850 de TESTE

1. Bronșita acută este:

a). O inflamație acută a mucoasei bronșice interesând de obicei bronhiile mari și
mijlocii și frecvent traheea;
b). Sindrom clinic caracterizat prin tuse, creșterea secreției bronșice;
c). Afecțiune caracterizată prin dilatarea bronhiilor mici și mijocii și infectarea
lor.

2. Bronșita acută poate fi provocată de:

a). Factori infecțioși;
b). Factori alergeni;
c). Aer viciat prin scăderea de O2 sau excesul de CO2.

3. Cele mai frecvente cauze favorizante ale bronșitei acute sunt:

a) frigul, fumul, praful, umiditatea, excesul de tutun, eforturile vocale;
b) Frigul, umiditatea, alcoolismul, insuficiența cardiacă;
c) Scăderea rezistenței organismului, frig, deformări toracice, denutriție.

4. Simtomatologia broșitei cronice este caracterizată de:

a). faza de coriză, faza de cruditate, faza de cocțiune;
b). Tuse și secție bronșică, cel puțin 3 luni pe an;
c). Frison unic, junghi toracic, febră.

5. Faza de cruditate în bronșita acută este caracterizată prin:

a). tuse uscată, spasmodică;
b). durere vie retrosternală;
c). Tuse însoțită de expectorație mucoasă.

6. Faza de cocțiune în bronșita acută este caracterizată prin:

a). Ușoară ascensiune termică, jenă la deglutiție;
b). Tuse uscată spasmodică;
c). tuse însoțită de expectorație, mucoasa sau mucopurulentă.

7. Tratamentul simptomatic al bronșitei acute în faza de cruditate este reprezentat de:

a). calmante ale tusei, antipiretice, analgezice;
b). dezinfectante nazo faringiene;
c). Expectorante.

1
8. În faza de cocțiune a bronșitei acute tratamentul simptomatic constă în:
a). Corticoterapie;
b). siropuri expectorante;
c). băuturi calde.

9. Tratamentul bronșitelor cronice constă în:

a). Combaterea focarelor septice, sinusale și rinofaringiene;
b). Corticoterapie;
c). Combaterea componenței alergice, antibioterapie.

10. Ca tratament calmant al tusei în bronșita acută se folosește:

a). Codenal, tusarmag;
b). Berotec, ventolin;
c). Brohexim, bisolvan.

11. Bronșita acută poate fi provocată de următorii factori infecțioși, cu excepția:

a). Haemophilus influentzae;
b). Streptococci, stafilococi, pneumococi;
c). bacilul koch.

12. Bronșita acută nu poate fi provocată de următorii factori:

a). Factori iritanți;
b). Factori alergici;
c). factori imunologici.

13. Bronșita acută se întâlnește frecvent în următoarele boli, cu excepția:

a). Tuberculoza pulmonară;
b). Viroza respiratorie;
c). Cancer bronho pulmonară.

14. Următoarele substanțe iritante nu pot determina apariția unei bronșite acute:
a). Azot;
b). Fum de tutun;
c). Clor și amoniac.

15. Aspectul clinic de rinobronșită evoluează în:

a). 2 faze;
b). 3 faze;
c). 4 faze.

2
16. Catarul rinofaringian din bronșita acută durează:
a). 1 - 3 zile;
b). 6 - 8 zile;
c). 2 - 4 zile.

17. Componența alergică din bronșita acută se tratează cu următoarele medicamente, cu

excepția:
a). Nilfan;
b). Feniramin;
c). Miofilin.

18. Bronșita cronică este definită ca:

a). Sindrom clinic caracterizat prin tuse permanentă sau intermitentă, însoțită de
creșterea secrețiilor bronșice;
b). Inflamație acută a mucoasei bronșice;
c). Afecțiune cronică caracterizată prin dilatarea bronhiilor mici și mijlocii.

19. Caracteristic bronșitei cronice este:

a). Tuse 3 luni pe an, timp de 2 ani de la apariție;
b). Tuse la început uscată, chinuitoare, urmate de expectorație mucopurulentă
abundentă;
c). Tuse uscată, chinuitoare, cu expectorație vîscoasă albicioasă.

20. Bronșita acută apare mai frecvent la :

a). Femei peste 40 de ani;
b). bărbați peste 40 de ani;
c). Bărbați peste 50 de ani.

21. Bronșita cronică este provocată de:

a). factori iritanți, factori alergici;
b). factori infecțioși ;
c). Inhalarea unor pulberi minerale sau alergeni.

22. Simptome principale în bronșita cronică sunt:

a). tusea;
b). expectorația mucopurulentă;
c). Febra.

3
23. Care din următorii germeni sunt răspunzători de acutizările din bronșita cronică:
a). Streptococ;
b). Haemoplilus infulumzae;
c). Klepsiella.

24. Factorii iritanți în bronșita cronică sunt reprezentanți de:

a). Tabagism, alcoolism;
b). Pulberi minerale sau organice;
c). Frig, umezeală, curenți de aer.

25. În bronșita cronică expectorația este de obicei:

a). Mucopurulentă;
b). Vîscoasă, albicioasă;
c). Roșie ruginie.

26. Bronșita cronică afectează:

a) bronhiile mici;
b) Bronhiile mari și mijlocii;
c) Bronhiile mici și mijlocii.

27. Bronșita cronică cu afectarea bronhiilor este dominantă de:

a). Tuse violentă;
b). dispnee;
c). expectorație purulentă.

28. Infecția din bronșita cronică:

a). Poate fi microbiană sau virală;
b). Se grefează de obicei pe o mucoasă bronșică nealterată de iritație cronică;
c). Poate fi determinată de pneumococ.

29. Alergia din bronșita cronică:

a). Acționează prin sensibilizare la pneumoalergeni;
b). Nu acționează prin sensibilizare la alergeni microbieni;
c). Nu este un factor cauzal.

30. Tusea din bronșita cronică are următoarele caracteristici, cu excepția:

a). Apare la început dimineața și ulterior permanent;
b). Se accelerează în anotimpul rece;
c). Nu este însoțită de expectorația mucopurulentă.

4
31. în bronșita cronică:
a). bolnav de obicei afebril;
b). Dispneea nu crește progresiv;
c). Cianoza apare precoce.

32. În bronșita cronică la auscultator (auscultație) se decelează:

a). raluri ronflante și sibilante;
b). Raluri subcrepitante;
c). Raluri crepitante și ronflante.

33. Explorarea funcțională în bronșita cronică evidențiază:

a). starea generală este bună;
b). toracele nu este de aspect normal;
c). persistă febra.

34. Explorarea funcțională în bronșita cronică evidențiază:

a). Creșterea VEMS;
b). Semne de disfuncție ventilatorie obstructive;
c). Creșterea debitului ventilator maxim pe minut.

35. Primele semne care anunță insuficiența respiratorie din bronșita cronică sunt:
a). Agitația, transpirațiile profuse, anxietate, brandicardie, scăderea TA;
b). Somnolență, transpirațiile profuse, tahicardia și scăderea TA;
c). Agitația, transpirațiile profuse, anxietatea, tahicardia, creșterea TA.

36. Într-un stadiu avansat din bronșita cronică se evidențiază tabloul clinic de bpoc care
arată ca:
a). procesul este difuz extins și la bronhiile distale;
b). Procesul este extins și la bronhiile mari și mijlocii;
c). Procesul nu este extins și la bronhiile distale.

37. Explorarea funcțională în bronșita cronică evidențiază:

a). Scăderea debitului ventilator maxim pe minut, scăderea VEMS;
b). Semne de disfuncție ventilatorie restrictive;
c). Creșterea debitului ventilator maxim pe minut, creșterea VEMS.

38. În bronșita cronică fiecare puseu infecțios accentuează:

a). Scăderea secreției de mucus, relaxare broșică;
b). Hipersecreție de mucus, spasm bronșic și decompensare cardiorespiratorie;
c). Spasm bronșic și scăderea secreției de mucus.
5
39. În bronșita cronică semnele care arată instalarea BPOC sunt următoarele, cu
excepția:
a). Agitație și polipnee;
b). Somnolență și transpirații profuze;
c). Dispnee, eventual cianoză.

40. Astmul bronșic se definește ca un sindrom clinic caracterizat prin:

a). Reducerea generalizată, variabilă și reversibilă a calibrului bronhiilor;
b). Crize paroxistice de dispnee expiratorie și raluri sibilante;
c). Dispnee inspiratorie severă survenită brusc, polipnee zgomotoasă, raluri
subcrepitante.

41. Bronhostenoza din astmul bronșic se datorează:

a). edemului mucoasei bronșice;
b). hipersecreției bronșice;
c). Unui agent patoge.

42. Diagnosticul de astm bronșic se pune pe baza următoarelor criterii:

a). Dispnee paroxistică expiratorie și frecvent vespero-nocturnă;
b). Perturbanți ale volumelor plamatice și ale debitului expirator (în special scăderea
VEMS);
c). Persistența crizelor sub influența corticoizilor și simpaticomimeticelor.

43. Factorii alergeni ai astmului bronșic sunt:

a). Alergeni alimentari, medicamentoși, pulberi, praf;
b). Toxici (gaze sufocante: clor, benzen, CO2);
c). Infecțioși (bronșite, sinuzite):

44. Conceptul de bronhopneumonie cronică obstructivă nespecifică cuprinde:

a). Astmul bronșic, bronșita cronică și emfizemul pulmonar;
b). Astmul bronșic, bronșita cronică și edemul pulmonar acut;
c). Insuficiența respiratorie, astmul bronșic pneumotoraxul.

45. Complicațiile bronșitei cronice sunt:

a). obstructive și alergice;
b). infecțioase;
c). respiratorii.

6
46. Astmul bronșic este:
a). O boală;
b). un concept;
c). un sindrom.

47. Etiopatogenia astmului se bazează pe:

a). Un teren atopic care presupune o reactivitate deosebită la antigene;
b). O hipersensibilitate bronșică față de doze minime de mediatori chimici;
c). Factori iatrogeni (hipervolemie prin supraîncărcarea sistemului vascular).

48. Criza de astm bronșic se caracterizează prin:

a). dispnee parosistică, bradipneică cu expectorație forțată șuierătoare;
b). tuse cu expectorație mucoasă filantă;
c). Tuse urcată în prima fază urmată de spută aerată rozată.

49. Semnele clinice caracteristice pacientului în criza de astm sunt:

a). Poziție șezândă, capul pe spate și sprijinit în mâini, ochii injectați, nările
dilatate, jugulare turgescente;
b). poziție șezândă, toracele împins înainte, polipnee cu expir prelungit și tiraj,
cianoză, transpirații profunde:
c). Poziție șezândă cu gambele atărnând, polipnee zgomotoasă, sete de aer,
turgescența jugularelor.

50. În astmul bronșic se descriu următoarele forme clinice:

a). astmul bronșic pur și astm bronșic complicat;
b). astm bronșic extrinsec și astm bronșic intrinsec;
c). Astmul cardiac, bronșita atmosformă, dispneea faringiană, dispneea nevrotică.

51. În cazul unui prim acces de astm bronșic se intervine cu:

a). Simpaticomimetice;
b). Antispastice;
c). Bronhodilatatoare.

52. Astmul bronșic cu dispnee continuă, se tratează cu:

a). Bronhodilatatoare;
b). corticoterapie în doze minime;
c). Miofilin.

7
53. În starea de rău astmatic se intervine de urgență cu:
a). Hemisusccinat de hidrocortizon 25-100 m I.V. urmat de 200-400 mg / 24 ore în
perfuzie cu soluții de glucoză;
b). Oxigenoterapie;
c). Traheotomie, respirație asistată.

54. În tratamentul astmului bronșic, de efecte sunt:

a). Opiaceele (tranchilizantele și nevrolepticele);
b). corticoterapia (izii);
c). Antitusive.

55. Astmul bronșic se complică cu:

a). infecții bronhodilatatoare;
b). Edem pumonar acut;
c). enfizem pulmonar.

56. Educația sanitară pe care as. med. trebuie să o facă pacientului cu astm bronșic
cuprinde:
a). Propaganda antitabagică;
b). Evitarea expunerii la noxele respiratorii;
c). Respectarea igienei bucale și a tegumentelor.

57. Insuficiența respiratorie acută este:

a). Incapacitatea plămânilor de a face față schimbărilor fiziologice de gaze;
b). prezența unui colecții gazoase în cavitatea pleurală;
c). inundarea brutală a alveolelor de către un transudat sangvinolent necoagulat din
capilarele pulmonare.

58. În cadrul insuficienței respiratorie acute apare:

a). Hipoxie;
b). Hipercapnie;
c). Sindrom asfixic.

59. Insuficiența respiratorie acută de origine cardiacă este determinată de:

a). infart de miocard acut (ima);
b). astmul cardiac;
c). B POC.

8
60. În etiologia insuficienței respiratorie acute intervine:
a). O singură cauză;
b). Neapărat să se nască din părinți cu IRA;
c). O cauză multifactorială.

61. Cauzele de origine bronhopulmonară a insuficienței respiratorie acute sunt

reprezentate de:
a). Stenoze funcționale și organice ale căilor aeriene superioare;
b). Edem pulmonar acut;
c). Alterarea funcției centrului respirator.

62. Dispneea din Insuficiența Respiratorie acută de caracterizează prn:

a). Bradipneea inspiratorie sau expiratorie;
b). Polipnee;
c). Tahipnee.

63. Cianoza din insuficiența respiratorie acută poate lipsi:

a). anemii, stări de șoc hipovolemic;
b). intoxicații cu co2, cianuri;
c). Intoxicații cu barbiturice.

64. În insuficiența respiratorie acută ralurile bronșice crepitante sunt asemănătoare cu:
a). Țiuitul vîntului;
b). Zgomotul ce se aude când se suflă într-un tub de sticlă plină cu apă;
c). Zgomotul ce se aude când frecăm între degete o șuviță de păr.

65. Mișcările respiratorii din IRA pot fi:

a). Rare și ample;
b). Frecvente și superficiale;
c). Nu apar modificări ale amplitudinii mișcărilor respiratorii.

66. Ce rol joacă tahicardia în cadrul IRA:

a). Apare da fenomen compensator;
b). Este primul semn ce apare;
c). Nu are semnificație în IRA.

67. Care sunt semnele clinice ce depind de cauza care a determinat IRA:
a). Hipersalivație;
b). Uscăciunea gurii;
c). Hipersonoritate.
9
68. Cum trebuie așazt bolnavul cu IRA pentru impiedicarea căderii înpoi la limbii:
a). În decubit dorsal cu capul în hiperextensie;
b). În decubit ventral;
c). În decubit lateral cu capul mai jos față de trunchi.

69. În orice formă de Insuficința Respiratirie Acută gravă fără etiopatogeneză se aplicî
unele măsuri terapeutice. Dintre acestea distingem:
a). Poziționarea pacientului în poziția semișezândă sau șezândă;
b). Curățarea orofaringelui cu ajutorul degetelor înfășurate în tifon;
c). Intubație orofaringiană cu canula GUEDEL.

70. La un pacient cu insuficiență respiratorie acută la administrare, asistenta trebuie:

a). să verifice debitul oxigenului;
b). să asigure umidificarea oxigenului;
c). să simuleze medicamentos absorbția de oxigen.

71. Tratamentul în ira se face cu:

a). Morfină;
b). miofilin 2-3 f/ 24 h în caz de spasm bronșic;
c). HHC 100 – 300 mg IV/ pev.

72. IRA este:

a). Incapacitatea plămânilor de a face față schimbărilor fiziologice de gaze;
b). Prezența unei colecții gazoase în cavitatea pleurală;
c). Inundarea brutală a alveolelor de către un transudat sangvinolent necoagulat din
capilarele pulmonare.

73. În cadrul IRA apare:

a). Hipoxie;
b). Hipercapnie;
c). Sindrom asfixic.

74. Insuficiența respiratorie acută de origine cardiacă este determinată de:

a). infart de miocard acut (ima);
b). astmul cardiac;
c). B POC.

10
75. În etiologia insuficienței respiratorie acute intervine:
a). O singură cauză;
b). Neapărat să se nască din părinți cu IRA;
c). O cauză multifactorială.

76. Cauzele de origine bronhopulmonară a insuficienței respiratorie acute sunt

reprezentate de:
a). Stenoze funcționale și organice ale căilor aeriene superioare;
b). Edem pulmonar acut;
c). Alterarea funcției centrului respirator.

77. Dispneea din Insuficiența Respiratorie acută de caracterizează prn:

a). Bradipneea inspiratorie sau expiratorie;
b). Polipnee;
c). Tahipnee.

78. Cianoza din IRA poate lipsi în:

a). Anemii, stări de șoc hipovolemic;
b). Intoxicații cu CO2, cianuri;
c). Intoxicații cu barbiturice.

79. În insuficiența respiratorie acută ralurile bronșice crepitante sunt asemănătoare cu:
a). Țiuitul vîntului;
b). Zgomotul ce se aude când se suflă într-un tub de sticlă plină cu apă;
c). Zgomotul ce se aude când frecăm între degete o șuviță de păr.

80. Mișcările respiratorii din IRA pot fi:

a). Rare și ample;
b). Frecvente și superficiale;
c). Nu apar modificări ale amplitudinii mișcărilor respiratorii.

81. Ce rol joacă tahicardia în cadrul IRA:

a). Apare da fenomen compensator;
b). Este primul semn ce apare;
c). Nu are semnificație în IRA.

82. Care sunt semnele clinice ce depind de cauza care a determinat IRA:
a). Hipersalivație;
b). Uscăciunea gurii;
c). Hipersonoritate.
11
83. Cum trebuie așazt bolnavul cu IRA pentru impiedicarea căderii înpoi la limbii:
a). În decubit dorsal cu capul în hiperextensie;
b). În decubit ventral;
c). În decubit lateral cu capul mai jos față de trunchi.

84. În orice formă de Insuficința Respiratirie Acută gravă fără etiopatogeneză se aplicî
unele măsuri terapeutice. Dintre acestea distingem:
a). Poziționarea pacientului în poziția semișezândă sau șezândă;
b). Curățarea orofaringelui cu ajutorul degetelor înfășurate în tifon;
c). Intubație orofaringiană cu canula GUEDEL.

85. La un pacient cu insuficiență respiratorie acută, la administrarea oxigenului, as med

trebuie:
a). Să verifice debitul oxigenului;
b). Să asigure umidificarea oxigenului (2/3 apa și 1/3 alcool etilic);
c). Să stimuleze medicamentos absorbția oxigenului.

86. Tratamentul în insuficiența respiratorie acută se face:

a). Morfină;
b). Miofilin 2-3 fiole în 24 ore în caz de spasm bronșic;
c). HHC (100-300 mg I.V. în perfuzie).

87. Contaminarea cu bacilul koch se face:

a). pe cale aeriană;
b). pe cale digestivă;
c). Prin contact sexual.

88. Pătrunderea bacilului koch în organism produce:

a). șancru de inoculare;
b). reacție pozitivă la tuberculină;
c). nu produce nici o leziune.

89. Examenul bacteriologic al bacilului koch:

a). Se face utilizând colorația ZIEHL-NIELSEN;
b). Evidențiază BK în colorația galben pe fond verde;
c). Evidențiază BK sub formă de bastonașe fine.

12
90. Bacilul koch este sensibil la:
a). Uscăciune, frig;
b). Raze UV;
c). Fierbere.

91. Factori care contribuie la apariția tuberculozei sunt:

a). caracterul contaminării;
b). Antibioterapia;
c). corticoterapia.

92. Tuberculoza primară se definește ca:

a). Infecție întotdeauna endogenă;
b). Apariția complexului primar;
c). Prognostic benign.

93. Leziunile provocate de tuberculoză sunt de tip:

a). Exudativ;
b). Productiv;
c). Malign.

94. Primoinfecția TBC se definește ca:

a). Debut de leziuni nodulare apicale;
b). ansamblu de modificări clinice și anatomice la primul contact cu bacilul koch.
c). prezența complexului primar.

95. Sindromul de impregnare bacilară se manifestă prin:

a). Astenie, amenoree, subfebrilitate;
b). Reacție cutanată la tuberculină;
c). Inapetență, pierderi ponderale.

96. Complicațiile primoinfecției (tuberculoase) sunt:

a). perforații gangliobronșice;
b). bronhopneumonii cazeoase;
c). Pneumonie fibrocavitară.

97. Tuberculoza miliară se caracterizează prin:

a). Debut brusc, cu febră 390 C;
b). apariția nodulilor miliali = dispuși în ambii plămâni;
c). disiminare pe cale sangvină a bacilului koch.

13
98. Adenopatia traheo-bronșică este:
a). Forma aparte a tuberculozei;
b). Nu apare în absența sancrului de inoculare;
c). Evoluție tăcută, adesea fiind descoperită radiologic.

99. Expectorația în tuberculoză secundară este:

a). Mucopurulentă;
b). Cu aspect flecmos;
c). Redusă în perioada de stare.

100. Formele clinice ale tuberculozei sunt:

a). Tuberculoza fibroasă;
b). Tuberculoza infiltrativă;
c). Tuberculoza cardiochinetică.

101. Cardiopatia ischemică este:

a). boala arterelor coronare;
b). Boală de mod sinusal;
c). Sindrom ischemic.

102. Cardiopatia ischemică este cunoscută și sub numele de;

a). Ischemie miocardică de origine aterosclerotică;
b). Endocardită bacteriană;
c). Ischemie periferică.

103. Clasificarea cardiopatiei ischemice recomandată oms este:

a). Formă ischemică;
b). formă dureroasă;
c). formă nedureroasă.

104. Formele nedureroase (asimptomatice clinic) de cardiopatie ischemică

prezintă:
a). Modificările EKG;
b). Manifestări clinice (insuficința cardiacă, aritmii și blocuri, moarte subită);
c). Manifestări simptomatice.

105. Forma dureroasă a cardiopației ischemice cuprinde:

a). angina pectorală de efort;
b). insuficiența cardiacă stângă;
c). sindrom intermediar și infarct miocardic.
14
106. Factorii de risc în cardiopatia ischemică sunt:
a). Hipercolesterolemia, HTA, DZ, obezitatea, dieta hiperglucidică;
b). Hipercolesterolemia, HTA, DZ, obezitatea, dieta hiperlipidică;
c). Fumatul, stresurile emoționale, hipotiroidismul.

