Thomas Hobbes

Mulţi cercetători au citit şi comentat lucrările lui, despre cum se formează guvernământul. Iar lucrăril
sale vor rămâne de actualitate atât timp cât forma democratică de guvernământ va fi imperfectă şi
incompletă fost contemporan cu Francis Bacon și cu René Descartes și a scris un răspuns la Meditațiile
luiRené Descartes. Este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun cunoscător al
filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluția engleză, Hobbes s-a mutat la Paris în perioada 1640-
1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui Cromwell.

Thomas Hobbes s-a născut la 5 aprilie 1588, în Malmesbury, Wiltshire, Regatul Unit. Tatăl său, vicar de
Charlton și Westport, a fost forțat să părăsească orașul, abandonându-și cei trei copii în grija fratelui său,
Francis. Hobbes a fost educat la biserica din Westport de la vârsta de 4 ani, apoi s-a mutat la școala din
Malmesbury și după aceea la o școală privată condusă de tânărul Robert Latimer, absolvent al
Universității Oxford.

Hobbes a fost un elev bun, iar în 1603 a fost trimis la Oxford unde a intrat la Magdalen Hall (vezi
Hertford College). Directorul de la Magdalen Hall a fost un Puritan foarte agresiv, John Wilkinson, care a
avut o influență puternică asupra gândirii lui Hobbes. La universitate, Hobbes se pare că a urmat o
curriculă proprie, nefiind atras de studiul scolastic. Hobbes nu și-a completat studiile universitare până
în 1608, dar a fost recomandat de Wilkinson ca meditator pentru William, fiul luiWilliam Cavendish,
Baron de Hardwick (și mai târziu conte de Devonshire), și astfel a început legătura lui de o viață cu
această importantă familie de nobili.

Hobbes nu și-a concentrat eforturile asupra filosofiei până în 1629, deși se întâlnea cu figuri din lumea
literară caBen Jonson și cu gânditori ca Francis Bacon. Angajatorul său Cavendish, devenit conte de
Devonshire, a murit deciumă în iunie 1628. Contesa văduvă l-a concediat pe Hobbes, dar el și-a găsit în
scurt timp un alt loc de muncă, tot ca meditator, de această dată pentru fiul lui Sir Gervase Clifton.
Rămâne pe acest post, petrecând o mare parte a timpului la Paris, până în 1631, când își găsește din nou
de lucru la familia Cavendish, ca meditator al fiului fostului său elev. În următorii șapte ani, pe lângă
munca de meditator, se preocupă de extinderea propriilor sale cunoștințe de filosofie, trezindu-se în el
curiozitatea pentru cele mai importante dezbateri filosofice. A vizitat Florența în 1636 și mai târziu a fost
unul dintre participanții obișnuiți la dezbaterile grupurilor filosofice din Paris, organizate împreună cu
Marin Mersenne. Începând din 1637, Hobbes se consideră filosof.

. A scris despre filozofie politică și alte subiecte, oferind o definiție a naturii umane ca o formă de
cooperare auto interesată.

Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă și mecanicistă, excluzând teologia. Ea nu se preocupă decât
de soarta obiectelor, naturale și artificiale, create de om cu alte cuvinte, acelea care pot fi “calculate”
rațional. Teoria sa cea mai de succes a fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul
natural).

Prin opera sa principală, “Leviathan” (1651), Hobbes a devenit fondatorul filosofiei statale moderne. Dat
fiind că starea naturală a omului reprezintă “bellum omnium contra omnes” (războiul tuturor împotriva
tuturor), oamenii încheie un contract social prin care transferă drepturile individuale către stat.
Legitimitatea statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea.
Hobbes pornește de la premisa că egoismul domină natura umană “homo homini lupus est” (omul
pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului ca o creație artificială. Filozofia politică
a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat (suveran) – individ (cetățean), de noțiunea și rolul dreptului
natural în societate și de distincția dintre drept (jus) și lege (lex).

