EVUL MEDIU OCCIDENTAL

ȘI
CIVILIZAȚIA OCCIDENTULUI MEDIEVAL
(2023/2024)

Marian Coman

1
 NOTĂ

Paginile următoare au fost scrise cu un scop bine definit: de a-i ajuta pe studenții de anul
I ai Facultății de Istorie din București care întâmpină dificultăți în a asimila materia cursului de
Istorie Medie Universală. Ele se adresează, în egală măsură, studenților celor trei secții, Istorie,
Studii Europene și Istoria Artei, înscriși la unul din cele două module, Evul Mediu Occidental și
Civilizația Occidentului Medieval. Studenții care vor citi aceste pagini trebuie să țină seama de
caracterul lor auxiliar, fragmentar, și provizoriu. Aceste pagini nu se pot substitui prelegerilor,
seminariilor și bibliografiei recomandate, scopul lor fiind doar de a pregăti și de a înlesni
înțelegerea acestora. Inevitabil, dată fiind dimensiunea relativ redusă a acestui text, nu va fi
discutat decât un număr limitat de subiecte din întreaga tematică a cursului. Prelegerea
introductivă, intitulată Ce este Evul Mediu?, definește tematica cursului și, totodată, înfățișează
studenților metamorfozele conceptului de Ev Mediu. Următoarele secțiuni sunt structurate
cronologic, pentru a oferi studenților o imagine sintetică, introductivă, a istoriei medievale
occidentale: Romani și barbari (sec. V-VIII), Civilizația carolingiană (sec. VIII-X), Castele,
cavaleri și principi (sec. XI-XII), Lumea catedralelor (sec. XII-XIII), și Amurgul Evului Mediu
(sec. XIV-XV). Acest text nu este destinat publicării, el având funcția unui material auxiliar
intern, și va fi modificat periodic, în încercarea de a-l îmbunătăți și de a-l adapta unei audiențe
studențești în continuă schimbare (pentru a fi siguri că citiți ultima versiune, verificați anul
academic de pe pagina de titlu).

2
 Ce este Evul Mediu?

Evul Mediu s-a născut din dispreț. Ne-am obișnuit atât de mult, mai ales noi, istoricii, să
folosim termenii de „Ev Mediu” și de „medieval”, încât tindem să uităm un adevăr simplu: „Evul
Mediu” este o invenție. Acum mai bine de 500 de ani mai mulți cărturari au început să
denumească perioada care i-a precedat „epoca de mijloc”. Cel dintâi pare să fi fost un bibliotecar
pontifical care, în 1469, a folosit expresia latinească media tempestas (perioada de mijloc) pentru
a desemna peiorativ veacurile care despărțeau vechea epocă glorioasă, Antichitatea, de cea nouă,
Renașterea. Dintr-o variantă a acestei expresii, medium aevum, a apărut „Evul Mediu”, imaginat
ca o paranteză istorică, ca o epocă dominată de barbarie și incultură. „Evul Mediu” a fost, așadar,
inventat de renascentiști pentru a-și pune mai bine în valoare propria epocă. Umaniștilor din
secolele XV-XVI le-a plăcut să creadă că veacurile care îi despărțeau de Antichitatea pe care o
luaseră drept model fuseseră o perioadă de decădere, în primul rând una culturală. Să luăm, de
pildă, exemplul arhitecturii. Artiștii Renașterii, precum Rafael sau Vasari, admirau construcțiile
clasice greco-romane și disprețuiau totodată catedrale post-romane, cu fleșele lor ascuțite care
păreau că zgârie cerul. Socotindu-le un exemplu de dezordine monstruoasă și barbară, le-au
botezat după numele celui mai cunoscut neam dintre cele care au pătruns Imperiul Roman târziu:
goții. Pentru Rafael, catedralele gotice descindeau direct din colibele construite din copacii
netăiați în pădurile germanice! Astfel s-a născut ideea de arhitectură sau artă gotică care,
asemenea conceptelor de „Ev Mediu” și de „medieval”, a avut la început o conotație profund
negativă.
A trecut mai bine de jumătate de mileniu de când umaniștii au inventat ideea de „Ev
Mediu”, răstimp în care, inevitabil, conceptul a căpătat alte semnificații și i-au fost asociate alte
imagini. Deși noile reprezentări au căutat să le înlocuiască pe cele precedente, adesea nu au
reușit să le disloce și au sfârșit prin a li se suprapune. Închipuiți-vă „Evul Mediu” ca pe o pereche
de ochelari fabricată de umaniștii Renașterii. Privit prin lentilele renascentiste, „Evul Mediu” ni
se înfățișează drept o epocă mediocră și barbară. Cu timpul, peste aceste lentile s-au suprapus
altele, unele mai luminoase, altele mai întunecate. În veacul al XVIII-lea o nouă generație de
cărturari europeni, iluminiștii, a înnegrit încă și mai mult imaginea „Evului Mediu”. Pentru
contemporanii lui Voltaire, „Evul Mediu” fusese nu doar o epocă de decădere, ci și una violentă

3
și obscurantistă. Puțin mai târziu, la începutul secolului al XIX-lea, au apărut primii apărători ai
„Evul Mediu”, romanticii, care au încercat să înlocuiască cenușiile lentilele renascentiste și
iluministe cu altele, mult mai strălucitoare. Prin ele, „Evul Mediu” apărea ca o epocă eroică, o
vreme a credinței și a vitejiei. Viziunea romantică a fost dublată de una națională, iar cavalerilor
și prințeselor, castelelor și catedralelor, călugărilor și sfinților, li s-au adăugat și marii eroi ai
națiunii. „Evul Mediu” se înfățișa acum drept perioada copilăriei națiunilor, o epocă de aur
populată de eroi care întruchipează virtuţile eterne ale neamului, precum vitejia, simţul datoriei,
sacrificiul sau lupta pentru libertate. În veacul al XIX-lea s-a născut și obiceiul împărțirii
trecutului medieval după conturul națiunilor moderne, inaugurându-se o îndelungată tradiție
istoriografică (una care, după cum veți vedea, va fi în bună măsură ignorată la acest curs).
Toate aceste versiuni de „Ev Mediu” vă sunt însă, probabil, destul de străine, pentru că
generația dumneavoastră privește trecutul printr-o nouă lentilă, care a fost suprapusă recent
tuturor celorlalte. Impus de cultura de masă, prin filme, bloguri și canale de youtube, acest nou
„Ev Mediu” este populat de troli, elfi și dragoni, de Frodo, Bilbo și Gandalf, de Lannisters,
Starks și Targaryens. Această lume istorică fictivă este, în fond, un pretext, asupra căreia sunt
proiectate fanteziile și fantasmele contemporane. În medievalismul fantasy, „Evul Mediu” este
redus la un simplu decor, un univers dominat de violență, de onoare, de sexualitate, de
manipulare religioasă și de făpturi fantastice.

Fig. 1. Dacă ați fi fost studentă sau

student la 1500, ați fi învățat să admirați
Antichitatea și să disprețuiți lumea
medievală. Dacă ați fi frecventat un salon
parizian la 1750, ați fi glumit pe seama
credulității și obscurantismului oamenilor
medievali. Dacă ați fi trăit pe la 1850,
Evul Mediu vi s-ar fi înfățișat într-o cu
totul altă lumină: o epocă a credinței, a
eroilor și a națiunii. Cum însă trăiți la
începutul secolului XXI, „Evul Mediu”
pe care-l cunoașteți este cel din Game of
Thrones, Lord of the Rings sau The
Witcher. Toate aceste reprezentări
suprapuse simplifică și distorsionează
Evul Mediu istoric, cel pe care vom
încerca să-l descoperim împreună.

4
 „Evul Mediu” este, așadar, un ansamblu de reprezentări și de imagini suprapuse. Atunci
când admirăm o catedrală medievală, atunci când zăbovim asupra unei miniaturi sau atunci când
citim o filă de cronică, privirea ne este influențată de toate aceste lentile suprapuse, acumulate
de-a lungul vremii. Din păcate, nu este așa simplu să ne descotorosim de ele, după cum am da jos
o pereche veche de ochelari, pentru a ne recăpăta prospețimea privirii. Toate aceste imagini ale
„Evul Mediu” sunt în mintea noastră, unde au pătruns prin cele mai neașteptate și felurite
moduri: o carte, un film, o știre la tv sau un clip viral. Să luăm, de pildă, două exemple la
îndemână: faimoasa statuie a lupoaicei alăptând gemenii, Lupa Capitolina, și cel mai cunoscut
gargui (un jgheab ornamentat cu o figură fantastică) al catedralei Notre Dame din Paris,
Strigoiul. Imaginea lupoaicei ne duce cu gândul, de îndată, la Remus și Romulus, și, de aceea, a
fost multă vreme considerată o statuie antică, romană. De fapt, analiza tehnicii turnării în bronz
dintr-o singură bucată și datarea prin mijloace moderne (radiocarbon și termoluminiscență) au
arătat că statuia este una medievală, datând din jurul anului 1100, căreia i-au fost adăugați mult
mai târziu, în secolul al XV-lea, cei doi gemeni. Renascentiștii, dezinteresați de originea și de
funcția statuii medievale, au vrut să vadă în ea un simbol al lumii antice, pe care o admirau atât
de mult. Lupa Capitolina este o metaforă foarte potrivită a felului în care Renașterea a refuzat să
admită moștenirea Evului Mediu, denigrându-l și ignorându-l, dar, în același timp, folosindu-se
de creațiile lui.
Fig. 2. Lupa Capitolina: o statuie medievală cu un adaos renascentist, considerată mult timp de proveniență
antică. Strigoiul: o statuie romantică din secolul al XIX-lea a devenit cel mai cunoscut simbol medieval.
Cele două exemple ne arată cât de înșelătoare pot fi imaginile Evului Mediu.

5
 Dacă Lupa Capitolina este o statuie medievală care a fost multă vreme atribuită altei
perioade istorice, cu Strigoiul lucrurile stau exact pe dos. Acest simbol omniprezent al „Evului
Mediu” datează, de fapt, din veacul al XIX-lea. Privind înaripata figură monstruoasă care
străjuiește catedrala din Paris, gândul nostru se îndreaptă inevitabil către Cocoșatul de la Notre
Dame, personajul romanului lui Victor Hugo din 1831, intrat în cultura populară prin numeroase
repovestiri și ecranizări. Am fi tentați să credem că romancierul francez a fost inspirat de
sculptura medievală. De fapt, sculptorul este cel care s-a inspirat din atmosfera romanului.
Strigoiul a fost adăugat în momentul restaurării de la mijlocul veacului al XIX-lea, atunci când
arhitectul Eugène Viollet-le-Duc a încercat să facă din Notre Dame o catedrală cât mai
„medievală” (firește, așa cum și-o imagina el).
Lupa Capitolina, o interpretare medievală a unei teme antice, și Strigoiul, o interpretare
modernă a unei teme medievale, ne arată cu câte capcane este presărat drumul către
redescoperirea Evului Mediu istoric. Singura modalitate de a da la o parte straturile de
reprezentări suprapuse și de a redescoperi trecutul istoric este de a investiga, cu răbdare și
meticulozitate, toate vestigiile sale. Istoricii denumesc vestigiile unei epoci surse primare sau
izvoare. Orice document, cronică, manuscris, artefact, imagine sau sit arheologic care datează
din perioada medievală este o sursă primară. Fiind vorba despre fragmentele unei lumi de mult
dispărute, aceste vestigii nu capătă sens decât odată ce sunt interpretate. Prezentate sub forma
unei cărți, a unui articol, a unui film sau a unui website, aceste interpretări constituie sursele
secundare; iar atunci când sunt rezultatul unui efort științific de reconstituire a trecutului poartă
numele de istoriografie, adică scrierea istoriei. Cursul pe care îl facem împreună vă invită la o
discuție pe marginea surselor primare și a istoriografiei pentru a descoperi un alt Ev Mediu, mult
mai complex și nuanțat decât cel imaginat în cultura de masă. Oarecum paradoxal, primul pas pe
care trebuie să-l facem este de a renunța la ideea „Evului Mediu”, imaginat ca o perioadă istorică
distinctă, de sine stătătoare. După cum vom vedea, o bucată din trecut nu poate fi tăiată și
separată de epocile care au precedat-o și de cele care i-au urmat. Pentru a înțelege istoria
medievală, trebuie așadar mai întâi să scăpăm de „Evul Mediu”.
V-ați întâlnit, poate, cu diversele cronologii ale „Evului Mediu”. Unii istorici cred că
începuturile acestei perioade istorice ar trebui plasate în veacul al V-lea, în vreme ce alții susțin
că mai potrivit ar fi secolul al VIII-lea. Diferențele sunt încă și mai mari atunci când vine vorba
despre sfârșitul epocii medievale, care a fost datat din veacul al XIV-lea până în cel de-al XIX-

6
lea. Unii istorici preferă delimitări cât mai precise, afirmând că Evul Mediu începe în 476, cu
detronarea ultimului împărat roman în Apus, și că se termină în 1453, odată cu cucerirea
Constantinopolului bizantin de către otomani, sau cu 1492, anul în care Columb a descoperit
Lumea Nouă (fără însă ca exploratorul să-și fi dat seama de acest lucru). Pentru a arăta că
schimbările istorice nu au loc brusc, de la un an la altul, alți istorici preferă să vorbească despre
lungi perioade de tranziție. Astfel s-au născut conceptele de Antichitate Târzie, care acoperă
perioada secolelor IV-VIII, sau de lung Ev Mediu, care s-ar întinde până în secolul al XIX-lea.

Fig. 3. Etapizarea istoriei. Împărțirea trecutului în perioade bine-delimitate este, în bună măsură, una
convențională și are o funcție pedagogică. O astfel de linie a timpului sugerează însă, în mod înșelător,
existența unor schimbări petrecute dintr-o dată. Sursa: https://www.costellohsie.info/medieval-europe.html

Identificarea momentelor de ruptură sau a elementelor de continuitate este atât de

controversată pentru că se întemeiează, implicit, pe opțiunile subiective ale istoricului. Pentru un
istoric interesat de civilizația materială, veacul al V-lea reprezintă, fără îndoială, un moment de
ruptură în Europa Apuseană. Prăbușirea dramatică a nivelului de civilizație materială este
documentat de declinul circulației bunurilor sau de cel al densității urbane. Pentru un istoric
interesat mai degrabă de cultură și de credințe însă, veacul al V-lea este mai degrabă unul al
continuității. Inventarea tiparului la mijlocul veacului al XV-lea de către Johannes Gutenberg a
constituit o revoluție în cultura scrisă. Pentru un istoric al scrierii, secolele XV-XVI marchează o
ruptură, prin trecerea de la civilizația manuscrisă, în care fiecare text copiat de mână modifica,
intenționat sau nu, originalul, la civilizația tiparului, a unor texte identice multiplicate mecanic.
În ansamblul societății occidentale însă procentul de alfabetizare era atât de redus, încât prea

7
puțini oameni și-au văzut viața direct influențată de această schimbare. Pentru un istoric al
epidemiilor, aceleași secole marchează o continuitate, integrându-se într-o perioadă mult mai
vastă. Ciuma a continuat să devasteze Europa Occidentală din secolul al XIV-lea până în cel de-
al XVIII-lea, iar un florentin de la 1348, un londonez de la 1665 sau un marseillez de la 1720
trăiau, din punct de vedere epidemiologic, în aceeași epocă istorică. Prin urmare, în feluritele
aspecte ale societății, schimbările au survenit în momente diferite. De aceea, delimitarea
cronologică a acestui curs, care acoperă istoria Europei Occidentale de la 400 la 1400 trebuie
înțeleasă ca fiind una convențională și relativă.
La fel stau lucrurile și în ceea ce privește delimitarea geografică, pentru că între diferitele
regiuni ale Europei există diferențe semnificative. Aceste diferențe sunt însă mult mai mari la
începutul perioadei medievale (sec. V-XI), decât spre sfârșitul ei (sec. XII-XV). Omogenizarea
Europei Occidentale a avut loc începând cu veacul al XII-lea, atunci când un model socio-
cultural apărut într-o arie geografică relativ restrânsă (nordul Franței, Angliei, vestul Germaniei,
nordul Italiei) a început să se răspândească într-o regiune mult mai extinsă. Un termen mai
potrivit decât cel de Europa Occidentală ar fi poate cel de Europa Latină, desemnând întreaga
regiune dependentă din punct de vedere ecleziastic de papalitate și în care limba liturgică era
latina (deosebindu-se astfel de Europa slavo-bizantină). Europa Latină presupune însă mai mult
decât o delimitare ecleziastică, pentru că numeroase trăsături comune ajung să se regăsească pe
un întins teritoriu, din Scandinavia până în sudul Italiei sau din Portugalia până în Ungaria,
incluzând statele rezultate din expedițiile cruciate, desemnate îndeobște prin denumirea de Orient
Latin. Un foarte bun exemplu care ne poate ajuta să înțelegem acest proces de omogenizare este
antroponimia, analiza numelor de persoană. Până în veacul al XI-lea era destul de ușor să afli din
ce regiune provenea cineva după numele pe care-l purta: Niklot sau Wartislaw erau slavi,
Duncan și Malcolm erau scoțieni, Ethelred și Edward erau anglo-saxoni, William și Henry erau
normanzi, Madog și Cadwgan erau galezi, iar lista poate continua. Odată însă cu răspândirea și
generalizarea numelor creștine, toate aceste comunități antroponimice regionale s-au contopit
într-una singură. În secolele XIII-XIV, Ioan sau Maria puteau proveni, la fel de bine, din Suedia
sau din Portugalia, din Polonia sau din Scoția. Omogenizarea Europei Latine și extinderea
frontierelor sale au fost două procese îngemănate, începute din veacul al XII-lea. Așadar,
conceptul de Europa Occidentală din titulatura celor două module este unul fluid, relativ
ambiguu în prima parte a cursului (sec. IV-XI), dar care capătă tot mai multă consistență în cea

8
de-a doua (sec. XII-XV). Dacă în primele secole ale perioadei medievale lumea post-romană, cea
germanică și cea celtică sunt substanțial diferite, treptat cele trei se contopesc dând naștere
Europei Occidentale, fără însă ca substratul inițial să dispară cu totul.
În încheierea acestei prelegeri introductive, trebuie să ne reamintim că Europa
Occidentală era doar una dintre civilizațiile Lumii Vechi, periferică în raport cu celelalte, nu însă
și izolată. Imaginea unor civilizații dispersate care au început să fie puse în legătură odată cu
marile descoperiri geografice europene din veacul al XV-lea este, în bună măsură, una
europocentrică și fundamental greșită. Atunci când Vasco da Gama ajungea în Calicut în urma
circumnavigării Africii (1497-1499), a avut surpriza să găsească acolo negustori musulmani care
vorbeau spaniola și genoveza. Marile descoperiri europene din secolele XV-XVI nu marchează
așadar începuturile globalizării, proces în plină desfășurare de ceva vreme, ci mai degrabă
transferarea Europei Occidentale dintr-o poziție marginală într-una centrală.

Fig. 4. Harta marilor drumuri comerciale din sec. XI-XII. Europa Occidentală medievală era o civilizație
periferică în Lumea Veche, mult mai puțin importantă demografic și economic decât civilizația Islamului
sau decât China. Sursa: https://www.visualcapitalist.com/medieval-trade-route-map/

Raportul de forță dintre diferitele civilizații medievale este cel mai bine surprins de
relațiile asimetrice dintre ele. Cronicile france sunt extrem de mândre de elefantul pe care Harun
al Rașid i l-a dăruit lui Carol cel Mare în jurul anului 800, în vreme ce împăratul franc nici măcar
nu e pomenit în sursele arabe. Nimic surprinzător, dacă ne gândim că Bagdadul califului din

9
1001 de nopți atinsese un milion de locuitori, în vreme ce populația Aachenului franc, principala
reședință carolingiană, era de doar câteva mii. De altfel, chiar și două secole mai târziu, în jurul
anului 1000, cele mai populate orașe europene erau cele aflate sub stăpânire musulmană, precum
Cordoba cu peste 400.000 de locuitori sau Palermo cu peste 300.000. Atunci când expansiunea
mongolă din secolul al XIII-lea a deschis călătorilor europeni drumurile mătăsii, contactul cu
bogăția orientală a reprezentat un șoc. Franciscanul Guillaume de Roubrouck, trimisul regelui
Ludovic al IX-lea la mongoli în 1253, povestește revoltat o discuție pe care a avut-o cu una
dintre fetele marelui hanul. Aceasta l-a întrebat pe misionarul franciscan dacă existau îndeajuns
de multe bogății în Franța, încât să merite drumul până acolo pentru a le lua în stăpânire.
Anecdota surprinde aroganța universalismului mongol, dar și importanța redusă pe care
civilizația Europei Occidentale o avea în ansamblul Lumii Vechi. Această civilizație marginală
avea însă să fie propulsată în centrul unei lumi tot mai unificate începând cu secolul al XV-lea.
Reprezentând doar 2% din teritoriul lumii, dar adunând 25% din populație la 1400, Europa
Occidentală avea să instituie în beneficiul său contacte durabile și substanțiale între diversele arii
de civilizație ale lumii.
Cursul, sub forma celor două module, nu-și propune însă să adopte o perspectivă
teleologică, a unei istorii care se îndreaptă către un sfârșit prestabilit. „Evul Mediu” a fost multă
vreme interpretat prin raportare la un termen de validare extern, fie în sens negativ (ex. o epocă
întunecată în raport cu Antichitatea sau Renașterea), fie în sens pozitiv (ex. perioada de gestație a
modernității sau a națiunilor moderne). Așadar, „Evul Mediu” a fost imaginat fie drept un epilog,
fie drept un prolog. Refuzând aceste alternative, cursul acesta vă propune o analiză a Evului
Mediu occidental ca un subiect de sine stătător.

10
 Romani și barbari (sec. V-VIII)

Printre scrierile păstrate din jurul anului 500, din Galia, se numără mai multe texte
dedicate sfinților, numite hagiografice (în grecește scriere/grapein sacră/hagios). Un astfel de
text relatează disputa dintre un sfânt, Lupicinus, și un rege burgund, Chilperic. Veniți inițial ca
aliați ai romanilor, burgunzii se așezaseră în 443 între Italia și Franța, în Savoia de astăzi, unde
ajunseseră apoi să-și constituie propriul regat. Or tocmai semnificația raporturilor burgundo-
romane era pusă în discuție în controversa dintre sfânt și rege. Ajuns la curtea regelui, Lupicinus
este întrebat de oamenii lui Chilperic dacă nu cumva tot el, cu vreo zece ani în urmă, profețise
ruina lumii romane. Ironizându-l, curtenii îl îndeamnă să privească în jurul lui pentru a se
convinge că civilizația romană continua să fie la fel de prosperă. Mânios, Lupicinus îi contrazice
brutal, replicându-le că profeția lui se împlinise și că starea oamenilor se înrăutățise dramatic,
atât economic, cât și legal. Din perspectiva curtenilor romano-burgunzi ai lui Chilperic civilizația
romană (Romanitas) continua nestingherită. Din cea a sfântului (și a hagiografului care i-a relatat
viața), avusese loc o ruptură dramatică. Cine avea dreptate?
Răspunsul nu este deloc simplu, deși multă vreme istoricilor li s-a părut că ar fi. Vreme
îndelungată a existat un consens cu privire la prăbușirea civilizației romane în Europa apuseană
în perioada secolelor V-VI. Chiar dacă nu toți istoricii cădeau de acord asupra cauzelor prăbușirii
(aspect asupra căruia voi reveni), cei mai mulți îl puneau în legătură cu pătrunderea neamurilor
germanice pe teritoriul Imperiului Roman de Apus. Asemenea lui Lupicinus, istoricii credeau că
goții, francii sau burgunzii au provocat sfârșitul civilizației romane. Abia în anii 1970 un istoric
anglo-saxon, Peter Brown, a început să conteste teza declinului civilizației occidentale din epoca
post-romană. Potrivit lui Brown, veacurile aparentei prăbușiri ar trebui încadrate într-o perioadă
mai amplă de profunde schimbări culturale, pe care el o denumește a Antichității Târzii (sec. III-
VII). Pe urmele sale, alți istorici au început să vorbească mai degrabă despre „așezarea”
germanilor în Imperiu decât despre „invaziile barbare” și să înlocuiască termenul de „declin” cu
cel de „transformare”. Pentru o scurtă perioadă teza Antichității Târzii a părut să câștige disputa
istoriografică, însă în ultimele două decenii ideea unei prăbușiri a civilizației romane apusene în
secolele V-VI a revenit în forță. Această controversă a nuanțat semnificativ imaginea
istoriografică a continuităților și rupturilor petrecute în Europa Apuseană, de la căderea
Imperiului Roman de Apus (476) până la încoronarea imperială a lui Carol cel Mare (800). În

11
ansamblul Europei Apusene există însă diferențe considerabile, deopotrivă geografice și
tematice. Problema „declin” vs. „transformare” se pune altfel în Italia, unde civilizația romană a
continuat să fie extrem de prezentă, decât în Anglia, unde pătrunderea anglilor, iuților și
saxonilor a dus la dispariția unor elemente romane importante (de pildă a limbii latine și a
creștinismului). De asemenea, dacă pentru istoria evanghelizării Europei Apusene perioada
secolelor IV-VIII constituie într-adevăr o unitate, din punct de vedere al civilizației materiale
veacurile V-VI marchează mai degrabă o ruptură. Disputa nu își are însă rădăcinile doar în
delimitarea tematică și geografică a subiectului, ci și în însăși natura analizei istorice. Să luăm
următorul exemplu, comparând două medalioane de aur, unul clasic roman, al împăratului
Claudius (41-54), iar un altul „barbar”, al regelui ostrogot Theodoric (489-526). Documentează
ele o ruptură sau sunt mai degrabă dovada unei continuități?