107. Cardiopatia ischemică are ca substrat lezional și alte cauze în afara aterosclerozei:
a). Anginele pectorale și dislipidemiile;
b). Coronaritele, emboliile sau anomaliile congenitale ale arterelor coronare;
c). Infarctul miocardic.

108. Cardiopatia ischemică afectează mult mai frecvent bărbații dacât femeile cu
maxim de incidență între:
a). 45-50 de ani;
b). 50-55 de ani;
c). 45-55 de ani.

109. Manifestări clinice a cardiopatiei ischemice apar și în cazul unor coronare

normale prin:
a). Scăderea TA;
b). scăderea debitului cardiac;
c). mărirea nevoilor metabolice.

110. Infarctul miocardic este provocat de:

a). Necroza ischemică a unei porțiuni din miocard prin obstruarea bruscă a unei
artere coronare;
b). Necroza ischemică în miocard prin obstruarea bruscă a unei vene coronare;
c). Dislipidemie cu hipercolesrerolemie.

111. Principala cauză determinată a infarctului miocardic:

a). Hipercolesterelemia;
b). aterosceroza;
c). AVC ischemic.

112. Combaterea durerii în IMA de face:

a). Algocalmin;
b). Mialgin;
c). Nitroglicerină.

15
113. în IMA repausul va fi:
a). Absolut în primele ore și zile (2-3);
b). Parțială, deoarece nu toate formele de IMA au evoluție imprevizibilă;
c). Însoțit de administrarea de sedative.

114. În IMA simptomul cel mai caracteristci este:

a). Despneea;
b). Febra;
c). Durerea.

115. Perioada de stare în infarctul miocardic acut durează 4-5 săptămâni și se

caracterizează prin:
a). Ameliorarea stării generale;
b). Dispariția febrei, asteniei și normalizarea TA;
c). Mobilizarea bolnavului.

116. Semne clinice esențiale în ima sunt:

a). durerea;
b). hipotensiunea;
c). hipertensiunea.

117. Angorul pectoral este:

a). Ateroscleroza coronariană;
b). Sindrom clinic ce trădează o suferință miocardică determinată de un dezechilibru
între necesitatea de oxigen a mușchiului inimii și aportul coronarian;
c). Sindrom clinic ce trădează o suferință coronariană.

118. Cauza determinantă a angorului pectoral include;

a). Diabet zaharat;
b). Ateroscleroza coronariană și cardiopatii valvulare;
c). Coronarita reumatismală, coronarita rickettsiana, trombangeita obliterantă.

119. Simptomatologia caracteristică a angorului percoral e reprezentată de:

a). Sufocare nocturnă și la eforturi mici;
b). Durerea cu caracter constrictiv ca „o gheară”, arsură sau sufocare;
c). Durere variabilă ca intensitate, de la durere sau disconfort, la dureri atroce.

120. Precizarea diagnosticului în angorul pectoral se face pe baza:

a). Simptomatologiei clinice ;
b). EKG;
16
 c). Coronarografie-metoda de excepție.

121. Criza angioasă e însoțită de:

a). Palpitație, vărsături, dispnee, transpirații;
b). Palpitații, transpirații, paloare;
c). Lipotimie, lipsa de aer.

122. Sediul durerii în angorul pectoral:

a). regiunea retrosternală mijlocie și inferioară;
b). regiunea precordială;
c). Regiunea gâtului, cu iradiere în mandibulă.

123. Durerea din angorul pectoral, bolnavul o poate indica:

a). Cu vârful unui deget;
b). Cu întreaga mână;
c). Cu ambele palme.

124. Durata durerii angioase se încadrează între:

a). De 2-3 min, mai rar până la 10-15 min;
b). De 2-3 min, mai rar până la 15-20 min;
c). De 4-5 min, mai rar până la 10-15 min.

125. În majoritatea cazurilor criza angioasă se instalează concomitent cu:

a). efort fizic, digestiv, emoțional;
b). frigul este un factor precipitant al durerii;
c). Căldura excesivă și expunerii solare.

126. Testul clinic de diferențiere a durerii din angorul pectoral față cea din infarct și
sindromul interimar, constă în:
a). Dispariția durerii după 2 – 3 min de repaus la pat;
b). dispariția durerii după administrare mialgin;
c). dispariția durerii la administrarea de Nitroglicerină în 2 – 3 min.

127.În afara formei clasice de angor pectoral se descriu diverse forme ca:
a). Angina de efort;
b). Angina pectorală prinzmetal (spontană sau cu orar fix);
c). Angina pectorală instabilă (sindromul intermediar).

128. Cauze favorizante în angorul pectoral:

a). Hipotensiune arterială;
17
 b). Crizele asmatiforme, dispneea;
c). DZ. THA ischemică, tulburările de ritm, administrarea unor medicamente, bolile
aparatului digestiv, tabagismul.

129. Criza dureroasă în angorul pectoral apare de obicei după:

a). Efort, emoții, mese copioase;
b). Efort fizic, expunerii solare;
c). Efort fizic, cafea în exces, alcool.

130. Angorul pectoral apare pe fondul unei insuficiențe coronariene cronice datorită:
a). Valvulopatiilor;
b). Edemelor pulmonare repetate;
c). Coronarelor stenozate.

131. În spital se vor elucida problemele de diagnostic diferențial și diagnostic etiologic

în cazul angorului pectoral prin:
a). EKG și examen echocardiografie;
b). EKG și radiografie pulmonară;
c). EKG și transaminaze, glicemie, leucocite, VSH, radioscopie toracică.

132. Insuficiența cardiacă este un sindrom clinic care rezultă din imposibilitatea de a
expulza:
a). Întreaga cantitate de sânge primită și de a menține un debit sangvin
corespunzător nevoilor organismului, în condițiile unei umpleri venoase
satisfăcătoare.
b). Cantitatea de aer primită și de a menține un debit sangvin corespunzător nevoilor
organismului;
c). Cantitatea de sânge primită și de a menține un debit corespunzător nevoilor
organismului în condițiile unei umpleri arteriale satisfăcătoare.

133. Scăderea debitului cardiac în insuficiența cardiacă duce la:

a). Lipsa sângelui în organe și țesuturi;
b). Existența, în exces, a sângelui în organe și țesuturi;
c). Lipsa O2 în țesuturi și organe.

134. Clasificarea insuficienței cardiace după localizare este:

a). Insuficiența cardiacă stângă, dreaptă, globală;
b). Insuficiența cardiacă globală, unilaterală;
c). Insuficiența cardiacă bilaterală, globală.

18
135. Insuficiența cardiacă are:
a). IV stadii;
b). III stadii;
c). V stadii.

136. Cauze determinante ale infecției cardiace sunt:

a). Cauze mecanice ce afectează miocardul;
b). Cauze mecanice ce afectează dinamica cardiacă și ulterior miocardul;
c). Procesele inflamatorii și miocardice.

137. Factori precipitanți în insuficiența cardiacă:

a). Aportul mare de lichide;
b). efortul fizic;
c). aportul mare de sodiu.

138. Principala consecință a scăderii forței de contracție în insuficiența cardiacă:

a). Scăderea debitului de umplere venoase;
b). Scăderea volemiei;
c). Scăderea debitului cardiac.

139. Insuficiența cardiacă este decompensată când semnele clinice apar:

a). La efort;
b). În timpul unui efort de intensita mică;
c). La solicitări obișnuite și chiar în repaus.

140. Insuficiența cardiacă este compensată când:

a). Inima este capabilă să facă față solicitărilor obișnuite;
b). Inima nu este capabilă să facă față solicitărilor obișnuite;
c). Inima este capabilă să facă față eforturilor mari.

141. Simptomele funcționale în insuficința cardiacă cronică stâgă sunt:

a). Durerea și transpirația;
b). Dispneea;
c). Tusea.

142. Semne fizice în insuficiența cardiacă dreaptă acută:

a). Turgeșcența jugularelor și ritm de galop;
b). Hepatomegalie;
c). Edeme declive.

19
143. În insuficiența cardiacă tratamentul urmărește:
a). Reducerea muncii inimii prin activitate normală;
b). Reducerea muncii inimii prin repaus;
c). Controlul retenției hidrosaline prin restricția aportului de sare..

144. Tratamentul în insuficiența cardiacă constă în:

a). Administrarea de cortizon;
b). administrarea de diuretice;
c). creșterea eficienței inimii cu preparate digitalice.

145. În cazul administrării I.V. a furosemidului în insuficiența cardiacă efectul începe

în:
a). 10 min de la administrare;
b). 12-15 min de la administrare;
c). 3-15 min de la administrare.

146. Menționați cele mai folosite tonicardiace din tratamentul insuficienței cardiace:
a). Digitala;
b). Strofantină;
c). Furosemidul.

147. HTA este:

a). Sindrom clinic caracterizat prin scăderea presiunii sistolice și a celei
diastolice, peste valori normale;
b). Sindrom clinic caracterizat prin creșterea presiunii sângelui în artere;
c). Sindrom clinic caracterizat prin creșterea presiunii sistolice și a celei
diastolice, peste valori normale.

148. În funcție de cauza determinantă hta se clasifică în:

a). HTA medie;
B). HTA esențială;
C). HTA secundară.

149. În stadiul al III-lea, HTA se caracterizează prin apariția complicațiilor:

a). Complicații cardiace, coronariene;
b). Complicații cerebrale și renale;
c). Complicații abdominale.

150. Modificări fundamentale locale ce stau la baza hipertensiunii sunt:

a). Vasoconstricția arterială;
20
 b). Creșterea conținutului peretelui arteriolar în apă și sare;
c). Vasodilatația arterială.

151. În forma maligna HTA are evoluție rapidă etapele fiind:

a). 5-10 ani;
b). 1-5 ani;
c). 1-3 ani.

152. Stadiul prehipertensiv poate fi afirmat pe baza:

a). Ascedenței ereditare hipertensiune;
b). Apariția unor puseuri hipertensive trecătoare;
c). Fără ascendență ereditară.

153. În HTA benignă, complicațiile se datorează:

a). Trombozei cerebrale;
b). Infarctului de mezenter
c). Infarctului miocardic.

154. În HTA malignă se întâlnesc frecvent:

a). DZ;
b). Encefalopatie hipertensivă și hemoragia cerebrală;
c). Insuficiența cardiacă și insuficiența renală.

155. Semne cerebrale în HTA malignă sunt:

a). Tulburări de comportament;
b). Cefalee occipitală, tulburări de memorie;
c). Oboseală, astenie, insomnie.

156. Stopul cardio-respirator este determinat de:

a). Pierderea conștienței;
b). Oprirea respirației;
c). Oprirea respirației și oprirea inimii.

157. Stopul cardio-respirator corespunde cu:

a). Moartea clinică;
b). Moartea biologică;
c). Nici un răspuns.

158. În cazul unui stop respirator fără oprirea inimii, reanimarea respiratorie poate
avea succes în următorul interval de timp:
21
 a). 1-5 minute;
b). 2-7 minute;
c). 3-10 sau chiar 12 minute.

159. Etapele stopului cardio-respirator au următoarea succesiune:

a). Stopul respirator este inevitabil urmat de stop cardiac în 20-30 secunde;
b). Stopul cardiac este inevitabil urmat de stop respirator în 20-30 secunde;
c). Stopul respirator și stopul cardiac apar în același timp.

160. Moartea biologică se caracterizeazăprin:

a). Oprirea reversibilă a respirației și a circulației;
b). Leziuni ireversibile în creier și în alte organe;
c). Midriază fixă, cornee opacă și apariția petelor cadaverice.

161.În cazul unui stop cardio-respirator putem întâlni următoarele semne clinice:
a). Oprirea mișcărilor respiratorii, toracice și abdominale;
b). Încetarea bătăilor inimii, absența pulsului la artera carotidă;
c). Mioza cu globi oculari mobili.

162. Eliberarea căilor aeriene este suficientă ptr ca victima să-și reia respirația:
a). Deseori;
b). Întotdeauna;
c). Niciodată.

163. Semnele obstruării căilor aeriene sunt:

a). Absența mișcărilor respiratorii normale, dispnee zgomotoasă;
b). Lipsa curentului de aer la nas sau gură;
c). Torace și abdomen imobile.

164. În cadrul manevrelor de resuscitare a stopului cardio-respirator pipele

orofaringiene, cât și cele nazofaringiene se pot introduce:
a). Numai la bolnavii conștienți;
b). Numai la bolnavii inconștienți;
c). Indiferent de starea de conștiență a bolnavului.

165. Introducerea pipelor oro- și nazofaringiene pot declanșa la bolnavii conștienți:

a). Dispnee;
b). Reflexe periculoase de tuse, vărsături;
c). Balans între torace și abdomen.

22
166. La începutul reanimării oricărui stop cardio-respirator:
a). Se aplică o singură lovitură ușoară cu pumnul, de la o înălțime de 20-32cm,
în mijlocul regiunii presternale;
b). Se efectuează masajul cardiac extern combinat cu respirație artificială;
c). Intubație oro-traheală.

167. Compresiunea din masajul cardiac extern se face:

a). Pe treimea inferioară a sternului;
b). Spre apendicele xifoid;
c). Pe coaste în stânga sternului.

168. Frecvența compresiunilor în masajul cardiac extern este de:

a). 60-70 / min, la adulți;
b). 80-100 / min, la copii mici;
c). Peste 120 / min la adulți, pentru reluarea funcției respiratorii cât mai repede.

169. Eficiența respirației artificiale și a masajului cardiac exterm se apreciază prin:

a). Apariția pulsului la vasele mari;
b). Dispariția midriazei și recolorarea tegumentului;
c). Dispariția miozei.

170. Contraindicațiile masajului cardiac extern sunt:

a). Leziuni grave ale peretelui toracic cu fracturi costale, embolie gazoasă
masivă;
b). Hemoragie masivă intrapericardică și tamponada inimii;
c). Malformații ale oaselor cutiei toracice.

171. Edemul pulmonar acut apare în inundarea brutală a alveolelor:

a). De transudat sanghinolent necuagulabil;
b). datorită ruperii capilarelor pulmonare;
c). Provocată de creșterea presiunii sângelui alveolocapilar.

172. Edemul pulmonar acut se clasifică după etiologie:

a). De natură anafilactică;
b). De natură cardiogenă;
c). De natură lezională.

173. Edemul pulmonar acut este declanșat de:

a). Insuficiență ventriculară stângă;
b). HTA;
23
 c). Preinfarct miocardic.

174. Edemul pulmonar acut lezional este provocat de:

a). Gaze sufocante toxice;
b). Cauze neurologice;
c). Tulburări de ritm cardiac paroxistice.

175. Manifestările clinice în edemul pulmonar acut sunt:

a). Dispnee intensă, severă, bruscă;
b). Expir greu zgomotos;
c). respirație polipneică zgomotoasă.

176. Conduita de urgență în edemul pulmonar acut cuprinde:

a). Se aspiră secrețiile și se curăță orofaringele;
b). Se aplică garouri la rădăcină a trei membre;
c). Oxigenoterapie intermitentă pe sonda endotraheală.

177. tratamentul în edemul pulmonar acut cu ta crescută este:

a). digitalice;
b). diuretice;
c). Dopamină.

178. În tratamentul edemului pulmonar acut cu TA scăzută sunt contraindicate:

a). Morfina;
b). Hipotensoare;
c). Dopamina.

179. Tratamentul în edemul pulmonar acut toxic cuprinde:

a). Scoaterea pacientului din mediul nociv;
b). Oxigenoterapie pe sonda endotraheală;
c). Ventilație artificială.

180. Tratamentul în edemul pulmonar acut bacterian este:

a). Morfina, corticoterapie;
b). Antibiotice, tonicardice;
c). Oxigenoterapie.

181. Tratamentul în edem pulmonar acut neurologic este:

a). Sângerare 300 – 500 ml sânge;
b). Diureza osmotică;
c). Anticoagulante.
24
182. Tratamentul în edem pulmonar acut la înacații cu apă de mare este:
a). Sângerare 300 – 500 ml sânge;
b). Dextram 70;
c). Oxigenoterapie.

183. Tratamentul edemului pulmonar acut la bolnavii uremici este:

a). Oxigenoterapie;
b). Aerosoli antispumați;
c). Morfina.

184. Clasificarea EPA lezional este:

a). De cauze toxice;
b). De cauze uremice;
c). Cardiogen.

185. Edemul pulmonar acut de cauză toxică este provocat de:

a). Intoxicații cu CO2;
b). intoxicații organo-fosforice;
c). Intoxicații cu plumb.

186. Edemul pulmonar acut infecțios este provocat de:

a). Gripa;
b). Infecții pulmonare;
c). SIDA.

187. Edemul pulmonar acut de deglutiție apare la:

a). Comatoși;
b). Paraplegici;
c). Copii mici.

188. Edemul pulmonar acut iatrogen este provocat de:

a). Perfuzii;
b). Transfuzii;
c). Alimentație neadecvată.

189. În ce formă de EPA este contraindicată morfina:

a). EPA cardiogen;
b). EPA uremic;
c). EPA infecțios.
25
190. Oxigenoterapia în EPA este:
a). Contraindicată, deoarece crește presiunea în alveole;
b). Se practică pe respirație asistată;
c). Se administrează numai după umidificare.

191. Ulcerul gastroduodenal este boala caracterizată prin apariția unei ulcerații:
a). Pe stomac și porțiunea superioară a duodenului;
b). Pe partea inferioară a esofagului sau ansa anastomotică a stomacului operat;
c). Pe stomac și porțiunea inferioară a duodenului.

192.Durerea în ulcerul gastro-duodenal se caracterizează prin:

a). Periodicitate;
b). Ritmicitate;
c). Continuitate.

193. Ulcerul gastro-intestinal se manifestă prin:

a). Vărsături post brandiale cu conținut alimentar;
b). Poftă de mâncare (Apetit) scăzut;
C). Pirozis.

194. Examenele efectuale ptr stabilirea diagnosticului de ulcer gastro-intestinal sunt:

a). Examen radiologic;
b). Gastroscopie;
c). Ecografie.

195. Ulcerul duodenal se caracterizează prin:

a). Durere nocturnă;
b). Durere postprandială;
c). Foame dureroasă.

196. Ulcerul gastro-duodenal este mai frecvent la:

a). Bărbați;
b). Femei;
c). Vârsta de 20-50 ani.

197. Condițiilenecesare ptr apariția ulcerului garoduodenal sunt reprezentate de:

a). Slăbirea factorilor de apărare;
b). Întărirea factorilor agresivi;
c). Scăderea secreției peptice.
26
198. Autodigerarea mucoasei sub acțiunea sucului gastric, cauză a ulcerului
gastroduodenal, stă la baza teoriei:
a). Mecanice;
b). Clorhidroptice;
c). Inflamatorii.

199. Durerea în ulcerul gastroduodenal poate fi calmată de:

a). Ingestia de alimente;
b). Ingestia de substanțe alcaline (bicarbonat de sodiu);
c). Inhibitori de antireceptori H2.

200. Senzația de „foame dureroasă” apare în:

a). Ulcer duodenal;
b). Ulcerul mici curburi a stomacului;
c). Ulceru juxstacardial.

201. Diagnosticul de certitudine al ulcerului gastr-duodenal perforat se sprijină pe:

a). Antecedente ulceroase;
b). Caracterul durerii și fenomenelor digestive;
c). Dispariția matității hepatice, puncția abdominală pozitivă și prezența
pneumotoraxului.

202. Diagnosticul prezumtiv clinic de perforație ulceroasă se sprijină pe:

a). Caracterul durerii, semnele de peritonită și antecedentele ulceroase;
b). Caracterul durerii și fenomenele digestive;
c). Starea generală a bolnavului și prezența fenomenelor digestive.

203. Cea mai frecventă formă a perforației ulcerului gastro-duodenal este:

a). În organele din vecinătate;
b). Perforația acoperită;
c). În peritoneul liber.

204. Perforația acoperită aulcerului gastr-duodenal poate fi găsită în următoarele

situații:
a). Când orificiul de perforație este mic și suplu;
b). Când orificiul de perforație se face pe un ulcer netratat;
c). Când orificiul de perforație se deschide în stomac plin.

27
205. Prezența contracturii abdominale pe toată aria abdomenului, formând așa zisul
„abdomen de lemn”, se întâlnește în:
a). Ocluzia intestinală;
b). Apendicita acută;
c). Ulcerul duodenal perforat.

206. Dacă un bolnav se prezintă în urgență cu o durere violentă în epigastru ca o

lovitură de pumnal cu iradiere în hipocondrul drept, paloare, lipotimie,
acceerarea pulsului, imobilitatea respirației în etajul abdominal superior ne
gândim la:
a). Pancreatită acută;
b). Apendicită acută perforată;
c). Ulcer gastro-duodenal perforat.

207. Hepatita virală a, e se transmite pe cale:

a). Parenterală;
b). Digestivă;
c). Respiratorie.

208. Hhepatita virală B, C, D se transmite pe cale:

a). Digestivă;
b). Parenterală;
c). Sexuală.

209. Hepatitele acute virale sunt boli infecțioase, fiind obligatorie:

a). Declararea nominală;
b). Izolare în spital;
c). Declarare numerică, lunar.

210. Purtătorii cronici de virus hepatilic sunt în:

a) Hepatita A;
b) Hepatita B;
c) Hepatita C.

211. Transmiterea neiatrogenă a virusului hepatitei b se face prin:

a). Manichiură, tatuaj, bărbierit, circumcinzie;
b). Contact intim, sărut;
c). Digestiv.

28
212. Incubația în hepatita a este de:
a). O săptămână;
b). 2 – 6 săptămâni;
c). 6 luni.

213. Incubația în hepatita b este de:

a). 10 zile;
b). 2 săptămâni;
c). 45 zile – 6 luni.

214. Litiaza biliară este o afecțiune provocată de:

a). Dezvoltarea unor calculi biliari în vezicula;
b). Dezvoltatea de calculi în căile biliare extra sau intrahepatice;
c). Formare de calculi în canalul Wirsung.

215. Litiaza biliară este mai des întâlnită la:

a). Bărbați decât la femei;
b). Femei decât la bărbați;
c). Tineri sub 30 de ani.

216. Factori favorizanți ai itiazei biliare sunt:

a). Sedentarismul;
b). Abuzul de grăsimi și proteine;
c). Abuzul de antibiotice cu eliminare biliară.

