ha, ha, e amuzant...
Bois-d’Enghien: (furios) E amuzant, nu? Al naibii de amuzant! Da, sigur, cum să nu!
Dumneata eşti îmbrăcat, sigur... (Se aşează pe scaunul din dreapta, peste pistolet, după care se

76
scoală brusc, văzându-l.) Ah! (Aparte.) O, dar stai aşa că mi-a venit o idee! (Ia pistolul, îl ascunde
la spate, merge către Bouzin şi-i spune acestuia, cu mare amabilitate.) Bouzin, dragul meu...
Bouzin: (zâmbind) Da, domnule Bois-d’Enghien.
Bois-d’Enghien: (acelaşi joc) Bouzin, dumneata poţi să-mi faci un mare serviciu.
Bouzin: (tot surâzând) Eu, domnule?
Bois-d’Enghien: (foarte amabil) Vreau să-mi dai pantalonii.
Bouzin: (încă râde) Pardon?! Oh, aţi înnebunit!
Bois-d’Enghien: (Schimbând tonul şi năpustindu-se spre el.) Da, am înnebunit! Ai spus bine,
sunt nebun! Hai, jos pantalonii! (Îl ameninţă cu revolverul.)
Bouzin: (Înspăimântat, se sprijină de extremitatea peretelui ce desparte scena.) Oh, Dumnezeule!
Domnule Bois-d’Enghien, dar vă rog, vă rog...
Bois-d’Enghien: (ameninţător) Hai, jos pantalonii! Jos cu ei! (variantă: Sai din textile!)
Bouzin: Îndurare, domnule, îndurare, nu trageţi!
Bois-d’Enghien: Dă-i repede jos, căci chiar trag!
Bouzin: Da, domnule Bois-d’Enghien... Da... (Înspăimântat, îşi dă jos pantalonii, sprijinindu-se
de perete.) Ah, Dumnezeule, ce situaţie! Eu în izmene pe scările unei case străine!
Bois-d’Enghien: Hai, hai, repede, repede...
Bouzin: Pofţiţi, poftiţi, domnule Bois-d’Enghien! (Îi dă pantalonii.)
Bois-d’Enghien: (ia pantalonii) Aşa! Acum vestonul! (Îl ameninţă din nou cu pistolul.)
Bouzin: (de-a dreptul consternat) Ha! Păi, domnule, eu în ce mai rămân îmbrăcat?
Bois-d’Enghien: Rămâi cu izmenele şi maieul. Hai, hai, repede, vestonul!
Bouzin: (dându-i vestonul) Vai, domnule Bois-d’Enghien, vai de mine...
Bois-d’Enghien: Mersi! Mulţam fain!
Bouzin: (Lipindu-se de perete, ţinându-şi pălăria în dreptul zonei inghinale, plin de ruşine.) Ah,
Doamne, cine naiba m-a pus să vin aici? Între timp, Bois-d’Enghien s-a aşezat pe banchetă, a pus
pistolul pe scaunul din dreapta şi îmbracă pantalonii lui Bouzin. O dată pantalonii îmbrăcaţi, se ridică
să-şi încheie şliţul, întorcându-se cu spatele la spectatori. Bouzin ocheşte pistoletul pe banchetă, se
luminează la faţă şi pune pălăria peste revolver.
Bouzin: Aha, revolverul! (Îl ia pe nevăzute de pe scaun. Îşi pune apoi pălăria pe cap şi înaintează
victorios spre Bois-d’Enghien. Aparte.) Acum să te văd eu, flăcău! (Lui Bois-d’Enghien, ascunzând
la spate revolverul, cu un ton plin de amabilitate, aşa cum procedase Bois-d’Enghien un pic mai înainte.)
Domnule Bois-d’Enghien...
Bois-d’Enghien: (Sfârşind cu încheiatul la şliţ.) Da, prietene?
Bouzin: Pantalonii mei...
Bois-d’Enghien: Ha! (Se întoarce spre el şi începe să râdă.)
Bouzin: (Ameninţându-l pe un ton feroce cu revolverul.) Ori îmi daţi pantalonii, ori vă împuşc!
Bois-d’Enghien: (Continuând cu îmbrăcatul vestonului.) Da, bătrâne, cum să nu...
Bouzin: Nu glumesc deloc. Daţi-mi pantalonii sau trag!
Bois-d’Enghien: (Terminând şi cu aranjatul vestonului.) Trage, prietene, trage...
Bouzin: (apăsând pe trăgaci) Ha! Ce?!

