Mănăstirea Ţrna Reka (Râul Negru) – scurt istoric

Mănăstirea Ţrna Reka este o veche sihastrie din Serbia, aşezată la o foarte mică
distanţă de graniţa dintre Serbia şi Muntenegru, limita sudică a regiunii Kosmet.
Mănăstirea este renumită pentru biserica din peşteră ce are hramul Sfântului
Arhanghel Mihail, pentru minunatele ei fresce de la sfârşitul veacului al XVI-lea şi
pentru moaştele Sfântului Petru de Koriş.

În pofida arhitecturii sale monumentale, mănăstirea Ţrna Reka a fost mult timp
ascunsă de ochii pelerinilor, aceasta fiind cu adevărat o sihăstrie tainică. Astăzi,
după mai bine de 700 de ani de tăcere, odată cu construirea podului peste râul
Ribariţ şi reabilitarea drumului din apropiere, mănăstirea, bijuterie unică a culturii
medievale sârbe, a devenit un adevărat loc de pelerinaj.

Mănăstirea Ţrna Reka datează încă din veacul al XIII-lea, când, într-una din
peşterile săpate de natură în defileul râului, a fost zidită o mică bisericuţă, închinată
Sfântului Arhanghel Mihail. Potrivit unei legende, biserica din neobişnuita peşteră,
asemănatoare unui cuib de rândunică, a fost costruită de către ucenicii Sfântului
Ioanichie de Devici, în veacul al XIV-lea, probabil imediat după lupta din Kosovo.

În scurt timp călugării eremiţi s-au stâns în jurul sihastriei închinată Sfântului
Arhanghel Mihail, unde au început să-şi zidească chiliile şi cele necesare traiului.
După aşezarea în aceste locuri, pentru a putea intra mai usor în biserică, monahii
au ridicat şi un pod peste albia uscată a râului Negru.

O mare binecuvântare a lui Dumnezeu s-a arătat aici, apele repezi ale râului dispar
sub pământ, chiar în faţa mănăstirii, reieşind la suprafaţă câteva sute de metri mai
la vale. Astfel, Bunul Dumnezeu a oferit vieţuitorilor mănăstirii liniştea necesară,
care ar fi fost tulburată de apele învolburate ale râului.

Sfântul Ioanichie este primul eremit din această mănăstire al cărui nume este
cunoscut. Pe la începutul veacului al XV-lea Sfântul Ioanichie este cel care a zidit
şi primele chilii ale mănăstirii. Puţin mai târziu, pentru nevoile obşteşti, Ioanichie a
zidit o bisericuţă, noi chilii şi o brutărie. După plecarea acestuia în regiunea Devici,
pentru o vieţuire mai retrasă, se crede că o parte din ucenicii acestuia au rămas în
obştea mănăstirii Ţrna Reka.

Cu toate că nu există mărturii scrise din aceasta perioadă, până prin veacul al
XVII-lea, o legendă locală spune ca oamenii din vecinătate si călugării se
ascundeau în acest loc în timpul prigoanelor și persecuțiilor turcești.
De pe la sfârşitul veacului al XVII-lea avem o mărturie a ieromonahului Maxim.
Conform acesteia, părintele a contribuit destul de mult la renaşterea duhovnicească
şi materială a mănăstirii. El este şi cel care a deschis şi prima şcoală pentru preoţi
şi călugări.

Tot în această perioadă funcţiona şi un scriptorium, unde multe cărţi vechi erau
rescrise sau traduse. Turcii, ostili unor asemenea manifestări culturale şi
duhovnicești, l-au alungat pe părintele Maxim din mănăstire.

Următorul stareţ cunoscut este Sofronie, cel care a vieţuit în mănăstire pe la

începutul veacului al XVIII-lea. Acesta a adunat în jurul său o nouă obşte de tineri
monahi şi a renovat o parte din clădirile mănăstirii afectate de trecerea vremii.

Următoarea informaţie despre mănăstirea Ţrna Reka, de pe la mijlocul veacului al

XI-lea, spune ca în mănăstire nu mai vieţuia nici un călugăr, ci doar un părintele de
mir, Ştefan împreună cu familia sa. Succesorul acestuia a construit conacul de pe
partea cealaltă a râului, unde, în anul 1898, a deschis o şcoală laică. În acea vreme,
biserica mănăstirii era folosită pe post de biserică parohială pentru satele vecine.

Abia în anul 1933 monahii au reînceput să vieţuiască în mănăstirea Ţrna Reka.

Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în mănăstire vieţuiau călugării
Damaschin și Atanasie. Odată cu începutul războiului, militarii musulmani i-au
persecutat pe călugari, mănăstirea rămânând din nou pustie.

La scurt timp după încheierea războiului, la mănăstire a ajuns stareţul Dositei, care
reuşeşte să reorganizeze vieţuirea monahală în mai multe mănăstiri din sudul
Serbiei. Succesorii acestuia au fost stareţii Miron şi Sava, care au dus o viaţă
pustnicească.