Fig. 1. Două medalioane care surprind complexitatea dezbaterii istoriografice despre ruptură și continuitate în
Antichitatea Târzie. Cele două medalioane, al împăratului roman Claudius și al regelui ostrogot Theodoric
(cunoscut după locul descoperirii și ca medalionul Senigallia) sunt, deopotrivă, asemănătoare și diferite.
Sursa: https://www.britishmuseum.org/collection/object/C_1979-0804-1 și C_B-11479

La o primă vedere, observăm mai degrabă diferențele dintre cele două medalioane.
Împăratul roman este înfățișat din profil, în vreme ce regele ostrogot este privit din față; pe capul
lui Claudius se află cununa de lauri, în timp ce Theodoric are o claie de păr și etalează, în mod cu
totul neobișnuit în arta greco-romană, o mustață (pentru că în latină nu există un cuvânt pentru
mustață istoricii au speculat mult pe marginea semnificației ei, unii interpretând-o ca un simbol
etnic, al goticității regelui). Odată însă ce trecem peste aceste deosebiri, la o privire mai detașată,
asemănările încep să iasă la iveală. Și Claudius și Theodoric sunt îmbrăcați asemenea unor
generali romani din vremea lor, iar portretele le sunt însoțite de inscripții scrise în limba latină.

12
Încă și mai important, ambele obiecte fac parte în mod evident din aceeași serie. Prin urmare, la
un nivel, cele două medalioane marchează o continuitate, în vreme ce la un alt nivel,
documentează o ruptură.
Discuția este încă și mai mult complicată de natura surselor scrise pe care le putem folosi
pentru a reconstitui relațiile dintre romani și „barbari” din Europa Apuseană, din secolele IV-VI.
Dacă-l citim pe Ammianus Marcellinus de pildă, care scrie în jurul anului 390, rămânem cu
impresia unei incompatibilități depline între romanii civilizați și barbarii (mai ales hunii)
sălbatici. Verdictul pare clar, civilizația romană au fost asasinată de barbari. Dacă privim
scrierile unui autor creștin, precum Salvianus (c. 430) lucrurile apar într-o cu totul altă lumină.
Cauzele prăbușirii par să fi fost cele interne, structurale, Imperiul Roman sfârșindu-se de moarte
bună. Epistolele lui Sidonius Apolinarius, episcop roman din sudul Galiei (c. 450) stârnesc încă
și mai multă confuzie. Pe de-o parte, Apolinarius se vaită de barbaria germanicilor în mijlocul
căruia este silit să trăiască (în fiecare dimineaţă zeci de sosuri îmi aduc la nas putoarea
usturoiului şi a cepei), dar în același timp se bucură de o carieră înfloritoare, deopotrivă sub
romani și sub goți. Scrisoarea regelui got Theodoric către împăratul Anastasius din
Constantinopol, din 507, ne poate chiar lăsa impresia unei continuități nestingherite a civilizației
romane, de vreme ce regele „barbar” din apus își mărturisește admirația față de împăratul roman
din răsărit: regatul nostru este o copie a cârmuirii voastre, o copie a unicului Imperiu. Doar că
toate aceste surse sunt departe de a constitui mărturii obiective ale epocii lor, fiecare dintre
autorii lor având o agendă proprie. Marcellinus se opunea politicii imperiale din vremea lui, care
promova așezarea unor „barbari” în hotarele Imperiului și asimilarea lor; Salvianus polemiza cu
autorii păgâni care acuzau adoptarea creștinismul de declinul Imperiului; iar Apolinarius își
demonstra iscusința retorică celor îndeajuns de cultivați pentru a o putea înțelege. Cât despre
Theodoric, aparenta admirație față de Anastasius îmbrăca diplomatic un mesaj ferm pe care, fără
îndoială, Constantinopolul l-a înțeles: regele ostrogot se considera egalul împăratului roman.
Natura profund polemică a surselor istorice a hrănit, inevitabil, controversele istoriografice.
Pentru a putea înțelege schimbările prin care au trecut teritoriile Imperiului Roman de
Apus în secolele V-VIII, trebuie să plecăm de la falsa opoziție dintre romani și „barbari”. Cei doi
termeni, aparent antitetici, operează de fapt în planuri distincte. „Roman” desemna o categorie
legală, în care erau incluși toţi locuitorii Imperiului roman eligibili pentru serviciul militar şi care
plăteau taxe de moştenire (iar după edictul lui Caracalla din 212 toţi locuitorii liberi ai Imperiului

13
deveniseră cetăţeni). „Barbar” era în schimb o denumire generică aplicată unei categorii
imaginate, în care erau cuprinse numeroase confederații de neamuri cristalizate de cele mai multe
ori în jurul unui războinic victorios. Exemplul clasic este cel al lui Attila și al confederației sale,
din care, alături de huni, făceau parte și sciri, gepizi și heruli. Armata care l-a învins pe Attila la
Câmpiile Catalaunice (451) era condusă de un general roman, Flavius Aetius, dar cuprindea la
rândul ei numeroși „barbari” (franci, burgunzi, saxoni sau alani). Departe de a fi o excepție,
aceasta devenise regula, iar „barbarizarea” elitei militare romane era în plină desfășurare în
secolele IV-V. Un alt exemplu îl constituie lupta de la Adrianopol, din 378, în care oastea
împăratului Valens a fost învinsă de goți și care a fost interpretată îndeobște drept o înfruntare
arhetipală dintre romani și barbari. Doar că goții nu erau invadatori, ci „foederati”, adică
încheiaseră un acord cu autoritățile imperiale care le permisese să se așeze înăuntru hotarelor
imperiului, iar principalul general al lui Valens nu era un roman, ci un franc, Richomer.
Căpeteniile germanice care s-au ridicat în secolele IV-V la cele mai înalte ranguri ale armatei
romane au constituit adevărate dinastii. De pildă, nepotul lui Richomer ajungea în 392 să-l
schimbe pe împăratul din Apus și să-l urce pe tron pe profesorul său de retorică. Infiltrarea
germanicilor în structurile de putere romane era, firește, inegală. Dacă prezența germanicilor în
armata și la curtea imperială devenise una obișnuită, aristocrațiile locale și elitele birocratice se
dovediseră mult mai puțin permeabile. Armata, care cu câteva secole mai devreme fusese
principalul instrument de romanizare, devenise acum mijlocul „barbarizării” Imperiului.
De cealaltă parte, „barbarii”, care gravitaseră atâta vreme în orbita lumii romane, fuseseră
influențați și modelați de aceasta. Atunci când germanicul Odoacru l-a depus pe ultimul împărat
roman din Apus, pe Romulus Augustulus, el a trimis însemnele imperiale la Constantinopol.
Strict formal, depunerea din 476 refăcea unitatea Imperiului Roman, revocând împărțirea din
395, care-i încredința lui Arcadius răsăritul, iar lui Honorius apusul. Teodoric, căpetenia
ostrogotă pe care am întâlnit-o deja scriindu-i împăratului Anastasie, a fost cel care l-a înlăturat
pe Odoacru și a constituit regatul ostrogot. Însă intervenția lui Teodoric, crescut la curtea
imperială din Constantinopol și educat în cea mai bună tradiție romană, avusese girul împăratului
roman din răsărit, predecesorul lui Anastasie. Acesta este, poate, momentul potrivit să ne
reamintim că dispariția Imperiului Roman de Apus nu a însemnat și prăbușirea Imperiului
Roman, de vreme ce la Constantinopol împărații au continuat să cârmuiască multă vreme.
Evenimentele politico-militare din secolele IV-V nu au făcut decât să accelereze schimbările din

14
geografia puterii imperiale, transferând centrul de greutate înspre răsărit. În veacul al V-lea,
fiscul imperial strângea din Imperiul Roman de Răsărit 123.000 kg de aur, în vreme ce din părțile
apusene de-abia mai reușea să adune 9.000 kg de aur.
Reculul puterii imperiale din Apus apare limpede odată ce comparăm următoarele două
hărți istorice, în care se poate observa cum provinciile romane au fost înlocuite de regate
romano-germanice. În fosta Britanie romană se infiltrau anglii, iuții și saxonii, în Galia francii
deveniseră o mare putere, între Franța și Italia de astăzi se găseau burgunzii lui Chilperic, cel
care se certa cu sfântul Lupicinus, Italia și părți întinse de la nord de Alpi și din regiunea dalmată
erau dominată de goții de răsărit (ostrogoți), în Hispania se retrăseseră goții de apus (vizigoți) și
se întemeiase regatul suevilor, în vreme ce vandalii, singurii care aveau o flotă, controlau nordul
Africii și insulele din Mediterana Apuseană.

Fig. 2. Două hărți istorice care înfățișează Imperiul Roman de Apus în 395 și în 526, surprinzând transformarea
radicală a structurilor politice, dar care totodată ascund privirii elemente importante ale continuității. O
interpretare a istoriei Imperiului Roman cu ajutorul hărților istorice poate fi găsită la următoarea adresă

Însă, așa cum am amintit deja, o parte dintre germanicii care se așezaseră în hotarele
Imperiului o făcuseră în urma unui tratat (foedus) încheiat cu autoritățile romane. În 418 vizigoții
primeau de la Honorius dreptul de a se așeza în Galia Aquitania, iar în 435 valdalii erau
recunoscuți ca foederati în nordul Africii. Chiar dacă legăturile căpeteniilor germanice cu
împărații au devenit în scurt timp pur nominale, ele au continuat să existe. Supraviețuirea ideii
imperiale în Apus este cea mai bună dovadă a persistenței moștenirii romane. Nicio căpetenie

15
germanică din Apus nu a îndrăznit să uzurpe titlul imperial în veacurile V-VIII (până la Carol cel
Mare, după cum vom vedea în prelegerea următoare). Figura imperială a continuat să rămână
într-atât de importantă încât, în veacurile VII-VIII, în îndepărtata lume anglo-saxonă, datarea
continua să se facă după anii de domnie a împăraților romani de răsărit, de la Constantinopol,
cărora noi le spunem bizantini. Modelul politic roman a persistat în Apus multă vreme după ce
autoritatea efectivă a împăratului roman a dispărut. De altfel, retragerea spre răsărit a puterii
romane putea să fie doar una vremelnică, după cum a demonstrat-o domnia lui Justinian, care la
mijlocul veacului al VI-lea reușea să-i învingă pe ostrogoți și pe vandali și să readucă la ascultare
față de Constantinopol Italia, nordul Africii și chiar o parte a Spanie. Această restaurare avea să
se dovedească temporară, dar le-a reamintit căpteniilor germanice cât de puternic continua să fie
Imperiul Roman de Răsărit. Constantinopolul a continuat să rămână o prezență constantă în
Apus, Roma și Ravenna continuând să facă parte din imperiu până în veacul al VIII-lea, iar unele
părți din Italia sudică chiar până în secolul al XI-lea.
Presiunea romană nu se făcea însă simțită doar din afară, ci mai ales dinăuntru. Deși
estimările demografice sunt foarte aproximative pentru această perioadă, toți istoricii sunt de
acord că numărul germanicilor așezați în provinciile Imperiului Roman de Apus nu depășea 10%
din totalul populației. Drept urmare, noile structuri politice născute în lumea post-romană au fost,
inevitabil, modelate de o majoritate care avea de parte ei o istorie glorioasă și o îndelungată
tradiției administrativă. Reacția elitei minoritare germanice a fost, în primul rând, una ideologică.
La curtea lui Theodoric se pare că s-ar fi organizat sărbătorirea a 2.000 de ani de istorie a goților,
într-o încercare de a demonstra că neamul lor era chiar mai vechi decât cel al romanilor. În
tentativa de a inventa o istorie glorioasă goților, doi istorici latini aflați în slujba ostrogoților,
Cassiodorus și Iordanes, i-au inclus și pe geți în istoria lor, dând naștere unei confuzii
istoriografice care avea să dăinuiască multă vreme. Francii, la rândul lor, și-au fabricat o origine
mitologică, un cronicar din secolul al VII-lea, Fredegarius, pretinzând că aceștia descindeau din
troieni (iar cum despre romani se credea că sunt urmașii unui alt erou din Troia, Aeneas, francii
și romanii se situau astfel pe picior de egalitate!). Folosirea istoriei în competiția pentru prestigiu
dintre germanici și romani a dat naștere unei întregi serii de istorii latine a neamurilor barbare,
care constituie principalele surse pentru cunoașterea regatelor romano-germanice din secolele V-
VIII (așa cum Iordanes a scris despre goți, Grigore din Tours a făcut-o despre franci, Isidor din

16
Sevilia despre vizigoți, Paul Diaconul despre longobarzi, iar Beda Venerabilul despre anglo-
saxoni).
Numărul restrâns al supușilor germanici și influența modelului imperial roman i-a făcut
pe regii regatelor succesoare să emită coduri de legi - lex salica pentru franci, lex visigothorum al
lui Chindasuinth pentru vizigoți, edictul lui Rothari pentru longobarzi - prin care stabileau
principiul segregației. Astfel, un franc nu putea fi judecat decât după legea francilor, care preciza
explicit că viața lui era mai valoroasă decât cea a unui roman. În aceste legi, valoarea unui om
era reglementată prin suma de bani cerută drept compensație unei persoane vinovate de ucidere,
wergeld (care avea un echivalent în vechiul drept românesc, dușegubină). Diagrama de mai jos
surprinde însă cum această distincție era alterată de statutul social, mai cu seamă de apropierea
față de rege. Faptul că un roman de la curtea regelui ajungea să valoreze mai mult decât un franc
de rând se datora rolului important pe care elita romană continua să îl aibă.
Fig. 3. Legea salică constituie o
importantă sursă pentru istoria
socială a regatelor succesoare,
oferind o imagine a ierarhiei
sociale. Wergeld-ul unei persoane
varia nu doar în funcție de originea
sa (franc vs. roman, unde franc era
oricine se declara astfel), ci și de
statutul său juridic (om liber sau
sclav), social (curtean sau om de
rând) și de gen (bărbat sau femeie).
Legea salică proteja fertilitatea,
astfel încât wergeld-ul unei femei
fertile era de 600 de solidi (un
solidus cântărea 4,55 g Au), de trei
ori mai mult decât al unui bărbat
liber, sau al unei femei care nu
ajunsese sau trecuse deja de vârsta
fertilității.

Cele două denumiri folosite de istorici pentru a desemna regatele din Europa Apuseană
din veacurile V-VIII, de regate romano-germanice sau de regate succesoare, surprind aceeași
realitate. Regatele ostrogot, franc, vizigot, burgund sau longobard au continuat să fie influențate
de lumea romană pe ale cărei ruine se întemeiaseră. Dacă elita politico-militară a acestor regate
era de sorginte germanică, cea birocratic-ecleziastică avea o origine romană, iar istoricii latini ai
„barbarilor” pe care i-am întâlnit deja fac parte din acest grup, destul de numeros. Treptat, cele
două elite au ajuns să se contopească în pofida tentativelor de segregare. De fapt, tocmai aceste
17
măsuri dezvăluie că procesul de amalgamare se afla în deplină desfășurare. Iar un factor
important în evoluția raporturilor dintre cele două elite ale regatelor romano-germanice, inițial în
separarea, mai apoi în contopirea lor, a fost creștinismul.
Să ne reamintim că în secolul al IV-lea avusese loc creștinarea Imperiului Roman, prin
acordarea libertății de cult creștinilor de Constantin cel Mare și apoi prin interzicerea cultelor
păgâne de Teodosie. Astfel, formal cel puțin, în momentul prăbușirii autorității imperiale din
Apus (476), romanii erau creștini deja de un secol. Astfel se explică și de ce Biserica creștină a
fost organizată în dioceze, arii de jurisdicție ale episcopilor. Dioceza fusese inițial o unitate
administrativ-teritorială romană, iar după creștinarea Imperiului, Biserica i-a copiat structurile de
putere. Dintre neamurile germanice nou-venite unele erau „păgâne”, precum francii sau anglo-
saxonii, dar altele erau deja creștinate, precum ostrogoții și vizigoții. Goții fuseseră creștinați în
secolul al IV-lea, atunci când un misionar pe nume Ulfila tradusese Biblia în limba gotă
(fragmentele din această traducere constituie singura mostră de scriere în gotă păstrată până
astăzi). Creștinismul era însă departe de a fi devenit o credință unitară, chiar dacă numeroase
dintre variantele din secolele I-II dispăruseră. Printre problemele disputate una dintre cele mai
controversate privea natura Sfintei Treimi. Unii creștini, precum Ulfilla (al cărui nume este scris
câteodată Wulfila sau Ulfilas), apostolul goților, și învățătorul său Arie susțineau că Isus era
subordonat Tatălui, idee condamnată ca eretică la conciliul de la Niceea organizat de Constantin
cel Mare în 325. Drept urmare, deși și romanii și goții erau creștini, cei dintâi erau niceeni, iar cei
din urmă arieni. Consecința a fost o dublă organizare a Bisericii creștine în regatele ostrogote și
vizigote (istoricii încă dezbat dacă creștinismul sub forma sa ariană s-a exins și asupra altor
regate succesoare, precum cel franc sau cel longobard), ceea ce a perpetuat, însă doar pentru o
vreme, segregarea dintre romani și germanici. Odată cu convertirea vizigoților de la creștinismul
arian la cel niceean în 589, în vremea regelui Reccared I, Biserica ariană din Occcident a intrat
într-un declin rapid. Astfel, distincția dintre niceeni și arieni a contribuit pentru o vreme la
separarea romanilor de germanici, însă odată cu dispariția ei procesul de asimilare s-a accelerat.
După cum vom vedea în prelegerea următoare, la mijlocul secolului al IX-lea, deja francii care se
așezaseră pe teritoriul Galiei romane vorbeau o limbă latinizată, în vreme ce francii din
Germania continua să vorbească o limbă germanică. Datorită creștinismului, moștenirea romană
avea însă să depășească vechile hotare ale Imperiului. Iar cel mai bun exemplu al rolului
evanghelizării în transmiterea moștenirii romane este cel al lumii anglo-saxone.

18
 Deși romanii părăsiseră de mult Britania (din 410), deși celții romanizați fuseseră învinși
de invadatorii veniți de pe continent și împinși înspre marginile insulei, înfruntări din care a luat
naștere legenda regelui Arthur și a vrăjitorului Merlin, regatele anglo-saxone pot fi și ele
considerate state succesoare ale Imperiului Roman. În cazul lor, modelul roman a pătruns prin
evanghelizarea insulei inițiată de misiunea lui Augustin de Canterbury. Acesta a fost trimis de
papa Grigore cel Mare la sfârșitul secolului al VI-lea să convertească neamul cu nume angelic
(potrivit unei anecdote povestite de Beda Venerabilul, papa ar fi văzut niște sclavi la Roma și
aflând că sunt angli, ar fi făcut pe loc un joc de cuvinte: non angli sed angeli – nu sunt englezi, ci
îngeri). Misiunea lui Augustin de Canterbury marca o nouă etapă în evanghelizarea Europei, un
proces început în secolul I, în vremea apostolilor, și încheiat abia în cel de-al XIV-lea, odată cu
convertirea lituanienilor conduși de ducele Jagello, botezat Vladislav. Misionarul roman avea să
aducă în lumea anglo-saxonă multe alte lucruri pe lângă creștinism, de pildă scrierea în limba
latină. Iar pentru că în Anglia nu mai exista o elită literată de limbă latină, așa cum se întâmpla în
Galia/Francia, în peninsula italică sau în cea iberică, aici avea să se dezvolte în secolele
următoare o cultură scrisă bilingvă. În regatele anglo-saxone, care aveau să fie denumite
Heptarhie, întrucât erau șapte, s-a scris deopotrivă în latină și în engleza veche (Old English). Iar
cel mai celebru rege anglo-saxon, Alfred cel Mare, cel care la sfârșitul secolului al IX-lea a reușit
să reunească lumea anglo-saxonă în jurul regatului Wessex, a inițiat un ambițios program de
traduceri din latină în engleză.
Dincoace de Canalul Mânecii, singura limbă a culturii scrise a rămas pentru multă vreme
latina (în prelegerea următoare vom vedea că cele mai vechi fraze scrise în germană și franceză
pe care le cunoaștem datează din perioada carolingiană, din secolul al IX-lea). Chiar și goții,
dintre care unii foloseau pentru cultul liturgic Biblia lui Ulfila amintită mai devreme, au încetat
să mai scrie în gotică. Prin urmare, în regatele succesoare, cu excepția celor anglo-saxone, s-a
scris exclusiv în limba latină. O urmare directă a fost instituirea unui monopol cvasi-clerical,
adică bisericesc, asupra culturii scrise. Educația în secolele V-VIII a devenit una clericală, de
vreme ce singurele școli erau cele monastice, destinate călugărilor, și cele episcopale, pentru
viitorii preoți. În Italia secolului al VIII-lea ne putem face o idee despre numărul oamenilor care
mai știau carte urmărind semnăturile martorilor consemnați în documente: doar 30% dintre
martori mai sunt în stare să-și scrie numele singuri, iar dintre ei 70% sunt oameni ai Bisericii.
Vremurile în care cineva putea scrie măscări pe zidurile orașului pentru a-i amuza sau indigna pe

19
locuitori, precum în Pompei, apuseseră. Pentru multe secole cunoașterea de carte avea să rămână
un atribut aproape exclusiv al clericilor. Astăzi, ne este greu să ne imaginăm interacțiunea dintre
cultura scrisă a unui grup redus și cultura orală a majorității populației. Datorită acestei dualități
culturale practicile pre-creștine s-au perpetuat multă vreme după evanghelizare. Pentru noi,
creștinismul este o religie întemeiată pe Scriptură, ale cărei înțelesuri sunt descifrate de alte texte.
Pentru cei mai mulți creștini din secolele V-VIII, religia pe care o practicau era în primul rând
una ritualică, în care gesturile săvârșite aveau o importanță covârșitoare.
În primele două secole după creștinarea Imperiului (sec. IV-VI), Biserica făcuse eforturi
să răspândească credința în interiorul lumii romane. Germanicilor așezați înăuntrul hotarelor și
care trebuiau convertiți (fie de la păgânism, fie de la arianism), li se adăugau mulți italo-, galo-,
hispano-romani, mai cu seamă din lumea rurală, care-și continuau practicile pre-creștine. Singura
misiune de evanghelizare din afara hotarelor romane, încununată de succes în această perioadă, a
fost cea a lui Patricius/Patrick din Irlanda. Răpit de pirații irlandezi în jurul anului 420, tânărul
briton romanizat Patricius a avut un succes formidabil în răspândirea creștinismului pe insulă,
fiind supranumit apostolul Irlandei. Lipsită de structurile de putere imperiale – Irlanda nu fusese
niciodată stăpânită de romani – Biserica irlandeză a căpătat o formă neobișnuită: fără dioceze și
episcopi, a ajuns să fie dominată de figurile charismatice ale unor călugări (precum Columba,
care potrivit hagiografului său din secolul al VI-lea a avut curajul să-l înfrunte chiar și pe
monstrul din Loch Ness). În secolele următoare călugării irlandezi aveau să dea naștere unei
culturi creștine fascinante. Răsfoiți la acest link evangheliarul cunoscut sub numele Book of Kells
și o să înțelegeți de ce (un evangheliar este un manuscris în care sunt copiate cele patru
evanghelii canonice, ale lui Matei, Marcu, Luca și Ioan). Ba mai mult, călugării irlandezi aveau
să desfășoare o intensă activitate misionară, traversând Marea Irlandei, Canalul Mânecii, ba chiar
Atlanticul, dacă ar fi să dăm o interpretare literală călătoriei sfântului Brendan, cum au făcut unii
istorici (în mod greșit, cred eu).
Așadar, în secolele IV-VII în Europa Occidentală existau mai multe forme de creștinism
(roman, gotic, irlandez, anglo-saxon) și de credințe politeiste (pe care creștinii le numeau generic
păgâne). Harta de mai jos, care înfățișează procesul evanghelizării Europei într-un mod oarecum
simplificat, arată regiunile creștinate (dacă regiunea de la nordul Dunării ar fi trebuit sau nu să
fie și ea colorată în albastru, vă las să dezbateți cu colegii mei de la catedra de istorie a
românilor…).