217. Staza în litiaza biliară se realizează prin:

a). Obstrucții cistice dau oddiene;
b). Sarcina;
c). Tumori ale organelor de vecinătate.

218. Forma latentă a litiazei biliare se manifestă prin:

a). Senzația de plenitudine în hipocondrul drept;
b). Jenă dureroasă în hipocondrul drept;
c). Agitație, transpirație și extremități reci.

219. Examenele de laborator în litiaza biliară arată:

a) Hiperbilirubinemie;
b) Hipercalcemie;
c) Hipocolesterolemie.

29
220. Examenele radiologice care decelerează litiaza veziculară sunt:
a). Colecistografia;
b). Cistografia;
c). Duodenocolecistografia.

221. Complicațiile litiazei biliare ce pot apare la nivelul căilor biliare sunt:
a). Piocolecist;
b). Hepatita cronică colostatică;
c). Angiocolita acută.

222. Măsurile profilactice în litiaza biliară sunt reprezentante de:

a). Evitarea abuzurilor alimentare;
b). Avitarea ortostatismului prelungit;
c). Tratarea corectă a tulburărilor endocrine.

223. Dieta unui pacient cu litiaza biliară consta în:

a). Reducerea consumului de grăsimi;
b). Evitarea consumului de alimente și lichide prea reci;
c). Regim hipoglucidic.

224. Tratamentul medicamentos în litiaza biliară constă în:

a). Administrarea de antispastice, coleretice;
b). Administrarea obligatorie de antibiotice;
c). Administrarea de laxative în caz de constipație persistentă.

225. În litiaza biliară tratamentul hidromineral:

a). Este recomandat imediat după ultima colică;
b). Se recomandă la 1 lună de la ultima colică;
c). Nu este recomandat.

226. Diagnosticul diferențial al litiazei biliare se face cu:

a). Ocluzie intestinală;
b). Colicistită cronică necalculoasă;
c). Duodenite și gastrite cronice.

227. Complicațiile litiazei biliare la nivelul ficatului pot fi reprezentate de:

a). Hepatita cronică colostatică;
b). Hepatita supurată difuză;
c). Ileus biliar.

30
228. La nivelul tubului digestiv litiaza libiară poate da următoarele complicații:
a). Pancreatita acută hemoragică;
b). Ileus biliar;
c). Tulburări funcționale la niveul pilorului.

229. Colica biliară se manifestă prin:

a). Durere acută violentă în hipocondrul drept;
b). Durere violentă în epigastru;
c). Durere în omoplatul drept și umărul drept.

230. Cauzele declanșării colicii biliare sunt:

a). Prezența calculilor în căile biliare intra și extrahepatice;
b). Calculi în rinichiul drept;
c). Calculi în vezicula biliară.

231. Alte cauze de declanșare a colicii biliare pot fi reprezentate de:

a). Inflamația acută a peretelui vezicii biliare;
b). Parazitoza intestinală;
c). Diskinezia biliară.

232. Simptomatologia colicii biliare este reprezentată de:

a). Durere în hipocondrul drept sau epigastru;
b). Grețuri, vărsături cu conținut alimentar sau bilios;
c). Tulburări majore de tranzit intestinal.

233. În colica biliară ptr calmarea durerii se administrează:

a). Morfina;
b). Nitroglicerina;
c). Scobutil compus.

234. Ptr reducerea inflamației și combaterea infecției în colica biliară este indicat:
a). Administrarea de antibiotice;
b). Aplicarea pernei electrice în regiunea hipocondrului drept;
c). Aplicarea unei pungi cu gheață pe hipocondrul drept.

235. În colica biliară intervenția chirurgicală este obligatorie, cu excepția:

a). La debutul colicii;
b). În peritonita biliară;
c). După 24-36 de ore de la debut, când fenomenele nu cedează.

31
236. Ciroza hepatică este :
a). Suferință acută a ficatului;
b). Disfuncție hepatocitară;
c). Suferință cronică cu evoluție progresivă.

237. Cauzele declanșării cirozei hepatice sunt:

a). Infecțioase;
b). Consum excesiv de alcool;
c). Cauze dismetabolice.

238. Ciroza hepatică apare preponderent:

a). Între 45-60 ani;
b). La femei;
c). La bărbați.

239. Debutul crizei hepatice se manifestă prin:

a). Sindrom asteno-nevrotic;
b). Fenomene hemoragipare;
c). Sindrom meningian.

240. Bolnavul diagnosticat cu ciroza hepatică prezintă:

a). Icter;
b). Facies vulturos;
c). Ascită.

241. Edemele unui bolnav cu ciroza hepatica:

a). Sunt albe, moi;
b). Sunt cianotice numai periferic;
c). Însoțesc ascita.

242. Pacientul cu ciroză hepatică reprezintă:

a). Steluțe vasculare și eritroză;
b). Hipertensiune portală;
c). Scădearea TA.

243. Formele clinice ale cirozei hepatice sunt:

a). Ciroza ascitogenă;
b). Ciroza hipersplenomegalică;
c). Ciroza biliară terțială.

32
244. În tratamentul igieno-dietetic al cirozei hepatice în funcție de gravitate, este
obligatoriu:
a). Repaus la pat;
b). Interzicerea sosurilor, condimentelor, prăjelilor;
c). Regimul hiperlipidic.

245. La un bolnav cu ciroza hepatică care se exteriorizează prin (cu) hematemeză sau
melenă, se efectuează:
a). Administrarea de hemostatice;
b). Aplicarea sondei Blakmore;
c). Administrarea de citostatice.

246. Insuficiența renală acută se caracterizează prin:

a). Determinarea rapidă a funcției renale de excreție cu hiperazotemie și
oligurie sau anurie;
b). Scăderea treptată a cantității de urină eliminată pănă la anurie;
c). Anurie temporaă de câteva minute până la 2 – 3 ore.

247. Semnul esențial al insuficienței renale acute este:

a). Oliguria până la anurie;
b). Nicturia;
c). Disuria.

248. La pacientul cu insuficiența renală acută este contraindicată:

a). Forțarea diurezei prin administrarea de lichide abundente;
b). Corectarea dezechilibrului electrolitic fără rezultate de laborator;
c). Combaterea vărsăturilor.

249. În insuficiența renală acută diureza este:

a). Sub 400 ml urină/zi;
b). Sub 50 ml urină/zi;
c). Peste 1000 ml urină/zi.

250. În insuficiența renală acută calea de administrare și compoziția lichidelor în

vederea mențineii echilibrului hidroelectrolitic vor fi stabilite:
a). În funcție de ionogramă;
b). De către medic;
c). În funcție de examenul sumar de urină.

33
251. Inrevențiile as med la un pacient cu insuficiența renală acută constau în:
a). Efectuarea bilanțului hidric;
b). Diminuarea catabolismului proteic prin epurare extrarenală
hemodializată și dializă peritoneală;
c). Aplicații calde în regiunea lombară.

252. În insuficiența renală acută, diureticile se vor administra:

a). După corectarea volemiei; (creșterea volumului sangvin);
b). Înainte de corectarea volemiei;
c). După administrarea de vasodilatatoare.

253. Care dintre următoarele afecțiuni reprezintă cauze postrenale în reducerea

insuficienței renale acute?
a). Calculoza uterală bilaterală;
b). Tumorile de vecinătate afectând ambele uretere;
c). Glomerulonefrita.

254. Ptr prevenirea hiperhidratării în insuficiența renală acută se controlează zilnic:

a). Pulsul;
b). T0;
c). Greutatea corporală.

255. În cazurile în care insuficiențe renală acută diureza este păstrată, deficitul calitativ
constă în:
a). Hematurie;
b). Izostenurie;
c). Hipostenurie.

256. Suprimarea funcției renale în insuficiența renală acută survine ca urmare a:

a). Reducerii filtratului glomerular;
b). Scăderii reabsorbției tubulare;
c). Reducerii permeabilității glomerulare.

257. Care dintre următoarele tulburări cardiovasculare apare în insuficiență renală

acută?
a). Tahicardie;
b) Aritmii;
c). Bradicardie.

34
258. În insuficiența renală acută cresc proporțional cu agravarea funcției renale:
a). Calcemia;
b). Acid uric;
c). Ureea sangvină.

259. Suprimarea bruscă a funcției renale se întâlnește în:

a). Insuficiența renală acută;
b). Insuficiența renală cronică;
c). Glomerulonefrită.

260. Care dintre următoarele manifestări sunt semnificative ptr o insuficiența renală
acută?
a). Oligoanurie;
b). Alterarea echilibrului hidroelectrolitic și acido-bazic;
c). Hematuria.

261. Insuficieța renală cronică se caracterizează prin:

a). Deterioarea rapidă a funcției renale de excreție;
b). Scăderea progresivă a capacității funcționale renale;
c). Reținerea în organism a substanțelor toxice rezultate din metabolism.

262. Uremia este stadiul terminal al:

a). Insuficienței renale cronice;
b). Pielonefritei cronice;
c). Pielonefritei acute.

263. În faza de izostenurie densitatea urinii oscilează între:

a). 1017 – 1020;
b). 1015 – 1017;
c). 1010 – 1011.

264. Cel mai important semn în insuficiența renală cronică este:

a). Nicturia;
b). disuria;
c). Poliuria.

265. Care dintre următoarele tulburări metabolice se întâlnesc în insuficiența renală

cronică?
a). Hipolipidemie;
b). Hiperlipidemie;
35
 c). Hiperlipoproteinemie.

266. În retenția azotată întâlnim în sânge valori crescute ale:

a). Ureei sanguine;
b). Creatininei sanguine;
c). TGO-TGP.

267. Insuficiența renală cronică este o boală provocată de:

a). Insuficiența cardiacă acută;
b). Glomerulonefrita cronică;
c). Obstrucția căilor urinare.

268. Dintre cele mai periculoase complicații ale insuficienței renale cronice fac parte:
a). Edem pulmonar;
b). Diabetul;
c). Edemul cerebral.

269. În insuficiența renală cronică urinile sunt:

a). Poliurice și palide;
b). Disurice și hematurice;
c). Poliurice și hipercrome.

270. Poliuria însoțită de hipostenurie și ulterior de izostenurie este simptomul principal

în:
a). Infecții urinare;
b). Insuficiența renală cronică;
c). Adenomul de prostată.

271. Analiza sângelui în insuficiența renală cronică pune în evidență:

a). Anemie și unele tulburări hemoragice;
b).valori crescute ale ureei și creatininei;
c). Valori scăzute ale ureei și creatininei.

272. Care dintre următoarele manifestări sunt semnificative ptr insuficiența renală
cronică?
a). Cefalee precoce, contracții musculare, stări confuzionale;
b). Stare generală profundă alterată, miros amoniacal al aerului expirat,
intoleranță digestivă;
c). stare generală alterată, toleranța digestivă, dispnee, somnolență.

36
273. Intervențiile as. med. în insuficiența renală cronică privind educarea pacienților
se referă la:
a). Exerciții fizice intene susținute;
b). Necesitatea restricțiilor alimentare;
c). Igiena riguroasă a tegumentelor.

274. Problemele pacientului cu insuficiență renală cronică pot fi:

a). Alterarea echilibrului acidobazic (prin degradarea funcției tubulare);
b). Alterarea integrității pielii;
c). Insomnie.

275. Corectarea dezechilibrelor hidro-electrolitice și acido-bazice în IRA se face cu:

a). Bicarbonat de sodiu în acidoza metabolică;
b). Clorura de sodiu în deshidratarea extracelulară;
c). Diuretice în deshidratarea extracelulară.

276. Catrgoria de populație la care se poate întâlni mai frecvent litiaza renală este:
a). Bărbați între 30-50 ani;
b). Femei între 30-50 ani;
c). Bărbați între 50-70 ani.

277. Etiopatogenia litiazei renale este reprezentată de:

a). Prezența în urină a unor coloizi protectori care să împiedice
cristalizarea;
b). Condiții fizice chimice care favorizează cristalizarea (oligurie, staza
urinară);
c). Prezența în urină în exces, a unor substanțe care pot cristaliza (acid uric,
acid oxalic, fosfați, calciu).

278. Manifestarea caracteristică în simptomatologia clinică a litiazei urinare este:

a). Micțiuni frecvete și dureroase;
b). Colica nefrotică;
c). Neliniște, agitație.

279. Diagnosticul pozitiv clinic în litiaza renală se bazează pe:

a). Polakiurie, usturimi la micțiune, febra, frison;
b). Durere cu caracter de colică nefrotică, hematurie și uneori eliminarea
calculului;
c). Durere lombară asociață cu manifestări reflexe: vărsături, constipație,
balonări abdominale.
37
280. Evoluția în litiaza renală depinde de următorii factori:
a). Compoziția calculului, regimul alimentar;
b). Numărul și mărimea calculilor; obstrucția căilor urinare;
c). Apariția infecției.

281. Cele mai frecvente complicații ale litiazei renale sunt:

a). Anuria, infecția urinară;
b). Hidronefroza;
c). Malformația căilor urinare.

282. Tratamentul colicii nefrotice în litiaza renală constă în:

a). Antispastice (Papaverina, Scobutil), analgezice (Aminofenazona,
Algocalmin);
b). Opiacee (Mialgin, Morfina), și infiltrații paravertebrale cu Novocaina;
c). Sunstanțe cu acțiune litică asupra calculilor (Cystenal, Renogal).

283. Medicația indicată în litiaza urică este:

a). Acidifianta urinară (acid fosfaric);
b). Alcalinizanta urinară (bicarbonat de sodiu);
c). Diurocard sau acid mandelic.

284. Alimentele ce se vor evita în litiaza oxalică sunt:

a). Cele sărace în acizi nucleici (carne, icre);
b). Laptele;
c). Fasole, cafea, ciocolată.

285. Indicațiile tratamentului chirurgical în litiaza renală sunt:

a). La apariția infecției urinare sau când calculii uretrali nu se elimină mult
timp.
b). Atunci când este afectată funcția renală și tratamentul medical nu dă
rezultate;
c). La producerea unei recidive.

286. Litiaza renala se definește ca fiind:

a). Afecțiunea caracterizată prin formarea unor calculi în bazinet și în căile
urinare;
b). Afecțiunea caracterizată prin formarea unor calculi în bazinet și în căile
biliare;

38
 c). Afecțiunea caracterizată prin formarea unor calculi în bazinet și vezica
urinară.

287. În tratamentul litiazei renale se va ține seama de:

a). Manifestarea acută;
b). Boala de bază;
c). Numărul calculior renali.

288. Caracteristicile durerii în colica renală sunt:

a). Localizare lombară, bilaterală, cu iradiere anterioară în tot abdomenul;
b). Localizare lombară unilateral cu iradiere de-a lungul ureterului spre
organele genitale;
c). Localizare suprapubiană cu iradiere în tot abdomenul inferior.

289. Conduita de urgență la pacientul cu colică renală constă în administrarea de:

a). Ceaiuri diuretice (și ape minerale) 2000 – 3000ml/24 h;
b). Analgezice, antispastice la indicația medicuui;
c). Antiinflamatoare.

290. Poziția antalgică în colica renală este:

a). Culcat în decubit lateral cu membrul inferior flectat;
b). Decubit dorsal;
c). Decubit ventral.

291. Hematuria reprezintă:

a). Eliminare de urină cu sânge;
b). Micțiuni frecvente și dureroase;
c). Micțiuni frecvente.

292. Manifestarea clinică caracteristică litiazei renale este:

a). Infecția urinară;
b). Insuficiența renală;
c). Colica renală.

293. Sediul durerii în colica renală se află în:

a). Regiunea lombară;
b). Regiunea toracală;
c). Regiunea suprapubiană.

39
294. Prin tenesme vezicale se înțelege:
a). Nevoie impodioasă de micțiune (fără rezultat);
b). Micțiuni frecvente;
c). Micțiuni nocturne.

295. În colica renală, principalele semne sunt:

a). Durere, disurie, hematurie, meteorism;
b). Hipertensiune, poliurie, durere, anxietate;
c). Durere, neliniște, tenesme vezicale, vărsături, uneori febra moderată.

296. În colica renală (dintre tulburările mecanismelor eliminării urinii) pot apărea:
a). Polakiurie;
b). Izostenurie;
c). Hipostenurie.

297. În colica renală, tratamentul de urgență este:

a). Repaus la pat, calmarea durerii;
b). Sonda uretro-vezicală, combaterea durerii;
c). Repaus la pat, îngerarea de lichide din abundență.

298. Colica renală este:

a). Un sindrom dureros acut, paroxistic, de obicei apiretic;
b). Un sindrom provocat de spasmul căilor urinare excretoare superioare,
însoțite de agitație și iradieri uretero-vezico-genitale;
c).imposibilitatea evacuării vezicii urinare.

299.Durerea lombară cu iradiere în organele genitale externe este caracteristică:

a). Insuficienței renae acute;
b). Insuficienței renale cronice;
c). Colicii renale.

300. Principalele cauze ale colicii renale sunt reprezentate de:

a). Litiza reno-ureterală, inflamații urogenitale;
b). Numai litiaza reno-ureterală;
c). Tumorile renale și ale organelor de vecinătate.

301. Intervențiile as. med. ptr calmarea durerii în colica renală este:
a). Aplicații locale de căldură pe zona de maximă durere;
b). Aplicarea alternativă de comprese reci și calde în regiunea lombară;
c). Administrarea de analgezice, antispastice la indicația medicului.

40
302. În colica renală examinările de urgență sunt:
a). Examen complet de urină;
b). Radiografie renală pe gol;
c). Urografie.

303. Diabetul zaharat este o boală cronică caracterizată prin perturbarea

metabolismului:
a). Glucidic;
b). Mineral;
c). Glucidic, lipidic, protidic, mineral.

304. Diabetul zaharat se datorește:

a). Insuficienței secreției absolute a insulinei;
b). Insuficienței relative a insulinei;
c). Insuficienței absolute sau relative a insulinei.

305. Cum motivăm la un bolnav cu DZ care are componența ereditară?

a) Că ete un bolnav tânar;
b) Că este un bolnav în vârstă;
c) Printre rudele bolnavului s-au aflat sau se află bolnavi de diabet
zaharat.

306. Cum intervine alimentația în etiologia DZ:

a). Consumând exagerat zahăr și dulciuri concentrate înainte de masă;
b). Consumând grăsimi animale în cantitate mare încă din copilărie;
c). Supraalimentație, indiferent de natura alimentelor.

307. În etiologia diabetului zaharat intervine:

a). O singură cauză;
b). Neapărat să se nască din părinții diabetici;
c). Este o intervenție multifactorială.

308. DZ insulinodependent poate debuta uneori prin:

a). Coma diabetică;
b). Colica renală;
c). Slăbire progresivă.

309. Diabetul zaharat insulino dependent apare:

a). Numai la copil;
b). Numai la adolescent;
41
 c). La copil, la adolescent, la vârstnici.

310. Bolnavul cu DZ are:

a). Polidipsie, poliurie;
b). Tuse cu expectorație muco-purulentă;
c). Polifagie.

311. Investigațiile de laborator în DZ arată:

a). Hiperglicemie;
b). Transaminaze crescute;
c). Glicozurie.

312. Ce diferență este între dz și diabet insipid:

a). În dz există hiperglicemie;
b). În diabetul insipid densitatea urinei este scăzută;
c). În dz densitatea urinei este scăzută.

313. Ce deosebire este între DZ și diabetul renal?

a) În DZ există hiperglicemie;
b) În diabetul renal proba hiperglicemiei provocate este normală;
c) În diabetul renal poliuria este nocturnă.

314. În ce condiții putem încadra un bolnav în prediabet?

a). Ambii părinți sunt diabetici;
b). Mamele care nasc copii cu o greutate peste 4,5 kg;
c). Unul dintre părinți are ciroză hepatică.

315. În DZ iatrogen sunt incriminate:

a). Antibioticoterapia prelungită;
b). Tratament cu tiazidice (nefrix);
c). Corticoterapia.

316. Complicațiile acute ale DZ sunt:

a). Coma diabetică acidocetonică;
b). Enterocolita acută;
c). Coma hipoglicemică.

317. Complicațiile cronice al DZ sunt:

a). Ciroza hepatică;
b). Glomeruloscleroza nefrotică;
42
 c). Retinopatia diabetică.

318. Faza prodomală a comei diabetice este exteriorizată clinic prin:

a). Polidipsie, poliurie;
b). Senzație de foame;
c). Polipnee cu halenă acetonică.

319. Tratamentul de urgentă în coma diabetică constă în administrarea de insulină în

doze de:
a). 20 ui I.V. și 20 ui S.C.;
b). 20 ui S.C.;
c). 20 ui I.V.

320. Starea clinică a unui pacient în coma hipoglicemică se caracterizează alături de

alte manifestări și prin:
a). Tegumente uscate, hiperemice;
b). Pupice dilatate;
c). Tensiune arterială normală sau crescută.

321. În mod obișnuit la un pacient cu diabet, glucoza administrată în pev se

tamponează cu 1 ui la 2 g glucoză deși un flacon 500 ml glucoză 5 % va fi
tamponat cu:
a). 24,5 U I insulină;
B). 12,5 U I insulină;
c). 10 U I insulină.

322. Administrarea insulinei la un bolnav diabetic se face în general după

următoarea schemă:
a). De 3 ori pe zi, după caz și doza cu 15 min înaintea meselor principale;
b). De 2 ori pe zi, la 15 min după mesele principale;
c). De 3 ori pe zi, la 15 min după micul dejun și cu 15 min înaintea meselor
de prânz și de seară.

323. În cadrul examenului fizic general, mirosul are valoare importantă în stabilirea
unui diagnostic. Astfel, în coma diabetică mirosul este de:
a). Usturoi;
b). Fructe coapte, acetonă;
c). Amoniac.

43
324. În coma diabetică, simptomele evoluează cu:
a). Agitație psiho-motorie și dezorientare psihică;
b). Astenie, somnolență până la comă;
c). Pierderea cunoștinței.

325. Faza prodomală a comei hipoglicemice este exteriorizată clinic prin:

a). Anxietate;
b). Transpirații;
c). Anorexie totală.

326. Conduita de urgență în coma diabetică impune și recoltarea următoarelor probe

de laborator:
a). Glicemie;
b). Ionogramă;
c). Fibrinogen.

327. În cazul în care diferențierea între coma diabetică și cea hipoglicemică este greu
de făcut, diagnosticul se poate stabili prin administrarea a:
a). 20-30 ml glucoză hipotonă (5%);
b). 20-30 ml glucoză hipertonă (20-40%);
c). 10 ui insulină.

