Emil Mureșan

Născut în comuna Ceanu–Mare, județul Cluj, Transilvania,

România. Studii universitare în Cluj–Napoca, licențiat și
master în Științe juridice. Pasionat de artă, istorie, filosofie,
teosofie, publică un volum de poezie, ediție bilingvă, intitulat
Pene de Păun/Feathers of Peacock – Editura Grinta, Cluj–Napoca
(2017). Are poezii traduse în limba germană, cuprinse în antologia
de poezie contemporană Wort Vergessen – Editura Dionysos,
Boppard am Rhein/Germany Rheiland-Pfalz (2020).
Locuiește în Cluj-Napoca. Email: emilmuresan1@yahoo.com
 Emil Mureșan
Dragostea Neagră

Timișoara 2020
 Avertisment către cititor:
Povestea, locurile și personajele sunt imaginate după realități
 Dragostea Neagră

C ine și–ar fi putut închipui că tocmai ea se va

îndrăgosti așa de tare? Cine ar fi putut bănui largile
orizonturi ale sufletului ei?
Ana era o fată timidă și cuminte, dintr–un oraș
de munte din nordul țării. Îi plăcea să citească, să
asculte muzică și să facă drumeții prin pădurile din
jurul orașului. Urca munții, admirând peisajele de
poveste. Își iubea părinții și sora mai mare. La școală
era premiantă, în fiecare an a primit câte un premiu.
Dacă în orașul ei ar fi existat facultate de filologie,
poate că n–ar fi plecat din el. Luase bacalaureatul cu
note bune și a ales să urmeze Facultatea de Filologie
din Cluj.
S–a dus cu sufletul deschis în vestitul oraș univer-
sitar. Începea școala, și nu orice fel de școală, ci una
care–i umplea sufletul de speranțe amestecate cu o
mare bucurie. Va învăța cu profesori eminenți, va afla
lucruri nebănuite, va întâlni oameni neobișnuiți, va
trăi misterele marelui oraș, va străluci, va fi artistă,
profesoară...

7
Dragostea Neagră

Soarele toamnei inunda orașul cu o lumină blândă

de aur. Frunzele arămii ale arțarilor cerneau pe aleea
facultății pulberea fină de lumină. „Ce chestie, să fiu
mângâiată și poleită cu aur în prima mea zi de faculta-
te!”, gândea fericită Ana, ridicându–și fața spre soare.
La facultate, ca la școală, un pic dezamăgită de unii
profesori prea rigizi, prea tehnici. Parcă nu erau des-
chiși la minunile lumii și nu vedeau frumusețea vieții.
Dar asta e! Era conștientă că ea era studenta și n–avea
rost să–și judece profesorii. Se străduia să fie atentă și
să găsească la fiecare ceva bun, frumos și interesant.
O deranja puțin și faptul că școala era plină de fete.
Puțini băieți și, fiind atâtea fete, era cam greu să vezi
ce–i de capul lor... dar nu era un bai prea mare, avea
colege minunate care îi făceau studenția plăcută. Și
gândul îi era mai mult la învățătură, la bursă. Nu era o
fată bogată, părinții puteau s–o ajute cu bani doar atât
cât să nu fie nevoită să lucreze pentru a se întreține
la facultate. Avea câteva colege care și lucrau, erau
chelnerițe la terasele din oraș, și vedea că nu le era
ușor, nu prea mai aveau timp pentru studiu. Ea se
străduia să cheltuie puțin, sta la cămin și avea masa
asigurată la cantina studențească. Era acceptabil. Și în
plus, foarte aproape de campus erau câteva cofetării

8
 Dragostea Neagră

cu terase unde putea să mănânce o prăjitură, să bea

ceva, să asculte muzică, să se recreeze după studiu
și examene.
La începutul ultimului an de facultate, la o astfel
de terasă cu muzică blues l–a cunoscut pe Kendi.
Un african cu părul răsucit în fuioare inegale, unele
atârnând până pe umăr, altele până la ureche și altele,
mai mici ridicate în vârful capului ca țepii unui arici.
Era cu o prietenă la o masă când l–a văzut prima dată.
Se apropia de ea, îndreptându–se spre masa alătura-
tă. Un negru, negru ca noaptea cea mai întunecată,
urâțel, cu o frizură ciudată. O ului albul ochilor care,
în contrast cu întunecimea feței, strălucea. Fața și
ochii lui exprimau o mare vitalitate și un anume ne-
astâmpăr și voioșie. Subțirel și mignon, cu un mers
unduios, degaja un magnetism ce a făcut ca privirea
ei să rămână pe el mai mult decât s–ar fi cuvenit. N–a
mai văzut așa negru. Se gândea că, dacă n–ar fi avut
fuioarele de păr țepușe din creștetul capului, n–ar fi
fost cu mult mai înalt ca ea. Zâmbi când îi veni gân-
dul răzleț că l–ar putea bate. Când negrul a ajuns în
dreptul ei, Ana nu s–a putut stăpâni și, uitându–se
cu subînțeles la prietena sa, spuse cântat:
— Ariiici, pogoniiici... cu sughițuri înfundate de râs...

9
Dragostea Neagră

— Pogăniiici... o îngână încet negrul, zâmbind cu

toată gura, uitându–se la ea și așezându–se la masă.
Două șiruri de dinți mărunți, albi, ca mărgăritarele i
se dezvăluiră Anei, căreia–i veni o clipă gândul să–i
numere. Se rușină un pic de acest gând și–și stăpâni
voioșia. Se refăcu fata serioasă și cuminte care era
și–și duse ciocolata fierbinte la gură. Prietena ei zâmbi
și–și văzură de poveștile lor. Fără să vrea, Ana mai
privea discret, din când în când, spre masa negrului.
Peste câteva minute îl văzu în compania altui negru
discutând ceva serios. Celălalt era mai înalt, mai bine
făcut și mai frumos, însă era un negru tipic, neinte-
resant, nu o ciudățenie ca negrul ei.
După acea zi, la aceeași terasă, Ana se mai văzu de
câteva ori cu el, dar mai de departe. De fiecare dată
își zâmbeau reținut, amândoi înclinându–și un pic
capul spre umăr. De–acum Ana îndrăgi acea terasă,
intrând mai des, chiar și singură, să ia câte ceva.
Adesea lua doar o cafea sau ciocolata fierbinte care–i
plăcea atât de mult. Odată când era singură la masă,
negrul ei veni la ea, zâmbind cu mărgelele lui de
dinți, întrebând–o melodios dacă poate sta la masa
ei. Un val dulce de înfiorare urcă din genunchii Anei
până la buzele ce parcă–i amorțiră un pic. Spuse

10
 Dragostea Neagră

uluită un stânjenit „da, desigur...”. Își reveni imediat

și zâmbi cu toată fața. Așa a aflat ea ceva despre el,
că–l chema Kendi, Kendi Okubal, că–i om Lango din
Uganda, că studiază ingineria construcțiilor, că mai
stă un an în Cluj, apoi o să construiască clădiri în
Kampala. Simțeau amândoi o anume părere de rău că
timpul trece și că există pe lume Kampala asta. Își
zâmbeau, dar zâmbetele le erau un pic triste. Însă
voioșia a revenit imediat la ei când au convenit
să se mai vadă.
Ana mergea spre cămin amețită de parc–ar fi băut
ceva. Nu–i venea să creadă că şi–a dat întâlnire cu
Kendi. Vor urca amândoi pe Cetăţuie să admire pano-
rama orașului... şi cine știe ce să mai facă... Avea un
pic de frică, dar curajul din ea o alungă repede. Își
zicea în sinea ei, surâzând: „Dacă nu–i cuminte, așa–l
bat...” Acea frică însă revenea de fiecare dată când se
gândea la Kendi. Şi când veni ziua să urce cu el pe
Dealul Cetățuii, picioarele și bătăile inimii ei îi mai
aminteau încă de acea ușoară frică. Se uita curioasă
la Kendi, la șiragul de mărgele din gura lui, la albul
ochilor ce–i străluminau straniu întunecimea feței
şi–i zâmbea încontinuu. Şi el îi zâmbea, de fapt mai
mult își zâmbeau. Urcau alături aleea scărilor, încet,

11
Dragostea Neagră

cu pași șovăielnici. Lui Kendi cam așa îi era mersul,

dar Ana se surprinse că lângă el şi ea mergea așa.
Se alintă:
— Uite Kendi că lângă tine merg împleticit.
Surâzând, Kendi îi luă mâna într–a lui ca pentru a
o ajuta să urce dealul. Ea îi spuse încet și–nfiorată:
— Da, acum e mai bine...
Mâna ei albă în mâna lui neagră era acum şi mai albă.
Deși era o simplă ținere de mână, Ana se simțea de pe
acum îmbrățișată și tot trupul i se încălzi și începu să–i
vibreze ușor. Și parcă–i transmitea asta și lui Kendi,
care se uita la ea zâmbindu–i cu drag. Nu simțea nici
ea nevoia de a vorbi și–i primea cu totul dragostea
din ochii și din zâmbetul lui. Urca fericită, simțind
în palma ei mâna lui neagră și fermă, dar de o finețe
neașteptată, ca mătasea. Palma ei se lipi perfect de a
lui, doar vârful degetelor ei alunecau ușor pe pielea lui,
minunându–se de nevăzuta–i pulbere neagră de aur.
Și el urca fericit. Au ajuns la un mic bar cu o terasă de
unde puteai admira panorama bătrânului Cluj. S–au
așezat pe aceeași parte a mesei, pentru a se ține în
continuare de mână. Priviră orașul ce răspundea la
tăcerea lor cu o tăcere și mai mare. Toate sunetele au
dispărut din capul lor și parcă acum erau într–un film

12
 Dragostea Neagră

mut. Orașul scăldat în dragostea lor era de o melanco-

lie ce cuprindea tot cerul. Zborul porumbeilor peste
biserica gotică era un zbor spre altă lume. Turnurile
bisericilor se înmuiau și se unduiau, mângâind cerul
cu vârfurile lor, desenând pe cer iubire. Din zare, de
pe dealurile împădurite, se revărsa o ceață lăptoasă
ce ridica întreg orașul la cer. O altă lume îi învăluia
și–i muta în tărâmul nevăzut al iubirii...
Și–a petrecut noaptea la el... Sta într–o garsonieră
închiriată, în apropierea gării, ce avea tot ce trebuie:
o cameră mare ce era și living, și dormitor, bucătă-
rie, baie. Totul era zugrăvit în alb, iar mobilierul se
limita la strictul necesar. Se însera când au intrat în
casă. În lumina blândă a serii, n–au simțit nevoia de
alte lumini. Ana se bucură de intimitatea găsită și–și
puse numaidecât capul pe pieptul lui, îmbrățișându–l
de–adevăratelea. Mirosea frumos, a negru, miros de
bărbat, mosc cu o vagă adiere de transpirație. Simți
zâmbetul și fericirea lui Kendi și asta o făcu să–și
ridice buzele spre gura lui, căutându–i mărgărita-
rele. Se sărutară transfigurați, lipindu–se ca ziua ce
trece de noaptea ce vine. Fața ei albă se uni cu fața
lui neagră, sânii ei plini și grei se uniră cu pieptul
lui fin, limba ei mângâie și numără în sfârșit mărgă-

13
Dragostea Neagră

ritarele gurii lui lui, până ce simți o alta peste a ei...

Se îndepărtă puțin de el doar când simți, uluită și
înfiorată, ceva ce pulsa pe coapsele ei, presându–le
ușor. Nu se putu stăpâni și–și coborî mâna spre acel
ceva ca să–l cuprindă. Nu–i găsi capătul, cobora prea
jos pentru mâna ei. Un fel de ciudă o cuprinse și se
depărtă mai mult de el ca să–i desfacă și să–i coboare
pantalonii ce o încurcau în explorarea ei. Ce găsi, o
zăpăci cu totul. Așa ceva n–a mai întâlnit. În lumina
serii, ea ținea în palmă o esență neagră, parcă mai vie
și mai frumoasă decât Kendi cel întreg. Abia o putea
cuprinde în palmă și nu se mai termina. Trebui să
îngenuncheze ca să–i dea de capăt. De mare și grea ce
era, sta încovoiată sub mâinile ei. Îi simți chemarea și
alunecă cu ambele mâini pe pielea ei de sidef negru,
incredibil de delicată. Sub mâinile ei binefăcătoare, ea
începu să se înalțe, tresărind. Asta o bucură nespus
pe Ana care începu s–o strângă, s–o tragă–n jos și
s–o îmbrățișeze. Își desfăcu înfrigurată cămașa ca
s–o simtă pe trupul ei și s–o țină pe sânii ei... Apoi,
atâta fericire o făcu să se ridice, să–și arunce tot de
pe ea și să o tragă spre pat. Kendi o urmă, plutind
de plăcere, și–i fixă capătul între coapsele Anei care
deja cânta de fericire...

14
 Dragostea Neagră

Toamna și iarna ce urmă trecură mai repede ca

niciodată. Aproape toate nopțile Ana și le petrecea
cu Kendi în brațe, se bucura și nu se mai sătura de
dragostea lui. Și la școală gândul îi fugea la el. La unele
cursuri mai plicticoase intra în reverie și se trezea
zâmbind cu gândul la Kendi al ei. Colegele bănuiau
că are un iubit secret unde–și petrece nopțile, dar
cine–i și de unde–i habar n–aveau. Ana îl ținea în
inima ei, doar pentru ea, nu–l arăta și nu–l poves-
tea la nimeni. Nu pentru că era negru, nu–i păsa de
prejudecățile referitoare la culoare, rasă, credință sau
origine. Așa simțea ea nevoia să–l țină secret, voia să
fie fericită doar ea cu Kendi, fără să i–l știe altcineva.
Era comoara ei, diamantul ei negru, prea prețios
pentru a–l arăta. Într–un sfârșit, i–a spus totuși de
el colegei sale de cameră de la cămin. Erau prietene
bune și ea prea lipsea nopțile din cămin, așa că a dorit
să–i liniștească îngrijorările.
Însă tristețea începea s–o învăluie pe Ana, ca o ceață.
Gândul că va termina și Kendi facultatea și–apoi va
pleca în Kampala o măcina. Știa că el nu vrea să rămână
în România. Au discutat despre asta și el i–a spus că
nu poate. Avea o soție în Kampala, pe Adanna. De
divorț nici nu putea fi vorba. Kendi își iubea și soția

15
Dragostea Neagră

și, în plus, mama Adannei era nepoată de șef militar

Lango, iar tatăl ei era Rashid Baruti Muguluma, nepot
de rege Buganda, cu relații strânse în conducerea
Ugandei. El conducea firma de construcții „Baruti”,
care–i plătea lui Kendi studiile din Cluj, precum și
pe–ale surorii sale mijlocii la Cambridge. Firma era
practic a socrului său, Baruti, și aproape toate marile
comenzi de construcții erau obținute prin relațiile
lui din guvern. Era extrem de bogat și ar fi putut fi
ministru oricând. Un divorț de Adanna ar fi imposibil.
Ar fi distrus și el, și familia sa din Lango.
Dar ea, Ana, oare ce se va face fără el?... Un gând
devenea tot mai insistent și nu–i da pace: ce–ar fi
dacă ar pleca și ea în Kampala cu el? Doar Kendi era
musulman și putea avea încă o soție... Până la urmă,
curajul o făcu să–i ceară să o ia cu el în Kampala.
Își va căuta de lucru acolo, știa engleza foarte bine.
Kendi zâmbi larg:
— Ție ți–e bine aici... La noi sunt alte obiceiuri,
viața nu–i sigură...
— Fără tine nici aici nu–i sigură... O să am un copil
la toamnă... peste șapte luni...
Kendi deveni deodată foarte grav, tăcut și preocupat,
cum nu–l mai văzuse Ana niciodată. Privea prin pere-

16
 Dragostea Neagră

ții camerei în orizontul lumii și ochii i se tot măreau

privind acolo... După un timp îi zise ca în transă:
— Credeam că știi să nu faci asta... Ție n–o să–ți fie
ușor în Africa. Plecăm săptămâna viitoare în Lango,
la părinții mei și la sora mea cea mică. Ești a mamei
Africa... Apoi, ne căsătorim dacă vrei aici, în Cluj.
Ana îl cuprinse înlăcrimată în brațe și îi șopti la
ureche:
— Te iubesc, te iubesc, te iubesc...
Din București, cu o escală lungă în Dubai, au ajuns
în Uganda, pe aeroportul Entebbe. Era o seară de po-
veste cu cer roșu și aer cald, străbătut când și când de
răcoarea nopții ce venea. Mirosea a Africă, a pământ
amestecat cu cer. Ana era obosită, dar fericită și plină
de speranțe. „Sunt cu Kendi, sunt cu Kendi...” a cântat
în sinea ei tot timpul călătoriei, și l–a ținut strâns de
braț, de mână și s–a lipit de el ca o pisică. Nu o inte-
resa altceva decât Kendi și numai minunății vedea
oriunde privea. Din Entebbe au plecat în Kampala
și s–au cazat la „Emin Pasha Hotel”. Apoi Kendi a
ieșit câteva ore singur în oraș, lăsând–o pe Ana să se
odihnească. Când s–a întors în cameră, Ana dormea,
zâmbind fericită. „Ce frumoasă și senină este...” își
zise Kendi și suspină adânc, gândindu–se la încer-

