REVISTĂ ȘCOLARĂ ONLINE

ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION BASGAN" FOCȘANI

OAMENI ȘI TIMPURI

,,Omul este fereastra prin care trebuie privită lumea"

(George Bernard Shaw)

FOCȘANI
ANUL II, NR.2, 2023

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 1
COLECTIVUL DE REDACȚIE/COORDONATORI:
Prof. Dima Alina
Prof. Ciobotaru Elena
Prof. Păun Mihaela
Prof. Țandără Mariana
Prof. Catană Marius
Prof. Vasile Mihaela.

TEHNOREDACTARE : prof. Ciobotaru Elena

Desenele au fost realizate de elevi ai Școlii Gimnaziale ,,Ion Basgan", coordonați de prof. Vasile Mihaela.

COLABORATORI-CADRE DIDACTICE:
Bocăneanu Silvia, Focșani
Saulea Liliana , Adjud
Rigopol Mariana , Focșani
Dumitru Lucica, Focșani
Țandără Mariana, Focșani
Caliţa Costina, Focşani
Duță Valentina, Focșani
Butunoi Tudorela, Focșani
Munteanu Gina, Focșani
Niță Mirela, Focșani
Oceanu Nela , Focșani
Popa Liliana, Panciu
Păun Mihaela, Focșani,
Bîndar Mihai, Bordești
Ciobotaru Elena, Focșani

Responsabilitatea pentru conținutul articolelor aparține autorilor.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 2
 Proiectul cultural-artistic « Oameni şi timpuri » are ca obiectiv
general cultivarea demnităţii şi a mândriei identitare prin cunoașterea
culturii, a istoriei, a credinței și a personalitaților neamului românesc .

Echipa de redacție

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 3
 Anii de debut
2014-2018

Festivalul-concurs ,,Parada personajelor"(2014-2023)

Activitățile proiectului- 2023

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 4
 Simpozionul ,,Jertfă și recunoștință"

Prima ediție a simpozionului, din anul școlar 2020- 2021, a avut ca invitat
de onoare pe Înalt Preasfințitul Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei .
Gazda activității, echipa Teatrului Mun. ,,Maior Gh. Pastia" Focșani, a
asigurat desfășurarea activității în remarcabila instituție de cultură. Următoarele
ediții, din anii 2022-2023, au fost adaptate la contextul momentului. Ne-am
bucurat de o participare deosebită a cadrelor didactice, bibliotecari și
psihopedagogi, din județ și din țară.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 5
 Despre noi!

Revista este dedicată proiectului educațional ,,Oameni și timpuri".

Organizat la nivelul Școlii Gimnaziale ,,Ion Basgan”, Focșani începând cu anul 2014, proiectul
interdisciplinar și-a propus să aducă laolaltă elevi, cadre didactice și reprezentanți ai unor
instituții din comunitate, în cadrul unor activități prin care să dezvolte competențe, aptitudini și
relații sociale .
În cadrul proiectului sunt desfășurate activități omagiale, comemorări ale unor
evenimente istorice, personalități din istoria neamului și a lumii, activități prin care se urmărește
cultivarea respectului faţă de valorile de patrimoniu din diferite domenii (literatură, artă, istorie,
geografie, religie), transpunând participanții, prin reprezentările lor, în spiritul acelor vremuri.
În edițiile desfășurate, ne-am bucurat de sprijinul unor instituții partenere precum:
Inspectoratul Școlar Vrancea, Teatrul Municipal ,,Gheorghe Pastia”, Focșani, Direcția de
Asistență Socială Focșani, Protoieriile Focșani, C.S.E.I. ,,Elena Doamna, Focșani, Ansamblul
Folcloric ,,Țara Vrancei", Centrul Dănuț din Broșteni și unitățile școlare partenere din Mun.
Focșani și din județ. Necesitatea educării copilului în spirit activ-participativ în vederea integrării
sale într-o societate dinamică supusă schimbării este o idee pe cât de veche, pe atât de actuală.
Învăţământul contemporan exploatează această idee, impunând un alt mod de abordare a
conţinutului educaţional. Promovarea proiectelor de parteneriat educativ interdisciplinar constituie
una dintre trăsăturile definitorii ale progresului ştiintei contemporane. Proiectul de parteneriat
educativ interdisciplinar contribuie la aprofundarea şi completarea procesului de învăţământ, la
dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor elevilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor
liber. Acest tip de învăţare dezvoltă cunoştinţe şi capacităţi în diverse domenii prin sarcini de
lucru extensive care promovează investigaţia şi demonstraţiile autentice ale învăţării prin rezultate
şi performanţe. Ele prezintă unele particularităţi prin care se deosebesc de activităţile tradiţionale.
Acestea se referă la conţinutul activităţilor, durata lor, la metodele folosite şi la formele de
organizare. Astfel, cadrele didactice participante și elevii fac referire la contextul istoric, social şi
cultural al timpurilor prezentate în subiectele alese, în scopul înţelegerii importanţei contribuţiei
unor personalităţi în istoria neamului, la dezvoltarea literaturii române sau universale, ori în istoria
Bisericii.
Conform propunerilor, activităţile de informare, dezbaterile, aplicarea cunoștințelor
dobândite la diferite discipline sunt prezentate în diverse activități, un impact deosebit având cele
două evenimente : festivalul de teatru-concurs ,,Parada personajelor” și simpozionul ,,Jertfă și
recunoștință", prima ediție fiind desfășurată în 2021.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 6
 Activitățile interdisciplinare, desfășurate pe parcursul anilor școlari, au purtat
colaboratorii proiectului, cadre didactice, bibliotecari și elevi, prin diverse timpuri
istorice (,,MARIA – o regină de poveste”/,, A. I. Cuza și Unirea Principatelor
Române"), locuri (,,Descoperirea continentelor lumii noi”/,,Marile orașe ale lumii"),
cunoscând oameni de marcă ai neamului nostru și ai culturii universale ,(,Medalion
literar „Ion Luca Caragiale”/,, Mihail Sadoveanu, pagini nemuritoare"/,,Nume scrise
cu litere de aur în Cartea De Onoare a Vrancei”etc.).
Ne-am propuns să restabilim legătura emoțională cu oameni- personalități ai
unor locuri, din diverse timpuri, să stimulăm admirația, să trezim mândria,
recunoștința, aprecierea, dorința de a fi demni de înaintașii noștri care și-au scris
numele cu litere de aur în Cartea de Onoare a pământului românesc.
O activitate de mare interes s-a dovedit simpozionul
,,Jertfă și recunoștință", activitate interdisciplinară: istorie-religie-literatură-artă-
geografie etc.
Scopul activității este promovarea respectului pentru valorile istorice,
culturale, religioase, morale, estetice și artistice, aprecierea eroismului ca virtute
absolută prin însușirea modelelor de iubire jertfelnică oferite de eroii neamului
românesc.
,,Si ne-am dus cu Dumnezeu/ Ne-am dus cu voie bună” spune Alecsandri în
„Peneş Curcanul” şi cu această însufleţire şi-au sacrificat viaţa toţi eroii din
adâncimea veacurilor, de la Burebista şi Decebal, de la Ştefan cel Mare și Mihai
Viteazul până la cei ce au luptat la Griviţa şi Plevna, la Mărăşti, Mărășești şi Oituz, la
Odesa, Stalingrad şi în Munţii Tatra. Au căzut cu sutele de mii la datorie pentru
idealurile naţionale de neatârnare, pentru independenţa ţării şi făurirea României
Mari, pentru redobândirea teritoriilor româneşti luate de cotropitori prin forţă şi
dictat. Eroii au sfinţit cu sângele lor pământul acestei ţări şi s-au înălţat prin jertfă și
prin sacrificiu suprem. Eroii vor trăi de-a pururi în sufletele noastre, orice nou răsărit
însemnând pentru români încă o zi în care putem trimite un gând de recunoştinţă
celor care s-au jertfit pentru noi.
Promovarea acestor activități în mediul școlar aduce valoare și amploare
activităților extrașcolare, implică elevii în viața comunității spre cunoașterea istoriei
și a oamenilor care au rămas în memoria locurilor și a neamului.
,,Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și
cunoaște părinții"
(Nicolae Iorga)
Prof. Elena Ciobotaru

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 7
 Despre jertfă şi neuitare
Prof. Silvia Bocăneanu,
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan", Focșani

Motto : “Treapta dintâi pe care ne înălţăm e un altar de jertfă.”

Titu Maiorescu
„După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară.”
Monica Lovinescu
Aceasta este povestea sacrificiului mamelor din nordul Bucovinei, ocupată de sovietici în 1940. A
unei mame care le reprezintă pe toate cele ce au preferat să-şi piardă viaţa dacă aceasta ar fi asigurat
supravieţuirea copiilor deportaţi odată cu ele în negurile Siberiei.
Aniţa Nandriş-Cudla a fost o ţărancă bucovineancă a cărei viaţă a coincis, din nefericire, cu cele
două războaie mondiale, devenind victimă, împreună cu familia ei, politicii statului sovietic, de deportare a
populaţiilor din zonele ocupate în regiuni cât mai îndepărtate de locul de baştină al acestora, de anulare a
oricărei forme de rezistenţă ce ar fi ameninţat să izbucnească în rândul lor. Ruperea rădăcinilor, alungarea
din locurile de origine, neantizarea identităţii, frica de necunoscut, ostilitatea străinătăţii, brutalitatea legilor
şi a celorlalţi locuitori din ţinuturile îndepărtate, au transformat o populaţie, altădată dârză şi rezistentă, au
făcut-o să nu spere decât în menţinerea în viaţă a copiilor, atât cât era posibil, în mediul ostil al Siberiei.
20 de ani în Siberia. Destin bucovinean este o carte document, o carte-mărturie a ororilor prin care
a fost nevoită să treacă autoarea, care împreună cu cei trei copii, separată de soţ, a fost obligată să trăiască
dincolo de Cercul Polar. Chiar dacă a fost scrisă de o femeie abia ştiutoare de carte, în limbaj simplu,
lucrarea are un conţinut menit să zguduie conştiinţe, să determine cititorul să privească adânc în istoria
secolului trecut, pentru a înţelege un adevăr care poate nu se întrevede întotdeauna atât de clar, doar din
studiul documentelor oficiale: amploarea jertfei, dimensiunile ei enorme, dar şi intrarea acesteia cumva în
cotidian, pentru că, aşa cum descoperim în fiecare pagină a cărţii, zilnic mamele îşi sacrificau viaţa pentru
copii.
“Această extraordinară mamă şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii dovedind o putere de sacrificiu şj o
rezistenţă morală de excepţie. Renunţă la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin
tundra, cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, învaţă să conducă
sania cu cîini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori in comă şi de două ori
revine la viaţă, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii şi credinţa în Dumnezeu.”1
După aflarea veştii despre moartea soţului, într-un lagăr din munţii Urali, Aniţa îşi va îndrepta
întreaga energie către supravieţuirea copiilor, aceasta devenind o luptă de fiecare zi. “Aniţa a trebuit să
muncească pentru a putea să le asigure copiilor ei o gură de mâncare. Pentru o zi de muncă, aceasta primea
700 de grame de pâine cu care îşi hrănea fiii. Toader, fiul cel mare, a trebuit şi el să meargă la muncă pentru

1
Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 9.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 8
a fi şi el răsplătit cu o bucată de pâine pe care o împărţea cu fraţii săi. La început, bucovineanca muncea la
câmp, de dimineaţa şi până seara, iar dacă sovieticii nu erau mulţumiţi de rezultatele muncii ei, nici măcar
bucata de pâine ce îi era promisă nu o mai primea.”2
Destinul amar al deportaţilor a mai fost evocat de nenumărate ori, cel mai celebru exemplu fiind
acela al lui Alexandr Soljeniţân care, în creaţiile sale, Arhipelagul Gulag, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici,
Pavilionul canceroşilor, a reuşit să contureze, într-un tablou complet, imaginea înfiorătoarei vieţi pe care
erau nevoiţi să o suporte oamenii în acele condiţii cumplite. Dar spre deosebire de el şi alţi autori asemenea
lui, care au tratat acest subiect, Vasili Grossman, Svetlana Aleksievici, şi mai noua revelaţie a literaturii ruse,
Guzel Iahina, care nu se referă neapărat la deportare, ci mai ales la transformarea pe care au suferit-o
oamenii acolo, vocea Aniţei Nandriş-Cudla este cumva deosebită pentru cititor.
N-aş putea spune exact ce m-a impresionat mai mult chiar şi după a treia lectură a acestei cărţi-
monument: limbajul simplu, inocent, scrierea „la firul ierbii”, imaginea de ansamblu a victimelor sigure,
absenţa unor analize superioare, detaşate pe care, de cele mai multe ori, autorii intelectuali au tendinţa să le
folosească în lucrările lor şi al oricărui artificiu de exprimare menit să smulgă de la cititor o anumită reacţie.
Cartea este un întreg, un strigăt de suferinţă şi atunci când am citit-o m-am mutat în ea, iar când am
terminat-o, am revenit într-o lume, din păcate, poate prea puţin conştientă de sacrificiul înaintaşilor, de
sensul adânc al cuvântului „jertfă”.
“Işi poate închipui orişicine cum poate să trăiască cu trei sute
de grame de pîne pe zi un copil. Dar ce puteai să faci, că nu era din
altă parte de unde să mai adaugi ceva. Nu erau sate cu lume, măcar
cît de departe, să poti merge să găseşti ceva de-a mîncării, cum
mergiam cînd eram în Sibiria. Aici nu era alta nimic, decît pădure şi
apă. Mă sculam demineaţa, împărţiam cîtc o fărmătură de pîne
la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mînă şi toporu
subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgînd pe drum,
înghiţiam acelia două guri de pîne. Dar după acelia două înghiţituri de
pîne, aşa de tare ceria stomacu mîncare, că aşa cum mergiam pe
drum mă gîndeam, oare să iau o mînă de nisip să vîr în gură, să înghit, nu mi s-ar astîmpăra foamia? Dar nu
putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua. Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de
mîncare. Dar ce mîncare putiai să faci? Aduciam apă din rîu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare
în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pînc în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o tumam în
strachină. Ne mai împărţiam cîte o gură de pîne la toţi şi ţiniam pînia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam
cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc. Cît ardia focul,
vediai în zaria focului, dar cum să gătia focul, nu era ce aprinde deloc, nici lumînare, nici salitră. Sorbiam
apa aceia cu nişte linguri rusăşti şi coada la lingură era ca un băţ rotund, nu cunoştiai în mînă cum s-o ţii să
fie dreaptă şi de multe ori o duciam cu dosul la gură. După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia

2
https://historia.ro/. “Mărturia înfiorătoare a unei romance, închise 20 de ani în lagărele siberiene”
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 9
înăuntru sarea şi mai biam cîte o litră de apă din rîu ca să fii sătul... Nu numai eu, dar toată lumia cită era
acolo. La început a mers oliacă, dar nu pria mult. A început lumia să se îmbolnăvească, a început lumia să
moară. Cu părere de rău şi cu ruşine, dar să spun drept ceea ce a fost. Niau umplut păduchii, că nu te mai
puteai descurca. A dat o dizinterie între lume că îi trecia sînge două, trei zile şi să prăvăliau şi gata muriau.
Doctori nu erau, medicamente la fel. Vedeai cu ochii cum te sfîrşeşti, dar nu aviai ce face.”3