328. n coma hiperglicemică diabetul este:

a) Lent, în mai multe zile;
b) Brusc sau la câteva ore după administrare de insulină;
c) Brusc, imediat după administrare de insulină.

329. Coma diabetică poate fi declanșată de:

a). Corticoterapie;
b). Antibioterapie;
c). Oprirea sau diminuarea nejustificată a tratamentului cu insulină.

330. Conduita de urgență abordată în spital la un pacient în coma diabetică, vizează:

a). Combaterea alcalozei;
b). Combaterea acidozei;
c). Hidratarea.

331. Fenomenele digestive întâlnite în coma diabetică sunt următoarele:

a). Senzație de foame;
b). Greață (grețuri);
44
 c). Vărsături.

332. Coma hipoglicemică are tablou caracteristic de comă:

a). Uscată (tegumente și mucoase uscate) și calmă;
b). Umedă (tegumente acoperite de transpirații profuze);
c). Hipertonă (convulsii, hiperreflexie osteo-tendinoasă, hipertonia globilor
oculari, Babinki pozitiv bilateral).

333. Șocul este definit ca:

a). Gravă tulburare funcțională a intregului organism;
b). suferință gravă a creierului, cu conservare parțială a funcțiilor vitale;
c). Reacție organică postagresivă decompensată.

334. Obiectivul principal al tratamentului în șoc este:

a). Combaterea insuficienței cardiovasculare;
b). Restabilirea perfuziei organice a țesuturilor;
c). Combaterea hipoxiei cerebrale.

335. Clasificarea etiologică a șocului este următoarea:

a). Hipovolemic, cardiogen, toxico-septic, anafilactic, neorogen;
b). Cardiogen, hemoragic, septicemic, toxic, anafilactic, psihogen;
c). Hipovolemic, cardiogen, neurogen, infecțios, anafilactic.

336. Care dintre următoarele semne nu fac parte din tabloul clinic al șocului:
a). Bradipnee superficială;
b). Hipertermia;
c). Facies palid, buze uscate și cianotice.

337. Șocul traumatic compensat asimptomatic și nemanifestat clinic este caracterizat

prin:
a). Echilibru biologic care împiedică apariția șocului decompensat;
b). Faza imediat postagresivă;
c). Perioada în care nu se face tratament antișoc.

338. Conduita de urgență în șocul traumatic cuprinde:

a). Înlăturarea factorilor șocogen;
b). Combaterea durerii;
c). Evaluarea rapidă a leziunilor.

339. Pretratamentul șocului se aplică:

a). La locul accidentului și pe timpul transportului;
45
 b). Numai în unități UPU și ATI;
c). Imediat după agresiune, când nu se manifestă semne de gravitate.

340. Refacerea volemiei în șocul traumatic se face cu:

a). Dextran 70 cu timp de înjumătățire 8-12 ore;
b). Dextran 40 cu timp de înjumătățire 6-8 ore;
c). Preparare de gelatină.

341. Puncționarea unei vene cu ac de mare calibru este un gest de mare urgență
deoarece:
a). Scade tensiunea venoasă prin hemoragie masivă;
b). Este necesară menținerea unei căi venoase libere;
c). În etapa decompensată a șocului venele se colabează și se puncționează
greu.

342. Terapial analgezică în șoc:

a). Sedează bolnavul;
b). Înlătură frică și agitația;
c). Nu preîntâmpină decompensarea șocului.

343. Factorii etiologici în șocul cardiogen sunt:

a). Infarctul miocardic acut;
b). Insuficiența cardiacă acută;
c). Embolia pulmonară cu tromb sanguin.

344. Șocul cardiogen se poate instala:

a). O dată cu debutul IMA;
b). În cursul evoluției IMA;
c). În cursul apariției edemului pulmonar acut.

345. Primul ajutor în șocul cardiogen constă în:

a). Culcarea și sedarea bolnavului;
b). Oxigenarea pe sonda nasofaringiană;
c). Se administrează adrenalină SC 0,5-1 mg.

346. Tratamentul șocului cardiogen presupune:

a). Calmarea durerii cu analgetice majore: mialgin, fortral;
b). Corticoterapie;
c). Supravegherea funcțiilor vitale: Ta, puls, diureză, respirație, facies.

46
347. În șocul anafilactic:
a). Are loc o exudație de lichid intestițial;
b). Vasodilatație;
c). Vasoconstricție.

348. Debutul clinic al șocului anafilactic cuprinde:

a). Tulburări cardiovasculare;
b). Tulburări digestive;
c). Acidoza marcată.

349. Conduita de urgență în șocul anafilactic cuprinde:

a). Aplicarea de garouri;
b). Supraveghere directă 24 ore;
c). Administrare de antipiretice.

350. Șocul septic apare ca urmare:

a). Imunități scăzute a pacientului, infecției asociate, fungii, bacterii;
b). Pătrunderi bruște în circulație a bacteriilor și toxineor;
c). Apariția insuficienței vasculare acute.

351. Șocul septic este provocat îndeosebi de:

a). Preexistența altor leziuni;
b). Stafilocoi, Enterococi;
c). Neisserii, Clostridium.

352. Stadiul I al șocului septic se caracterizează prin:

a). Hipertermie, hipotensiune arterianlă, tahicardie, tahipnee, anxietate;
b). Hipotermie, prăbușirea tensiunii arteriale, tulburări metabolice, cianoză;
c). Șoc hiperdinamic, compensat, tegument uscat și cald.

353. Tratamentul șocului septic se face cu:

a). Antibiotice;
b). Intubație endotraheală;
c). Heparină.

354. Epidemiologia este o știință medicală care studiază:

a). Bolile cu răspândire în populație;
b). Bolile cu răspândire mare în populație, ce creează probleme de sănătate
publică, perturbând dezvoltarea normală a societății;

47
 c). Boli cardiovasculare, neoplaziile, accidentele rutiere, boli psihice,
sinuciderile, etc.

355. Profilaxia generală presupune:

a). Măsurile permanente cu caracter general și educație sanitară;
b). Supravegherea și controlul preventiv al factorilor epidemiologici;
c). Măsuri tranzitorii care încetează odată cu stingerea focarului de infecție.

356. Profilaxia specială se referă la:

a). Măsurile ce trebuie luate în focar ptr combaterea unei boli infecțioase;
b). Prevenirea unor noi cazuri secundare;
c). Măsurile îndreptate împotriva spectrului de morbiditate.

357. Ancheta epidemiologică definitivă presupune:

a). Este efectuată de către medicul de familie;
b). Încheierea o dată cu limitarea focarului;
c). Completarea anchetei preliminare cu investigații și măsuri eficiente și
încheierea o dată cu limitarea focarului.

358. Triajul epidemiologic presupune:

a). Termometrizarea, ex. tegumentelor, cavității bucale și conjuctivelor;
b). Măsurarea TA, puls, diureză;
c). Informarea privind eventualele contacte la domiciliu.

359. Triajul epidemiolog se efectuează:

a). Zilnic, în creșe și grădinițe, înainte de intrarea în colectivitate;
b). În creșe și grădinițe, după intrarea copiilor în colectivitate;
c). La prezentarea copiilor în tabere și la reînceperea cursurilor după
vacanță.

360. Termometrizarea zilnică, manevra efectuată în cadrul triajului epidemiologic, se

efectuează:
a). De către as. med;
b). Săptămânal, la copiii din creșe și grădinițe;
c). Zilnic, la copiii suspectați sau bolnavi din creșe și grădinițe.

361. Controlul medical periodic anual al personalului din sectorul alimentar se face
prin:
a). Examen clinic;
b). Coproculturi, erix pulmonar, RBV;
48
 c). Ecografie abdominală, erix pulmonar.

362. Dezinfecția urmărește:

a). Îndepărtarea agenților patogeni de pe tegumente și de pe diferite obiecte
din mediul extern;
b). Distrugerea agenților patogeni din profunzime, prin mijloace fizice și
chimice;
c). Îndepărtarea și distrugerea agenților patogeni de pe
tegumente și diferite obiecte din mediul extern, prin
mijloace fizice, chimice și mecanice.

363. Mijlocele mecanice de dezinfecție sunt:

a). Spălarea, aerisirea, ventilația;
b). Ștergerea umedă a suprafeței folosind agenții chimici;
c). Radiații UV.

364. Metodele fizice de dezinfecție:

a). Sunt reprezentate în principal de căldura uscată, umedă și radiații UV;
b). Se bazează pe reacția de oxidare, hidroliză și precipitare;
c). Se realizează prin denaturarea proteinelor.

365. Dezinfecția prin metode chimice se realizează prin:

a). Spălarea, ștergerea cu substanțe dezinfectante;
b). Scufundarea în substanțe dezinfectante;
c). Iradiere cu UV ptr dezinfecția aerului.

366. Sterilizarea urmărește:

a). neutralizarea agenților patogeni de pe toate suprafețele ce vin în contact
cu bolnavul;
b). distrugerea tuturor microorganismelor patogeni și
nepatogeni inclusiv a sporilor de pe obiecte cu utilizare
medicală;
c). inactivitatea agenților patogeni existenți pe suprafața instrumentelor
chirurgicale.

367. Dezinsecția de combatere utilizează în mod curent:

a). Medode fizice, chimice și biologice;
b). Metode genetice;
c). Ambele răspunsuri sunt corecte.

49
368. Vaccinoprofilaxia utilizează:
a). Vaccinuri corpusculare din culturi de germeni vii, atenuați;
b). Vaccinuri preparate din toxine detoxifiate, transformate în anatoxine;
c). Vaccinuri din culturi de germeni vii neatenuați, ptr eficiența sporită.

369. Anginele sunt:

a). Cele mai frecvente infecții streptococice;
b). Inflamații ale istmului faringian;
c). Afecțiuni întâlnite numai la copii.

370. Manifestările locale cele mai frecvente în angina streptococică sunt:

a). Odinofagia;
b). Congestia intensă a fundului de gât;
c). False membrane.

371. Angina ulcero-necrotică ca formă a anginei streptococice se întâlnește:

a). Cu mult mai rar;
b). Frecvent;
c). Niciodată.

372. Din punct de vedere clinic, anginele se clasifică astfel:

a). Angine: roșii, albe, ulceroase;
b). Angine: roșii, necrotice;
c). Angine: roșii, albe.

373. Tratamentul anginei streptococice constă în administrarea de:

a). Penicilină;
b). Tetraciclină și cloramfenicol;
c). Doxiciclina.

374. Scarlatina este o boală infecțioasă produsă de:

a). Streptococ beta-hemolitic grup A;
b). Stafilococ auriu;
c). Streptococ alfa-hemolitic grup B.

375. Scarlatina se manifestă clinic în perioada de debut prin:

a). Angină, febră moderată, erupție fugace;
b). Febră mare, angină, cefalee, vărsături;
c). Febră, angină, tahicardie, vărsături.

50
376. Erupția în scarlațină este:
a). Micropapuloasă, aspră la pipăit;
b). Micropapuloasă, catifelată la pipăit;
c). Veziculară.

377. Ptr. Scarlatină distinctiv este semnul:

a). Grozovici – Pastia, cu elemente purpurice dispuse linear la nivelul plicei
cotului și inghinal;
b). Koplik – roșeață difuză a mucoasei bucale, o dungă albă pe gingii
(dunga Appert);
c). Masca Filatov, semnul Pastia și ciclul lungual.

378. Perioada de incubație în scarlatină durează:

a). 1-2 zile;
b). 1-10 zile;
c). 3-6 zile.

379. Exantemul scarlatinos apare mai întâi:

a). Pe gât și torace;
b). Membre superioare;
c). Fața anterioară a toracelui și abdomen.

380. Angina roșie + febra + erupție micropapuloasă pe trunchi, respectând fața, va

sugerează:
a). Varicela;
b). Rujeola;
c). Scarlatina.

381. Copilul cu scarlatină este tratat:

a). Obligatoriu în spital de către medicul specialist;
b). La domiciliu;
c). De către medicul școlar.

382. Manifestările clinice în scarlatină sunt determinate de acțiunea:

a). Streptococilor alfa-hemolitici;
b). Streptococi beta – hemolitici;
c). Toxina scarlatinoasă (Dick) eliberată de streptococul beta hemolitic
grupa A.

51
383. Angina din scarlatină are următoarele caractere:
a). Roșie, cu false membrane aderente care se refac rapid, extensive la
pilieri, lueta, sângerânde;
b). Roșie sau eritemato-pultacee, rar ulcero-necrotică;
c). Eritematoasă difuză.

384. În diagnosticul scarlatinei de importanță majoră este ciclul lingual cu

următoarele catacteristici:
a). Limba saburală, smeurie, roșie închis,lucioasă;
b). Limba smeurie, reliefare a papilelor fungiforme;
c). Limba saburală ce se descuamează în sens antero-posterior.

385. Complicațiile imunoalergice ale scarlatinei se instalează la 15-25 zile de la

debutul bolii și pot fi:
a). Glomerulonefrita difuză acută;
b). Reumatismul articular acut;
c). Colica biliară.

386. Profilaxia scaelatinei include:

a). Arsuri de izolare, de supraveghere a contacților timp de 10 zile,
tratament cu penicilină al purtătorilor;
b). Dezinfecția în focar de tip continuu și terminal, atât în colectivități, cât
și în locuințe;
c). Supraveghere facultativă a bolnavului.

387. În îngrijirea unui bolnav cu scarlatină cuprinde:

a). Aplicarea de comprese reci pe frunte;
b). Combaterea pruritului cu alcool mentolat;
c). Regim hipoprotidic.

388. Problemele pacientului cu scarlatină pot fi:

a). Alterarea confortului legat de durerea de cap și febră;
b). Vărsături și cefalee din cauza edemului cerebral infecțios;
c). Hiperdinamie, agitație legată de starea toxică.

389. Intervențiile as med ptr prevenirea complicațiilor la un pacient cu scarlatină

sunt:
a). Combaterea pruritului;
b). Îngrijirea cavității bucale, de 2 ori pe oră;
c). Repaus la pat, cel puțin 7 zile.
52
390. Tratamentul etiologic în scarlatină cuprinde:
a). Administrarea de penicilină, eritromicină, la indicația medicului;
b). La externare tratamentul se continuă cu moldamin;
c). Administrarea de hidrocortizon acetat.

391. Tratamentul simptomatic în scarlatină se adresează:

a). Febrei, cefaleei și durerilor la deglutiție;
b). Febrei și catarului respirator;
c). Febrei, poliadenopatiei occipitale.

392. În scarlatină, testarea receptivității se face prin testul intradermic Dick, test de:
a). Imunitate;
b). Alergie;
c). Nici una dintre afirmații nu este corectă.

393. Complicațiile scarlatinei pot fi:

a). Toxice, septice, postinfecțioase;
b). Suprainfecții bacteriene, crup, encefalita;
c). Poliartrita, efect teratogen.

394. Rujeola se manifestă clinic în perioada de debut prin:

a). Febra moderată, catar (nazal, bronșic, ocular), enemtem;
b). Catarnazal, febra înaltă, diaree;
c). Febra+catar+semnul Koplick.

395. Perioada eruptivă din rujeolă se caracterizează prin:

a). Creșterea mare a febrei;
b). Erupția maculopapuloasă începe la față și se generalizează descendent
în 3 zile;
c). Erupția micropapuloasă cu fond congestv, aspră la pipăit.

396. Patagnomonic ptr rujeolă este:

a). Semnul Barsieri;
b). Semnul Koplick;
c). Catar ocular, nazo- bronșic.

397. În rujeolă perioada de incubație durează:

a). 3-6 zile;
b). 8-11 zile;
53
 c). 14-21 zile.

398. Erupția maculopapuloasă în rujeolă începe la:

a). Față – după urechi, pe frunte și obraji;
b). Gât – torace;
c). Membre.

399. În rujeolă erupția:

a). Este însoțită de prurit;
b). Nu este însoțită de prurit;
c). Nu produce prurit.

400. Evoluția erupției în rujeola este:

a). Descuamație furfuracee precoce, în lambouri tardive;
b). Fără urme;
c). Pigmentară cafenie și descuamație foarte fină.

401. Creșterea febrei în perioada de stare și de pălire a erupției rujeolice:

a). Este normală;
b). Este semn de complicații prin suprainfecție bacteriană;
c). Este lipsită de importanță.

402. Semnul Koplick, patognomonic în rujeolă, dispare:

a). În prima zide erupție;
b). În a treia zi după ce erupția pălește;
c). În perioada de convalescență.

403. La ivirea unui caz rujeola se procedează la:

a). Izolarea bolnavului la spital sau la domiciliu pe perioada contagiozității;
b). Urmărirea contacților nevaccinați sau care nu au trecut prin boală;
c). Administrarea de imunoglobuline după 5 zile de la contact.

404. Manifestările de dependență la un pacient cu rujeolă în perioada de incubație

sunt:
a). Febra, frisoane, tahipnee;
b). Grețuri, vărsături, dureri abdominale;
c). Apatie, imobilitate.

405. În perioada eruptivă din rujeolă apare:

a). Exantemul – macule de culoare roșie (pe față, după urechi, gât);
b). Inapetență, stare de neliniște, nervozitate;
c). Tegumente palide, reci.
54
406. Intervențiile as med la un pacient cu rujeola vizează:
a). Păstrarea permeabilității căilor respiratorii;
b). Reechilibrarea hidro-electrolitică;
c). Imobilizarea pacientului în perioada eruptivă.

407. Problemele pacientului cu rujeolă pot fi:

a). Dispnee cu polipnee cazuzate de febră;
b). Potențial de deficit de lichide legat de vărsături, transpirații;
c). Hipotermie.

408. Intervențiile as med ptr diminuarea obstruțiilor respiratorii, tusei, polipneei sunt:
a). Aplică comprese hipotermizante;
b). Umidifică aerul din încăpere;
c). Administrează medicația prescrisă de medic.

409. Rubeola este o boală:

a). Infecțioasă, virală, ce evoluează favorabil, cu adenopatie erupție
micropapuloasă fugace și febră inconstantă;
b). Cu izolare la domiciliu;
c). Cu contagiozitate majoră ce impune internarea obligatorie în spital.

410. Importanța rubeolei este dată de:

a). Efectul teratogen asupra sarcinii în primele 3 – 4 luni;
b). Complicațiile toxice, septice post infecțioase;
c). Evoluție asimptomatică.

411. În rubeolă modul de transmitere este:

a). Aerogen;
b). Prin contact cu obiecte recent contaminate de secreții;
c). Digestiv.

412. Erupția în rubeolă are următoarele caracteristici:

a). macule mici de culoare roz, fără tendințe la confluențe;
b). Micropapuloasă, cu fond congestiv;
c). Maculopapuloasă, cu tendințe la confluențe.

413. Incubația în rubeolă durează:

a). 2-3 săptămâni;
b). 1-2 săptămâni;
c). 1 săptămână.

55
414. Alături de erupție un alt simptom cardinal în rubeolă este:
a). Poliadenopatia;
b). Febra inaltă la adulți;
c). Afectare linguală.

415. Dintre rarele complicații ale rubeolei se pot menționa:

a). Poliartrită;
b). Purpura trombocitopenica și meningoencefalita;
c). Reumatism articular acut.

416. Tratamentul rubeolei este:

a). Simptomatic;
b). Etiologic;
c). Igienic.

417. Febra + catar respirator + adenopatie vă sugerează:

a). Rujeola;
b). Rubeola;
c). Scarlatina.

418. Legislația actuală prevede ca raportarea cazurilor de rubeolă să se efectueze:

a). Trimestruial, numeric;
b). Lunar, nominal;
c). În 24 ore de la depistare, nominal.

419. În perioada de stare, erupția cu aspect polimorf: macule, papule, vezicule clare ori
tulburi și cruste hematice apar în:
a). Scarlatina;
b). Rujeola;
c). Varicela.

420. Distribuția centripetal a erupției (sunt mai multe elemente (trunchi și rădăcina
membranelor) apare în:
a). Varicela;
b). Rubeola;
c). Angina.

421. Erupția este pruriginoasă în:

a). Scarlatina;
b). Rubeola;
c). Varicela.

56
422. Parotidita epidemică este cunoscută și sub numele de:
a). Oreion;
b). Vărsat;
c). Pojar.

423. Tabloul clinic cu debut relativ brusc, febra, cefalee și jena în lojele parotidiene
apare în:
a). Spondiloza cervicală;
b). Parotidita epidemică;
c). Rubeola.

424. Orhita urliană complicație a parotiditei epidemice apare la:

a). Fete;
b). Băieți;
c). Pubertate.

425. În tusea convulsivă, sursa de infecție este:

a). Omul bolnav cu forme tipice și atipice;
b). Animalele;
c). Purtătorii faringieni de streptococ.

426. Calea de transmitere în tusea convulsivă este:

a). Aerogenă, prin picături din secrețiile respiratorii expluzate prin tuse;
b). Digestivă, prin mâini murdare;
c). Prin obiecte recent contaminate.

427. Semne catarale respiratorii, rinita, răgușeală, tusea, injectarea conjuctivală, aspect
de facies plâns, subfebrilitate apar în:
a). Rujeolă;
b). Tuse convulsivă;
c). Rubeolă.

428. Tusea convulsivă, evoluează endemo-epidemic cu „îngroșări” epidemice la

sfârșitul:
a). Iernii;
b). Primăverii;
c). Verii.

429. Semne catarale respiratorii, rinita, răgușeală, tusea, injectarea conjuctivală, aspect
de facies plâns, subfebrilitate apar în:
57
 a). Rujeolă;
b). Tuse convulsivă;
c). rubeolă.

430. Poliomelita face parte din categoria bolilor transmisibile:

a). Cu declarare nominală obligatorie;
b). Internare și tratament obligatorie;
c). Tratament la domiciliu și izolare obligatorie.

431. Primovaccinarea în poliomielita se face în două administrări orale, la 2 luni

interval, în lunile de:
a). Iarna-primavara;
b). Vara-toamna;
c). Toamna-iarna.

432. A treia vaccinare ptr poliomelită se face:

a). În primul an de școală;
b). Liceu;
c). Maturitate.

433. Sindromul meningian – (un grup de simptome și semne) apare în:

a). Meningita tuberculoasă;
b). Meningita seroasă;
c). Tetanos.

