SPAȚIU, TIMP ȘI CAUZALITATE LA POPORUL ROMÂN

-Reprezentarea spațiului-
Partea a II-a
Ernest Bernea

Mîciu Mihaela-Bianca
Română-Franceză
AN II
Facultatea de Litere
 Cale şi drum
În mentalitatea omului despre care este scrisă această lucrare, și anume țăranul,
este prezentată nuanțat ideea de CALE ȘI DRUM, având sensuri diferite. CALE
este înțeleasă inițial ca o legătură dintre două locuri, ceea ce poate fi ușor
identificată cu noțiunea de DRUM. Diferența o regăsim mai ales în satele
tradiționale, calea fiind modalitatea prin care poți ajunge (atinge) un scop.
DRUMUL este deplasarea dintr-un loc în altul.

Exemplele aceasta e calea la cer sau calea spre bine NU au aceleași înțelesuri
precum calea către casă sau calea către sat, deoarece, inevitabil, aici vom folosi
noțiunea de DRUM. Mergând pe această linie de analiză, putem afirma
caracterul mai general şi abstract al căii în comparație cu caracterul mai
individual şi concret al drumului, acesta din urmă mergând până la o accepțiune
materială.
 Drum drept şi şerpuit: cot şi mal

Drumurile sunt de mai multe feluri: atâtea feluri, câte drumuri sunt; fie ele în sens
material sau spiritual: Cum o să fie la fel de mergi pe Bărdaş (deal) sau pe Chiscu
Sasului (alt deal)?
Drumurile pot fi văzute și nevăzute. E vorba de drumul nevăzut al trecerii, al morții,
acela care, o dată străbătut, schimbă ordinea şi natura lucrurilor:
Sunt tot felu' de drumuri, da' ăl mai însemnat e cel de te duce în lumea de dincolo.
Omu' îl vede numai o dată. Spun unii că-i şerpuit, alții că-i în scară. Da' eu una ştiu:
cine l-o văzut? Cum o fi, nu putem şti, da' sigur e cu întristare, că pleci de la cei dragi.

Drumul drept e drum deschis şi e mai sigur decât cel şerpuit. Drumul drept e curat, e
drum sănătos şi poți merge pe el cu încredere. Acesta nu are ascunzișuri.
Drumul șerpuit este periculos, plin de obstacole. Drumul sinuos nu este călcat cu
plăcere, dimpotrivă, evitat:
Da' pă dealurile noastre sunt tot drumuri sucite. Ici-colol e tot altă formă şi nu ştii de
unde vine rău, că şi el are ascunzişurile lui. Sunt locuri de trebuie să te fereşti.
 Cele mai rele locuri ale drumului șerpuit sunt cotul și malul. Sunt considerate
generatoare ale răului, atât în sens material(geografic), cât și în sens spiritual.
De mergi pe drum lung şi are cotitură nu totdeauna e bine; că vezi, drumu' s-
ascunde şi-acolo locu' nu e curat. La cot s-o mai întâmplat câte ceva: s-a
răsturnat un car, o murit un om.

Podul este obstacol cu influențe directe asupra drumului şi călătoriei, a trecerii.

În general, întreruperea drumului, a cursivității sale, creează ceea ce se numeşte loc
rău. Aşa apar o serie de cerințe şi obiceiuri pentru degajarea de influențele nefaste:
Când trece o nuntă pe pod, se-nchină mirii; zice că s-a rupt calea şi nu e bine
acu' la început de viaȚă. Podu', vezi, e aşa, că s-a rupt calea.
 Răscrucea este o altă problemă importantă în privința
drumului. Este un loc în care se întâlnesc mai multe direcții.
Această situație creează în sufletul omului de la sat îndoiala şi
nevoia de hotărâre. De obicei, în aceste locuri apare o cruce la care
omul se poate închina. Se spune că acolo au loc farmece, se
întâlnesc duhurile rele.