Thomas Hobbes este faimos pentru teoria sa pesimistă a războiului permanent al tuturor contra tuturor.
Acesta, prin metode logice şi empirice foarte sofisticate pentru timpurile în care a scris, a argumentat că
în aşa numita stare a naturii, starea în care umanitatea nu experimentase nicio formă de organizare
statală, oamenii sunt egoişti şi luptă împotriva celorlalţi în căutarea supravieţuirii. Aşadar, în starea de
natură există doar instinctul supravieţuirii. Hobbes a încercat să dea o soluţie şi şi-a imaginat că oamenii
trebui să coopereze pentru a ajunge la pace şi prosperitate. Acest articol arată că această cooperare a
avut loc eventual, evident observăm cu toţii statul modern, chiar dacă Hobbes argumentase că acest
demers este sortit eşecului în lipsa Leviathan-ului, tiranul atotputernic care manageriază totul din
umbră. Conflictul şi cooperarea sunt probleme permanente pentru viaţa unui animal politic, aşa cum se
referea Aristotel la om. Problema este numită recent problema acţiunii colective. Conform lui Mancur
Olson, sunt anumite bunuri de pe urma cărora toată lumea ar avea de câştigat, dar sunt prea puţini care
ar contribui pentru a obţine şi a împărţi tuturor acel bun dorit de toată lumea.

Principalele sale opere filosofice sunt: Elements of Law (1640);

Tratatul Elementorum philosophiae/Elementele filosofiei, alcatuit din trei parti, a caror ordine in cadrul
lucrarii este: 1) De Corpore/Despre corp (1656) 2) De Homine/Despre om (1658) si 3) De Cive/Despre
cetatean (1642), desi, ordinea cronologica a publicarii lor este diferita; Human Nature (1650);

Leviathan (1651), care este cea mai cunoscuta opera a sa.

Un loc însemnat în cadrul concepției filosofice a lui Hobbes îl ocupă teoria sa politică. Potrivit filosofului
englez, înainte de a trăi în societate, oamenii s-ar fi aflat într-o “stare naturală”, de “război al tuturor
contra tuturor” (“bellum omnium contra omnes”). Într-o asemenea condiție de conflict permanent al
fiecăruia cu toți ceilalți, viața omului ar fi fost scurtă, mizeră și supusă în permanență diverselor
primejdii, astfel încât libertatea nelimitată a fiecărui om nu ar fi avut o valoare prea mare.

Ideile lui Hobbes vor fi dezvoltate de un alt filosof englez, considerat “întemeietor al liberalismului
politic” (desigur, nu singurul), și anume John Locke. Acesta, deși apreciat drept continuator al
contractualismului hobbesian, va argumenta, în contradicție cu predecesorul său, în favoarea separării
puterilor în stat (mai exact a legislativului de executiv), ceea ce conduce la preferința sa pentru o
monarhie constituțională.

Metoda hobbesiană de a vedea conflictele între oameni are o bază puternică: omul biologic nu poate fi
decât egoist. Genele noastre ne fac egoişti. Noi, oamenii, am trăit toată preistoria în forme tribale de
societate. Aşadar, este foarte greu să atingi cooperarea fără a cunoaşte generozitatea, la muncă sau
acasă. Aşadar, cooperarea nu ar fi fost posibilă fără nicio formă de educaţie care să cultive
generozitatea. Educaţia îi face pe oameni mai puţin agresivi şi favorizează cooperarea. Unii oameni au
fost nevoiţi să îşi cultive sentimente şi îndeletniciri generoase, altruiste, înainte ca orice formă de
cooperare să aibă loc. Primul lucru pe care l-au făcut în grup a fost vânătoarea şi culesul de fructe. După
ce altruismul a fost înţeles şi internalizat de către o mare parte a strămoşilor noştri, anumite forme de
statalitate au fost posibile. Totuşi, Hobbes vedea problema în mod diferit: „achiziţia puterii de către un
om asupra altor oameni în starea de natură este aprobată de toată lumea şi apare natural“ (în Tuck
1949). O persoană oarecare trebuia să se apere pentru a supravieţui. Teama era sentimentul general al
celor mai mulţi. Anumite strategii de apărare trebuiau să apară eventual.