434. Meningita meningococică deține primul loc ca frecvență etiologia meningitelor

purulente la:
a). Copii;
b). Adulți peste 40 ani;
c). Tineri.

435. Meningita pneumococică deține prioritate ca frecvența etiologia meningitelor

purulente la:
a). Copii;
b). Adulți peste 40 ani;
c). Nou-născut și sugar.

436. Calea de transmitere a meningitei poate fi:

a). Hematogenă;
b). Prin continuitate (Digestivă);
58
 c). Aerogenă.

437. Simptomatologia afectării meningiene cuprinde:

a). Febra, cefaleea puternică, fotofobie;
b). Vărsături și somnolență până la comă;
c). Subfebrilitate, agitașie, greață.

438. Sindromul encefalitic – o înmănunchere de semne și simptome care exprimă

afectarea creierului de cauză infecțioasă și neinfecțioasă apare în:
a) hepatita acută virală;
b). Encefalita;
c). Toxiinfeție alimentară.

439. Encefalitele acute postinfecțioase survin în cadrul unor boli infecțioase precum:
a). Rujeola;
b). Varicela;
c). hepatita virală A.

440. Tabloul clinic în encefalită cuprinde:

a). Febră, cefalee, tulburări senzoriale;
b). Convulsii, (diverse) paralizii;
c). grețuri, vărsături, oligurie.

441. Tratamentul encefalitei constă în:

a). Chimioterapia antivirală;
b). Medicație antiinflamatorie și anitiedematoase;
c). Imunoterapia cu imonoglobuline specifice.

442. Profilaxia encefalitelor virale:

a). Cuprinde protecția celor expuși prin măsuri generale sau prin vaccinuri
formolate;
b). Urmărește combaterea vectorilor;
c). Constă în protecția generală prin vaccinare specifică.

443. Boala acută ce apare sporadic sau epidemic în urma consumului de alimente
contaminate cu diverse bacterii se numește:
a). Rujeola;
b). Toxiinfecție alimentară;
c). Parotidita epidemică.

59
444. Tabloul clinic cu vărsături, colici abdominale, scaune diareice, definește:
a). Hepatita acută virală;
b). Toxiinfecția alimentară;
c). Scarlatina.

445. Toxiinfecțiile alimentare survin în urma următoarelor situații patogenice:

a). Prin ingestia toxinei eliberate în aliment;
b). Prin ingestia unor alimente în care germenul s-a dezvoltat în foarte mare
cantitate;
c). Parazitoza intestinală.

446. Tabloul clinic ce cuprinde scaune frecvente moi, lichide, abundente cu aspect
omogen de culoare galben verzui apare în:
a). Holeră;
b). Salmoneloză;
c). dizenterie.

447. Împiedicarea proliferări agentului patogen existent în unele alimente se face

prin păstrarea acestora la temperatura de:
a). – 50 C;
B). + 50 C;
c). – 100 C.

448. Febra tifoidă este:

a). Boală transmisibilă cu declarare obligatorie;
b). Specifică omului;
c). O boală produsă de Rickettsia Prowazekii.

449. În febra tifoidă este obligatorie:

a). Spitalizarea;
b). Declararea nominală;
c). Imobilizarea pacientului.

450. Bacilul tific are patogenitate exclusivă ptr:

a). Animal;
b). Om;
c). Om și animal, în egală măsură.

451. Febra tifoidă se transmite pe cale:

a). Digestivă;
60
 b). Aerogenă;
c). Parenterală.

452. Scaune diareice verzi ca zeama de mazăre omogene apar în:

a). Salmoneloză;
b). Febra tifoidă;
c). peritonită.

453. Scaune numeroase, mucopiosanguinolente, tenesme și uneori febră, stare

toxică, subliniază sindromul clinic din:
a). Tetanos;
b). Dizenterie;
c). Hepatita virală.

454. Calea de transmitere a dizenteriei este:

a). Aerogenă;
b). Fecal-orală;
c). Parenterală.

455. Rol primar ăn transmiterea dizenteriei îl au:

a). Contaminarea hainelor;
b). Mâinile murdare;
c). Muștele.

456. Ptr bolnavii care lucrează în sector alimentar, colectivități de copii este
obligatoriu controlul, după tratament, prin recoltarea de:
a). 1 coprocultură;
b). 3 coproculturi;
c). 5 coproculturi.

457. Receptivitatea la dizenterie este generală, mai mare la:

a). Copii sub 5 ani;
b). Vârstnici;
c). Bărbați.

458. Tetanosul impune:

a). Izolarea obligatorie în spital;
b). Declarare nominală obligatorie;
c). Regim alimentar strict.

61
459. Solul, praful, obiectele contaminate, mijlocesc pătrunderea sporilor prin:
a). Leziuni ale tegumentelor;
b). Digestive;
c). Aerogen.

460. Morbiditatea prin tetanos a scăzut foarte mult prin generalizarea vaccinării cu:
a). Anatoxina tetanică;
b). Verorab;
c). Anatoxia difterică.

461. Debutul, de obicei lent, cu „trismus” precedat uneori de tresăriri musculare la

nivelul plăgii este semn patognomonic ptr:
a). Scarlatina;
b). Tetanos;
c). Dizenterie.

462. „Râsul sardonic” apare în:

a). Scarlatină;
b). Rujeolă;
c). Tetanos.

463. În ce varietate de luxație de șold membrul inferior este în adducție și rotație

internă, cu coapsa în flexie de 900 pe bazin:
a). Luxație postero-superioară;
b). Luxație postero-inferioară;
c). Luxație antero-superioară.

464. Cea mai frecventă fractură a antebrațului este:

a). Fractura în 1/3 medie a radiusului;
b). Farctura extremității inferioare a radiusului;
c). Fractura Pouteau-Colles.

465. În farctura diafizei femurale tratamentul constă în:

a). Imobilizare în aparat gipsat femuropodal;
b). Osteosinteza centromedulară;
c). Imobilizare la par.

466. Fractura cu mai multe fragmente ale aceluiași os este:

a). Fractură spiroidă;
b). fractură prin înfundare;
62
 c). Fractură cominutivă.

467. Hemartroza se întâlnește în:

a). Luxația șoldului;
b). Luxația degenunchiu;
c). Fractura olecarnului (luxația pumnului).

468. O entorsă incorect tratată poate determina:

a). Luxație;
b). Recidivare;
c). Artroză.

469. Fractura de col femural este mai frecventă la:

a). Persoanele în vârstă;
b). Copii;
c). Adolescenți.

470. La un pacient cu luxație de police, semnul caracteristic este:

a). Police așezat în formă de Z;
b). Police așezat în formă de U;
c). Police așezat în formă de L.

471. Fracturile în 1/3 medie a gambei sunt mai ales:

a). Oblice;
b). Spiroide;
c). Cu înfundare.

472. Imobilizarea ptr luxația scaupulo-humerală este:

a). Bandaj Dessault;
b). Aparat gipsat brahio-antebrahio palmar;
c). Bandaj compresiv.

473. Prin entorsă se produce:

a). Deplasare permanentă a extremităților articulare;
b). Întinderea ligamentelor și a capsuei articulare;
c). Întreruperea continuității unui os.

474. Semnele vindecării fracturii sunt:

a). Vârsta bolnavului;
63
 b). Dispariția edemului;
c). Reluarea mișcărilor.

475. Se consideră cea mai bună atelă ptr imobilizare:

a). Atela din material plastic;
b). Atela Cramer;
c). Atela gisată.

476. Imobilizarea gipsată a unei fracturi trebuie să cuprindă:

a). Articulația situată deasupra focarului de fractură;
b). Articulația situată dedesubtul focarului de rfractură;
c). Articulațiile situate deasupra și dedesubtul focarului de fractură.

477. Îmbrăcarea și dezbrăcarea unui pacient cu fractură de membre, se face astfel:

a). Dezbrăcarea se începe cu membrul sănătos, iar îmbrăcarea se începe cu
membrul bolnav;
b). Dezbrăcarea se începe cu membrul bolnav, iar îmbrăcarea se începe cu
membrul sănătos;
c). Nu are împortanță ordinea.

478. Arsura de gradul ii are ca semn caracteristic:

a). Flictema albă cu conținut serocitrin;
b). Hipertermie, usturime;
c). Flictenă cu conținut sanghinolent tulbure.

479. Escara din arsura de gradul IV:

a). Cuprinde epidermul și dermul;
b). Are o culoare ce variază de la alb la negru;
c). Se însoțește de usturime.

480. gravitatea unei arsuri se apreciază după:

a). Întinderea în suprafață a arsurii;
b). Gradul de profunzime a arsurii;
c). Natura agentului etiologic.

481. Arsura de gradul iv evoluează cu:

a). cicatrico vicioase;
b). epitelizare spontană la o suprafață de peste 5 cm2;
c). Invalidități grave.

64
482. Șocul din arsură este:
a). Traumatic;
b). Anafilactic;
c). Hipovolemic.

483. Hemoconcentrația din arsuri:

a). Este infuențată de suprafața arsă;
b). Este prezentă în prima periadă;
c). Se accentuează dacă bolnavul prezintă hemoragie (digestivă).

484. Evoluția unei arsuri:

a). Nu depinde de vârstă și echilibru psihic al bolnavului;
b). Este influențată de calitatea și promptitudinea tratamentului aplicat;
c). Este în funcție de locul unde se produce arsura.

485. În calcularea suprafeței arse, toracele posterior reprezintă:

a). 9%;
b). 18%;
c). 36%.

486. Prognosticul vital al bolnavului ars se calculează în funcție de:

a). Mărirea suprafeței arse;
b). Profunzimea arsurii;
c). Înălțimea și greutatea arsului.

487. Faza de șoc postconbustional:

a). Se consideră primele 3 zile de la arsură;
b). poate apărea edem pumonar acut;
c). Se caracterizează prin hipoxie, oligoanurie, vărsături, hemoragie
digestivă.

488. Complicațiile arsurii prin erori de tratament sunt, cu excepția:

a). Edem pulmonar acut;
b). Complicații hepatice;
c). Insuficiența renală acută.

489. În acordarea primului ajutor în arsură:

a). Se badijonează cu alcool dublu rafinat;
b). se unge cu substanțe grase;
65
 c). Nu se acoperă cu pulberi.

490. Stingerea arsului cuprins de flăcări se face:

a). Prin rostogolire prin nisip;
b). Prin stropirea cu apă;
c). Prin acoperirea cu o pătură.

491. Tratamentul arsurilor începe cu:

a). Calmarea durerii prin aplicarea de albastru de metilen;
b). Administrarea de atpa și sedative;
c). Recoltarea probelor de laborator.

492. Prelucrarea chirurgicală a unei arsuri constă în:

a). Îndepărtarea flictenelor;
b). Badijonare cu alcool 700;
c). aplicarea unui pansament umed.

493. Care dintre următoarele zone nu se pansează în caz de arsură:

a). Fața;
b). Zonele de flexie;
c). Regiunea perineale.

494. Traheostomia trebuie practicată la bolnavul cu:

a). Arsuri circulare ale trunchiului;
b). Arsuri profunde ale feței și gâtului;
c). Arsuri, după explozii în spații inchise.

495. Tratamentul arsurilor chimice prin acizi se face cu:

a). Spălături abundente cu apa sterilă, ser fiziologic;
b). Badijonarea cu alcool sanitar și violent de gențiană;
c). Neutralizarea acizilor cu amoniac 1% sau bicarbonat de sodiu.

496. Arsura produsă de acizi se caracterizează prin:

a). Escara albă, moale, hidratată;
b). Escara galben-brună, mai mult sau mai puțin dureroasă;
c). Flictenă cu conținut sanguinolent.

497. Cantitatea de lichide ce trebuie administrată în caz de arsuri se calculează:

a). 1 ml soluție ptr fiecare procent suprafață arsă X greutatea corporală;
b). Nu este influențată de evoluția clinică;
66
 c). Nu ține seama de examenul de laborator.

498. Hemoragiile pot fi clasificate în funcție de:

a). Felul vasului lezat și cantitatea de sânge pierdută;
b). Locul unde se dezvoltă și se evidențiază hemoragia;
c). felul hemostazei.

499. În hemoragiile arteriale, sângele are următoarele caracteristici:

a). Culoare roșu închis;
b). Culoare roșu deschis;
c). Țîșnește sincron cu sistola și cu o forță concordanță cu TA.

500. Cantitatea de sânge pierdut într-un timp scurt este mai mare în:
a). Hemoragia venoasă;
b). Hemoragia venoasă și capilară;
c). Hemoragia arterială.

501. În cazul hemoragiei venoase, sângele are următoarele caracteristici:

a). Țâșnește sincron cu sistola cardiacă;
b). Culoare roșu închis;
c). Sângerare difuză greu de stăpânit.

502. Corpul unui bărbat cu greutatea de 80 Kg conține următoarea cantitate de sânge:

a). 6 l;
b). 7l;
c). 5 l.

503. Se consideră o hemoragie mică atunci când:

a). Hemoragia este numai capilară;
b). Se pierde numai 1/3 din cantitatea de sânge din organism;
c). Se pierde o cantitate neînsemnată de sânge.

504. Considerăm o hemoragie mare atunci când;

a). Se pierde 1/3 din cantitatea de sânge din organism;
b). Se piede 1/3 – 1/2 din cantitatea de sânge din organism;
c). se pierde mai mult de 1/2 din cantitatea de sânge din organism.

505. Gravitatea unei hemoragii este dată:

a). Numai de cantitatea de sânge pierdută;

67
 b). De raportul dintre cantitatea de sânge pierdută, greutatea corporală a
individului și viteza cu care se produce pierderea de sânge;
c). Numai de viteza cu care se produce pierderea de sânge.

506. În cazul hemoragiilor de mai jos, cea mai gravă este:

a). Pierderea de 1 l sânge la un adult de 90 kg;
b). Pierderea de 400 ml sânge la un copil de 10 kg;
c). Toate sunt de aceeași gravitate.

507. În funcție de locul unde se dezvoltă, hemoragia poate fi clasifică astfel:

a). Hemoragie capilară, intratisulară, exteriorizată;
b). Hemoragie externă, arterială, intratisulară;
c). Hemoragie externă, internă, internă exteriorizată, intratisulară.

508. Hemoragia intratisulară este:

a). Hemoragia care se dezvoltă numai sub piele;
b). Hemoragia care se dezvoltă în interiorul unor cavități (pleurală,
pericardică);
c). Hemoragia care se dezvoltă sub piele sau in interiorul unor organe
(ficat, creier, mușchi).

509. Poate fi considerată hemoragie internă următoarea situație:

a). Hematom la nivelul mezenterului;
b). Revărsarea sângelui în cavitatea pleurală;
c). Revărsarea sângelui în cavitatea pericardică.

510. Hemoragia din căile urinare se evidențiază prin:

a). Scăderea bruscă a tensiunii arteriale;
b). Hematurie;
c). Polakiurie.

511. Atât hematezema, cât si melena, pot fi cu sânge roșu în următoarele situații:
a). Hemoragii abundente când sângele stagnează în stomac;
b). Hemoragii abundente când sângele nu are timp să stea în stomac;
c). Dacă sângele este evacuat foarte repede.

512. Într-o hemoptizie caracteristic este:

a). Sânge aerat cu elemente caracteristice sputei;
b). Sânge incoagulabil, ca zațul de cafea;
c). apariția după un acces de tuse.
68
513. Într-o hematemeză întâlnim:
a). Sânge amestecat de multe ori cu resturi alimentare și care coagulează
greu;
b). Senzație de căldură în regiunea epigastrică;
c). Senzație de căldură în regiunea retrosternală.

514. Bolnavii cu hemoragie mijlocie prezintă:

a). Paloare;
b). Amețeli în ortostatism;
c). Lipotimie în clinostatism.

515. Cauzele agitației în faza de început a șocului hemoragic este:

a). Vasoconstricție;
b). Scăderea masei circulante;
c). Oxigenare insuficiență a creierului.

516. Menținerea sau chiar o ușoară creștere a RA în faza de început a hemoragiei se

datorează:
a). Vasoconstricție;
b). Acumulării de CO2;
c). Mobilizării sângelui din depozite (ficat, splină, mușchi).

517. Cauza tahipneei în cazul unei hemoragie este:

a). Creșterea CO2 în sângeși excitarea centrului respiratorii din bulb;
b). Scăderea CO2 din sânge și țesuturi;
c). Vasoconstricția arterială.

518. În cazul unei hemoragii mari, când Ta scade sub 60-80 mm Hg, rinichiul
reacționează astfel:
a). Apare insuficiența renală acută;
b). Apar tulburări de irigație a cordului, care duc la ischemie și infarct
cardiac;
c). Funcționează normal, urina este hiperconcentrată.

519. În cursul unei hemoragii mari, ritmul cardiac și pulsul au următoarele

caracteristici:
a). Pulsul este aritmic;
b). Ritmul cardiac este foarte rapid (tahicardic) 120 – 130 p/min;
c). Pulsul este slab bătut, filiform.
69
520. ÎN cazul unei hemoragii intraperitoneale pot apare:
a). Contractura și apararea musculară;
b). Matitate abdominală deplasabilă;
c). Meteorism accentuat.

521. Etapa hematologică de refacere a organismului la situația anterioară hemoragiei

poate avea următoarea durată:
a). Refacerea este imediată, după oprirea hemoragiei;
b). Durează 3-4 luni;
c). Dureaz 1-2 luni.

522. Etapa de refacere a organismului la situația hemoragiei care are loc în primele 5
– 6 zile este:
a). Etapa hematologică;
b). Etapa volemică; (creșterea volumului sangvin)
c). Etapa de refacere a fierului.

523. Hemostaza spontană este:

a) Manevra prin care se poate opri ptr un timp o hemoragie;
b) Oprirea fără vreo intervenție a unei hemoragii;
c) Oprirea hemoragiei prin aplicarea unei compresiuni pe vas.

524. Hemostaza spontană este posibilă numai pentru:

a). Artere și capilare;
b). Vasele mici și mai ales ptr vene;
c). Capilare.

525. La hemostaza spontana contribuie următorii factori:

a). Vasodilatația;
b). Formarea trombusului alb;
c). Formarea coagului roșu.

526. Hemostaza provizorie este:

a). Oprirea sțngerării ptr 24 de ore;
b). Oprirea sângerării prin închiderea vasului care sânerează;
c). Oprirea sângerării ptr un timp limitat, până la hemostaza definitivă.

527. Hemostaza provizorie se poate realiza prin:

a). Compresiunea pe vas;
70
 b). Compresiunea pe plan osos;
c). Cauterizare.

528. Ptr a realiza hemostaza provizorie, garoul poate fi menținut maxim:

a). 20 minute;
b). 1-2 ore;
c). Minute.

529. În cazul în care garoul a stat mai mult de 30 de minute, ridicarea lui se va face:
a). Brusc;
b). În 2-3 minute;
c). În 4-5 minute.

530. În segmentul de sub garou se pot produce următoaree fenomene:

a). Tromboza vaselor;
b). Dilatarea paralitică a vaselor;
c). Năvălirea sângelui central în zona de dedesubtul garoului la scoaterea
acestuia, cu scăderea bruscă a ta, putând duce chiar la moarte.

531. Ptr a preveni șocul prin garou vor fi luate următoarele precauții:
a). Menținerea garoului pe o durată ât mai mică;
b). Ridicarea cât mai încet a garoului;
c). Ridicarea rapida a garoului.

532. Hemostaza definitivă se realizează prin:

a). Comprimarea pe plan osos;
b). Închiderea vasului care sângerează;
c). Compresiune pe vas.

533. Hemostaza definitivă se poate realiza prin:

a). Cauterizare, pansament compresiv;
b). Forcipresura și legarea vaselor;
c). Aplicarea garoului.

534. Cauterizarea în scopul hemostazei definitive se face cu:

a). Termocauterul;
b). Substanțe chimice (nitrat de argint sau perclorura de fier 4%);
c). Radiații ultraviolete.

535. Pot realiza hemostaza definitivă următoarele procedee:

a). Administrarea de hemostatice;
b). Ligatura și șutura vaselor;
71
 c). Cauterizarea și forcipresura.

536. Primul ajutor în cazul unui accident începe cu:

a). Oprirea provizorie a hemoragiei;
b). Scoaterea accidentatului din mediu nociv;
c). identificarea agentului cauzal.

537. Tratamentul plăgilor nepenetrante este următorul:

a). Stabilirea felului și gradului leziunilor;
b). Calmarea durerii;
c). Toaleta locală minuțioasă.

538. Badijonarea cu iod:

a). Nu este necesară;
b). Se reaizează pe o distanță de 20 – 30 cm de plagă;
c). Este prima etapă în toaleta plăgii.

539. O plagă se consideră infectată:

a). Dacă sunt mai puțin de 6 h de la accident;
b). Dacă nu s-a administrat AT PA;
c). Dacă este mai veche de 6 ore.

540. Sutura per primam se realizează:

a). La plaga recentă;
b). Parțial, la o plagă ce pare curată și a fost pansată ... după producere;
c). La o plagă cu semne de inflamare.

541. ATPA se administrează la:

a). Numai la plăgile infectate;
b). Toate plăgi murdare cu pământ, prin mușcătura de animale;
c). Fracturi deschise.

542. În cazul unei plăgi, la locul accidemtului:

a). Se explorează plaga;
b). Nu se scot fragmente osoase;
c). Se toaletează plaga cu soluții dezinfectante.

543. Pansamentul ce izolează complet o plaga de exterior este:

a). Ocluziv;
b). Compresiv;
72
 c). Protector.

544. Pansamentul absorbant este indicat în:

a). Plăgile infectate, secretante;
b). Plăgi cu edem;
c). Plăgi operatorii.

545. Ptr pansament cu scop antiflogistic se folosește:

a). Rivanol;
b). Cloramina;
c). Tinctura de iod.

546. La un bandaj nodul prin care se termină fașa:

a). Se va plasa la distanța de plagă;
b). Va fi cât mai strâns ptr a asigura hemostaza;
c). Nu se face în zona pe care stă bolnavul.

547. Ptr a desface compresele aderente dee plagă:

a). Se îmbibă cu ser fiziologic sau apă oxigenată;
b). Se face o baie caldă în vas steril cu soluție dilată de KmnO 4;
c). Se îmbibă cu alcool sanitar.

548. La sfârșitul pansamentului:

a). Plaga trebuie să fie curată, fără secreții;
b). Sângerândă;
c). Să nu aibă sfaceluri.

