Marina Civilă

Edgar A. Guest, 1881-1959

În ciuda a tot ce-au făcut pentru noi,

Rareori le cunoaştem numele. N-au statui.
Presa-i menţionează doar ca pe nişte
“Membri-ai echipajului”.
Şi, totuşi, curajul lor înarmează, îmbracă,
Echipează şi hrăneşte-n vremuri de lipsuri şi nevoi.
Ei sunt băieţii noştri care săvârşesc fapte glorioase
În orele-amare de restrişte sau de război –
Sunt oamenii Marinei Civile,-atât se ştie despre ei;
De-îndată ce simt în plămâni pulberea mărilor saline,
Indiferent de cursul navei,
Lacomă, moartea-n preajma lor se-aţine.

Moartea-i urmăreşte de la un port la altul

Din clipa-n care ridică ancora,-n bleu-marin îmbrăcaţi,
De sus, din cabina căpitanului, până jos, la cel mai tânăr mus.
Sunt marinarii care de pe navele lor, neînfricaţi,
Văd cum, de nicăieri şi nefiresc, se ivesc vârtejuri albe
Şi ştiu că-n jur pândesc hulpave submarine.

Deşi n-au arme şi nu pot riposta,

Sfidează soarta potrivnică şi şansele puţine;
Loviţi în toiul nopţii de catran,
Se-aruncă-n apă,-înoată spre plutele de salvare –
Plutesc în derivă pe vastitatea mării, rugându-se de Domnul
Să-i ocrotească,-n El fiind singura lor nădejde de scăpare.

Ne gândim la ei ca la oamenii Marinei Civile.

În ziua victoriei, când se-împart medalii, jerbe şi cununi,
Să nu-i uităm, să nu uităm meritele lor
În îndeplinirea unei nobile şi-anevoioase misiuni.
Când în lume-i din nou belşug, linişte şi pace,
Iar tinerii se-întorc acasă de pe mare,
Când din negre găuri, de vulpi, ies la lumină
Prietenii care ne-au rămas – mai puţini ca la plecare,
Când de pe cer flăcăii coboară pe pământ,
Să ne-amintim de ei. În asemenea zile
Să-i pomenim cu recunoştinţă pe tinerii
Îndrăzneţi care-au navigat sub drapelul Marinei Civile.

NB.

Edgar A. Guest, un respectat poet american, a scris acest poem în timpul celui de-al doilea război
mondial. Evident, împreună cu liderii lumii de atunci, el a respectat şi onorat oamenii din Marina Civilă
Americană, apreciind la superlativ munca şi eforturile acestora.

(Ceea ce, la fel de evident, nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi nu se va întâmpla în România de azi.

Şi când te gândeşti că în deceniul de beznă, de frig, de cartelă şi de-înfometare,1980-1990, câteva mii de

navigatori ai Companiei Române de Pescuit Oceanic, plătiţi cu 1,20 -1,55 dolari/zi, lucrând în ture de 6
ore muncă, respectiv 6 ore odihnă, pe nu mai mult de 30 de nave active, au susţinut supravieţuirea
biologică, căci, fie că ne place sau nu, despre asta este vorba, a unei ţări întregi ( peste 23 de milioane de
suflete) cu peşte, făină şi ulei de peşte! Dacă zahărul, laptele, carnea de pasăre, vită sau porc, făina,
uleiul de floarea soarelui sau pâinea cea de toate zilele se “dădeau” pe cartelă, peştele oceanic era
singurul aliment care se găsea “la liber”.

Dar unii, la putere şi astăzi, au decis în marea lor inteligenţă şi înţelepciune că flota de pescuit oceanic şi
marinarii pescari nu erau, economic, eficienţi şi nici folositori ţării. Prin urmare . . . au înstrăinat toate
navele sau le-au vândut pe nimic. Iar marinarilor li s-au acordat pensii de mizerie. De exemplu, un inginer
tehnolog, şeful liniei de producţie pe o navă care putea prelucra 70-80 tone peşte pe zi, primeşte o pensie
de cca o mie o sută, o mie două sute de lei – mult mai puţin decât un fost sergent major de miliţie. Cineva
remarcase de curând că o stewardesă – fiindcă tot veni vorba, o meserie riscantă şi onorabilă, însă ceva
similar unui ospătar mai finuţ -- încasează pensie de peste 4 000 lei, cât patru comandanţi de cursă
lungă).