17
Dragostea Neagră

cările ce vor veni asupra lor. Se rugă în inima lui la

Dumnezeu Milostivul să–i întărească și să poată face
ceva ca să le învingă. Puterea și credința rugăciunii
lui veneau din dragostea și sinceritatea Anei, simțea
că ea se cuvenea să fie fericită.
Au mai stat patru zile în Kampala. Kendi trebuia să
meargă pe la firma de construcții „Baruti”, cea care–i
plătea studiile. Îl avea acolo pe unchiul său, Arim Okubal,
cel mai bun inginer în construcții și lucrări de artă din
Uganda, inspector șef al șantierelor. Avea nevoie de
susținerea lui Arim pentru a îmblânzi vestea ce o va da
socrului său, Baruti Muguluma, privind legătura sa cu
Ana. Apoi trebuia să se vadă și cu soția sa, Adanna, și cu
socrul său, ca să–i convingă să accepte necesitatea noii
sale căsătorii. Avea mari emoții în privința asta. După
aceea, mai voia ca Ana să vadă și dealurile Kampalei,
care seamănă oarecum cu dealurile Clujului.
Din minaretul moscheii Kibuli de pe dealul Kibuli,
Ana a văzut un mare oraș verde, mult mai mare decât
Clujul, întins pe șapte dealuri și dincolo de ele. A
rămas uimită de mărimea și frumusețea orașului, de
străzile sale largi cu aglomerația lor multicoloră, de
clădirile și interesantele blocuri–turn, de parcurile
sale. Simțea mirosul pământului. Orașul îi era familiar

18
 Dragostea Neagră

de parcă ar fi fost în România. Kendi are ce construi

aici, gândi bucuroasă Ana.
Au plecat spre ținutul Lango, la casa și pământul
lui Kendi. Era vreme frumoasă, caldă, era multă ver-
deață: tufișuri, copaci, ierburi, încât Ana se simțea
ca acasă în miezul verii. După vreo două ore de mers
cu mașina pe o șosea frumos asfaltată, au ieșit pe un
drum de pământ și au mai mers încă vreo trei ore
până la o casă din vârful unei coline. Casa era mare,
un adevărat conac cu multe camere și o curte foarte
mare, în parte cu pământ bătătorit, în parte cu iarbă
scurtă. Mai erau acareturi pentru păsări și alte animale
și un șopron larg în care era o camionetă cu patru uși.
Kendi și–a parcat mașina lângă camionetă. De jur
împrejur, casa și curtea erau înconjurate de o mulțime
de arbuști ce mergeau până în orizontul îndepărtat.
Parcă erau în mijlocul unui ținut sălbatic. Au ajuns...
Casa era pustie, dar ușile erau deschise și au intrat
înăuntru să se răcorească.
—Nu–i nimeni, unde–s părinții tăi? îl întrebă Ana
pe Kendi după ce–l sărută repede pe obraz.
Kendi zâmbi:
— La plantație... cred că inspectează gardul...
— Și unde–i plantația?

19
Dragostea Neagră

— Aici, asta dimprejurul casei... și încă trei coline...

— Tufișurile alea?
— Da, alea–s plantația de cafea...
— Nu sunt tufe sălbatice?
— Îs cafea...
— Și–atâta pământ de cafea aveți, până–n zare?
— Nu... numai trei coline de jur împrejur e cafea, apoi
sunt tufele, copacii și pământul elefanților, al leilor,
al girafelor... Avem un gard de sârmă ce ne desparte.
— Și nu trec de gard, nu vin la voi?
— Nuuuu, ne respectăm, râse Kendi cu gura până
la urechi... O să te duc mâine la ei, să vă cunoașteți...
Ana râse și ea și începu să se joace cu el bucuroasă.
Spre seară, au sosit părinții lui Kendi cu sora lui cea
mică. Tatăl lui, om între două vârste, avea o pușcă
la spate și o suliță lungă în mână. Purta părul șuvițe,
semăna un pic cu Kendi, însă era mai înalt și mai
bine făcut. Mama lui îi învăluia cu o privire calmă
și visătoare. Era o femeie matură, căreia i se citea
înțelepciunea pe față. Avea forme pline, dar silueta
ei păstra eleganța și semeția viețuitoarelor Africii.
Sora lui Kendi purta doar o fustă galbenă în jurul
șoldurilor. Era o negresă tânără, subțire, simpatică,
cu sâni conici. În mână, ținea și ea o suliță lungă.

20
 Dragostea Neagră

Kendi le–a prezentat–o pe Ana ca fiind soția lui și toți

i–au zâmbit și s–au bucurat. Apoi, i–a prezentat Anei
familia sa: tatăl său, Agoro, mama sa, Amara, și sora cea
mică, Furaha. S–au îmbrățișat și s–au minunat unii de
alții. Africanii se uitau la Ana ca la o minune și Ana se
uita la ei ca la minuni. Cu Ana vorbeau în engleză, dar
între ei mai vorbeau și–ntr–o limbă necunoscută Anei,
care le era familiară. Ana se simțea bine cu ei, vedea că
îl iubesc mult pe Kendi, iar acea iubire se răsfrângea
și asupra ei. Se purtau cu ea ca și cum ar fi fost o parte
din Kendi. Au discutat, au mâncat, apoi s–au dus la
culcare, fiecare în camerele lor. Ana simți o fericire
ciudată să fie în brațele lui Kendi, în Africa lui, în casa
lui... Se simți mai împlinită, mai aproape de sufletul lui.
Nu s–au putut abține și s–au iubit intens și–n tăcere.
A doua zi, doar ea și Kendi, se pregăteau să meargă
la elefanți. Kendi a apărut în curtea casei la bustul
gol, cu pușca la spate, cu o suliță lungă în mână și un
pistol mare la cingătoare. Când l–a văzut așa, Ana a
izbucnit în râs, ca atunci când l–a văzut prima oară
apărând la terasa din Cluj. Dar acum nu și–a mai
stăpânit râsul, ci i–a dat drumul cu toată puterea.
— Uunde mergi tu așaa? Așșaa, cu sulița aasta, la
vânătoare de elefaaanți... și se îndoi în față de râs,

21
Dragostea Neagră

apoi se lăsă de tot la pământ, râzând întruna. Tatăl,

mama și sora lui Kendi au venit și ei în curte și râdeau
și ei de râsul Anei. Kendi, sprijinit în suliță, râdea și
el cu toți dinții:
— Pușca și sulița–s pentru lei, dacă vin la noi flă-
mânzi, și zgomotul lui ăsta (arătând cu degetul spre
pistol) e ca să fugă elefanții, dacă vin supărați spre noi.
După ce le–a trecut râsul, Ana și Kendi au plecat
spre ținutul fiarelor sălbatice. Au trecut de cele trei
coline și au mai mers încă, destul de mult, până la
gardul de sârmă. Kendi s–a dus spre un tufiș prin care
trecea gardul. Dădu la o parte câteva nuiele din tufă
și desfăcu o sârmă din gard. A apărut o mică deschi-
zătură chiar lângă tufiș. O ajută pe Ana să treacă prin
deschizătură, apoi trecu și el. Zâmbi:
— Ana, acum suntem pe pământul leilor și al ele-
fanților. Să nu vină leii, să vedem elefanții!
Mai merseră mult prin iarbă, printre tufe mici și
rare, până au ajuns la o râpă largă și lungă de nu i se
vedea capătul. În lungul râpei, mai departe, pe cealaltă
parte, au văzut o mică turmă de elefanți ce aștepta
un pui ce se chinuia să urce malul râpei. Când puiul
a reușit să iasă din râpă, mama lui și–a ridicat trompa
și a trâmbițat a victorie, apoi turma s–a îndepărtat

22
 Dragostea Neagră

încet, cu puiul între picioarele mamei. Ana surâse

visătoare...
— Cam până aici e destul, zise Kendi către Ana care
privea fascinată elefanții. Dacă mergem mai departe,
poate dăm de lei, și azi n–am chef de ei. Uită–te în zare,
peste pâlcul acela de copaci, vezi gâturile girafelor?
Ana privea tulburată, cu nările fremătând, spre
copacii arătați de Kendi. Ochii îi străluceau, și Kendi
o simți cuprinsă de înfiorare. I se umplu pieptul de
fericire și–și zise: „Gata, Africa a adoptat–o pe Ana,
de–acum Ana e chiar a Africii...”
S–au întors acasă obosiți și fericiți.
Și așa fericiți s–au întors în Cluj, tot cu escală în
Dubai. Fericirea Anei era parcă și mai deplină după
călătoria în Africa. Kendi însă avea un presentiment
ce–i umbrea fericirea. Se uita la fericirea Anei și sim-
țea o umbră de pericol asupra ei. Încerca s–o alunge
repede, înălțându–și dragostea până la cer, rugându–l
să–i apere fericirea.
S–au căsătorit în Cluj, imediat după Paște. Colega de
cameră a Anei și prietenul ei le–au fost nași și martori
la cununie. Au mai participat câteva prietene, colege
de facultate, și negrul cel frumos care era cu Kendi la
masă când l–a văzut prima oară. Cununia s–a celebrat

23
Dragostea Neagră

în pavilionul din parcul central al orașului. Ana a

fost frumoasă și fericită, cu o rochiță simplă, mulată
pe sâni și talie, ce se deschidea apoi până aproape de
genunchi. Avea o cununiță din flori de câmp pe cap, și
în mână un buchețel, tot din flori de câmp. Kendi, cu
pantaloni negri și cămașă albă, era strălucitor. Capul
negru ce ieșea din cămașa albă, cu șuvițele sale de păr
în toate direcțiile, cu albul ochilor și albul dinților,
avea un efect magic. Un Apollo negru ce atrăgea toate
privirile. Le sta bine împreună, un soare negru și alba
lună... Primarul Clujului i–a declarat căsătoriți, soț
și soție, felicitându–i și urându–le fericire.
Au sărbătorit căsătoria la un local din apropierea
parcului. Vremea era frumoasă, caldă, au stat afară, au
discutat, au băut și au mâncat un pic, au primit felicitări,
urări de bine, apoi prietenii au plecat... A fost frumos...
Kendi și Ana s–au dus direct la garsonieră. Abia
așteptau să fie singuri și să se îmbrățișeze nevăzuți...
Apoi și–au adus aminte că mai aveau de trecut
examene, plus licența, urma o perioadă de studiu
intens... Numai sprijinindu–se unul pe altul o puteau
trece cu bine.
— Da, zise Ana, numai dacă mă iubești tot timpul,
putem lua examenele...

24
 Dragostea Neagră

— Da, da, răspunde Kendi, atunci se fixează cel mai

bine informația... și râdeau amândoi.
— Apoi plecăm în Africa, la Kampala, să construiești
blocuri din alea futuriste...
O umbră apăru din nou pe fața lui Kendi. Ana o
observă:
— Ce te neliniștești, doar știi să le construiești!
— Nu–i știința, o să onorez studiile plătite de firmă...
Mă gândesc la liniștea ta...
Ana îl cuprinse cu brațele în jurul gâtului uitân-
du–i–se fix în ochi:
— Vedem noi acolo, da? Și se topi în brațele lui...
— Da, da... și–o liniște îi cuprinse și ochii li se făcură
grei de somn...
Examenele și le–au luat amândoi din prima, erau
fericiți.
De–acum se vedea că Ana e gravidă. Când se gândea
că va avea un copil, simțea mulțumire, mândrie și
împlinire.
S–au hotărât să plece în Uganda cât mai repede.
Kendi voia să înlăture orice risc pentru sarcina Anei.
În august erau în avionul Qatar Airways cu destinația
Entebbe. Ajunși în Kampala, s–au cazat tot la hotelul
„Emin Pasha”. Încă nu aveau o locuință a lor. Adanna,

25
Dragostea Neagră

prima soție, și tatăl ei, Rashid Baruti Muguluma, i–au

acceptat lui Kendi o a doua căsătorie doar pentru
că Ana era gravidă, însă nu doreau prezența ei în
aceeași locuință cu Adanna. Așa că, acum, Kendi era
nevoit să–și țină a doua nevastă la hotel până va găsi
o locuință numai pentru el și Ana. Tot tatăl Adannei
era speranța lui, numai el îl putea ajuta, dar pentru
asta era nevoie de un pic de timp. Întâi, trebuia să
înceapă să lucreze. Apoi, să–l prindă pe Baruti Mugu-
luma într–o dispoziție bună. Atât de bună încât să–i
ofere un apartament într–unul din multele blocuri
pe care le avea în Kampala. Ar fi fost ideal să–i dea
un apartament într–un bloc–turn cu vedere asupra
orașului. S–ar simți ca în apartamentul cel luxos în
care stă cu Adanna.
Ana a înțeles că va rămâne mai mult timp singură.
Kendi trebuia să–și rezolve formalitățile cu serviciul
și să meargă la slujbă. Mai era și Adanna, era nevoită
să–l împartă pe Kendi și cu ea. Nu voia să–și facă sânge
rău pentru asta, a știut de la început situația lui. Și
totuși, nu se simțea bine când se gândea la Adanna.
Încă n–a văzut–o, voia s–o vadă, era tare curioasă,
dar simțea și o neliniște când îi venea în gând. Kendi
nu i–a spus mare lucru despre prima lui soție, era

26
 Dragostea Neagră

stânjenit când venea vorba despre ea. Ar fi voit ca el

să–i spună lucruri mai intime despre Adanna, ceva
despre caracterul ei, despre ce–i place, cum se poartă,
ce iubește... Kendi i–a spus doar câteva generalități,
gen CV, ce i le–ar fi putut spune oricine: că e foarte
frumoasă și deșteaptă, are studii de management la
Cambridge, este în conducerea firmei tatălui ei, firmă
care este printre cele mai profitabile din țară și numă-
rul unu din domeniul construcțiilor, că, la inițiativa ei,
firma și–a extins activitățile în industria cimentului,
în turism și în servicii financiare de împrumuturi și
investiții imobiliare. Bune și astea, dar nu era ceea
ce o interesa pe Ana. Kendi i–a mai spus câte ceva
și despre tatăl Adannei: că e un om impunător și
înțelept. El i–a plătit studiile de inginerie din Cluj și
tot el plătește și studiile surorii mijlocii a lui Kendi,
Ebele, care studiază Arhitectura la Cambridge. Lumea
îi zice „profesorul” și–i atentă la părerile lui. Ține
la familia și la banii lui și ajută pe toată lumea. Dar
orice ajutor acordat, chiar și membrilor săi de familie,
era contabilizat și pretindea muncă la schimb. E om
bun, oricine apelează la el și e dispus să muncească
ca să–i întoarcă în vreun fel facerea de bine, pleacă
de la el mulțumit. I–a mai spus că și el, chiar dacă–i

27
Dragostea Neagră

este ginere, trebuie să muncească la firma lui, ca să–i

întoarcă, măcar parțial, ajutorul primit pentru studii
și pentru apartamentul de lux în care stă cu Adanna.
De aceea, el a și preferat să studieze în România, ca
să nu se simtă prea îndatorat socrului Baruti, în Cluj,
studiile fiind mai ieftine decât la Cambridge. Însă a
ales Clujul și pentru că unchiul său, inginerul Arim,
a studiat mai demult ingineria construcțiilor în Cluj.
Și i–a spus, cu nostalgie, numai lucruri frumoase
despre profesori, oameni și oraș.
Ana asculta cu interes tot ce ținea de noua ei fa-
milie, dar simțea că ceva lipsește din poveștile lui
Kendi, că ceva esențial îi scapă printre degete și nu
reușește să–l vadă.
Kendi era grijuliu și iubitor cu ea, dar avea și alte
responsabilități. Și–a finalizat formalitățile de anga-
jare și a început deja lucrul. De–acum, șantierele lui
Baruti Muguluma, de pe toate dealurile Kampalei,
l–au înghițit și pe Kendi.
Acesta era preocupat s–o mute cât mai repede pe
Ana de la hotel, într–o locuință a lor. Zâmbea cu toată
ființa când o vedea, însă nu putea să doarmă toate
nopțile cu ea. Ana era sigură că, dacă n–ar fi fost așa
de negru, l–ar fi văzut pe Kendi cum roșește atunci

28
 Dragostea Neagră

când îi spunea stânjenit că trebuie să plece... dar nu

era zi fără să petreacă măcar câteva ore împreună.
Hotelul era o vilă într–un mare parc cu flori, copaci,
păsărele... Era și piscină, restaurant cu de toate, per-
sonal politicos... Dacă ar fi fost și Kendi tot timpul cu
ea, s–ar fi simțit ca–n paradis. Într–o noapte când era
singură, chiar a auzit un cântec ce venea din paradis.
Dormea și s–a trezit că o leagănă un cântec tulburător,
de la–nceputul lumii, ce–i amintea vag de un bocet din
Maramureșul ei drag. Se auzea încet, din depărtare,
dar foarte limpede în noapte. S–a ridicat din pat și–l
asculta hipnotizată. Parcă era în altă lume. Credea că
visează. Ce–i cu cântecul acesta acuma noaptea? Cân-
tecul s–a auzit în jur de cinci minute, poate mai mult,
însă Anei i se păru că–l aude din copilărie. O cuprinse
o neliniște și un dor sfâșietor o copleși. Nu știa ce fel
de dor, de ce anume îi este așa de dor... Apoi, gândul
i se opri la mama ei, la Maria Morojan. Nu mai putu
dormi, abia aștepta să se facă ziuă s–o sune. O lăsase
îndurerată și îngrijorată pentru soarta ei din Africa.
Mamă–sa nici nu s–a putut bucura de căsătoria ei,
știind că o părăsește. Parcă–i aude vorbele:
— Draga mamii, nu pleca, tu nu știi ce–i acolo,
rămâi aici...