549. Un bun pansament:

a). Se realizează cu materiale sterile;
b). Absoarbe secrețiile plăgii;
c). Să fie cât mai strâns ca să nu alunece.

550. Soluțiile folosite în pansamentul păgilor:

a). Se vor schimba zilnic;
b).vor fi pregătite în cantitate mare;
c). Se vor păstra în sticle de culoare închise.

551. Conduita fundamentală a oricărei transfuzii este:

a). Determinarea grupei sanguine a primitorului;
b). Determinarea grupei sanguine a donatorului;
73
 c). Dacă donatorul are grupa sanguină 0(I) Rh negativ, nu mai este necesară
determinarea grupei primitorului.

552. Coexistența unui aglutinogen cu aglutinina corespunzătoare (A și a sau B și b)

la aceeași persoană:
a). Reprezintă condiția pa care trebuie să o îndeplinească o compatibilitate
de grup;
b). Determină aglutinarea hematiilor de care sunt fixate aglutinogenele;
c). Nu este compatibilă cu viața.

553. În condițiile în care nu este posibilă transfuzarea de sânge izogrup izo-Rh,

transfuzia de sânge 0(I):
a). Se face numai în cantități limitate: 500-600 ml sânge ptr a evita reacția
de aglutinare a aglutininelor a și b cu hematiile primitorului;
b). În cantități mari, deoarece eritrocitele celor cu grupa 0(I) sunt lipsite de
aglutinogene;
c). Nu este posibilă.

554. Determinarea grupelor sanguine în sistem OAB prin proba directă, constă în:
a). Amestecarea serurilor standard 0, A și B cu plasma primitorului;
b). Amestecarea eritrocitelor primitorului cu serurile standard 0,A și B,
observând unde se produce aglutinarea;
c). Amestecarea serului sau a plasmei primitorului cu eritrocitele
cunoscute din grupele A(II) și B(III);

555. Plasma bolnavului și donatorului se obține recoltând sânge:

a). Prin înțeparea pulpei degetului;
b). Prin puncție venosă, în eprubete cu citrat de sodiu;
c). Prin puncție venoasă, în eprubete fără anticoagulant.

556. Dacă la o probă de determinare a grupei sanguine, pe lamă se observă

aglutinare între picătura de plasmă din sângele de cercetat și eritrocitele
standard din grupele A(II) și B(III):
a). Sângele face parte din grupul AB(IV);
b). Sângele face parte din grupul 0(I);
c). Sângele face parte din grupul B(III).

557. Factorul Rh este:

a). Un aglutinogen care se poate găsi în eritrocite;
b). Aglutinina prezentă în plasma sanguină;
74
 c). Important de cunoscut, întrucât incompatibilitatea de factor Rh poate
produce accidente posttransfuzionale.

558. Aglutininele de imunizare anti-Rh apar la:

a). Femeile gravide Rh-pozitiv, al căror făt este Rh-negativ;
b). Femeile gravide Rh-negativ, al căror făt este Rh-pozitiv;
c). Persoanele Rh-negative după transfuziile repetate cu sânge Rh-pozitiv,
conținând aglutinogenul Rh.

559. Prezența aglutinării între picătura de ser anti-Rh și picătura din eritrocitele de
cercetat:
a). Arată că persoana este Rh-negativă;
b). Arată că persoana este Rh-pozitivă;
c). Nu are importanță.

560. Sângele destinat ptr transfuzia de sânge este verificat înainte de recoltare ptr
infecțiile:
A). HIV;
B). HBV, HCV;
c). bacilul koch.

561. Compatibilitatea de grup între sângele din pungă și sângele primitorului implică
determinarea (atât în sângele primitorului, cât și în sângele din pungă):
a). A grupei sanguine prin metodele Beth- Vincent și Simonin;
b). A probei de compatibilitate directe Jeanbreau și a probei biologice
Oelecker;
c). A valorii hemoglobinei.

562. Sângele care urmează să fie transfuzat într-un ritm va fi încălzit:

a). La flacără;
b). deasupra caloriferului;
c). în termostat.

563. Ritmul de administrare a sângelui este de:

a). 30-60 pic/min, eventual 80 pic/min;
b). Jet continuu, când patul vascular trebuie umplut repede;
c). 10-15 pic/min.

564. Transfuzia de sânge are următoarele indicații:

a). Stimularea hematopoiezei;
75
 b). Restabilirea nivelului normal al glicemiei;
c). Restabilirea masei sanguine și asigurarea numărului de eritrocite
necesare ptr transportul oxigenului în caz de hemoragii, anemii, stări de
șoc.

565. Transfuzia de sânge stimulează:

a). Reacțiile metabolice ale organismului, intensificarea schimburilor
celulare;
b). Reacțiile antotoxice și antiinfecțioase;
c). Acumularea de sânge este contraindicată în următoarele afecțiuni:

566. Transfuzia de sânge este contraindicată în următoarele afecțiuni:

a). Insuficiență cardiacă;
b). diabet zaharat;
c). Edem pulmonar acut.

567. În cazul incompatibilității dew grup 0, A, B, frisonul este:

a). Foarte puternic și apare de obicei la 1-2 ore de la terminarea transfuziei
de sânge;
b). Precedat de senzație de frig și apare chiar în timpul transfuziei de sânge;
c). Semn precoce al șocului hemolitic.

568. Embolia pulmonară cu cheaguri, accident superacut al transfuzării unui sânge

alterat, se manifesta astfel:
a). Cianoza bruscă;
b). Dureri lombare, hemoliza intravasculară cu blocaj renal;
c). Dureri toracice și tuse chinuitoare însoțită de hemoptizie și febră.

569. Transfuzarea sângelui neîncălzit, la temperatură joasă:

a). Nu este urmată de accidente, dacă administrarea se face picătură cu
picătură (perfuzie);
b). Produce șoc posttransfuzional, acidoză metabolică sau stop cardiac;
c). Poate provoca hemoliză intravasculară și blocaj renal.

570. În cazul apariției unui accident transfuzional sau posttransfuzional, as med trebuie
să ia următoarele măsuri:
a). Diminuarea ritmului de administrare a sângelui și injectarea
intravenoasă de Cortizon sau Romergan;
b). întreruperea imediată a transfuziei;
c). înștiințarea neîntârziată a medicului.
76
571. Instrumentele cele mai frecvent utilizate în sfera ORL sunt:
a). Oglinda frontală, specule nazale, specule auriculare, stilete;
b). Apăsătoare de limbă, pense cudate, diapazon, seringă Guyon;
c). Tub Kehn trocar, canula de aspirație cu apăsător perforat.

572. Hipofaringoscopia și laringoscopia indirectă se execută:

a). Sub anestezie generală;
b). Rahianestezie;
c). Anestezie locală (pulverizare de cocaină 2%).

573. Pregătirea prealabilă în vederea laringoscopiei directe constă în:

a). Administrarea unui calmant-somnifer cu 30 de minute înainte;
b). Administrarea cu 10 minute înainte de hemostatice;
c). Nu se face pregătire prealabilă.

574. Condro-pericondrita se datorează:

a). Unui traumatism violent al pavilionului urechii;
b). Unei plăgi neglijate;
c). Unei otite supurate netratate.

575. Condro-pericondrita se caracterizează prin:

a). Insomnie, cefalee, febră, frison;
b). Fatigabilitate, acufene, pirozis;
c). Înroșirea și tumefierea accentuată a pavilionului și a conductorului
auditiv, durere, stare generală alterată.

576. Tratamentul în furunculoza conductului auditiv extern constă în:

a). Radiații cu raze ultrasunete;
b). Aplicații de căldură local;
c). Administrarea de antibiotice, badijonări locale cu tinctură de iod.

577. În otita medie supurată acută, temperatura se ridică la:

a). 37 – 380 C;
b). 39 – 400 C;
c). bolnav afebril.

578. Simptomele otitei medii supurate sunt:

a). Durere, stare generală alterată, febră;

77
 b). Frisoane, hipoacuzie de transmisie, senzație de pulsații arteriale în
ureche;
c). Pirozis, anxietate, sialore, subfebrilitate.

579. Tratamentul otitei mediiacute supurate constă în:

a). Chiuretarea porțiunilor de cartilaj necrozat;
b). Instilații auriculare cu glicerina boricată 3% sau Boramid..;
c). Antibioterapie, vitaminoterapie.

580. Agentul microbian care declanșează otomastoidita supurată acută este:

a). Escherichia colli;
b). Haemophilus influentzae;
c). Stafilococul.

581. Pricipalele complicații ale mastoiditei acute sunt:

a). Osteomielita temporală/occipitală;
b). Paralizia nervului facial;
c). Angina Ludwig.

582. Otomastoidita supurată acută se caracterizează prin:

a). Disfonie, disfagie, dispnee, fotofobie;
b). Leucocitoza ridicată, frison, hipoacuzie;
c). Torticolis, paralizii ale nervului facial, febra.

583. Tratamentul osteoflegmonului constă în:

a). Tratament medicamentos;
b). Timpanotomie;
c). Antromastoidectomie.

584. Labirintita este:

a). Infecție a labirintului urechii interne;
b). Complicație a otitei medii supurate netratate;
c). Infecție a celulelor mastoidiene.

585. Simptomatologia Sindromului Meniere constă în:

a). Vertij accentuat, tulburări de echilibru, acufene, anxietate;
b). Sialoree, surditate, febră, frison;
c). Disfagie, nistagmus, trismus, disfonie.

78
586. Sinuzita incorect tratată poate da complicații ca:
a). Epistaxis, sindrom Meriere, labirintita;
b). Osteoperiostite, abcese extradurale;
c). Meningite, tromboflebite ale sinusurilor cavernos, septicemie.

587. Germenii microbieni care determină sinuzitele sunt:

a). Pneumococul, Streptococul;
b). Stafilococul;
c). Escherichia Colli, Proteus.

588. Simptomele sinuzitelor supurate acute sunt:

a). Durerea, tulburări ale mirusului, vertije;
b). Disfagie, odinofagie, tumefacție la nivelul sinusurilor;
c). Respirație dificilă, febra de tip inflamator-supurativ.

589. Conjuctivita acută se manifestă prin:

a). Hiperemia vaselor conjunctivale și secreție conjunctivală care se adună
în unghiul intern al ochiului;
b). Inflamația glandei Meibomius;
c). Senzație de arsură și usturime, de corp străin în ochi.

590. Simptome pe care le întâlnim în keratita herpetică:

a). Debut brusc, usturime locală, senzație de corp străin, lăcrimare intensă;
b). Frisoane, hipotensiune, puls filiform;
c). Ulcerație corneană cu aspect dendritic, neregular.

591. Tratamentul antiglaucomatos constă în:

a). Instilarea de miotice, PEV, Manitil 20%;
b). Administrarea de antiemetice orale în caz de vărsături;
c). Simpaticomimetrice.

592. Atitudinea de urgență în arsurile oculare:

a). Neutralizarea agentului caustic și administrarea unui calmant;
b). Administrarea locală și generală de antibiotice, antiinflamatorii;
c). Administrarea de miotice.

593. Miopia se corectează cu lentile:

a). Biconvexe;
b). Ciconcave;
c). Cilindrice convergente.
79
594. O infecție oculară se poate recunoaște prin:
a). Secreția purulentă la nivelul conjunctivei și a țesuturilor adiacente;
b). Durerea, eritemul conjunctival sau periocular;
c). Scăderea acuității vizuale.

595. Factorii care contribuie la creșterea riscului operator sunt:

a). Intervențiile de urgență și asociația de boli;
b). Condițiile de viață și muncă;
c). Imposibilitatea corectării preoperatorii a deficiențelor.

596. În îngrijirea preoperatorie a bolnavului se ține cont de următoarele reguli:

a). Crearea condițiilor care să împiedice producerea de traume psihice;
b). Explorarea clinică și paraclinică ptr stabilirea diagnosticului;
c). Câștigarea încrederii bolnavului în personalul care îl îngrijește și-l va
opera.

597. După schema lui Adriani, putem incadra în Riscul II următoarele afecțiuni:
a). Operație majoră la un pacient cu boala de sistem decompensată;
b). Intervenție chirurgicală mică sau mijlocie la un pacient fără tare
organice;
c). Operație majoră la un pacient care prezintă o boală de sistem
nepericuloasă sau compensată.

598. Amplasarea unui bolnav în salon se va ține cont ca:

a). Bolnavii tineri să fie așezați lângă cei în vârstă;
b). Bolnavii neoperați să fie amplasați în saloanele cu bolnavi operați;
c). Bolnavi să fie de aceeași categorie, cu evoluție normală, cu preocupări
asemănătoare.

599. Pregătirea psihică a bolnavului chirurgical internat are ca:

a). Convingerea ca intervenția chirurgicală este benefică și după efectuarea
ei își va putea relua activitatea anterioară în condiții mult mai bune;
b). Acomodarea cu personalul spitalului și respectarea disciplinei
spitalicești;
c). Acomodarea cu condițiile de spitalizare și înlăturarea fricii de spital.

600. Analizele de laborator și examinările paraclinice au ca scop:

a). Aprecierea stării funcționale și modul de răspuns la anestezie și
intervenția chirurgicală;
b). Stabilirea diagnosticului;
80
 c). Stabilirea datei și felul intervenției chirurgicale.

601. Analizele hematologice cuprind determinarea:

a). Numărului de hematii;
b). Viteza de sedimentare a hematiilor;
c). Agenților patogeni prezenți în sânge.

602. Numărul de hematii poate fi crescut în următoarele afecțiuni:

a). Poliglobuline esențială;
b). Șoc septic și alergic;
c). Scleroze pulmonare.

603. Hemoglobina poate avea valori scăzute în următoarele afecțiuni:

a). Hipertensiune arterială, insuficiență cardiacă;
b). Hemoragii, infecții cronice, intoxicații, anemii;
c). Traumatisme toracice, arsuri.

604. Creșterea anarhică a numărului leucocitelor, cu deviere spre stâga paote fi

întîlnită în:
a). Hemoragii;
b). Leucemii;
c). Agranulocitoza.

605. În infecțiile cronice întâlnim o creștere a:

a). limfocitelor;
b). eozinofilelor;
c). neutrofilelor.

606. VSH are valorile cele mai mari în:

a). Apendicită acută;
b). Neuplazii;
c). Pneumonie.

607. Densitatea urinei poate scădea sub 1015 în următoarele situații:

a). Șoc hemoragic și traumatic;
b). Aport mare de lichide: bere, apă;
c). Diabet zaharat, diabet insipid.

608. Oliguria și anuria pot apărea în următoarele afecțiuni:

a). Diabet insipid;
81
 b). Insuficiență renală acută;
c). Șoc cu hipovelemie și hipotensiune.

609. La pacientul cu diabet, apare glicozuria în următoarele situații:

a). Glicemia este 125 – 140 mg% ml sânge;
b). Glicemia depășește 1,7 g %;
c). Glicemia este 80 – 120 mg %.

610. Examenul citologic al sputei are ca scop:

a). Identificarea germenilor din spută;
b). Depistarea celulelor neoplazice;
c). Depistarea sediului și cauzei unei septicemii.

611. Scăderea indicelui Tiffeneau cu capacitate vitală normală întâlnim în:

a). Fibroza pulmonară;
b). Astm;
c). Disfuncție ventilatorie obstructive.

612. Valorile normale ale rezervei alcaline în sângele arterial sunt:

a). 70-80 vol. CO2/100 ml sânge arterial;
b). 45-50 vol. CO2/100 ml sânge arterial;
c). 50-60 vol. CO2/100 ml sânge arterial.

613. Electrocardiograma Holder reprezintă:

a). EKG efectuată cu electrocardiograf cu 6 canale;
b). Înregistrarea pe banda EKG în timpul unei zile de activitate a
bolnavului;
c). EKG de efort în cardiopație ischemică.

614. Radiografia abdominală pe gol ne poate furniza date suplimentare în vederea

precizării diagnosticului în următoarele afecțiuni:
a). Ulcer gastro-duodenal în criză;
b). Perforație de organe cavitare;
c). Ocluzie intestinală.

615. În cazul unui cancer de stomac putem întâlni următoarele semne radiologice:
a). Hipertrofia mucoasei gastrice;
b). Imagine lacunară;
c). Rigiditatea unui segment al peretelui gastric.

82
616. Irigografia poate evidenția:
a). Dinamica colică;
b). Cancer de colon, polipoza colică;
c). Diverticuli colici, boala Crokn.

617. Efectuarea colecistocolangiografiei are următoarele contraindicații:

a). Icter cu bilirubinemie ce depășește 2,5 mg%;
b). Chist hidatic hepatic;
c). Intoleranță la iod, hipertirodism.

618. Avantajul pricipal al explorărilor endoscopice ale tubului digestiv este:

a). Nu folosesc raze X;
b). Nu folofsec substanțe de contrast;
c). Permite prelevarea de biopsii, ajutând la stabilirea diagnosticului
histopatologic.

619. Ecografia abdominală are ca scop:

a). Urmărirea în timp a unor aspecte patologice, înlocuind metode mai
puțin agreabile (colangiografia, arteriografia);
b). Precizarea diagnosticului unor afecțiuni ale tubului digestiv;
c). Stabilirea naturii chistice sau solide a unor formațiuni tumorale
abdominale, palpabile.

620. Urografia intravenoasă se poate executa atunci când:

a). Bolnavul are TBC renal;
b). Densitatea urinei este sub 1015;
c). Urea depășește 70 mg%.

621. Ureteropielografia retrogradă și pielografia ascendentă ne dau informații referitor

la:
a). Existența hidronefrozei, tumorilor renale, stricturilor ureterale;
b). Prezența de tumori și calculi vezicali;
c). Anomalii congenitale ale ureterelor și rinichilor.

622. Nodulii reci tiroidieni pot fi dați de:

a). Cancer tiroidian;
b). Chist tiroidian;
c). Adenom toxic tiroidian.

83
623. ÎN cazul unui bolnav cu apendicită cronică, care are focare de infecție (dental,
sinusal) se va proceda astfel:
a). Se face tratament cu antibiotice și se operează de apendicită;
b). Se asanează focarele de infecție și după asanare se poate practica
apendicectomie;
c). Preoperator, intraoperator și postoperator se face tratament cu
antibiotice.

624. Dintre afecțiunile de mai jos, pot duce la denutriție necesitând un tratament
preoperator pentru combaterea acesteia:
a). Bolnavii cu canceroși în stadiu I;
b). Stenoze esofagiene postcaustice și tumorale;
c). Stenoza pilorică, fistule digestive.

625. În cazul în care este greu sau imposibil de ac.... rectat denutriția se procedează la:
a). Regim alimentar hipercaloric și apoi intervenție chirurgicală;
b). Transfuzie de sânge total, intervenție chirurgicală ptr înlăturarea
afecțiunii cauzale;
c). Aducerea la normal a stării de denutriție postoperator.

626. Deosebirea dintre anemia acută și cea cronică este:

a). Anemia acută se produce prin pierdere importantă de sânge într-un timp
scurt;
b). Ambele se produc prin pierdere de sânge;
c). Anemia cronică apare când pierderea de sânge este în timp.

627. În cadrul pregătirii preoperatorie a bolnavilor anemici în etapa hipovolemică se va

efectua:
a). Perfuzie cu ser fiziologic și glucozat 5-10%;
b). Transfuzie cu sânge total (conservat);
c). Masa eritrocitară.

628. Intervenție chirurgicală într-o stenoză pilorică ulceroasă se va face în funcțe de

următoarele elemente:
a). Normalizarea diurezei, hematocritului, ionogramei;
b). Normalizarea TA și EKG;
c). Îmbunătățirea stării generale și creșterea în greutate.

629. Pregătirea preoperatorie a bolnavului cu HDS cu anemie severă cu tendință la șoc

constă în:
a). Administrarea de anticoagulante, vit. , C, Ca, adrenostazin;
b). Transfuzie cu sânge, intervenție precoce;
84
 c). Transfuzie intra și postoperator.

630. Riscul operator la un cardiac, care necesită intervenție pe alt organ (stomac,
intestin, rinichi etc) se stabilește în funcție de:
a). Boala de inimă este compensată;
b). Afecțiunea ptr care se operează;
c). Boala de inimă este decompensată.

631. Intervenția operatorie în cazul unui cardiac este contraindicată în următoarele

situații:
a). Infarct miocard, 1 an de la producerea lui;
b). Insuficiența cardiacă, cel puțin 2 luni de la reducerea ei;
c). Infarct miocardic, chiar compensat, cel puțin 3 luni de la accident.

632. În pregătirea preoperatorie a unui bolnav pulmonar ce urmează a suferi o

intervenție pe alt organ, se va urmări:
a). Oprirea sau rărirea tusei;
b). Uscarea completă a secrețiilor;
c). Reducerea secrețiilor sub 50 ml/24 ore.

633. La un bolnav renal urmează a fi corectată preoperator următoarele deficiențe:

a). Hipotensiune arterială;
b). Dezechilibrul hidroelectrolitic și acido-bazic;
c). Hipoproteinemia, edemele și HTA secundară.

634. Regimul alimentar al bolnavului în preziua operației constă în:

a).Regim hidric;
b). Dimineața și prânz regim obișnuit, iar seara regim hidric;
c). Nu se dau alimente grele cu 24 de ore înaintea operației.

635. Restricția alimentară este împusă în cazul:

a). Anesteziei generale;
b). Anesteziei locale;
c). Indicației operatorie.

636. În seara precedentă intervenției chirurgicale se va administra:

a). Paracetamol;
b). Fenobarbital;
c). Romergan.

637. Ptr calmarea durerii în postoperator se va recurge la:

a). Liniștea bolnavului;
b). Așezarea acestuia pe părțile dureroase;
c). Utilizarea agenților mecanici și fizici, tratament medicamentos calmant.

85
638. Durerea postoperatorie trebuie tratată în funcție de:
a). Intensitate;
b). Tipul de operație;
c). Durata.

639. Intensitatea maximă a durerii postoperatorii apare în:

a). Primele 2 ore;
b). Primele 24 ore;
c). Primele 3 zile.

640. Dintre metodele fizice folosite ptr tratarea durerilor, enumerăm:

a). Schimbarea poziției;
b). Realizarea tehnicilor de respirație și tuse;
c). Scupunctura.