20
 Fig. 4. Harta răspândirii creștinismului până în secolul al VIII-lea. Harta simplifică o realitate istorică mai
complexă, în care co-existentau mai multor variante de creștinism și în care, între momentul evanghelizării
formale și catehizării propriu-zise a majorității locuitorilor, putea trece o vreme îndelungată.
(sursa: Wikipedia Commons)

Odată cu răspândirea creștinismului s-a petrecut și transformarea lui. Religiile își

construiesc de multe ori imaginea unor fenomene anistorice (care nu sunt influențate de trecerea
timpului). Inevitabil însă, credințele poartă și ele amprenta istoriei, luând felurite înfățișări în
epoci diferite (în ultima prelegere vom discuta de ce creștinismul Reformei din secolul al XVI-
lea este mai pesimist decât creștinismul medieval din veacurile anterioare). Iar în secolul al IV-
lea s-a petrecut o astfel de mutație istorică, pentru că celor care erau considerați creștini
desăvârșiți, precum apostolii sau martirii, li s-a atribuit o putere mijlocitoare după moarte. Astfel
s-a născut cultul sfinților, puterea acestor creștini speciali manifestându-se prin intermediul
corpului lor (relicvele sau moaștele). Biserici au fost ridicate pe mormintele lor, pelerinii s-au
strâns în jurul altarelor lor, iar relicvele lor au început să circule, fiind dăruite, vândute sau furate
(furtul sacru nu era un păcat, de vreme ce relicvele însele aveau o putere supranaturală și, dacă ar

21
fi dorit, s-ar fi putut opune unor astfel de tranzacții – iar hagiografiile sunt pline cu miracole, în
care relicvele fie se opun transferării lor, fie, dimpotrivă, o încuviințează). Gândindu-ne
retrospectiv, răspândirea cultului sfinților în Europa Occidentală în secolele V-VIII este direct
legată de contextul socio-economic și politic al lumii post-romane. Sfinții erau însoțitori
invizibili care îndeplineau funcții analoage celor exercitate de un patron roman față de clienții
săi, care puteau fi deopotrivă indivizi sau comunități. Episcopii își asumaseră în multe locuri
îndatoririle Imperiului defunct, de pildă cele de apărare, iar sfinții le veneau în ajutor. Imaginea
sfinților Petru și Pavel care-l însoțesc pe papa Leon cel Mare pentru a-l înfrunta pe Attila,
cunoscută mai ales în viziunea renascentistă a lui Rafael, trebuie multiplicată de sute de ori.
Toate comunitățile creștine își găseau sfântul lor protector, poate nu la fel de celebri precum
sfinții apostoli ai Romei, dar la fel de eficienți. Circulația relicvelor, alături de cea a
manuscriselor, a constituit un factor important în păstrarea unei anume unități a lumii post-
romane, în pofida fărâmițării politice în mai multe regate succesoare, deseori aflate în competiție
politică.
Creștinismul a modificat nu doar mentalitățile, ci și structurile politice. Să luăm exemplul
francului Clovis, care și-a început domnia ca o căpetenie păgână și a încheiat-o ca un rege
creștin. Data botezului său este disputată de istorici, unii socotind că ar fi avut loc în 496/498, iar
alții înclinând mai degrabă spre 506/508. Neînțelegerea i se datorează lui Grigore din Tours, care
a vrut neapărat să-l înfățișeze pe Clovis drept un nou Constantin și a căutat să lege convertirea
căpeteniei france de miracolul unei intervenții divine pe câmpul de luptă. Mai importante însă
decât data botezului sunt consecințele politice ale convertirii. Până la sfârșitul vieții sale, în anul
511, Clovis extinsese considerabil teritoriul pe care-l controla, încorporând regiuni cârmuite de
regi romani, alamani, burgunzi și vizigoți. Totodată, el modificase complet natura monarhiei
france, eliminând celelalte căpetenii france și asigurându-se că puterea va rămâne exclusiv în
seama familiei sale, a merovingienilor. Astfel, creștinismul a jucat un rol important în
transformarea lentă a unui regim dominat de o aristocrație războinică într-o monarhie medievală
construită în jurul unei dinastii. Din punct de vedere ideologic, Noul Testament nu putea oferi un
model monarhic (Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta), însă a putut-o face Vechiul
Testament cu șirul său de regi (Saul, David, Solomon). Astfel, monarhiile din secolele VII-VIII
au reinventat mirungerea regală, inspirându-se direct din exemplul biblic al ungerii lui David de
către Samuel. Cel dintâi legitimat prin acest ritual pare să fi fost regele vizigot Wamba, uns în

22
672 de arhiepiscopul de Toledo. Ungerea noului rege în momentul încoronării avea însă să se
impună abia în secolul următor, odată ce noua dinastie francă, despre care vom vorbi în
prelegerea următoare, a preluat ritualul de la monarhia vizigotă.
În concluzie, regatele romano-germanice din secolele V-VIII au inaugurat o lume nouă,
fără însă a constitui o ruptură față de cea veche. Născute din lumea romană târzie, regatele
ostrogot, franc, vizigot, longobard, burgund sau anglo-saxone păstrează ideea apartenenței la un
imperiu și practică aceeași religie creștină, căreia îi conferă noi trăsături. Totodată însă, ele
marchează un declin urban și demografic vizibil, care aduce cu sine o prăbușire a comerțului.
Bunurile au continuat să circule, după cum o dovedește prezența monedelor france sau a tăvii
bizantine de argint, de producție constantinopolitană, descoperită tocmai într-o corabie funerară
anglo-saxonă (puteți vedea inventarul funerar de pe aceea corabie, descoperită la Sutton Hoo,
aici). Dacă Galia sau Hispania romană numărau în secolul I peste 6 milioane de locuitori, în jurul
anului 600 numărul lor scăzuse la jumătate. În cazul Italiei prăbușirea a fost și mai dramatică, de
la 7,4 milioane, la 2,4 milioane. Din impresionanta rețea urbană romană nu au supraviețuit decât
orașele episcopale, mai ales cele din zona mediteraneană (Tours, Arles, Narbonne) și reședințele
regilor barbari (Ravenna ostrogotă, Toulouse vizigot, Toledo vizigot, Soissons merovingian sau
Pavia longobardă). În jurul acestor centre s-a născut o nouă geografie a puterii, care a înlocuit
complexul sistem roman, bazat pe un sistem de taxare care permitea diferențierea dintre o elită
militară și una politico-economică. Noul sistem politic se baza pe stăpânirea pământului, iar elita
socio-politică și cea militară aveau să se contopească. Se năștea o nouă lume.

23
 Civilizația carolingiană (sec. VIII-X)

Lui Carol cel Mare îi plăcea foarte mult să mănânce, cel puțin așa povestește biograful
său, Eginhard. Viața lui Carol cel Mare, scrisă la curtea imperială a fiului și urmașului lui Carol,
era un elogiu adus împăratului a cărui amintire trecea rapid în legendă. Cu o generație mai tânăr
decât împăratul, Eginhard era un curtean care l-a cunoscut îndeaproape; ceea ce nu înseamnă
însă că tot ceea a scris este vrednic de crezare. Să luăm de pildă vârsta lui Carol: multă vreme
istoricii l-au urmat pe Eginhard, care a afirmat că în momentul morții sale, în 814, Carol
împlinise 72 de ani. Prin urmare, au calculat anul nașterii ca fiind 742. Eginhard își modelase
însă scrierea biografică după un model clasic, roman, și a dorit ca, în chip simbolic, Carol să fi
trăit tot atâția ani precum împăratul Augustus. De fapt, după cum istoricii aveau să descopere (iar
faptul că le-a luat zeci de ani și sute de pagini pentru a afla anul nașterii celui mai faimos împărat
medieval ne arată cât de fragmentare sunt sursele de care dispunem), Carol murise cu 6 ani mai
tânăr, la doar 66 de ani (născându-se, așadar, în 748). Eginhard trebuie așadar citit cu multă
precauție. Revenind la descrierea dietei obișnuite a lui Carol cel Mare avem toate motivele să fim
nedumeriți. Eginhard începe prin a spune că împăratul era mai degrabă cumpătat, dar că de la
mâncare nu se putea abține la fel de ușor ca de la băutură și că adesea se plângea de posturi.
Imaginea cumpătării, deja fisurată, se spulberă de-a binelea atunci când se trece la detalii: la cină
Carol mânca „doar” patru feluri, fără însă a pune la socoteală friptura de vânat care-i plăcea
foarte mult. Cât privește băutura, obișnuia să bea la o masă trei pocale (firește, cantitatea depinde
de mărimea lor, însă nu cred să greșesc prea mult dacă le echivalez cu 1 litru de vin – băutura
preferată a lui Carol). La o primă vedere, inconsecvențele descrierii ar putea fi interpretate drept
rezultatul încercării de a împăca un portret ideal (Carol ar fi trebuit să fie cumpătat) cu o
realitate mult mai prozaică (împăratul era de fapt un mâncău). Lucrurile sunt însă ceva mai
complicate. Eginhard dorea să-l înfățișeze pe Carol cel Mare drept un cârmuitor ideal, însă unul
care să întrunească simultan trăsăturile a trei modele culturale diferite: roman, creștin și
germanic. În cazul dietei cele trei modele se băteau cap în cap, de vreme ce un împărat roman
ideal trebuia să aibă o alimentație preponderent vegetală, bazată pe legume, untdelemn și pâine,
de la un rege creștin supușii așteptau să fie moderat și să țină post, în vreme ce o căpetenie
germanică era permanent provocată de războinicii săi să-și dovedească puterea consumând
cantități uriașe de băutură și de carne. Sarcina lui Eginhard de a contopi aceste trei modele într-

24
un singur portret s-a dovedit a fi una dificilă și puteți judeca singuri cât de bine s-a descurcat. Cu
infinit mai complicată s-a dovedit însă proiectul politic asumat de Carol cel Mare, de a construi o
cârmuire care să fie, deopotrivă, francă, creștină și romană. Civilizația carolingiană constituie o
sinteză a acestor trei moșteniri culturale, Carol cel Mare încercând să fie, și într-o bună măsură și
reușind, un urmaș al împăratului roman Augustus, al regelui biblic David și al primul rege franc,
Clovis. Această ilustră triplă ascendență, inventată și cultivată de cărturarii carolingieni în rândul
cărora se număra și Eginhard, ascundea însă o realitate mult mai modestă: Carol era fiul unui
uzurpator.
Familia lui Carol era una ilustră, însă ocupase tronul franc abia recent, înlăturându-i pe
descendenții lui Clovis, cunoscuți sub numele de merovingieni (numele dinastic este dat de
fondatorul mitic al familei, Merovech). Bunicul lui Carol cel Mare nu fusese rege, chiar dacă
avusese puterea unuia. Carol Martel (718-741) descindea dintr-o linie de înalți dregători, mai
mari ai palatului regal, care de câteva generații reușise să acapareze puterea. Pentru cei
familiarizați cu universul Game of Thrones al lui G.R.R. Martin, majordomul franc era un fel de
Hand of the King. Ultimilor regi merovingieni, descendenți ai lui Clovis, propagandiștii
carolingieni le-au dat porecla de „regi trândavi”, pentru a sugera că regii înșiși abandonaseră
puterea. De fapt, carolingienii fuseseră cei care i-au îndepărtat de pârghiile puterii, iar faptul că
între 737 și 741 Carol Martel a avut grijă să păstreze tronul vacant dovedește că regalitatea
merovingiană, oricât de neputincioasă, încă îl stânjenea. Porecla înspăimântătoare de Martel
(Ciocanul) se pare că-și are originea în victoria din 732 obținută asupra unei oștiri arabe de la
Tours (cunoscută și ca bătălia de la Poitiers). Această primă înfruntare dintre franci și arabii avea
să capete o aură legendară. Potrivit unor istorici, Carol Martel ar fi oprit expansiunea arabilor,
care după ce trecuseră Gibraltarul în 711 și cuceriseră rapid peninsula Iberică se avântau la nord
de Pirinei. Un istoric iluminist din veacul al XVIII-lea, Edward Gibbon, avea chiar să afirme că
fără victoria din 732, Anglia nu ar fi avut o universitate la Oxford, ci o medresă unde s-ar fi
învățat Coranul. Astăzi, istoricii privesc cu mai multe rezerve un astfel de scenariu apocaliptic,
observând că oastea învinsă în 732 era mai degrabă una dornică de pradă decât una de cucerire,
iar expansiunea arabă își atinsese deja limitele logistice. Trecuse un secol de la moartea
Profetului Muhammad, iar arabii cuceriseră un teritoriu uriaș al Lumii Vechi, care mergea de la
granița Chinei până în Pirinei. În spațiul mediteranean, cucerirea arabă pusese capăt legăturilor
dintre lumea occidentală post-romană și Imperiul Roman de Răsărit, condus de la

25
Constantinopol. Un alt istoric faimos, Henri Pirenne, a văzut chiar o legătură cauzală directă
între expansiunea arabă și ascensiunea carolingienilor: Fără Muhammad, Carol cel Mare ar fi
fost de neconceput. Altfel spus, abia odată ce unitatea mediteraneană s-a rupt definitiv, iar
centrul de greutate politico-economic s-a deplasat înspre nord, teritoriile fostului Imperiul
Roman de Apus au putut să-și croiască un alt destin istoric. Începuturile carolingienilor sunt,
așadar, direct legate de nașterea Islamului și de expansiunea arabă.
Momentul decisiv în istoria dinastiei l-a constituit urcarea pe tron a fiului lui Carol
Martel, Pepin cel Scund (dacă vă întrebați de ce regii carolingieni au porecle, răspunsul este
destul de simplu: pentru că toți poartă cam aceleași nume, Carol, Pepin, Ludovic, și trebuiau
cumva distinși; la fel s-a întâmplat, de altfel, și cu numeroșii Radu, Vlad sau Mircea urcați pe
tronul Țării Românești). Pepin este cel care a făcut pasul decisiv, detronându-l pe ultimul rege
merovingian, Childeric III, și punând să fie închis într-o mănăstire și tuns (pentru regii
merovingieni, asemenea pentru eroul biblic Samson, exista o strânsă legătură între părul lung și
deținerea puterii). Pentru a putea însă justifica înlăturarea unei dinastii care cârmuia asupra
francilor de mai bine de două secole și jumătate, Pepin avea însă nevoie de o legitimare
puternică, iar pentru a o primi s-a întors către papă. S-a născut asfel alianța dintre papalitate și
caroligieni, de care au profitat din plin ambele părți și care avea să aibe consecințe dintre cele
mai durabile.
Episcopul Romei se bucura de un prestigiu aparte datorită faptului că orașul pe care-l
păstorea fusese capitala Imperiului Roman. Roma devenise, treptat, un important centru de
pelerinaj în lumea occidentală, mai cu seamă datorită sfinților apostoli Petru și Pavel. Dincolo
însă de acest prestigiu simbolic, papalitatea era controlată de cel care deținea puterea asupra
Romei. Câtă vreme Theodoric ostrogotul a controlat regiunea, papalitatea a fost ostrogotă, însă
după ce Justinian a recucerit o parte din Italia, papalitatea a devenit bizantină. Vreme de două
secole (537-752) papii au fost numiți de împărații din Constantinopol, iar pe tronul episcopal al
Romei s-au perindat mulți sirieni și greci. Odată cu pătrunderea longobarzilor în Italia, începând
cu 568/569, bizantinii au început să piardă treptat teritorii, procesul culminând în 751 cu
pierderea exarhatului Ravennei (denumirea venea de la cea a guvernatorului bizantin, de exarh).
Din acel moment, Roma se găsea prinsă ca într-un clește de longobarzi și papalitatea se găsea
într-un moment critic. Pe pagina următoare puteți vedea două hărți care înfățișează infiltrarea
longobardă și retragerea bizantină din Italia de nord și centrală pe parcursul secolelor VII-VIII.

26
Succesul longobard din secolul al VIII-lea era corelat cu o criză internă a Imperiul Bizantin
(disputa iconoclastă, despre care veți afla detalii la cursul de istorie bizantină de anul viitor). Or,
în acest momentul oportun, în 751, tatăl lui Carol cel Mare, Pepin a trimis doi emisari la papa
Zaharia, pentru a-i pune o întrebare cheie: nu se cuvenea oare să aibă demnitatea de rege acela
care exercita deja puterea regală? Răspunsul a fost, firește, cel așteptat, iar Pepin a fost uns rege,
asemenea figurilor regale din Vechiul Testament. Locul încoronării era o mănăstire din Soissons,
unde se găsea mormântul unuia dintre cei mai faimoși regi merovingieni și unde fusese depus și
tuns Childeric III. Mesajul transmis era clar: vechea dinastie a merovingienilor fusese înlocuită
cu una noua, a pepinizilor (căreia istoricii vor prefera să-i spună a carolingienilor, de la cel mai
faimos reprezentant al său; la fel voi face și eu în continuare). Nu doar Pepin a fost uns, ci și
soția sa Bertranda. Cum în Vechiul Testament nu există niciun precedent de acest fel, ungerea
reginei france ilustrează, deopotrivă, puterea femeilor în lumea carolingiană, dar și modul creativ
în care modelul vetero-testamentar putea fi adaptat. Trei ani mai târziu, în 754, papa Ștefan al II-
lea trecea Alpii pentru a-l încorona și unge rege nu doar pe Pepin, ci și pe fii acestuia, Carol și
Carloman. Papa obținea în schimb un nou protector, francii intervenind în Italia și învingându-i
pe longobarzi. Pepin în 756, iar apoi Carol în 781, dăruiau papei o bună parte din fostele teritorii
bizantine cucerite de la longobarzi.

Fig. 1. Harta peninsulei italice în jurul anilor 560-570, imediat după pătrunderea longobarzilor (în dreapta) și
două secole mai târziu, în vremea regelui Liutprand, 712-744 (în stânga). Observați cum Roma și Ravenna
erau legate printr-o fâșie îngustă stăpânită de bizantini, înconjurată la nord și la sud de teritorii longobarde.
Cucerirea Ravennei de către longobarzi în 751 limitează influența bizantină la sudul Italiei, lăsând Roma
izolată (sursa: Wikipedia Commons).

27
Se năștea astfel statul papal, episcopul Romei nemaifiind doar păstorul unei dioceze și
deținătorul celui mai important scaun episcopul din Occident (ceea ce-i dădea o întâietate
simbolică, pe care în secolele următoare o va converti într-una efectivă), ci și monarh al unui stat
teritorial. Pentru a justifica cedarea acestor teritorii scribii papali (sau cei carolingieni) au
elaborat cel mai faimos fals medieval: Donația lui Constantin. Potrivit acestui document,
împăratul Constatin i-ar fi lăsat în secolul al IV-lea papei Silvestru dreptul de stăpânire asupra
întregii jumătăți apusene a Imperiului. După cum vom vedea în prelegerile următoarea,
posteritatea Donației lui Constantin avea să depășească cu mult intențiile falsificatorilor din
perioada carolingiană. Revenind la Carol, acesta moștenea așadar de la tatăl său nu doar titlu
regal și stăpânirea asupra francilor, ci și o alianță trainică cu papalitatea. Moartea neașteptată și
convenabilă a fratelui său mai tânăr (survenită însă din cauze naturale), l-a lăsat pe Carol
singurul rege al francilor.
A fi rege al francilor înseamna în primul rând a conduce oastea. În fiecare primăvara
oastea francilor liberi, a cărei mărime este estimată de istorici între câteva mii și 100.000, se
aduna, iar regele hotăra direcția spre care aveau să se îndrepte. Prada strânsă în aceste expediții
era esențială pentru veniturile regale, dar și pentru reafirmarea legăturii dintre rege și aristocrații
ale căror cete formau oastea. Succesul unui rege depindea de capacitatea lui de a purta campanii,
de a obține pradă de război și de a o redistribui. Din acest punct de vedere, Carol cel Mare s-a
dovedit un lider militar excepțional, ceea ce i-a permis nu doar să-și extindă teritorial stăpânirea,
ci și să transforme treptat natura cârmuirii. Continuând campaniile de peste Alpi începute de tatăl
său, Carol a cucerit în 774 Pavia și s-a intitulat rege al longorbarzilor. Ducatul longobard al
Beneventului avea să supraviețuiască însă în sudul peninsulei, menținându-se până în secolul al
XI-lea, când a fost cucerit de normanzi. Dincolo de Pirinei Carol a instituit marca Spaniei, a
Cataloniei, iar înspre răsărit l-a înlăturat pe ducele Tasillo, ruda sa, de la cârmuirea Bavariei.
Atacarea ringului avar din Ungaria în 796 avea să se dovedească un succes, ceea ce nu se poate
spune despre repetatele campanii împotriva Saxoniei (772-804). Deși erau înfrânți și convertiți
cu forța la creștinism la capătul fiecărei expediții, de îndată ce oștile france se retrăgeau, saxonii
se revoltau, incendiau bisericile de-abia ridicate și reveneau la vechile lor credințe.

28
 Fig. 2. Harta maximei întinderi a Imperiului Carolingian. Nucleului franc alcătuit din Austrasia, Neustria și
Aquitania, i-au fost adăugate alte teritorii mergând de la marca de răsărit (Ostmark-Austria) până la micile
regate celtice din Bretagne în apus, și din Catalonia, marca de dincolo de Pirinei, în sud, până la marca daneză
în nord. Marca, condusă de un margraf, era denumirea provinciilor de frontieră carolingiene. (sursa: Wikipedia
Commons)

Exasperat, Carol a distrus principalul centru păgân al saxonilor, de la Irminsul (772), și a

poruncit chiar săvârșirea unui masacru la Verden în 782 (sursele vorbesc despre 4.500 de
victime). Problemele din Saxonia sunt revelatoare pentru cârmuirea lui Carol cel Mare în două
privințe. Mai întâi, pentru că demonstrează că era cu mult mai complicat de guvernat o regiune
decât de cucerit. Apoi, pentru că arată că din perspectiva lui Carol și a sfetnicilor săi puterea sa
era una fundamental creștină: un supus credincios era un bun creștin, iar un bun creștin era un
supus credincios.
Instrumentele cârmuirii pe care Carol le avea la dispoziție erau extrem de firave. În
primul rând oastea și adunarea publică a francilor (placitum generale), în care Carol trebuia să-și
impună și, totodată, să-și negocieze puterea cu marile familii aristocratice. Curtea lui Carol
29
constituia nucleul puterii, iar caracterul său era unul itinerant având drept puncte nodale câteva
palate: Paderborn, Frankfurt, Nijmegen sau Aachen. Dintre acestea, ajunge să se distingă în a
doua parte a domniei Aachen (în franceză Aix-la-Chapelle), astăzi aflat la granița Germaniei cu
Belgia și Olanda. Veniturile lui Carol, cu excepția prăzii de război, proveneau cu precădere de pe
propriile sale domenii, relativ numeroase, dar localizate în aceeași zonă din Austrasia. Austrasia
era inima regatului și apoi a imperiului lui Carol, regiunea unde puterea lui se făcea cel mai bine
simțită. Pe măsură însă ce distanța față de această regiune creștea, autoritatea lui Carol scădea
simțitor. Întregul teritoriu al Imperiului a fost împărțit în 500 de comitate având în frunte un
comite (cuvânt din care va deriva cuvântul conte), în vreme ce regiunile de graniță vor fi
organizate în unități administrative mai mari, mărcile (conduse de un margraf). Inițial simpli
reprezentanți ai împăratului, acești dregători au ajuns foarte repede să-și dezvolte propria bază de
putere. Instituirea în 802 a unui sistem de trimiși speciali ai împăratului, itineranți (missi
dominici), care să-i supravegheze pe comiți, dovedește dificultățile pe care le avea Carol în a-i
controla. Încercările de a legifera prin capitularii (documente numite astfel datorită structurării
lor, pe capitole) surprind eforturile unei administrații mult sub-dimensionate de a cârmui un
teritoriu uriaș.
Cererile repetate incluse în capitularii ca toți supușii, bărbați liberi mai vârstnici de 12
ani, să depună un jurământ personal de credință față de Carol ne pot ajuta să sesizăm progresele
construcției statale carolingiene. Comparând formularul jurământului din 802 cu cele precedente,
se poate observa caracterul său mult mai exhaustiv, credința față de Carol fiind așezată mai
presus de toate celelalte jurăminte de fidelitate. În plus, în 802 jurământul trebuia depus pe
relicvarii conținând moaștele sfinților, confirmând o dată în plus strânsa legătură dintre credința
față de Dumnezeu și cea față de Carol. De altfel, cei aproape 700 de abați și 200 de episcopi din
Imperiul carolingian jucau un rol important în cârmuire, mai cu seamă că înaltul cler provenea
din aceleași familii aristocratice precum elita laică. Să luăm, de pildă, exemplul a doi
carolingieni: Drogo, unul dintre fii ilegitimi ai lui Carol cel Mare, și Nithard, un nepot de-al său.
Drogo a fost abate de Luxeuil și episcop de Metz, fiind implicat în disputele politice din vremea
sa. Nithard a primit o educație militară și literară la curtea lui Carol și, după ce a devenit abate de
St. Riquier, a continuat să joace un rol politic activ și a murit într-o luptă cu vikingii. Viața
abaților și episcopilor carolingieni nu era prea diferită de cea a comiților cu care se înrudeau,
ceea ce contribuia și mai mult la întrepătrunderea dintre cârmuirea spirituală și cea lumească (sau

30
temporală, cum i se mai spune acesteia din urmă). La conciliul de la Frankfurt convocat în 794
de Carol cel Mare, înaltul cler a discutat nu doar despre credință (condamnând o erezie spaniolă,
adopționismul, potrivit căreia Isus fusese adoptat de Sfântul Duh în momentul botezului), ci și
despre depunerea ducelui de Bavaria, Tassilo al III-lea, el însuși un membru al familiei
carolingiene, ba chiar și despre necesitatea unei reformei monetare. Carol se considera îndreptățit
să cârmuiască asupra poporului creștin, sub toate aspectele, trecând cu ușurință de la probleme
religioase la cele politice. După cum relatează analele monastice de la Lorsch (un manuscris în
care călugării consemnau evenimentele cele mai importante dintr-un an, de unde și denumirea
acestui gen istoriografic), binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui Carol cel Mare s-a făcut
simțită prin victoriile militare care au adus sub puterea sa Galia, Germania și Italia, inclusiv
Roma, reședința obișnuită a Cezarilor. Tocmai de aceea, afirmă scribul călugăr, papei Leon și
întregului popor creștin li s-a părut de cuviinţă să dea titlul de împărat regelui Carol.
Încoronarea imperială a lui Carol cel Mare petrecută în ziua de Crăciun în anul 800 este
unul dintre evenimentele cele mai atent disecate de istorici din întreaga perioadă medievală. Cele
patru surse care relatează încoronarea (sau dimpotrivă, o expediază în treacăt, așa cum, din
motive pe care nu le voi dezvolta aici, o face chiar Eginhard) au fost întoarse pe toate fețele.
Semnificația încoronării se lasă greu descifrată, în principal pentru că interesele celor doi actori,
papa Leon al III-lea și Carol cel Mare, nu convergeau decât până la un punct. Papa dorea
restaurarea puterii imperiale romane, plasată sub autoritatea sa simbolică. Carol vedea în
ceremonia săvârșită de papă o simplă confirmare a statutului câștigat pe câmpurile de luptă și nu
era foarte dornic să-și spună împărat al romanilor, pentru a evita o dispută deschisă cu celălalt
împărat al romanilor, căruia noi îi spunem bizantin, aflat la Constantinopol. Titlul pe care Carol
și l-a asumat, după multe ezitări, începând cu primăvara anului 801, surprinde natura compozită
a puterii sale și, totodată, ambiguitatea relațiilor cu Imperiul Roman: Carol, serenisim august,
încoronat de Dumnezeu, mare pacificator împărat, cârmuind imperiul roman, prin milostivirea
lui Dumnezeu și rege al francilor și al longobarzilor. Păstrarea titlurilor regale este
semnificativă, pentru că proaspăt încoronatul împărat nu vroia să facă vreun gest prin care să-și
înstrăineze aristocrația francă. Dacă în descrierea lui Eginhard, Carol era, deopotrivă, mâncău și
cumpătat, în titulatura sa el încerca să fie, în același timp, și împărat roman și rege franc. Pentru a
înțelege cât de dificil erau de conciliat aceste două ipostaze este suficient să ne analizăm un
singur aspect: problema succesiunii.