Aniţa este vocea milioanelor de ţărani fără voce, fără ştiinţă de carte, care au îndurat şi au murit fără
să lase vreo urmă, milioane de locuri fără cruce în îndepărtata Siberie. Aniţa trăieşte doar pentru copiii ei,
“îmi plîngea sufletul cînd îi vediam aşa”4, mănâncă pământ pentru copiii ei, ajunge până la moarte şi se
întoare înapoi chiar dacă “ nu era mai mult nimic decît fărmătura ceia de pîne şi aceia nu o mîncam singură,
ci o împărţiam cu copiii. Ba chiar şi mai mică fărmătură îmi lăsam mie, căci nu te putiai uita în faţa copiilor,
cînd îi vediai flămînzi şi amărîţi. Carnia s-a topit pe noi, a rămas numai pielia şi ciolanile. Putiai să numeri
toate ciolanaşile, vinile şediau sub piele rădicate ca nişte bichiuşti. Am fost rămas numai schiletul, cum
vediam odată prin cărţi. Ne uitam unu la altu şi gîndiam, aice e sfîrşitu nostru.”5
Nădejdea în Dumnezeu este pâinea Aniţei 20 de ani, oglinda în care vede trei cartofi uitaţi pe
marginea drumului de maşina colhozului, cu care poate să-şi mai hrănească o zi copiii, peştele prins în
undiţa improvizată, un copil trezindu-se din febră, viţelul în care vede speranţa supravieţuirii, distanţa dintre
viaţă şi moarte, dintre lumină şi întuneric.” Totuşi nu pierdiam nădejdia în Dumnezeu. Ne rugam cu toţii la
Dumnezeu să ne dăruiască putere şi să ne ajute cu puteria lui, să putem birui toate greutăţile ce stau
împotriva noastră şi să putem eşi din prăpastia ceia, să nu ne rămîie ciolanile prin pustiurile celia aşa
îndepărtate. Cită foame înduram toţi şi cum Dumnezeu ni-a trimis, de s-a prins acel animal într-un laţ de aţă,
căci vînători mai vechi, cu capcăni speţiale, şi mai rar prindiau cîte un «peseţi». Dar dacă nu au ştiut, i-au dat
drumu din mînă. Dumnezeu însă tot a avut grije de noi şi le-a dat noroc la copii.”6
Dintr-un anumit moment al lecturii nici n-am mai văzut-o pe Aniţa, ca femeie , ci ca pe un înger
păzitor al celor trei copii, iar supravieţuirea lor în acel infern, o mărturie a jertfei de sine, a sacrificiului
tuturor mamelor care s-au luptat cu frigul, foamea şi deznădejdea.
„Cartea e o revelaţie şi s-ar cere primită ca atare. Nu doar privitor la soarta deportaţilor români în
Gulagul sovietic povestirea Aniţei Nandriş-Cudla aduce o mărturie esenţială, dar şi pentru reconstituirea
staturii ţăranului bucovinean: o statură net aristocratică, pe care metamorfozele provocate de comunism o
aruncaseră nu numai în trecut, ci, s-ar spune, aproape în legendă. Or, iată că, odată cu Aniţa Nandriş-
Cudla, legenda ia conturul firescului, iar realitatea ei ni se impune din nou. După o asemenea carte, orice
complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară. Cartea aceasta, care nu numai că se cere
neapărat citită, dar ar merita să fie aşezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele
mai cumplite destine.“ (Monica Lovinescu)

3
Aniţa Nandriş –Cudla, op. cit. p. 76-77(n.a., cartea respectă grafia originală a autoarei)
4
Ibidem, p. 78
5
Ibidem, p.79.
6
Ibidem. P..82.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 10
Bibliografie:
1. Nandriş-Cudla Aniţa, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, Editura Humanitas, Bucureşti,
1991
2. Petrencu Anatol, Lecţiile istoriei. Raptul Basarabiei, nordului Bucovinei, ţinutului Herţa, în
Limba română. Revistă de ştiinţă şi cultură, Nr. 5-6, Anul XXII, Chişinău, 2012
3. https://historia.ro/sectiune/general/marturia-infioratoare-a-unei-romance-inchise-20-de-
575329.html
4. https://www.crestinortodox.ro/religie/anita-nandris-cudla

In memoriam Vasile Adamescu- C.S.E.I. Elena Doamna Focșani

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 11
 „Jertfă Şi recunoştinţă”

Prof. Liliana Saulea ,

Școala Gimnazială ,,Mihail Armencea", Adjud
„Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul Lui să şi-l pună pentru
prietenii săi” (IOAN 15, 13).
Din învăţătura Sfintei şi dreptmăritoarei noastre Biserici, ştim că toate câte le avem sunt
de la Dumnezeu, care, în atotbunătatea Sa, şi-a revărsat darurile Sale cele bogate peste noi. De
aceea, pentru orice creştin este o datorie sfântă recunoştinţa faţă de Tatăl Ceresc, ca astfel să
sporim şi mai mult legătura dintre noi şi El şi să ne facem vrednici de daruri tot mai multe şi
mai bogate. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu
cere recunoştinţa noastră nu fiindcă are trebuinţă de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri
mai mari din partea Lui. Cine mulţumeşte acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu
tot mai spornică dobândă”. Pentru Fericitul Ieronim, recunoştinţa este o virtute specific
creştină, o obligaţie de onoare, de dreptate şi de iubire, sentimentul natural care, sub o formă
modestă, nu lipseşte nici la fiinţele necuvântătoare: “Boul îşi recunoaşte stăpânul şi asinul
ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul meu nu Mă pricepe” (Isaia 1, 3).
Părintelui Ceresc îi datorăm tot ce suntem, tot ceea ce avem, tot ceea ce vedem în jurul
nostru, toate bunurile materiale și duhovniceşti, universul cu toate podoabele lui, cerul și
pământul, lumina, aerul, apa, hrana și căldura, trupul și sufletul, comoara Sfintei Scripturi,
darurile Bisericii şi mântuirea veşnică.
Pentru adevăratul creştin, recunoştinţa este o datorie şi el trebuie să-şi împlinească
această datorie cu toată căldura sufletului său. De aceea, Sf. Apostol Pavel adresează acest
îndemn creştinilor: “Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos
Iisus, pentru voi” (I Tesal. 5, 18).
Am putea înfăţişa recunoştinţa ca pe o sumă a virtuţilor, ea constând în tensiunea
continuă a creştinului în cunoaşterea lui Dumnezeu. Aceasta presupune, înainte de toate, un
act de dreptate făcută lui Dumnezeu, recunoscându-L ca Tată Creator, Fiu Mântuitor, Duh
Sfinţitor, Izvor a toată existenţa, dar şi Prieten al fiecăruia din noi. Apoi, tensiunea aceasta este
sporită de încrederea pe care i-o acordăm tocmai ştiindu-L "Filantrop, Generos, Iertător, de
unde se implică şi fidelitatea noastră faţă de acest Prieten susţinător, precum şi cinstirea Lui,
manifestată social sau ca act interior dar susţinut”.
Căci dinamismul sufletesc îndreptat spre picioarele Crucii ne plasează la un nivel just,
nivel ce corespunde şi cu gradul de înţelegere a iubirii, adresată fiecăruia de Dumnezeu, şi ne
asigură şi justa funcţionare a judecăţii cugetului nostru, ceea ce, pe plan cognitiv este

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 12
redat de Sfinţii Părinţi prin "dreapta socoteală" ori "discernământ" sau "darul deosebirii",
iar pe plan moral are rezonanţa marii virtuţi a modestiei, a smereniei, a discreţiei. "Fără
smerita cugetare, adevărul este orb", spune Ilie Ecdicul. Căci, tuturor virtuţilor trupeşti şi
sufleteşti, le premerg mila şi adevărul, a căror roabă este smerenia şi darul deosebirii
(dreapta socoteală), care, potrivit Sfinţilor Părinţi, "vine din aceea şi fără de care nici aceea
nu-și va putea vedea marginea ei", explica acelaşi Părinte al Bisericii.
Recunoştinţa este răspunsul de iubire al creştinului către Dumnezeu, proporţional
cu măsura propriei sale dumnezeiri, o desăvârşire în continuă, permanentă şi neîncetată
desăvârşire. Ea desemnează arcuirea dialogului Dumnezeu-om în ceea ce Biserica
sintetizează şi rezumă prin formula "dar din dar", concurând la majora formă de vieţuire
morală, care este responsabilitatea persoanei umane, ce tinde către desăvârşire,
înveşnicire şi îndumnezeire...
Prezenţa noastră în biserică este jertfă, căci noi facem jertfă prin participarea la
Sfânta Liturghie. Cea mai primită jertfă este mila păcii, jertfa laudei. Adică ne jertfim
venind în biserică şi lăudând pe Dumnezeu, aceasta este jertfa. Ea înseamnă consumarea
a ceva fără folos pământesc, ca recunoştinţă. Datorită acestei jertfe, am câştigat hrana
sufletului, cele cereşti.
Sfânta Liturghie este o rânduială de sfinte rugăciuni în timpul cărora se săvârșește și
se aduce Jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiate de Mântuitorul la Cina cea de
Taină și încredințată de El, Sfinților Săi Apostoli, iar de aceștia, urmașilor lor sfințiți
(arhierei și preoți), pentru a fi săvârșită de-a pururea în Biserica creștină, spre pomenirea
Lui și spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui.
În Jertfa euharistică, odată cu Sine, Hristos ne aduce într-un fel jertfă şi pe noi Tatălui.
Jertfa noastră este făcută posibilă numai de Jertfa lui Hristos. În Jertfa euharistică este o
întâlnire deplină între HRISTOS şi noi, o comunicare intimă în dispoziția de jertfă şi în
starea de jertfă a Lui şi a noastră. Deci, pe de o parte, ne oferim lui Dumnezeu, iar pe de
alta, Hristos ne ia și ne încadrează în Jertfa Lui sau actualizează Jertfa Lui pentru noi ca
jertfă a noastră. EUHARISTIA este a BISERICII, a comunităţii, din Jertfa şi puterea lui
Hristos Însuşi în Biserică. Jertfa noastră se afirmă ca o manieră personală de a exprima
această dragoste infinită a lui Dumnezeu; jertfa e expresia fidelă a chipului divin din noi.
În jertfă, Dumnezeu lucrează cu credinciosul şi credinciosul, cu Dumnezeu. Jertfa este
"ofranda lui Dumnezeu prin Dumnezeu” (Origen).

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 13
 VIRTUŢILE ( recunoştinţa, jertfa etc.) îl face pe creştin plăcut lui
DUMNEZEU, mulţumit în viaţa pământească şi fericit în viaţa viitoare: „
Trăind în virtute, suntem ai lui DUMNEZEU, spune Sf. Antonie cel
Mare”.

Bibliografie:
1.Biblia sau Sf. Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991;
2. Despre Sfânta Liturghie, Ed. Doxologia, Iasi, 2009;
3. Ierodiacon Visarion Iugulescu, Lumină pentru candela din suflet,
Ed.Business Print, 2011;
4. Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: ştiinţa
Sfinţilor Părinţi, trad. de Irina Luminiţa Niculescu, Ed. Învierea,
Arhiepisc. Timişoarei, 1998;
5. Să nu-L răstignim iarăşi pe Hristos, Ed. Agaton, Făgăraş, 2011.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 14
 RECUNOȘTINȚA – atribut divin

Prof. psihopedagog, Mariana Rigopol

C. S.E.I. „Elena Doamna”, Focșani

Cuvintele de mulțumire izvorâte dintr-o inimă caldă, sinceră și recunoscătoare dau viață și aduc slavă
lui Dumnezeu.
Avem spre exemplu edificator, în acest sens, episodul biblic cu referire la minunea vindecării celor
zece leproși, în timp ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos se îndrepta spre Ierusalim. La strigătul cutremurător
al leproșilor, Domnul Iisus Hristos se oprește, ascultă și-i privește cu dumnezeiasca îndurare. Fără să
rostească vreun cuvânt sau să facă vreun gest, ca în atâtea alte cazuri de suferință omenească, ci numai prin
simpla Sa voință, Mântuitorul Hristos îi tămăduiește pe loc de cumplita boală, spunându-le: “Duceți-vă și vă
arătați preoților!” (Luca 17, 14). În aceeași clipă, ca la o poruncă atotbiruitoare, durerile dispar, rănile se
închid, nicio urmă de lepră nu mai rămâne. Din zece inși, unul singur știe că este dator să mulțumească și
acesta este un străin de lege și credință. El își arată recunoștința cu sufletul și cu trupul, cu graiul și cu
cugetul, cu cuvântul și cu corpul care cade în genunchi, ca într-o sfântă metanie, cu ochii pe care-i ridică
spre cer. Deci, din zece inși, unul singur știe că la ceas de bucurie, și mai ales acum, trebuie să mulțumească.
La durere toți au fost uniți în rugăciunile de cerere, dar bucuria i-a despărțit pe unii de alții și, ce este mai
trist, i-a îndepărtat pe cei nouă chiar de Părintele ceresc. Pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici
dorința sufletească de a-și arăta prin vorbe și fapte, mulțumirea. Dorința lor de a-și vedea familia, rudele,
prietenii a fost mai puternică decât aceea de a veni și mulțumi Mântuitorului. Ei uită cu totul că au datoria de
a mulțumi măcar, și de a fi recunoscători față de El. Le vine prea greu să se întoarcă din drum și să rostească
un cuvânt de mulțumire. Fapta celor nouă este atât de nedemnă și de păcătoasă, încât orice suflet drept se
cutremură la auzul ei.
Recunoștința și mulțumirea pentru binefacerile primite ar trebui să împodobească sufletul
adevăratului creștin. Pentru orice creștin, este o datorie sfântă recunoștința față de Tatăl ceresc, ca astfel să
sporim și mai mult legătura dintre noi și El și să ne facem vrednici de daruri tot mai multe și mai bogate.
Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește acest adevăr prin cuvintele: “Dumnezeu cere recunoștința noastră nu
fiindcă are trebuință de ea, ci pentru a ne face vrednici de daruri mai mari din partea Lui. Cine mulțumește
acela câștigă mila Domnului, cu înzecit prinos, cu tot mai spornică dobândă”.
Recunoștința (pururea mulțumire în chip smerit și discret) este continuu dialog al nostru cu
Dumnezeu. Euharistia, jertfa de mulțumire, liturgică, sacramentală, morală și duhovnicească este suprema
dăruire lui Dumnezeu de către fiul său prin har, prin Fiul lui Dumnezeu. Rugăciunea arhierească este
supremul act de recunoștință al naturii umane în Iisus Hristos- Jertfitorul, Cel ce a împăcat totul în Sine.
Recunoștința este puntea de legătură permanentă între creștin și Dumnezeu, fiindcă ea constituie o continuă
și o permanentă revenire a dăruitului asupra situației sale de beneficiar, reîmprospătarea cunoștințelor sale
despre divinul binefăcător ori binefăcătorul divin, și pornirea din nou spre El, cu adâncă, profundă și sinceră