641. Dintre cauzele care pot exarcerba durerilor pacientului prin stre și anxietate fac
parte:
a). Pierderea obișnuințelor zilnice;
b). Incertitudine cu privire la reușita operației;
c). Forma de administrare a anesteziei.

642. Cel mai grav simptom al hipotermiei este apatia:

a). Frisonul;
b). Tremurăturilor necontrolate;
c). Infecției acute.
643. Ptr calmarea durerii se recurge la:
a). Mobilizare imediată;
b). Liniștirea bolnavului;
c). Așezarea lui în poziții de menajare a părților dureroase.

644. Dintre agenții fizice folosiți în combaterea durerii menționăm:

a). Perna electrică;
b). Punga cu gheață;
c). Perna electrică și punga cu gheață alternativ.

645. Sângerarea imediată postoperator poate fi dată de:

a). Deraparea unui fir;
b). Tulburări de coagulare;
c). hTA postoperatorie.

86
646. Risc mare în producerea hematoamelor prezintă bolnavii tratați cu:
a). Tonicardiace;
b). Aspirina, heparina;
c). Propranolol.

647. Tratamentul general în eviscerații constă în:

a). Antibioterapie, aspirație gastrică;
b). Punga cu gheață pe abdomen;
c). Reechilibrare hidroelectrolitică.

648. Tratamentul profilactic al infecțiilor urinare în postoperator constă în:

a). Aplicarea sondei vezicale la toți bolnavii indiferent de tipul operației;
b). Aplicarea sondei vezicale în condiții de asepsie perfectă;
c). În perspectiva sondajelor repetate se va prefera sonda a demeure.

649. Tratamentul chirurgical în stadiul de colecție al abcesului fesier constă în:

a). Incizie largă în partea cea mai declivă a colecției;
b). Sutura parțială a inciziei ptr efectuarea hemostazei;
c). Evacuarea puroiului, desființarea fundurilor de sac, spălarea cu apă
oxigenată, drenaj pansament.

650. În postoperator atelectazia pulmonară se combate prin:

a). Așezarea bolnavului în poziția Trendelenburg;
b). Mobilizarea precoce a bolnavului, aspirația secrețiilor;
c). Tuse comandată, suprimarea durerii, aerosoli.

651. Tratamentul preventiv al bolii troboembolice este:

a). Mobilizarea precoce și imediat ce este posibil mișcarea bolnavului pe
propriile picioare;
b). Gimnastica respiratorie;
c). Schimbarea poziției și mișcări pasive în cazul imobilizării la pat timp
mai îndelungat.

652. Ptr prevenirea infarctului miocardic postoperator se iau următoarele măsuri:

a). Executarea EKG la bolnavii chirurgicali care depășesc 45-50 de ani;
b). Pregătirea preoperatorie corespunzătoare a bolnavilor cu cardiopatie
ischemică, hipertensivi, diabetici, obezi;
c). Evitarea operațiilor de lungă durată.

87
653. După operațiile pe stomac și intestin prevenirea stazei gastrice se face prin:
a). Administrarea de medicație antisecretorie;
b). Spălaturi gastrice;
c). Se introduce intraoperator o sondă de aspirație continuă.

654. Tratarea sughitului se face prin:

a). Infiltarea nervilor frenici cu novocaina;
b). Administrarea de mialgin și algocalmin;
c). Administrarea pe sonda nazală a unui amestec de 5% CO 2 și 95% O2
câte 5 minute pe oră.

655. Ptr prevenirea meteorismului postoperator se vor lua următoarele măsuri:

a). Administrarea de purgative postoperator;
b).clisma seara dinaintea operației și în dimineața operației;
c). Mobilizare precoce.

656. Combaterea ileusului paralitic în postoperator se face prin:

a). Aspirație gastrică;
b). Administrare de sedative centrale;
c). Corectarea tulburărilor hidroelectrolitice.

657. Printre intervențiile efectuate în prima fază postoperatorie a tulburărilor

respiratorii sunt și:
a). Stimularea expectorației;
b). Aplicarea de pipa orofaringiană;
c). Monitorizarea ECG.

658. Postoperator, starea confuzională are ca manifestări:

a). Hipertermie;
b). Agitație;
c). Somnolența.

659. Recuperarea stării confuzionale postoperatorii constă în:

a). Interzicerea consumului de alcool;
b). mobilizare;
c). Monitorizarea funcțiilor vitale.

660. Obiectivele îngrijirii unei plăgi sunt:

a). Suprimarea durerii;
b). Aseptizarea plăgii;
88
 c). Localizarea plăgii.

661. La efectuarea pansamentului unei plăgi, asistenta trebuie să cunoască:

a). Caracterul durerii;
b). Stadiul de inflamare;
c). Starea nutrițională a pacientului.

662. Ptr a preveni căderea tuburilor de dren în cavitatea abdominală sau toracică se va
proceda astfel:
a). Se fixează cu leucoplast;
b). Se ancorează tubul de dren cu un fir la pielea bolnavului la sfârșitul
operației;
c). Scurtarea tubului, se va aplica pe tub un ac de sigurană.

663. Aspirația continuă a secrețiilor care se evacuează prin tubul de dren se

efectuează în următoarele operații:
a). Rezecție gastrică;
b). Operații ce se execută în cavitatea toracică;
c). Amputația de mamela.

664. Scoaterea firelor de sutură în cazul apendicectomiei cu incizie mică, se face în a:

a). 3-a – 4-a zi;
b). 4-a – 5-a zi;
c). 5-a – 6-a zi.

665. În urma intervenției chirurgicale bolnavul urinează spontan după:

a). 2-3 ore;
b). 1-2 ore;
c). 4-6 ore.

666. Măsurile adoptate ptr tulburările de micțiune postoperatorii sunt:

a). Introducerea tubului de gaze;
b). Masarea zonelor reflexogene;
c).Stimulare medicamentoasă.

667. La 6 ore după operație, alimentarea orală constă din:

a). Lichide în cantități mici;
b). Piureuri semilichide;
c). Iaurt.

89
668. Alimentația va fi reluată mai rapid în:
a). Rezecție gastrică;
b). Operație ptr varice;
c). Operație ptr hemoroizi;

669. După operație tranzitul intestinal se reia în mod obișnuit:

a). La 4-5 zile după intervențiile efectuate cu rahianestezie;
b). La 48-78 de ore;
c). În funcție de tipul de anestezie efectuat.

670. După operația pe colon, peristaltică va fi stimulată prin:

a). Administrarea de ulei de ricin 15-20 gr în 2 prize zilnic, din prima zi
după operație.
b). Clisme zilnice;
c). Dilatație anală făcută la sfârșitul intervenției chirurgincală.

671. Folosirea de analgetice opiaacee prezintă reacții adverse ca:

a). Greață;
b). Vomă;
c). Hipertensiune.

672. La pacienții inconștienți, medicamentele sunt introduse în stomac:

a). Se administrează doar medicație injectabilă;
b). Prin sondă împreună cu alimentele;
c). Numai în perfuzie.

673. Ptr puncționarea unei vene, garoul se strânge până când:

a). Pulsul radial rămâne perceptibil;
b). Pulsul nu se mai simte;
c). Circulația venoasă se oprește complet.

674. Apa oxigenată este un antiseptic eficace în cadrul plăgilor:

a). Infectate;
b). Întinse;
c). Necrotice.

675. Tegumentele sănătoase din jurul unei plăgi se dezinfectează cu:

a). Cloramină „B”;
b). Alcool iodat;
c). Apă oxigenată.
90
676. Contuzia abdominală poate determina moartea în câteva minute prin:
a). Hemoragie masivă, șoc;
b). Peritonita;
c). Hemoragia în „doi timpi”.

677. Contuziile abdominale pot provoca peretelui abdominal următoarele leziuni:

a). Echimoze, hematoame subcutanate;
b). Hematoame periviscerale;
c). Rupturi musculare și aponevrotice.

678. Contuziile abdominale pot provoca organelor viscerale următoarele leziuni:

a). Hematoame periviscerale;
b). Rupturi parțiale sau complete de organe;
c). Hematoame subperitoniale.

679. Care semne conduc la diagnosticul de peritonită, în cazul unui traumatism

abdominal închis:
a). Durerea extinsă în tot abdomenul;
b). Peretele abdominal contractat, uneori excavat;
c). Prezența lichidului peritoneal la puncția abdominală.

680. În cadrul abdomenului acut chirurgical netraumatic, afecțiunile care evoluează

către stare de șoc grav sunt:
a). Infarctul intestinal și torsiunile de organe;
b). Pancreatita acută necrotică;
c). Apenticita cronică.

681. Leziunile peretelui abdominal pot fi:

a). Echimoze, hematoame subcutanat;
b). Rupturi musculare și aponevrotice;
c). Hematoame periviscerale.

682. Inspecția unui pacient cu traumatism abdominal arată:

a). Urme de ochimoze sau hematoame parietale;
b). Dispariție mobității hepatice;
c). Abdomen imobil în timpul respirației.

683. Dezvoltarea unui sindrom hemoragic în cazul unui traumatism abdominal se

caracterizează prin:
91
 a). Contractura abdominală;
b). Prăbușirea TA, paloare accentuată;
c). Mobitate deplorabilă abdominală.

684. Conduita de urgență în cazul unui pacient cu traumatism abdominal care prezintă
contractură abdominală, dureri la tușeu rectal sau vaginal, este:
a). Reechilibrare hidroelectrolitică;
b). Administrare de antialgice;
c). Intervenție chirurgicală.

685. Contuzia abdominală poate determina moartea în câteva zile prin:

a). Peritonita;
b). Hemoragie lentă;
c). Hemoragie în „doi timpi”.

686. Dacă după 6-8 ore starea generală a unui pacient cu traumatism abdominal, ținut
sub observație și tratament, nici nu se ameliorează, nici nu se înrătățește:
a). Se efectuează întervenție chirurgicală exploratorie;
b). Se externează pacientul;
c). Se administrează antialgice și se reia alimentația.

687. Unui pacient cu traumatism abdominal închis i se poate pune diagnosticul de

ruptura de stomac, dacă radiografia abdominală (pe gol) arată:
a). Prezența aerului în cavitatea peritoneală;
b). Prezența lichidului în cavitatea peritoneală;
c). Nu arată nici o modificare.

688. Sub denumirea de plăgi ale abdomenului sunt cuprinse toate leziunile determinate
de un traumatism care:
a). Interesează și deschide peretele abdominal;
b). Nu interesează peretele abdominal;
c). Produce leziuni viscerale, dar nu lasă nici o urmă pe peretelw
abdominal.

689. Cele mai frecvente hemoragii „în doii timpi” sunt cele:
a). Ale ficatului;
b). Ale pancreasului;
c). Ale splinei.

92
690. La hemoragia internă „în doi timpi”, timpul întâi constă în:
a). Hemoragia intra-sau subcapsulară;
b). Ruperea capsulei și evacuarea sângelui în cavitatea abdominală;
c). Sângele curge liber în abdomen.

691. La un pacient cu abdoment acut, la care diagnosticul nu s-a precizat încă, este
contraindicat să se administreze:
a). Barbiturice;
b). Antialgice;
c). Antialgice majore (morfina, mialgin).

692. Care dintre plăgile abdominale prezintă o mai mare gravitate:

a). Cele perforante;
b). Cele penetrante;
c). Cele care interesează numai peretele abdominal.

693. Plăgile abdominale penetrante sunt plăgi care interesează:

a). Pielea, aponevroze, mușchi;
b). Peritoneul dar nu lezează organe.
c). Organe intraabdominale.

694. Colecția lichidiană în fundul de sac Douglas poate fi pusă în evidență prin:
a). Tact rectal;
b). Tact vaginal;
c). Palpare.

695. Radiografie abdomenului în cazul unui traumatism abdominal pune în evidență:

a). Aerul pătruns în cavitatea peritoneală;
b). Prezență unui corp străin metalic în cavitatea abdominală;
c). Locul și mărimea plăgii abdominale.

696. Bolnavul care a suferit un traumatism abdominal va fi așezat corect în poziția:

a). De decubit dorsal cu membrele pelviene ușor flectate (sub genunchi se
așează o pătură rulată sau o pernă);
b). De decubit lateral drept sau stâng, de partea traumatismului;
c). Semișezândă, cu genunchii flectați, ptr a asigura compresiunea
abdomenului.

697. Care dintre afecțiuni evoluează către o stare de șoc grav:

a). Sarcina extrauterină;
93
 b). Infarctul intestinal;
c). Torsiunile de organe.

698. Care dintre afecțiunile evoluează către o hemoragie internă:

a). Sarcină extrauterină ruptă;
b). Pancreatita necrotică;
c). Ruptura de varice esofagiene.

699. Plastronul apendicular este:

a). Apendicită gangrenoasă;
b). Peritonită plastică;
c). Tumoră apendiculară.

700. De obicei durerea în apendicita acută:

a). Apare în fosa iliacă dreapta;
b). Este accentuată de mișcarea membrului inferior drept;
c). Apare în etajul abdominal superior.

701. În evoluția unei apendicite acute, peritonita acută poate apărea:

a). Înaintea declanșării simptomatologiei apendiculare;
b). Odată cu peritonita plastică localizată;
c). În primele 24-48 ore de la debutul crizei apendiculare.

702. Aspectul anatomo – patologic al unei apendicite acute flegmonoase este:

a). Apendice măritde volum, cu aspect de „limbă de clopot”;
b). Apendice de culoare neagră-verziue și aspect de „frunză vesteda”;
c). Apendice congestionat.

703. În cazul unui plastron apendicular se impune:P

A). Pungă cu gheață;
B). Apendicectomie;
C). Antibioterapie, urmărirea evoluției.

704. Semnele funcționale în ulcerul perforat sunt:

a). Durere violentă în epigastru, transpirații reci;
b). Accelerarea pulsului, imobilitate respiratorie în etajul abdominal
superior;
c). Dispariția matității hepatice.

705. Prin termenul de „abdomen de lemn” înțelegem:

94
 a). Dispariție matității hepatice;
b). Contractura pe toată aria abdominală;
c). Durere violentă în epigastru.

706. Care este cea mai frecventă formă de perforație a ulcerului:

a). Perforația în peritoneul liber;
b). Perforația în peritoneul închistat;
c). Perforația acoperită.

707. În colecistita acută durerea are următoaree caractere:

a). Apare în hipocondrul drept;
b). Iradiază în omoplatul și umărul drept;
c). Iradiază în epigastru.

708. Diagnosticul de certitudine al ulcerului perforat se pune pe:

a). Dispariția matității hepatice;
b). Pneumoperitoneu evidențiat radiologic;
c). Contractura abdominală.

709. În cazul plăgilor penetrante cu eviscerație posttraumatică vor fi luate

următoarele măsuri:
a). Nu vor fi executate manevre de reducere a anselor în interior;
b). Vor fi executate manevre de reducere a anselor în interior;
c). Vor fi aplicate câmpuri mari îmbibate cu soluție călduță izotonică.

710. Durere lombară sau lomboabdominală, fosa iliacă de multe ori nedureroasă,
semne urinare sau genitale întâlnim în:
a). Apendicita acută la copii;
b). Apendicita acută pelviană;
c). Apendicita acută retrocecală.

711. Tratamentul medical în cazul colecistitei acute este reprezentat de:

a). Antibiotice;
b). Antispastice, antialgice;
c). Corticoizi.

712. Tratamentul chirurgical al colecistitei acute constă în:

a). Colecistostomie;
b). Colecistectomie;
c). Colecistocolangiografie.
95
713. Un plastron colecistic se poate trata astfel:
a). Intervenție chirurgicală de urgență;
b). Antispastice, antibioterapie, regin alimentar;
c). Regim alimentar, tratament medical, completat cu tratament chirurgical,
peste 6-8 săptămâni, după „ răcire”.

714. Oprirea completă și persistentă a tranzitului intestinal ptr materii fecale și gaze
apare în:
a). Colecistita acută;
b). Ocluzia intestinală;
c). Ulcerul perforat.

715. Obstacolele intrinseci care determină ocluzia mecanică sunt reprezentate de:
a). Imaginarea unei anse intestinale;
b). Fecaloame;
C). O bridă de neoformație.

716. Ostacolele extrinseci care determină ocluzia mecanică sunt:

a). Un proces tuberculos;
b). Un inel de eventrație sau hernie;
c). Răsucirea anselor.

717. În cazul unei ocluzii intestinale mecanice instalate de mai multă vreme, atitudinea
de urgență constă în:
a). Montarea unei sonde de aspirație gastrică, abord venos ptr recoltarea
sângelui în vederea efectuării probelor de laborator și montarea unei
perfuzii ptr reechilibrarea hidroelectrolitică;
b). Recoltarea sângelui în vederea determinării unor probe de laborator și
calmarea durerii;
c). Se face direct intervenția chirurgicală.

718. În evoluția sindromului oclusiv, tulburările electrlitice care influențează negativ

starea bolnavului, ducând la șoc, sunt:
a). Scăderea CI+ sanguin, creșterea K+ și a ureei;
b). Hemoconcentrația;
c). Scăderea Ca+.

719. Volvulus intestinal se traduce prin:

a). Răsucirea anselor intestinale;
96
 b). Un proces inflamator apărut după o intervenție chirurgicală;
c). Un inel de eventrație în care intră o ansă intestinală.

720. Volvulus intestinal apare la nivelul:

a). Anselor intestinale subțiri;
b). Colonul ascendent;
c). Sigmoidului.

721. Ocluzia funcțională este determinată de excitații date de:

a). Intoxicații voluntare sau profesionale, toxicomanii;
b). Intestin;
c). Insuficiența respiratorie.

722. Ocluzia intestinală funcțională poate fi:

a). Spastică;
b). Obstructivă;
c). Paretică.

723. Care din următoarele semne sugerează o ocluzie intestinală:

a). Contractura abdominală;
b). Oprirea tranzitului intestinal;
c). Vărsături alimentare.

724. Alte semne de ocluzie sunt:

a). Scaune sanguinolente;
b). Hematemeză;
c). Constipație alternată cu diaree.

725. În ocluziile intestinale vechi, vărsăturile sunt:

a). Fecaloide;
b). Bilioase;
c). Alimentare.

726. Vărsăturile fecaliode apar precoce în ocluzie:

a). Intestinale înalte;
b). Intestinale joase;
c). Intestinale funcționale.

727. În ocluzia intestinală examenele de laborator relevă:

a). Număr mare de hematii și hematocrit crescut;
97
 b). Tulburarea constantelor ionice;
c). Amilazurie crescută.

728. Tratamentul preoperator al ocluziei intestinale constă în:

a). Aspirație gastro-intestinală;
b). Reechilibrare hidroelectrolitică;
c). Antibioterapie.

729. Tratamentul ocluziei funcționale constă în:

a). Intervenție chirurgicală;
b). Reechilibrare hidroelectrolitică;
c). Tratamentul causal al afecțiunii abdominale.

730. Pancreatita acută apare la persoanele:

A). Care consumă în exces alcool, alimente;
B). Cu litiază biliară;
c). peste 45 ani.

731. Pancreatita acută se manifestă prin:

a). Oprirea tranzitului intestinal;
b). Dureri abdominale violente în etajul abdominal superior;
c). Alterarea marcată a stării generale.

732. Forma cea mai gravă a pancreatitei acute este:

a). Forma edematoasă;
b). Forma hemoragică;
c). Forma necrotică.

733. Semnele întâlnite în pancreatita acută sunt:

a). Meteorism abdominal, grețuri, vărsături;
b). Contractura musculară;
c). Durere „în bara”, stare de șoc.

734. Examenele de laborator în pancreatita acută arată:

a). Amilazemie și amilazurie crescute;
b). Leucopenie;
c). Hiperglicemie.

98
735. Într-o pancreatită acută este indicată intervenția chirurgicală în următoarele
situații:
a). Când pancreatita acută se datorează unui vechi proces litiazic biliar, se
intervine chirurgical ptr tratarea litiazei biliare;
b). În caz de dubiu, când se oscilează între diagnosticul de pancreatită acută
și altă afecțiune acută abdominală;
c). Când bolnavul se prezintă la medic imediat după debut și procesul acut
nu evoluează.

736. În pancreatita acută este caracteristică:

a). Durerea abdominală cu localizare în etajul superior „în bară”, cu
iradiere în spate;
b). Durerea este continuă și de intensitate mare;
c). Durerea este violentă, abdomenul devine rigid, de lemn.

737. Ptr calmarea durerii din pancreatita acută internată în spital, se poate administra
mialgin, dar ptr anularea efectului spastic al acestuia se mai adaugă:
a). Atropină, papaverina, nitroglicerină;
b). Atropina, xilina, papaverina;
c). Scobutil, piafen.

738. În pancreatita acuta administrarea de mialgin sau morfină poate dă:

a). Spasmul sfinterului Oddi;
b). Mascarea procesului inflamator acut;
c). Tulburări de tranzit.

739. Persoanele predispuse la îmbolnăvirea de pancreatita acuta sunt:

a). Bolnavii subponderali;
b). Bolnavii cu ulcer perforat;
c). Adulții obezi.

740. Pancreatita acuta se produce prin autodigestia glandei de către:

a). Tripsina;
b). Amilaza;
c). Tripsinogen.

741. Tulburările în evacuarea secreției pancreatice în duoden prin dereglări funcționale

ale sfincterului Oddi ducla:
a). Inflamarea pancreasului;
b). Necrozarea pancreasului;
99
 c). Autodigestia pancreasului.

742. Pancreatita acută hemoragică se caracterizează printr-o:

a). Sângerare subcapsulară masivă și ruperea capsulei sub presiunea
hematomului;
b). Sângerare peritoneală;
c). Sângerare provocată sub presiunea hematomului splenic.

743. Un abdomen acut chirurgical cu sediul durerii juxtacubian arată o perforație a:

a). Stomacului și duodenului;
b). Uterului;
c). Intestinului mezenterial și colonului.

744. La un pacient cu pancreatită acută, internat în spital, atitudinea de urgență constă

în:
a). Recoltarea de sânge ptr probe de laborator de urgență, sonda de aspirație
gastrică, calmarea durerii, gheață, perfuzie;
b). Completarea investigațiilor și pregătire în vederea investigației
chirurgicale;
c). Administrarea de calmante per oral, regim alimentar, repaus la pat.

745. Forma acută a hemoragiei digestive superioare se exteriorizează prin:

a). hematemeză;
b).hemoragie oculară;
c). Melenă.