31
 Dintre cei nouăsprezece copii pe care i-a avut Carol (cel puțin), în lupta pentru putere au
contat doar băieții născuți de mame cu un statut social înalt. În perioada merovingiană, reginele
proveneau din păturile sociale inferioare, pentru a nu conferi vreun avantaj unui clan aristocratic
și pentru a păstra distanța dintre dinastia merovingiană și familiile nobiliare france. Odată cu
carolingienii lucrurile aveau să se schimbe, iar femeile să joace un rol important în disputele
politice. Poate cea mai bună dovadă a rolului politic al femeilor carolingiene este chiar refuzul
lui Carol cel Mare de a permite vreuneia din numeroasele sale fiice să se căsătorească, pentru a
evita apariția unor ramuri secundare rivale. Principalele soții ale lui Carol (Biserica nu avea să
definească decât mai târziu căsătoria drept o sfântă taină, drept urmare până în secolul al XI-lea
ceremonia era în întregime laică, de unde și ambiguitatea privind caracterul monogam sau
poligam al legăturilor matrimoniale carolingiene, care a dat multe bătăi de cap istoricilor) au fost
nobilele Himiltrud, Hildegard și Fastadra. Fastadra a născut doar fete, ceea ce nu a împiedicat-o
să se implice în conflictele de la curte (Eginhard, de pildă, o antipatizează profund). Primul băiat
al lui Carol, cu Himiltrud, fusese botezat Pepin, un nume regal, iar statutul său special era
confirmat importanța pe care Vechiul Testament o acorda primilor născuți, argument scriptic
invocat unii cărturarii din jurul palatului regal, precum Alcuin. De la alamana Hildegard Carol a
avut nu mai puțin de 9 copii în 11 ani, regina murind la doar 25 de ani după o ultimă sarcină cu
complicații. Dintrei ei, trei băieți au ajuns la maturitate Carol, Carloman (al cărui nume avea să
fie schimbat la botez în Pepin) și Ludovic. În tradiția germanică succesiunea presupunea aproape
întotdeauna o confruntare între frați sau chiar între tată și fii. Legislația bavareză (ai căror
conducători erau duci, nu regi, ceea ce nu schimbă însă în vreun fel lucrurile) conținea un articol,
De filiis ducum, care îi condamna pe fiii unui duce dacă se răsculau împotriva autorității tatălui
lor și încercau să preia tronul. Legea preciza însă că o astfel de revoltă era întru totul legitimă
dacă ducele nu mai era în stare să lupte, să conducă oastea, să împartă dreptate, să vadă și să
audă sau să se urce pe cal într-o manieră bărbătească (orice va fi însemnat acest lucru). Drept
urmare, o căpetenie germanică, fie ea francă, bavareză, alamană sau longobardă, își păstra tronul
doar atâta vreme cât era capabil să reziste celorlalți pretendenți, în primul rând membrilor
propriei sale familii.
Continuând această tradiție, Carol a trebuit să facă față revoltei fiului său cel mare, Pepin,
pe care l-a înfrânt și l-a închis într-o mănăstire. Succesorii lui Carol aveau să fie cei trei băieți
născuți de Hildegard, iar potrivit tradiției france fiecăruia dintre ei ar fi trebuit să-i revină o parte

32
egală. În 806 însă, la șase ani după încoronarea imperială, Carol a emis un document remarcabil
cu privire la succesiune, intitulat Împărțirea regatelor - Divisio regnorum (remarcați folosirea
pluralului).

Fig. 3. Arborele genealogic al familiei carolingiene, în care pot fi observate liniile succesorale paralele și
concurente. Vreme de două generații, moartea prematură a unor carolingieni a făcut ca puterea să treacă
integral în mâna unui singur urmaș: a lui Carol cel Mare însuși, după dispariția lui Carloman, și apoi a fiului
său Ludovic cel Pios, după moartea fraților său. Disputele dinastice ce au urmat după 840 au constituit unul
dintre factorii disoluției Imperiului, care de altfel nu a supraviețuit decât 88 de ani (de la încoronarea imperială
din 800 până la depunerea și moartea lui Carol cel Gros în 888) (sursa: Wikipedia Commons)

Invocând argumente care proveneau direct din gândirea politică romană, Carol s-a îndepărtat de
tradiția francă și a stabilit ca fiul său cel mare, numit tot Carol, să primească partea leului. Frații
săi urmau să se mulțumească cu două regate subordonate, Ludovic cu Aquitania, iar Pepin cu
Italia. Moștenirea nu a mai ajuns însă să fie împărțită, pentru că doi dintre fii aveau să moară
înainte tatălui, singurul urmaș rămânând Ludovic. Astfel, integritatea imperiul carolingian a
rămas neatinsă pentru o generație, ceea ce a consolidat și mai mult poziția celor care vedeau
construcția politică a lui Carol cel Mare mai degrabă drept o res publica romană, decât un
regnum franc. Drept urmare, la nici trei ani de la urcare pe tronul imperial, fiul lui Carol,
Ludovic cel Pios (814-840) își reglementa propria succesiune în termeni încă și mai categorici
romani. Fiul cel mare, Lothar, avea să rămână singurul împărat, în vreme ce frații săi urmau să

33
exercite o autoritate limitată asupra unor regate periferice. Asupra actului din 817, numit
Împărțirea imperiului - Divisio imperii (remarcați folosirea singularului – documentul este mai
cunoscut sub denumirea sa modernă de Ordinatio imperii) avea să revină chiar Ludovic, peste
câțiva ani, din dorința de a-l include în rândul moștenitorilor pe fiul născut de noua sa soție
(revedeți arborele genealogic din fig. 3). A urmat un sângeros război fratricid, cu o înfruntare în
care au pierit mii de franci (mai cu seamă la lupta din 841, de la Fontenay), încheiat printr-un
tratat care împărțea Imperiul carolingian în trei părți (Verdun, 843 - puteți vedea o hartă aici).
Francia de răsărit îi revenea lui Carol cel Pleșuv, Francia de apus lui Ludovic Germanicul, iar
între ele Lotharingia și regatul Italiei lui Lothar. Cu doar un an înainte de tratat, în 842, Carol și
Ludovic se întâlniseră la Strasbourg unde depuseseră un jurământ de întrajutorare. Momentul are
o însemnătate aparte în istoria europeană, pentru că cei doi frați carolingieni s-au adresat fiecare
oștirii celuilalt, în limba pe care aceasta o putea înțelege. Cele două jurăminte au fost consemnate
în limba în care au fost rostite de un cronicar carolingian, Nithard, pe care l-am amintit deja.
Jurămintele de la Strasbourg inserate într-o cronică latină sunt cele mai vechi texte scrise păstrate
într-o limbă proto-romanică, ce avea să devină franceza, și una proto-germanică, ce avea să
devină germana. În secolele următoare cele două părți ale Imperiului aveau să aibă traiectorii
divergente, însă ambele vor revendica moștenirea carolingiană. Nu întâmplător, atunci când
Franța și Germania se vor regăsi din nou în aceeași structură politică, a Uniunii Europene, Carol
cel Mare va cunoaște o nouă faimă, ca părinte al Europei. A privi lumea carolingiană prin lentila
proiectului politic al Uniunii Europene este însă, după cum am văzut în prima prelegere, un mod
anacronic și teleologic (o modalitate de a interpreta istoria prin prisma unui scop final). La fel o
făceau și oamenii din secolele XII-XIII atunci când și-l imaginau pe Carol cel Mare drept
prototipul cavalerului și al cruciatului. Ca istorici, este important să ne reamintim că imperiul
carolingian a fost constituit și s-a dizolvat înainte de cristalizarea culturii cavalerești, înainte de
apariția ideii de cruciadă și cu mult înainte de nașterea Uniunii Europene. Imaginile succesive ale
lui Carol cel Mare, de cavaler, de cruciat, de european și chiar de sfânt (date fiind cele două
tentative de canonizare promovate de împărați germani în jurul anilor 1000 și 1150), constituie
repere importante ale unei alte istorii, puternic ideologizate. Personajul istoric Carol cel Mare
trebuie reconstituit cu grijă, îndepărând multele straturi de legendă care i-au fost suprapuse.
Impresionata posteritate a lui Carol cel Mare se datorează însă nu doar moștenirii sale
politice, cât și celei culturale. Faptul că biografia lui Eginhard a fost citită și copiată în secolele

34
următoare, ajungând la un număr record de 123 de manuscrise, unul dintre cele mai importante
best-seller-uri medievale, este în sine o mărturie a ceea ce istoricii au numit renașterea culturală
carolingiană. În perioada medievală copierea unui manuscris era o muncă laborioasă și
costisitoare. Pentru că accesul la resursele de papirus egiptean (planta din care se fabrica
materialul de scris în Antichitate) fusese blocat, carolingienii scriau aproape exclusiv pe
pergament (denumirea este tot antică, venind de la orașul Pergam, renumit pentru acest produs).
Obținut din pielea prelucrată a animalelor, de oaie, capră, vițel și chiar de porc (mai slab
calitativ), pergamentul era într-atât de scump, încât adesea era refolosit prin răzuirea textului
scris inițial. Un astfel de text, care poate fi citit cu ajutorul mijloacelor moderne, poartă numele
de palimpsest. O cercetare statistică a palimpsestelor dezvăluie o mutație importantă petrecută în
jurul anului 800. Dacă până atunci textele răzuite fuseseră aproape întotdeauna scrieri latinești
laice, peste care erau copiate lucrări religioase, odată cu Carol cel Mare raportul s-a schimbat.
Multe dintre textele Antichității au supraviețuit datorită scribilor carolingieni.
Unele biblioteci monastice carolingiene, precum cele ale abațiilor Reichenau sau St. Gall,
aveau în jur de 400 de cărți. Aceste biblioteci făceau parte dintr-un scriptorium, un atelier de
scris în care erau copiate manuscrise, iar cele mai deosebite erau împodobite și cu miniaturi. Unii
istorici consideră chiar că ar fi existat un scriptoriu al curții imperiale din care ar proveni cele
mai spectaculoase manuscrise carolingiene, precum evangheliarul din Aachen (vezi fig. 4). În
acest scriptoriu a fost probabil scris și Codex Aureus, numit și Evangheliarul din Lorsch (numele
abației din Germania în biblioteca căreia a fost o vreme), ale cărui fragmente se găsesc astăzi la
Biblioteca Vaticanului, la Victoria and Albert Museum din Londra și la Batthyaneum din Alba
Iulia (părțile manuscrisului au fost realipite într-o formă digitală și poate fi răsfoit integral aici).
Chiar dacă cele mai bogat împodobite manuscrise continuau să fie cele religioase, scribii
carolingieni arătau un interes deosebit pentru textele păgâne clasice. O listă de manuscrise
carolingiene conține pe lângă cărți liturgice sau evangheliarii și comediile lui Terențiu, satirele
lui Iuvenal, epigramele lui Marțial, discursurile lui Cicero sau sentințele lui Cato. Pentru că în
secolele VIII-IX s-au copiat mult mai multe manuscrise decât în veacurile precedente (sunt
inventariate aproximativ 7.000 de manuscrise integrale sau fragmentare), scribii au elaborat și un
nou tip de scriere, minuscula carolingiană. Fără multe abrevieri (pergamentul fiind scump, scribii
medievali obișnuiau să folosească multe prescurtări) și clar ortografiată, acest tip de scriere avea
să rămână în uz până la sfârșitul secolului al XII-lea (vezi fig. 4). Conservarea și restaurarea

35
culturii clasice în vremea carolingienilor a fost rezultatul unei politici deliberate. Pleiada de
cărturari creștini strânși în jurul curții carolingiene cuprindea nu doar franci (Eginhard, pe care l-
am întâlnit deja), longobarzi (călugărul Paul Diaconul, autorul unei Istorii a longobarzilor),

Fig. 4. Folia 14 verso a Evangheliarului de la Aachen,

păstrat astăzi în tezaurul catedralei din oraș (nr. inventar
4), cuprinzând miniatura celor patru evangheliști asociați
simbolurilor lor (Matei – înger, Marcu – leu, Luca – vițel,
Ioan – vultur). Codexul, scris pe 280 de foi de pergament
cuprinde cele patru evanghelii canonice (fiind un
tetraevangheliar). Jos, folia 140 verso dintr-un manuscris
păstrat la British Library (Add MS 11848), scris cu
minuscula carolingiană. Textul cuprinde un fragment din
Biblie (Luca 23:18, 19) și poate fi citit cu puțin exercițiu.
Cuvintele sunt separate, iar fiecare literă are forma sa
proprie și e distanțată de celelalte. (sursa: Wikipedia
Commons)

sau vizigoți (episcopul Theodulf de Orleans), ci și anglo-saxoni (Alcuin din York, probabil cel
mai important sfetnic al lui Carol cel Mare) sau irlandezi (John Scotus Eriugena). Acești
cărturari au primit misiunea de a recupera tradiția clasică, greco-romană, și de a o transmite mai
departe. Mai multe scrisori și capitularii emise de Carol cel Mare în ultimii ani ai secolului al
VIII-lea (dar cel mai probabil scrise de Alcuin), deplâng analfabetismul din rândul clericilor,
îndemnându-i pe episcopi și pe abați să întemeieze școli pentru a-i educa pe viitorii preoți.
Educația avea drept scop principal asigurarea unei lecturii corecte a Scripturii, însă dat fiind că
textul biblic era accesibil doar în latină (în traducerea din jurul anului 400 a sfântului Ieronim,
numită îndeobște Vulgata), primul pas era inevitabil studierea gramaticii limbii latine. Urmau
logica și retorica, cele trei materii axate pe cuvinte constituind triuvium. Cele șapte arte liberale
erau completate de quadrivium, disciplinele dedicate numerelor (aritmetica, geometria,
astronomia și muzica). Școlile episcopale și abațiale erau deschise exclusiv băieților, iar unul
dintre cei mai influenți cărturari carolingieni, arhiepiscopul Hincmar din Rheims, interzice
explicit fetelor să le frecventeze. Femeile nobile puteau însă primi o educație aleasă acasă, iar
cunoașterea de carte în rândul nobilelor carolingiene este remarcabilă. Contesa Dhuoda de

36
Septimania (Septimania este o provincie din sud, mărginită de Mediterana, Pirinei și Ron), este
autoarea unui manual de cârmuire scris pentru fiul ei, iar Gisela, sora lui Carol cel Mare, a avut
un rol decisiv în elaborarea analelor mănăstirii din Metz (în care sunt incluse multe povești de
familie ale carolingienilor).
A existat și o dimensiune practică a cunoașterii de carte, din perioada secolelor VIII-IX
supraviețuind mai multe descrieri ale bunurilor imobiliare, de regulă ale unei mănăstiri,
documente numite poliptice. Clericii care corespondau unii cu alții dezbătând complicate
subiecte teologice și politice au înțeles că se puteau folosi de scris pentru o mai bună
administrare și organizare a propriilor domenii. Astfel au apărut polipticele, principala sursă
pentru cunoașterea vieții socio-economice carolingiene. Un domeniu carolingian era, în bună
măsură, autarhic (adică auto-suficient), producând tot ceea ce avea nevoie. Țăranii carolingieni
cultivau cerealele, dar în egală măsură exploatau pădurile, creșteau animalele și se ocupau cu
meșteșugurile. După cum vom vedea, urmașilor lor din veacurile următoare le va fi blocat
accesul la alte resurse și vor ajunge, aproape exclusiv, să cultive cereale. Comerțul era extrem de
redus, iar bunurile de lux circulau la mare distanță mai degrabă prin schimburi de daruri. Cel mai
spectaculos astfel de dar primit de Carol cel Mare a fost elefantul Abu Abbas, trimis de nimeni
altul decât de califul Bagdadului, Harun al-Rașid.
Imperiul carolingian nu avea să supraviețuiască decât scurt timp, pentru că 88 de ani după
încoronarea de la Roma a lui Carol cel Mare, un alt Carol, cel Gros, avea să fie depus de
magnații franci. Deși regii carolingieni au continuat să mai existe o vreme, ba chiar unii nobili și-
au asumat și ei titlul regal, niciunul nu a mai reușit să-și impună autoritatea asupra celorlalți și să
devină împărat. Imperiul se fărămițase. Luptele interne pentru putere nu au făcut decât să
grăbească un proces de eroziune început din exterior, odată cu noul val de invazii din veacul al
IX-lea. Oastea carolingiană, atât de eficientă în campanii de cucerire, s-a dovedit a fi mult mai
puțin folositoare în apărarea imperiului. Incursiunile dinspre sud ale arabilor, dinspre nord ale
vikingilor și dinspre răsărit ale maghiarilor au îngenucheat întinsul imperiu, comunitățile locale
căutând protectori în imediata lor apropiere. Lumea politică post-carolingiană avea să fie una
mult mai fărâmițată și circumscrisă local. Istoria avea să continue la o altă scară.

37
 Castele, cavaleri și principi (sec. XI-XII)

Pe marginea a numeroase manuscrise engleze din secolele XIII-XIV apare o scenă

ciudată: un cavaler lupându-se cu un melc. Numite în franceză drôlerie, astfel de mici imagini
decorative nu aveau o legătură directă cu textul manuscrisului. Exemplul de mai jos (fig. 1,
imaginea din stânga) provine dintr-un text francez din secolul al XIV-lea, o compilație de
fragmente clasice pe diverse teme de filozofie, etică sau politică. Cum au ajuns melcii să-i
înfrunte pe cavaleri și, nu o dată, așa cum apar în mai mai multe miniaturi, să-i învingă și să-i
silească a cere îndurare? Această enigmă iconografică a fost dezlegată abia în clipa în care un
istoric a descoperit că, în poemele engleze din epocă, melcul întruchipa figura cămătarului, a
trădătorului și a lașului. Cavalerul, luptătorul dezinteresat de câștiguri materiale, era dimpotrivă
simbolul dreptății și al curajului. Înfruntarea dintre cavaler și melc era, așadar, modalitatea
miniaturiștilor medievali de a înfățișa lupta dintre virtute și viciu (câștigată nu arareori de viciu).
Pentru noi, în limbajul curent de astăzi, ca și pentru miniaturiștii din veacurile târzii medievale,
„a fi cavaler” și „a te comporta cavalerește” sunt trăsături comportamentale pozitive. Pentru o
altă perioadă a evului mediu, cea a secolelor IX-XI, cuvântul avea însă cu totul alte conotații, iar
venirea cavalerilor stârnea groaza, anunțând fapte de violență nediscriminată și de cruzime. Dacă
ne uităm la un fragment din tapiseria de la Bayeux din secolul al XI-lea (fig. 1, imaginea din
dreapta) descoperim o cu totul altă imagine a cavalerilor.

Fig. 1. (stânga) Lupta cavalerului cu un melc, pe marginea unui manuscris de sec. XIV păstrat la British Library
(Yates Thompson MS 19, Folio 65 recto). Puteți găsi mai multe miniaturi ilustrând tema la această adresă web, de
unde este preluată și imaginea de față. (drepta). Fragment din tapiseria de la Bayeux, înfățișând incendierea unei
case anglo-saxone de cavalerii normanzi (cadrul 47 din versiunea digitală disponibilă pe site-ul muzeului din
Bayeux, aici).

38
De-abia debarcați pe țărmul englez, cavalerii normanzi ai lui William Cuceritorul incendiază o
casă anglo-saxonă înăuntrul căreia se află o mamă și copilul ei. Violența endemică a cavalerilor
din veacurile X-XI determinase clericii să încerce limitarea ei prin promovarea a două mișcări,
pax Dei (pacea lui Dumnezeu) și treuga Dei (armistițiul lui Dumnezeu). Cea dintâi urmărea
protejarea bunurilor celor care nu se putea apăra singuri, iar cea de-a doua diminuarea actelor de
violență dintre cavaleri. Populația unei regiuni, cuprinzându-i deopotrivă pe clerici, pe cavaleri și
pe țărani, se aduna în jurul moaștelor unui sfânt la chemarea unor episcopi, așa cum s-a întâmplat
de pildă la Charroux, în vestul Franței, în 989. Sub amenințarea excomunicării, cavalerii jurau să
respecte bunurile și viața clericilor și a țăranilor. Acesta a fost primul pas înspre transformarea
cavalerilor, pe parcursul a doar două secole, din malitia Dei (răutatea lui Dumnezeu), în militia
Dei (cavalerii lui Dumnezeu). Metamorfoza a fost, de fapt, una dublă: a cavalerilor și a societății
în care trăiau.
La sfârșitul capitolului precedent spuneam că istoria secolelor X-XI s-a desfășurat la o
scară mult mai redusă, autoritatea imperială carolingiană fiind înlocuită de puteri mult mai strict
delimitate locale. Criza dinastică, războaiele civile, noul val de invazii și limitele tehnologice ale
vremii au contribuit la cristalizarea a numeroase structuri politice locale: comitatele, ducatele,
marchizatele (toate denumite generic principate teritoriale). Regatele au continuat să existe, însă
puterea regală s-a restrâns considerabil. Privind harta regatului Franței în jurul anului 1000 (fig.
2, imaginea din stânga), trebuie să facem un efort să observăm mica pată albastră din jurul
Parisului, reprezentând domeniul regal. Autoritatea regilor, proveniți acum din dinastia
Capețiană, era practic inexistentă dincolo de hotarele înguste ale domeniului lor. Două anecdote
surprind noul raport de putere între rege și aristocrați. Atunci când un rege al francilor l-a
admonestat pe un conte că ezită să i se alăture în luptă și l-a întrebat retoric Cine te-a făcut pe
tine conte?, aristocratul i-a răspuns cu obrăznicie: Dar pe tine cine te-a făcut rege? Insolența
contelui reamintea că linia care îi separa pe aristocrați de regi devenise cu mult mai fluidă (chiar
regele admonestat fusese un duce care se urcase pe tron, Hugo Capet). Cea de-a doua anecdotă
privește jurământul de credință depus de o căpetenie vikingă, care s-a hotărât să nu se mai
înapoieze în Scandinavia și să se așeze în Francia Apuseană. În 911 vikingul Rollo a primit de la
regele Franciei Apusene, carolingianul Carol cel Simplu, un ducat și pe fiica sa drept soție. Cum
vikingilor li se spunea „oamenii veniți din nord” (nordmans), noul ducat a căpătat denumirea de
Normandia. Proaspătul duce normand a trebuit să îngenucheze în fața regelui franc pentru a-i

39
jura credință și pentru a-i săruta piciorul, dar în batjocură l-a tras pe rege de picior prăvălindu-l
pe spate. Povestea este relatată de un cronicar normand, a cărui mărturie este, firește, una cât se
poate de părtinitoare, dar chiar și acest fapt este grăitor în sine. Ducii normanzi aveau deja
cronicari de curte în jurul anului 1000, în vreme ce regii francezi nu (iar atunci când s-a născut,
istoriografia regală franceză nu a avut de ales și s-a folosit de cronicile ducilor normanzi,
eliminând însă cu grijă astfel de episoade umilitoare). Ducatul Normandiei era doar unul dintre
numeroasele principate apărute ca urmare a dislocăreii puterii carolingiene. Ducatele Aquitania,
Bretagne, Burgundia sau comitatele Toulouse, Flandra și Anjou, pentru a da doar câteva
exemple, eclipsau, fiecare în parte, firava putere regală.
Dar poate nicăieri nu a fost resimțită mai brutal fragmentarea puterii decât la Roma. Italia
post-carolingiană a fost dominată, la rândul ei, de principate teritoriale, precum marchizatele
Veronei sau Toscanei, ducatul de Spoleto sau comitatul de Tusculum. Cum Roma se găsea sub
controlul acestui din urmă comitat, la începutul secolului al X-lea scaunul papal a fost prins într-
o succesiune de conflicte locale. Între 896 și 904 s-au succedat pe tronul pontifical opt papi,
dintre care unii au fost depuși și uciși. Punctul cel mai de jos a fost atins atunci când răposatul
papă Formosus a fost dezgropat de succesorul său, pentru a fi judecat și condamnat postum.
Câteva decenii mai târziu, în 928, o fiică a contelui de Tusculum, Marozia, își impunea puterea
asupra Romei, reușind să-l urce pe scaunul sfântului Petru pe propriul său fiu (conceput chiar cu
un papă!). Aveau să devină papi și doi nepoți ai Maroziei, iar apoi și doi strănepoți, instituind
pentru o vreme controlul unei singure familii asupra Romei. Dominația unei femei asupra
scaunului pontifical avea să dea naștere, peste veacuri, începând cu secolul al XIII-lea, uneia
dintre cele mai persistente legende medievale, cea a papesei Ioana.
Nici în Francia Răsăriteană lucrurile nu au stat diferit, doar că în această regiune
solidaritățile tribale pre-carolingiene au continuat să fie foarte puternice. Câtă vreme împărații și
apoi regii carolingieni au deținut puterea, ei au încercat să-i elimine pe ducii triburilor (amintiți-
vă de înlăturarea ducelui bavarez Tassilo de către Carol cel Mare) și să cârmuiască cu ajutorul
comiților. Odată cu disoluția puterii carolingiene, vechile solidarități tribale au reieșit la suprafață
și ducatele etnice și-au recăpătat puterea: Bavaria și Suabia în sud, Franconia și Lotharingia în
centru și Saxonia în nord. Din Saxonia avea să renască în secolul al X-lea puterea imperială. Mai
întâi, ducele Saxoniei, Henric I Păsărarul, a devenit rege în 919. Apoi, fiul lui Henric, Otto I a
fost încoronat împărat în 962. Însă deși Ottonieni au revendicat moștenirea lui Carol cel Mare,

40
Otto al III-lea ajungând chiar să-l dezhumeze pe împărat pentru a-i venera relicvele și pentru a
încerca să-l treacă în rândul sfinților (aproape reușind), Imperiul ottonilor constituia de fapt o
nouă entitate politică.