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 15
mulțumire. Este o recunoaștere a stării sale minore, de dependență, dar și de subiect în atenția Tatălui.
Recunoștința, ca recunoaștere a ceea ce suntem, ca luminare a raporturilor noastre cu El și cu semenii ori
frații noștri și ca mulțumire adusă pururea cu smerenie, este scara și urcușul sau treapta înălțării noastre în
"devenirea" creștină. Ea corespunde și se realizează prin întreitul efort de credință (ca încredere) de
cunoaștere (ca restabilire a treptei noastre existențiale) și de exprimare (prin viu grai, rugăciune sau fapte
bune) a fericirii de a avea un Tată care este Iubire. Recunoștința conține în sine dinamismul tuturor virtuților,
dar este și motorul lor. Ea implică smerita cugetare, discernământul cunoașterii și viețuirea în sfânta frică de
Dumnezeu. Având pururea ca țintă pe Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, recunoscătorul nu este
numai cel ce-L recunoaște pe Dumnezeu ca Stăpân, ci și cel ce-și conduce întreaga existență ca mulțumire în
act.
Prin cunoaștere, creștinul dobândește puterea discernământului, prin care se recunoaște dator
binefăcătorului său, mărturisește aceasta și mulțumește cu smerenie. Recunoștința este răspunsul de iubire al
creștinului către Dumnezeu, proporțional cu măsura propriei sale dumnezeiri - o desăvârșire în continuă,
permanentă și neîncetată desăvârșire. Recunoștința este o virtute, pentru că este puterea de a recunoaște
nimicnicia noastră și este cunoaștere și tensiune ori presiune in cunoaștere, care conduce la slăvirea lui
Dumnezeu. Ea desemnează arcuirea dialogului Dumnezeu-om în ceea ce Biserica sintetizează și rezumă prin
formula "dar din dar", concurând la majora forma de viețuire morală, care este responsabilitatea persoanei
umane, ce tinde către desăvârșire, înveșnicire și îndumnezeire.
Bibliografie:
 BIBLIA
 Războiul nevăzut – Ediția sfântului Teofan Zăvorâtul, Editura Mănăstirea Sihăstria
 Preot Pavel Gumerov, Cele opt păcate de moarte și lupta cu ele: ascetica ortodoxă pentru mireni,
traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia

C.S.E.I. „Elena Doamna”, Focșani Biserica Mănăstirii Sihla-interior

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 16
 Gânduri din jurnal
Prof. învățământ primar,
Lucica Dumitru,
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan" , Focșani

De ce trebuie ca ei să dispară ca noi să-i

vedem, ca apoi să-i omagiem? Tăcerea unui gând
mă obligă să mărturisesc ce-i în mintea mea și
spun că-n fiecare dintre noi trăiește un jertfitor și-
un recunoscător. Ei se dezvoltă atât cât le
permitem noi s-o facă. Curajul, onoarea și iubirea

Jertfă și recunoștință, cuvinte mari, cuvinte de semeni ne indică gradul jertfelnic.

pline de sens, sens prea puțin pentru cât cântăresc Mânați de trăiri și experiențe, descătușăm

ele. Jertfa e atributul eroilor, e sacrificiul pentru leul sau închidem iepurașul. Cât despre

biruința ideilor, e moartea care naște învierea, e recunoștință, tot în puterea noastră stă să fim

tăcerea și jarul inimilor arse, e lumina minților porumbei sau șerpi.

blânde, care se înalță peste rațiunea pură, e tot ce Ne naștem atât de frumoși, suntem atât de

nu încape în încercarea noastră de a o defini. mari și de luminoși, dar lăsăm temerile și fricile

Ciudată asociere între jertfă și recunoștință. cotidiene să ne mutileze, să dea opacitate ochilor,

Aceste cuvinte nu se cunosc întru totul, jertfa nu alegem micimea și ne săpăm gropi din care nu

știe ce-i recunoștința, căci de-ar ști, s-ar anula mai putem ieși. Săpăm și iar săpăm, iar când ne

singură. Recunoștința, în schimb, o cunoaște pe trezim într-un abis greu, începem să ne căutăm

cea dintâi, și-i stă îngenuncheată ca o umbră rostul. Omul rațional vrea să cunoască lumea și

credincioasă. Jertfa e curajoasă, iar recunoștința e strălucirea ei. Se zbate, se macină, plânge, râde,

mută, exact ca o lebădă umilă ori ca un ghiocel trăiește, o ia de la capăt, reia cercul, toate acestea

aplecat de-a pururi. până când, înțelege într-un târziu că sensul este

Ați crede că primul cuvânt e magic și greșit. Căutarea adevărată se face spre interior, de

inaccesibil tuturor, credeți că-i al eroilor, al acolo începe lumea și tot acolo se sfârșește. În

martirilor ș-al brațelor dârze, al inimilor sinele fiecăruia sălășluiește Eroul cel Adevărat.

neînfricate, cum, de altfel, recunoștința, ar trăi Omul este cea mai frumoasă floare din

doar în inimile elegante și ridicate spiritual. Și nu grădina pământului, dar uneori alege, fără știre,

vă înșelați, căci dați Caesarului ce-i al Caesarului, să-și accepte ofilirea fără sens. Veștezirea noastră

așa se cade, așa suntem învățați de mici, să cinstim e frumoasă, dacă se face cu rost și cu urme pe

valorile morale înalte.Și totuși cum se nasc mereu sufletele celor pe care-i lăsăm în urmă. Procesul

alți și alți eroi? Oare de ce nu-i vedem niciodată de trecere prin timp trebuie să fie o jertfă, prinsă

atunci când se jertfesc? într-o aură de recunoștință.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 17
 O lume plină de eroi se naște în fiecare conștiință, unii puternic conștientizați, iar alții purtând
aure cu licăriri plăpânde, în funcție de jarul interior al fiecăruia.
Spargeți barierele înșelătoare! Puterea, grandoarea, mândria și poleirea sunt atribute false ale căutării
sinelui, sunt capcane ridicole, prin care obținem imagini manipulatoare și grosolane ale proiecțiilor
unor eroi amăgitori, țanțoș înfipți pe zidurile aurite ale castelelor de nisip.
Dați glas vocii cu care v-ați născut! Cu toții am strigat atunci când am venit pe lume, n-are
nimeni voie să ne înăbușe vocea, n-are nimeni dreptul să anuleze eroul din noi, atât timp cât acesta
simbolizează buchetul valorilor noastre interioare.
Fi-va armonie clară și zbor neîntrerupt, doar atunci când vom reuși să îmbrățișăm miezul
nostru pe altarul triadei inimă - rațiune - spirit.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 18
 Poezia „Odă ostașilor români” de Vasile Alecsandri,

expresie a înaltului patriotism

Prof. Mariana Țandără,

Școala Gimnazială ,,Ion Basgan”, Focșani

În contextul geopolitic și istoric actual, se discută și se meditează tot mai mult asupra unei valori
etice fundamentale oricărei națiuni – patriotismul. În ce măsură omul modern, afectat de consumerism, de
hedonism ori de egocentrism, mai este dispus să concretizeze această dimensiune care înseamnă „dragoste
de țară”? Pe fundalul globalizării, al goanei după medii favorizante evoluției personale (din punct de vedere
intelectual sau pecuniar), al fenomenului emigrării, al devastatoarei pandemii, al aservirii individului către
mediile virtuale și implicit al mediocrizării, manipulării lui, mai poate fi vorba despre exaltări sau acțiuni
având ca scop binele locului natal? Războiul care se desfășoară nu departe de granițele României readuce în
actualitate un concept peste care părea că s-a așternut praful demonetizării.
Numeroase răspunsuri se găsesc, precum de obicei, în zona
educației. Școlii îi revine în continuare sarcina dificilă a formării
morale a copiilor, a adolecenților sau a tinerilor. Disciplina
„Limba și literatura română” are un rol primordial în șlefuirea
valorilor culturale și comportamentale, fapt reflectat, mai nou, în
formele de evaluare la sfârșit de cicluri de învățământ. Iar
profesorul este chemat să transforme acest obiect de studiu într-o
tribună de la care marii scriitori să rostească discursuri persuasive,
apoi într-o platformă de dezbatere onestă și, nu în ultimul rând,
într-o arenă unde învățăceii să exerseze acte de natură etică,
printre care patriotismul. Aflat în fața acestei misiuni nobile, dar
anevoioase, dascălul se vede nevoit să găsească ancore beletristice
solide și metode didactice eficiente.
Pentru orizontul descris anterior, un text literar foarte
ofertant este „Odă ostașilor români”, poezia în care Vasile Alecsandri, deosebit de receptiv la evenimentele
istorice contemporane lui, oglindește Războiul de Independență din 1877, căruia îi dedică de altfel volumul
„Ostașii noștri”. Nefigurând în manuale, această operă poate fi parcursă și analizată cu ocazia unor zile
încărcate de semnificație istorică pentru români (9 Mai, 1 Decembrie etc.), a descinderii în lăcașuri închinate
eroilor neamului (precum Mausoleul de la Mărășești), a vizitării unor muzee, a activităților interdisciplinare
(de pildă, română-istorie), în cadrul cluburilor de lectură, al proiectelor ce includ elemente naționale, ca
preambul/ecou al vizionărilor de filme artistice ori documentare, ca suport al studierii emoțiilor sau
valorilor…

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 19
 Statutul de odă (specie lirică prin care se exprimă sentimentul de admirație față de o entitate)
plasează dintru început versurile în sfera apologiei și a trăirilor puternice. Pentru înțelegerea și transmiterea
patriotismului, se poate merge pe câteva „linii de forță” ale textului, care constituie, în egală măsură, nuanțe
ale complexului sentiment pus în discuție.
1. Prețuirea pentru înaintași
Scriitorul evocă anterioarele manifestări artistice dedicate gloriei neamului: „Am cântat în tinerețe
strămoșeasca vitejie”, „acel timp de grea urgie,/ Ce la vechiul nostru nume au adaos un renume,/ Dus pe
Dunărea în Mare și din Marea dus în lume!” (referire subtilă la ciclul „Legende”). Astfel, se arată „Cine-am
fost odinioară”, se subliniază tradiția „neatârnării” neamului, „a trecutului mărime”, „a strămoșilor-nălțime”,
condiție fundamentală pentru a revendica dreptul de a fi respectat de alte popoare.
2. Eroismul
Amintind de trecutul nobil, poetul se focusează apoi pe prezentul demn de laudă și exprimă
gratitudinea față de cei care au înțeles că nu se pot dezice când contextul istoric le cere implicarea supremă
în destinul național. Vocativele înduioșătoare, folosite pentru a se conecta la auditoriul elogiat („Juni ostași
ai țării mele”, „Dragii mei vultani de câmpuri, dragii mei șoimani de munte”, „Voi, nepăsători de moarte,
disprețuitori de viață”, „feciori de oaste”, „viteji de viță veche”, „români”, „copii”), tonul părintesc îi permit
bardului gestul de mângâiere, dar și reverența recunoscătoare, subliniind ideea că luptătorii pentru idealurile
țării merită, respectiv câștigă prețuire și găzduire în „edificiul afectiv” al semenilor, etern. Gestul pios al
poetului („v-aduc o închinare”, „Vin acum… cu inima crescută și cu sufletul mai tare”) se cere dublat de
întreaga nație („Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă și părinte,/ Ca la domni, cu pâni și sare v-or ieși vouă-
nainte!”). În fond, a fi erou înseamnă a fi gata de sacrificiu, a-ți da viața pentru o cauză ce depășește
interesele personale, primind în schimb nimbul nemuririi: „Căci din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună/
Și de gloria de astăzi, și de gloria străbună!”
3. Mândria de a fi român
Autorul subliniază virtuțile poporului său. „Vitejia fără seamăn” este fundamentală și unește românii,
indiferent de statutul lor social: „de la domn pân̕ la opincă, duși de-o soartă norocoasă,/ V-ați legat în
logodire cu izbânda glorioasă”. Fixarea în memoria colectivă a unor puncte strategice de luptă le transformă
în simboluri și evidențiază agerimea, iscusința, constând în „A străbate triumfalnic în cetăți și în redute,/ Ca
la Rahova cu tunul, ca la Grivița cu zborul,/ Ca la Plevna, unde astăzi cei întâi ați pus piciorul,/ Înfruntând
pe-Ozman-Gaziul”. Unitatea în cuget și-n simțiri, empatia apar în imagini poetice pregnante: „vărsările de
lacrimi pentru-acel care se stinge”, „urările voioase pentru-acel care învinge”. Credința se reflectă în urarea
„Domnul sfânt să vă ajute”. Și dorul devine emblematic, emoționantă fiind secvența româncei care, în
căminul său, așteaptă întoarcerea de pe front a soțului, a fiului sau a fratelui, în timp ce toarce și suspină. Nu
în ultimul rând, speranța neîngenunchiată, încrederea în victorie definesc spiritul românesc. Printr-o
copleșitoare succesiune de metafore, dominată de spectrul solar, poetul configurează idealul neabătut:
„Vedeți voi o rază vie care-ncet, încet răsare,/ Străbătând prin umbra deasă de lungi seculi adunată?/ E
voiosul fapt de ziuă mult dorită, mult visată,/ E lumina renvierii, e luceafărul sperării,/ E triumful luptei
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 20
noastre, soarele neatârnării!” Eul liric devine, așadar, glasul întregii suflări românești în a exprima stima,
prin repetiție, consolidând-o în conștiința tuturor, indisolubil legată de imperativul libertății, al emancipării:
„de voi sunt mândru, simt acea mândrie mare,/ Care crește cu mărirea unui neam în deșteptare”.
Glisând în contemporaneitate, se naște întrebarea „Dar cum să treci astăzi de la statutul de spectator
al evenimentelor lumii, către care a condus exacerbarea și evoluția mediilor de informare, la cel de actant
(mai ales când diplomația pare că rămâne cam neputincioasă în fața pretențiilor expansioniste absurde ale
unor lideri cu alură dictatorială, ce amenință securitatea tot mai multor granițe pașnice)?” Vasile Alecsandri
pare a anticipa această problemă ce, pasămite, a caracterizat orice societate aflată în impas și oferă soluția
sloganului mobilizator. Multe pasaje ale poeziei sale se impun memoriei cititorului și au puterea de a trezi
energiile latente ale patriotismului acestuia: „Că din vultur vultur naște, din stejar, stejar răsare!”, „Cine-am
fost odinioară, cine iar vom fi odată!”, „Mi-am văzut visul cu ochii, de-acum pot să mor ferice!/ Astăzi
lumea ne cunoaște: Român zice, viteaz zice.” A supune atenției, a citi, a memora sau a recita asemenea
versuri înălțătoare constituie, în egală măsură, manifestări ale conștiinței naționale căreia Bardul de la
Mircești i-a dat glas.