29
Dragostea Neagră

Deși acum mamă–sa s–a mai împăcat cu plecarea ei

și era fericită când o suna, Ana îi simțea întotdeauna
tristețea din suflet. S–a făcut ziuă și Ana și–a sunat
mama, i–a spus mamei că–i bine și fericită. Însă de la
acel cântec, ceva ca un dor a rămas în sufletul Anei.
I–a povestit lui Kendi despre cântecul acela tulburător
din noapte. Cu un pic de reținere, nu era cu totul
convinsă că nu visase. Kendi a tăcut, apoi, serios și
visător, i–a zis că acel cântec era chemarea muezinului
din Moscheea Națională.
La câteva zile de la cântecul acela, Kendi a venit
bucuros și i–a spus, tot un zâmbet, că a obținut un
apartament frumos într–un bloc–turn din oraș. La
ultimul etaj, cu o frumoasă panoramă asupra dealu-
rilor Kampalei.
— Nici n–am apucat să mă plictisesc de hotelul
acesta... se agăță Ana de gâtul lui Kendi.
— Stai, stai, nu mă sugruma... și Kendi o cuprinse
și–și plimbă delicat mâinile peste Ana.
S–au mutat a doua zi.
De–acum Ana era complet fericită. Avea de lu-
cru să–și aranjeze casa, avea priveliștea ce–o fascina,
Kampala toată era numai o primăvară. Se simțea
în același timp și–ntr–o mare de verdeață și–ntr–o

30
 Dragostea Neagră

mare metropolă. Apartamentul era la ultimul etaj al

unui bloc cu zece etaje construit în vârful dealului
Naguru, cel mai înalt deal al Kampalei, și ocupa tot
palierul, cu vedere totală asupra orașului. O terasă
înconjura apartamentul. Vă dați seama ce priveliște
avea... Toată Kampala, până–n zare... Ana căuta cu
privirea leii, girafele, elefanții... se aștepta să–i vadă
pe străzile Kampalei. N–ar fi fost o minune, numai
ei lipseau și Kampala ar fi fost perfectă. Și Kendi era
fericit, venea cu drag acasă și–ntotdeauna–i aducea
ceva: o floare, bomboane, prăjituri. Iar zâmbetul lui
era mereu strălucitor. Ana i–a și spus odată:
— Kendi, tu ești farul meu aici în Kampala, totdeauna
mă uit după strălucirea ta...
Kendi a râs cu capul pe spate și a cuprins–o în brațe...
Chiar dacă el lipsea și–acum de–acasă, Ana nu–i
mai simțea așa de tare lipsa. Avea treabă, citea, ieșea
la plimbare, la cumpărături, se uita la TV. Voia să
cunoască cât mai multe despre Uganda și oamenii săi.
Însă nu s–a împrietenit cu nimeni din Kampala. Avea
o piață aproape de casă care–i plăcea. În principal era
o piață de legume, dar găseai acolo orice. Erau tarabe
cu de toate: legume, fructe, haine, obiecte casnice,
ceasuri, bijuterii, încălțăminte și cu ce nici nu te–aș-

31
Dragostea Neagră

teptai. Cumpăra uneori câte ceva de–acolo, fructe,

legume sau vreun obiect interesant. Era privită cu
simpatie, atât de femei, cât și de bărbați și de copii,
care se bucurau când o vedeau și–i zâmbeau. Ana se
bucura și ea, se gândea că lor le pare bine să vadă o
femeie albă în Kampala. Mai vedea și ea câteodată
oameni albi pe străzile Kampalei, dar n–a intrat ni-
ciodată în vorbă cu ei.
Ana nici nu știu cum a trecut timpul atât de repede.
Aici vara nu se mai sfârșea, era continuă, mai ploioasă,
mai uscată, dar tot vară. Vedea că are burta tot mai
mare, simțea și copilul. Era băiat, și Kendi era tare
mândru. Se bucura și ea de bucuria lui.
A născut cu greutate, la maternitatea spitalului Na-
guru. Fericire și slăbiciune mai mare, ca atunci când
a scăpat de sarcină, n–a avut. Abia după un timp și–a
văzut copilul. Nu știa dacă, imediat după naștere,
și–a pierdut cunoștința din cauza efortului, durerii
și a medicamentelor, ori dacă a adormit extenuată.
Și–a amintit doar de doctorița care o mângâia ușor
pe frunte, apoi nu mai știu ce a fost cu ea. S–a trezit
într–un salon mare, luminos și răcoros. Copilul i l–a
adus doctorița cea mângâietoare. Alături de ea venea
Kendi, însoțit de un negru mai în vârstă, frumos, cu

32
 Dragostea Neagră

părul grizonat, înalt, bine făcut, ce avea o siguranță

de sine și o demnitate deosebită. Ana a întins mâinile
după copilul înfășat într–o pânză albă și doctorița
i l–a pus cu grijă în brațe. Era negru tot și plângea
bine. În brațele Anei copilul s–a liniștit și a încetat
să mai plângă, doar scâncea. Atunci doctorița i l–a
luat zâmbind din brațe și l–a pus în brațele negrului
grizonat și distins. Acesta s–a uitat cu drag la copil, l–a
ridicat spre gura lui și i–a spus încet ceva la urechea
dreaptă, apoi la cea stângă. După aceea s–a aplecat
încet spre Ana, i–a pus copilul în brațe și, uitându–se
zâmbitor la ea, i–a spus cu glas coborât:
— Felicitări Ana, eu sunt Rashid Baruti Muguluma.
O să am grijă de copil... Apoi se ridică la fel de încet,
schițând totodată o plecăciune. S–a uitat la Kendi,
s–a uitat la doctoriță și a părăsit salonul ca un fluture
negru. În urma lui s–a iscat o boare plăcut mirositoare
care i–a cuprins pe toți.
— Felicitări Ana, îi zise și Kendi, care se așeză pe
pat lângă ea și–i zâmbea copilului ce parcă adormise.
O mângâie pe Ana pe frunte, pe față, cu drag.
Ana îi zâmbi fericită.
— Așa că–i frumos?
— E frumos... e perla Africii...

33
Dragostea Neagră

— Deci ăsta e Baruti...

— Da, e binefăcătorul nostru, i–a șoptit Kendi Anei...
— Dacă ar fi așa și pentru mine, să nu fie altfel...
— Nu vorbi cu păcat, e om bun, ne ajută pe toți,
n–ar face rău nimănui.
— Adanna ce zice?
— Ce să zică? Nimic... Nu te preocupa de Adanna...
— Ce i–a spus Baruti copilului la ureche?
— Cuvinte sfinte, cum se zice...
— Mantre?
— Cam așa ceva...
Doctorița își făcu simțită prezența, venind de la
fereastra unde–și găsise ceva de lucru cu niște hârtii
de pe o măsuță. Se uită fugitiv dar intens la Kendi care
se grăbi să–și ia rămas–bun de la Ana și de la copil.
Doctorița a fost ca o mamă bună pentru Ana. O
învăță să–și alăpteze copilul, să–l înfășeze, să–i ghi-
cească și să–i împlinească dorințele și nevoile.
Peste câteva zile, Kendi își duse nevasta și copilul
acasă. I–a propus Anei să–i aducă o femeie care s–o
ajute, însă Ana nici n–a vrut să audă. Nu voia persoane
străine în jurul ei.
— Îmi sunteți de–ajuns voi doi, nu vreau alți oameni
în casă, vreau să fiu doar cu tine și cu Kendi mic... Așa

34
 Dragostea Neagră

îi zicea Ana copilului de la–nceput, încă de dinaintea

nașterii, Kendi mic.
— Poimâine vine Baruti cu imamul, tundem copilul și–i
rostim numele. El va face daruri mari pentru copil. Ține
neapărat să facă asta. Va fi sărbătoare în toate șantierele
lui Baruti. O să fie aici și părinții mei cu soră–mea, mica
Furaha, unchiul Arim... Poate vine și soră–mea Ebele,
din Anglia, mi–a zis că face tot ce poate să ajungă.
— Îl botezăm? Nu–i prea devreme? E așa mic...
— Nu, poimâine e bine, e stabilit.
— Tu cum zici să–i punem nume?
— Kimera, i se spune Kimera Okubal.
— Kimera... de ce să–i spunem așa? Să–i zicem Kendi.
Kendi mic...
— Nuu, nu se poate, e Kimera...
— Atunci, Toader? Să–i zicem Toader, ca lui tata...
S–ar bucura și–ai mei...
Kendi râdea fără glas, cu capul pe spate:
— Nuu, e Kimera, e stabilit...
Vorbele astea, stabilirile astea, au supărat–o pe Ana,
umerii i se miciră și capul semeț i se aplecă spre piept.
Fața ei frumoasă, întotdeauna senină și zâmbitoare,
se făcu serioasă și rămase fără cuvinte. Își feri privirea
de ochii lui. Un timp nu–l mai putu privi.

35
Dragostea Neagră

— Stabilit, stabilit... de cine să fie stabilit?

Kendi simți supărarea Anei. O îmbrățișă strâns
și–și lipi capul de tâmpla ei, ținându–i, cu palma,
capul lipit de al său.
— E stabilit, stabilit... de Africa, de Africa... Nu
te supăra pe mine, nu poate fi altfel... Kimera e un
strămoș viteaz și așa va fi și Kimera al nostru...
— Vine și Adanna?
— Poate că vine, nu știu sigur... Cred că vine cu tatăl
ei. Dacă Baruti îi zice să vină, va veni sigur.
Gândul la Adanna îi produse Anei o neliniște care–i
alungă supărarea. Știa sigur că o să vină. Abia aștepta să
vină, s–o vadă în sfârșit... de parcă–și aștepta destinul.
A doua zi, Kendi a venit cu alimente, dulciuri, răco-
ritoare și cu trei femei: două să gătească mâncăruri și
să servească musafirii și una să aibă grijă de copil pe
timpul evenimentului. Vor sta la ei până după sărbă-
toarea copilului. Ana a fost neplăcut surprinsă, însă
și–a dat repede seama că soțul ei a procedat bine. Aveau
musafiri și era nevoie de ele pentru ca totul să fie bine.
Kendi i–a spus că sunt de meserie, două erau angajatele
unui mare restaurant, iar femeia care va avea grijă de
copil era asistentă medicală la maternitate.
Peste două zile, devreme, părinții și surorile lui Kendi
au venit primii la ei. A putut veni din Anglia și Ebele,

36
 Dragostea Neagră

sora mijlocie a lui Kendi. Era o domnișoară frumoasă,

într–o rochie ușoară, lungă, ce cădea lejer pe corp. Pe
cap avea un turban subțire de mătase, deosebit, ce–i
sporea frumusețea. Radia bucurie şi sinceritate, iar în
ochi avea lumina inteligenței. Ana și Ebele s–au plăcut
de cum s–au privit. Pe Furaha, sora cea mică, Ana abia
a recunoscut–o. Parcă era alta în rochia elegantă, lungă
și închisă la gât. S–au bucurat de revedere.
— Unde ți–ai lăsat sulița? îi șopti Ana la ureche.
Furaha și–a aplecat capul spre umăr, privind–o
zâmbind.
Şi părinții erau frumos îmbrăcați, eleganți, cu un
aer aristocratic. Tatăl Agoro, în costum fin şi crava-
tă, mama Amara, în rochie lungă şi basma. Toți au
felicitat–o, spunând lucruri frumoase și urări de bine
pentru copilul ce dormea fericit, legănat de zumzetul
neamurilor. Au adus cadouri pentru copil şi pentru
Ana, care se simțea bine și iubită de toată această
familie.
Apoi a venit ceea ce Ana aștepta demult. S–o vadă
pe Adanna. A venit însoțită de cei trei bărbați im-
portanți așteptați de toți din casă: Imamul cel cu
straie albe, Rashid Baruti Muguluma și inginerul
Arim, unchiul lui Kendi. S–au salutat plecându–se

37
Dragostea Neagră

cu mâinile la piept, iar bărbații şi–au strâns mâinile.

Ana a schițat şi ea salutul, uitându–se la Amara şi
la fetele ei, şi totul a fost bine. Adanna a salutat pe
toată lumea odată, cu mâinile la piept, și s–a apropiat
de Amara și fetele ei, intrând în discuții de–ale lor.
Bărbații au vorbit între ei un pic, până când imamul
a înălțat vocea și a început o rugăciune sau o binecu-
vântare. A luat copilul care a început să scâncească
în brațele lui și îi spunea ceva la o ureche, apoi la
cealaltă, cam cum a făcut și Baruti la spital, dar mai
frumos. L–a ridicat spre cer, rostind cântat rugăciuni
și binecuvântări, din care Ana nu înțelegea nimic,
doar că sunt pentru binele copilului ei, Kimera.
L–a auzit rostind de trei ori numele Kimera și
o bucurie și mulțumire au pătruns în inima ei.
Acum i se părea tare frumos numele de Kimera.
Parcă mai frumos ca Kendi. Zâmbi fericită, cu o
anume nostalgie nedefinită. Imamul a binecu-
vântat–o și pe ea și pe toți cei din casă. Surâzând,
a schimbat încet câteva cuvinte cu Kendi care–i
zâmbea fericit. După aceea, cu o față gravă, a vor-
bit ceva mai mult cu Rashid Baruti Muguluma.
Se pare că ceva important. S–a întors apoi spre toată
casa, a mai zis pare–se o binecuvântare, a salutat

38
 Dragostea Neagră

pe toată lumea înclinându–se și a plecat. Toți l–au

salutat respectuos, cu o ușoară părere de rău că plea-
că. Și Anei i–a părut rău, a simțit prezența lui ca o
binecuvântare.
Acum copilul era oficial numit Kimera și toate fe-
meile erau în jurul pătuțului admirându–l. Bărbații
zâmbeau și vorbeau între ei. Apoi s–au servit mân-
căruri, dulciuri, răcoritoare și cafea. Baruti și Adanna
n–au mai stat. Cât se pregătea lumea să se așeze la
masă, au băut amândoi o răcoritoare, apoi, salutând
cu grație pe toată lumea, au plecat. Lumea i–a salutat
la rândul ei cu drag și admirație. La plecare, privirea
Adannei s–a încrucișat cu a Anei. O singură privire
a aruncat Adanna în ochii Anei. O privire fugitivă,
șerpească, intensă și rea, ce a săgetat–o rece, în jos
pe șira spinării. Ana a rămas ca paralizată și n–a mai
fost în stare să–i salute nicicum.
Și până atunci Ana a căutat să întâlnească privirea
Adannei, dar aceasta o evita, n–o privea. Însă Ana
simțea uneori ochii Adannei asupra ei, atunci când
se uita în altă parte.
Adanna avea ochi fermecători, negri–verzui, adânci.
Fruntea înaltă, frumos bombată, nasul lung, ușor cam-
brat și buzele senzuale îi înfrumusețau ovalul perfect

39
Dragostea Neagră

al feței negre ca abanosul. Păru–i era argintiu–violet,

în șuvițe fine, scurte până la gât și acoperite de un șal
diafan, violet. Își purta capul cu semeție și eleganță.
Gâtul lung, delicat, îi dădea un aer de ființă angeli-
că. Dacă–ți coborai privirea, te impresiona curbura
sânilor. Se curbau și creșteau în sus, ca ramurile po-
milor. Parcă aveau o gravitație inversă. Rochia de un
roșu cinabru intens nu putea ascunde această ciudată
creștere a sânilor ei și nici nu părea că cineva și–ar
fi bătut capul cu asta. De pe sâni, roșul cobora ușor
pe talia subțire, ascunzându–i posteriorul rotund ce
ardea sub rochie. Dar piciorul negru, mat și lung,
care se întrezărea prin tăietura adâncă a rochiei, i–l
arăta. Ochii, fața, părul, rochia, sânii, negrul piciorului
printre roșul cinabru, totul la Adanna era tulburător,
dacă priveai cu atenție.
— De ce Dumnezeu am dorit s–o văd pe scorpia
asta? se întrebă în sinea ei Ana. Era tulburată, nu
se aștepta ca Adanna să fie așa de frumoasă și plină
de energie. Și–a dat seama că până acum s–a crezut
superioară Adannei. S–a considerat mai frumoasă,
mai cultă, mai tânără... mai albă... mai din Europa...
Și–acum... nu–i chiar așa. Nici tinerețea ei nu era mai
evidentă, deși era mai tânără cu ceva ani decât Adanna.