Thomas Hobbes s-a stins la 4 decembrie 1679, în Derbyshire, Regatul Angliei.

Oamenii se împart în două categorii: cei visători, care aruncă monede în apă, şi cei realişti, care le scot
din apă.

Aflăm astfel, în natura omului, trei cauze pincipale de gâiceavă. Prima este concurenţa; a doua,
neîncrederea; a treia, gloria.

Orice voluptate a spiritului, orice stare de bună dispoziţie vine din aceea că există oameni prin
comparaţie cu care câştigăm mult respect faţă de noi înşine.

Atât timp cât oamenii trăiesc fără a exista o putere comună care să-i ţină pe toţi în frâu, ei se află în acea
condiţie care se numeşte război al tuturor împotriva tuturor.

Fiecare persoană ar trebui să încerce să menţină pacea, atât timp cât speră să o dobândească; abia
atunci când nu o poate dobândi poate urma şi utiliza toate avantajele războiului.

Cei care sunt nemulţumiţi de monarhie o numesc tiranie, cei care sunt nesatisfăcuţi de aristocraţie o
numesc oligarhie; de asemenea, cei care se simt dezolaţi de democraţie o numesc anarhie.

Profeţia este de multe ori cauza principală a evenimentelor prezise.

Ştiinţa este cunoaşterea consecinţelor şi dependenţa unui fapt de altul.

Într-o democraţie, întregul ansamblu nu poate eşua decât dacă masele care ar fi guvernate eşuează.

Nimic nu-şi are originea în sine, ci în acţiunile altui agent imediat. Aşadar, atunci când pentru prima dată
pofta sau voinţa unui om se îndreaptă asupra unui lucru pentru care anterior nu nutrea nici poftă, nici
voinţă, cauza acestei reorientări a voinţei nu este voinţa însăşi, ci altceva ce nu stă în puterea ei. Prin
urmare, cum este mai presus de orice îndoială că voinţa este cauza necesitantă a actelor voluntare şi că,
din cele expuse mai sus, voinţa este în mod necesar cauzată de alte lucruri independente de ea, rezultă
că toate actele voluntare au cauze necesare şi, deci, sunt necesităţi.

Cei care sunt de acord cu o părere, o numesc părere; cei care nu sunt de acord cu ea, o numesc erezie.

Lenevia este mama filosofiei.

Consider că este o cauză suficientă aceea căreia nu-i lipseşte nimic din ceea ce este necesar pentru
producerea efectului. O asemenea cauză este şi o cauză necesară căci, dacă ar fi posibil ca o cauză
suficientă să nu producă efectul, atunci i-ar lipsi ceva din ceea ce-i trebuie pentru a-l produce, iar în cazul
acesta nu ar fi suficientă. Dar dacă este imposibil ca o cauză suficientă să nu-şi producă efectul,
înseamnă că o cauză suficientă este şi o cauză necesară. De aici este evident că tot ceea ce se produce,
se produce cu necesitate, căci orice lucru care se produce are o cauză suficientă, fără de care nu s-ar fi
produs;tot de aceea, acţiunile voluntare sunt necesitate.
Cuvintele sunt jetoanele înţelepţilor, căci ei doar socotesc cu ajutorul lor; în schimb ele sunt banii
proştilor.

Cuvintele care se referă la viitor se numesc promisiuni.

În afara statului domnesc patimi, războaie, teamă, sărăcie, josnicie, singurătate, sălbăticie, ignoranţă,
bestialitate şi în stat domneşte raţiunea, pacea, siguranţa, fericirea, relaţiile sociale, cunoaşterea,
bunăvoinţa.

Ca să înţeleagă unele aspecte ale vieţii nu trebuie ca omul să fie filozof, matematician sau logician,
trebuie să fie puţin nebun.

Închide o mie la un loc, dintre cei mai puţin răi, dar şi închisoarea va fi mai puţin veselă.