Din punct de vedere material, aici se întâmplă crime și ies

tâlharii în cale. Locul este mai puțin supus răului dacă acolo se
găsesc crucea și fântâna. În lipsa lor, omul trebuie să își facă
semnul crucii. Crucea reprezintă binele, are rol pozitiv.

Acolo [la răscruce] pun oamenii troițe şi sapă fântână. Zic unii
că-i loc de hodină, da' să-ntâmplă şi câte un necaz. Unde e troița,
Necuratu' nu-şi face de lucru
 Direcție şi sens

Deplasarea dintr-un loc în altul presupune o direcție și un sens. Psihologic şi etnopsihologic,

direcția nu reprezintă distanța, ci este un proces ce ne angajează dincolo de fenomenul fizic pe
care noi îl măsurăm cu durata, cu timpul. Implică un sens în funcție de ceva, două coordonate,
determinante calitative ale spațiului şi ale finalității.
Direcția nu are un caracter abstract, ci unul concret, care își găsește plinătatea în ideea de
sens. Mentalitatea generală a satului nostru tradițional definește ca fiind un fenomen de calitate
amplificat şi de finalitatea ei, ceea ce o face aproape sinonimă cu sensul.
Cuvintele înainte şi înapoi pot să exprime două lucruri: un raport de poziții sau o stare
dinamică, înainte şi înapoi ca aşezare în spațiu, înainte şi înapoi ca act în spațiu. Prima expresie
este luată în sens de „în față" şi „în urmă“, iar a doua în sens de „înaintare" şi „întoarcere“. Fața e
lumină, putere, situație majoră, iar dosul e umbră, slăbiciune, situație minoră. Raportul de poziție
în spațiu este totodată un raport de calitate: înainte e capu'; în urmă e coada. Înaintarea are
caracter pozitiv, în timp ce întoarcerea este un semn rău.
 Ocolirea obstacolelor trebuie să se facă de la stanga la
dreapta, asemenea răsăritului și apusului soarelui. Dacă ar fi
să alegem una dintre ele, dreapta rămâne sfântă, precum
dreapta are întâietate în semnul crucii.
 Direcția nu are, în acest caz, un caracter material, strict
cantitativ, ci mai sigur unul spiritual şi calitativ.

 Direcția în ansamblul de fapte şi probleme ce

le ridică reprezentarea spațiului la poporul
român e un fenomen concret, eterogen şi
polivalent, ca şi spațiul în care ea se manifestă.
 Lumea și spațiul

Pentru țăranul român, lumea aceasta există cu adevărat, există în mod

obiectiv. Lumea în care noi ființăm are dimensiuni şi conținut, este ceva care
există în sens substanțial şi care se manifestă. Noi existăm în lume, o lume
care are legile ei şi pe care trebuie să le respectăm:
Lumea e aşa cum o vedem, da' n-o vedem toată. Cum să spui că nu este când
ea este? Stau aci pe locul meu, văd ceru' şi pământu'; cum o să zic că nu
sunt?... Lumea e-ntinsă şi e mare; ea cuprinde tot ce se vede şi tot ce nu se
vede. Da' vezi că şi lumea de dincolo e tot lume cu toate că nu se vede.

Lumea în care noi trăim are o ordine cosmică, nu este la întâmplare. Mare
parte din țăranii români pun totul pe seama divinității. Ordinea cosmică se
impune cu un caracter de lege neschimbătoare. Ea trece dincolo de voința
omului şi omul trebuie să se supună ei. Atitudinea omului în fața lumii şi
lucrurilor este de înțelegere şi ascultare.
 Punctele cardinale
 Punctele cardinale sunt patru la număr: est, vest, sud şi nord. Țăranul român
nu întrebuințează aceşti termeni cu caracter scolastic şi abstract. El spune mai
bucuros: răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte; este mai expresiv şi concret.

 Punctele cardinale şi spațiul sunt legate de mersul soarelui, se înțelege că pe

acest ecran al lumii care e cerul de zi şi de noapte apar între cele patru puncte
cardinale o seamă de alte puncte care fixează şi exprimă timpul, nu timpul
subiectiv, timpul psihologic, ci timpul obiectiv, prins şi definit în funcție de
spațiu.