Fig. 2. Fărâmițarea politică a Franciei Apusene (stânga) și a Franciei Răsăritene și a Italiei (dreapta) în
principate teritoriale în secolul al X-lea. Observați întinderea ducatelor și comitatelor din Francia
Apuseană/Franța în raport cu domeniul regal, mica regiune albastră din jurul Parisului. Dintre principatele post-
carolingiene un destin spectaculos l-a avut regatul Burgundiei (pata galbenă de pe harta din dreapata, dintre
Franța, Germania și Italia). Absența unui descedent în rândul statelor moderne europene plasează Burgundia în
rândul numeroaselor regate dispărute a căror istorie constituie jumătatea pierdută a Europei. Burgundia ne
reamintește că atunci când privim aceste hărți medievale este important să nu le suprapunem contururile statelor
moderne. (sursa: Wikipedia Commons)

Fragmentarea teritorială și disoluția autorității publice din veacul al X-lea au dat naștere
unei aprinse dezbateri istoriografice. Potrivit unor istorici, în jurul anului 1000, în unele regiuni
ale Europei Occidentale (Franța, Germania și Anglia) a avut loc un fenomen de privatizare a
puterii politice, prăbușirea autorității publice ducând la o creștere semnificativă a violenței. Alți
istorici consideră că structurile de bază ale puterii ar fi rămas de fapt aceleași, exercitându-se însă
la o scară geografică mult mai mică, iar societatea în ansamblul ei nu a devenit mai violentă.
Controversa a fost complicată de eticheta sub care s-a purtat, cea de „revoluţie feudală”. Deși a
fost folosit vreme de două secole pentru a analiza societatea medievală, conceptul de feudalism
este astăzi respins de majoritatea medieviștilor. Cum și eu voi evita în continuare să folosesc
termenul, se cuvine să explic succint de ce. Mai întâi, nu este îndeajuns de subliniat faptul că

41
feudalism este un concept inventat în secolul al XIX-lea (cuvântul nu exista în evul mediu) și că
istoricii din secolele XIX-XX i-au dat mai multe înțelesuri, substanțial diferite. În cultura
populară feudalism este un termen peiorativ, asociat cu violenţa, cu tirania şi cu absenţa unei
autorităţi publice („baronii locali”). Pentru gânditorii marxiști și neo-marxiști feudalismul este un
sistem social întemeiat pe o economie agricolă, în care ţăranii erau legaţi, într-o formă sau alta,
de pământ, şi în care surplusul era însuşit de o elită aristocratică definită prin activitatea militară.
Pentru istoricii tradiționali feudalismul este un sistem de relaţii personale reciproce între nobili,
definit de legătura dintre senior şi vasal stabilită în jurul fiefului. La o analiză mai atentă însă s-a
dovedit că „sistemul feudal” a existat mai degrabă în textele legale ale juriștilor din secolele XII-
XIII, decât în realitate. Stăpânirea asupra pământului se făcea sub forme foarte diverse, iar
complexitatea realitățiilor sociale nu poate fi redusă la un model ideal „feudal”. Termenii
întâlniți în documentele medievale, precum fief sau vasal, pe care istoricii i-au interpretat într-un
mod foarte rigid, s-au dovedit, de fapt, mult mai fluizi. Abia odată cu nașterea universităților
(despre care voi vorbi prelegerea următoare) și cu apariția unei categorii de juriști profesioniști,
terminologia a devenit mai strictă. Așadar, „sistemul feudal” nu este o realitate socială născută în
lumea violentă a secolelor X-XI, ci o ficțiune juridică și birocratică apărută în secolele XIII-XIV
prin care un grup restrâns încerca să-și imagineze, într-un mod cât mai ordonat, societatea. În
concluzie, istoria secolelor X-XIII poate fi mai ușor reconstituită renunțând la termenul de
feudalism și insistând în schimb asupra legăturilor personale într-o societate lipsită de o
autoritatea publică şi legală semnificativă. Un concept mult mai sugestiv și, totodată, mai util
pentru înțelegerea acestei perioade este cel de încastelare sau de încelulare.
Pe parcursul secolelor XI-XIII Europa Occidentală s-a împânzit de castele. Primele
ridicate au fost castelele din lemn pe movile de pământ, acestea fiind treptat înlocuite de
construcții de piatră, mai rare și mult mai costisitoare. Doar în Anglia au fost construite imediat
după cucerirea normandă (între 1066 și 1100) peste 500 de castele (puteți consulta aici o hartă a
castelor din Anglia și aici una a celor din Franța). Cel care deținea un castel ajungea, pentru a
folosi cuvintele unui cronicar englez, să poată face orice dorea, fără să se teamă, întrucât se putea
refugia oricând dinăuntrul zidurilor. Castelele sunt consecința cea mai vizibilă a adaptării puterii
la o scară teritorială redusă. Spre deosebire de fortificațiile mult mai întinse din perioada
anterioară, castelul are dimensiuni foarte reduse (pentru o comparație vedeți fig. 3), ceea ce
aduce cu sine avantajul unei construcții rapide. Castelul era o fortificație deopotrivă ofensivă și

42
defensivă, dar și o reședință aristocratică transmisă din tată în fiu, un semn al dominației
teritoriale și al statutului castelanului (iar castelele vor juca un rol cheie în cristalizarea unor
concepții genealogice nobiliare). Castelul era însă, înainte de toate, un centru de putere care a
absorbit treptat întreaga autoritate publică și particulară dintr-o regiune. Un castelan își putea
impune voința asupra regiunii rurale dimprejur și, totodată, putea rezista cu ușurință eventualelor
atacuri venind din partea altor aristocrați, chiar și mult mai puternici decât ei. Atunci când
ereticii catari din sudul Franței s-au refugiat în castelul Montségur, a fost nevoie de un asediu de
nouă luni (1243-1244) susținut de aproape 10.000 de oameni pentru ca cei 100 de apărători să fie
înfrânți. Luarea cu asalt a unui castel medieval presupunea resurse umane și materiale foarte
mari, la fel și asedierea lor îndelungată. Teoretic castelele puteau fi cucerite, însă din cauza
costurilor, arareori se întâmpla acest lucru.

Fig. 3. (stânga) Diagramă a fortificațiilor medievale înfățișând, de la cea mai întinsă ca suprafață la cea mai
restrânsă: un burh anglo-saxon (A), un fort viking (B), un fort slav (C), un castel austriac (D) și donjoanele
unor castele (E,F). S-a spus, pe drept cuvânt, că istoria castelului este cea a concentrării apărării într-un spațiu
cât mai restrâns. (dreapta) Înfruntarea a doi cavaleri îmbrăcați în armuri dintr-o miniatură medievală.
Observați cât de importantă este șaua cu scăriță, în care picioarele celor doi cavaleri sunt foarte bine proptite,
pentru desfășurarea luptei (sursa BNF Français 356 Guiron le Courtois, f. 196 recto).

Castelul se alătura astfel cavaleriei grele pentru a conferi nobilimii occidentale o

supremație tehnologică militară, concretizată în expansiunea Europei latine din secolele XI-XIII.
Dacă istoria cavalerilor medievali începuse ceva mai devreme, în secolele VII-VIII, odată cu

43
răspândirea șeii cu scăriță din spațiul avar, abia odată cu apariția castelelor se poate vorbi despre
instituirea unui adevărat monopol militar. Vreme de aproape 400 de ani un grup social foarte
restrâns s-a bucurat de o superioritate militară de necontestat. Bine proptiți în scărițele lor,
cavalerii se puteau lansa împotriva dușmanilor într-o șarjă care uneori a fost comparată, nu fără
motiv, cu impactul unei divizii de blindate. Odată retrași în castelele lor, ei deveneau de neatins.
Ca orice tehnologie militară superioară și aceasta era însă una foarte costisitoare. O armură
cântărea aproximativ 25 de kg, ceea ce înseamna că pentru o armată de 5.000 de cavaleri erau
necesare 125 de tone de fier. Iar pentru a înțelege cât de rar și de prețios era fierul în acea vreme
este suficient să deschidem viețile sfinților din secolele IX-X pentru a vedea că simpla regăsire a
unei săpăligi pierdute de un țăran se califica drept un miracol divin. Asigurarea supremației
militare presupunea, așadar, accesul privilegiat la resurse. Drept urmare, castelele și cavalerii au
ajuns să modifice întregul peisaj socio-economic al Occidentului medieval.
În jurul anului 1000 câteva inovații tehnologice agricole, aparent mărunte, aveau să
declanșeze o explozie demografică a Europei Occidentale. Potrivit estimărilor istoricilor, dacă în
jurul anului 1000 Europa număra în jur de 38 de milioane de locuitori, în 1340, în ajunul Marii
Ciume despre care vom vorbi în ultima prelegere, populația ajunsese deja la 50 de milioane.
Creșterea demografică a fost inegal repartizată, fiind relativ redusă în Europa răsăriteană, de la
10 la 13 milioane, destul de modestă în Europa mediteraneană, de la 17 la 25 de milioane, dar
explozivă în Europa nordică, de 300%, de la 12 milioane la 36 de milioane. Dacă sursele istorice
documentează 10 ani de foamete pe parcursul secolului al X-lea și 26 în cel de-al XI-lea, în
veacul al XII-lea numărul lor scade la 2, iar în secolul al XIII-lea nu este atestat niciunul. În
vechiul regim demografic (cum denumesc istoricii perioada în care natalitatea era de 4 sau 5 ori
mai ridicată decât astăzi, mortalitatea era foarte crescută, cea infantilă ajungând și la 40%, iar
speranța medie de viață scăzută), mai multă hrană însemna mai mulți oameni. Cum au reușit
țăranii din Europa, mai cu seamă din regiunile vest-nordice, să producă mai multă hrană? Pentru
înțelegerea acestei prime revoluții europene, un bun punct de plecare este comparația între
productivitatea cultivării cerealelor și cea a creșterii animalelor. Un hectar de pădure putea hrăni
2 porci (în evul mediu pădurile erau măsurate în numărul de porci pe care-i putea hrăni). Hrana
obținută din poame și din vânătoare de pe un hectar de pădure este atât de redusă, încât nici nu
merită adusă în discuție (suprafața necesară unei căprioare depinde de genul de vegetație, dar se
estimează că un exemplar are nevoie pentru hrană de 10 ha). Un hectar de pășune este ceva mai

44
productiv, putând hrăni între 10 și 15 oi sau 1-2 vaci. Aceeași suprafață de pământ cultivată cu
cereale poate hrăni în schimb un număr considerabil de oameni, chiar și la randamentul foarte
scăzut al epocii (pentru grâu un randament bun ar fi fost de 4:1, adică de 4 semințe culese la 1
cultivată). Cheia revoluției agricole declanșate în jurul anului 1000 a fost inventarea plugului
greu, cu brăzdar de fier și a unui mod mult mai eficient de a folosi trancțiunea animală, jugul pe
piept înlocuindu-l pe cel pe gât. Comparați cele două imagini de mai jos (fig. 4), din secolul al
XI-lea, care surprind tocmai această revoluție tehnologică. Energiei animalelor i s-a alăturat și
cea hidraulică, în Anglia în 1086 fiind enumerate nu mai puțin de 5.624 de mori de apă (numărul
extraordinar de precis provine dintr-un recensământ organizat de cuceritorii normanzi ai Angliei,
în 1086, cunoscut sub numele de Domesday Book). O sursă monastică cistericiană din secolul al
XII-lea descrie felul în care călugării au pus râul la muncă, folosindu-i energia pentru a măcina și
cerne grâul sau pentru a bate postavul (iar după cum vom vedea în prelegerea următoare, acești
călugări, al căror nume provine de la mănăstirea mamă din Franța, Cistercium, au avut un rol
important în difuzarea acestor inovații tehnice). Împărțirea terenului agricol în trei loturi cultivate
prin rotație, numită asolament trienal, a sporit fertilitatea solului și a asigurat o creștere
Fig. 1. În partea de sus
este înfățișat vechiul mod
de a cultiva, cu un plug
ușor, de lemn, înhămat pe
gât. În partea de jos apare
noul plug greu, cu brăzdar
de fier care sapă mai în
adâncime, dar care nu
poate fi tras decât cu
ajutorul unui jug pe piept.
Ambele imagini provin din
scenele incluse în registrul
inferior al tapiseriei de la
Bayeux (cadrele 9-10,
aici.)

a productivității. Același lot era cultivat în primul an cu cereale de toamnă, grâu și secară, în al
doilea an cu leguminoase (mazăre, linte, fasole) și cereale de primăvară (orz, ovăz), iar în cel de-
al treilea era lăsat în pârloagă (dar chiar și așa era folosit drept pășune pentru animale). Însumate,
toate aceste schimbări mărunte au modificat substanțial peisajul rural, agricultura europeană
devenind una predominant cerealieră. Încastelarea și revoluția agricolă au dat naștere unui nou

45
regim de dominație, numit îndeobște regim seniorial. Senioria era un domeniu rural care
constituia în sine o celulă de viaţă socială, în care ţăranii care lucrau pământul, şerbii, se aflau
sub dominația celui care-l deținea, seniorul. Adesea seniorul era totodată și castelan, și cavaler.
Beneficiind de raportul asimetric pe care-l întreținea cu țăranii de pe domeniul lui, seniorul îi
obliga pe aceștia să achite numeroase obligații în produse, în bani sau în muncă (inclusiv pe
aceea de ridicare și de întreținere a castelului). Mai mult, castelanii preluaseră (a se citi
uzurpaseră) autoritatea publică și își asumaseră puterea de a-i judeca și de a-i pedepsi pe țărăni.
Treptat, pe parcursul secolelor XI-XII, această categorie socială dominantă avea să se
transforme într-o castă ereditară, devenind nobilimea medievală. Toți cavalerii erau nobili, însă
nu orice nobil era cavaler. Ereditatea cavaleriei avea să fie stabilită legal prin diverse statute
regale în secolele XII-XIII, de pildă prin legi asemenea celei emise în 1152 de împăratul german
Frederick Barbarossa care interzicea oamenilor de rând portul lancei și al sabiei și care-l
recunoaștea drept cavaler legitim doar pe acela ai cărui înaintași fuseseră ei înșiși cavaleri. La
sfârșitul secolului al XIII-lea, în Franța, era nevoie de o scrisoare de înnobilare regală pentru ca
cineva cu origini nenobile să fie acceptat în rândul cavalerilor. Cavaleria grea carolingiană se
transformase, încetul cu încetul, într-un grup social ereditar închis, călăreții devenind cavaleri
(aceeași evoluție semantică se constată și în cazul cuvântului latin miles, dar al perechii
cavalie/chevalier din franceză, sau Reiter/Ritter din germană). Începând din a doua jumătate a
secolului al XI-lea, diverse texte încep să menționeze o ceremonie destinată să facă un cavaler
(adoubement). Ritualul ei se desfășura în mai multe acte, mai întâi un cavaler mai vechi îi dădea
aspirantului armele caracteristice viitoarei stări sociale, iar apoi îi aplica o lovitură puternică cu
latul palmei aplicată pe ceafă sau pe obraz (la paumée sau la colée). O manifestare sportivă
încheia de regulă sărbătoare, precum la quintaine, exercițiu prin care noul cavaler străpungea din
goana calului o armură fixată pe un țăruș. Inițial, ceremonia era întru totul laică, dar treptat i-au
fost adăugate mai multe elemente creștine (o perioadă de post a viitorului cavaler, sfințirea
armelor, etc). Acest adaosuri erau rezultatul eforturilor pe care clericii le-au făcut pe parcursul
secolelor XII-XIII de a încreștina lumea cavalerilor. Chrétien de Troyes este clericul care a
inventat un nou gen narativ, al romanului cavalaresc, cele mai cunoscute lucrări ale sale, scrise în
perioada 1160-1180, fiind Lancelot (Cavalerul din Căruță), Yvan (Cavalerul cu Leul) și
Perceval (Povestea Graalului). Ultimul roman, neterminat, a inspirat nu mai puțin de 6
continuări la începutul veacului al XIII-lea, dând naștere unuia dintre cele mai persistente mituri

46
ale culturii moderne. Romanele lui Chrétien, savurate de cavalerii care le ascultau, exploatau
asșa numita materie bretonă a ciclului arthurian (poveștile despre Arthur, Merlin, Lancelot și
Gueniviere fiind mai vechi) și erau construite pe tensiunea dintre două dorințe contradictorii ale
cavalerului erou. Succesul lor formidabil este dovedit de popularitatea numelor personajelor sale,
precum Lancelot sau Arthur, sau de numeroasele reprezentări artistice ale episoadelor povestite
(puteți vedea trecerea lui Lancelot peste podul spadei în ținutul rigăi Bademagus pe zidurile unei
biserici - aici, pe o casetă de fildeș - aici, sau într-o miniatură medievală - aici). Mult mai
radicală s-a dovedit încercarea unor oameni ai Bisericii de a externaliza violența cavalerilor și de
a o îndrepta în afara creștinătății. Noii cavaleri trebuiau să fie, potrivit unui faimos cleric din
veacul al XII-lea, Bernard de Clairvaux, acoperiți pe dinafară cu o cămașă de zale, iar pe
dinăuntru întăriți cu armura credinței. Modelul propus era cel al călugărilor-cavaleri, o categorie
născută în contextul particular al înfruntării cu Islamul, care încălca împărțirea socială medievală
obișnuită, în care rolurile celor care se rugau (oratores), celor care se luptau (bellatores) și celor
care munceau (laboratores) nu se amestecau. Înainte însă de discuta despre cruciade și călugări-
cavaleri se cuvine însă să ne îndreptăm privirea spre un colț până acum neglijat al societății
medievale, lumea urbană. Chiar dacă procentul urbanizării în societatea medievală occidentală
nu a depășit niciodată 5-10%, schimbările petrecute în orașe în secolele XII-XIII aveau să aibă
un impact considerabil cu mult dincolo de zidurile lor. După Europa castelelor și cavalerilor,
apărea și Europa catedralelor.

47
 Lumea catedralelor (sec. XII-XIII)

În 1386 arhiepiscopul Milanului începea construcția unei noi catedrale în oraș, care avea
să devină una dintre cele mai faimoase construcții gotice: Domul din Milano. Contextul politic
era unul favorabil, noul cârmuitor al orașului fiind nimeni altul decât vărul arhiepiscopului, din
puternica familie Visconti. Proiectul a început, inevitabil, prin demolarea palatului arhiepiscopal
și a vechii biserici, iar „Fabbrica del Duomo” a angajat 300 de muncitori sub conducerea unui
inginer lombard. Pe măsură ce proiectul prindea viață, ambițiile milanezilor deveneau din ce în
ce mai mari, iar în 1399 a fost chemat un faimos arhitect parizian pentru a-i ajuta pe constuctorii
locali să înalțe catedrala. Ajuns la Milano, arhitectul, pe nume Jean Mignot, a fost îngrozit ce a
văzut și i-a avertizat pe milanezi că întreaga structură era în pericol să se prăbușească. Jigniți,
meșteșugarii locali i-au contestat priceperea, respingându-i argumentele bazate pe complicate
calcule geometrice. Potrivit constructorilor milanezi meșteșugul zidăriei și arta geometriei erau
două lucruri complet diferite. Mignot le-a replicat de îndată că meșteșugul fără cunoaștere nu are
nicio valoare (ars sine scientia nihil est) și că boltele, fie ele frânte sau semicirculare, au nevoie
de o fundație solidă și de calcule matematice precise pentru a sta în picioare. Până la urmă
temerile lui Mignot s-au dovedit neîntemeiate, dar asta și pentru că milanezii și-au îmbunătățite
instrumentele și tehnicile ca urmare a controversei. Construcția a continuat să înainteze rapid, iar
în 1402, la mortea primul duce Visconti al Milanului, jumătate din catedrală era ridicată. Cum s-
a întâmplat însă cu majoritatea catedralelor gotice, după câteva decenii de entuziasm inițial, au
urmat lungi perioade de stagnare, datorate lipsei banilor. Vreme de aproape un secol, lucrările la
Domul din Milano au fost suspendate, pentru a fi reluate apoi în jur de 1500 și continuate multă
vreme după aceea (ultimele detalii au fost finisate în 1965). Ce i-a determinat pe locuitorii
Milanului, deopotrivă pe cârmuitori și pe orășenii de rând, să sprijine cu entuziasm ridicarea unei
noi catedrale, pe care știau prea bine că nu vor apuca să o vadă vreodată încheiată? Cu siguranță
unii milanezi călătoriseră la nord de Alpi și văzuseră stadiul catedralei din Köln, a cărei
construcție începuse cu un secol și jumătate în urmă, în 1248, și care era departe de a fi încheiată
(acest lucru avea să se întâmple abia în 1880). Chiar și în cazul puținelor catedrale gotice înălțate
foarte rapid, tot se scurgeau câteva generații de la punerea pietrei de temelie și până la inaugurare
(recordul este probabil deținut de catedra din Chartres, a cărei construcție a început în 1194,
inaugurarea având loc în 1260, fără însă să fi fost terminată integral). Termenul gotic, după cum

48
am văzut deja, era unul peiorativ, inventat de renascentiștii care considerau catedralele medievale
inferioare construcțiilor clasice, greco-romane. În secolul al XII-lea însă, atunci când a apărut
noul stil arhitectural, acesta a impresionat și s-a răspândit cu repeziciune. Vechile catedrale, cu
zidurile lor groase și boltele semicirculare, păreau butucănoase și scunde în comparație cu cele
noi, înalte, cu vârfuri care păreau a împunge cerul, luminoase, cu vitralii spectaculoase și cu
rozase impresionante (ferestrele circulare de pe fațadă). Curând, fiecare oraș vroia o catedrală de
tip nou, de preferat mai înaltă decât cele din vecinătate, pe care o denumeau fie „modernă” (opus
modernum), fie „franțuzească” (opus francigenum). Mănăstirea regală St. Denis de lângă Paris și
abatele ei, Suger, au jucat un rol important în apariția acestui nou stil, care se manifesta nu doar
în arhitectură, ci și în celelalte arte. În 1163 începea construcția catedralei Notre Dame din Paris,