Bibliografie:
1. Călinescu,G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982
2.Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, 5 secole de literatură, Editura Paralela 45,
București, 2008
3. Alexandrescu, Emil, Introducere în literatura română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 21
 Copilăria în vremea războiului

Prof. Costina Caliţa

Şcoala Gimnazială „Duiliu Zamfirescu”, Focşani

„Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua
de mâine sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află
călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie bună şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot
dinadinsu’ şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi, de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ
îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului... Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi
copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”. Aşa descrie Ion Creangă în „Amintiri din
copilărie” această parte a vieţii omului, o perioadă luminoasă şi lipsită de griji.
Această definiţie nu se potriveşte pentru copiii care au trăit în perioada Primului Război Mondial .
Aceştia şi-au adus jertfa pe altarul făuririi României Mari, mulţi dintre ei murind seceraţi de gloanţe.
Copilăria lor a fost scurtată de război, ei fiind nevoiţi să
se maturizeze mult mai devreme. În loc să se joace pe uliţele
satelor, să meargă la scăldat sau la „furat” de cireşe, ei au cărat
muniţie, alimente sau apă pentru soldaţii aflaţi pe front. Au
lucrat pământul împreună cu mamele lor înlocuindu-i
astfel pe taţii lor care erau plecaţi la război. Copilăria era una
chinuită: muncă, foamete, părinţi care mor pe front ori de
tifos, copii rămaşi orfani, copii ucişi de bombardamente sau de grenadele abandonate cu care se jucau.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 22
 Aceşti copii au simţit din plin războiul, contribuind şi ei la victoria României de atunci. Cel mai
cunoscut exemplu este al Măriucăi Zaharia, „fetiţa din nuc”, cea care s-a jertfit pentru ţară în luptele de la
Mărăşeşti.
Măriuca Zaharia s-a născut în anul 1905, în Pădureni, un sat din apropiere de Mărăşeşti, iar istoria o
consideră o adevărată eroină, fiind auzită spunând „vreau să fac şi eu ceva pentru ţara mea”. Aşa cum ne
povesteşte scriitorul Dumitru Almaş în „Povestiri istorice”, Măriuca a preluat sarcina soldatului român, urcat
în nucul din curtea casei, ucis de gloanţele inamice. Ea a transmis românilor informaţii preţioase despre
poziţiile inamicului. Urcată în nuc, Măriuca i-a anunţat pe români că nemţii se retrag, dar nu a mai apucat să
se bucure mult de această victorie pentru că un glonţ a omorât-o.
La Mărăşeşti, în Mausoleul închinat eroilor neamului se găseşte o criptă de onoare şi un monument
în cinstea Măriucăi.
Copiii au fost prinşi în situaţia creată de război, martori neputincioşi ai unor evenimente pe care nu
le înţeleg, smulşi din jocul lor şi forţaţi să se maturizeze rapid şi să supravieţuiască, aflându-se permanent
sub ameninţarea morţii.
Au existat în acea perioadă instituţii de sprijin pentru micuţii aflaţi în dificultate, pentru cei care îşi
pierduseră părinţii sau cei care nu puteau fi crescuţi de părinţii invalizi sau mamele văduve. Pot fi amintite
Societatea „Ocrotirea Orfanilor de Război” sau Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, dar şi măicuţele
din Mănăstirile Văratic şi Agapia, care au avut grijă de sute de orfani, oferindu-le adăpost, mâncare şi
dragoste creştinească.
Emblematic pentru mentalitatea celor care propuneau și susțineau acest tip de activitate este motto-ul
unei publicații a vremii, dedicate acestor copii: „Îngrijiți orfanii de război, căci pământul ce-l stăpânim e
plămădit cu sângele părinților lor”.
În secolul al XX-lea, s-a discutat despre existența unei zile internaționale dedicate copilului. În 1924,
Liga Națiunilor Unite a adoptat Declarația Drepturilor Copilului, iar anul următor, în cadrul Conferinței
Mondiale pentru Bunăstarea Copilului, desfășurată la Geneva, s-a vorbit despre posibilitatea instituirii unei
zile internaționale a copilului. S-a simțit nevoia unei astfel de măsuri după un dramatic război mondial, în
care milioane de copii au suferit, unii au rămas orfani, alții au fost omorâți sau răniți.În România, Ziua
Copilului a fost sărbătorită pentru prima dată la 1 iunie 1950, iar de atunci, fără întrerupere, zeci de
generații au crescut sărbătorind această zi.

Bibliografie:
https://evenimentulistoric.ro/moartea-mariucai-eroina-de-12-ani-de-la-marasesti.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Copiii_r%C4%83zboiului
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/copilaria-acum-o-suta-de-ani-
134026.html
https://pentrupatrie.mai.gov.ro/copilarii-trecute-prin-razboi/

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 23
 Iconograful- între jertfă și sfințire
Prof. Valentina Duță,
Școala Gimnazială ,,Alexandru Vlahuță ", Focșani

Frumusețea dumnezeiască se reflectă în omul creat

după chipul și asemănarea divină. Omul a fost creat după
chipul lui Dumnezeu, având sentiment, rațiune, voință dar,
este așteptat să ajungă la asemănarea cu El, prin facerea de
bine, ,,imitarea vieții dumnezeiești.''
În starea primordială, omul se afla întru nestricăciune,
lipsă de oboseală și durere, avand sufletul creat în deplină
comunicare cu Dumnezeu. Prin neascultare, Adam si Eva au
pierdut ,,frumusețea cea întâi zidită’’. Prin păcat, chipul lui
Dumnezeu în om s-a alterat, rațiunea s-a pervertit, voința a
slăbit. Cu toate acestea, omul tinde în continuare să ajungă
la asemănarea cu Arhetipul său, însă nu va putea să facă
aceasta, fără ajutorul Celui ce avea să restaureze prin
întrupare chipul omului, frumusețea sa desfigurată.
Mănăstirea Secu Neamț
Făcându- se om pe sine, Hristos a refăcut chipul Lui din toți oamenii, dându-le astfel posibilitatea de a
deveni asemeni Lui. Din iubire, Dumnezeu, prin întruparea și jertfa Sa a distrus păcatul care a subjugat pe
om.
Întruparea Cuvântului constituie cel mai convingător temei al Icoanei.
Prin icoană ne este redată lumea transcendentală, Dumnezeu și Sfinții Săi. Sfântul Ioan Damaschin
întărește posibilitatea zugrăvirii lumii transcedentale în icoană, spunând: ,,Evident, atunci când vezi că Cel
fără de corp s-a făcut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Lui omenesc. Când cel nevăzut s-a
făcut văzut în trup, atunci vei înfățișa în icoană asemănarea Celui ce s- a făcut văzut’’, prin această apropiere
de cantitate și calitate și-a îmbrăcat chipul corpului, atunci zugrăvește-L in icoane și așează spre
contemplare pe Acela care a primit să fie văzut.’’
Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea 787) a elaborat cea mai completă învățătură despre icoană.
Această învățătură este cuprinsă în condacul Duminicii Ortodoxiei:,, Cuvântul Tatălui Cel necuprins din tine,
Născătoare de Dumnezeu s-a cuprins întrupându-se… Deci mărturisind mântuirea, îl închipuim cu fapta și
cu cuvântul. "
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 24
 Pentru a întruchipa acea viziune a lumii cerești într-o icoană, pentru a prinde cu sufletul și cu penelul
suflarea duhului dătătoare de viață, pictorul trebuie să aibă în minte arhetipul ceresc, iar în preajmă
răsfrângerea sa pământească, chipul său din icoană transmis prin tradiția picturală precum și o ambianță
duhovnicească de pace. Sufletul dorește a urca în lumea de dincolo; el vrea să întruchipeze în icoană tot ceea
ce a agonisit de dincolo. Dar pentru a ajunge la ,,viziunea apolinică a lumii spirituale" el trebuie să
primească darul Sfântului Duh și nu-l va primi dacă nu va cere cu perseverență aceasta. Dacă va depăși prin
propriile eforturi ,,statura spirituală ce i-a fost dată cu măsură, sufletul va putea fi înălțat spre cele de sus cu
puterea ce-i va fi dată de Ziditorul, ca semn al legământului. El va fi asemenea curcubeului care se deschide
după revărsarea ploii harnice, ca un semn ceresc, ca o imaginea lumii de sus(...) ca o descoperire a eternității.
Artistul trebuie să iradieze spiritualitate, opera lui de asemenea, pentru ca cei ce o contemplă să se
transfigureze. Aceasta este menirea artei liturgice și pentru făurirea ei este nevoie de o anumită harismă, de o
împletire a talentului cu rugăciunea și postul: '' Iar tu, o iubite, ia aminte bine- învață Sfântul Dionisie- iarăși
necruțând osteneala și cu prea multă râvnă și hărnicie să te iscusești și deplin să înveți meșteșugul acesta,
pentru că fiind dat și orânduit, acesta este dumnezeiesc lucru(...). Însă să nu faci lucrul tău prost și cum s-ar
întâmpla, ci cu frica lui Dumnezeu și cu bună cucernicie ca pe un dumnezeiesc lucru. Ia aminte dară(...) ca
să nu cazi în greșeala neevlaviei, devreme ce după cum zice Vasile cel Mare, <<cinstea icoanei se aduce
către întâiul chip>> așa și cea împotrivă, adică ocărârea și necinstirea icoanei către întâiul chip (înfățișat)
trece. Un pictor iconograf trebuie să se roage cu lacrimi, ca Dumnezeu să-i pătrundă sufletul. Trebuie să
meargă la preot ca acesta să se roage pentru el. Să luăm aminte la zugravii din trecut. În acele zile când
credință era trăită la modul vital, cuvintele rugăciunii: ,,Nu avem alt
ajutor și altă nădejde decât la tine Stăpână" erau adevărul vieții.
Creștinii care implorau mântuirea dinaintea icoanelor își puneau tot
sufletul în rugăciune, îi încredințau icoanei spaimele, durerile, bucuriile.
Zugravii de icoane nu erau simpli meșteșugari, ci suflete alese care
îmbinau anevoioasele nevoințe și fapte de desăvârșire călugărești, cu
imensa bucurie a creației spirituale. Să privim la vrednicul de cinstire
Andrei Rubliov, care se învrednicise încă din timpul vieții de o faimă
de sfânt, recunoscută prin apelativul Preacuvios.
Schitul ,,Sfântul Daniil
Despre el citim în cronici, de râvna pe care o avea Preacuviosul "către post și viețuire călugărească".
Tot în cronici citim despre el și prietenii săi zugravi de icoane: "De luminosul praznic al Învierii Domnului
se așezau înaintea preacinstitelor și dumnezeștilor icoane, uitându-se țintă la ele, umplându- se de
dumnezeiască lumină și bucurie, ceea ce se întâmpla nu numai de Sfintele Paști, ci și în alte zile, când
zugravii nu erau prinși cu zugrăvitul ". Contemplarea icoanei trebuie să fie activă , transformatoare, pentru
cel ce se află în rugăciune.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 25
Aceasta este cheia care deschide ușa către icoană, este elementul unificator prin faptul că creează
mediul liturgic în care Dumnezeu
se poate ruga orice creștin. Icoana este poarta de trecere către frumusețea
lumii trancendentale. Zugravii creștini "nu reprezintă realitatea exterioară ca atare, ci realitatea
spirituală și adevărul prin excelență. De aceea, acest limbaj simbolic scapă total omului trupesc a
cărui inimă rămâne în întregime orientată spre confortul personal și realitățile materiale.
Înainte de a picta o icoană, zugravul o zămislește în sine prin rugăciune, liniște și asceză.
După ce-și curăță privirea și după ce introduce în mintea lui pe Hristos, orice călugăr iconograf
pictează înainte de toate icoana Schimbării la Față.
Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) definește raportul dintre artistul însărcinat cu reprezentarea
unei imagini religioase și Biserică:" Crearea icoanelor cade în seama invenției pictorilor, dar
rânduiala aprobată și tradiția aparțin din vechime Bisericii Universale, fiind (acestea) demne de
venerat, potrivit dumnezeiescului Vasile… Iar capacitatea de a discerne și tradiția sunt lăsate (în
grija) acestora - adică a Părinților purtători ai Duhului Sfânt; căci pictorului îi aparține numai
meșteșugul, iar regula este descoperită Sfinților Părinți temători (de Dumnezeu). O paralelă făcută
între un preot și un iconograf exemplifică cele de sus, astfel: după cum preotul nu poate modifica
textele liturgice tot astfel nici iconograful nu poate schimba canonul stabilit. Aceasta explică
faptul că iconografii dispun în mod progresiv de manuale care dau indicații precise cu privire la
maniera de a picta și de a reproduce trăsăturile sfinților. Manualul cel mai cunoscut rămâne cel al
călugărului atonist Dionisie din Furna întocmit în secolul al XVII-lea.
Imagine a lumii taborice, icoana nu reprezintă viața biologică sau fizică, ci trupul deja
transfigurat. Dacă Evanghelia este o icoană vorbită a lui Hristos, imaginea trebuie să corespundă
adevărului exprimat prin cuvânt. Pictor al celor nevăzute și al celor ce nu pot fi exprimate,
iconograful este creatorul unei arte care are menirea de a îndumnezeire. Prin lepădarea de sine,
prin permanenta pocăință, din iubire pentru Dumnezeu și de semeni, el trebuie să zămislească în
el icoana, astfel e condamnat să zugrăvească imagini reci, lipsite de lumina Duhului Sfânt. Dacă
trupurile ascetice ale sfinților pictați permit transparența duhovnicescului, această deschidere spre
lumină nu poate fi atinsă decât printr-o viață de trăire duhovnicească dusă de iconografie.
La rândul lui, credinciosul trebuie "să se lepede de sine" și să se unească cu Hristos pentru a
primi pe Duhul Sfânt înăuntrul lui. Prin aceasta el se face părtaș al vederii dumnezeiești. Nu
putem vedea pe Dumnezeu în icoană decât numai prin luminarea Duhului Sfânt. Menirea icoanei
este tocmai aceea de a revărsa în sufletul celui care o contemplă, însăși Frumusețea pentru ca,
înfrumusețându- se, acesta să lepede chipul cel vechi al păcatului și să îmbrace pe cel nou,
restaurant de Hristos. Numai așa, vom putea recăpăta frumusețea cea dintâi, frumusețea pierdută,
datorită neascultării noastre, învăluindu-ne în veșmântul de lumină ce se revarsă permanent din
icoana ortodoxă.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 26
Bibliografie:
1.Biblia sau Sfanta Scriptură, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
București, 1988;
2.Sfântul Grigorie de Nyssa, Tălmacirea exactă la Cântarea Cântarilor, Scrieri, partea I, Editura
I.B.M.B.O.R.;
3. Michel Quenot, Învierea si icoana, ed. Christiana, București, 1999;
4. Pavel Florensky, Iconostasul, ed. Anastasia, 1994;
5. Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed, Sofia, București, 2000;
6.Sfântul Ioan Damaschin, Tratat I contra iconoclastilor, ed. I.B.M.B.O.R.