77
Bois-d’Enghien: Aşa, aşa... Mai trage o dată! (Apucă evantaiul din ţeavă cu vârful degetului, sub
ochii uimiţi ai lui Bouzin, şi-l trage din ţeavă, în vreme ce Bouzin încă ţine pistolul de crosă.) Vai, dar
nu ştii să tragi, prietene! N-ai făcut armata?
Bouzin: (încă uluit) M-a tras pe sfoară! (Aruncă evantaiul pe banchetă.)
Bois-d’Enghien: (râzând) Oh, bietul Bouzin! (Ia evantaiul, îl vâră la loc în ţeavă, după care bagă
pistolul în buzunar.)
Vocea Portarului: (care tocmai urcă scările) Poftiţi, domnilor, poftiţi!
Bouzin: (aplecându-se peste balustradă) Aoleu! Ce de lume vine. (Suie câte patru trepte odată,
spre etajul superior.)
Bois-d’Enghien: Treaba lui. Aa, ce bine e să fii îmbrăcat, chiar dacă în hainele altuia!

Scena VIII
Bois-d’Enghien, Portarul şi doi agenţi de poliţie, apoi Viviane, Miss Betting, servitori şi,
mai apoi, Baroana

Portarul: (Urcând treptele, urmat de agenţii de poliţie.) Veniţi, domnilor! Pe aici! (Îi lasă să treacă
în faţa lui.)
Bois-d’Enghien: (falsă mirare) Portarul cu agenţi de poliţie! Vai, dar pe cine căutaţi?
Portarul: Se pare că un bărbat în izmene se plimbă pe scară.
Bois-d’Enghien: Un bărbat în izmene... Vai, ce oroare... (Aparte.) Vai de mama lui, Bouzin!
(Cu voce tare.) Păi, dar n-am văzut pe nimeni... Nu ştiu, domnilor, eu n-am văzut...
Portarul: (Începe să urce prima treaptă a scărilor către etajele superioare.) Ba da! Ba da! Nuntaşii
lui Brugnot au făcut plângere şi a trebuit să chem poliţia. (Urcând în urma agenţilor.) Urcaţi,
domnilor, urcaţi! Trebuie să fie mai sus. Dar nu poate urca mai sus de cinci. Casa n-are
decât cinci etaje. (Dispar cu toţii pe scări.)
Bois-d’Enghien: (Care a urcat în urma lor vreo cinci trepte.) Vai de mama lui, Bouzin! N-are
scăpare.
Viviane: (Apare prima pe scări, urmată de Miss Betting.) That way, Miss! (Are în mână un teanc de
note de portativ.)
Miss Betting: All right!
Bois-d’Enghien: (Coborând dintr-un salt scările.) Viviane! Tu!? Ce cauţi aici?
Viviane: Da, eu sunt... Am venit să... să-ţi spun că te iubesc!
Bois-d’Enghien: Păi... cum aşa? După tot ce s-a întâmplat?
Viviane: Mă doare-n cot de ce s-a întâmplat. Eu am văzut o singură chestie: sunteţi exact
idealul meu de bărbat!
Bois-d’Enghien: Aa, da?! (Către public.) Ia uite ce înseamnă să te vadă femeile în izmene!
Miss Betting: (întrerupând discuţia) I beg you pardon. But who is it ? (trad: Scuze, dar cine
este domnul?)
Viviane: (către Miss) Yes, ah, da... Guvernanta mea: Miss Betting! Mister Capoul!
Bois-d’Enghien: (lăsat mască) Ha!?
Miss Bettiing: (Salutându-l din cap pe Bois-d’Enghien şi fandosindu-se.) Oh, yes! I know mister
Capoul... Paol şi Vergene!...
78
Bois-d’Enghien: (Tot neînţelegând despre ce e vorba, Vivianei.) Ce spune doamna? Chestia
asta... cu „Domnul Capoul”?
Viviane: (Cu voce scăzută, dar energică.) Da, da! Ascultă: dacă i-aş fi spus lui Miss Betting că
vreau să vin la tine, nu ar fi fost de acord; aşa că i-am zis că mergem la profesorul meu de
canto.
Bois-d’Enghien: Ei taci! Păi, o să-şi dea seama.
Viviane: Aş! Nu vorbeşte franţuzeşte.
Bois-d’Enghien: (spre public) Ah, micuţele astea...
Viviane: (romanţioasă) Ah, spune-mi! Ai avut multe femei care te-au iubit, nu-i aşa?
Bois-d’Enghien: (protestând) Ei... acum...cum să zic...?
Viviane: (exaltată) Ah, spune-mi că da... o să te iubesc şi mai tare!
Bois-d’Enghien: Aaa...păi da... Am avut puzderie!
Viviane: (extrem de bucuroasă) Ah, ce mişto! Şi au fost şi din acelea care au vrut să se
omoare pentru tine?
Bois-d’Enghien: (fără exitare) Cinşpe! Uite, nu mai adineauri decât înainte, i-am luat
pistolul uneia dintre ele.
Viviane: (copleşită) Pistolul?! Vai... Păi cum să nu iubeşti un bărbat atât de iubit de femei!
Ah...
Bois-d’Enghien: (Crede că leşină şi vrea s-o ia în braţe.) Ah, Viviane!
Viviane: (iute) Stop! Fără gesturi bruşte! Fără gesturi!