Mănăstirea Ţrna Reka a fost pustie pentru o perioada mai lungă de timp. Abia în
anii 1978-1979, părintele Artemie a venit pe aceste meleaguri pentru a reînvia viaţa
monahală din peştera Sfântului Mihail. Nu după mult timp de la venirea acestuia,
mănăstirea avea sa fie din nou locuită. Părintele Artemie a adunat în jurul său o
nouă obşte de nevoitori.

După alegerea lui ca episcop, în anul 1991, părintele Artemie a luat cu sine o mână
de călugari de la Ţrna Reka pentru a reînnoi şi alte mănăstiri din Dioceza de Raşka
şi Prizren. Părintele s-a dovedit a fi un vrednic următor al marilor sfinţi sârbi,
dornic de a reînvia monahismul, acolo unde acesta se stinsese din pricina
vitregiilor vremii.
Următorul stareţ al mănăstirii a fost părintele Nicolae, care a continuat cu o
deosebită râvnă lucrarea duhovnicească a părintelui său, Artemie. Astăzi, în
mănăstirea Ţrna Reka vieţuieşte o obşte de aproximativ 18-20 de călugări,
nevoindu-se cu rugăciunea, cu pictarea icoanelor şi cu sculptura în lemn.

Chiar în secunda în care arhitectul Velko a dat sentinţa de a nu considera prioritare

nevoile mănăstirii, o bucată de tavan grea de peste 50 de kilograme a căzut pe
masa din faţa acestuia. În afara unor ceşti sparte, nimeni nu a păţit nimic. Toţi au
văzut în aceasta un semn, prin urmare, mănăstirea Ţrna Reka a fost pusă îndată pe
lista de priorităţi a Institutului. Astăzi mănăstirea este reparată şi restaurată.

Cea mai mare binecuvântare a mănăstirii Ţrna Reka o constituie moaştele Sfântului
Petru de Koriş, un mare ascet sârb al veacului al XIII-lea. Astăzi numeroşi pelerini
vin la mănăstire pentru a lua binecuvântare şi a cinsti cu evlavie pe acest mare
sfânt şi de minuni făcător.

Pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, moaştele Sfântului Ştefan cel întâi-încoronat

au fost aduse aici din mult-ameninţata mănăstire Studeniţa. Moaştele au fost
aşezate şi păstrate cu mare evlavie în biserica din peşteră vreme mai bine de 10 ani.

În apropierea mănăstirii Ţrna Reka se află un mormânt relativ nou. Aici se află
aşezate rămăşiţele Sfântului Martir Hariton. Acesta, venind dinspre mănăstire, a
fost ucis în apropiere de Prizren, la data de 15 iunie 1999. Trupul acestuia,
decapitat și masacrat a fost găsit după mai bine de un an şi îngropat lânga Ţrna
Reka. Putem spune că timpul martirilor nu a dispărut.

Mănăstirea este un ansamblu arhitectural împărţit pe patru niveluri, structura fiind

zidită din lemn. La cel de-al doilea nivel se ajunge cel mai uşor, peste podul de
lemn construit peste albia râului Ţrna Reka.

Chiliile monahilor se află la primul şi la cel de-al doilea etaj, la cel de-al patrulea
etaj aflându-se o spaţioasa bucătărie. Bucătăria nu mai este folosită, de cealalta
parte a râului aflându-se o mare clădire folosită în acest scop; clădirea, zidită în
anul 1898, a fost prima şcoală primară a copiilor sârbi din Ibarski Kolașin.

Biserica cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail cu o singură şi mică navă, se află la

nivelul al treilea. Biserica mănăstirii a fost pictată de către renumitul zugrav
Longhin pe la începutul veacului al XVII-lea. Ultimele lucrări de restaurare şi
reparare a picturii au avut loc în anul 1996.

Călugărul Longhin, din obştea mănăstirii din Peci, este unul dintre cei mai educaţi
şi talentaţi pictori de după restaurarea Patriarhatului Serbiei, din anul 1557. Acesta
era poet şi mare artist de icoane şi pictură în frescă.

Longhin a fost unul dintre cei mai iubiţi pictori ai Serbiei, bucurându-se de un
deosebit respect din partea stareţilor marilor mănăstiri sârbeşti. Mai toate lucrările
sale datează din perioada anilor 1563-1597.

În interiorul peşterii se află şi Izvorul Sfântului Arhanghel Mihail din care

izvorăşte apă sfinţită; apa se strânge într-un mic bazin săpat în piatră, de unde este
luată de credincioşi ca binecuvântare.

Vieţuirea din mănăstirea Ţrna Reka este organizată după tipiconul cenobitic al
Sfântului Munte Athos. Trei călugări se află în rugăciune neîntreruptă în peşterile
săpate la mare înălţime, pe muntele de deasupra mănăstirii - Mokra Gora. Cele trei
chilii sunt închinate Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca, Sfântului Proroc Ilie
Tesviteanul şi Sfântului Siluan Athonitul.

În incinta mănăstirea se află şi un mic paraclis ce ţine de tipiconul mănăstirii

Studeniţa. Obştea se îngrijeşte şi de o bogată bibliotecă. Slujbele şi mai ales
Dumnezeiasca Liturghie se slujesc zilnic.