Icoana Maicii Donului de la Mănăstirea Secu- Neamț

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 27
 „Timpul își creează oamenii de care are nevoie.”
Adrian Neculau
Prof. învățământ primar,
Tudorela Butunoi,
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan", Focșani

Se spune că fiecare generație construiește pe ceea ce a fost clădit dinaintea ei, iar concepte precum
planificare, eficiență, randament, principii, stabilirea priorităților au condus oamenii spre performanță în
activitățile lor.
Adevărata universitate a viselor noastre este o bibliotecă. Locul unde mergem să citim, să ascultăm,
să discutăm, să ne întîlnim cu cartea, cu scriitorul, cu editorul, cu pictorul, cu umoristul, cu alţi semeni de-ai
noştri ingenioşi, interesanţi și setoși de a țese noi performanțe și de a valorifica potențialul cunoașterii.
Biblioteca este locul care ne păstrează amintirile, ne delectează sufletul, ne farmecă cu mulţimea de tezaure
ce așteaptă fără răgaz răsfoite.
Biblioteca este templul învăţăturii, deoarece doar în bibliotecă pot să-ți hrănești sufletul şi gândul cu
cele mai diverse cunoştinţe. Din păcate, astăzi Internetul şi alte tehnologii informaţionale concurează cu
biblioteca, dar cred că nimeni niciodată nu va reuşi să înlocuiască cartea cu alte invenţii. Biblioteca va
rămâne mereu cu porţile deschise pentru omenire, pentru că doar ea este uşa larg deschisă spre viitor şi doar
într-o bibliotecă ai şansa să fii superior!
Biblioteca este un remediu pentru minte, iar cărţile, remediu pentru suflet. Astfel biblioteca devine
mai vizibilă şi demonstrează că răspunde tuturor doleanţelor şi referinţelor utilizatorilor contemporani, ea
constituind veriga principală în educaţia culturii și piatra unghiulară a unei cariere nobile. Biblioteca e o
oază de linişte şi de frumos al sufletului, iar cartea – oglindă și popas al spiritului spre realizare. Și, într-
adevăr, aşa cum spunea și marele înțelept Miron Costin: „Nu este alta, mai frumoasă şi mai de folos în toată
viaţa omului zăbavă, decît cetitul cărţilor”.
Se ştie că azi contactul copiilor cu cartea este minim. Parteneriatele cu bibliotecile îşi propun să
apropie copiii de bibliotecă, de lumea cărţilor, de locul în care ei pot veni în contact cu aceasta.
Într-una din activitățile realizate în parteneriat cu Biblioteca Județeană ”Duiliu Zamfirescu” Vrancea,
elevii clasei a II-a de la Școala Gimnazială „Ion Basgan” Focșani, au sărbătorit ZIUA NAȚIONALĂ A
ROMÂNIEI, o zi specială în care românii de pretutindeni simt și gândesc românește, în care inimile noastre
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 28
bat la unison pentru țara noastră. Copiii învață de la o vârstă atât de fragedă să fie patrioți, să respecte și să
promoveze valorile naționale. S-a vizionat un filmuleț tematic, iar copiii și-au îmbogățit cunoștințele despre
ZIUA UNIRII.
Vizita la BIBLIOTECĂ s-a concretizat cu înscrierea copiilor și cu împrumutul la domiciliu al cărților
dorite, iar Biblioteca a primit în dar semne de carte hand-made realizate cu drag, sub îndrumarea doamnei
învățătoare. La rândul lor, copiii au fost încântați de cadourile din partea Bibliotecii, semne de carte și
insigne cu tema UNIRII.

Bibliografie
Stephen R. Covey, Managementul timpului, Editura Allfa, București, 2007

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 29
 Eroi de legendă și amintirea jertfelor acestora

Ec. Gina Munteanu,

Școala Gimnazială ,, Ion Basgan", Focșani

Mănăstirea Neamț Mănăstirea Voroneț

Legendele istorice (populare) sunt povestiri evocatoare, de mică întindere, dar cu un conținut bogat
în fapte și pilde, care trezesc în sufletul cititorului, copil ori adult, dragostea de patrie, spiritul de dreptate,
prețuirea strămoșilor, a realizărilor materiale și culturale lăsate de ei în păstrarea noastră. Cele mai multe
asemenea narațiuni se referă la faptele domnitorilor români (de exemplu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul,
Vlad Țepeș, Ioan Corvin, Alexandru Ioan Cuza), care au dat dovadă de curaj, vitejie, demnitate, dârzenie,
spirit de sacrificiu pentru apărarea țării, fiind eroi a căror amintire avem datoria să o păstrăm vie în sufletul
nostru.
Încă din timpul vieții domnitorului Moldovei Ștefan cel Mare, poporul, impresionat de faptele mărețe
ale acestuia, a creat numeroase legende, care au circulat prin viu grai, unele dintre acestea fiind consemnate
mai târziu în scris de cronicarul Neculce, apoi au fost adunate, câte s-au mai păstrat, în culegerile
folcloriștilor noștri din secolul al XIX-lea.
"Legenda Vrancei" sau "Legenda Vrâncioaiei" este îndrăgită de cititori, constituind o pagină de
istorie prețioasă, ce ne apropie de realitățile Moldovei din timpul lui Ștefan cel Mare. Conținutul textului
concentrează o singură întâmplare din viața domnitorului, însă revelatoare pentru legăturile lui Ștefan cu
țăranii răzeși, pentru încrederea și simpatia acestora față de el.
După una din numeroasele lupte împotriva turcilor, "Voievodul, amârât în suflet ... fugise din fața
puhoiului vrăjmaș, ca să nu fie prins și, rătăcind singur prin munți, a ajuns pe valea Putnei". Poposește la
gospodăria unei bătrâne, care, ospitalieră fiind, îl ospătează bine și se îngrijește și de armăsarul drumețului.
Înțeleapta Tudora Vrâncioaia își dă seama cine este, de fapt, oaspetele său, după hainele ostășești cusute "în
fireturi și aur". Feciorii acesteia strâng până dimineață din cele șapte părți ale Vrancei luptătorii de care
domnul Moldovei avea nevoie pentru a-i învinge pe turci. Drept răsplată pentru curajul și vitejia lor, Ștefan
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 30
dăruiește celor șapte frați munții care, de atunci, poartă numele de Munții Vrancei. Tinerii se așază la poalele
acestora și întemeiază sate, după numele lor: Bodești, Spirești, Negrilești, Bârsești, Spulber, Păulești,
Nistorești. Figura mărețului domnitor al Moldovei este prezentată cu multă căldură de creatorul anonim,
impresionând prin calitățile sale artistice, prin limbajul presărat cu arhaisme și regionalisme, menite a crea
atmosfera epocii. De asemenea, Tudora Vrâncioaia rămâne un personaj legendar pentru vrednicia ei, pentru
inima generoasă, pentru sacrificiul său și iubirea de țară. Demne de laudă sunt și brațele vitejești ale
plăieșilor ce au apărat cu eroism pământurile noastre, moștenite de la strămoși.
Legendele istorice sunt, desigur, rodul împletirii realității cu fabulosul, însă ceea ce trebuie să
reținem în urma lecturii acestora este că ne oferă o galerie de figuri eroice care au urmat parcă sfatul lui
Bogdan, părintele domnitorului Ștefan:" - Să nu uiți, Ștefăniță... Legea noastră este apărarea moșiei. Să n-ai
milă de năvălitori, în toate zilele tale!". Așadar, suntem datori să nu dăm uitării faptele de vitejie ale
înaintașilor, eroii, prin moartea lor, intră doar în eternitate!

Bibliografie:
1. Almaș, Dumitru, Povestiri istorice, Editura Agora, București, 2015
2. www.stefancelmare.ro, Muzeul Vrancei

Schitul ,,Sfântul Daniil Sihastru" Neamț

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 31
 Erorile de evaluare
şi impactul lor asupra notării elevilor

Profesor Mirela Niță,

Școala Gimnazială „Ion Basgan”, Focșani

Un astfel de subiect este fundamental în practica şi în teoria pedagogică din mai multe motive ce ţin
de dezvoltarea durabilă/pe termen lung a învăţământului românesc. Este imperios necesar să precizăm că
profesorul şi elevul din sistemul de învăţământ naţional (românesc), vor suferi transformări la toate nivele.
Poate unul din elementele care desăvârşesc viitorul elevului este modul în care profesorul va reuşi să comită
cât mai puţine „infracţiuni” la nivelul mental al elevulului de azi, tocmai prin evitarea erorilor în evaluarea
şcolară.
Erorile în evaluare reprezintă acea categorie de erori generate de situaţia că între metodele,
instrumentele şi tehnicile de eveluare, pe de o parte şi rezultatele evaluării, pe de altă parte, se intercalează
filtrul subiectiv al persoanei care face evaluarea.
Cu alte cuvinte, sunt erori ce nu îşi au originea în instrumentul de evaluare, nici în criteriile sau
conţinutul evaluării. Erorile de evaluare se menţin chiar şi atunci când criteriile de evaluare sunt riguros
definite, în conţinutul în funcţie de care se face evaluarea este bine selectat.
În cazul evaluării şcolare, eroriile subiective de evaluare se manifestă prin distorsionarea relaţiei
dintre nivelul real al performanţelor elevilor şi nivelul calificativului, notei sau al punctajului acordate de
profesor sau de evaluator.
Practic, se ajunge ca nivelul şi dinamica notelor acordate să nu mai reflecte fidel nivelul şi dinamica
performanţelor elevilor.
Factori care generează o obiectivitate scăzută în evaluarea didactică sunt:
A. Factori perturbatori ai aprecierilor generaţi de activitatea şi trăsăturile de personalitate ale cadrului
didactic.
1. Efectul „Halo” se exprimă în subaprecierea rezultatelor unor elevi sub influenţa impresiei foarte bune pe
care unul sau mai mulţi profesori o au despre ei. Datorită reputaţiei bune pe care o au în colectivul şcolar,
acestor elevi le sunt trecute cu vederea unele erori, lacune sau rezultate mai slabe.
2. Efectul de anticipaţie sau prezicere, cunoscut sub numele de Pygmalion sau efectul oedipian (Landsheere).
Se exprimă în subaprecierea rezultatelor unor elevi sub infleunţa părerii nefavorabile pe care profesorul şi-a
format-o despre capacitatea şi nivelul de pregătire ale acestora

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 32
3. Efectul de contaminare se exprimă în aprecierea subiectivă, deci incorectă a rezultatelor şcolare sub
influenţa cunoaşterii notelor acordate de alţi profesori.
4. Eroarea de generozitate se manifestă prin indulgenţă sau largheţe în notarea unor elevi (acordarea cu
uşurinţă a unor note mari). Este determinată de dorinţa sau interesul profesorului de a masca unele lacune,
eşecuri sau situaţii nefavorabile lui sau „de menţinere a prestigiului” prin superioritatea notelor şi mediilor
acordate elevilor.
5. Efectul blând se manifestă în tendinţa şi atitudinea unor profesori de a aprecia cu indulgenţă elevii
cunoscuţi în raport cu elevii mai puţin cunoscuţi sau cu necunoscuţii.
Faţă de aceştia manifestă o anumită rezervă şi o exigenţă mai mare.
6. Ecuaţia personală a educatorului, denumită eroare individuală cantonată. Se manifestă prin atitudini
diferite, chiar opuse, de la un profesor la altul şi rezultă dintr-o experienţă a cadrului didactic în aprecierea
rezultatelor şcolare.
7. Efectul de contrast sau de ordine constă în mărimea diferenţelor în aprecierea unor răspunsuri succesive.
8. Eroarea de tendinţă centrală se caracterizează în renunţarea acordării de note foarte mari sau foarte mici
elevilor din precauţia de a nu greşi sau chiar din dorinţa de a mulţumi pe toată lumea.
9. Eroarea logică presupune înlocuirea unor criterii de apreciere a rezultatelor şcolare în raport cu
obiectivele didactice cu variabilele adiacente acestora cum ar fi: forma grafică, acurateţea lucrării,
modalitatea inedită prezentării.
10. Efectul curbei lui Gauss rezultă din dorinţa cadrului didactic ca distribuţia rezultatelor şcolare în fiecare
clasă să fie cât mai aproape de curba lui Gauss.
Aceasta presupune ajutarea exigenţei în notare, în raport de nivelul general atins de fiecare clasă
astfel încât, distribuţia rezultatelor să reflecte pe cât posibil, o distribuţie normală.
11. Factori de personalitate ai cadrului didactic pot influenţa modul de evaluare didactică. Astfel, atitudinea
cadrului didactic pe timpul verificărilor, echilibrul şi constanta în comportament faţă de elevi, empatia ca o
componentă a aptitudinii didactice contribuie la crearea sau nu a condiţiilor proprice unei evaluării obiective.
B. Factori ai variabilităţii notării rezultatelor şcolare din specificul disciplinelor de învăţământ.
Materia cu particularităţile pe care le reprezintă la diverse discipline se pretează inegal la o evaluare exactă.
C. Elevul poate introduce, de asemenea, prin particularităţiile sale de personalitate, elemente de
distorsionare în aprecierea obiectivă realizată de cadrul didactic. Astfel, un elev cu un temperament
extrovertit poate fi supraevaluat la o verificare oarlă datorită posibilităţilor native pe care le are în
comunicarea orală, altul poate fi mai productiv la lucrurile scrise.
D. Strategiile şi metodele de evaluare didactică constituie prin limitele specifice, factori care pot
genera variabilitatea în notarea rezultatelor şcolare. Astfel verificările orale nu permit realizarea unei
aprecieri complete care să vizeze toate obiectivele operaţionale prevăzute, iar în cadrul unei lucrări scrise,
sursa unei tratări incomplete a unui răspuns nu poate fi stabilit cu precizie: lacune în cunoştiinţele elevului
sau o simplă omisiune.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 33
 Preocuparea cadrelor didactice de a elimina sau atenua erorile semnalate trebuie să se îmbine cu
aceea vizând perfecţionarea evaluării, aceasta constituind o datorie profesională şi morală a fiecărui educator.
Dintre direcţiile de perfecţionare a acestei activităţii evidenţiem următoarele:
- acordarea unei ponderi mai mari evaluării formative, raportării la obiective, la progresul înregistrat
de elevi şi la posibilităţile lor de dezbatere în diverse planuri (intelectual, moral, estetic, profesional
etc.);
- orientarea actului eveluativ spre determinarea, cu precădere, a nivelului de dezvoltare intelectuală a
elevilor, a calităţii cunoştinţelor şi a capacităţii lor de a opera cu ele, dimensiuni cantitative a acestora
trebuind să le acorde un rol secundar;
- respectarea de către fiecare profesor, în relaţie cu toţi elevii, a aceloraşi cerinţe şi utilizarea aceloraşi
criterii de evaluare;
- formarea capacităţii de autoevaluare la elevi constituie o direcţie foarte importantă de perfecţionare a
evaluării;
- reducerea efectelor stresante ale evaluării prin înţelegerea de către elevi a cerinţelor şi a criteriilor de
notare şi de apreciere şi a rolului acestei activităţi, ca instrument de reglare şi optimizare a procesului
de predare-învăţare.
Ca metode şi tehnici de realizare a acestui obiectiv menţionăm:
- autocorectarea răspunsurilor şi lucrărilor scrise şi corectarea reciprocă a acestora;
- autocorectarea controlată. Elevul este solicitat să-şi stabilească nota, care este definitivă, apoi cu
profesorul sau împreună cu colegii. Este necesar ca profesorul să argumenteze corectitudinea sau
incorectitudinea aprecierilor realizate de elev şi de colegiii săi;
- notarea reciprocă. Elevii sunt solicitaţi să-şi noteze colegii, prin reciprocitate, la lucrăile scrise sau la
ascultările orale;
- conştientizare de către elevi a cerinţelor şi criteriilor de notare şi apreciere, a calităţii şi a cantităţii
cunoştinţelor dovedite la examinare, a nivelului de dezvoltare a capacităţilor intelectuale;
- metoda aprecierii obiective a personalităţii, iniţiată de profesorul şi psihologul Gh. Zapan. Întregul
colectiv al clasei este solicitat să-i aprecieze pe unii elevii sub diverse aspecte: nivelul de pregătire
generală, sau la o anumită materie, aptitudini pentru un anumit obiect de învăţământ sau domeniu
de activitate, trăsături caracteriale, comportamentul moral.
Vom avea un învăţământ în care erorile de evaluare vor fi depăşite doar în momentul în care nici
elevii şi nici profesoriinu se vor mai simţi stingheriţi de problemele financiare, sociale şi de mentalitate
comunistă. Atunci probabil societatea profesorală din România va gândi sub auspiciile destinului acelui
copil/elev, ce va trebui să devină în cele din urmă un om util societăţii printr-o corectă integrare profesională
bazată pe rezultatele evaluării şcolare, realizate la cel mai profesionist mod posibil.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 34
 BIBLIOGRAFIE