Filozofia lui Thomas Hobbes

Natura și scopul filozofiei

Potrivit lui Hobbes, subiectul filosofiei - este corpul, aspectul și proprietățile care pot fi cunoscute. În
conformitate cu clasificarea organismelor pe naturale (corpul natural și o persoană) și omul (statul), el
individualizata filosofia naturală (filozofia naturală) și (filosofia morală și politică) civilă. Hobbes exclude
din filozofia și teologia, orice doctrină a entităților fără trup, precum și doctrina nefondata (cum ar fi
astrologia) și „cunoașterea de fapt“ (istorie naturală și politică). Filosofia este cunoștințele teoretice,
rezonabil și adevărat „realizat prin raționament corect.“ Modelul pentru aceasta ar trebui să servească
geometrie. Numirea filozofie gânditor a văzut în anticiparea rezultatelor acțiunilor noastre, în primul
rând în viața publică și politică. Scopul final al filosofiei - definiția exactă a măsurii justiției în stat, care ar
trebui să fie stabilite legi rezonabile. După ce a urmat le asigură stabilitatea și pacea în societate, precum
și lipsa lor de cunoștințe duce la război civil.

Teoria cunoașterii

Natura omului, la fel ca animalele, primește cunoștințe prin intermediul percepției senzoriale și de
memorie. Cu toate acestea, ca fiind suprem inteligent, el este capabil de raționament. Conform acestui
rationament vine la cunoștințe fiabile, științifice. Capacitatea de a rațiunii, potrivit Hobbes, este dată de
natură, și este produsă diligență.
Inițial gânduri apar ca urmare a unor senzații, dar acestea nu pot fi păstrate mult timp în memorie. Prin
urmare, oamenii au fost desemnate prin numele lor (cuvinte). Comunicarea formează denumirea în
cauză. Numele sunt etichetele pentru stocarea de idei și caractere - pentru a comunica și de a clarifica
gândurile altor persoane. Tag-uri sunt semnificative numai pentru noi înșine, și semne - pentru alții.
Numele nu rezultă din natura lucrurilor, și lucrurile sunt arbitrare. Prin urmare, numele reflectă viziunea
noastră asupra lucrurilor, și nu lucrul în sine. Această teorie a originii limbajului se numește
convențional, adică, contractuale. Toate lucrurile sunt individuale, ci nume care se referă la ele -
generale (un copac, o masă, un cal, etc. - cu excepția substantivelor proprii). Hobbes standuri cu poziția
nominalismul, avand in vedere de fapt există doar câteva lucruri, dar conceptele generale - doar numele.

Combinând numele de expresii de formă, și declarațiile făcute de legile logicii sunt unite în argument.
Semnificative, de exemplu, cunoștințele științifice se obține prin argumente adecvate. Știința trebuie să
pornească de la numele adevărata definiție, este primul principiu, nu au nevoie de dovezi, și merge mai
departe, stabilind „o relație consistentă de aprobare din partea cealaltă.“ Raționamentul Hobbes
denumit calcul, care este redusă la numele de adunare și scădere de secvență. Astfel, adevărata
cunoaștere se realizează prin raționament corect, și o cunoaștere a secvenței de nume, mai degrabă
decât o secvență de lucruri. „Adevărul poate fi exprimat numai că, nu în lucrurile în sine.“ În acest caz,
adevărul este determinată de acuratețea declarațiilor și a replicilor este o proprietate, nu de lucruri.

Cunoștințele științifice, potrivit Hobbes, poate fi obținut în două argumente sau metode moduri: 1), pe
baza cunoașterii consecințelor cauzei cunoscute în mod fiabil (în geometrie); 2) cunoașterea cauzelor pe
baza consecințelor experimentale stabilite (ca în fizică empirică). Cu toate acestea, se acordă preferință
prima metodă, Hobbes, deoarece „mai valoros pentru a ști cum putem folosi un motiv disponibile.“
Cunoașterea Hobbes vede în ceea ce privește utilizarea practică. Filozofia este de a „contribui la binele
rasei umane“, asigurarea stabilității și păcii în societate. În acest sens, devine clar de ce cea mai
importantă parte a doctrinei lui Hobbes este o filozofie politică.

filozofia civilă

Hobbes conceput filosofia civilă ca știința corpului artificial (de stat) în imaginea fizicii galilean. Imitând
natura, oamenii au creat un om artificial - de stat sau Leviathan (monstrul biblic, moartea lui Dumnezeu,
pe care oamenii datorează pacea și protecția acestora). În lucrarea sa eponim Hobbes interpretează
natura omului, originea statului și organizarea corespunzătoare a acestuia.