Bois-d’Enghien: Ha!? Viviane râde ceremonios către Miss Betting, care râde şi ea fără să înţeleagă
nimic. La fel procedează şi Bois-d’Enghien.
Miss Betting: (nu mai râde) But why do we stay on the stairs ? (trad: Dar de ce stăm pe
palier?)
Viviane: (râde) Ah, da, da, de ce?
Bois-d’Enghien: (Râde şi el şi o întreabă pe Viviane.) Ce-a zis asta?
Viviane: Întreabă ce facem noi aici, pe palier. Să intrăm la tine!
Bois-d’Enghien: Aş vrea eu, dar e imposibil. Uşa s-a închis şi s-a blocat. S-a dus cineva
după cheie.
Viviane: Bine, bine... dar ştii că eu am venit pentru lecţia de canto... (Îi face cu ochiul.)
Bois-d’Enghien: (Găseşte soluţia.) Aha! Păi spune-i că aşa e la modă acum... că marii artişti
dau întodeauna lecţii de canto pe scări... ee... mai mult spaţiu!
Viviane: (râde) Ah, bon! (Spre Miss.) Mister Capoul always gives his singing lessons on the
stairs. (trad: Domnul Capoul îşi ţine întotdeauna lecţiile de canto pe scară.)
Miss Bettiing: (uluită) No!
Viviane: (cu aplomb) Yes!
Miss Betting: (aproape convinsă) Oh! It is curious!
Viviane: Sit down, Miss! (Se aşează pe taburetul din dreapta.) Aşa! Ei, acum poate să vină şi
mama!
Bois-d’Enghien: Mama ta! Aici?! Păi, şi ce-o să zică?
Viviane: La, la, la, la... Acum nu trebuie să mai vorbim.
79
Bois-d’Enghien: Poftim?!
Viviane: (continuând să lălăie) Avem lecţie de canto! Dacă vrei să-mi spui ceva, spune-mi-o
cântând.
Bois-d’Enghien: Ah, bine... cum zici tu...
Viviane: Fără muzică o să intre Miss la bănuieli. (Dându-i o partitură şi deschizând pentru ea o
alta.) Ia de aici! (Îi pune în braţe lui Miss teancul de partituri, apoi către Bois-d’Enghien.) Aşa, ce
spuneai...?
Bois-d’Enghien: Păi, spuneam: „Mama ta! Aici?! Păi, şi ce-o să zică?”
Viviane: (şoptindu-i) Spune-mi-o pe muzică!
Bois-d’Enghien: Mda... Hm... (Cântând pe melodiile lui Magali Mireille.)
Dar ce va spune mama taaa? // Când va afla, când va aflaaa?
Viviane: (cântând şi ea) I-am lăsat mamei scris/ Un bilet în care i-am zis/
Mă găseşti la domnul Enghien/ Enghien, Enghien...
Bois-d’Enghien: Ha, ha, ha, ha! / Afară ea mă dădea/ Ieri seară, pe uşă, da, ea!
Miss Betting: (ea vorbeşte, nu cântă) Oh, very nice, very nice!
Bois-d’Enghien şi Viviane: Nu-i aşaaa, nu-i aşaaa?
Miss Betting: Oh, yes! (Vrând să arate că ştie melodia.) It is Mireiile.
Bois-d’Enghien: E de Mireille, oh, daaa.. (Vivianei, vorbind.) Ah, nu, dar e aiurea chestia
asta...
Viviane: Pe muzică, pe muzică...
Bois-d’Enghien: (Continuând pe melodia Mireillei: „Ah, nu, am să mă transform într-o
porumbiţă”) / Ah, nu, dar e aiurea chestia asta, la, la, la, la!/ Dacă doamna mamă în furia
saaa/ O să mă trimită la naiba după aşa cevaaa...
Viviane: (cântând) Să fii serios dumneataaa,/ Mama bineînţeles va urlaaa,/ Dar fiindcă m-
am compromis dejaaa,/ În cele din urmă va cedaaa... În cele ce urmează, servitorii, cameristele
şi valeţii de prin toată casa, atraşi de zgomotul cântării, vor apărea pe palier, unii de sus, alţii de jos.
Bois-d’Enghien: (Vesel nevoie mare, vorbindu-le.) Da, vă rog? (Continuă apoi să cânte, cu
pasiune.) Veseli şi mulţumiţi/Mergem înainte triumfând
Tot înainte de îndată/ Cu inima împăcată.
Servitorii (în cor): Veseli şi mulţumiţi/ Căci vom celebra/ Vom slăvi şi vom aplauda/
Armata franceză, da, daaa.../ Servitorii aplaudă, râzând. Viviane, Miss Betting şi Bois-d’Enghien îi
privesc, uluiţi.
Servitorii: Oh, la, la, la...
Miss Betting: What is that?
Bois-d’Enghien: (către servitori) Păi, v-a chemat cineva aici? Hai, valea, valea!
Servitorii: Vai, la, la, la, la...
Bois-d’Enghien: Da, caramba d-ici-şaaa... (Servitorii dispar.)
Baroana: (apare în grabă) Viviane, tu aici! Ah, nefericită copilă!
Viviane: Maman!
Bois-d’Enghien: (O împinge pe baroană, fără să o recunoască iniţial.) Dar căraţi-vă odată! (O
recunoaşte.) Au! Baroana!