40
 Dragostea Neagră

Toată încrederea în ea a început să se clatine. Simțea

că ceva neplăcut pune stăpânire pe ea.
A fost o petrecere intimă, lumea s–a simțit bine.
Unchiul Arim povestea cu Agoro și Kendi, care zâm-
bea și râdea fericit. Ana a fost tot timpul cu Amara
și fetele ei. A ascultat peripețiile Furahei din ținutul
leilor și poveștile Ebelei despre școala din Anglia.
Povesteau încântate, cu voioșie, parcă erau fetițe
mici... se bucurau de revedere. Amara le privea pe
toate cu drag, zâmbind. Se uita și la Ana ca la fetele
ei. Nu s–a răbdat să nu o mângâie cu duioșie pe cap.
Ana se gândea ce bine seamănă Amara cu mama ei...
Mai fugeau la Kimera să–l vadă și să se minuneze de
el. Fetele voiau să se joace cu el, îi luau mânuța și
râdeau de strâmbăturile lui.
Doar unchiul Arim a plecat acasă, părinții și fetele
au rămas la ei încă cinci zile, aveau destule camere
unde să doarmă. Fetele voiau să cutreiere prin Kam-
pala și să–și cumpere tot felul de lucruri. Kendi și–a
luat liber de la șantiere, ca să fie cu ei. Părinții lui
au stat mai mult acasă, doar fetele plecau mai des și
se–ntorceau vesele cu tot felul de cutii. Atunci, Ana
i–a cunoscut mai bine pe părinții lui Kendi. Erau
oameni buni, veseli, preocupați de binele familiei.

41
Dragostea Neagră

Semănau cu părinții ei. Chiar așa i–a și spus socrului

ei care a întrebat–o cum este tatăl ei.
— E așa ca tine... (pentru Ana, asta era atunci cea
mai bună descriere a tatălui ei). Stai să ți–l arăt... și i–a
arătat lui Agoro, pe telefon, poze cu tatăl ei. Agoro
zâmbi clătinând din cap.
— N–a putut veni și el aici?
— Nuu, e supărat că am venit în Africa.
Agoro se întristă și suspină lung.
— Și nu vă mai vorbiți?
— Ba mai vorbim la telefon, să ne auzim vocile...
Vorbesc mai mult cu mama și cu soră–mea.
Veni și soacră–sa, Amara, să vadă pozele. Ana le
arătă casa ei din Țara Marmației, pe soră–sa Elena,
părinții ei, Munții Maramureșului, apele Iza și Mara,
poze din Cluj, pe Kendi râzând...
Agoro și Amara priveau curioși, cu admirație.
— Frumos, tare–i frumos acolo la voi, eu am fost
odată la Cluj, cu Kendi, îi zise Amara, seamănă cu
Africa noastră...
— Da, seamănă... numai că aici e tot vară... nu ninge...
la noi mai e un pic și–ar trebui să ningă...
— Da, știu, ne–a zis Kendi de iernile de pe la voi.
Avem și noi zăpadă, pe muntele Kenya și pe Kili-

42
 Dragostea Neagră

manjaro. Poate mergem să–i vezi și tu și să–i ai în

telefon... Poate mă pui și pe mine...
— Chiar vrei? se bucură Ana. N–am îndrăznit să
vă zic, credeam că nu vreți...
Ana le–a făcut poze, ei râdeau, i–a scos și pe terasă
să se vadă și Kampala în fundal.
Au venit fetele cu pachetele și le–au întrerupt șe-
dința foto, umplând casa cu veselie. S–au dus direct
la Kimera să se joace cu el, i–au adus alți zdrăngănei,
nemaivăzuți.
A doua zi, Amara a rugat–o pe Ana să–și ia o femeie
ca ajutor în casă:
— Mi–a zis Kendi că nu vrei pe nimeni străin în
casă... am o prietenă bună din copilărie, femeie Lango
care–i măritată aici în Kampala. Are trei băieți mari,
lucrează pe șantier cu Kendi, și două fete mari ca fe-
tele mele. Am vorbit cu ea și ar fi bucuroasă să vină
să te–ajute. Tu va trebui să ieși din casă, să plimbi
copilul prin parc, Kendi–i pe șantier, sunt perioade
când lucrează până seara, nu te poți duce singură...
I–am face și ei un bine, are nevoie de bani să–și ajute
fetele... E femeie bună, vorbește engleza și–i creștină
ca tine, o cheamă Miriam. Vine dimineața când zici
tu și, când nu mai ai nevoie de ea, pleacă acasă. Și

43
Dragostea Neagră

oricând ai nevoie de ea, chiar și noaptea, o suni și ea

vine. Iar dacă sunt zile în care nu vrei să vină, îi zici
sau îi spui la telefon și nu vine. Vine și stă doar când
vrei tu. Dacă vrei, mâine o aduc aici s–o vezi. Ce zici?
Ana o asculta și se lumina la față, își da seama ce
bine zice Amara.
— Mai pot să zic că nu? și–i zâmbi Amarei cu toată
fața
Amara zâmbi și ea mulțumită de cumințenia Anei.
A doua zi, Amara a venit bucuroasă cu prietena ei
Miriam. O femeie frumoasă, cu un zâmbet cald ce
te cucerea imediat. A stat toată ziua la ei, l–a luat pe
Kimera în brațe, felicitând–o pe Ana și spunându–i ce
frumos îi este copilul... Apoi, când vorbea cu Amara:
—Ana, scuză–mă că mai vorbesc cu Amara în limba
noastră din Lango. Nu putem altfel, așa vorbim de
mici...
Ana a râs:
— Puteți vorbi oricum, nu mă deranjează deloc,
chiar îmi place să v–aud așa ca pe două păsărele, poate
învăț și eu limba Lango.
Toată casa era un zâmbet. Amara îi arăta lui Miriam
casa, bucătăria, camerele, terasa. Erau încântate de
terasă. Vedeau de sus toată Kampala și–și arătau cu

44
 Dragostea Neagră

mâna întinsă și–aproape țipând locuri numai de ele

știute. Ana le auzea cum vorbesc fericite în limba lor
și gândul o duse la casa ei din Marmația. Așa vorbea
și ea acolo cu soră–sa...
Cinci zile au trecut repede și Ana a rămas iar doar
cu Kendi și copilul. Se obișnuise cu casa plină și–i
părea rău că i–au plecat neamurile. Și de–acum Kendi
va mai merge și la Adanna. Kendi n–a mai mers un
timp la Adanna, de la șantiere venea direct acasă, dar
până la urmă tot a lipsit noaptea de–acasă.
În prima noapte de după botezul copilului în care
Kendi a lipsit de–acasă, Ana n–a dormit deloc. S–a
întors mereu de pe o parte pe alta, străduindu–se să
n–o vadă pe Adanna cu Kendi. Avu noroc și cu Ki-
mera care plângea, pentru că a ținut–o toată noaptea
ocupată. Doar dimineața, când știa că el trebuie să fie
pe șantier, s–a mai liniștit și a adormit puțin.
De când a văzut–o pe Adanna, Ana nu mai avea
liniște. Nu avea liniște deplină nici înainte, dar situația
era suportabilă, nu se gândea prea mult la asta. Era
convinsă că Kendi o iubește mai mult pe ea, era sigură
că iubirea lor era mai mare. Acum, că a văzut cât de
frumoasă e Adanna, încrederea în ea și în puterea
iubirii ei se clătina. Nu se mai putea gândi cu drag la

45
Dragostea Neagră

Kendi, că o avea în fața ochilor pe Adanna, cu silueta,

ochii, sânii, fundul și picioarele ei... Și–l imagina pe
Kendi ce face cu ele... Simțea că o apucă toate furiile
și cu greu și le stăpânea ca să nu izbucnească. Ciudat
era că tot Adanna o făcea să și le stăpânească. Când
erau gata să izbucnească, îi venea în minte uitătura
cea verde și rea a Adannei și simțea iar junghiul cel
rece pe șira spinării ce–o paraliza. Nu mai putea face
nimic atunci, tot corpul i se crispa, gura i se încleșta
și nu mai putea vorbi. Abia după ceva timp putea
să–și revină și să vorbească. Și–atunci vorbea calm,
încet, cu frică să nu pățească ceva. Simțea un pericol,
știa că Adanna–i este o dușmancă de temut. Vedea
că uitătura ei șerpească și rea avea efecte asupra ei
și–acum. Se temea să nu paralizeze de tot. Zicea repede
în sinea ei o rugăciune:
— Doamne apără–mă și mă păzește de rău, nu mă
lăsa... Și–i curgeau lacrimile...
Se străduia să fie veselă când era împreună cu Kendi,
nu voia ca el să–i vadă suferința, nu știa ce reacție va
avea și nu–i plăcea să i se plângă de ceva. Nu–i ieșea
întotdeauna prefăcătoria, Kendi era om inteligent.
Când îi simțea suferința, o întreba ce are pe suflet,
dar ea întorcea capul spre el zâmbind și–i zicea:

46
 Dragostea Neagră

— Nimic, mi–a fost dor de tine...

Kendi se mai liniștea și–i zâmbea și el:
— Și–atunci oare de–aia–mi zâmbești tu așa frumos
și–ntrebător...?
Ana zâmbea de–acum cu–adevărat:
— Oare mă mai iubești tu pe mine?
Și–atunci Kendi sigur o lua în brațe...
Ana avea mare noroc cu Miriam, îi trecea mai ușor
timpul în care era fără Kendi. Mereu calmă și bine-
dispusă, îi alunga prin prezența ei gândurile negre
aduse de imaginea Adannei. Avea grijă de copil, făcea
cumpărături, îi făcea mâncăruri africane și–o servea
ca pe–o prințesă:
— Pooftiți la masă, prințesa mea albă, Ana! o alinta
Miriam, râzând și făcându–i o reverență.
Râdeau amândouă, au devenit foarte bune prietene.
Stăteau la o cafea și o băutură răcoritoare câte–o oră
sau chiar mai mult. Miriam i–a spus despre viața din
Uganda și din Kampala într–un fel în care Kendi n–ar
fi putut să–i spună. I–a povestit despre copilăria ei din
Lango, când se juca și mergea la școală cu Amara, în-
tâmplări cu lei și alte animale sălbatice. I–a spus povești
despre cultivatorii de cafea, despre începuturile lor,
despre munca lor grea și periculoasă pe pământurile

47
Dragostea Neagră

leilor. Și despre greutățile comercializării boabelor de

cafea, cum comercianții indieni aveau cel mai mare
câștig cumpărând ieftin și vânzând scump. La cererea ei,
i–a povestit câte ceva și despre Adanna, despre Baruti,
despre Arim, despre șantierele unde lucrau Kendi și
băieții ei. Așa a aflat că Baruti era respectat și temut
în toată Kampala, nimeni nu putea trece peste voința
lui. Ajuta foarte mulți oameni, aproape toate familiile
din Kampala aveau pe cineva care lucra pe șantierele
lui sau la firme ce aveau legături de afaceri cu Baruti
Muguluma. Era foarte respectat și în ținutul Lango.
Liza, soția lui Baruti și mama Adannei, era din Lango,
și Baruti a avut grijă de cultivatorii de cafea de–acolo.
Le–a înlesnit vânzarea cafelei. A înființat compania
„Baruti Caffe Ltd”, cu depozite mari și fabrică de am-
balat cafea în portul Mombasa din Kenya, de unde el
o vindea apoi în toată lumea. Acum cultivatorii de
cafea din Lango vindeau la preț bun boabele la „Baruti
Caffe”, înlăturându–i astfel pe profitorii de comercianți
indieni. Așa că, în Lango, mulți cultivatori mari de
cafea și–au schimbat viața, devenind bogați.
Despre Adanna, Ana a aflat că, deși ducea o via-
ță discretă, era recunoscută ca una dintre cele mai
frumoase și elegante doamne din Kampala. Toată

48
 Dragostea Neagră

lumea mondenă ar fi vrut să o aibă în anturajul său,

dar nimeni nu putea să se laude cu asta. Evenimen-
tele unde era prezentă atrăgeau întotdeauna atenția
mass–mediei ugandeze. Miriam i–a spus Anei că
Adanna seamănă leit cu mama ei, Liza din Lango,
ce–i de–o frumusețe stranie. I–a mai destăinuit Anei
că mama Adannei se trage din neamul vechi de șa-
mani vrăjitori care au avut pe timpuri mare putere
și influență printre oamenii Lango. În vechime, ei au
adus oamenii Lango pe pământurile unde–s acuma și
de ei se temeau dușmanii mai mult ca de războinicii
Lango. Neamul ei și–a păstrat până azi un mare res-
pect în ținutul Lango, chiar dacă nu mai practică de
mult șamanismul și vrăjitoria. Bunicul Lizei a ajuns
chiar șef militar în Lango. Acum, spre deosebire de
șamanii vrăjitori vechi din neamul Lizei, ăștia, noii
vrăjitori apăruți de curând prin Lango, nu au puteri
și n–au niciun respect printre oameni, care–i alungă
și dau după ei cu bețe.
Anei i s–a strâns inima când a auzit că Adanna se
trage din neam de șamani vrăjitori. Nu i–a spus însă
nimic lui Miriam despre uitătura Adannei și despre
neliniștile ei. Nu voia să–i știe nimeni frământările.
A schimbat vorba și s–a ridicat să vadă de Kimera.

49
Dragostea Neagră

Ana abia aștepta să iasă afară cu copilul. A fost o

bucurie pentru ea când a ieșit pentru prima oară din
casă cu micul Kimera. Pentru ocazia asta Kendi a
cumpărat un cărucior roșu cu copertină extensibilă.
S–au plimbat pe aleile umbroase ale parcului mare
din apropierea locuinței. Kimera sta pe spate și se uita
la cer și la ei, fericit și mirat. Kendi și Ana râdeau,
se strâmbau, fluierau la el ca să–l facă să râdă. Și el
zâmbea și râdea de prostelile lor.
Apoi Kendi ieșea tot mai rar cu ei, locul lui fiind
luat de Miriam. Ana îl dorea pe Kendi, însă înțelegea
că el lucrează până târziu și nu se poate plimba cu ei.
Cel mai rău era că lipsea tot mai mult și nopțile. Asta
Ana nu putea înțelege, nopțile fără el erau un chin.
O vedea aievea pe Adanna când era trează, iar când
ațipea o visa tot pe ea. Tresărea și se trezea speriată,
îl căuta cu mâna pe Kendi și nu–l găsea... îi curgeau
lacrimile și plângea ca un copil mic. Plângea nopțile
tot mai des. Plânsul era singurul leac ce–l găsise pen-
tru a o alunga pe Adanna din mintea și sufletul ei. Se
făcu mai visătoare, mai slabă și mai palidă. Tresărea
în somn și când Kendi dormea cu ea. Pe Kendi îl
puseră pe gânduri tresăririle Anei din somn. Uneori,
ea se trezea speriată, punea mâna pe el și–i zâmbea

50
 Dragostea Neagră

frumos... apoi, până să i se termine zâmbetul, adormea

la loc. Dimineața, Kendi o întrebă:
— Ana, tu ai ceva?
— Nuu, ce să am?
— Te nemulțumește, te frământă ceva? Tresari des
în somn...
— Of Doamne, ce să am, nu mai poate omul să
tresară... cine știe de ce... poate am visat...
Și Miriam observă că ceva nu–i bine cu Ana:
— Ana, ceva nu–i bine cu tine, ai ceva pe suflet?
— Nuu, n–am nimic, ce să am? Poate că nu dorm
destul...
— Ana dragă, oare nu–i ceva în legătură cu Adanna?
Ana tresări vizibil, dar își reveni instant și negă:
— Nu, ce să fie... treaba ei, am văzut–o o singură dată.
— Ana, prințesa mea frumoasă, mie poți să–mi spui
orice, țin la tine ca la fetele mele.
— Nu, Miriam, n–am nimic cu Adanna.
— Doamne–ajută să fie așa... nu te supăra pe mine,
dar mai am prietene măritate cu bărbați care mai au
o nevastă. Toate suferă sau au suferit din cauza asta.
Gelozia, șarpele, nu iartă pe nimeni...
— Miriam, nu sar în sus de bucurie că mai are o
femeie, dar nu–i asta.

