Cercul nu va fi nimic altceva decât o acumulare finită a ipostazelor-punct.

Orice ființă are nevoie să-și înțeleagă traiectoria demersului său ca și menire.
Dar aceasta nu se poate activa decât sub o formă sacralizată. Omul nu poate
genera sacrul (care e o stare), el poate doar întreprinde o acțiune de
sacralizare. Singura cu putință în cazul traiectoriei deja parcurse (intențional,
atitudinal, ca înlănțuire de consecințe) este transformarea liniei în cerc. Se
știe că punctul de plecare al traiectoriei va fi devenit deja o polaritate (-)
determinată de o lipsă și o nevoie, iar punctul de destinație o polaritate dorită
(+).
Cercul este simbolul stării ca locus. El reprezintă exact momentul în care
omul își dă seama că traiectoria lui este devenirea unui posibil întreg.
Extremitățile liniei se unesc, (-) cu (+) se neutralizează. Cercul format
devine astfel o matrice ermetică. Nu se mai poate influența cu nimic ceva
odată înfăptuit. În schimb, conștiința este împinsă spre evoluție deoarece ea
trebuie să treacă în alt stadiu. Mișcarea circulară a acestui stadiu tinde deja
să devină mișcare de rotație.
Este timpul să delimităm acum trei posibile secvențe drept continuitate a
accepțiunii de mai sus.
1) În cadrul cercului, oricând se poate opera o secțiune, după tiparul
diviziunii celulare.
2) Modelul marilor matrici poate începe să funcționeze chiar și în această
ipostază. Una din cele mai cunoscute matrici este [intrare]-[spațiu]-[ieșire],
ceea ce demostrează că sacralizarea umană e mult diferită de cea divină, căci
are tiparul unei monede cu o față (+) și una (-) iar de jur împrejur o zonă
neutră (bordura, marginea). Omul trebuie să transmită mai departe ceea ce a
acumulat, să învețe să folosească un tipar nou, propriu lui. Limita va fi de
data aceasta chiar linia cercului. Il Separatio este văzut astfel ca demarcație
între 2 orânduiri: din interiorul și din exteriorul cercului. Între acestea două
există o polaritate de genul în/out și un feedback aferent.