Fig. 1. Două dintre cele mai

faimoase catedrale gotice
medievale, cea din Köln în
stânga și cea din Chatres în
dreapta. Construcția
catedralei din Köln durat
mai bine de 600 de ani, în
vreme ce catedrala din
Chartres a fost ridicată în
aproape 70 de ani. Durata
construcției celor mai multe
catedrale gotice se plasează
între aceste două extreme
(sursa: Wikipedia
commons.)

a cărei navă (termen care desemnează zona centrală de la intrare până la altar) urma să se înalțe
până la 33 de metri. Catedrala din Reims, începută în 1212, urma să ajungă la 38 m, cea din
Amiens, a căreia piatră de temelie a fost pusă în 1220, la 42 m, iar zece ani mai târziu,
constructorii catedralei din Beauvais îndrăzneau să spere că vor atinge 48 m. Pentru a împlini
aspirația spre înălțime, motivată mai puțin de rațiuni spirituale și mai degrabă de mândria locală,
constructorii au folosit tot felul de inovații tehnice: arc butant, contrafort, boltă cvadripartită, etc.
Limitele tehnice au fost însă atinse rapid, iar în 1284 o parte a catedralei din Beauvais se
prăbușea. Dezastrul nu a pus însă capăt modei ridicării noilor catedrale, care s-a răspândit rapid
ajungând în sud până la Toledo, în nord până la Uppsala, în vest până York, iar în est până Viena

49
(puteți vedea aici o hartă a catedralelor gotice medievale). Aria de răspândire a goticului este
direct legată de renașterea urbană din secolele XI-XII, iar dorința de a vedea înălțându-se o
catedrală de tip nou în centrul orașului era cea mai spectaculoasă formă de manifestare a unei
mândrii locale generate de libertățile recent câștigate.
Există două posibile definiții ale orașului medieval, una economică, relativă și folosită
retrospectiv de istorici, cealaltă legală, absolută și utilizată de oamenii care trăiau atunci. Potrivit
definiției economice, orașul medieval este o așezare cu mai mulți locuitori, în care schimbul
economic și diviziunea muncii erau mai dezvoltate. Criteriile fiind relative, există variații
cronologice și geografice însemnate (o localitate considerată oraș în țările române în secolul al
XV-lea, ar putea trece drept așezare rurală în nordul Italiei în secolul al XIII-lea). Pentru oamenii
din evul mediu, orașul era însă o așezare cu un statut juridic diferit, care i-a fost conferit într-un
anume moment. Drept urmare, orașele medievale aveau o dată de naștere foarte exactă:
momentul în care primeau o cartă de libertăți urbane (cuvântul libertate avea în acea vreme
sensul de privilegiu). Revoluția agrară începută în jurul anului 1000 s-a răsfrânt, treptat, și asupra
vieții urbane. Surplusul de hrană a permis o urbanizare rapidă, fie a unor vechi nuclee urbane
romane, fie a unor noi târguri sau iarmaroace formate în jurul unor castele. Extinderea rapidă a
orașelor făcea ca adesea locuitorii nou veniți să se așeze în afara zidurilor, în suburbii (sub-
urbium, însemnând în latină lângă oraș). Astfel, dacă până în jurul anului 1000, urbanizarea
Occidentului medieval nu depășise 1-3%, după creșterea demografică din secolele XI-XIV,
procentul ajunsese la 5-10%. Firește, existau însemnate diferențe regionale, zonele cele mai
urbanizate fiind nordul Italiei, nordul Franței și Flandra. Orașele care au ajuns să numere
100.000 de locuitori spre 1300 erau însă doar câteva: Veneția, Genova, Milan, Florența, Paris și
Londra. Odată însă cu creșterea demografică și cu dezvoltarea economică a orașelor apărea însă
o problemă legală însemnată. Până atunci, orășenii avuseseră același statut precum țăranii, fiind
legați prin aceleași obligații de senior, care putea fi un episcop, un conte, un rege sau chiar
împăratul (cum era cazul orașelor nord-italiene). Eliberarea de aceste corvezi și obținerea
dreptului de autocârmuire presupunea obținerea unui document de la senior, a unei carte de
întemeiere a Comunei urbane. Denumirea de Comună provenea de la jurământul comun pe care-l
depuneau toți locuitorii orașului la începutul unei asfel de mișcări. Cele dintâi au fost orașele din
nordul Italiei (Milano în 1057, Lucca în 1068), pentru ca apoi mișcarea comunală, cum a fost
denumit de istorici, să treacă Alpii în Franța (Laon în 1115, Saint Omer în 1127) și în Germania

50
(Hamburg în 1189, Lubeck în 1226). Obținerea statutului de Comună constituia primul pas în
noua organizare politico-juridică a orașului, care s-a dovedit mult mai complicată și mai
conflictuală decât și-au imaginat inițial locuitorii. Cei dintâi care au vrut să acapereze puterea au
fost aristocrații care locuiau în oraș, ceea ce firește că i-a nemulțumit pe ceilalți orășeni. Elitele
negustorești și meșteșugărești au încercat, la rândul lor, să confiște pârghiile puterii, iar
organizarea breslelor și ghildelor (asociații de meșteșugari din aceeași branșă) i-a ajutat. Pentru a
pune capăt disputelor s-au căutat diferite soluții, de la încredințarea cârmuirii unui străin înzestrat
cu puteri limitate (numit podestà în Italia), până la limitarea magistraturilor urbane la perioade
foarte scurte (chiar și de două luni), la multiplicarea dregătoriilor sau la instituirea unor
complicate mecanisme de alegeri, uneori combinate cu trageri la sorți. Pe termen lung însă,
evoluția era inevitabil aceeași: patriciatul urban ajungea, într-o formă sau alta, să dețină puterea.
În efervescența politică a Comunelor și la umbra catedralelor gotice care începeau să se
înalțe s-a născut un nou tip de cultură, urbană și laică. Un negustor, cu știința scrisului și cu un
interes politic direct, putea decide să scrie o cronică urbană, așa cum a făcut Dino Compagni la
Florența în jur de 1300. Un concetățean de-al său cu talent literar din bresla apotecarilor (adică a
farmaciștilor) putea să-și încondeieze dușmanii politici plasându-i în bolgiile Infernului. Este
cazul lui Dante, al cărui Infern este la fel de simetric închipuit precum o catedrală gotică (figura
2 imaginea infernului dantesc pictată de Boticelli): deasupra porților de intrare stă scris Lăsați
orice speranță voi cei care intrați, iar după o anticamercă în care sunt găzduiți păgânii virtuoși,
urmează cele nouă cercuri ale Iadului, fiecare dintre ele împărțit în bolgii, pentru fiecare păcat
existând o pedeapsă corespunzătoare. Erudiția lui Dante i-a impresionat într-atât pe
contemporanii săi, încât aceștia au presupus că poetul și-a desăvârșit cunoașterea în cele mai
faimoase universități ale vremii, la Paris și la Oxford (dacă pentru Paris există un oarecare temei,
în Anglia Dante nu pare să fi ajuns niciodată și, oricum, nu a obținut vreodată o diplomă
universitară, adică facultas docendi – dreptul de a preda – denumire de la care vine numele de
facultate de astăzi). Povestea studiilor universitare ale lui Dante dovedește însă că în epocă
aceste bresle atipice, universitates, ajunseseră deja să fie percepute drept sediu predilect al
cunoașterii. Întemeiate ca și celelalte bresle, pentru a institui un monopol asupra unei activități
economice, în acest caz al predării cunoașterii, universitățile începuseră să apară în secolele XII-
XIII. Cele mai prestigioase erau cele de la Bologna, întemeiată în 1088, pentru studii juridice și
cea de la Paris, apărută în jur de 1150, pentru teologie. La Bologna universitatea aparținea,

51
juridic studenților și din rândul lor era numit rectorul, iar profesorii puteau fi drastic amendați
dacă nu-și îndeplineau obligațiile. La Paris rectorul era ales din rândul magiștrilor, care făceau

Fig. 2. Unul dintre cele 92 de

desene ale pictorului Sandro
Botticelli (c. 1485) care ilustrau
un manuscris al Divinei Comedii de
Dante deținut de un reprezentant
al familiei de Medici. Urmând
îndeaproape textul lui Dante,
Botticelli înfățișează perfecta
organizare simetrică a Infernului,
în care fiecare păcătos își găsește
locul și pedeapsa potrivită.
Numărul mare de papi pe care
Dante îi plasează în Infern se
datorează opțiunii sale politice
(sursa: Wikipedia commons.)

și ei parte din comunitatea juridică universitară, structurată în patru națiuni (franceză, normandă,
picardă și engleză – o împărțire care ni se poate părea ciudată, dar care ne reamintește cât de
diferit era conceptul medieval de natio, de cel modern de națiune). Apariția universităților
marchează un eveniment important în laicizarea cunoașterii, iar cea mai bună dovadă în acest
sens o reprezintă conflictele repetate dintre Universitatea din Paris și episcopul orașului. În 1210,
1270 și, mai ales în 1277, sinoadele episcopale locale au condamnat unele teze predate la
Universitatea din Paris, mai cu seamă pe cele inspirate din lucrările recent redescoperite ale lui
Aristotel.
Textele lui Aristotel ajunseseră în Occident pe filieră arabă, într-un efort remarcabil de
traduceri desfășurat între 1130 și 1190 în Sicilia și în Spania, mai cu seamă la Toledo. Printre
numeroasele texte clasice grecești care au pătruns în lumea occidentală în acea perioadă se
regăsesc lucrări ale lui Aristotel, Hipocrate, Euclid, Arhimede, Ptolemeu sau Galen.
Redescoperirea Antichității clasice pe filieră arabă, apariția universităților și începuturile
catedralelor gotice i-a făcut pe istorici să vorbească, pe drept cuvânt, despre o Renaștere a
secolului al XII-lea. Citind corespondența dintre cel mai faimos teolog parizian al acelui secol,
Pierre Abelard, și cea care i-a fost pe rând elevă, iubită, soție și soră întru Hristos, Heloise,
rămânem într-adevăr uimiți de abundența de referințe clasice, Seneca stând alături de sfântul
Ieronim. Încă și mai surprinzătoare este însă fermitatea vocii publice pe care și-o asumă Heloise,
o tânără burgheză pariziană care a primit cea mai înaltă educație și care a ajuns, printr-o vitregie

52
a sorții, călugăriță și apoi stareță (lașitatea și indecizia lui Abelard au fost brutal pedepsite de
unchiul Heloisei, prin castrare, ceea ce a dus la călugărirea lui și a soției sale). Rafinamentul și
curajul cu care Heloise a răspuns scrisorilor publice în care Abelard își deplângea soarta
constituie cea mai elocventă dovadă a libertății de care se putea bucura o femeie în secolul al
XII-lea. Istoricii au fost multă vreme înșelați de scrierile călugărilor-bărbați care, bazându-se pe
o lectură greco-romană a Bibliei, vedeau în femeie agentul predilect al diavolului, generalizând
această concepție pentru întreaga societate medievală. La o privire mai atentă însă, descoperim în
secolele XII-XIII figuri și voci feminine puternice, precum teoloaga Heloise, trubadura
Gormonda de Monpeslier, sau regina Eleonora de Aquitania. Iar, aspect esențial, niciuna dintre
ele nu simte nevoie să-și justifice genul înainte de a vorbi sau de a acționa, așa cum se va
întâmpla spre sfârșitul Evului Mediu cu Christine de Pisan (cea mai cunoscută autoare
medievală, despre care veți afla mai multe în ultima prelegere). Christine a fost mult mai
defensivă decât predecesoarele ei dintr-un motiv foarte simplu: în vremea ei, discursul clerical
asupra naturii feminine ieșise dintre zidurile mănăstirii și se răspândise în întreaga societate.
Primul pas a fost includerea căsătoriei în rândul sfintelor taine, abia în secolul al XII-lea, ceea a
făcut ca Biserica să intervină și să reglementeze relațiile dintre soți (legal, toate disputele intrau
acum sub jurisdicție ecleziastică). Al doilea a fost apariția predicii în limba vulgară (limba
vorbită de popor) din secolul al XIII-lea, care a făcut ca ideea de femeie-agent al diavolului să
iasă din sfera cercurilor monastice. Iar cei mai activi predicatori din acea vreme s-au dovedit
noii călugări, apăruți în secolul al XIII-lea: franciscanii și dominicanii.
Vreme de secole călugării se izolaseră de societate, urmând exemplul oriental al sfinților
părinți din deșert. Modelul pustnicului, întruchipat mai cu seamă de sfântul Antonie, fusese
difuzat în Occident încă din secolul al IV-lea. Chiar și după ce s-a impus forma sa cenobitică,
adică a traiului în comun al călugărilor, odată cu regula lui Benedict de Nursia (480-543),
mănăstirile au continuat să fie izolate de societate. Dezvoltarea urbană din secolul al XIII-lea a
dus însă la apariția unei noi specii de călugări, călugării cerșetori. Franciscanii și dominicanii,
numiți astfel după întemeietorii celor două ordine, Franscisc din Assisi și Domingo de Guzman,
au inaugurat un nou tip de viață monastică. Noii călugări, în loc să se separe de societate, trăiau
în orașe și se amestecau printre oameni, cărora le predicau (unii dintre pătrunzând și în
universități și devenind profesori). În plus, ei au refuzat să accepte orice fel danie și trăiau din
milosteniile credincioșilor, de unde și numele de călugări-cerșetori. Astfel, franciscanii și

53
dominicanii încercau să rezolve abrupt una dintre tensiunile monasticismului medieval:
contrastul dintre sărăcia călugărilor, care în momentul îmbrăcării hainei monahale depuneau
jurământ de sărăcie, alături de cel de abstinență și de ascultare, și bogăția mănăstirilor, ale căror
danii se acumulau odată cu trecerea timpului (beneficiarii daniilor fiind întotdeauna sfinții al
căror hram îl purtau lăcașurile sfinte, clericii care se îngrijeau de proprietățile Bisericii nu le
puteau niciodată înstrăina). Dominicanii, cărora printr-un joc de cuvinte li se spunea și „câinii lui
Dumnezeu” (domini canes), și-au asumat rolul de apărători ai credinței având un rol important
în noua instituție ecleziastică apărută în secolul al XIII-lea, care avea să dobândească o faimă
sinistră: Inchiziția.
Secolele XI-XIII sunt momentul în care în Europa Occidentală se naște societatea
persecutoare, o societate care caută să-i marginalizeze și să-i scoată în afara Creștinătății pe cei
percepuți a răspândi dezordinea și necurățenia: ereticii, evreii, homosexualii și leproșii. Inchiziția
a fost unul din mecanismele instituționalizate ale violenței, care odată pus în mișcare își va căuta
noi și noi grupuri țintă (în ultima prelegere vom vedea cum vrăjitoarele au devenit ținta
predilectă a Inchiziției începând cu sfârșitul secolului al XV-lea). Un exemplu al felul în care
violența colectivă împotriva unui grup perceput drept diferit a ajuns să fie instituționalizată este
cel al antisemitismului medieval. Primul val de persecuții anti-evreiești în Occidentul medieval a
apărut în contextul primei cruciade, la sfârșitul secolului al XI-lea, când mai multe grupuri de
cruciați au declanșat primele progromuri, mai ales în zona Rinului (istoricii încă dezbat motivele,
unii văzând în masacre dorința de răzbunare pentru crucificarea lui Hristos, alții o încercare de
convertire forțată a evreilor, în vederea apropierii Sfârșitului Lumii). Demn de reținut este însă
atitudinea autorităților laice și ecleziastice, care au încercat, iar uneori au și reușit (de pildă
episcopul de Speyer sau împăratul Henric al IV-lea) să se opună persecuțiile anti-evreiești. În
următoarele două veacuri anti-semitismul s-a propagat în Occidentul medieval prin difuzarea
primelor mituri privind crimele ritualice săvârșite de evrei, astfel încât violența a devenit treptat
una instituționalizată. Cârmuitorii care inițial încercaseră să ocrotească comunitățile de evrei au
sfârșit prin a le șantaja, a le extorca și, în cele din urmă, a le expulza (în 1290 din Anglia, în 1394
din Franța și în 1492 din peninsula Iberică). Ceea ce începuse în secolul al XI-lea ca o
manifestare a unor grupuri exaltate de cruciați, devenise în doar câteva veacuri o politică
instituționalizată, sancționată de cele mai înalte autorități laice și ecleziastice.

54
 Procesul de omogenizare internă început în secolele XI-XIII a fost dublat de un alt
fenomen istoric, la fel de important, expansiunea. Strâns îngemănate, uniformizarea și extinderea
civilizației occidentale au fost, pe drept cuvânt, considerate drept începuturile europenizării
Europei. Dacă lumea carolingiană ocupa o arie relativ restrânsă a continentului, deja în 1100
hotarele creștinătății latine se extinseră considerabil (vezi hărțile din fig. 3). Extinderea
cunoscuse diferite forme, de la evanghelizare la colonizare, însă rezultatul fusese același:

Fig. 3. Două hărți a căror juxtapunere înfățișează extinderea Europei Latine (termenul este mai potrivit decât
cel de Europa Occidentală și desemnează creștinătatea care folosea latina ca limbă de cult). Observați
extinderea înspre nord (Scandinavia), sud (Spania și Italia) și est (Europa Centrală, Polonia și Ungaria) a
creștinătății latine petrecute între 900 (zona verde de pe harta din stânga, căreia trebuie să i se adauge și
regatele anglo-saxone) și 1200 (harta din dreapta). (sursa: Wikipedia Commons și Diercke International Atlas
aici)

răspândirea aceluiași model de civilizație pe o suprafață considerabilă, din Scandinavia până în

peninsula Iberică și din Transilvania până în Scoția, incluzând și statele cruciate din Orient
(desemnate îndeobște sub denumirea de Orientul Latin). Un prim pas fusese cel al expansiunii
creștinătății: în 965 Harald Dinte-Albastru convertea Danemarca la creștinism; în 995 venea
rândul Suediei și Norvegiei; în 966 Mieszko I primea botezul la Gniezno, inaugurând dominația
dinastiei Piast în Polonia, iar în 1001 Vaik, botezat Ștefan, devenea primul rege al Ungariei.
După cum o arată și aceste exemple, convertirea la creștinism a contribuit direct la consolidarea
autorității regale. Inscripția de pe piatra de la Jelling privitoare la regele danez consemnează
plastic acest dublu rezultat: „acest Harald a cucerit întreaga Danemarcă și Norvegie și i-a făcut
pe danezi creștini”. Evanghelizarea presupunea totodată accesul la o nouă tehnologie militară. La
sfârșitul secolului al XII-lea un misionar german din zona Balticii le spunea livonienilor păgâni
că sunt lipsiți de minte pentru că nu au fortificații și le promitea că, „dacă vor decide să devină
fiii lui Dumnezeu”, va avea grijă să construiască pentru ei castele. Noua civilizație a Europei

55
latine era așadar una a cavalerilor și a castelelor. Tot în secolul al XII-lea, o cronică galeză care
relatează expansiunea engleză în teritoriul Țării Galilor descrie rolul esențial al castelor în
exercitarea controlului teritorial: „în fruntea unei oști, a venit cu oamenii săi la Ceredigion și a
luat în stăpânire pământul și a ridicat acolo două castele”. Aberystwyth din Țara Galilor, Château
Gaillard din Normandia, Visegrád din Ungaria sau Krak des Chevaliers din Siria, deși aflate la
mii de kilometri distanță, ilustrează supremația aceleași tehnologii militare. Reprezentații unei
dinastii ajungeau să cârmuiască regiuni îndepărtate, un bun exemplu fiind angevinii, o familie
franceză care a ajuns în fruntea mai multor comitate franceze (în primul rând Anjou – de unde și
numele de angevin), principate italiene (Sicilia, Napoli), regate central-europene (Ungaria,
Croația, Polonia) și chiar regiuni balcanice (Albania, Moreea). Nu exista însă doar o diasporă
aristocratică, ci și una țărănească și orășănească. Valurile succesive de coloniști germani au
transformat Europa centrală și răsăriteană între 1100 și 1300. Rezultată fie ca urmare a cuceririi,
precum în Brandenburg, dar mai adesea petrecută cu sprijinul și încurajarea principilor locali,
slavi și unguri, precum în Pomerania, Silezia sau Transilvania, colonizarea germană a presupus și
un important transfer cultural (coloniștii aduceau cu ei limba, cultura scrisă, legea urbană, morile
de apă, tehnicile agrare etc.). O hartă a orașelor medievale în care se aplica legea de la
Magdeburg (disponibilă aici) surprinde aria întinsă de difuzare a dreptului urban german
(Nicolae Iorga vorbea despre aplicarea dreptului de Magdeburg chiar și în orașele moldovenești).
Expansiunea Europei Latine s-a făcut în detrimentul civilizațiilor învecinate, confruntarea
neexcluzând însă și alte tipuri de contacte (am văzut deja impactul traducerilor din arabă asupra
Renașterii secolului al XII-lea). Înspre regiunea Balticii se găseau Prusia păgână (cucerită și
evanghelizată de ordinul cavalerilor teutoni în secolul al XIII-lea) și Lituania (creștinată abia la
sfârșitul secolului al XIV-lea, odată cu botezul marelui duce Jogaila). Înspre răsărit se găsea
lumea creștinătății răsăritene, frontiera dintre Europa latină și cea slavo-bizantină fiind una fluidă
(a se vedea istoria celui de-al doilea țarat bulgar sau cea a Imperiului Latin de Constantinopol).
Înspre sud, în Spania și în Italia, se aflau arabii. Recucerirea peninsulei iberice de către regatele
creștine din nord a durat până la sfârșitul secolului al XV-lea. Procesul Reconquistei, cum a fost
numită recucerirea creștină, poate creiona imaginea falsă a unei confruntări creștino-musulmane
multi-seculare. De fapt, momentele de colaborare pașnice au fost mai frecvente decât cele de
înfruntare, a căror memorie era însă inevitabil mai durabilă (de pildă victoria de la Las Navas de
Tolosa în care patru regi creștini aliați, al Castiliei, al Navarei, al Aragonului și al Portugaliei, au

56
învins trupele berberilor Almohazi, veniți din regiunile nord-africane, care controlau sudul
peninsulei). În sudul Italiei, aventura unui grup de normanzi, inițial chemați ca mercenari în
luptele dintre longobarzi, bizantini și arabi, a dus la formarea unui regat normand al Siciliei,
sprijinit de papalitate (în 1059 Robert Guiscard a fost învestit duce al Calabriei, Apuliei și
Siciliei de papă, iar în 1130 nepotul său, Roger al II-lea era încoronat rege). Drept dovadă a
caracterului său multi-cultural, în secolul al XII-lea, regatul normand al Siciliei avea o cancelarie
trilingvă, care emitea documente scrise în latină, greacă și arabă. În istoriografia modernă însă,
contactele complexe dintre creștini și arabi din Iberia și Sicilia au fost eclipsate de înfruntarea
celor două civilizații din Țara Sfântă, cunoscută sub numele generic de „cruciade”.
Termenul de cruciadă a fost inventat târziu, în secolele XVI-XVII, pentru a desemna
expedițiile militare din Țara Sfântă din veacurile anterioare. În momentul desfășurării primei
cruciade (1096-1099), participanții își denumeau mișcarea „călătorie” (iter) sau „pelerinaj”
(peregrinatio). Abia pe parcursul secolului al XII-lea a apărut verbul „a lua semnul crucii” sau
adjectivul „cruciat”, pentru a-i desemna pe cei care depuneau jurământul de a merge în pelerinaj
în Țara Sfântă. Rezultat al contopirii ideii de pelerinaj și a celei de război sfânt, „cruciada” a avut
o gestație îndelungată. În urma unei dezbateri aprinse din secolele IV-V, pelerinajul s-a impus ca
o manifestare a credinței (în pofida opoziției unor voci importante, precum cea a sfântului
Augustin). Culegerile de drept canonic au popularizat această formă de penitență în veacurile
următoare, iar Ierusalimul a devenit cel mai important centru de pelerinaj pentru creștinătate,
urmat, în sfera occidentală, de Roma și apoi de Santiago de Compostela. Unele pelerinaje
colective la Ierusalim, precum cel a episcopului de Bamberg cu suita sa de aproape 10.000 de
oameni din 1064-1065, era greu de deosebit de o expediție militară. Abia la sfârșitul secolului al
XI-lea ideea pelerinajului la Ierusalim a fost dublată de cea a războiului sfânt. Dacă în primele
secole ale creștinismului războiul fusese clar condamnat (meseria armelor era inclusă pe listele
de profesii interzise creștinilor în secolele II-III), în secolul al IV-lea sfântul Augustin a elaborat
o complicată justificare teologică a războiului drept. Succesivele recompense cerești promise
cavalerilor creștini în contextul Reconquistei spaniole au pregăt trecerea de la războiul drept la
cel sfânt. În noiembrie 1095, papa Urban al II-lea a rostit la Clermont în Franța un faimos
discurs, al cărui conținut nu este ușor de reconstituit, în pofida celor cinci versiuni păstrate (toate
târzii, scrise la cel puțin cinci ani distanță, și toate diferite între ele). Dorința papei pare să fi fost
de a răspunde unei cereri de ajutor venite din partea împăratului bizantin, amenințat de turcii

57
selgiucizi. Urban al II-lea și-a îmbrăcat însă chemarea de întrajutorare a fraților creștini din
răsărit în haina retorică a necesității eliberării Ierusalimului, promițând, în termeni mai degrabă
vagi, anumite răsplăți spirituale celor care vor participa. Răspunsul a fost entuziast, depășind cu
mult și cele mai optimiste așteptări ale papei. Primul val al cruciaților, de pelerini săraci și lipsiți
de pregătire militară (cei care au inițiat progromurile anti-evreiești de care aminteam mai
devreme), a sfârșit masacrat în Asia Mică. Al doilea val, alcătuit din oști cavalerești (vezi fig. 4
harta din stânga) a avut însă un succes neașteptat. Profitând de o conjuctură favorabilă și de
tensiunile dintre cârmuitorii musulmani din Orientul Apropiat, cruciații cucereau Ierusalimul în
1099. În lipsa unei conduceri unice, cuceritorii și-au împărțit teritoriile obținute (refuzând
totodată să le înapoieze bizantinilor, ceea ce a acutizat tensiunile dintre cele două creștinătăți).
Lua astfel ființă Orientul Latin, alcătuit din regatul Ierusalimului, comitatul Edessei, comitatul de
Tripoli și principatul Antiohiei (vezi fig. 4 harta din dreapta). Cei mai mulți dintre pelerini,
socotind că și-au îndeplinit jurământul depus, s-au înapoiat în Occident lăsând statele nou
înființate într-o situație precară. Întemeierea ordinelor de călugări-cavaleri (templierii, ospitalierii
și teutonii) nu a reușit să remedieze decât parțial această situație. Statele Orientului Latin nu au
reușit să reziste decât câteva decenii contra-ofensivei musulmane, și au căzut, unul după celălalt,
declanșând de fiecare dată noi mișcări de răspuns în lumea occidentală. Pierderea Edessei în

Fig. 4. Harta din stânga înfățișează itinerariile primelor opt cruciade, potrivit numărătorii istoricilor moderni.
Observați cele două rute, terestră și maritimă, către Țara Sfântă, fiecare dintre ele cu mai multe variante.
Corpurile de oaste ale primei cruciade pornite din diferitele regiuni ale Occidentului s-au reunit abia la
Constantinopol. Harta din dreapta înfățișează statele Orientului Latin, de la sud la nord: regatul Ierusalimului,
comitatul de Tripoli, principatul Antiohiei și comitatul Edessei. Ciprul a fost cucerit în 1191 de Richard Inimă
de Leu, regatul întemeiat acolo fiind unit cu rămășițele regatului Ierusalimului în 1268. (sursa: Wikipedia
commons.)