80
Miss Betting: (trecând in faţa baroanei) Oh, good morning, Medăm!
Baroana: Dumneata! Nu ţi-e ruşine, Miss, s-o faci pe-a codoaşa cu fiica mea, aici?
Miss Betting: What does that mean?
Baroana: A, lasă-mă în pace! Cu engleza ei, nu pricepe o iotă!
Bois-d’Enghien: Doamnă, am onoarea să vă cer mâna fiicei dumneavoastră.
Baroana: Niciodată, domnule! (Vivianei.) Nefericito, cine o să te mai ia de nevastă, după
scandalul de ieri?
Viviane: (trecând în planul 3) Păi, el, maman! Îl iubesc şi vreau să mă căsătoresc cu el!
Baroana: (O ia în braţe pe Viviane, ca pentru a o feri de Bois-d’Enghien.) El?! Nu-ştiu-ce-ul
mamzelei Gautier?!
Bois-d’Enghien: Pardon! Eu nu sunt „Nu-ştiu-ce-ul mamzelei Gautier”!
Baroana: Ei taci, domnule! După ce s-a petrecut ieri seară?
Bois-d’Enghien: (cu tupeu şi hotărâre) Ei bine, ceea ce dumneavoastră aţi luat drept altceva,
era o scenă de despărţire.
Baroana: (ironică) Ah, daaa.. Despărţire în izmene şi furou!
Bois-d’Enghien: (acelaşi ton) Da! Eram pe punctul de a-i spune d-rei Gautier: „Vreau să nu
rămână nimic care să-ţi amintească de mine! Nimic! Nici măcar hainele pe care le-ai
atins!”
Baroana: Poftim?!
Bois-d’Enghien: Ca să alătur vorbele cu faptele, îmi scoteam hainele pe măsură ce... Dacă
veneaţi peste două minute, îmi dădeam şi maieul jos.
Baroana: (şocată) Oh!
Viviane: Aşa! Vezi acum, maman, că merită să-mi fie soţ!
Baroana: (cu resemnare) Bine, copilă, dacă tu crezi că fericirea stă în faţa ta...
Viviane: Ah, maman!
Bois-d’Enghien: Ah, doamnă!
Viviane: (către Miss Betting) Ah, Miss! Îl iau de bărbat! I will marry him!
Miss Betting: (mirată) Mister Capoul!? Oău!

Scena IX
Aceiaşi, Jean, apoi Bouzin, Portarul, cei doi agenţi de poliţie şi diverşi servitori