Jinga Ioan, Istrate Elena, Manual de pedagogie, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2001.
Postelnicu Constantin, Fundamente ale didacticii şcolare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2000.
Voiculescu Elisabeta, Factorii subiectivi ai evaluării şcolare, Ed. Aramis, Bucureşti, 2001.
Voiculescu Florea, Voiculescu Elisabeta, Pedagogie (curs), partea a II-a, Alba Iulia, 2003.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 35
Mănăstirea Dălhăuți – cele dintâi licăriri ale învățământului românesc

Prof. învățământ primar,

Nela Oceanu,
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan", Focșani
Mănăstirea Dălhăuți face parte dintr-o salbă de
sfinte lăcașuri ce înfrumusețează zona de Întorsură a
Carpaților, începând cu schitul Poiana Mărului,
continuând cu Mănăstirile Vărzărești și Rogoz, apoi cu
Mănăstirile Cotești, Dălhăuți și Buluc, ce au păstrat
lumina vie a credinței în acest colt de țară. Acest
așezământ monahal creează legături spirituale cu un
trecut de sfântă viețuire creștină, într-o vatră
călugărească marcată de nevoințele unor cuvioși,
precum Sfântul Vasile de la Poiana Mărului,
consemnând experiența lucrării harice, perpetue a lui
Dumnezeu în sânul poporului dreptcredincios, prin
mijloace sfințitoare - icoana făcătoare de minuni Maica
Domnului Hodighitria („Călăuzitoarea”).
Istoria Icoanei făcătoare de minunia Maicii
Domnului de la Mănăstirea Dâlhăuți se unește cu
istoria acestul așezământ monahal și coboară în adânc
de secole, până acolo unde adevărul istoric se
împletește cu legenda și unde cunoașterea rațională,
iubitoare de concret și de materie este nevoită să se
plece în fața minunii și a tainei ce nu poate fi cuprinsă
de cuvânt și de înțelegere.Cei care au mai scris despre
istoria Mănăstirii Dălhăuți au făcut referire la legenda
Icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni și au
menținut afirmația că mănăstirea a fost înființată prin
1464. De veacuri, Mănăstirea Dălhăuți stă ascunsă într-
o mică depresiune străjuită la apus de cele două culmi
ale dealurilor Perișorul și Dealeanu , iar în partea de
miazănoapte este adăpostită de Măgura Odobeștilor.
Așezată într-un cadru natural deosebit de frumos,
Mănăstirea Dălhăuți a fost de-a lungul vremii un loc
căutat și vizitat de oameni.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 36
 Istoricul acestei mănăstiri se pierde în adâncimile timpului. Poate fi anul 1464 sau
1625…documente nu mai există ca să putem spune cu certitudinecare ar fi fost anul întemeierii acestei
mănăstiri, la început un schit mic, o sihăstrie cu doi, trei pustnici.

A avut în trecutul său cunoscuți caligrafi și copiști care

au scris cărți ziditoare de suflet, precum ieromonahul Rafail,
Teoctist, Hariton și Isac, dar cel dintâi stareț al mănăstirii
menționat în documente, este Sfântul Vasile. În anii cât a stat la
Dălhăuți, s-au strâns în jurul său mai mulți monahi pe care i-a
deprins cu ascultarea, cu smerenia, cu tăcerea și mai ales cu
rugăciunea inimii, întemeind o adevărată școală duhovnicească
de trăire isihastă.După ce a plecat de la Mănăstirea Dălhăuți, s-a
așezat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea
de copiere și traducere la care se osteneau mulți ucenici ai
cuviosului stareț, având în continuare purtare de grijă pentru
ambele schituri și nu numai. Tot sub îndrumarea sa erau și
schiturile Trestieni, Cârnu, Rătești, Bonțești, Pometul, Rogozul,
Cotești, Găvanu și Valea Neagră. Cele dintâi licăriri ale
Datorită oamenilor harnici și gospodari ce locuiesc pe învățământului românesc au ieșit la
aceste meleaguri, comuna Cârligele este renumită pentru iveală, în aceste ținuturi din
podgoria sa și multele livezi de pomi fructiferi ce se întind pe pridvorul bisericilor și mănăstirilor.
dealurile din apropiere. Din moși-strămoși, ocupația acestor Cu ajutorul acestora, mai târziu s-
oameni a fost viticultura, de unde și numele localității de au tipărit cărțile în limba română.
reședință, Cârligele, luat de la “cârlig“, denumirea dată Aici în tinda bisericii, copiii au
odinioară butașilor de viță-de-vie. Din această comună fac parte învățat slova cărții, primul
satele Dălhăuți, Bonțești și Blidari. abecedar fiind ceaslovul.
Satul Dălhăuți este menționat la data de 9 iunie 1638, cu Astfel, în anul 1773, la
ocazia primei hotărnicii a moșiei moșnenilor dălhăuțeni, moșie schitul Bonțești, într-o diată a
care era împărțită pe cei trei bătrăni – moș Grozescu, moș Ion protopopului Costache, era amintit
Bogdan și moș Roman, având o suprafață de 3785 stânjeni. Mai un anume Șerban, dascăl de
târziu, prin vânzările de terenuri ale acestor bătrâni se va forma învățătură al copiilor din sat, ce
moșia Schitului Dălhăuți.Hotărârile încheiate de-a lungul primea drept răsplată 20 de taleri.
timpului între bătrânii moșneni ai acestor sate, prin care își Câțiva ani mai târziu, la 1828, era
stabileau prorietățile, atestă că aceștia erau darnici și au ajutat la menționat la Bonțești, învățătorul
emanciparea și ajutorarea populației. Eni Munteanu, care învăța carte pe
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 cei 25 de copii, iar la Cârligele 37
dascălul Tudorache Rusu, împărtășea din tainele învățăturii celor 20 de copii. În istoria învățământului
vrâncean, cel din comuna Cârligele înscria o pagină de pionierat.
O raritate în publicistica românească a fost apariția, în anul 1914, la Bonțești, a ziarului Zorile,
scos de învățătorul Octavian Beldescu, o premieră în viața spirituală a satului vrâncean.
De asemenea, în perioada 1937-1938, localitatea Cârligele a făcut parte din grupul celor 60 de
sate românești care au beneficiat de un studiu sociologic efectuat de o echipă studențească coordonată
de renumitul sociolog Dimitrie Gusti. Acest proiect a fost subvenționat din fondurile Fundației Regale
Carol al II-lea, având drept scop ridicarea spirituală și culturală a satului prin construirea unui local de
cămin cultural, a unui muzeu și a altor obiective.
Trecutul acestei localități a stârnit interesul marilor cărturari ai vremii. Arheologul Vasile
Pârvan și savantul Nicolae Iorga au lăsat posterității lucrări de mare valoare științifică prin care arată
că din cenușa satului s-au ridicat în timp multe personalități de seamă, cărturari și inventatori,
specialiști în diferite domenii, care au dat strălucire și măreție istoriei acestor meleaguri.
În cronica satului se amintește de eruditul cărturar, tipograf și diplomat, episcopul Mitrofan,
creator de slovă românească în slujba românească în slujba liturgică, traducător al Bibliei de la 1688 și
ctitor al schitului Bonțești, în semn de recunoștință pentru satul în care Dumnezeu i-a dat lumina vieții,
de academicianul Marin Simionescu Râmniceanu, cu valoroasele lucrări în domeniul esteticii, de
cercetătorul Constanța Ionescu, inventatorii Hârșu, Vintilă și Balcu Ion, precum și de inventatorul
autodidact Nicolae Petrovici.
Bibiliografie
1. Budescu, Ionel, Cîrligele, o istorie scrisă și trăită, editura Paideia, București, 2004
2. Bula, Toma, Istoricul Episcoliei Buzăului, Ed. Arhiepiscopiei Buzăului și Vrancei, Buzău,
2010
3. Cocora, Pr. Gabriel, Mănăstiri din Eparhia Buzăului, vetre de cultură și trăiri românească, Ed.
Episcopiei Buzăului, 1977

Biserica Mănăstirii Dălhăuți

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 38
 Sf. Voievod Ștefan cel Mare - apărător al întregii creştinătăţi
Prof. Liliana Popa,
Liceul Teoretic ,,Ioan Slavici", Panciu

Suveranul Pontif Sixt al IV-lea în scrisoarea din 13 ianuarie 1477 îl califica pe Ştefan drept
„adevărat atlet al credinţei creştine” (verus christiane fidei athleta).
Apogeul puterii statului moldovean în timpul domniei lui Ştefan cel Mare a avut şi o semnificaţie
europeană. Prin intervenţia lui Ştefan în lupta împotriva Imperiului Otoman, într-o vreme când acesta se afla
confruntat cu o mare coaliţie de forţe ostile, el a deschis un însemnat nou front de luptă care avea să pricinuiască
grave primejdii puterii turceşti. Prin adeziunea sa la această luptă în cadrul căreia a ocupat curând un loc de
frunte, Ştefan cel Mare a introdus Moldova într-una din marile acţiuni politice ale epocii. Prin această iniţiativă şi
prin rezultatele dobândite în desfăşurarea ei, Moldova a devenit o putere europeană. Ea reprezenta pentru
Imperiul Otoman un grav focar de primejdii, care apăruse la Dunărea de Jos prin acţiunea domnului Moldovei.
Victoria militară de la Vaslui a revelat Europei nebănuita putere militară a Moldovei. Ţara care se născuse
modest la poalele Carpaţilor cu nu mult peste un veac, a căpătat prin această victorie o dimensiune europeană.
Senatul veneţian îşi afirma convingerea că Moldova şi Ştefan deţineau un rol decisiv în
desfăşurarea luptei antiotomane. Nu e nimeni, afirma senatul veneţian, care să nu înţeleagă cât de mult poate
influenţa Ştefan desfăşurarea evenimentelor şi într-un sens şi în celălalt.
Turcii înşişi înţelegeau acest fapt, cum scria medicul veneţian Matei Muriano, prin 1502 din
Suceava: „După cât mi-au spus mulţi oameni de seamă şi negustori care vin din Constantinopol, turcii au
mare frică de acest domn şi de creştinii din pricina acestei ţări”.7 Cronica rusă de la Mănăstirea Hustinscaia
scria în acelaşi sens: „Iar împăratul turcesc Baiazid, auzind de această pace între creştini, temându-se mai
ales de Ştefan-Voievod al Moldovei, a cerut pace şi de la regele Albert.” 8
Nu mai puţin, domnul însuşi e deplin conştient de însemnătatea Moldovei în acest context: „Din
diferitele acte ale cancelariei sale reiese că diplomaţia moldoveană, sub conducerea domnului, desfăşoară
o activitate însufleţită de conştiinţa propriei sale forţe şi de ideea politică potrivit căreia, observă istoricii
noştri, Moldova avea un cuvânt de spus în problemele din această parte a Europei”. 9
Ilustrativă este în acest sens scrisoarea adresată Papei Sixt al IV-lea:
„Preasfinte întru Hristos Părinte şi Doamne al nostru prea milostiv. Facem cunoscut Sanctităţii
Voastre că Assam Beg, prealuminatul principe, a trimis la noi solii săi cerându-ne ca, împotriva turcului şi
a grozavei sale puteri, din care pricină dăm de ştire Sanctităţii Voastre că noi, cu toată puterea noastră pe
care ne-a hărăzit-o nouă Dumnezeu Atotputernicul, suntem pururi pregătiţi foarte, cu toată râvna şi
îndemnul inimii, să ne luptăm pentru creştinătate, cu toate forţele noastre.

7
Raportul lui Mateo Muriano (7 decembrie 1502), în „Portret în cronică...”, pp. 326-329
8
Cronica de la Mănăstirea Hustânscaia, în „Portret în cronică...”, pp. 224-226
9
Eugen Stănescu, Cultura scrisă moldovenească în vremea lui Ştefan cel Mare, în „Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel
Mare”, culegere de studii îngrijită de M. Berza, Ed. Academiei, Bucureşti, 1964, p. 34
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 39
 Întru cele de mai sus, ambasadorul prealuminatei stăpâniri a Veneţiei, alesul bărbat Paolo
Ognibene, întorcându-se de la pomenitul domn, prealuminatul Assan Beg, a poposit la noi şi ne-am sfătuit
cu el despre treburile creştinătăţii şi i-am înfăţişat voia inimii noastre şi el ne-a făgăduit să se prezinte din
partea noastră în faţa Sanctităţii Voastre, din care pricină se cuvine a-i da acelui ambasador întreg
crezământ, întocmai cum am vorbit noi cu Sanctitatea Voastră prin viu grai. Cunoaştem într-aceea că toate
stau la Sanctitatea Voastră, Îndemnăm, aşadar, pe Sanctitatea Voastră ca dimpreună cu alţi prea puternici
regi şi principi, deopotrivă să vă daţi silinţa ca să nu fie creştinătatea năpădită de preanetrebnicii
necredincioşi, iară noi nu singuri, ci cu ajutorul acelor principi să ne învrednicim a ne război.
Din târgul nostru Vaslui, în ziua a 29-a a lunii noiembrie 1474.
Al Sanctităţii Voastre preacredincios, Ştefan-Voievod, domn al pământurilor Moldovei.” 10
Subliniind rolul lui Ştefan în apărarea creştinătăţii putem vedea scrisoarea lui Ştefan cel Mare
cătreprincipii creştini (25 ianuarie 1475).
„Către Coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge
această scrisoare. Noi, Ştefan-voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării
Moldovei mă închin cu prietenie vouă, tuturor cărora le scriu, şi vă doresc
tot binele, şi vă spun Domniilor Voastre că necredinciosul împărat al
turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi
în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să spună şi să nimicească toată
creştinătatea. De aceea, facem cunoscut Domniilor Voastre că, pe la
Boboteaza trecută, mai sus-numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva
noastră o mare oştire, în număr de 120000 de oameni al cărei căpitan de frunte era Soliman-paşa
begerbegul; împreună cu acesta se aflau toţi creştinii sus-numitului turc, şi toate popoarele din România şi
domnul Ţării Munteneşti cu toată puterea lui, şi Assan Beg, şi Ali Beg, şi Schender Beg, şi Grana Beg, şi
Oşu Beg, şi Valtival Beg, şi Serafoga Beg, domnul din Sofia, şi Cusenra Beg, şi Piri Beg, fiul lui Isac-paşa
cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor.
Auzind şi văzând noi acestea am luat sabia în mână şi, cu ajutorului Domnului Dumnezeului nostru
Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-
am trecut sub ascuţişul sabiei noastre; pentru care lucru, lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind
despre aceasta, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul
său şi cu toată puterea sa împotriva noastră şi să supună ţara noastră care e poarta creştinătăţii şi pe care
Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care e ţara noastră va fi pierdută – Dumnezeu să
ne ferească de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea, ne rugăm de
Domniile Voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri într-ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai
este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau
împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească şi cu
jurământul Domniei Voastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea

10
Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini, 25 ianuarie 1475, în „Portret în cronică...”, p. 348.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 40
creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui
Dumnezeu celui Atotputernic, noi i-am tăiat mâna cea dreaptă. Deci, fiţi gata, fără întârziere.
Dată în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.
Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei.” 11
Subliniind rolul său în apărarea Europei „în afară de aceasta, fiindcă sultanul s-a împiedicat de
mine... mulţi creştini au rămas în pace, în schimbul ajutorului cerut prin solul său la Veneţia (1477)”,
Ştefan promitea să răspundă înzecit – în acelaşi sens – „de câte ori veţi avea nevoie şi veţi cere, dar numai
împotriva păgânilor, ceea ce arată, o dată mai mult, nu numai condamnarea politicii de agresiune a statelor
europene, dezbinate în faţa primejdiei reale pe care o reprezentau turcii, ci şi hotărârea domnului Moldovei
de a sta numai în slujba intereselor ţării sale şi, prin aceasta, în slujba interesului general.”
Din scrisorile prezentate se desprinde ideea politică despre însemnătatea internaţională a Moldovei,
ideea cruciadei antiotomane, în cadrul căreia Moldova trebuia să ocupe un loc de frunte, idee prezentă şi în
1468,în scrisoarea către regele Poloniei şi în 1475, în circulara posterioară luptei de la Vaslui şi în scrisoarea
din acelaşi an către solii săi din Ungaria, apelând la concursul lui Matei Corvin. În scrisoarea către senatul
Veneţiei, din 8 mai 1477, „ideea cruciadei capătă conturul unui fel de pact care a fost încheiat şi pe care
suveranii creştini trebuiau în chip obligatoriu să-l respecte.” 12
Solia lui Ştefan către regele Cazimir (prin
care-i cere ajutor împotriva turcilor, deoarece aceştia „se întăresc împotriva creştinătăţii”), vine din aceeaşi
idee, ca şi solia sa către marele cneaz al Lituaniei, din 1496, solia sa către marele cneaz al Moscovei, din
1498.
Ideea apărării împotriva primejdiei otomane animă în epoca lui Ştefan cel Mare, cursul întregii sale
domnii. O confirmă şi cronica scrisă din ordinul marelui domn la curtea sa. Principala idee politică a cronicii
slave a Moldovei din veacul al XV-lea este că domnul Moldovei, Ştefan, este legat de toţi principii creştini
prin lupta sa împotriva turcilor, toate statele creştine interesate în lupta cu turcii sunt denumite de cronicar
hristianstro, lumea creştină, ceea ce corespunde termenului latin folosit de scriitorii evului mediu, republica
christiana, ca unitate de acţiune politică. Toate ţările creştine sunt făcute părtaşe la lupta lui Ştefan; principii
„creştini se bucură cu mare bucurie” pentru biruinţa de la Vaslui (1475) şi se întristează „cu mare supărare”
pentru înfrângerea lui Ştefan la Valea Albă 1476. Din cercetarea atentă a politicii lui Ştefan cel Mare în
cursul lungii sale domnii rezultă că el a fost în realitate un stăpânitor realist, apărător al independenţei ţării
sale, nu numai împotriva turcilor, dar şi a polonilor şi ungurilor.
Ştefan a simţit lupta aceasta ca o datorie, şi datoria aceasta nu a părăsit-o niciodată, a păstrat-o ca o
linie hotărâtoare, a restaurat libertatea de acţiune a Moldovei pe plan internaţional. Deschizând un nou front
de luptă împotriva forţelor otomane, Ştefan, care pornise de la nevoile vitale ale propriului său popor se
punea în slujba unei cauze general europene, abandonate în bună parte de miopia politică a celor care
trebuiau s-o servească.

11
Scrisoarea lui Ştefan cel Mare către principii creştini..., p. 349
12
Al. Husar, Athleta Christi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 7-8/1979, p. 510
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 41
 Evocând victoria de la Podul Înalt, Istoria Românilor scrisă în ruseşte de Boreţchi Bergrfeld arată
importanţa extraordinară a acestei victorii, subliniind că „pentru vremea aceea ea reprezintă triumful
întregii creştinătăţi, al întregii Europe, care întotdeauna nutrea visul de a scăpa de jugul turcesc.” 13
Viteazul domn a fost prins în vârtejul războaielor, împletind lupta pentru apărarea ţării cu aceea a
creştinătăţii. Ştefan rămâne în esenţă un „verus christiane fidei athleta”, în ierarhia valorilor epocii sale,
acest apelativ, atribuit lui de Papa Sixt al IV-lea, coincide cu termenul religios care înseamnă la propriu
„purtător de biruinţă”. 14
Aşa se explică de ce unul din factorii pe care s-a sprijinit Ştefan în acţiunea sa de întărire a statului
şi de apărarea a independenţei lui a fost Biserica. Istoricii arată că în întreaga-i domnie „n-a avut loc nici un
caz de protest din partea Bisericii, nici o defecţiune ecleziastică faţă de domn. Feţele bisericeşti îi păstrau
toată stima, în ciuda deselor dezacorduri între domn şi boieri. Politica lui Ştefan Voievod în întregime s-a
bucurat de popularitate în sânul Bisericii, fiind susţinută de ea fără cea mai mică împotrivire. Adeziunea
Bisericii la măsurile, pe care le preconiza şi înfăptuia domnul era desăvârşită.” 15
Biserica a sprijinit lupta
pentru apărarea independenţei statului, ameninţată de turcii mahomedani şi de feudalii catolici ai Ungariei şi
Poloniei. Ea a susţinut, cu mijloacele sal, şi mai ales prin influenţa pe care o avea asupra societăţii, opera de
întărire a puterii centrale. La rândul său Ştefan va întări Biserica, îi va spori prin nenumărate danii averile, şi
o va înzestra cu strălucite lăcaşuri de cult, care reprezentau tot atâtea mijloace de creştere a prestigiului de
care se bucura ctitorul. El a înţeles să facă din Biserică un sprijin pentru vremurile de restrişte.
În cadrul concepţiei sale politice, zidirea acestor monumente era un act de mulţumire adus Bisericii
şi un apel la sprijinul ce i-l putea oferi în politica sa. Aceste ctitorii ale domnului constituie cea mai originală
creaţie românească, o însumare a marilor realizări din epoca sa. Toate oglindesc în ansamblu unitatea de
concepţie şi de stil a unei mari epoci de artă.
Dacă principii creştini ai Europei ar fi lăsat deoparte certurile inutile, viaţa tihnită şi intrigile,
plăcerile şi toate solemnităţile sterile ale feudalismului, la care ţineau aşa de mult şi l-ar fi ajutat cinstit pe
marele voievod, făcând cauză unită cu dânsul şi Moldova, Ştefan ar fi putut merge, în astfel de condiţii, până
la recucerirea Constantinopolului şi alungarea din Europa a oştilor hrăpăreţe şi înrobitoare de ţări şi oameni,
ale sultanilor turci.

Mănăstirea Voroneț

13
Al. Husar, art. cit., p. 522
14
Ibidem, p. 528
15
Ibidem.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 42
 Biserica, lăcaș al jertfelor

Prof. Mihaela Păun,

Școala Gimnazială ,,Ion Basgan", Focșani

Născut creștin, poporul român și-a căutat înțelepciunea de-a lungul veacurilor în cuvântul
Evangheliei lui Hristos, în grija de a nu se depărta de Dumnezeu prin nepăsare și prin atenția de a nu lua de
la semeni ceea ce nu i se cuvine. Acestea sunt sentimente ce au dospit frământătura credinței sale, oferind
tuturor ”pâinea ” caldă și curată a iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele. Așa se explică bunătatea și
ospitalitatea românească rămasă proverbială în mărturisirile celor care au venit în spațiul nostru mioritic.
Pentru românii născuți creștini, există pe pământ trei lucruri sfinte: Biserica și cele șapte Sfinte Taine,
glia strămoșească și familia, ele fiind, de fapt, culorile aceleiași
lumini, a sfințeniei lui Dumnezeu. De ce Biserica? Deoarece în
Biserică se naște a doua oară, la o nouă viață, prin Taina
Sfântului Botez, plecându-și genunchii copilării- sub îndemnul
și sub ochii duioși ai mamei și ai bunicii- până la vârsta
împlinirii sale ca om adult prin Taina Căsătoriei, hrănindu-se
cu adevărata mâncare pentru veșnicie-Sfânta Împărtășanie.
Tot prin Biserică, se mută în altă lume, așteptând ”învierea
morților și viața veacului”. De aceea, românul nu a putut exista
fără Biserică, o parte indispensabilă a ființei sale. Oriunde a
Mănăstirea Rarău
fost, la câmpie, la deal sau la munte, el s-a înălțat făcând
biserică; pe orice timp, de pace sau război, el s-a apărat zidind biserici; oricum a fost, înstărit sau sărac, el s-
a îmbogățit agonisind și pentru biserică.
Oricare au fost posibilitățile materiale ale credinciosului român, el a zidit biserica respectând
aceste valori fundamentale: locul din mijlocul satului sau de pe deal era închinat bisericii, al cărei
altar era orientat spre răsărit; ea trebuia să reziste nu pentru o generație sau două, ci pentru totdeauna,
iar sub aspectul arhitecturii, ea trebuia să fie expresia sufletului satului, fără a ieși din prevederile
canonice. Biserica Mănăstirii Rarău - Suceava
Însăși tradiția poporului român ne vorbește despre jertfa pentru creație. Pentru a împlini prima
condiție, legendarul Manole și-a jertfit soția, pe care a zidit-o pentru a asigura trăinicia creației sale. Precum
atunci, și astăzi se cere jertfă pentru ridicarea unei biserici. Dar nu o jertfă cu propria viață, ci o jertfă Pentru
Viață, o jertfă din credința în jertfa lui Hristos, o jertfă pentru...jertfă. De aceea, vom vedea crescând într-un
sat, oraș sau mănăstire o biserică nouă, să nu uităm că acolo s-a înțeles și s-a împlinit mai bine ca oriunde
cuvântul ”jertfă”. Fiecare ajutor material, mai mic sau mai mare, fiecare implicare personală, fiecare gând
bun și fiecare rugăciune duc la împlinirea unui deziderat al unei întregi comunități, acela de a avea propriul

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 43
lăcaș de cult, a-l avea cât mai aproape, pentru a deveni centrul vieții lor spirituale. Și pentru că Biserica nu
este doar locaș de cult, ci mai ales o comunitate în comuniune de iubire, creștinii se conduc după modelul
oferit de Hristos, modelul Omului desăvârșit.
Atât în mod direct, cât și prin pildele rostite, Mântuitorul Iisus ne arată că cea mai mare virtute este
dragostea, alături de credință și nădejde. Iubirea de Dumnezeu se arată prin rugăciune, post, cunoașterea
învățăturii, prin smerenie și ascultare. Dar tot ea a inspirat lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii.
Sunt multe texte din Noul Testament care ne îndeamnă la iubire milostivă și ele ne responsabilizează
deoarece ne arată că milostenia este o datorie, dar și o condiție a dobândirii vieții veșnice. Cuvintele
Mântuitorului au motivat atât milostenia credincioșilor ca persoane individuale, cât și apariția instituțiilor de
caritate ale Bisericii din primele veacuri, începând mai întâi în Răsărit și apoi în Apus, când Biserica a
organizat case pentru a primi străini, cămine pentru copii orfani și cămine pentru persoane vârstnice, spitale
pentru bolnavi și cantine pentru săraci. Urmând modelul acesta, ne îmbogățim în Dumnezeu când din
darurile primite de la El, ca semne ale iubirii sale, dăruim și noi altora. Biserica ne îndeamnă permanent să
unim postul cu rugăciunea și cu milostenia. Iar milostenia poate fi de două feluri: materială-hrană,
îmbrăcăminte, adăpost- sau spirituală- când oferim cuiva în dar un cuvânt bun, un semn de neuitare, o
încurajare în vreme de necaz, o mângâiere în vreme de întristare, un sfat înțelept în vreme de dezorientare,
toate acestea însoțite e rugăciune pentru sănătatea și mântuirea celui pe care îl ajutăm.
Plecând de la aceste considerente, am desfășurat o activitate filantropică ”Popas prin suflet”, parte a
proiectului educațional cultural-artistic ”Oameni și timpuri”, înscris în Calendarul Activităților Educative
Județene, anul școlar 2022-2023, aflat la ediția a VII-a. Acesta a oferit elevilor,
cadrelor didactice, dar și comunității posibilitatea de a participa la acțiuni și activități
filantropice, de susținere materială a persoanelor vârstnice și a celor cu o stare de
sănătate precară de la Spitalul de psihiatrie Dumbrăveni-secția externă Dumitrești.
Prin intermediul acestor activități am învăţat că a trăi pentru alţii este o virtute, care
trebuie deprinsă prin exersarea faptelor bune săvârşite dezinteresat. Activitățile
proiectului s-au desfășurat conform unui program stabilit de comun acord de către coordonatori și parteneri
și au constat în oferirea de produse de igienă personală, detergent, dezinfectant și alte produse, conform unui
necesar realizat de conducerea unității spitalicești.
Sentimentele pe care le-am avut la încheierea proiectului sunt rezumate în cuvintele pline de
înțelepciune inspirate de Evanghelie și care au devenit un far călăuzitor: ”Dar din dar se face Rai”. Adică,
din darurile primite de la Dumnezeu trebuie să facem și noi daruri celor aflați în nevoi, în situații dificile,
pentru a putea deschide porțile Împărăției iubiri milostive a lui Dumnezeu. De fapt, numai când devenim
milostivi primim bucuria Raiului în sufletul nostru.

