Mitul pesterii

Fragmentul-suport din alegoria platoniciană „Mitul peșterii” expune ipostazele în care se

poate afla individul și trecerea de la un grad la altul, exemplificând avantajele și dezavantajele în
raport cu el însuși și lumea înconjurătoare (sau nu). Astfel, în mod cronologic, locuința-
închisoare nu reprezintă un loc dificil de dezvoltare, ci doar un diferit punct de pornire - nu este
prezis.
Dialogul dintre Socrate și Glaucon, ce atinge o nuanță pedagogică de monolog, este
folosit drept metodă filosofică de deducere a unor răspunsuri, pornind din același stadiu: al
neștiutorului. Conversantului i se prezintă câteva situații legate de procesul cunoașterii, în care
regăsim următoarele elemente specifice: peștera (realitatea falsă), întunericul (bariera împlinirii
sociale), lanțurile (pretextul nedezvoltării), umbrele (reprezentarea aparenței a ceea-ce-este),
corpurile (simbolul adevărului) și Soarele (ideea Binelui). Socrate aduce itemi în sprijinul ideilor
sale, cum ar fi cele două pricini ale slăbirii vederii și iluzia adevărului neluminaților, iluzie
neluată în serios de către cei opuși, înțelegându-se că nu ar trebui să se frecventeze stadiul de
neîncercare, de nereflectare asupra vieții, deoarece lipsa de știință nu poate ceda de la „prea
multă” strălucire – perfecțiune, Soare. Fiul lui Ariston dă dovadă de consens, de realizare,
întrucât replicile lui vagi reflectă dorința de cunoaștere a nucleului de dincolo, indiferent dacă
începe de la locuința omului obișnuit sau de la mediul beneficiarului.
Ca urmare, Platon își transpune pasiunea față de filosofie (terapia pentru suflet) prin
aspectele circuitului existență înțeleasă-dispariție frumoasă. Conceptele ilustrate denotă faptul că
neimpresionarea restului la spusele îndrăznețului nu înjumătățește șansele umane.