58
în 1144 l-a determinat pe papa Eugeniu al III-lea să încurajeze participarea la o nouă expediție,
pe care istoricii au denumit-o cruciada a II-a. Bula Quantum Praedecessores din 1145 (actele
emise de papă pecetluite cu un sigiliu rotund, bulla, sunt denumite după primele cuvinte care le
conțin) conferea o serie de privilegii celor care luau semnul crucii pentru a merge în Țara Sfântă:
protecția Bisericii pe parcursul pelerinajului, un moratoriu al dobânzilor, absolvirea păcatelor
celor care mureau pe drum sau în luptă. Odată ce Egiptul și Siria au ajuns în mâna aceluași
cârmuitor musulman, Saladin, soarta Ierusalimului a fost pecetluită. În 1187, la Hattin, oastea
creștină era spulberată, iar orașul sfânt recădea în mâinile musulmanilor. Impresionanta
mobilizare creștină ce a urmat, la noua expediție (cruciada a III-a) participând împăratul german,
Frederic Barbarossa, regele francez, Filip al II-lea, și cel englez, Richard Inimă de Leu, nu a avut
însă niciun rezultat notabil. Soarta Orientului Latin era pecetluită, regatul Ierusalimului fiind
practic redus al fortăreața-port a Acrei, pierdută și ea în 1291.
Expedițiile pe care istoricii moderni le numesc cruciade, separându-le pe cele dinainte de
1291, de obicei considerate opt la număr, de cele desfășurate după căderea Acrei, pe care le-au
botezat „cruciade târzii”, au fost extrem de diverse. Celor deja amintite li se poate adăuga
cruciada a IV-a (1202-1204), deturnată de venețieni care s-a încheiat prin jefuirea
Constantinopolului și împărțirea Imperiului bizantin, cruciada a VI-a (1228-1229), o aventură
diplomatică a împăratului excomunicat Frederic al II-lea, care avea nevoie să-și restaureze
prestigiul în Occident sau cruciadele a VII-a (1248) și a VIII-a (1270) ale regelui Ludovic al IX-
lea cel Sfânt îndreptate înspre Egipt și Tunis. Acestora li se pot adăuga „cruciadele nordice” din
regiunea Balticii (1193-1290), „cruciadele împotriva ereticilor”, precum cea din sudul Franței,
împotriva albigenzilor (1208-1241), „cruciadele politice pontificale”, un exemplu fiind cea
îndreptată împotriva regatului Aragonului (1284-1285), sau „cruciadele anti-otomane” (precum
cele de la Nicopole sau Varna, din secolele XIV-XVII). Dată fiind diversitatea tuturor acestor
mișcări, motivele participării la „cruciade” au fost felurite: spălarea de păcate și speranța unei
răsplăți spirituale, mirajul bogăției Orientului, obținerea de avantaje materiale, aspirația
schimbării statutului social, îndeplinirea unui jurământ făcut la ananghie sau simpla dorință de
aventură. În rândul cruciaților se regăseau oamenii din toate categoriile sociale, de la împărați la
țărani, de la regi la văduve sărace, de la nobili la simplii păstori (faimoasa „cruciadă a copiilor”
s-a născut dintr-o eroare de traducere, cuvântul latin puer/pueri desemnând în latina medievală
nu o categorie de vârstă, ci o clasă socială – o traducere mai corectă fiind „cruciada sărmanilor”).

59
 Consecințele cruciadelor au fost multiple: creșterea neîncrederii dintre creștini și
musulmani, dintre creștini și evrei, dar și dintre creștinii occidentali și cei orientali (cruciada a
IV-a și jefuirea Constantinopolului de către latini a marcat o ruptură decisivă între lumea
ortodoxă și cea catolică); întețirea rivalităților din interiorul creștinătății (odată ajunși în Țara
Sfântă creștinii descopereau că sunt mai degrabă francezi, englezi sau germani); elaborarea unui
instrument politic pus la dispoziția papalității; întemeierea ordinelor de călugări-cavaleri sau
dezvoltarea rețelelor comerciale ale republicilor italiene, mai cu seamă venețiene și genoveze,
din Mediterana orientală. Ajunși în Țara Sfântă, occidentalii începeau să-și dea seama că Europa
Latină era doar un colț de lume și că, în Orient, se găseau resurse umane și materiale fabuloase.
Încă din secolul al XII-lea un autor anonim, foarte probabil un occidental, compusese o scrisoare
falsă atribuită unui suveran oriental, preotul-rege Ioan, pe care o pusese în circulație. Se năștea
astfel una dintre cele mai persistente legende istorice și istoriografice, atât oamenii din secolele
XII-XVI, cât și istoricii din ultimele două veacuri, căutând țara regelui Ioan în toate colțurile
Lumii Vechi (puteți vedea aici o hartă care înfățișează deopotrivă locurile de origine ale autorilor
care au scris despre personaj, majoritatea occidentali, și locațiile ipotetice ale regatului). În 1221
Jacques de Vitry, episcopul ultimului avanpost latin din Țara Sfântă, Acra, anunța la întoarcerea
dintr-o nouă expediție eșuată (cruciada a V-a) că urmașii preotului Ioan s-au mobilizat împotriva
musulmanilor. Persia fusese cucerită, iar Bagdadul urma să cadă în curând. Veștile se dovedeau
pe jumătate adevărate: în Orient se ridicase o nouă putere care amenința Islamul, doar că nu era
vorba despre creștinii legendarului preot Ioan, ci despre mongolii lui Genghis Han.
Pe parcursul următoarelor decenii suveranii Europei Occidentale, precum papa Inocențiu
al IV-lea sau regele Franței Ludovic al IX-lea, au trimis mai mulți misionari și diplomați la
curtea marelui han (majoritatea franciscani sau dominicani). Mânați de mirajul descoperirii unui
aliat anti-islamic și interpretând universalismul religios mongol drept dorință de convertire la
creștinism (hanii se considerau stăpânii întregului pământ și îi primeau la curtea lor pe
reprezentații tuturor religiilor), europenii încercau să intre în contact cu o altă civilizație și să o
înțeleagă. Dacă în cazul Islamului durase multe veacuri până când curiozitatea față de „celălalt”
să apară (prima traducere a Coranului în latină datează abia în secolul al XII-lea), în relația cu
mongolii totul s-a petrecut mult mai repede. Misionarilor le-au urmat negustorii, iar la sfârșitul
secolului al XIII-lea Marco Polo scria (sau mai bine zis dicta) relatarea călătoriilor sale orientale,
care avea să fie tradusă în toate limbile europene importante și să aibă o circulație manuscrisă

60
impresionantă. Pax mongolica (pacea mongolă) redeschisese drumurile mătăsii, pe care circulau
nu doar mărfurile și oamenii, ci și ideile sau bolile. În anii 1340 pe drumul mătăsii avea vină cel
mai mare flagel al lumii medievale: bacilul ciumei. După ce a ucis zeci de milioane de locuitori
în Asia, în 1346 bacilul pătrundea în cetatea genoveză din Crimeea, Caffa, în timpul unui asediu
mongol (asediatorii aruncând corpurile infestate din propria lor tabără peste ziduri). De acolo,
corăbiile genoveze aveau să ducă bacilul în porturile italiene și franceze din Mediterana,
declanșând Marea Ciumă (1347-1351). Odată cu cea mai profundă criză demografică din istoria
Europei Occidentale, începea și amurgul Evului Mediu.

61
 Amurgul Evului Mediu (sec. XIV-XV)

În 1417 un călător italian neobișnuit intra pe porțile mănăstirii Fulda din sudul
Germaniei. Numele lui era Poggio Braccioloni, iar motivul călătoriei era dintre cele mai
neobișnuite: descoperirea unor manuscrise vechi. Fost secretar papal, Poggio cunoștea foarte
bine ce comori puteau ascunde scriptoriile bogatelor și vechilor mănăstiri germane. Umanist
desăvârșit, Poggio era interesat mai cu seamă de scrierile clasice, ale Antichității romane, care
datorită trăiniciei pergamentului supraviețuiau în copii făcute de călugării medievali cu multe
secole în urmă. La Fulda Poggio avea să descopere un manuscris carolingian, vechi de mai bine
de 500 de ani, în care era transcris poemul lui Lucrețiu Despre natura lucrurilor. Nu vom putea
ști niciodată ce l-a făcut pe scribul carolingian din secolul al IX-lea să consume pergamentul și
timpul pentru a copia acest poem păgân, care în cele 7.400 de versuri condensa atâtea idei
blasfemiatoare pentru un creștin (materia este alcătuită din particule invizibile și eterne numite
atomi; universul nu are un creator, nici nu-i are în centru pe oameni, care nu sunt unici; natura
experimentează permanent; sufletul și trupul sunt făcute din aceeași materie, sortită pierii, iar
toate religiile sunt superstiții amăgitoare). Odată scos la lumină din mănăstirea germană de
umanistul italian, poemul avea să aibe o circulație fulgerătoare: s-au păstrat nu mai puțin de 50
de copii manuscrise din deceniile următoare, iar în 1472-1473 textul lui Lucrețiu era deja
multiplicat la Bologna cu ajutorul noii invenții mecanice care înlocuia munca a sute de scribi:
tiparnița. Atunci când autoritățile ecleziastice și-au dat seama cât de periculos era poemul lui
Lucrețiu și l-au interzis, era deja prea târziu. Cuvintele lui Lucrețiu nu au putut fi puse sub obroc,
iar influența lor s-a exercitat asupra umaniștilor (Lorenzo Valla), asupra astronomilor (Giordano
Bruno), pictorilor (Sandro Botticelli) sau dramaturgilor (Shakespeare). Începuse Renașterea.
După cum am văzut în prelegerile anterioare, Renașterea a fost precedată de cel puțin alte
două renașteri medievale, cea carolingiană (sec. VIII-IX) și cea din veacul al XII-lea. Iar
redescoperirea poemului lui Lucrețiu într-un manuscris carolingian este un exemplu al legăturii
dintre ele. Pentru Bracciolini poemul deschidea însă o legătură directă cu Antichitatea și, de
aceea, scribul carolingian nu avea nicio importanță (de altfel umanistul italian a scos din
mănăstire textul, punând să fie copiat, și nu manuscrisul). Admirația față de Antichitate era,
așadar, un sentiment împărtășit de mulți cărturari medievali din veacurile precedente (chiar dacă
umaniștilor din veacul al XV-lea le plăcea să creadă că ei erau cei dintâi). Renașterea se

62
deosebește de renașterile medievale mai degrabă prin noile instrumente, cantitative și calitative,
pe care le avea la dispoziție pentru difuzarea cunoașterii antice. Tipărirea la Bologna în 1472 a
poemului Despre natura lucrurilor a asigurat textului o circulație care ar fi fost de neimaginat
cu câteva decenii mai devreme. Inventarea tiparului de către Johannes Guttenberg în jurul anului
1450, prin combinarea literelor mobile și a presei tipografice, a provocat o adevărată mutație
culturală. Hârtia, o invenție chineză sosită în Occident pe filieră bizantină, începuse să se
răspândească încă din secolul al XIII-lea. Puținele manuscrisele exorbitate transcrise cu migală
pe pergament lăsau locul numeroaselor copii ieftine tipărite mecanic pe hărtie (fig. 1).

Fig. 1. Cele două grafice care ilustrează producția de carte, manuscrisă în stânga, între 500-1500, și tipărită, în
dreapta, între 1450-1800, folosesc ordine de mărime foarte diferite. Unei unități de 200.000 de manuscrise
medievale îi corespunde una de 50.000.000 de cărți tipărite în modernitatea timpurie. Observați în graficul din
stânga cele două renașteri medievale: cea carolingiană (sec. IX) și cea a secolului al XII-lea (sursa: Wikipedia
commons.)
Sociologic, Renașterea a cuprins o categorie nouă, prea puțin implicată în renașterile medievale:
artizanii. Socotiți multă vreme simpli meșteșugari, artizanii făceau primii pași către statutul de
artiști. Dacă dorim să stabilim un moment în care artiștii s-au separat de artizani, deși, firește,
procesul a fost unul îndelungat, am putea alege anul 1540, atunci când papa Paul al III-lea i-a
emancipat pe sculptorii din Roma, separându-i de breasla zidarilor din piatră. Edictul fusese dat
mai cu seamă pentru un sculptor florentin, Michelangelo, a cărui faimă crescuse în clipa în care
un Cupidon Adormit ieșit din mâinile sale putuse trece drept o operă antică (ceea ce avea să-i
aducă și o acuzație de fraudă). Admirația față de Antichitate disimulează însă o profundă
originalitate și o dorință de înnoire. Redescoperind unele texte minore demult uitate ale
Antichității, Nicolaus Copernicus elabora o pledoarie a heliocentrismului, contestând pentru
prima oară sistematic geocentrismul ptolemaic (teoria astronomului din secolul al II-lea,

63
Ptolemeu, potrivit căreia pământul se găsea în centrul universului). Bazându-se pe erorile de
calcul ale aceluiași Ptolemeu pentru a ajunge în Asia, Columb descoperea de fapt o Lume Nouă.
Pornind în căutarea virtuții oamenilor politici din lumea greco-romană, Machiavelli sfârșea prin
a seculariza gândirea politică. Încercând să regăsească creștinismul primilor apostoli, mai cu
seamă teologia sfântului Pavel, Luther iniția o reformă radicală a credinței. Toți acești
renascentiști proiectează ideea unei rupturi brutale de veacurile precedente pe care, după cum am
văzut, încep să le boteze „Evul Mediu”. La o privire mai atentă însă elementele de continuitate
dintre Renaștere și secolele care o preced încep să iasă la iveală.
Să luăm de pildă exemplul Reformei religioase. Multă vreme istoricii au crezut că
Reforma a fost cauza valului de traduceri ale Bibliei în limbile vernaculare. O analiză recentă
arată însă în chip convingător că traducerile au precedat și au fost una din cauzele Reformei. În
ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, în Anglia s-a desfășurat un efort sistematic de traducere
a Bibliei în engleză sub coordonarea teologului John Wycliffe (1320-1385), profesor la Oxford.
Afirmând că Biblia era sursa fundamentală a credinței și negând rolul Bisericii în mântuire,
învățăturile lui Wycliffe le precedau cu mai bine un secol și jumătate pe cele ale lui Luther.
Scrierile lui Wycliffe au circulat prin mijlocirea studenților săi, iar un alt profesor universitar, Jan
Hus, de la Praga, le-a preluat și le-a dus mai departe, cerând întoarcerea Bisericii la idealurile
primitive, renunțarea la bogății și oprirea practicii vânzării indulgențelor (documente cumpărate
de credincioși prin care le erau iertate pedepsele vremelnice, fie cele care urmau să fie ispășite pe
pământ, fie cele din Purgatoriu, spațiul intermediar dintre Iad și Rai inventat în secolul al XII-
lea). Ideile contestare ale lui Wycliffe și Hus au apărut într-un context anume: Marea Schismă a
Bisericii Occidentale. La începutul secolului al XIV-lea papii s-au mutat de la Roma într-o
enclavă pontificală din regatul Franței, la Avignon, consființind astfel influența franceză tot mai
mare asupra papalității. În 1378, la moartea unui papă, două grupuri de cardinali s-au reunit în
conclav și au ales doi succesori, unul la Roma, iar celălalt la Avignon. Pentru că papa de la
Avignon era susținut de regele Franței, dușmanul său, regele Angliei, s-a plasat imediat în tabăra
papei de la Roma. Pentru că regele Angliei era pro-roman, Scoția a devenit imediat pro-
avignoneză. Curând, întreaga creștinătate latină era divizată, ca urmare a unui efect de domino
(puteți vedea aici o hartă a schismei). Odată declanșată, schisma devenea foarte greu de depășit,
deoarece facțiunile de cardinali și susținătorii lor politici aveau grijă să asigure continuitate
propriului scaun pontifical. După trei decenii, soluţia a părut să fie cea a convocării unui

64
conciliu. La Pisa, în 1409, reprezentanții bisericii i-au depus pe cei doi papi, de la Roma și de la
Avignon, alegând un al treilea. Doar că cei doi papi depuși au refuzat să recunoască legitimitatea
conciliului, iar schisma, în loc să fie lichidată, s-a adâncit. Abia conciliul de la Konstanz, din
1414 a reușit să deblocheze situația, papii din Pisa și Roma fiind de acord să se retragă. Treptat,
ultimii susținătorii l-au părăsit pe papa de la Avignon, iar Biserica occidentală s-a reunit sub un
singur pontif. Criza declanșată de schismă a lăsat însă urme profunde asupra autorității
pontificale. Pe parcursul secolului al XV-lea unii episcopi au încercat chiar să afirme
superioritatea conciliului în fața papei, dând naștere mișcării conciliare (conciliul este o adunare
a reprezentaților înaltului cler și poate fi regional sau global - ecumenic). Așadar, contestarea
papalității, deopotrivă cea pre-reformată (Wycliffe, Hus) și cea reformată (Luther, Calvin) a avut
drept fundal această criza instituțională prelungită a papalității. Criza instituțională a fost dublată
de o schimbare a practicilor credinței, în secolele XIV-XV apărând un nou tip de pietate,
dominată de proliferarea imaginilor morții (dansul macabru), de o nouă formă de devoțiune
(devotio moderna) care făcea elogiul ascezei, de o credință centrată asupra figurii lui Hristos
(imitatio Christi) sau de o evlavie a durerii (răspândirea practicii auto-flagelării publice). Aceste
noi manifestări extreme ale credinței și ale sensibilității religioase se răspândiseră după Marea
Ciumă și în directă legătură cu ea.
După cum am văzut la sfârșitul prelegerii anterioare, bacilul ciumei a fost adus în Europa
Occidentală de corăbiile genoveze din Marea Neagră. Răspândirea molimei a fost rapidă și odată
cu apariția primelor cazuri într-o comunitate, panica provoca disoluția legăturilor sociale:
„izbeliştea vârâse atâta spaimă în sufletele oamenilor, încât se părăsea frate pe frate, unchi pe
nepot, soră pe frate şi adeseori nevasta îşi părăsea bărbatul, dar ceea ce-i mai groaznic, ba chiar
de necrezut, părinţii înşişi se fereau să mai poarte de grijă copiilor” (introducerea Decameronului
lui Boccacio). Cunoașterea medicală modernă ne ajută să înțelegem mecanismele de răspândire
ale ciumei, bacteria Yersinia pestis fiind transmisă prin intermediul puricilor și șobolanilor, iar
categoriile sociale mai înfometate și mai lipsite de igienă fiind mai predispuse să se
îmbolnăvească. Oamenii evului mediu înțeleseseră gradul ridicat al contagiunii inter-umane, dar
credeau că viteza foarte mare de răspândire a bolii se datora stricării aerului (de unde și măștile
târzii ale medicilor ciumei, cu ciocul alungit de pasăre în care erau ținute substanțe frumos
mirositoare). Potrivit autorităților medicale din secolul al XVI-lea, Paracelsus și Ambroise Paré,
ciuma se răspândea prin aerul stricat „combinat cu plămada groazei care afectează echilibrul

65
umorilor” (de aceea, petrecerea timpului într-o societate aleasă și restrânsă, citind și ascultând
lecturi hazlii, precum în Boccacio, era deopotrivă un divertisment și un remediu medical).
Impactul demografic al Marii Ciume a fost devastator, însă este greu de stabilit cu exactitate
pentru fiecare regiune din Europa, fiind influențat de mai mulți factori (vezi harta din fig. 2).
Estimările impactului ciumei variază între o treime și jumătate din totalul populației europene,
dar recurența flagelului, care a continuat să reizbucnească periodic în secolele următoare (până în
veacul al XVIII-lea, când autoritățile au avut capacitatea organizatorică de a impune eficient
carantina) a prelungit foarte mult recuperarea demografică.
Fig. 2. Harta răspândirii
ciumei în Europa din
1346 până în 1353.
Adusă de corăbiile
genoveze din Marea
Neagră, ciuma s-a
răspândit mai întâi în
spațiul mediteranean,
urmând apoi
principalele căi de
comunicații terestre.
Istoricii au propus mai
multe explicații pentru
impactul demografic
diferit asupra regiunilor
europene, mergând de
la densitatea populației
până la geografia
coloniilor de șobolani
sau la cea a grupelor de
sânge. (sursa:
Wikipedia commons.)