Filosofia politică, în conformitate cu Hobbes, ar trebui să se bazeze pe cunoașterea naturii umane. Care
este cel mai important? Oamenii prin natura sunt egale în ceea ce privește abilitățile mentale și fizice.
Ele sunt egoiste și în van, să depună eforturi pentru putere, glorie, și plăcere. Cel mai mare bine pentru
om - viața și sănătatea, și rău - moartea. De aceea, omul are un drept natural de a folosi orice mijloace
pentru a-și salva viața. Restul binelui și răului sunt relative, deoarece pentru fiecare, ele sunt diferite, în
funcție de natura sa, obiceiuri și moduri de gândire. „Rezultă că știința moralității umane ca atare, scos
din organizația de stat, nu poate fi construit, pentru că nu există măsuri specifice pentru virtuțile și
viciile.“ Numai în stat există o măsură - este legile civile. Virtutea, sau dreptate, se supune legilor, și vice,
sau o nedreptate - în încălcarea lor.

În starea naturală a societății, la formarea statului, toată lumea are libertatea absolută și are dreptul la
tot din cauza a ceea ce interesele oamenilor se confruntă în mod constant. Rivalitatea, neîncredere și
dorința de faima sunt motivele pentru care oamenii sunt într-o stare de „război al tuturor împotriva
tuturor.“ Nimeni nu există nici o garanție de siguranță, fiecare contează pe sine. Cu toate acestea,
sentimentul de sine, dorința de bunăstare și sper să-l prin munca lor predispune pe oameni în lume.
Termenii lumii sugerează o persoană ratiunii și dreptului natural, potrivit căruia „interzis să facă ceea ce
este în detrimentul vieții sale și privarea lui de fonduri pentru ao păstra și de a ignora faptul că el
consideră cele mai bune mijloace pentru a păstra viața.“ Hobbes identifică două legi naturale principale:
1) exercitarea de pace și să-l urmeze; 2) renunțarea la toate, și anume, Orice restricție a libertății lor în
măsura în care este necesar pentru o existență pașnică. Restul legilor naturii poate fi redus la regula „nu
face altora ceea ce nu ar fi ca tine.“ Este legile morale imuabile și eterne lăsate moștenire pentru
poporul lui Dumnezeu. În preceptele divine „oferă fundamentul tuturor dreptății și toată ascultarea
civilă.“

Cu toate acestea, fără putere, ceea ce ar ține oamenii în frică și sub amenințarea pedepsei, nu putem
forța pe toți să urmeze legile naturale. Prin urmare, oamenii au intrat în între contractul social, care este
un „transfer de reciprocă a drepturilor.“ Acest lucru se face prin abdicarea poporului unele din
drepturile lor naturale și transferarea acestora către persoana aleasă (om sau de asamblare), care se
numește suveran. Fiecare persoană face ca reprezentant suveran său, și recunoaște, prin urmare, toate
acțiunile și opiniile sale ca propria lor. Prin urmare, nici unul din actul suveran nu poate fi ilegal, este
imposibil de a judeca, pedepsi sau destituie. Oamenii conferă autoritate supremă a suveranului, pe care
el le-a forțat să execute contractul și direcționeze activitățile lor spre binele comun. Folosind puterea și
tăria, suveranul trebuie să reducă toată voința cetățenilor într-o singură voință și o dirijeze pentru a
menține pacea internă și protecția împotriva dușmanilor externi. Această unitate reală a oamenilor,
concretizată într-o singură persoană, numită stat. „Statul este singura persoană responsabilă pentru
operația care se iau de comun acord între un număr foarte mare de oameni, pentru ca persoana poate
folosi forța și mijloacele de-le pe toate pe care le consideră necesare pentru pacea și apărarea comună.“