Jean: (Apare pe uşa din fundul cabinetului de toaletă.) Unde-i domnul? (Deschide uşa dinspre
plaier.)
Bois-d’Enghien: În sfârşit, ai venit şi tu! (Invitându-i pe ceilalţi să intre.) Poftiţi, intraţi, dragă
soacră! Hai, Viviane! Intraţi, Miss! (În aceste momente se aude vacarm pe casa scărilor.)
Toţi: Ce e? Ce se aude?
Portarul: (apare primul) L-am prins, în sfârşit, pe nemernic. A trebuit să-l fugărim pe
acoperiş. (Apare după aceea Bouzin, târât de agenţii de poliţie şi huiduit de servitori.)
Bois-d’Enghien: Bouzin!
Baroana: Asistentul notarului, în izmene!
81
Viviane: Ce oroare!
Miss Betting: Shocking! (Toate trei intră iute în cabinetul de toaletă, scandalizate.)
Agenţii de poliţie: (târându-l pe Bouzin) Hai, hai, mergi!
Bouzin: (care e târât de agenţi) Dar nu! Nu! E o greşeală! E o confuzie! Ah, domnule Bois-
d’Enghien, vă rog, spuneţi-le...
Bois-d’Enghien: (din pragul uşii) Ce să le spun? Că vroiai să te ascunzi? (Intră înăuntru şi
închide uşa.)
Bouzin: Ah! Vai de mine...
Agenţii de poliţie: Hai, hai! La secţie!
Bois-d’Enghien: (în cabinetul de toaletă) Mă rog, nu prea e cuşer ce fac eu acum, dar... În
fine, îl cunosc pe comisarul de poliţie, o să merg să lămuresc lucrurile.
Agenţii de poliţie: Hai, hai, la secţie!
Bouzin: O să mă răzbune posteritatea!
Toţi: La secţie! (Agenţii îl târăsc în continuare pe Bouzin, care se zbate în braţele lor, în mijlocul
huiduielilor servitorilor.)

CORTINA

Precizările autorului, Georges Feydeau, cu privire la unele soluţii tehnice de decor,

pentru spectacolul de la Palais-Royal, din 9 ianuarie 1894.

Pentru Actul I
Întrucât cartea de vizită pusă de Bouzin în buchetul cu flori poate fi greu de găsit printre
acestea este indicat să avem o alta pusă dinainte pe pian, pe care actorul ce-l interpretează
pe Chenneviette să o ia de acolo, prefăcându-se că a luat-o din buchet. La fel se poate
proceda şi în cazul cutiuţei de bijuterii ce conţine inelul cu diamante şi rubine: în loc să o
punem în interiorul buchetului, ea poate fi pusă dinainte pe şemineul de unde Lucette o
poate lua, făcând apoi un gest ca şi cum ar scoate-o din interiorul buchetului.
82
Pentru Actul III
Pentru a obţine efectul închiderii uşii la un moment dat, în actul III, iată cum trebuie
procedat: Uşa să fie prevăzută pe exterior, înspre palier, cu două resorturi din cauciuc, cu
ajutorul cărora aceasta să se închidă, atunci când este lăsată liberă. Pentru a evita, în
primele scenei ale actului III, atunci când valetul trebuie să iasă dar să nu închidă uşa,
pentru a evita deci ca uşa să nu se închidă, se poate bloca broasca pentru acele scene, prin
diverse metode, după care se poate debloca la loc, pentru ca aceasta să se închidă. Deci,
atunci când uşa nu mai este nevoie să stea deschisă, mai precis în momentul în care Bois-
d’Enghien o alungă definitiv pe Lucette spunându-i: „Da, da, pentru totdeauna!”, ei bine,
actorul care îl interpretează pe acesta poate acţiona discret asupra mecanismului de
deblocare a broaştei de la uşă.
Mai avem cazul în care trebuie să menţinem uşa deschisă, atunci când Bois-d’Enghien iese
pe palier pentru a smulge pistolul din mâinile Lucettei, iar după aceea cazul în care uşa
trebuie să se închidă, din cauza curentului de aer cauzat de fereastra care se deschide
brusc. Pentru acest lucru avem nevoie de două fire din sârmă, care ajung în spatele
decorului (partea dreaptă din spatele toaletei), astfel încât să fie mânuite din culise de o
singură persoană. Primul fir se leagă de centrul interior al uşii (aşa încât nu are decât să fie
menţinut întins la ieşirea lui Bois-d’Enghien pe palier, pentru a împiedica uşa să se
închidă). Al doilea fir pleacă de la fereastră, din partea exterioară, şi este prins de un resort
care împiedică fereastra să se deschidă. Atunci când Bois-d’Enghien, aflat la extremitatea
dreaptă a palierului, a lăsat pistolul pe taburet şi în momentul când spune replica „În
sfârşit, o să am şi eu linişte!”, întorcându-se pentru a intra la el în apartament, persoana
care mânuieşte firele din culise poate trage simultan de firul de la fereastră (ceea ce face să
se declanşeze resortul, iar fereastra să se deschidă brusc) şi slăbi firul legat de uşă (astfel
ca ea să se închidă în mod firesc, chiar în nasul lui Bois-d’Enghien).

83