 Fiecare dintre aceste puncte are însuşiri proprii. La prima observație constatăm
două grupe: pe de o parte, răsăritul şi miazăzi care sunt rodnice, creatoare de
bine, iar pe de altă parte, apusul şi miazănoapte, care sunt considerate
nerodnice, aducătoare de rău.
 Punctul şi direcția preferată, mult cultivată a satului românesc, este răsăritul;
răsăritul, pentru că el este generatorul luminii, al binelui, al frumuseții, este
puterea a tot ce începe; de acolo pornesc parcă toate izvoarele vieții.

Când faci cruce, când te rogi, stai cu fața la răsărit. De clădeşti o casă, s-o faci
tot cu fața la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina.

Unul dintre argumentele cele mai frecvente pentru susținerea însuşirilor

deosebite ale răsăritului este acela religios, şi anume naşterea lui Hristos. Mitul
crailor vestitori şi steaua ce i-a călăuzit sunt legate tot de răsărit.

Viața omului este prinsă în acest univers care nu este numai fizic — pe care îl
are atât de ordonat şi frumos închipuit —, ci şi moral. Lumea, cosmosul
românesc, apare în satul nostru tradițional mai umanizat; aparține unui mod
deosebit de a înțelege lumea şi viața.
 Sus şi jos: poziții şi zone specifice; axa lumii

Sus înseamnă o seamă de lucruri ce aparțin vieții de la cele mai apropiate şi banale
până la cele mai depărtate şi rare; înseamnă, în primul rând, cerul. Jos înseamnă, la fel,
multe lucruri, cu pozițiile lor determinate, dar mai întâi este asemănat cu pământul.
Cu toate că există şi părerea că bolta cerului se sprijină pe marginile pământului, nu
acesta ține lumea, ci un fel de axă, osie care o străbate vertical şi îi dă puterea aşezării
şi mişcării ei totodată.
O femeie din Vârlezi – Galați oferă formulare precisă a acestei păreri:
Zice că lumea are o osie de sus în jos; ea porneşte din bolta cerului şi străbate
mijlocu' pământului. Aşa se ține lumea şi tot aşa se mişcă.

Ceru' e mai mare; le cuprinde pe toate câte-s în lume. Pe cer umblă soarele şi luna,
şi stelele; ceru' e boltit şi se sprijină pe marginile pământului. Unii spun că stă pe o
apă mare, pe care pluteşte şi pământu'
 În noaptea de Sf. Gheorghe, când să deschide
Cerul poate fi privit în ceru', capătă puteri pomii. Atunci dau mâțişorii
două feluri: cel văzut si la sălcii şi floresc pomii. Vezi, toate vin din taina
cel nevăzut, cel natural cerului, de-acolo de unde stă Dumnezeu în tron
şi cel supranatural. de lumină. Daia când să deschide ceru' lumea
noastră să schimbă la față.
Înaltu' cerului şi afundu' pământului sunt cele două puncte limită ale
verticalei şi axei urnii noastre. Sus şi jos pe această linie poporul numeşte
„rai" şi „iad". Sus, în cerul transcendent, în cerul supranatural, este raiul. Jos,
undeva sub pământ, este iadul.
O altă concepție şi atitudine, mai puțin frecventă, în adevăr, dar nu mai
puțin categorică, este aceea care aşază raiul şi iadul în sufletul omului, le
leagă direct de condiția şi natura umană. După această părere, conştiința şi
fapta noastră pot crea raiul şi iadul:
Raiu' e ce faci şi iadu' tot la fel. Ce dai aia iei! Spune lumea că raiu' e-n
cer şi iadu' în fundu' pământului. Eu cred că amândouă-s în inima omului;
acolo-i şi raiu', şi iadu’!
 LUMEA ȘI SATUL
 Conform mentalității poporului român, centrul lumii se află între oameni,
acolo unde predomină armonia și natura. În centrul lumii se află Dumnezeu, de
aici purced toate izvoarele ființei. Satul este situat şi angajat în natură. Spațiul
său este spațiul natural şi natura e în el.