Deoarece suveranul însuși nu este obligat prin contract, acesta își păstrează toate drepturile naturale și
libertatea, și are absolută putere, indivizibilă. El se concentrează în mâinile sale puterea legislativă,
judecătorească și executivă, are drept netransferabil și indivizibilă să declare război și să facă pace,
recompensa și de a pedepsi, interzicerea opiniilor și doctrine (censurat dreapta). Biserica trebuie să
asculte de stat. Dictatele religiei, care stau la baza moralității, ar trebui să fie executat ca o lege. La
rândul său, „legea divină ne cere să se supună puterilor mai înalte, adică, legile stabilite de conducătorii
supremi. " În ceea ce privește cetățenii, ei se supun pe deplin suveran și trebuie să respecte dreptul civil
(inclusiv o lege naturală). Libertatea cetățenilor se aplică numai acțiunilor pe care legea nu spune nimic.
Cu toate acestea, cu amenințarea unui cetățean nu poate fi supus suveranului pentru propria sa viață,
pentru că dreptul de a-și apăra viața lui este inalienabil.
Astfel, în conformitate cu Hobbes, filozofie, de fapt, le-a asimilat știință, el știe motivele pentru originea
și proprietățile materialului tel (naturale și artificiale). cunoștințe de încredere despre aceste obiecte pot
fi realizate prin motivare corespunzătoare, care se ridică la stabilirea unor relații și dependențele între
propoziții (adică raționale). Cu toate acestea, „cunoașterea este singura modalitate de a forța.“ Ar trebui
să aducă oameni utilizarea practică, și, mai presus de toate, să asigure crearea unui stat puternic.

ideile lui Hobbes despre originea artificială a limbii și a naturii sale iconic, importanța clarității limbajului
în știință și filozofie sunt cu mult înaintea timpului său și a reînviat în secolul al XX-lea.

Care este Leviatanul lui Thomas Hobbes?

Noiembrie 9, 2022

Ideea că ființa umană este fundamental egoistă a fost cultivată de mulți gânditori de-a lungul secolelor și
aceasta a influențat parțial felul în care înțelegem mintea noastră.

Filosoful Thomas Hobbes, de exemplu, este unul dintre marii reprezentanți ai acestei tradiții ideologice
și este, în parte, din cauza unul dintre cele mai faimoase concepte pe care le-a dezvoltat: Leviathan .

ttCe este Leviathan în filosofie?

leviatan, în limba engleză sau Leviathan, așa cum este cunoscut, este cu siguranță cea mai importantă și
transcendentă a filosofului, politicianului și gânditorului englez din secolul al XVII-lea, Thomas Hobbes.

Realizând referințe și scrieri cu stăpânire splendidă, autorul face referire la cel mai temut monstru biblic
pentru a explica și justifica existența un stat absolutist care își subjugă cetățenii . Scrisă în anul 1651,
opera sa a fost de mare inspirație în științele politice și, paradoxal, în evoluția dreptului social.

În scripturile biblice

Așa cum am arătat mai devreme, caracterul lui Leviathan vine din mitologia și scripturile din Biblie , ale
cărui guverne din Evul Mediu obișnuiau să justifice guvernele regale "prin harul lui Dumnezeu".

Leviatanul este o ființă înfricoșătoare care nu are milă, scrupule sau compasiune. Ea are o dimensiune
gigantică și, potrivit Vechiului Testament, a fost legată de diavolul însuși și care a fost învins de
Dumnezeu pentru a face bine să prevaleze asupra răului.

Dar ... unde este relația dintre acest monstru și rolul statului, conform lui Hobbes ?

• Poate că te interesează: "Cum sunt și psihologia și filozofia?"

Thomas Hobbes și adaptarea politică a lui Leviathan

Thomas Hobbes sa născut în Anglia în 1588 într-o epocă istorică în care Marea Britanie a fost amenințată
de armata spaniolă temută și invincibilă. Acest filozof a absolvit Universitatea din Oxford în studiile
scolastice și logica filosofică care, influențată de autori precum Pierre Gassendi și René Descartes, ar fi
considerat un autor-cheie în dezvoltarea teoriei politice occidentale.