51
Dragostea Neagră

— Dacă nu te lasă copilul să dormi, spune–mi. Pot

să stau eu noaptea cu el.
— Nu Miriam, mă descurc... o să–ți spun dacă va
trebui, acuma nu–i cazul.
Și Ana spera din tot sufletul ei să nu fie cazul. Știa că
era geloasă, înțelegea asta și i se părea normal să fie.
Încă de când i–a spus Kendi că–i căsătorit era geloasă.
Până acum și–a putut controla gelozia, n–a lăsat–o
să pună stăpânire pe ea. Însă, după ce–a văzut–o pe
Adanna, parcă toată gelozia din lume cade peste ea.
Dar nu era numai asta. Avea și–un alt sentiment,
mult mai grav. Știa că ceva nu–i bine cu ea. Adanna
parcă a intrat în ea și–n sufletul ei și n–o mai putea
scoate. Îi alunga propriul suflet și punea stăpânire pe
ea. Câteodată Ana simțea că–l iubește pe Kendi nu
cu sufletul ei, ci cu sufletul Adannei. De mai multe
ori a avut senzația că nu ea face dragoste cu Kendi, ci
Adanna... Și simțea că Adanna îi acaparează și iubirea
pentru copil, pentru Kimera. Odată sta lângă pătuțul
copilului și–l admira cum doarme. Și privindu–l așa
lung și cu drag, a cuprins–o o dulce reverie... Plutea
deasupra copilului... Vedea de sus pătuțul, vedea copi-
lul dormind fericit... și se vedea și pe ea lângă pătuțul
copilului cum îl privește... Doar că ea, Ana, era când

52
 Dragostea Neagră

Ana, când Adanna... Știa că lângă copil e doar ea, Ana,

dar, totodată, vedea și simțea că e și Adanna... vedea
cum și imaginea ei fizică se dedubla, era deopotrivă
și Ana, și Adanna în rochia ei roșu cinabru.
— Doamne, ai grijă de sufletul meu și nu mi–l pierde,
se trezi Ana că spune cu voce tare, privindu–și copi-
lul. O spaimă o cuprinse și se uita dezorientată după
Adanna... Apoi plânse încet, descărcându–și sufletul.
Spera și se ruga să–i treacă toate aceste senzații,
impresii și vedenii. Însă ele se înmulțeau și se di-
versificau de la lună la lună. Le ascundea cu grijă de
toată lumea, nu voia ca Kendi sau Miriam s–o creadă
slabă de minte. Alunga și gândul de a–și povesti ne-
cazurile mamei sau surorii ei. Își tot zicea că doar e
geloasă rău, dar cum trecea timpul se convingea că
e și altceva, necunoscut și periculos. I s–a adeverit
asta într–o zi curată, spălată de–o ploaie caldă. Nu-
mai spiritul ei viu a scăpat–o să nu vadă Kendi ce i
se–ntâmplă. După ploaie a ieșit în parc cu Kendi și
Kimera în cărucior, să simtă aerul și mirosurile proas-
pete. Mirosea a cer și a pământ nou. Se plimbau de
ceva vreme. Era fericită, râdea, glumea cu ei când
dintr–odată, s–a uitat repede în urma lor și–apoi fix
la Kendi, întrebându–l panicată:

53
Dragostea Neagră

— Da’ unde–i... Și s–a oprit brusc, aplecându–se

imediat spre căruciorul copilului, ascunzându–și fața
de Kendi.
— Ce, ce cauți? o–ntrebă nedumerit Kendi.
— Sticluța, biberonul copilului... mi–a trecut prin
cap că l–am pierdut sau că l–am uitat acasă... dar e
aici în cărucior.
Ana a simțit apa curgându–i pe spate... Ea a vrut
să–l întrebe pe Kendi unde–i Ana. Adică ea, Ana,
să–l întrebe unde era ea ea însăși. Cum să–l întrebe
asta? Înseamnă că ea, Ana, tot timpul cât se plimba
cu Kendi și copilul prin parc, s–a simțit și se credea
a fi Adanna... sau poate că s–a transformat aievea în
Adanna, iar sufletul ei drag s–a pierdut și–o căuta pe
ea, pe Ana, s–o aducă înapoi... A cuprins–o o sfârșeală
și–o amărăciune, că n–a mai putut sta în parc. Simțea
nevoia să se întindă în pat... I–a spus lui Kendi să
se–ntoarcă acasă, că nu se simte prea bine.
De–atunci avea certitudinea că ceva necunoscut,
rău și periculos se năpustește asupra ei. Și era de la
Adanna. Știa că–i în pericol să–și piardă sufletul ei
drag... și–atunci pierde totul... iubit, copil, lumea toată.
Se străduia să rămână întreagă, să nu se strice de cap.
Copilul o ajuta, că–i ținea atenția la el, Miriam o ajuta

54
 Dragostea Neagră

și ea cu gingășia, zâmbetul și hărnicia ei, dar nu era

de–ajuns. S–a dus și la biserica creștină din oraș și s–a
rugat pentru sufletul ei. Era hotărâtă să facă ceva, să
afle cum să–și salveze sufletul, cum să scape de Adanna.
Kendi simțea că se întâmplă ceva neplăcut cu Ana,
dar avea atenția în prea multe părți ca să poată cla-
rifica asta. Lipsea mult de acasă, avea multe treburi.
Lua de bun ce–i spunea ea, că–i bine, că n–are nimic.
Ana nu se putea baza pe el ca să–și scape sufletul,
n–avea destulă încredere în el, deși ar fi vrut asta cel
mai mult. Se gândea ce să facă, cu cine să se sfătuiască...
Citea pe internet tot felul de informații despre suflet,
despre vrăji, vrăjitori, șamani... A cumpărat cărți ce
tratau aceste subiecte pe care le citea cu mare interes.
A citit cărți de psihologie, scrise de profesori renumiți,
de psihanaliști, psihoterapeuți... A citit și cărți religi-
oase scrise de sfinți și de călugări. Cărțile au ținut–o
ocupată și legată de sufletul ei mai bine de un an, dar de
vindecat n–au vindecat–o. Aproape tot timpul o simțea
pe Adanna în jurul ei și–n sufletul ei, doar uneori mai
uita de ea. Apoi, deodată se pomenea că vede uitătura
Adannei săgetându–i sufletul. Și nu vedea doar uitătura
ei verde și rea, îi mai vedea și expresia feței, atitudinea
ei regească, de stăpână. Adanna îi chinuia sufletul, voia

55
Dragostea Neagră

să i–l alunge și s–o stăpânească. Atunci îi venea să fugă

în lume, să fugă dincolo de râpa din Lango, în lumea
leilor, a hienelor, a fiarelor... să urle cu ele...
Văzând că cititul n–o prea ajută, a renunțat la el.
Se gândi la mai multe variante de a–și ține sufletul
și, până la urmă, se hotărî să ceară sfatul și ajutorul
Amarei. Era bunica fiului ei, era mama lui Kendi și știa,
cu siguranță, multe despre Africa și despre șamanii
vrăjitori. Nu putea să nu țină cu ea și să n–o ajute.
Întotdeauna, de când a văzut–o prima oară, a simțit
că Amara o îndrăgește, întotdeauna a văzut în ochii
ei blândețea ce–o mângâia... Kimera avea de–acum
doi ani, vorbea și putea să mănânce, se putea duce
liniștită cu el în Lango. Acolo erau și fetele, Furaha
și Ebele, care se vor bucura de Kimera.
Într–o seară îi zise lui Kendi:
— Kendi, du–mă vreo săptămână în Lango, acasă
la tine. Aș vrea să–i văd pe–ai tăi... să mai vorbesc cu
Amara și cu fetele, să mai văd locurile alea sălbatice...
Cred că mi–ar face bine și mie și lui Kimera.
Kendi se uită la ea surprins:
— Mă bucur că vrei să mergi, de mult mă gândeam și
eu să mergem pân–acolo. De știam că vrei și tu, mer-
geam demult. Numai că acum eu nu pot sta o săptămână.

56
 Dragostea Neagră

E o perioadă aglomerată pe șantiere, avem blocuri de

predat până la sfârșitul lunii și vreau să le termin.
— Atunci mergem după ce termini...
— Nu, mergem la sfârșitul săptămânii. Voi rămâneți
acolo și–n celălalt weekend vin după voi. Am vorbit
azi cu Ebele la telefon, merge săptămâna ce vine cu
tata și Furaha să vadă muntele Elgon. Poate mergeți
și voi... Mă bucur să stea și Kimera un pic acolo... să
prindă drag de Lango, de Africa.
Când au pătruns în Ținutul Lango, a–nceput o ploaie
măruntă. Picuri fini de argint cădeau peste lume și
verdele crud sclipea până–n orizont. În fața lor un
curcubeu cobora din cer ca un arc uriaș. Ana avea
impresia că merge la biserică. Kendi conducea fără
o vorbă, îngândurat, absorbit de aerul ținutului său.
Copilul dormea, zâmbind fericit.
„Doamne dă să–mi aflu liniștea sufletului”, gândi
Ana, privindu–și cu drag copilul.
Mai ploua încet când au ajuns acasă, la conacul din
vârful dealului. Părinții și fetele i–au înconjurat cu
bucurie și îmbrățișări, încât noii veniți se simțeau ca
păsările ajunse la cuib.
Weekend–ul a trecut repede și Kendi s–a întors la
Kampala să–și termine blocurile. Ana nu s–a supărat

57
Dragostea Neagră

că rămâne fără Kendi, ba chiar s–a bucurat că plea-

că. Abia aștepta să rămână singură cu Amara, să–i
spună necazul ei. Și a rămas când fetele s–au dus în
excursie la muntele Elgon. Amara nu s–a dus și nu
s–a dus nici Ana. A zis că–i prea mic copilul pentru
o excursie așa de lungă.
Fetele au plecat cu mașina doar cu tatăl lor, cu Ago-
ro. Femeile au rămas singure cu Kimera. Au scos
afară, la umbră, o pătură mare și groasă, au adus și
trei perini, au chemat copilul și s–au culcat toți pe
pătură. Aerul tremura ușor și Amara a–nceput să
cânte încet un cântec vechi și duios, să–l adoarmă
pe Kimera. Ana sta cu mâna peste copil și–l privea
cum zâmbește, uitându–se mirat la lume. Lacrimi au
început să curgă pe obrajii Anei... Kimera întinse o
mânuță și–i sparse o lacrimă, făcând–o și pe ea să–i
zâmbească... Amara se opri din cântat:
— Ana, tu plângi... tu ai ceva pe suflet...
Copilul se ridică și–ncepu să fugă după găini. Ana
îl urmări cu privirea, zâmbind trist:
— Poate–i de la cântecul tău... da, am ceva cu su-
fletul meu, am... uite, nu mai am liniște de când am
văzut–o pe Adanna.
— Ai vorbit ceva cu ea, ți–a spus ceva?

58
 Dragostea Neagră

— Nimic... n–am vorbit nimic cu ea. Doar atunci

ne–am văzut, la botezul copilului, dar nu ne–am spus
nimic. Atâta că, la plecare, Adanna mi–a aruncat o
privire ce m–a paralizat...
Și Ana îi povesti soacră-sii neliniștile sale, vedenia
sa de lângă copil și ce i s–a întâmplat atunci în parc
când se căuta pe sine. Ochii Amarei s–au împăi-
enjenit, privind departe în ea însăși... Apoi încet
ochii i s–au limpezit, plutind parcă într–o mare de
lacrimi.
— Of... Te–a pătruns și te–a țintuit cu uitătura aia
vrăjitorească a lor... nu m–am gândit că și Adanna
poate face asta și nu ți–am spus...
— Ce să–mi spui?...
— Să nu te uiți în ochii ei... să–i ocolești privirea...
— Dar eu voiam să ne privim, să vorbim, și ea tot
îmi ocolea privirea...
— Nu, ea nu–ți ocolea privirea, te pândea... cu o
uitătură de–aia poate să–ți fure sufletul. Așa fac vră-
jitoarele–ndrăgostite, vrăjesc și fură sufletul rivalelor.
— De ce să le fure sufletul?
— De–aia, ca rivala să nu mai aibă liniște, să nu mai
poată fi ea când iubește bărbatul ce–l vrea vrăjitoarea.

59
Dragostea Neagră

Și bărbatul dorit să fie doar al vrăjitoarei, să–l iubească

doar ea pe–acel bărbat.
Inima Anei i se zbătea în piept.
— Cum să–ți fure cineva sufletul, poate face cineva
asta?
— Vrăjitoarele pot...
— Și ce, Adanna–i vrăjitoare?
— Neamul Adannei sunt vechii vrăjitori Lango...
văd că i s–a transmis și ei darul ăsta al neamului ...
și l–a folosit pe tine...
— Și ce pot să fac eu, Amara?... Cum să scap de asta?
Nu este alt vrăjitor să mă scape?
— Vrăjitorii ce–s acum în Lango n–au puterea celor
vechi din neamul Adannei... și n–ar îndrăzni niciunul
să se pună cu ei...
— Atunci du–mă la altul de mai departe... Trebuie
să fie în toată Africa asta un vrăjitor...
— Nu sunt vrăjitori care să desfacă vrăjile celor din
neamul Adannei nici aici, nici în Kenya, nici în Congo,
nicăieri prin țările vecine. Poate... departe, departe
la apus, către Ocean să fie... Am auzit că acolo sunt
vrăjitori cu puteri grozave. Dar nu oricine se–atinge
de ele le poate duce și stăpâni. Și–acolo nu te duc, că
mi–e frică. Știu eu de unii de pe–aici care–au mers la

60
 Dragostea Neagră

vrăjitorii de–acolo să le facă și să le desfacă ceva de dra-

goste și s–au întors ucigași de oameni ori s–au sinucis...
— Doamne Isuse Hristoase, apără–mă și mă pă-
zește de rău și nu mă lăsa... ce să mă fac eu Doamne
Dumnezeul meu?... se trezi Ana că spune tare, în
românește, împreunându–și mâinile și ridicându–și
capul spre cer...
Amara se uita la ea uluită, și un fior îi porni din capul
pieptului în jos până–n călcâie și în sus până–n cap...
— La cine te rogi tu Ană, așa tare–n limba ta? La
Hristos Dumnezeul tău?... Să știi că ăsta–i semn de
la Dumnezeu Slăvitul să–ți cauți leac în țara ta... un
vrăjitor din pământul tău, cu–aceleași rădăcini ca tine.
— La noi nu sunt vrăjitori... acolo n–am să găsesc
niciunul.
La aceste vorbe ale Anei, Amara se supără, își țuguie
și–și strâmbă buzele:
— Vrăjitori sunt peste tot, de când îi lumea... Nu–s pe
toate drumurile, dar, dacă–ntrebi și–i cauți îi găsești...
— Și pe cine să–ntreb eu de vrăjitori în România?...
la noi doar țigăncile care ghicesc în cafea, în palmă
și–n cărți zic că–s vrăjitoare și–ți descântă...
— Alea doar cântă, alea nu–s vrăjitori... Întreabă
atunci de cum le zice pe la voi: vraci, șamani, vin-

61
Dragostea Neagră

decători, doctor de suflete, preoți care te scapă de

vrăji... cumva trebuie să le zică și pe la voi. Întreabă
de oameni care apără și vindecă sufletul de necazuri...
lumea îi cam știe... întreabă pe femeile din neamul
tău. Femeile știu multe despre vrăjile și suferințele
sufletului, dar țin ascuns... dar, dacă le spui serios că
ai nevoie de un om care să–ți ajute sufletul, o să–ți
spună unde–l găsești sau te îndrumă la cineva care
știe. Până la urmă, sigur o să–ți spună careva ceva...
— O să–mi spună să mă duc la biserică... la noi cine
suferă cu sufletul se duce la biserică și se roagă...
— Atunci du–te la biserică!...
— Am fost, Amara, am fost... aici, la o biserică creș-
tină, în Kampala... și n–am scăpat...
— Atunci du–te și–ntreabă de ce ți–am spus!...
— Oare s–o întreb pe prietena mea ce–a fost nașă
la căsătoria mea cu Kendi?
— Nu, întreabă pe cineva care nu l–a văzut și n–a
vorbit niciodată cu Kendi.
— Și să mă duc acasă–n România să–ntreb?
— Să te duci, dacă vrei să–ți scapi sufletul de vrajă...
— Și pe Kimera îl iau cu mine, nu?
— Nu, e prea mic... când pleci îl aduci pe Kimera
la mine și–l lași aici. Am eu grijă de el, cum am avut

62
 Dragostea Neagră

și de Kendi. Copilului îi place și-i merge bine aici,

suntem trei femei pe lângă el, nu–ți va simți lipsa.
Uite cum fuge după găini și râde... Nu–ți face griji
din pricina lui.
— Și Kendi, ce va zice Kendi, ce să–i spun?
— Dacă nu i–ai spus până–acum ce–i cu sufletul tău,
nu–i mai spune–acum că–ți cauți un vindecător... Adan-
na îl va citi și–atunci sigur nu–l vei mai găsi. Spune–i că
mergi să–ți vezi părinții. Să–i împaci... Știu c–ai venit
aici fără voia lor, nu l–ai dus pe Kendi să–i vadă... Zi–i
lui Kendi că vrei să stai în România cam două–trei
săptămâni. Vorbesc și eu cu el... Și dacă ai nevoie să
mai stai, sună–mă pe mine și pe Kendi și ne spune.
O să–l lămuresc eu că–i nevoie să mai rămâi un pic...
Și–acolo să nu–ți faci griji de noi și de nimeni, ca și
cum n–am fi... Toată mintea, inima și tot trupul tău
să–ți fie numai pentru vrăjitor și pentru sufletul tău...
— Of, Doamne numai de m–ar ajuta...
— Dumnezeu e mare și milostiv, slăvit fie numele
Său... găsește–l și ține–te de el... Și–orice–ar face și–ar
spune, nu te pierde cu firea, ascultă–l și crede–l. Ei pot
fi tăcuți, dar pot să–ți și spună vorbe care nu se spun,
vorbe ne–nțelese... că ei văd prin tine în tărâmul cel
nevăzut ce pe toate le ține și le cuprinde...