746. Care dintre examenele de laborator permit aprecierea gravității hemoragiei

digestive superioare:
a). Hemoglobina;
b). Proteinemia;
c). Hematocritul.

747. În perforația cărui organ din cavitatea abdominală nu apare radiologic

pneumoperitoneul:
a). Stomacul;
b). Colonul;
c). Veziculei biliare.

748. În cazul unui abdomen acut chirurgical, cu semne de peritonită, instalate,

intervenția chirurgicală este obligatoriu să se practică în:
100
 a). 10-12 ore de la instalarea semnelor de peritonită;
b). 5-6 ore de la instalarea semnelor de peritonită;
c). 8-10 ore de la instalarea semnelor de peritonită.

749. Pacientul imobilizat poate prezenta:

a). Atrofie musculară;
b). Ataxie;
c). Mioclonie.

750. Escarele sunt:

a). Leziuni superficiale ale țesuturilor prin irigarea insuficientă datorită
comprimării lor mai îndelungate;
b). Leziuni profunde ale țesuturilor prin irigarea insuficientă datorită
comprimării lor mai indelungate;
c). Leziuni superficiale între proeminentele osoase.

751. Ptr evitarea escarelor de decubit se indică următoarele, cu excepția:

a). Asigurarea igienei tegumentelor și a lenjeriei de pat și de corp;
b). Schimbarea poziției pacientului la un interval de câteva zile;
c). Efectuarea de exerciții active și pasive după caz.

752. Regiunile predispuse escarelor în decubit dorsal sunt:

a). Regiunea trohanteriană, internă și externă a genunchilor;
b). Regiunea occipitală, scapulară, sacrală, calcaneană;
c). Regiunea ischiatică.

753. Ulcerația necrotică din cadrul escarei poate ajunge până la:
a). Vase;
b). Mușchi;
c). Os.

754. Printre factorii cei mai favorizanți ai apariției escarelor sunt:

a). Obezitate;
b). Incontinența de urină și fecale;
c). Căldura și transpirațiile abundente.

755. Ptr prevenirea escarelor:

a). Se asigură alimentație și hidratare adecvată;
b). Se face toaleta pacientului;
c). Se efectuează pansamente bio-oclizive.
101
756. În administrarea medicamentelor, as med:
a). Respectă întocmai medicamentele prescrise;
b). Poate înlocui cu un alt medicament cu efect asemănător;
c). Utilizează preparate identice care circulă sub diferite denumiri.

757. Asistentul medical trebuie să facă identificarea medicamentelor administrate:

a). La preluarea acestora;
b). Înainte de administrare;
c). la externarea bolnavului.

758. Nerespectarea căilor de administrare a medicamentelor:

a). Nu influențează intensitatea efectului medicamentelor;
b). Are efecte nedorite;
c). Duce la complicații locale la locul injecțiilor.

759. As med notează notează în condica de predare:

a). Medicamentul, doza prescrisă;
b). Un alt medicament înlocuitor;
c). Doza ce însumează necesarul pe 24 de ore.

760. Prelungirea intervalului de administrare a medicamentelor:

a). Favorizează eliminarea relativ rapidă a medicamentelor;
b). Duce la scăderea nivelului util al medicamentelor în sânge;
c). Determină fenomene cumulative.

761. As med:
a). Este nevoită să trezeazcă bolnavul ptr administrarea medicamentelor
simptomatice;
b). Trezește bolnavul ptr administrarea medicamentelor etiologice;
c). Stabilește orarul de administrarea respectând somnul pacientului.

762. Asocierea mai multor medicamente în aceeașiseringă:

a). Menajează bolnavul de înțepături;
b). Duce la transformarea, precipitarea, degradarea acestora;
c). Privește în mod direct medicul.

763. Asistentul medical:

a). Administrează imediat fiolele deschise;
b). Oferă supozitoare pacientului ptr administrare;
c). Respectă ordinea succesivă de administrare a medicamentelor.
102
764. Când administrează tratamentul, as med:
a). Lasă la pacient întreaga doză zilnică;
b). Administrează personal supozitoarele, picăturile ptr ochi și nas;
c). Administrează întâi tabletele, soluțiile și picăturile, apoi injecțiile.

765. As med are grijă:

a). Să informeze pacientul despre timpul în care se va instala efectul
medicamentelor;
b). Să atragă atenția asupra efectelor secundare ale medicamentelor;
c). Să corecteze dozele prescrise.

766. Calea de administrare a medicamentelor se alege în funcție de:

a). Scopul urmărit;
b). Toleranța bolnavului la medicamente;
c). Preferința bolnavului.

767. Efectele medicamentelor administrate pe cale bucală pot fi:

a). Locale;
b). Generale;
c). Imediate.

768. Medicamentele se administrează pe cale rectală în caz de:

a). Intoleranță digestivă;
b). Bolnavul refuză înghițirea medicamentelor;
c). Diaree.

769. Alegerea căii de administrare a injecțiilor depinde de:

a). Rapiditatea necesară instalării efectlui prescris;
b). Compatibilitatea țesuturilor organismului cu substanță injectată;
c). Greutatea pacientului.

770. Căile de administrare a medicamentelor pe cale parenterală sunt:

a). Subcutanată;
b). Intravenoasă;
c). Intrarectală.

771. Regulile generale de pregătire și administrare a injecțiilor prevăd:

a). Injectarea imediată a conținutului seringii;
b). Verificarea soluției injectabile;
c). Pregătirea cu 30 min înainte de administrare.

772. Accidentele survenite la administrarea injecțiilor intramusculare sunt:

a). Atingerea nervului sciatic și a ramurilor sale;
b). Atingerea nervului trigemen și a ramurilor sale;
c). Pătrunderea cu acul într-un vas sanguin.
103
773. Accidentele survenite în urma infecției intravenoase sunt:
a). Flebalgia;
b). Supurația aseptică;
c). Tumefierea bruscă a țesutului perivenos, hematom.

774. Injecția cu oxigen se administrează în caz de:

a). Astupare vremelnică a căilor respiratorii;
b). Inundarea alveolelor pulmonare cu exudate;
c). Stop cardiorespirator.

775. Căile de administrare a injecției cu oxigen pot fi:

a). Subcutanată;
b). Intravenoasă;
c). Intradermică.

776. La stabilirea antibioticului ce urmează a fi administrat trebuie să se țină seama

de anumite reguli:
a). Alegerea unui singur antibiotic, cel mai activ și mai puțin toxic, pe baza
antibiogramei;
b). Antibioticului folosit să expună cel mai puțin la apariția rezistenței
microbiene;
c). Asocierea a doua antibiotice pe baza antibiogramei în scopul acoperirii
unui spectru cât mai larg de germeni.

777. Stabilirea diagnosticului de alergie la un antibiotic se bazează pe:

a). Terenul alergic;
b). Calea de administrare;
c). Manifestările apărute la testele de provocare (cutanate și serologice).

778. Calea subcutanată nu se utilizează ptr administrarea antibioticelor din cauza:

a). Resorbției rapide din acest țesut;
b). Resorbției neregulate din țesutul subcutanat;
c). Toxicitații antibioticelor.

779. Cu ocazia administrării antibioticului, as med trebuie să cunoască:

a). Doza totală pe zi de antibiotic ce trebuie administrată unui pacient;
b). Durata tratamentului;
c). Cantitatea exactă a unei doze.

780. Întrucât antibioticele distrug de obicei și flora intestinală care sintetizează unele
vitamine, administrarea per orală a antibioticului cu spectru larg se va face
împreună cu:
a). Vitamina A;
b). Vitamina C;
c). Vitamine din grupul B.
104
781. Personalul care manevrează antibiotice poate să se sensibilizeze față de aceste
substanțe, fiind expus la:
a). Dermite profesionale;
b). Șoc anafilactic;
c). Urticarii.

782. Gentamicina, canamicina au acțiune:

a). Ototoxică;
b). Nefrotoxică;
c). Diuretică.

783. Cantitățile de antibiotice și chimioterapice se exprină întodeauna în:

a). Unități, grame sau submultipli ai acestora;
b). Număr de tablete sau capsule;
c). Mililitri de soluție.

784. În cazul în care sunt indicate asociați de antibiotice, este bine ca:
a). Fiecare substanță să fie administrată separat;
b). Administrarea să se facă per os;
c). Între administrările de antibiotice să existe un interval de 2 – 3 ore.

785. Un nivel constant ideal de antibiotic în sânge se poate obține:

a). Prin perfuzie rapidă, permanență;
b). Prin perfuzie lentă, permanetă;
c). Prin perfuzie la intervale de 6 ore.

786. Administrarea antibioticului trebuie să fie precedată de:

a). Identificarea germenului patogen cauzator al bolii;
b). Determinarea sensibilității germenului patogen la antibiotic;
c). Administrarea medicamentelor cu efect antipiretic și antiemetic.

787. Antibioticile sunt substanțe obținute:

a). Prin sinteză chimică;
b). Din culturi de celule vii, mai ales ciuperci;
c). Prin selectarea tulpinilor de germeni foarte rezistenți.

788. Antibioticile sunt medicamente cu efect:

a). Bactericid;
b). De stimularea imunități;
c). Bacteriostatic.

789. Un antibiotic sau chimioterapic are efect bactericid dacă:

a). Distruge microbii;
b). Inhibă numai înmulțirea lor;
c). Distruge microbii și inhibă înmulțirea lor.
105
790. Intervalul dintre două administrări de doze de antibiotic trebuie să fie:
a). Egal cu timpul necesar ptr dezvoltarea unei generații microbiene;
b). Mai mic decât perioada de dezvoltare a unei generații microbiene;
c). Mai mare decât perioada de dezvoltare a unei generații microbiene.

791. Contraindicațiile corticoterapiei sunt:

a). Ulcer gastric sau duodenal;
b). HTA severă;
c). hTA.

792. Hidrocortizonul întrebuințat sub forma de hemisuccinat de hidrocortizon fiole de

25 mg, are indicație în urgențele:
a). Șoc;
b). Coma diabetică;
c). Stare de rău astmatic.

793. Hormonul corticotrop sau adrenocorticotrop hipofizar (ACTH) stimulează

secreția:
a). Cortizonului;
b). Cortzonului și a altor hormoni ai glandelor suprarenale;
c). Hormonilor glandelor suprarenale cu excepția cortizonului.

794. Administrarea hormonilor corticosuprarenali este indicată în:

a). Osteoporoza;
b). Afecțiuni reumatice;
c). Afecțiuni alergice.

795. În caz de insuficiență hepatică, tratamentul cu cortizon se face cu:

a). Hidrocortizon;
b). Prednisolon;
c). Cortizon acetat.

796. Calcularea diluțiilor atât ptr ACTH, cât și ptr prepararea de cortizon se face:
a). În funcție de durata tratamentului;
b). La fel ca în cazul antibioticelor;
c). Ținând cont de cantitatea de ACTH exprimată în unităti cuprinsă în
fiecare ml de soluție.

797. Toleranța organismului față de ACTH se testează prin:

a). Metoda reacției subcutanate;
b). Metoda reacției intracutanată;
c). Proba Thorn.

106
798. ACTH se administrează în primele zile:
a). În doze progresive, ptr că stimularea scoarței suprarenale să nu se facă
brusc;
b). În doze egale, ptr a obține o stimulare constantă a scoarței suprarenale;
c). În doze mai mari de la început, scăzând apoi cantitățile până la doza
minima de întreținere.

799. Cortizonul se administrează:

a). La început în doze mai mari, scăzând apoi cantitatea până la doza
minimă de întreținere;
b). În primele zile în doze progresive, apoi în doze egale până la sfârșitul
tratamentului;
c). În doze egale, ptr a obține o stimulare constantă a scoartei suprarenale.

800. ACYH și cortizonul:

a). Rețin sodiul în organism;
b). Spoliaza organismului de potasiu, mărind eliminarea lui;
c). Rețin potasiul și spoliaza organismul de sodiu.

801. În mod obișnuit, la un pacient diabetic, glucoza administrată în PEV se

tamponează cu 1 ui insulina la 2 grame glucoza. Deci un flacon de 500 ml de
glucoză 5% va fi tamponat cu:
a). 24,5 ui insulina;
b). 12,5 ui insulina;
c). 10 ui insulină.

802. Administrarea insulinei la un pacient diabetic se face în:

a). De 3 ore pe zi, după caz și doze, cu 15 min. înaintea meselor principale;
b). De 2 ori pe zi, la 15 min după mesele principale;
c). De 3 ori pe zi, la 15 min după micul dejun și cu 15 min înaintea meselor
de prânz și de seară.

803. Insulina este inacticată de:

a). Alcool, fie și în cantități infime;
b). Tinctura de iod;
c). Rivanol.

804. Locul injecției precum și dopul de cauciuc al flaconului de insulină, după

curațire și degresare chimică, vor fi spălate cu:
a). Soluție rivanol;
b). Soluție cloramină 1/00;
c). apa sterilă.

805. Insulina administrată subcutanat își începe activitatea hipoglicemiantă:

a). În 20-30 min de la injectare;
b). În 1 oră de la injectare;
107
 c). în momentul injectării.

806. Insulina administrată intravenos își începe activitatea hipoglicemiantă:

a). Imediat după injectare;
b). La 10 min de la injectare;
c). la 15 min de la injectare.

807. Accidentele după administrarea de insulină sunt:

a). Infecții locale (flegmoane) datorită lipsei de asepsie;
b). Lipodistrofia hipertrofică sau atrofică;
c). eritem la locul injecției.

808. Locurile de elecție ptr administrarea subcutanată a insulinei sunt:

a). Fața anterioară și latero-externă a coapselor;
b). Jumătatea superioară a abdomenului;
c). fețele anterioare și laterale ale brațelor.

809. Insulinele pure, numite monocomponente, spre deosebire de insulina

românească, prezintă avantajele:
a). Nu dau rezistență;
b). Nu dau reacții alergice;
c). pot fi administrate în doză unică.

810. Dacă un bolnav diabetic elimină prin urină 20 gr glucoză în 24 ore, el va avea
nevoie de:
a). 20 ui insulină obișnuită;
b). 10 ui insulină obișnuită;
c). 50 ui insulină obișnuită.

811. Tratamentul cu insulină la bolnavii vârstnici cu complicații renale, este condus:

a). Numai după valorile glicemiei;
b). În funcție de glicozurie;
c). în funcție de diureză.

812. La copii și adolescenți se contraindică tratamentul cu:

a). Insulina cu acțiune rapidă care se administrează în doze repartizate pe
24 ore;
b). Insulina cu acțiune medie;
c). insulina cu acțiune lentă care administrează într-o singură priză pe zi.

813. Injecțiile subcutanate cu insulină se fac:

a). De obicei în același loc;
b). În locuri de elecție care se schimbă periodic, după o schemă pe care și-o
va face bolnavul;
c). în locuri indicate de către medic.
108
814. Flacoanele de insulină se păstrează tot timpul:
a). La frigider;
b). La loc uscat;
c). la întuneric, la temperatura camerei.

815. Înainte de administrarea insulinei pe calea subcutanată trebuie respectată

următoarele reguli de asepsie:
a). Spălare pe mâini cu apă și săpun;
b). Sterilizarea zonei de elecție cu alcool, ștergerea acsteia cu un tampon de
vată fiert în apă și apoi uscarea regiunii de injectare;
c). sterilizarea dopului de cauciuc de la flaconul de insulină cu alcool.

816. As med semnalizează complicațiile datorate repausului la pat ca fiind:

a). Procese tromboembolice;
b). Infecții bronhopulmonare;
c). fractura, entorsa.

817. Retenția acută de urină se produce frecvent la:

a). Bolnavii imobilizați;
b). La vechii prostatici;
c). bolnavii tineri.

818. Evitarea escarelor se face prin:

a). Schimbarea frecventă a lenjeriei;
b). Schimbarea de poziție la 10 ore;
c). Schimbare de poziție la 2-3 ore.

819. Supravegherea membrelor pelviene comportă:

a). Mobilizarea de mai multe ori pe zi a diferitelor articulații;
b). Lipsa mobilizării;
c). masaje locale ptr evitarea flebitelor.

820. Complicațiile infecțiilor bronhopulmonare apar la:

a). Bolnavii casectivi;
b). Bolnavii cu staza pulmonară pronunțată;
c). bolnavii cu eroziune corneeană.

821. Medicamentele care se prezintă sub forma de TIZANE sunt:

a). Preparate prin infuzie în apa fierbinte;
b). Porțiuni în soluții zaharate;
c). preparate pe baza de solvent-alcool.

109
822. Reacțiile adverse idiozincrazice sunt:
a). Reacții imunologice;
b). Independente de doză;
c). reacții de intoleranță.

823. Medicamentele ptr care este necesara supravegherea biologică sunt:

a). Anticonceptionalele orale;
b). Analgetice în doze medii;
c). anticoagulantele.

824. Insuficiențacardiacă poate apare după administrarea de:

a). Chinină;
b). Betablocante;
c). ergotamina.

825. Nafropatia tubulară apare după administrarea:

a). Indelungată de aminoglicozidice;
b). Paracetamol;
c). vincristina.

826. Eliminarea medicametelor din organism se face prin:

a). Sânge venos;
b). Aerul expirat;
c). urină.

827. Ce reprezintă doza maximă:

a). Cea mai mare doză suportată de organism, fără să apară fenomene
toxice;
b). Doza care determină fenomene toxice;
c). doza ce se administrează în 24 ore.

828. Reguli de administrare ale medicamentelor precizează ca:

a). Se respectă întocmai medicamentul prescris;
b). Se respectă calea, dozajul și orarul de administrare;
c). apar și fenomenele secundare menționate.

829. Intoleranța la medicamente poate provoca:

a). Anemii;
b). Febră;
c). șoc anafilactic.

830. La administrarea medicamentelor as med trebuie să cunoască:

a). Indicațiile și contraindicațiile;
b). Fenomenele de intoleranță;
c). epicriza.

110
831. După gradul de toxicitate medicamenetele se clasifică astfel:
a). Toxice;
b). Stupefiante;
c). oficinale.

832. Se cunosc următoarele incompatibilități medicamentoase:

a). De prescriere;
b). De asociere;
c). de administrare.

833. Efectul chimioterapiei împiedică:

a). Creșterea tumorilor maligne;
b). Extinderea tumorilor maligne;
c). căderea părului.

834. Stările patologice ale sistemului respirator produse de administrarea de

medicamente sunt:
a). Lupus eritematos cu determinări pulmonare;
b). Astmul bronșic;
c). sindrom Cushingoid.

835. Tolerața la medicamente este:

a). Efect benefic terapeutic scăzut;
b). Stare de necesitate de a administra permanent un medicament;
c). tulburare care apare la intreruperea administrării unui medicament.

836. Sterilitatea ca efect secundar este dată de administrarea de:

a). Citotoxice anticanceroase;
b). Aminoglicozidele;
c). Antisecretoriile.

837. Efectele cancerigene ale medicamentelor pot apare în cazul:

a). Utilizării îndelungate;
b). Existenței unui predispoziții;
c). Terapiei combinate.

838. Reacțiile cutanate diverse apărute ca urmare a administrării medicamentelor

sunt:
a). Alopecie;
b). Acnee;
c). lupus eritematos diseminat.

839. Efectele toxice ale medicamentelor pot fi provocate de:

a). Calea de administrare;
b). Asocieri medicamentoase;
c). anticoagulante.
111
840. După mecanismul producerii, reacțiile adverse se clasifică astfel:
a). De tip toxic;
b). De tip idiosincrazic;
c). De tip endogen.

841. Infecția nozocomială este:

a). Infecția contactată în spital sau alte unități sanitare cu paturi;
b).Infecția care se referă la orice boala datorată microorganismelor;
c). infecția dobândită în spital și diagnosticată după ieșirea din spital.

842. Criteriile ptr diagnosticul de pneumonie, ca infecție nozocomială, includ:

a). Examen de spută;
b). Examenradiologic;
c). combinații diferite ale unor dovezi clinice, radiologice și de laborator.

843. Atribuțiile ad med în prevenirea infecțiilor nozocomiale cuprind:

a).Respectarea regulilor de tehnică aseptică în efectuarea tratamentelor
prescrise;
b). Supravegherea menținerii condițiilor de igienă și a toaletei bolnavilor
imobilizați;
c). supravegherea aplicării tratamentului cu antibiotice în funcție de
antibiogramă și evoluția clinică a bolnavului.

844. Scopul aplicării Precauțiilor Universale este:

a). Prevenirea transmiterii infecțiilor cu cale de transmitere sanguină, la
locul de muncă al personalului;
b). Prevenirea transmiterii infecțiilor nozocomiale;
c). prevenirea transmiterii infecțiilor, cu cale de trasmitere aerogenă, în
unitățile sanitare cu paturi.

845. În cadrul Precauțiunilor Universale este considerat la risc contactul tegumentelor

și mucoaselor cu următoarele produse:
a). Lichid amniotic, lichid peritoneal, LCD, lichid sinovial;
b). Sperm și secreții vaginale;
c). spută, secreții nazofaringiene.

846. Regulile de bază în aplicarea Precauțiunilor Universale consideră:

a). Toți pacienții potențiali infectați;
b). Toți pacienții sunt potențiali sănătoși;
c). ca acele și alte obiecte folosite în practica medicală sunt contaminate
după utilizare.

847. Aplicarea Precauțiunilor Universale se referă la:

a). Prevenirea accidentelor și a altor tipuri de expunere profesională;
b). Personal infectat cu Hbs;
c). utilizarea echipamentului de protecție adecvat, complet, corect.
112
848. Echipamentul de protecție este:
a). Bariera între lucrător și sursa de infecție;
b). Utilizat în timpul activităților care presupun risc de infecție;
c). alcătuit din halat și încălțământe de spital.

849. Spălarea mâinilor și a altor părți ale tegumentelor, cel mai important mod de
prevenire a contaminării cu agenții microbieni, se efectuează:
a). Înainte și după aplicarea unui tratament pacienților;
b). După scoaterea mănușilor de protecție;
c). numai la intrarea în serviciu.

850. Metodele de prevenire a accidentelor profesionale prin tăiere, înțepare cu obiecte

ascuțite, constau în:
a). Colectarea imediat după utilizare în containere rezistente la înțepare și
tăiere, amplasate la îndemână și marcate corespunzător;
b).reducerea de manevre parenterale la minimum necesar;
c). recăpăcirea acelor folosite.

113