Revenind la opera sa, Leviathan este o carte formata din 4 parti, unde explica relatia dintre om si stat
prin un pact consensual în relația de putere între mandat și mandatar .

Practic, Leviathan, guvernul, este o figură terifiantă, dar necesară, care, pentru Hobbes, servește pentru
a face să prevaleze o anumită pace și ordine, necesare pentru ca civilizația să progreseze și indivizii să nu
amenințe sau să sufere amenințări sau atacuri ale altora persoane fizice.

1. Omul

În această parte, omul este analizat ca un individ uman, fiind de cunoaștere și înțelepciune. Omul este
făcut și dezvoltat prin experiență; experiență care este definită ca repetarea actelor și experiențelor care
vor forma societatea. El va lua cuvântul pentru a realiza impunerea adevărului, prin discurs oratoric și
politic .

Problema apare cu aceleași dorințe ale omului. Datorită impulsurilor materiale și pasionale ale
oamenilor, interesele individuale se vor întoarce întotdeauna împotriva celorlalte , generând astfel un
conflict, în special prin căutarea puterii și a bogățiilor.

În această enclavă Hobbes pronunțată în ceea ce va fi amintit ca una dintre cele mai faimoase fraze ale
omenirii: "homo homini lupus est" (omul este un lup pentru om). Din acest motiv, pilonii în construcția
societății sunt etică, morală și dreptate . Dar, pentru Hobbes, este nevoie de ceva mai mult.

2. Statul

Este în acest spațiu de acțiune unde Hobbes va introduce conceptul de "Pact social" sau "Contract
social" , manipulate și elaborate de bărbați pentru a asigura siguranța și protecția individuală pentru a
pune capăt conflictelor cu care se confruntă interesele individuale.

Este în statul în care legile morale prevalează asupra legilor naturale. Adică, dorințele colective față de
dorințele pasionale ale oamenilor predomină. Pentru Hobbes, singura funcție a guvernului este
stabilirea și asigurarea păcii , stabilitatea în societate.

Autorul apără numai trei modele posibile de guvernare: monarhia (favorita lui), aristocrația și
democrația , în această ordine precisă. Are o preferință pentru absolutism, deoarece justifică binele
comun, unde interesele private și publice sunt una, admițând că "este imposibil ca, dacă un rege este
bogat, poporul său sărac este sărac".

• Articol asociat: "Cele 11 tipuri de violență (și diferitele tipuri de agresiune)"

3. Statul creștin
Thomas Hobbes a fost un credincios declarat, dar nu din acest motiv soarta lui un întreg oraș a fost
subordonat zeității . Mai mult, el a venit să pună la îndoială Cele Zece Porunci ale lui Moise pentru o
lipsă de dovezi care să demonstreze cine și pentru ce scop real au fost dictate aceste legi.

Prin urmare, autorul a subliniat mult în dependența Bisericii de suveranul, în acest caz de monarh, de a
evita interpretările pretențioase care dăunează binelui comun, păcii pe care la apărat atât de mult.

conchide atribuind un rol secundar pentru Biserică , subordonate de șeful suprem al statului (regii
catolici) și vor fi considerați păstori supreme ai poporului lor, arătând puterea unică de a legifera pentru
subiecții lor.

4. Împărăția întunericului

Fiind poate cea mai controversată secțiune, Hobbes face o critică clară și aspră a instituțiilor religioase,
în special a Bisericii. Denumiți acest capitol "Împărăția întunericului" ca parte a cadrului corupt și cinic
care a avut casa lui Dumnezeu în istoria marilor imperii, cum ar fi romanul.

Acuză autoritățile creștine că au ignorat adevărul , a dorinței de a impune ignoranța pentru propriul lor
beneficiu și de a avea astfel masa bine indoctrinată cu practici false, cum ar fi idolatria către sfinți, figuri,
imagini sau relicve interzise de cuvântul lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, și distanțându-se de machinări, el respinge atât de mult, Hobbes afirmă că în anumite
cazuri cuvântul adevărului poate fi tăcut sau tăcut, dacă aceasta duce la destabilizarea statului prin
revoltă care modifică ordinea stabilită și status quo-ul.