63
Dragostea Neagră

Seara târziu, fetele au dat buzna în casă și–au umplut

casa de voioșie. Erau două turturele bucuroase de zbo-
rul zilei. După ceva timp, a intrat și Agoro, zâmbind
obosit. Amara și–a privit lung bărbatul. Sub privirea
ei, zâmbetul lui se topi încet, iar ochii i s–au făcut
de–o tristețe sfâșietoare. Spuse–ncet ca pentru sine:
— Mă duc să mă spăl și mă culc, nu mi–e foame,
am mâncat pe drum...
Ce–a mai rămas din săptămână a trecut ca și–o zi.
Vineri a sosit și Kendi. Era bucuros că i–au ieșit toate
blocurile bine. Frumoase și futuriste. A adus cadouri
pentru toată lumea.
— Baruti e mulțumit de mine. Mi–a mărit leafa și
m–a lăudat, mi–a zis s–o țin tot așa, să calc pe urmele
unchiului Arim. Sunt așa de bucuros pentru unchiul
Arim... Se uita mândru la Baruti și–am auzit că i–a
spus „Ți–am zis eu...”
Amara se lumină la față:
— Doamne dă–i sănătate și viață lungă lui Arim că
mult bine ne face. Bine că–i mândru de tine și nu l–ai
făcut de rușine în fața lui Baruti. Kendi dragul mamii,
să–l asculți pe Arim și să–i ceri sfatul oricând și–n
orice problemă acolo pe șantier... Întotdeauna–mi
zice să–ți spun asta când vorbim...

64
 Dragostea Neagră

— Și mie–mi spune tot așa, o aprobă Kendi, râzând

cu capul pe spate.
Duminică, Kendi, Ana și Kimera s–au reîntors în
Kampala. Kendi era tot bucuros, Ana, visătoare... Apoi,
bucuria a–nvins visarea într–o dulce–mbrățișare...
Toată săptămâna s–a frământat Ana cum să–i spună
lui Kendi că vrea să plece în România. A și găsit unde
să stea în România. A vorbit la telefon cu Elena, sora
ei, care acum era profesoară la un liceu de transpor-
turi în Cluj și care era tare fericită s–o vadă și s–o
primească la ea. Nu s–au văzut de–aproape trei ani...
Însă n–a avut probleme cu Kendi, cum i–a spus că
vrea să plece, el a și fost de acord. I–a dat zece mii de
euro, să se descurce cât stă în România și să cumpere
cadouri pentru părinți. S–a interesat și i–a luat bilet
de avion, în două săptămâni putea pleca în Cluj și
la părinții ei. Au dus copilul în Lango, l–au lăsat în
grija Amarei și–au plecat la aeroport.
Când s–a văzut în avion fără Kendi lângă ea, Ana
și–a dat seama cât de mult îl iubește pe omul ăsta. Îi
era și dor de el și–l simțea și că este cu ea. Ar fi făcut
orice ca să–l păstreze cu ea.
A ajuns la Aeroportul Internațional „Avram Iancu”
din Cluj–Napoca după–amiaza spre seară. „Săracu

65
Dragostea Neagră

Avram Iancu... numai de n–aș păți ca el...”, gândi Ana

când văzu literele mari cu denumirea aeroportului.
Elena o aștepta cu nerăbdare. Ana a văzut–o cum
se uită după ea ca şi-atunci când erau mici. Elena, cu
trei ani mai mare, era pusă de mama lor s-aibă grijă
de ea, să nu se piardă. Se jucau afară cu alţi copii şi
Elena îşi lua sarcina în serios, era tot cu ochii după
ea , ca acum...
Au râs și au plâns când s–au îmbrățișat... nu s–au
văzut de–atâta timp...
Au luat un taxi și s–au dus la Elena acasă. Sta cu
chirie în cartierul Gheorghieni, aproape de liceul unde
preda. Elena nu s–a căsătorit niciodată, nu știa nici
ea de ce, că putea fi măritată de mult dac–ar fi vrut.
Cu toată oboseala Anei, au povestit toată noaptea
despre toate, despre părinții lor, despre ele, despre
România, despre Africa. Au adormit doar spre dimi-
neață. Ana i–a spus Elenei ce vrea să facă în România,
ce anume caută ea. Au hotărât ca Ana să mai rămână
câteva zile la Cluj. Poate că află Elena, de la prietenele
ei din școală, ceva despre vreun vrăjitor–vindecător
de suflete. Dacă–l găsesc, merg la vrăjitor. Apoi, Elena
va ruga o colegă s–o suplinească la școală câteva zile
și vor pleca amândouă să–și vadă părinții.

66
 Dragostea Neagră

Ana s–a temut un pic că Elena n–o s–o ajute și o

să–i zică că umblă după prostii. A fost bucuroasă să
vadă că Elena a–ncurajat–o imediat în căutările ei și
nici n–a pomenit de vreun psiholog.
Elena a și găsit a doua zi un vrăjitor. Nu era vrăjitor,
ci preot ortodox, părintele Vasile, dintr–un sat nu
prea departe de Cluj. Vreo patruzeci de kilometri de
la Cluj spre Târgu–Mureș, printre dealurile vălurite
și–ajungeai în satul preotului. Multe fete și femei din
sat și din alte sate vecine, mergeau la el. Să le citească
ca să se mărite, să se dezmărite, să le iubească bărbații,
să–și găsească servici, să le poată învăța copii la școli.
Sau să le dezlege de blesteme, să le citească de speri-
etură, de deochi, de boli și de tot felul de suferințe.
Ce le citea preotul pentru astea, nimeni nu mai știa.
Știau doar că le–a citit ceva dintr–o carte mare cu
litere roșii, poate rugăciuni, numai rugăciuni puteau
fi. Și li se–mplinea voia...
Sătenii ziceau că popa lor ar fi fost la călugărie în ti-
nerețe, dar s–a–ndrăgostit de preoteasa și n–a mai stat
călugăr. S–a–nsurat, s–a făcut preot și–așa a venit la ei
în sat. Însă nimeni nu putea zice c–ar fi auzit povestea
asta de la părintele ori de la preoteasă. Poate că povestea
asta de iubire să fi apărut așa, din cer, din facerile lui de

67
Dragostea Neagră

bine și din iubirea preotesei, care i–a făcut cinci copii.

O colegă de la liceu i–a spus Elenei de–acest preot.
Era din satul ăla și–a auzit de minunile ce le făcea
preotul Vasile. Și chiar pe ea a–ntrebat–o Elena de
știe vreun preot bun pentru ajutor sufletesc. Elena
s–a mirat că prima persoană pe care–a întrebat–o
i–a și spus unde să meargă. Se gândi: „Măi să fie, ce
fler pe mine... Cred că ne–ajută Dumnezeu... o ajută
Dumnezeu pe soră–mea, pe micuța de soră–mea...”
Și Elena își aduse aminte cu duioșie că așa o alinta ea
pe Ana când erau mici: „micuța”.
Când Elena i–a spus soră–sii că a găsit un vrăjitor,
Ana a sărit în sus de bucurie, nu credea să fie atât de
ușor... parcă prea ușor.
A doua zi au și plecat la preot. Elena l–a rugat pe Mi-
hai, un prieten bun al ei ce–i făcea curte, să le ducă cu
mașina pân–acolo. Mihai a venit bucuros cu ele. A pus
GPS–ul și nici într–o oră au ajuns lângă biserică. A oprit
mașina la marginea drumului, să coboare fetele și le–a
zis că el le–așteaptă în mașină. Era zi de lucru, marți,
pe la amiază. Cald, colorat și frumos. Elena o văzu pe
Ana că are emoții și voia să i le alunge:
— Numai de l–am găsi acasă, sau să nu–l deranjăm
de la masă...

68
 Dragostea Neagră

Ana nu–i răspunse, se–ndrepta deja hotărât spre

biserică. Trebuiau să urce puțin pe o colină până la
curtea îngrădită a bisericii. O alee lungă, străjuită de
două troițe, te ducea printre pomi până în ușa bisericii.
Au intrat în curtea bisericii, făcându–și cruce. Parcă
au intrat în grădina raiului. Erau brazi, meri, pruni
și tot felul de pomi. Florile și iarba dintre pomi se
bucurau încă de soarele toamnei. Departe, în stânga
bisericii, se vedea un gard scund de lemn și o portiță
ce unea grădina bisericii de casa popii. Grădina cea
mare era pustie. Au înaintat pe alee și au văzut de
departe un bărbat în cămașă albă, cu pantaloni negri
și pălărie de paie. Era lângă un măr mare și frumos,
încărcat de mere, jumătate roșii și jumătate galbene.
Crengile mărului erau aplecate până aproape de pă-
mânt sub greutatea fructelor. Bărbatul n–avea nimic
în mână și nu făcea nimic, doar sta și se uita la măr.
— Poate–i Sfântul Petru... sau Adam, glumi Elena,
dar Ana rămase tot tăcută.
Elena n–așteptă s–ajungă până–n dreptul bărbatului
și–i strigă:
— Bună ziua, îl căutăm pe părintele Vasile, oare–i
acasă?
— Bună ziua, bună ziua, i–acasă, eu sunt...

69
Dragostea Neagră

— La dumneavoastră venim părinte, avem mare

nevoie de dumneavoastră...
Bărbatul se uită lung la ele fără să le mai zică nimic.
Când femeile au ajuns în dreptul lui au văzut un
bărbat elegant, fără vârstă, cu barba și mustața tunse
scurt, negre cu câteva fire albe. Le privea blând, cu
ochi negri verzui. După un timp, le spuse domol:
— Stați un pic pe bancă până mă duc eu în casă să
mă schimb. Să vă binecuvânteze soarele...
Atunci au văzut fetele că erau și bănci în grădină. S–au
așezat pe cea mai apropiată bancă să–l aștepte. Erau
bucuroase că l–au găsit. Se uitau după el cum merge
agale spre portița de lemn. Acum era emoționată și
Elena și tăceau amândouă surorile.
După o vreme, au văzut preotul cum vine pe portiță.
Acum era într–o leveleandră neagră, lungă până–n pă-
mânt ce avea o fâșie cu trei funii paralele, pe care erau
brodate ,cu fir violet, trei funii paralele ce-i coborau de
pe umărul stâng până la inimă. Capul îi era acoperit cu
potcapul negru, preoțesc. Parcă era altul, nu omul de
lângă măr. Venea vioi spre ele, fluturându–și leveleandra.
Femeile s–au ridicat repede de pe bancă:
— Sărut–mâna părinte, sărut–mâna părinte...
Părintele se uita senin la amândouă deodată:

70
 Dragostea Neagră

— De ce n–ați mers acasă să le spuneți asta părin-

ților voștri?
Elena–și luă curaj:
— Păi...
— Ei v–așteaptă și voi umblați pe dealuri... Mergeți
acum la ei.
Femeile au înțepenit și nu mai știau ce să facă și ce
să zică. Părintele le îndemnă:
— Mergeți cu bine și să nu mai veniți amândouă
aici în grădină.
Se uită apoi numai la Ana:
— Doar tu să vii, că ceva negru și roșu–i cu tine.
N–așteptă niciun răspuns și–și întoarse iute privirea
numai la Elena:
— Tu poți să te măriți că te–așteaptă.
Amândouă erau înmărmurite și mute. Părintele le
mai îndemnă o dată, mai cu blândețe:
— Hai, hai duceți–vă amu și să luați de la Catedrala
din Cluj câte–o iconiță s–o duceți la părinți.
Cu greu s–au putut mișca surorile, bâiguind ceva
ce aducea a „sărut–mâna părinte”. Nu le prea venea
să meargă, ar fi vrut să lămurească vorbele preotului,
ar fi vrut... nici ele nu știau sigur ce–ar fi vrut... Din
poarta grădinii au întors capul să–l mai vadă. Lângă
măr se vedea o leveleandră neagră...

71
Dragostea Neagră

— Cum a fost? o întrebă Mihai pe Elena când au

ajuns la mașină.
— Nu știu...
— No, fain atunci, hai să mergem acasă!...
În mașină, femeile s–au mai dezmorțit, dar tot nu
ziceau nimic. Priveau doar dealurile verzi și sure.
Într–un târziu, Elena și–a revenit:
— Măi Mihai, nu știu ce să zic de popa ăsta. Ne–a
trimis acasă la părinți. Poți veni mâine cu noi să ne
duci până–acolo?
— Cum să nu, vin bucuros, abia mai văd și eu Ma-
ramureșul. Mă primesc ai tăi și pe mine?
— Măi, te primesc, dar de dormit dormi la hotel...
Zic că nu stăm mai mult de două–trei zile, Ana tre’
să meargă înapoi la popă... Nu știu dacă poți...
— Ți–am spus că–ți stau la dispoziție și–o lună.
Ție și Anei. Mi–am luat concediu. Și poate–mi mai
iau, că eu sunt șeful. Mai lucre ei și fără mine... Am
angajat acum două luni o arhitectă bună... știe să lu-
creze de parc–ar avea douăzeci de ani în proiectare.
Și are numai cinci ani de vechime. Tare s–au prostit
ăia de i–au dat un salar așa mic. Bine c–am luat–o eu,
pot să mai stau liniștit, c–am lucrat destul, de mi–a
ieșit pe nas...

72
 Dragostea Neagră

Dealurile curgeau nepăsătoare, până când s–au

pierdut în marea de case și de blocuri ale orașului.
Mihai le–a lăsat acasă, a sărutat–o pe obraz pe Elena
și s–a dus la treburile lui.
Surorile au intrat în casă, frânte. S–au aruncat pe
pat. Ana a început să plângă încet... Așa o milă i s–a
făcut Elenei de ea, că a–nceput și ea să plângă...
— Hai tu Ană, nu mai plânge, că găsim noi alt popă...
găsim noi un vrăjitor...
— Ăsta–i tu... ăsta–i... zicea Ana printre sughițuri...
A doua zi s–au dus spre Maramureș. Au făcut un
mic ocol pe la Catedrală, pentru iconițe. Lângă Ca-
tedrală, în poarta seminarului teologic, este un mic
magazin cu obiecte și veștminte bisericești aduse din
„Atelierele Patriarhiei” și din atelierele mănăstirilor.
Erau acolo icoane și iconițe, mătănii, rozarii, cărți
bisericești, cruciulițe... Multe și–au luat surorile, și
pentru ele și pentru părinți. Fiecare le–au luat câte
o icoană mare, de pus pe perete: Maica Domnului cu
Pruncul și Maica Domnului Îndurerată. Ana a mai
cumpărat pentru ea două lănțișoare de argint, unul
ce avea un medalion cu Maica Domnului și unul avea
avea un crucifix. Îi părea rău că nu le–a avut în Africa,
credea c–ar fi apărat–o de orice vrajă rea.

73
Dragostea Neagră

Au ieșit din oraș și Mihai băga viteză. Asculta la

boxele mașinii muzică populară din Transilvania de
pe un stick. Surorile, așezate în spate, se uitau pe
geam și mai vorbeau din când în când.
— Măi Mihai, da’ tu altă muzică n–ai? îl întrebă de
la o vreme Elena.
— Cum să nu, am tot ce vrei...
— Și ce nu vreau, râse Elena.
Ana se rugă de soră–sa:
— Lasă tu muzica asta, că–mi place și mi dor de ea.
Imediat se rugă și Mihai:
— Lasă tu Elena, să meargă ce–ai tu bun și frumos...
— Bine măi, las–o că–mi place și mie... numai că
mă face tristă.
— Ei, mai este și de–aia care te bucură...
— Așa–i Mihai, ai dreptate.
Vezi, ce nevastă bună ai fi tu...
Toți au izbucnit în râs.
Pe la două au ajuns la părinții fetelor, Maria și Toa-
der Morojan. Tare s–au mai bucurat părinții că le
văd. Pe Ana n–au mai văzut–o de vreo trei ani. S–au
îmbrățișat toți și–au plâns de bucurie. Apoi, fetele
s–au odihnit un pic, s–au mai aranjat și și–au luat alte
haine, mai comode. Părinții i–au poftit pe toți la masă.