 Spațiul satului este şi el concret, indiferent că priveşte ograda, ulița, vatra

satului sau hotarul. Tot ce-i aparține are însuşiri deosebite, caractere specifice,
proprii. Atunci când satul este privit în raport cu natura, cu cadrul său cosmic, nu
este altfel reprezentat.
 Satul în lume există cu toate atributele lui concrete, aşa cum e concepută
întreaga lume, văzută şi nevăzută.
 Pentru poporul român cuvântul rânduială nu are numai o accepțiune
gospodărească, cu caracter economic, sau o accepțiune socială. Termenul este
mult întrebuințat în înțeles de ordonare a tot ce există şi e legat de echilibru şi
armonie. Rânduiala cosmică este o idee şi o formulă ce exprimă un dar al
gândirii şi concepției româneşti despre lume.
Nu lumea e în spațiu, ci spațiul e în lume
Modul cum îşi reprezintă poporul român cosmosul este complex şi viu:
(a) natura este diversă, variată şi ordonată; rânduiala cosmică este un prim
caracter al lumii;
(b) ordinea aceasta însă este în continuă desfăşurării şi armonie într-un mod
ritmic; toate lucrurile sunt în care după un anume ritm;
(c) natura, lumea noastră întreagă este mai mult decât mişcare; ea este o
continuă generare, adică creație;
(d) cosmosul românesc cunoaşte o armonie, ceea ce duce la frumusețe, la o
frumusețe activă în plin potențial.
 NATURA SPAȚIULUI

Ştiințele fizico-matematice inventează un spațiu cu trei sau patru dimensiuni şi

filozofia îl tratează ca pe o categorie fundamentală a gândirii, în ambele cazuri avem
de-a face cu un spațiu abstract. În viața satului, spațiul nu mai este o idee sau un
cadru în care se deschide o lume gândită cu toate ale ei, ci este o realitate concretă,
o natură am putea spune.
Spațiul geometric nu are consistență, nu are o existență proprie dincolo de spațiul
fizic; el există, dar numai ca o fabricație a intelectului, ca ceva instrumental. Spațiul
experimentat şi gândit de țăranul român poate fi material (fizic) sau spiritual, dar în
ambele cazuri el este intuitiv şi concret. Fie că-1 gândeşte în mod pozitiv prin datele
lui materiale, fie că îl gândeşte dincolo de aceste date într-o ordine a spiritului, acest
spațiu rămâne tot timpul concret şi divers.
Obişnuit, țăranul român refuză ideea că există „puncte" cardinale, care pentru el
sunt simple invenții ale minții omeneşti, fără substrat real. Ca prim argument apare
acela al instabilității după anotimp a poziției soarelui pe bolta cerului.
 Poporul român angajează un mare număr de rețete practice în legătură cu
evitarea efectelor nocive ale spațiului sau cultivarea celor binefăcătoare. Un
sistem întreg de acte magice îndepărtează sau cumulează influența spațiului,
după natura lui concretă.
Se evită locul unde au dansat ielele, nu e voie să treacă nimeni printre
miri când merg la cununie, că-ți pui casa cu fața la răsărit sau te rogi în fața
troiței la răscruce de drumuri, toate actele acestea, negative (interdicții) sau
pozitive, arată puterea de influență a locului asupra diverselor momente şi
acte din viața omului.
Lucrul pe care îl începe țăranul, drumul pe care îl străbate, orice act de
legătură nouă, de medicație sau construcție, toate angajează anume forme şi
calități spațiale şi sunt afectate de puterile ascunse ale acestuia.
Mentalitatea țăranului român păstrează ca mijloc de cunoaştere
personificarea, fie că este zonală sau principială. Tot ceea ce ține lumea,
izvorul însuşi al existenței, este un Dumnezeu antropomorfic.
Bibliografie:
• Ernest Bernea, SPAȚIU, TIMP ȘI CAUZALITATE LA POPORUL ROMÂN,
Ediția a II-a, Editura Humanitas, București, 2005