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 44
 Biserica și școala – educația religioasă liturgică
Prof. Mihai Bîndar,
Șc. Gim. ,,Învățător Gheorghe Asănache", Bordești

Poate exista o educație religioasă autentică, dacă activitatea în cadrul comunității școlare nu se
intersectează cu viața liturgică a Bisericii, singura care poate oferi contextul firesc de formare și de
sensibilizare religioasă a elevului? Aceasta este întrebarea onestă care definește tema actualei prezentări,
apărută în urma reflectării la dimensiunea liturgică a educației religioase, pornind de la lucrarea profesorului
de catehetică și pedagogie de la Facultatea de Teologie a Universității Aristotel din Tesalonic, Ioannis V.
Kokulis, Îmbisericirea elevilor: pentru o educație religioasă liturgică. Profesorul grec argumentează istoric,
biblic și patristic importanța îmbisericirii elevilor, prezentând locul (biserica parohială), factorii (parohia,
familia și școala) și posibilele metode de aplicare și evaluare ale educației religioase liturgice. De aceea, în
paragrafele ce vor urma, voi descrie elementele importante ale îmbisericirii elevilor, făcând multiple referiri
la studiul profesorului Ioannis V. Kokulis, fără a epuiza însă nenumăratele analize și aspecte semnalate de
autorului grec.
Aspectele ce vor fi prezentate, specifice îmbisericirii elevilor, conduc către valori pedagogice care se
regăsesc și în competențele-cheie europene16 care se referă la învățarea continuă, determinată de
automotivație, la formarea unor atitudini precum empatia și solidaritatea, potențate de comuniunea
parohială, și la maturizarea “sensibilității” omului, susținută prin împărtășirea și trăirea valorilor esențiale
vieții (iubire, credință, viață, pace) și valorilor culturale (literatură, muzică, arte plastice). Toate acestea pot
fi puternic consolidate de educația religioasă numai în legătură cu viața sacramentală și culturală a Bisericii.
Dacă educația creștină contribuie la formarea culturală, la accesibilizarea istoriei, simbolismului religios,

16
Mă refer la competențele: a învăța să înveți, competențe sociale și civice și sensibilizare și exprimare culturală. (Institutul de
Științe ale Educației, Descriptivul competențelor cheie europene, traducere și adaptare după Recomandarea Parlamentului
European și a Consiliului privind competențele cheie pentru învățarea pe parcursul întregii vieți (2006/962/EC),
https://www.ise.ro/wp-content/uploads/2015/04/Competente-cheie-europene.pdf).
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 45
învățăturii de credință, atunci cultul și mai ales Sfânta Liturghie sunt începutul realizării și trăirii acestor
valori cultural-religioase. Experiența educației creștine din școală pregătește elevul, îl conduce spre mântuire,
iar cultul îl face părtaș la ea, o împlinește în viața elevului. Limitarea pedagogiei, a educației creștine doar la
prezentarea istoriei mântuirii rămâne nedesăvârșită, având numai o oarecare valoare morală. De aceea este
importantă participarea elevilor și adolescenților la Tainele și viața liturgică a Bisericii. Astfel Mântuitorul,
Maica Domnului, sfinții nu sunt receptați ca “eroi ai credinței”, ci ca persoane care au trăit în spiritul
Evangheliei, în iubire desăvârșită. Sărbătorirea lor și apropierea de ei capătă sens prin Sfânta Liturghie, prin
viața sacramentală a Bisericii.
Locul îmbisericirii și factorii care conlucrează în educația religioasă liturgică a elevilor. Profesorul
Ioannis V. Kokulis subliniază că locul îmbisericirii elevilor este parohia, “rezervație duhovnicească”17 care
are în centru biserica, locul de participare la cultul și Tainele Bisericii. Apoi factorii activi care facilitează
îmbisericirea elevilor sunt: comunitatea parohială, familia și școala, context în care un prim pas ar putea fi
“sensibilizarea responsabililor parohiali în sensul evidențierii unui interes real pentru mântuirea tinerilor ei
membri prin vestirea mesajului Mântuitorului Iisus Hristos și prin ajutorarea lor în viață potrivit lui
Hristos”18. Trebuie să existe “un mediu de comuniune reală”, susținut de “continua autocritică a comunității
parohiale înseși în legătură cu exigențele contemporane sau ale unei autoevanghelizări a ei, care constituie o
premisă de bază pentru evanghelizarea atât a tinerilor ei membri, cât și a celorlalți enoriași”19. Această
atitudine, evident, este necesar să fie împărtășită și de mediul școlar și familial.
Cum se poate realiza eficient educația religioasă liturgică a elevilor? Desfășurarea în bune condiții a
îmbisericirii elevilor presupune, pe lângă colaborarea factorilor amintiți, și o pregătire anterioară, o
introducere în istoria liturgică care să dezbată subiecte precum: genul de slujbă ce se va săvârși la biserică,
cunoașterea principalelor momente ale slujbei și a simbolisticii momentelor liturgice, timpul în care se va
săvârși slujba, astfel încât elevii să se poată pregăti, anunțând anterior și membrii familiei lor (care, eventual,
ar putea participa împreună cu elevii). Alte elemente importante, pe lângă pregătirea anterioară, sunt
numărul elevilor și durata îmbisericirii. Ideală este participarea unui număr mic de elevi la fiecare adunare
religioasă școlară (nu aglomerarea elevilor), iar activitatea liturgică să nu depășească, cu aproximație,
timpul dedicat unei ore didactice. Toate aceste elemente facilitează participarea activă a copiilor în timpul
slujbelor, concretizată prin implicarea lor în desfășurarea cultului: organizarea de coruri de elevi care să
interpreteze cântările importante, citirea Apostolului de către un elev sau o elevă, rostirea de către un elev a
unei predici școlare pregătite dinainte, în colaborare cu profesorul teolog ori cu preotul, participarea tuturor
la Taina sfintei Euharistii.20
Viața sacramentală a Bisericii nu poate exclude predica, un capitol de maximă importanță în
determinarea parohiei, deci și a îmbisericirii elevilor. Acest demers “privește problemele elevului,

17
Ioannis V. Kokulis, Îmbisericirea elevilor: pentru o educație religioasă liturgică, trad. de Preasfințitul dr. Mihail Filimon,
episcop al românilor din Australia și Noua Zeelandă, Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 8.
18
Ibidem, p. 255.
19
Ibidem.
20
Ibidem, pp. 261-262.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 46
experiențele, credința, viața lui”, urmărind “să îl ajute în progresul duhovnicesc și în asumarea și aprecierea
corectă a obligațiilor social-politice”. Predica întrupează “dinamismul înnoitor și vitalitatea Tainelor, ale
timpului liturgic și, în general, ale cultului divin al Bisericii”, fiind “completată de modul reflectării ei în
psihologia elevilor”, oglindit de receptarea cuvântului credinței în gândirea și în trăirile tinerilor. În acest
mod predica devine actuală și relevantă pentru rugăciune. Continuând discursul despre predica la adunările
liturgice școlare, profesorul grec Kokulis, consideră că rolul omiletic este al profesorul teolog, alternativa
fiind pregătirea unei predici scrise de către un grup de tineri coordonați de profesor, și rostită apoi de un elev.
Astfel este sporită participarea activă a elevilor la adunările liturgice și înlăturată participarea lor pasivă,
obligată.21
Ca parte integrată în demersul îmbisericirii elevilor, evaluarea vizează gradul de dezvoltare a
spiritului colectiv și receptarea valorilor creștine prin participarea tinerilor la atmosfera cultică. Pentru
echilibrare întregului proces pedagogic creștin, trebuie apreciate: atitudinea responsabililor parohiei (preoți,
cântăreți bisericești, etc.) la îmbisericirea școlară, implicarea profesorului teolog și al altor profesori,
comportarea elevilor în timpul slujbelor (comunicare, implicare, pornire interioară, atmosfera dominantă),
relevanța punctelor comune care sunt oferite de ora de religie și tot ceea ce are loc în timpul îmbisericirii
elevilor, și analiza factorilor care influențează pozitiv sau negativ educația religioasă liturgică (timpul liber
al elevilor și modul valorificării lui, viața religioasă familială,
socializarea religioasă a elevilor, prezența lor în școală).22
Participarea autentică a tinerilor la viața Bisericii, nu
din simplă obligație, ci benevol, conștient și implicat, este
determinată de o sinergie de factori responsabilizați de
Evanghelia lui Hristos și motivați de iubire, începând cu
familia, și continuând cu școala, preotul și parohia.
Eventualele neînțelegeri, care conduc către pasivitate și
indiferență, au cauze psihologice și nu duhovnicești,
consideră profesorul Ioannis V. Kokulis, de multe ori
intervenind suspiciunea și îndoiala cu privire la activitățile
celeilalte părți. Îmbisericirea școlară ar putea constitui “un
punct de întâlnire și colaborare creatoare23 a lor”. Astfel,
“pentru preotul paroh se deschide perspectiva oferirii unui
important ajutor în sfera educației, iar pentru profesorul
teolog sunt prezente posibilități de lărgire a activității lui,
Mănăstirea Cocoș- Tulcea

21
Ibidem, pp. 263-265.
22
Ibidem, pp. 265-266.
23
“Problema tinerilor stă în cât de mult cei mari conștientizează responsabilitatea lor față de tineri”, spune preotul profesor
Gheorghios D. Metallinos, în lucrarea Parohia – Hristos în mijlocul nostru (trad. de pr. prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p.
128).
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 47
care nu se reduce doar la orele didactice ale lecției de religie”24.
Întorcându-mă la întrebarea din primul paragraf, ce a determinat actuala prezentare, consider că nu
poate fi gândită o educație religioasă autentică independentă de viața liturgică a Bisericii, cea care oferă
substanță și perspectivă vieții creștine. Doar în contextul cultural-liturgic al parohiei, ora de religie poate
contribui la dezvoltarea reala a competențelor-cheie ce stau la baza determinării profilului viitorilor adulți.
Empatia, receptarea onestă a culturii, sensibilizarea religioasă nu se pot forma doar în băncile școlii, ci,
neapărat, și în comunitatea extinsă (familie, parohie, comunitate), prin implicarea tuturor factorilor (parohie,
familie și școală). Ideea îmbisericirii elevilor, a tinerilor, este susținută și de alți autori precum: Gheorghios
D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru sau Maica Magdalena de la Mănăstirea Sfântul Ioan din
Essex (ucenică a Sfântului Sofronie), Cum să comunicăm copiilor credința ortodoxă: convorbiri, reflecții și
alte sfaturi. Toate aceste texte au în centrul lor o idee, cu care voi și încheia expunerea mea: “Dumnezeu
vrea să zidească pe creștini și pe alții nu numai prin învățătură, ci și prin viață și prin educație… căci nimic
nu duce la calea adevărului ca rigoarea viețuirii, fiindcă [oamenii] nu sunt atenți atât la cele spuse de noi, cât
la cele făptuite de noi”25.

Bibliografie:
- Kokulis, Ioannis V., Îmbisericirea elevilor: pentru o
educație religioasă liturgică, trad. de Preasfințitul dr.
Mihail Filimon, episcop al românilor din Australia
și Noua Zeelandă, Ed. Deisis, Sibiu, 2012.
- Metallinos, Gheorghios D., Parohia – Hristos în
mijlocul nostru, trad. de pr. prof. Ioan I. Ică, Ed.
Deisis, Sibiu, 2004.

24
Ioannis V. Kokulis, Îmbisericirea elevilor..., trad. de Preasfințitul dr. Mihail Filimon, episcop al românilor din Australia și Noua
Zeelandă, Ed. Deisis, Sibiu, 2012, p. 257.
25
Ioan Hrisostom, Cuvânt parenetic la intrarea în Postul Mare, Omilia 8, PG 53,73 apud. Ibidem, p. 230.
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 48
 „Maior Gheorghe Pastia"
Prof. Elena Ciobotaru,
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan", Focșani

Gheorghe Pastia s-a născut în 1848, în familia cunoscutului focșănean Tache Pastia, un mare
proprietar agricol, moșia familială întinzându-se pe dealurile dintre comuna Urechești și râul Milcov.
Îmbrățișează cariera armelor urmând cursurile Școlii Militare și participă la Războiul de
Independență, la comanda Companiei I din Regimentul 5 de Linie. Vitejia de care a dat dovadă a fost
răsplătită cu numeroase ordine și medalii românești și rusești. Întors în Vrancea, Pastia se ocupă de averea
familiei și ocupă funcții politice importante.
,,… Văzînd necesitatea pentru orașul Focșani de a avea un templu al artei, am găsit cu cale din
economiile agonisite și după stăruința cetățenilor mei, să construiesc în anul 1908 un Teatru, așezat în
centrul orașului Focșani, orașul meu de naștere, pentru a servi ca locaș de cultură și educație națională."
Un om educat și vizionar, Pastia demarează lucrările pentru două edificii de cultură, ,,temple ale
artei" care îi vor purta numele, conform testamentului său, instituții care se vor susține financiar, prin
veniturile proprii. Donează 300.000 lei pentru construirea unui teatru, terenul necesar construcției trebuind
să fie pus la dispozitie gratuit de orașul Focșani. Pune drept
condiție ca teatrul să poarte veșnic inscripția Teatrul „Maior
Gheorghe Pastia". Și cel de-al doilea edificiu avea să-i poarte
numele, pentru fiecare în parte alocând sume foarte mari, ce au
depășit suma preconizată inițial.
Teatrul a fost inaugurat în anul 1913 și a suportat mai multe
lucrări de consolidare de-a lungul timpului. În 2004, Teatrul
„Maior Gheorghe Pastia" a fost deschis publicului iubitor de artă
și tot în 2004 a fost dezvelit bustul maiorului Gheorghe Pastia,
realizat în bronz, operă a sculptorului Gabriel Tăicuțu, amplasat pe
esplanada din fața Teatrului Municipal din Focșani.
Teatrul „Maior Gheorghe Pastia" a devenit un edificiu pus la dispoziția publicului pentru
spectacole de teatru dar și pentru conferințe, serbări școlare, acțiuni de binefaceri, cu reguli foarte detaliat
prezentate în testamentul maiorului, chiar și în ceea ce privește
alegerea administratorilor. Executorii testamentari nu vor îngădui să
se reprezinte pe scena lui decît spectacole ce vor crede serioase și
morale cu condiția să îndeplinească un scop cultural, educativ și
național, scria maiorul. O viziune clară, hotărâtă asupra edificiului, o
cerință către toți cei ,,cu dragoste pentru cultura Neamului Românesc".

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 49
 Ateneul Popular “Mr. Gh. Pastia”, cel de-al doilea edificiu, cu trei niveluri, a fost construit în stil
neoromânesc (neobrâncovenesc) de un grup de arhitecți coordonați de Ion Mincu. Piatra de temelie a fost
pusă pe 29 mai 1927, în prezența personalităților vremii, printre care ministrul de interne Octavian
Goga, Vasile Goldiș, Petru Groza, senatori, deputați, prefecți și primari. Cele două instituții urmăresc
stimularea creativităţii şi
talentului, păstrarea şi
cultivarea specificului
zonal sau local precum și
dezvoltarea de parteneriate
şi schimburi culturale pe
plan judeţean, naţional şi
internaţional.

Teatrul „Maior Gheorghe Pastia" este partenerul deosebit al proiectului ,,Oameni și timpuri",
echipa teatrului, în special prin domnul director Sorin Francu și doamna Paula Grosu, a susținut ultimele
ediții ale activității principale a proiectului, Festivalul de teatru-concurs ,,Parada personajelor".
Festivalul a atras numeroase echipe din județul Vrancea, sala devenind neîncăpătoare pentru elevii,
părinți și cadrele didactice participante.
"Posteritatea îi va venera memoria așa cum se cuvine acestui om devotat binelui obștesc și desbrăcat
de lăcomia de avere" spunea primarul Focșaniului, Th. M. Bassarabianu, în1913, la inaugurarea Teatrului
maiorului Gheorghe Pastia.
"Nimic pentru mine, totul pentru neam şi cultura lui"

Maior Gheorghe Pastia

Bibliografie:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Teatrul_Municipal_%E2%80%9EMaior_Gheorghe_Pastia
https://ateneu-pastia.ro/
https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Pastia
ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 50
 Despre...

Literatura face parte din categoria

artelor menite să exprime frumosul și se
adresează în primul rând emoției cititorului, îl
câștigă prin frumusețea imaginilor, prin
căldura sentimentelor, prin justețea ideilor.
Copilul are nevoie de imaginaţie, iar literatura
răspunde acestei necesități, valorificând cele
mai de preţ însuşiri ale copilăriei- inventivitate,
fantezie, căutare, elan spre aventură şi
cunoaştere.
Citind, elevul depășește limitele
timpului, ajungând în trecut și viitor, își
lărgește orizontul cultural, find capabil să
comunice, să interacționeze cu cei din jur.
Odată
cu deschiderea unor noi perspective, literatura
contribuie și la însușirea unei limbi mai bogate, cu mai multe posibilitați de a concretiza gândurile în forme
cât mai expresive.
De la emoție la gândire, de la gândire la acțiuni voluntare- iată procesul sufletesc pe care îl determină
literatura.
Prof. Mihaela Păun,
Școala Gimnazială ,,Ion Basgan”, Focșani

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 51
ȘCOALA GIMNAZIALĂ ,,ION BASGAN" FOCȘANI
ANUL ȘCOLAR 2022-2023

ISSN 2821-8442/ISSN-L2821-8442 52