74
 Dragostea Neagră

Pe Mihai l–au pus lângă Elena. Îl cunoșteau, fata a

mai fost cu el pe la ei. După–masă, Mihai a plecat să
vadă orașul și i–a lăsat să povestească nestingheriți.
Surorile au mai stat și a doua zi la părinți și–apoi au
plecat la Cluj. Ana voia să meargă iarăși sâmbătă la
preotul vrăjitor. Gândul îi era mai mult la el, nu se putea
bucura fără griji de locurile natale. Era mai mulțumită
totuși că și–a văzut părinții și că i–a bucurat cu prezența
ei, că a mai respirat aerul copilăriei și a văzut locurile
ei dragi. Le–a spus părinților că are de rezolvat ceva la
Cluj, să obțină un duplicat după diploma de licență și
să–și recupereze diploma de bac. Nu i–a mințit chiar de
tot, voia să le facă și pe astea, dar acum nu–i sta capul
la diplome. Le–a promis părinților c–o să mai vină să–i
vadă înainte de–a pleca în Africa. Nu le–a putut spune
despre problemele ei și ce căuta ea de fapt în țară.
Sâmbătă au plecat iarăși toți trei la preot. Însă doar
Ana va merge în grădina bisericii, așa cum a zis preo-
tul. Au ajuns repede, parcă mai repede ca data trecută.
Și–un pic mai devreme. Ana a coborât îngândurată și
urcă încet colina spre troițele grădinii. Elena și Mihai
au rămas în mașină.
— N–o s–o așteptăm mult, a zis Elena, zâmbind
strâmb. O expediază popa–ntr–o secundă.

75
Dragostea Neagră

— Cine știe, nu se știe în ce toane–l prinde. Și dacă–l

găsește... îi răspunse gânditor Mihai.
— Doamne dă să fie bine!...
Ana a ajuns la troițe și–și făcu cruce. Inima îi bătea
cu putere. Mergea pe alee și se uita după preot. Tre-
sări când îl văzu. Sta în același loc, lângă măr. Era în
hainele bisericești.
— Sărut mâna părinte, îi zise Ana încet, când a
ajuns lângă el.
— Vezi tu Ană, mărul ăsta ce bine–o duce aici în
grădină... și grădina–i mai frumoasă cu el, râde mă-
rul, râde grădina... uite câte mere face... și–n fiecare
an face–așa. Eu îl mai îngrijesc câteodată, îi mai tai
uscăturile...
— Da părinte, îi frumos... îi răspunse Ana, mirată
că–i știe numele.
— Te trimit la un frate–al meu, să–ți vindeci su-
fletul...
— Da părinte.
— Ai de mers, că nu stă pe–aici, e departe, dincolo
de Brașov, în munți.
— Mă duc, părinte...
— Spune–i că eu te–am trimis la el, zi–i că te–a
trimis fratele Tadeu și roagă–l să te–ajute.

76
 Dragostea Neagră

— Fratele Tadeu?... Nu părintele Vasile?

— Nu, să n–ai cap să–i zici de părintele Vasile, el
așa mă știe... fratele Tadeu...
— Și unde–l găsesc?
— Te duci în Munții Bucegi, la Peștera Ialomiței...
— Da părinte...
— Pe–acolo îl găsești. Întrebi de fratele Ioan.
— Și pe cine să–ntreb, părinte?
— Pe cei cu haine preoțești. Mulți dintre ei îl cunosc,
au auzit sigur de el.
Ana îl privea nedumerită și tristă, iar lacrimile abia–i
mai stăteau în ochi... câte una n–asculta și–o lua la
vale pe obraji... Preotul o mângâie cu privirea și–apoi
o mai mângâie și cu vorba blândă:
— Omul ăsta, fratele Ioan, n–are un loc stabil.
Umblă prin munți cu două–trei capre. Mai mult de
trei nu ține. Așa trăiește. Are colibele lui prin pă-
duri. Are și grote și peșteri neștiute. În iernile grele
merge pe la mănăstirile din munți și stă pe–acolo
până trece gerul. Dar sigur mai merge și la peștera
Ialomiței. Aia e casa lui, e legat de locul ăla, mereu
revine acolo.
— Eu n–am mai fost acolo, părinte...
— Nu–i nimic, te duci acum... În gura peșterii este

77
Dragostea Neagră

o biserică. Te duci și–aprinzi o lumânare să–l găsești.

Și–ntrebi de el. Sunt mulți oameni pe–acolo. Întreabă
pe preoți, pe călugări. Dacă nu ți se–arată nimic, ieși
din gura peșterii și cobori pe poteca ce duce la drum.
Uită–te bine la pământul din dreapta potecii. Nu mult
de la peșteră, pe mâna dreaptă, de la potecă pornește–o
cărare ce se afundă în pădure. O vezi printre tufe dacă
te uiți bine. Te duci pe–acea cărare, peste coasta mun-
telui, prin pădure. Să te uiți mereu tot în dreapta ta.
După o vreme vei vedea, nu așa departe de cărare, cum
muntele urcă drept în sus. O să vezi peste brazi stânca
goală ce urcă la cer. Lași cărarea și te duci spre stâncă.
Nu mergi mult și dai de o poieniță, iar dincolo de ea e
stânca urcătoare la cer. La baza stâncii se vede o gaură
ca o vizuină de vulpe. Nu poți intra în ea decât târâș. E
gura unei peșteri ce se duce adânc în munte. Și–acolo
merge fratele Ioan. Se poate să–l găsești acolo, ori că
intră, ori că iese din peșteră, ori că stă primprejur cu
caprele. Și dacă vezi pe cărare sau prin jurul peșterilor
un om cu două sau trei capre, să știi că numai el poate
fi. E un bărbat solid, înalt, cu–n cap mai înalt ca mine,
acum tre să fie bătrân și cărunt... Nu l–am văzut de
foarte de mult, dar tot el trebuie să fi rămas. Știu că
încă trăiește și, dacă trăiește, tu îl găsești.

78
 Dragostea Neagră

— Și ce–mi face, părinte?

— Tu să stai tot lângă el. Stai cât poți de mult, roa-
gă–te de el să te lase să stai cu el. Găsește–l și spune–i
că te–am trimis eu, fratele Tadeu... O să mă gândesc
și eu la el... Acum du–te și găsește–l, mai mult de–atât
eu nu te pot ajuta. Și preotul o binecuvântă cu gândul
și cu aerul, făcând semnul crucii asupra ei...
Ana spuse–un „Sărut–mâna părinte” trist, se–nclină,
făcându–și cruce, apoi se–ntoarse–ncet și părăsi în-
gândurată grădina raiului...
Elena și Mihai își lungeau gâturile să–ajungă Ana
mai repede la ei. Elena o–ntrebă încă de departe:
— Cum a fost, l–ai găsit? Ce ți–a zis?
— M–a trimis să găsesc pe–un călugăr rătăcitor...
Mihai izbucni:
— No futu–i, numai de–ăștia n–am auzit... Și–unde
să–l găsești?
— În Munții Bucegi, pe la Peștera Ialomița...
— No, asta–i bună!...
Au intrat toți în mașină și au pornit spre Cluj. Elena
vedea tristețea Anei și căuta să i–o alunge:
— Poate–a vrut să scape de tine, așa putem noi merge
la o mănăstire să ne rugăm și să se roage vreun preot
călugăr pentru tine.

79
Dragostea Neagră

— Nu Elena, tre’ să mă duc... să fac ce mi–a zis

părintele...
— Și când vrei să mergi?
— Mâine... mâine mă duc. Iau trenul și mă duc.
Elena gândi în sinea ei: „Mă, ce hotărâtă–i soră–
mea... da’ ce mă mir, dac–a plecat ea în Africa...” Apoi,
cu voce tare:
— Mihai dragule, n–o duci tu pe soră–mea până la
Peștera Ialomița, să nu meargă singură pân–acolo.
Vin și eu, numai să rezolv la școală să mă mai supli-
nească cineva. Când ajung acasă, dau niște telefoane
și rezolv să vin și eu.
— Elena, eu ți–am zis că–s la dispoziția voastră,
mi–am luat liber. Mergem, cum să nu!
Ana interveni :
— Pot să mă duc și singură, nu–i musai să veniți...
— Nu da, vezi–ți de treabă, venim și noi fără dis-
cuție! îi luă Elena vorba din gură.
A doua zi de dimineață au plecat toți trei spre Peștera
Ialomiței. Mihai și Elena, care au mai fost acolo și știau
locurile, au făcut planul pentru găsirea călugărului
rătăcitor. Se vor caza la Hotelul Peștera, aproape de
Peștera Ialomiței. Până–ajung, până se cazează, până
mănâncă și se odihnesc un pic, va fi aproape seară

80
 Dragostea Neagră

și ziua–i trecută. Zilele–s mai mici la munte, nu mai

rămâne timp pentru căutat. Doar în ziua următoare
vor pleca toți trei să–l găsească pe călugăr. Ana a fost
de acord cu proiectul doar până la cazarea în hotel.
A insistat ca a doua zi să–l caute doar ea pe călugăr.
— De–aici încolo, trebuie să fiu singură de vreau să–l
găsesc pe călugăr... nu mi se va arăta de nu–s singură.
— Doamne iartă–mă, tu Ană, doar nu–i Maica Pre-
cistă care se–arată... putem merge împreună și, când
îl găsim, te lăsăm singură cu el.
— Nu, Elena, mă duc singură. Doar așa–l pot găsi...
— Bine Ană, dacă tu zici... da’ să–ți iei telefonul cu
tine, să mai vorbim.
— Dac–a fi semnal...
Așa au și făcut. A doua zi, Ana s–a dus singură spre
peșteră. Vremea era frumoasă, încă era cald, lumea era
colorată–n galben, în arămiu, în verdele brazilor și–n
albăstriul munților. Pe drum, apoi pe poteca ce urca
până la peșteră, erau o mulțime de oameni, familii cu
copii, grupuri de tineri ce mergeau și ei spre peșteră.
Era voioșie, mereu se auzeau râsete de oameni și țipete
de copii. Ana zâmbea, simțindu–se, deopotrivă, și
tânără, și bătrână. Se uita după haine negre preoțești,
dar nu erau. Doar oameni îmbrăcați în toate culorile.

81
Dragostea Neagră

Se lăsă dusă de oameni, a trecut apa Ialomiței și–a

urcat spre peșteră. La biserica ce–a cotropit peștera,
făcând–o domestică, a aprins o lumânare și s–a rugat.
Apoi a înaintat în munte, dar nu se putea bucura de
minunile pământului. Simțea că aici nu–i nimic, nu–i
fior de niciun călugăr rătăcitor... Era tristă, se simțea
pustie. N–a mai putut merge prin deșertul peșterii și
s–a întors la hotel să plângă.
Seara s–a–ntâlnit cu Elena și Mihai, care–au fost în
excursie pe munte. Au fost și ei pe la peșteră, dar nu
s–au întâlnit. Acum au venit amândoi în camera ei.
— M–am tot uitat după tine, pe unde–ai fost? o–
ntrebă Elena.
— La peșteră, dar nu–i nimeni acolo, n–am găsit
niciun călugăr.
— Ei, lasă, până la urmă tot găsim noi un călugăr,
dacă nu, mergem la mănăstire.
— Nu, călugărul acela nu–i la mănăstire, eu pe–aici
trebuie să–l găsesc, mă culc și–l caut mâine.
— Venim să te luăm la masă. Au mâncare bună.
Trebuie să mănânci ca să–l găsești.
— Bine tu, veniți... îi zâmbi Ana.
A doua zi, după micul dejun, Ana a plecat direct
spre peșteră. A urcat până la gura peșterii doar ca să

82
 Dragostea Neagră

coboare și să caute cărarea de care i–a spus părintele

Vasile. N–a mai intrat nici în biserică, nici în peșteră.
Cobora încet, uitându–se la pământul de dincolo de
partea dreaptă a potecii. Cobora de ceva vreme când
a văzut–o. „Uite–o, uite–o pe cucoana de cărare... și
pe cărare mă duc...” Sufletul Anei cânta și zbura pe
lângă ea. Era să n–o vadă, noroc c–a cuprins cu privirea
și–un pic din adâncimea pădurii. Se vedea ceva urmă
de cărare la vreo cinci pași de la potecă. Dar apoi, de
înaintai pe ea, se vedea bine, cărarea era cărare ca
lumea. „Înseamnă că–i umblată, tre’ să fie călugărul
pe–aici. Doamne dă să–l găsesc!”, se ruga Ana–n gând.
Și l–a găsit. Acolo, lângă stânca cea înaltă ce urca
drept spre cer. Acolo a văzut și gura de peșteră, cea
ca o vizuină de vulpe. În fața stâncii era o poiană
mare, numai iarbă și niște tufe. Acolo sta culcat pe
spate călugărul rătăcitor și privea la cer. Aproape de
el erau două capre. Una albă și–una neagră. Pășteau
tufele, una lângă alta.
Călugărul a simțit–o și s–a ridicat în fund, mirân-
du–se cu voce tare:
— Măi, măi... uite cine vine... nu–i vreo arătare?
— Nu–i arătare, nu–s arătare, sunt io, Ana, m–a tri-
mis părintele... Și Ana se așeză lângă om, cu respirația

83
Dragostea Neagră

grea și–ntretăiată. Mai mult de bucuria ce–a cuprins–o

decât de oboseala urcușului. Omul era mai în vârstă,
mai legat și mai aspru la făptură ca părintele Tadeu.
Avea sutană lungă aproape până jos, neagră. Peste
sutană, un sfeter gros de lână, roșu–cărămiziu, strâns
pe talie cu o curea lată de piele neagră. Peste sfeter, un
pieptar descheiat, cafeniu, din blană de oaie, cu nasturi
mari de os. Bocanci negri–n picioare și pantaloni de
postav negru. Pe cap, o căciulă neagră din blană de
oaie, mai scurtă, cum purtau odată țăranii din Ardeal.
De sub căciulă ieșeau plete sure până la umeri. Barba
și mustățile îi erau și ele sure și lungi. Lângă el era o
botă cu măciucă, lungă și groasă, învelită la capătul
de jos în pleu galben ce sclipea la soare.
— Tu fată, tu ești din Ardeal, ce cauți singură pe–aici?
— M–a trimis pă... fratele Tadeu la fratele Ioan, la
dumneavoastră...
— Tadeu, Tadeu... Tadeu... încă are nas... și de ce
te–a trimis câinele de Tadeu?
— Vă rog părinte, vă rog să–mi vindecați sufletul...
de–asta m–a trimis părintele Tadeu...
— Nu cred, doar Dumnezeu Sfântul are putere asupra
sufletelor... că–s darul Lui ce ni l–a făcut nouă... Cum
să vindec eu un Dar Dumnezeiesc? Fiecare făptură–

84
 Dragostea Neagră

și are grijă de sufletul ei, fiecare făptură și–l apără,

fiecare... Tadeu știe asta...
— Am greșit părinte, părintele Tadeu m–a trimis
să vă rog să mă ajutați să–mi salvez sufletul, să mă
lăsați să stau cu dumneavoastră...
Călugărul Ioan o lăsă pe Ana și se uită la capre. Vorbea
la capre cu voce tare :
— Ha, să stai cu mine... Câinele de Tadeu... Auzi
tu la el, să stai cu mine... De–aia mi–a venit el azi
în gând... câinele... Tadeu, Tadeu... de te prind eu
pe lumea aialaltă, îți rup oasele... Tadeu, să nu vii
cumva acolo cu oase!... strigă fratele Ioan și slobozi
puternic, din tot pieptul: Haaa, hahaaa... haaaaa... de
răsunau munții.
Și–un munte din depărtare făcea și el: Haaaa...
Ana sta descumpănită. Se uita uimită la părintele
Ioan. Călugărul se–ntoarse spre ea:
— Cum să stai cu mine cu hăinuțele astea de pe tine?
De te trimitea câinele de Tadeu acum vreo cincizeci
de ani, te luam și–așa, da’ atunci nu te trimitea el, te
ținea câinele la el... Haaaa... hahaaaaaa...
Și munții: Haaaaaa...
Ana se rușină, dar îi venea și să râdă. Nu mai știa ce
să creadă.

85
Dragostea Neagră

Călugărul se făcu serios:

— Stai la hotel, așa–i? Cu soră–ta...
— Da părinte, și cu prietenul ei.
— Cu prietenul ei, daa... Și ce zici că are sufletul tău?
— Suferă părinte, e–n pericol să se piardă, să mi–l
ia, să mi–l pierd...
— Și ți–a ajuns la cur?...
Ana se blocă și se făcu roșie:
— Ce vorbiți părinte, ce să–mi ajungă, unde să–mi
ajungă?...
— Uitătura, săgetătura rivalei tale, a negresei, ți–a
ajuns la noada curului? Te–a paralizat?...
— Da’ de unde știți dumneavoastră de negresă,
părinte?
— De la capră, uite–o pe negruța mea cum a venit
încoace și stă crăcită... uite cum se uită de–atentă la
noi... cu ochii rivalei negre... sau poate–s ai lui băr-
batu–to, a negruțului de Kendi... sau Kermeș?
Ana paraliză complet și nu mai putea vorbi nimic.
Se temea să nu leșine.
Călugărul continuă, uitându–se acum doar la capra
cea neagră și crăcită, de parcă vorbea cu capra:
— Când eram mic, avea tata un bou pe care–l chema
Kermeș... și unu Yambor... Săracu tata, câtă pușcărie

86
 Dragostea Neagră

a mâncat din cauza lor... l–au scos chiabur, c–avea

boi... Ce zici negruța, ești Kendi, nu?... Kendi să fii,
nu–i pomeni numele la cealaltă...
Și capra da repede din cap în sus și–n jos, lingându–se
des pe bot, de parcă–l aproba.
Ana–l auzea ca prin vis, dar își revenea încet–încet.
— Părinte, mi–a zis părintele Tadeu să vă rog să...
— Da, da... dar cu hăinuțele astea îngheți la noapte.
Aici, noaptea–i frig... Du–te tu la hotel și mâine poți
să vii iar... mă găsești tot pe–aici.
— Nu părinte, mi–a spus părintele Tadeu...
— Tadeu, Tadeu... Tadeu te–a trimis la frig, du–te
tu la hotel să nu te prindă noaptea și să răcești.
— Nu mă duc părinte, nu mă duc nici de–ngheț.
— Atunci, hai să mergem, să nu ne–apuce noaptea.
Și fratele Ioan se ridică, sprijinindu–se–n botă, șuieră
la capre și se duse spre cărare, cu caprele după el. Ana
le urmă și ea cu inima plină de nădejde.
Merseră pe cărare mai bine de–un ceas, depărtân-
du–se mult de lume, apoi călugărul lăsă cărarea și o
luă prin pădurea tot mai deasă, spre culmea muntelui.
Urcușul era greu, dar fratele Ioan și caprele nu sim-
țeau asta, parcă mergeau la vale, nu la deal. Doar Ana
sufla tot mai greu și abia se ținea după capre. După

87
Dragostea Neagră

un timp au ajuns la o rariște aflată pe o mică terasă

a muntelui. Un brad uriaș putrezea culcat la pământ
cu rădăcinile în aer. Ana n–a mai văzut așa brad gros.
Grosimea lui era aproape cât înălțimea ei. Rezemată
de acel brad era o colibă mare din trunchiuri groase,
cu acoperiș înalt, conic. Pe jos era pământul muntelui.
Coliba avea o mică despărțitură, cam de un metru
înălțime, cu o ușiță. De–a lungul a doi pereți erau
culcați laolaltă trei–patru bușteni groși, pe post de
lavițe. Erau acoperite cu blănuri de oaie, aveau perini
și pături de învelit. La capătul unei lavițe erau haine
împăturate. Pe pereți atârnau în cuie o bundă și un
cojoc de oaie, două găleți de tablă smălțuită, două
ulcici tot smălțuite. Mai erau agățate pe pereți o bar-
dă, un fierăstrău mare în cadru de lemn, o secure cu
coadă lungă, un ciocan, un clește mare și–o oglindă.
Într–un colț, erau o lopată, un hârleț, câteva lemne
de foc, o canistră de tablă cu petrol lampant și–un
colac cu sârmă groasă. Pe–o poliță de pe perete erau
niște farfurii de tablă, câteva linguri și furcuțe de
metal și cuțite de diferite mărimi. Pe altă poliță erau
un lămpaș, o lampă, două lanterne mari, mai multe
pachete cu chibrituri, o sulă, ace și alte mărunțișuri.
Un butuc gros, ce–i ajungea Anei până la piept, era

88
 Dragostea Neagră

masa colibei. Lângă masă, doi butuci mai mici erau

scaunele. În mijlocul colibei era o adâncitură căptușită
cu pietre în care erau vreascuri pentru foc. Acope-
rișul înalt, conic, din trunchiuri lungi de brad, avea
o gaură, sus la îmbinătura trunchiurilor. Pe acolo se
vedea cerul și ieșea fumul din colibă. Ușa masivă de
lemn și cele două ferestre cu obloane aveau țâțâni și
zăvoare solide de fier. Ferestrele aveau plase de sârmă
groasă și erau deschise amândouă, cu obloanele în jos.
Pe ușă atârna, legată de–o curea subțire și lungă de
piele, o ploscă mare și plată, din inox, cu capac filetat.
Fratele Ioan i–a arătat Anei lavița pe care să doarmă,
iar el și–a pregătit cealaltă laviță. Caprele au intrat
singure în despărțitura colibei și s–au culcat. Deja
era seară, aproape întuneric.
— Este un izvor în stânga colibei, de vrei să te speli,
hai cu mine, i–a spus Anei călugărul.
— Nu, mă spăl dimineață, mi somn.
— Dacă ți–e foame, mulg o capră, eu mănânc numai
dimineața. Acum caprele nu prea mai dau lapte...
— Nu mi–e foame.
Fratele Ioan a ieșit cu un prosop pe umăr la izvor.
Când a revenit în colibă, Ana dormea ghemuită așa
îmbrăcată cum era. Acoperită, doar capul i se vedea de

89
Dragostea Neagră

sub pătură. Călugărul zâmbi și se culcă, nu înainte de

a murmura ceva în barbă și de a–și face câteva cruci.
Peste noapte s–a pornit o ploaie cu fulgere și tunete.
Ana s–a trezit speriată, cu doi ochi galbeni lângă ea.
A scos un țipăt ascuțit... L–a auzit pe călugăr de pe
lavița lui:
— Nu te speria, e Kendi, negruța s–a speriat de
tunete și–a venit la tine... brrrr, negruță, brrr, făcu
călugărul, și capra se duse cuminte în țarcul ei.
Ana suspină și ascultă ploaia un timp, până adormi
din nou.
Călugărul se trezi în zori, abia se vedea un pic de
lumină. Deschise larg ușa, merse la izvor și–aduse
apă într–o găleată. Începu să mulgă caprele.
Ana se trezi și ea și merse la izvor. Parcă era un li-
ghean cu apă limpede din care curgea la vale un fir de
apă. Când Ana ajunse înapoi la cabană, fratele Ioan și
caprele erau afară, gata de drum. Avea plosca de inox
și–o lanternă într–o traistă neagră de lână ce–i atârna
pe șold legată, cruciș peste piept și umăr, cu-o panglică
roșie, groasă, tot din lână. Ținea bota lungă în mână.
— Ai o cană cu lapte pe masă, să–l bei și–apoi clă-
tește–o cu apă din găleată, că plecăm. Ia–ți o pătură
pe umeri că–i frig.

90
 Dragostea Neagră

Ana ascultă cuminte, apoi ieși și ea.

Coborâră cu caprele înaintea lor. Știau drumul și
mergeau neîndemnate, făcând salturi.
— Ce faceți cu ele iarna? îl întrebă Ana.
— N–apucă iarna, le tai. Carnea o mânc, o fac pas-
tramă. La primăvară capăt alte două de la ciobani.
Capre sau iezi, văd io, cum îmi vine atunci.
— Și vă dau ciobanii capre?
— Cum să nu, mi–ar da și oi și câini, da’ nu–mi trebe.
— Aveți bani?
— Nu–mi trebe... nu le trebe nici la ciobani... nu
de la mine. Mai stăm de vorbă, îi ascult, le mai spun
câte ceva...
Era rece, liniște, doar câte o pasăre mai țivlea zburând,
și–o negură fină ieșea din pământ...
— Nu vin urși sau lupi pe la colibă?
— Mai vin la apă, da’ rar, și mă lasă–n pace, n–au
treabă cu mine.
Au mai mers pân–au ajuns la poiana cu peștera. Ca-
prele s–au oprit și pășteau din tufe. Părintele Ioan
și–a scos din traistă plosca, i–a trecut cureaua lungă
peste umăr și curmeziș peste piept, a luat lanterna
și i–a zis:
— Io intru–n peșteră, tu stai cu caprele până vin.

91
Dragostea Neagră

— Vin și eu, a zis părintele Tadeu...

— Lui Tadeu îi rup eu oasele... No hai!
Ana l–a urmat bucuroasă ca o fetiță mică. Au intrat
pe gura peșterii târâș, până au ajuns la o lărgime ca
o cameră în care puteau sta în picioare, dar aplecați.
La lumina lanternei, Ana văzu, lipite de stâncă, o
cruce mare de lemn și–o icoană cu Maica Domnului
ce tremurau în lumină. Din acea cameră, peștera
continua tot cu o gaură, de trebuia iar să te târăști.
Fratele Ioan își făcu cruce și–apoi se târî mai de-
parte prin peșteră. Ana, de dinapoia lui, vedea din
când în când lumina lanternei ce străpungea cu greu
întunericul. Și nici nu–l putea străpunge, îl făcea
doar o ceață deasă. Au ajuns după un timp la un
pinten de piatră ce ieșea din munte în sus și aproape
că astupa gaura. L–au ocolit cu greu și au ajuns la
o sală foarte mare, întinsă și înaltă. S–au ridicat în
picioare. Lumina lanternei nu ajungea până la ta-
vanul sălii și nici până la pereții ei. Parcă deasupra
și în jurul lor era doar cerul negru. Călugărul s–a
îndreptat spre o stâncă scundă și plată ca o laviță.
S–a așezat pe ea și a pus lanterna lângă el în așa fel
încât să lumineze un izvor ca o căldare. Ana s–a pus
și ea lângă el, privindu–l. Călugărul sta pe piatră cu

92
 Dragostea Neagră

ochii ațintiți la apă. Ana se uita și ea la apă. Ochiul

de apă era limpede, adânc și negru, cu sclipiri gălbui.
Când și când, apa se ridica în cercuri, făcându–se
con. Sta con o vreme și–apoi cobora tot în cercuri,
făcându–se iarăși netedă. Vedeai că apa bolborosea
când se făcea con și sta ridicată. Dar nu auzeai cu
urechile nicio bolboroseală. Auzeai cu ochii. Ana
vedea cum călugărul ascultă bolboroseala mută a
apei, unindu–și ochii cu ochiul de apă. Vedea că–și
spun ceva, dar ochii ei nu înțelegeau ce. Timp nu
mai era. Și ea plutea, cu părintele Ioan și ochiul apei,
în cerul negru. I se păru că au trecut o sută de ani
până auzi aievea cum părintele se apropie de ochi
și–și umple plosca cu apă apoi revine pe lavița de
piatră și-i spune:
— Vrei să bei?
— Da, mi–e sete.
Vocile lor parcă erau din altă lume, nu mai erau ale
lor. Așa apă bună nu mai băuse Ana niciodată. Întinse
plosca părintelui, cu gândul să–l întrebe ce apă–i asta,
dar a rămas cu mâna–ntinsă, fără grai... Părintele s–a
lungit de a trebuit să–și sucească gâtul și să–și ridice
capul ca să–i vadă fața. O față uriașă, ca de stâncă,
ce privea intens în negrul nesfârșit. A stat așa, mută,

93
Dragostea Neagră

cu mâna–ntinsă, privind în sus la chipul părintelui

Ioan, până când simți cum cineva îi ia plosca și–i zice:
— Hai să merem.
Au ieșit afară la lumină. Parcă zburau. Ana se uita la
părintele Ioan ca la un sfânt. Acesta–i zise blând, cu
glas de pământean:
— Ană, soră–ta plânge după tine. Du–te la ea să
vadă că n–ai murit. Eu de–aici urc mai sus, pe munți,
unde–s numai norii. Tre’ să mă duc pe nori și–acolo
tu nu poți veni. Nici nu–i lipsă. Tu du–te la cine are
lipsă de tine. De–altceva să n–ai grijă și să nu–ți pese.
Ia și pătura cu tine, încă–i frig.
Ochii Anei se uitau la fratele Ioan și gura nu i se
putea mișca. Luă pătura de jos, și–o puse pe umeri
și se–ndepărtă tristă spre cărare tot privind înapoi
la părintele Ioan. Călugărul sta în picioare cu bota–n
mână și–o petrecea cu ochii. Gura lui parcă–i zâm-
bea. Până ce nu se mai putea vedea, Ana a tot întors
capul spre părintele Ioan. A ajuns la poteca ce cobora
de la peșteră. Mergea fermecată spre hotel și se uita
la crestele munților. Parcă–i auzea râzând: Haaa...
Hahaaaaa...
Pe soră–sa a găsit–o în holul hotelului, plânsă, cu
telefonul în mână, toată numai o agitație. Când a

94
 Dragostea Neagră

văzut–o pe Ana, Elena a sărit la ea și–a strâns–o în

brațe, mai s–o sufoce.
— Ai venit, ai venit, ai venit... credeam c–ai mu-
rit... așa te bat, tu, micuță proastă ce ești... să nu–mi
spui tu de tine... Apoi s–a lăsat să cadă pe un fo-
toliu și–a–nceput să plângă cu sughițuri, cu capul
în palme...
Au mai stat la hotel doar cât să–și pregătească ba-
gajele. Au plecat imediat spre Cluj. Elena și Mihai
erau fericiți că Ana trăiește... Ana se uita visătoare
pe geamul mașinii și zâmbea când și când. Soră–sa
o lăsa–n pace și zâmbea și ea. Mihai le urmărea din
oglindă și zâmbea și el.
Ana a mai fost pe la părinți, așa cum le–a promis.
S–a dus tot cu soră–sa și cu Mihai. Mamă–sa a–ntre-
bat–o dacă și–a rezolvat cu diplomele.
— Nu mamă, n–am avut chef de ele, am fost cu Elena
și Mihai într–o excursie... Nu–mi trebuie diplomele
chiar acum... da’ vin la anu’. Poate vin cu Kendi și cu
copilul, să–l vedeți... e negru... negru gol.
— Hai dragu mamii cu ei să–i vedem... fie ei și al-
baștri, acum sunt de–ai noștri.
— Da mamă, sunt de–ai noștri...
— Și bine că nu–s albaștri, completă Elena, râzând.

95
Dragostea Neagră

În avionul ce–o ducea în Africa, Ana privea cu

nostalgie norii de sub ea. Se gândea: „Părinte Ioan,
părinte Ioan, uite cum ne ducem noi amândoi pe nori...
dragul meu de părinte Ioan... Ce proastă am fost că
mi–a fost frică de Adanna... n–are putere asupra mea
nici cât capra ta, părinte Ioan...”
Kendi o aștepta la aeroportul Entebbe. De–acolo au
plecat direct în Lango, la copil. Era seară când au ajuns
și sta să plouă. Nori întunecați și groși erau deasupra
pământului. Au fost primiți cu bucurie de părinți, de
copil și de Furaha. Ebele a plecat la școală, în Anglia.
Kimera a–ntins mâinile spre Ana: „Mamiiii... mamiiii...”.
Amara–și șterse repede o lacrimă. Bărbatu–său, Ago-
ro, se uita intens și–ntrebător la Ana care–i zâmbea...
Agoro nu mai avu răbdare și o–întrebă:
— Cum a fost Ana, cum a fost? Ai găsit ce–ai căutat?...
— Am găsit socrule Agoro, am găsit, cum să nu...
peste tot sunt oameni...
— Și?... cum ești, cum ești?...
— Mi se frengo, socrule Agoro, mi se frengo... mi
se rupe, mi se rupeee...
Agoro se uită lung și concentrat la Ana, apoi zâmbi
dezvelindu–și încet toți dinții. Își sărută zgomotos
nevasta pe obraz, fugi într–o cameră după pușcă și se

96
 Dragostea Neagră

năpusti în curte, strigând din toți rărunchii:

— Mi se frengo, mi se frengooooo, mi se rupe, mi
se rupeeeee...
Sărea cu mâinile ridicate, împușca norii și juca, iar
împușca norii și juca, strigând întruna:
— Mi se freengooo, mi se frengooooo, mi se rupe,
mi se rupeeee...
Iar norii îi răspundeau:
BBBBuuuuUUUUMMMMM... BBBBBUuuuuUUM-
MMMMM...

Sfârșit

97
Îngrijirea ediției: Sorina Ianovici
Coperta și grafica: Valentin Sora-Nijloveanu
Procesare computerizată: Robert Frank

© Emil Mureșan
Autorul deține toate drepturile.
Reproducerea integrală sau parţială, pe orice suport, fără acordul
scris al autorului, este interzisă.

Cartea a fost imprimată la JT Digital, în formatul 12 x 18 cm, pe

hârtie Symbol Tatami White de115 gr/mp, iar coperta, pe carton
Canon Top Colour Zero de 300 g/mp.

Fundaţia Interart TRIADE

300774 Timişoara Calea Martirilor nr.51/45
tel. +40 (0)256 482056

Comenzi online: www.triade.ro

Comenzi e-mail: fundatia.triade@gmail.com
Comenzi telefonice: 0766 066 201

La prețul de vânzare al cărții se adaugă 2%, reprezentând valoarea

timbrului literar.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
MUREŞAN, EMIL
Dragostea neagră / Emil Mureşan. - Timişoara : Editura
Fundaţiei “Interart Triade”, 2020
ISBN 978-606-9657-08-9
821.135.1