Impactul devastator al Marii Ciume s-a datorat asocierii cu o criză agro-demografică și

climatică mai amplă. Micro-glaciațiunea de la începutul secolului al XIV-lea a provocat o răcire
relativă a vremii, ceea ce s-a răsfrânt asupra recoltelor. Epuizarea posibilităţilor de creştere
agricolă extensivă a dus la o plafonare a resurselor alimentare în condițiile continuării tendinței
de creștere a populației. Acest fenomen, numit „umplerea spaţiului”, asociat cu răcirea climei, a
provocat o criză agrară, a cărei primă manifestare a fost foametea din 1315-1317 din Europa
nord-vestică. În zonele afectate au murit între 15-20% dintre locuitori, foametea dând naștere
unor povestiri despre canibalism (probabil basmul despre Hansel și Gretel își are originea în
această perioadă). Pe fondul alimentației proaste, epidemiile s-au răsăpândit mult mai rapid, așa
cum a fost cazul celei de tifos din Germania centrală (1322-1323). Dacă adăugăm acestui tablou

66
războaiele, precum cel de 100 de ani (1337-1453) și mișcările sociale (Jacqueria din 1358,
răscoala lui Wat Tyler din 1391, războaiele husite din 1419-1434 sau răscoala de la Bobâlna din
1437-1438), obținem o imagine mai completă a ceea ce s-a numit „criza secolului al XIV-lea”.
Multă vreme istoricii au aplicat paradigma crizei și în analiza constucțiilor politice din
evul mediu târziu (secolele XIV-XV). La o primă vedere, sursele par a justifica o asemenea
interpretare. În 1469 ducele de Clarence, arhiepiscopul de York şi earl-ul de Warwick s-au
ridicat împotriva regelui Eduard al IV-lea al Angliei. Potrivit scrisorii pe care au redactat-o şi
distribuit-o (iar tentativa de a câștiga opinia publică incipientă este în sine elocventă) revolta lor
avea drept scop „slava şi binele domnului lor suveran şi binele întregului regat”, iar protestatarii
îşi asumau identitatea de „supuşi credincioşi dn toate părţile regatului Angliei”. Ținta scrisorii o
reprezentau consilierii hrăpăreţi ai regelui care trebuiau pedepsiţi, locul lor urmând să fie luat de
lorzii spirituali şi temporali ai regatului. Cu cinci ani mai înainte, în 1464, într-o altă parte a
Europei, marchizul de Villena, arhiepiscopul de Toledo şi amiralul de Castilia, împreună cu alţi
nobili, se ridicaseră împotriva guvernării regelui castilian Henric al IV-lea. Îngrijoraţi de „cosa
publica” (lucrul, sau mai bine zis, binele public), contestatarii puterii regale cereau înlăturarea
consilierilor regali, consideraţi duşmani ai adevăratei credinţe, din pricina cărora Biserica şi laicii
erau împovăraţi cu taxe. Punând alături aceste două exemple, ceea ce frapează este limbajul
comun folosit de nobilii englezi şi de cei castilieni. Sigur că, în spatele limbajului se ascund
interese foarte pragmatice (ambiții personale sau lupta dintre diverse facțiuni nobiliare), dar
formatul contestării este aproape identic. Nobilii pretind că acţionează în numele unei comunităţi
politice mai ample, îşi subliniază loialitatea faţă de rege şi îi contestă sfetnicii, redactând scrisori
în limba vernaculară, pe care le pun în circulaţie. De altfel, acestor două exemple li s-ar putea
adăuga şi altele. Protestele împotriva lui Ludovic al XI-lea din 1465 conduse de ducele de
Burgundia în ceea ce s-a numit „La Ligue du Bien Public” se încadrează în exact acelaşi format.
Or între aceste documente şi cele similare, care datează din sec. XII-XIII (Magna Carta din
Anglia - 1215, Ordonanţa lui Filip al IV-lea al Franței - 1303, carta regelui Cristofer al
Danemarcei - 1320, carta lui Magnus Eriksson din Suedia - 1319, declaraţia de la Arbroath din
Scoția - 1320) există câteva diferenţe frapante. Cartele de libertăţi din veacurile anterioare
fuseseră scrise în latină și erau adresate unui grup social bine definit. Protestele din 1465-1470
erau ilustrate de scrisori vernaculare, cu o circulaţie mult mai mare, fiind adresate unui audienţe
mult mai diversificate sociale, definită drept comunitatea politică a regatului. Mai mult, cartele

67
de libertăţi din secolele XII-XIII protestau împotriva intruziunii regale în ceea ce nobilii
considerau a fi libertăţile lor. În 1465-1470 nobilii nu-i mai reproşau regelui că intervine în
treburi care nu-l privesc, ci că le rânduia prost pe cele care-l priveau în mod direct. La sfârşitul
secolului al XV-lea tentaculele guvernării centrale nu numai că reuşiseră să pătrundă în multe
locuri, dar reuşiseră să se şi facă acceptate (vezi de pildă mai jos, în fig. 3, impresionantul
document al orășenilor din Waterford, din 1373 și diploma de întemeiere a King’s College din
Cambridge, din 1446).
Fig. 3. (stânga) Documentul din 1373 de 4 m lungime prin care
orășenii din Waterford doreau să păstreze monopolul regal al
importului vinului în Irlanda este elaborat în contextul crizei
economiei urbane ce a urmat Marii Ciume. Mesajul documentului
era simplu, loialitatea orașului față de regalitate, privilegiile
anterioare fiind ilustrate cu portretele regilor (regele aflat pe tron
Eduard al III-lea apare chiar de două ori). Sursa: aici

Fig. 3. (dreapta) Miniaturile care ilustrează diploma de întemeiere a King’s College din Cambridge, din 1446 ,
înfățișează structura politică a regatului. În colțul din stânga jos apare Camera Comunelor, speaker-ul fiind cel
care înalță documentul către Camera Lorzilor, pictați deasupra lor. Lorzii privesc către rege, deasupra căruia
îngerii poartă coroană și blazoanele Angliei și Franței. Întreaga scenă se desfășoară sub privirea protectoare a
Fecioarei și a Sfintei Treimi. Sursa: aici

Perioada de sfârșit a evului mediu marchează și primele semne ale victoriei monarhiilor
teritoriale asupra structurile politice concurente. Dacă la 1300, nucleele viitoarelor state
teritoriale moderne erau doar unul dintre multiplele tipuri de organisme politice existente, ba
chiar se număra cele mai puţin importante, pe parcursul urmǎtoarelor douǎ secole lucrurile s-au
schimbat radical, iar la 1500 monarhiile teritoriale deja se conturau drept marele câştigǎtor. O
rapidă trecere în revistă a structurilor politice europene din secolele XIV-XV ne va ajuta să
redescoperim diversitatea formelor de organizare politică din acea vreme: imperii, state
teocratice, monarhii și principate teritoriale, republici urbane (precum Veneția sau Florența),

68
republici țărănești (în 1291 trei comune rurale se asociau în ceea ce va deveni confederaţia
elveţianǎ), ligi urbane (Hansa – confederația mai multor orașe din zona Balticii, care spre 1400
devine un actor important în regiune, nu doar comercial, ci și politic) sau antreprenori militari
(condotierul Francesco Sforza devine duce de Milano în 1450).
Cele trei imperii europene din jurul anului 1300 sunt cârmuite de împǎratul german care
dominǎ o bunǎ parte din centrul continentului, de urmașii lui Constantin din Noua Romǎ, pe care
istoricii îi denumesc împărați bizantini, şi de pontiful roman (vezi mai jos harta din fig. 4).
Dintre toţi trei, papa, purtând coroana imperialǎ, înveşmântat în purpurǎ şi emiţând decrete, este
cel mai aproape de imaginea unui împǎrat roman. O cronică bologneză povesteşte cum papa
Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a întâmpinat o solie trimisǎ de Albert de Habsburg aşezat pe
tron, purtând pe cap diadema lui Constantin şi fiind încins cu o sabie. Iritat de solicǎrile
candidatului la tronul imperial, Bonifaciul al VIII-lea ar fi ţipat: „Eu sunt Cezar, eu sunt
împǎratul.” Aflată la apogeul puterii sale, papalitatea culegea laurii politicii duse în ultimele
douǎ secole şi jumǎtate, care poate fi redusǎ la douǎ aspecte esenţiale. Cel dintâi este alianţa
dintre pontifi şi mişcarea de reformare a bisericii. Începută la Cluny, mănăstirea întemeiată în
910, și continuată la vârful Bisericii prin reforma gregoriană (numele provine de la papa Grigore
al VII-lea, 1073-1085), mișcarea a reușit să limiteze drastic influența laicilor asupra Bisericilor.
Îmbinând o tot mai riguroasǎ definire a congregatio fidelium (adunǎrii credincioşilor) și
asumându-și tot mai apăsat misiunea de îndrumare a laicilor (exemplu cruciadelor), papii și-au
consolidat substanțial puterea. Cea de-a doua reuşitǎ spectaculoasǎ a papalitǎţii este construirea
unui complicat sistem jurisdicţional, în care curia papalǎ era curtea supremǎ de apel. Deja dupǎ
1200, sistemul funcţiona, dând naştere unui cantitǎţi uriaşe de documente și întǎrind totodatǎ
controlul papalitǎţii asupra bisericilor locale. În secolul al XIII-lea papalitatea a ajuns într-o
posturǎ ambivalentǎ, pentru cǎ raporturile dintre papi şi reforma Bisericii s-au schimbat radical.
În loc de motor al reformei, papalitate a devenit principala ei ţintǎ.
Cât privește puterea imperială germană, aşa numitul regnum teutonicum, ea se aflǎ la
începutul secolului al XIV-lea într-un moment destul de prost. Faţǎ de apogeul puterii din
vremea împăraților Hohenstaufenilor, la 1300 sudul Italiei ieșise definitiv din orbita Imperiului,
iar viitorii împǎraţii aveau să poarte negocieri mult mai dificile cu oraşele şi principii decât
predecesorii lor. De obicei, istoricii insistǎ asupra corelaţiei dintre dǎinuirea ideii imperiale şi
întârzierea construcţii statale teritoriale în Germania. Potrivit acestei interpretări, împǎraţii

69
germani, care primeau coroana regală la Aachen și pe cea imperială la Roma, erau mult prea
preocupaţi de ce se întâmpla dincolo de Alpi pentru a da prea multǎ atenţiei politicii lor germane.
La o privire mai atentă însă, împǎraţii nu reprezintǎ un caz aparte, cǎ în secolele XII-XIII, toţi
monarhii europeni acordau importanţǎ guvernǎrii propriului regat sau imperiu doar pentru a-şi
asigura fondurile necesare îndeplinirii altor proiecte. Monarhia germană medievală a fost însă
influențată de ideea imperială într-un aspect esențial: dezvoltarea dimensiunii sale elective.
Colapsul Hohenstaufenilor la mijlocul secolului XIII şi absenţa unei familii succesoare clare au
dus la un interregnum între 1254-1273. A urmat un echilibru de putere între trei noi dinastii
imperiale, ai căror reprezentați s-au succedat pe tron: Wittelsbach, Habsburg şi Luxemburg.
Modelul pontifical a avut un rol însemnat în transformarea monarhiei germane într-una electivǎ.
De vreme ce un cap al creştinǎtǎţii era ales, părea firesc ca şi în cazul celuilalt lucrurile sǎ se
petreacă la fel. De altfel, sunt numeroase asemǎnǎri în evoluţia celor douǎ colegii electorale în
secolele XIV-XV: colegiul cardinalilor (instituit în 1059, în 1179 impunându-se regula
Fig. 4. Harta politică a Europei la 1400, înfățișând progresele monarhiilor teritoriale. În regatul Franței singurele
principate importante rămase sunt ducatul Burgundiei, la granița cu Imperiul, și ducatul de Bretagne. În
peninsula iberică tabloul politic se simplificase, stăpânirea arabă fiind redusă la emiratul Granadei, restul fiind
împărțit între cele regate creștine, al Portugaliei, al Castiliei și Aragonului. Italia și Germania rămân în schimb
extrem de fărâmițate. (sursa: Wikipedia commons.)

70
majorității de două treimi, iar în 1274 cea a conclavului – închiderea cum clave, sub cheie, a
cardinalilor) şi colegiul celor şapte electori ai Imperiului (instituit prin Bula de Aur din 1356 –
trei electori fiind clerici, arhiepiscopii de Mainz, Köln și Trier, iar patru laici, regele Cehiei,
comitele palatin, ducele Saxoniei și margraful de Brandenburg).
Perioada secolelor XIV-XV este cea în care monarhiile se diferențiază tot mai clar de
celelalte principate. Diferenţa dintre regi şi principi este cǎ cei dintâi nu recunosc niciun superior
pământesc, în vreme ce cei din urmǎ, de voie sau de nevoie, admit cǎ puterea lor derivǎ dintr-o
sursǎ mai înaltǎ. Inflația de noi regate din secolele XI-XIII, când papalitatea acordase noi
coroane Portugaliei, Siciliei, Serbiei, Bulgariei şi, chiar, pentru o perioadǎ scurtǎ de timp,
Lituaniei, iar împăratul german Ciprului, Poloniei, Ungariei şi Boemiei, se stopase. Eșecul
ducelui Burgundiei de a accede la statutul regal în secolul al XV-lea este cea mai elocventă
dovadă că frontiera dintre regat și principat devenise mult mai fermă. Regii își afirmă tot mai
răspicat independența față de toate puterile seculare și ecleziastice, din regat și din afara lui,
găsind uneori modalitățile cele mai spectaculoase de a face acest lucru. În iulie 1332, regele

71
castilian Alfonso XI a fost învestit cavaler de nimeni altul decât de Sfântul Iacob, prezent sub
forma unei statui mecanice. O lună mai târziu, aceeași statuie era mutată de la Santiago la
Burgos, unde regele avea să se încoroneze. Refuzând să acorde vreun rol episcopilor în
ceremonie, Alfonso s-a autoîncoronat, așezându-și singur pe cap coroana regală. Gestul său
dovedea, fără putință de tăgadă, că puterea sa de origine divină nu avea nevoie de niciun
mediator uman. Dacă în secolele XI-XIII ascensiunea unui rege pe tron era determinată, în
proporții sensibil egale, de alegere, de încoronare sau de ereditate, la sfârșitul evului mediu
balanța înclina clar spre cea din urmă. În 1307 Eduard al II-lea a devenit rege a doua zi după
moartea tatălui său, fără să mai aștepte încoronarea, iar în 1498, la moartea regelui francez Carol
al VIII-lea, s-a strigat pentru prima oară Le roi est mort, vive le roi (a murit regele, trăiască
regele), exprimându-se astfel limpede continuitatea neîntreruptă a puterii regale. În Franța, tronul
fusese transmis în dinastia capețiană vreme de 11 generații din tată în fiu (nu mai puțin de 329 de
ani!), până în 1316, când Ludovic al X-lea a murit, iar fiul său postum nu a supraviețuit decât 5
zile. Moștenitoare legitimă, Ioana, a avut nenorocul de a avea doi unchi paterni (într-o familie
regală, asemenea rude erau adesea foarte periculoase, Richard al III-lea este cel mai faimos unchi
care a uzurpat puterea regală a nepoților, dar nici pe departe singurul). Înlăturarea de la tron a
Ioanei a dat naștere primei demonstrații sistematice a principiului excluderii femeilor la tronul
Franței, pe baza unui argument istoric inventat a posteriori (un pasaj obscur din legea salică).
Astfel, dacă în anii 1380 reginele cârmuiau asupra Neapolelui, Siciliei, Ungariei, Poloniei,
Portugaliei, și celor trei regate scandinave (Margareta I), un veac mai târziu ele ajungeau să fie
excluse de la succesiune aproape în întreaga Europă Latină. O excepție a fost Anglia, unde în
iunie 1406 Parlamentul a exclus femeile de la succesiune, pentru a reveni asupra hotărârii în
decembrie (în contextul unei dispute politice dintre rege și Parlament și a încercării de
reglementare a succesiunii lui Henric al IV-lea, care uzurpase tronul vărului său). Era un semn al
imaginii tot mai negative femeii în societatea Evului Mediu târziu, împotriva căreia cea mai
importantă autoare medievală, Christine de Pizan (1364-1430), scria o pasionantă pledoarie a
virtuții și înțelepciunii feminine: Cartea cetății doamnelor (un oraş alegoric, conceput ca un palat
al memoriei, în care fiecare element, temelia, zidurile, casele, palatele, era ilustrat de o anumită
femeie, păgână sau creștină).
Diferențierea dintre regate și principate s-a manifestat tot mai clar și la nivelul taxării și al
veniturilor regale. Un prim pas, a fost impunerea monopolului monedei regale. Dacă în 1315, în

72
Franţa existau 32 de ateliere senioriale autorizate să bată monedă, pe parcursul secolului au fost
închise toate, unul după altul, iar spre 1400 monedele regale nu mai aveau concurenţă. În alte
părţi, evoluţia a fost mai lentă, însă tot a avut loc, de pildă în Castilia regele a reuşit să închidă
monetăriile senioriale abia spre sfârşitul secolului al XV-lea. O schimbare minoră din punctul de
vedere al veniturilor colectate de rege, dar care avea să aibă un impact uriaş în viitor, a fost
generalizarea treptată a principiului impozitului direct. Datorită războaielor, mai cu seamă a
războiului de 100 de ani, monarhii au cerut în chip repetat Adunărilor de Stări Generale
(instituție care cuprindea reprezentanții tuturor stărilor privilegiate) colectarea unor ajutoare
extraordinare. Deja în 1438-1439 Adunarea Stărilor Generale din Franţa îl autoriza pe Carol al
VII-lea să continue perceperea acestui impozit fără a-i mai impune o limită de timp. Trebuie spus
că regii erau destul de puțin interesați de impozitele directe, mult mai greu de calculat şi de
colectat decât cele indirecte, precum vămile. Dacă strângerea eficientă a impozitelor directe
presupunea un recensământ amănunțit al familiilor (vetre sau fumuri) și un număr impresionant
de perceptori, pentru colectarea vămilor erau necesare mult mai puține resurse. În 1363 toată lâna
exportată din Anglia trecea obligatoriu prin Calais, iar dregătorii regali puteau colecta cu destulă
ușurință taxele vamale cuvenite. Impozitul direct era așadar mai degrabă o inovaţie teoretică cu
prea puţin aplicaţii practice, mult mai importantă pentru finanțele regale dovedindu-se o altă
noutate: creditul public. Bugetele regilor și principilor din secolele XV-XVI au ajuns dependente
de împrumuturi. În 1473, atunci când împăratul Frederic al III-lea a vrut să părăsească Augsburg-
ul, creditorii i-au luat caii; iar în 1518 se spunea că Maximilian de Habsburg nu ar fi avut ce să
mănânce dacă Jakob Fugger nu i-ar fi acordat un nou împrumut. Asfel de anecdote polemice erau
puse în circulație de adversarii politicii care doreau să-i denigreze pe împărați, dar ele
surprindeau o realitate. Pentru bancheri însă, împrumuturile acordate coroanei se dovedeau de
multe ori o afacere proastă. Au simţit-o pe pielea lor în Anglia, bancherii Riccardi, apoi
Frescobaldi şi Bardi, care au dat succesiv faliment. Odată cu împrumuturile, finanţele regale
beneficiază de un remarcabil transfer de practici financiare şi, aspect deloc de neglijat, tot mai
multe grupuri ajung să fie co-interesate de dezvoltarea capacităţii de taxare a statului.
Dezvoltarea administrativă a monarhiilor este ilustrată și de producția tot mai mare de
documente a cancelariilor regale. Astfel, în Franţa şi Anglia, cancelariile regale ajunseserǎ sǎ
producǎ în primele decenii ale secolului al XIV-lea între 30.000 şi 50.000 de acte pe an; un
numǎr absolut impresionant. Pentru a măsura progresul, este suficient sǎ ne reamintim cǎ din

73
întreaga perioadǎ carolingianǎ s-au pǎstrat cam 2.800 de documente sau cǎ, chiar şi în vremea lui
Filip al II-lea August, la sfârșitul secolului al XII-lea, regele continua încǎ sǎ emitǎ acte redactate
nu de propria sa cancelarie, ci de beneficiar (ultimul astfel de act cunoscut dateazǎ din 1190).
Progresele fiscalității și birocrației regale din secolele XIV-XV nu trebuie însă exagerate.
Oricât de mult s-ar fi înmulțit numărul dregătorilor regali și oricât de mult ar fi crescut veniturile
regelui, monarhiile medievale târzii au rămas state mult sub-administrate. Pentru a funcţiona cât
de cât eficient aveau nevoie de sprijinul unor structuri informale. De regulă, istoricii privesc
simbioza dintre structurile statului şi diversele reţele sociale construite fie pe baza rudeniei, fie
pe baza clientelismului, drept un regres al construcţiei statale. În istoriografia anglo-saxonă
fenomenul prin care reţele sociale informale au căpuşat structurile statale în expansiune a fost
denumit feudalism bastard. Din perspectiva unui stat modern, un astfel de model hibrid scoate în
evidenţǎ mai degrabǎ slǎbiciunea statului. Ceea ce însǎ nu s-a subliniat îndeajuns este cǎ, în acest
mod, statul şi-a consolidat puterea şi, mai ales, şi-a extins influenţa în societate. Treptat, Europa
a intrat într-o nouă etapă istorică, în care statele au jucat un rol cu mult mai important decât
avuseseră vreodată în secolele anterioare. Vreme castelelor, catedralelor și cavalerilor apusese.

Eseu bibliografic

Referințele bibliografice identifică principalele surse folosite pentru scrierea acestor

pagini. Ele nu trebuie confundate cu bibliografiile, obligatorii și suplimentare, de curs și seminar,
care pot fi găsite în syllabi elaborate pentru fiecare dintre cele două module și pentru fiecare
dintre cele trei secții. Atunci când există o traducere românească, am preferat să trimit la ea, fiind
mai ușor accesibilă.

Ce este Evul Mediu?

Un bun ghid în limba română pentru conceptul de Ev Mediu îl reprezintă primul capitol
al cărții lui Paolo Cammarosano, Ghid pentru studiul istoriei medievale (București, All, 2007)
sau vocea Evul Mediu scrisă de Christian Amalvi în Dicționar tematic al Evului Mediu
Occidental (Iași, Polirom, 2002). Pentru o discuție despre evoluția conceptului de artă gotică vezi
discuția în Matthew M. Reeve, Gothic, în Studies in Iconography 33, 2012, p. 233-246.
Atribuirea comparației arhitecturii gotice cu copacii netăiați lui Rafael a fost contestată, mulți
considerând că i-ar aparține mai degrabă unui contemporan anonim. Pentru demontarea multor
prejudecăți privind conceptul de istorie medievală, foarte utilă rămâne în continuare cartea scrisă
de Régine Pernoud, Pour en finir avec le Moyen Age (Paris, Seuil, 1977). Pentru provocările
recente ale reconstiturii istoriei medievale, a se vedea Alain Guerreau, Viitorul unui trecut incert
(Chișinău, Cartier, 2003). Diferitele imagini ale Evului Mediu sunt discute într-un eseu al lui

74
Umberto Eco, Dreaming the Middle Ages, republicat în volumul Travels in hyper reality: Essays
(San Diego, Harcourt, 1990). Un studiu fascinant despre receptarea evului mediu în modernitate,
centrat pe studiul de caz al poveștii jongleurului de la Notre Dame, la Jan M. Ziolkowski, The
Juggler of Notre Dame and the Medievalizing of Modernity (Open Book Publishers, 2018).
Istoria Lupei Capitolina a fost reconstituită de Anna Maria Carruba și Lorenzo De Masi, La Lupa
capitolina: un bronzo medievale (Roma, De Luca editori d'arte, 2006). O sinteză accesibilă a
catedralei Notre-Dame din Paris, prilejuită de incendiu din 2019, este cea a lui Adrien Goetz,
Notre-Dame, catedrala noastră (București, Cartea Românească, 2019). Pentru garguii de la
Notre Dame și funcția lor de fantasme moderne ale evului mediu, a se vedea cartea lui Michael
Camille, The gargoyles of Notre-Dame: medievalism and the monsters of modernity (University
of Chicago Press, 2008). Discuția despre omogenizarea antroponimiei a fost inspirată de un
subcapitol al cărții lui Robert Bartlett, The making of Europe: Conquest, colonization, and
cultural change, 950-1350 (Princeton University Press, 1994). Locul marginal al Europei
Occidentale la nivelul istoriei globale este discutat pe larg de Peter Frankopan, Drumurile
mătăsii. O nouă istorie a lumii (București, Trei, 2019), în care poate fi găsită și sursa anecdotei
privitoare la Vasco da Gama. Discuția misionarului creștin Guillaume de Roubrouck de la curtea
marelui han este inclusă în excelenta crestomație a lui Bertold Spuler. History of the Mongols
based on Eastern and Western Accounts of the Thirteenth and Fourteenth Centuries (Berkley,
University of California Press, 1972).

Romani și barbari (sec. V-VIII)

Discuția dintre sfântul Lupicinus și regele Chilperic este inclusă în viața sfântului și a fost
discutată de Jamie Kreiner în The Social Life of Hagiography in the Merovingian Kingdom
(Cambridge University Press, 2014). Pentru controversa istoriografică despre declinul sau
transformarea lumii romane târzii, a se vedea Bryan Ward-Perkins, Căderea Romei şi sfârşitul
civilizaţiei (Bucureşti: All, 2008). În privința unei interpretări etnice a mustății lui Theodoric,
merită semnalat scepticismul lui Jonathan Arnold, Theoderic's invincible mustache, în Journal of
Late Antiquity 6.1, 2013, p. 152-183. Citatul despre moartea naturală a imperiului roman este
preluat din Ferdinand Lot, La fin du monde antique et le début du moyen-âge (Paris, 1927). Cel
despre asasinarea imperiului provine din André Piganiol, L'empire Chrétien, 325-395 (Paris,
1947). Pentru diferențele culturale și culinare dintre romani și barbari, a se vedea contribuția
scrisă de Emmanuelle Raga, Romans and Barbarians at the Table. Banquets and Food as Tools
of Distinction according to Sidonius Apollinaris (Fifth-Century Gaul), p. 239-258 în Inclusion
and Exclusion in Mediterranean Christianities, 400–800, ed. Yaniv Fox și Erica Buchberger
(Turnhout, Brepols, 2019). Scrisoarea lui Theodoric către Anastasius este discutată în Peter
Heather, The Fall of the Roman Empire: A New History of Rome and the Barbarians (Oxford
University Press, 2006). Falsa opoziție dintre conceptul de roman și cel de barbar este excelent
analizată de Patrick Geary, Mitul națiunilor. Originile medievale ale Europei (Târgoviște,
Cetatea de Scaun, 2017). Pentru organizarea instituțională a creștinismului în această perioadă a
se vedea Henri-Irénée Marrou, Biserica în Antichitatea târzie 303-604 (Bucureşti: Teora, 1999),
iar pentru schimbările în manifestarea credinței, Peter Brown, Cultul sfinţilor (Timişoara:
Amarcord, 1996). Pentru regatele succesoare, pot fi consultate cu folos cele două volume ale lui
Lucien Musset, Invaziile (Bucureşti, Corint, 2002), volumul lui Pierre Riché, Europa barbară
din 476 în 774 (Bucureşti, Corint, 2003) sau monografia lui Patrick Geary, Merovingienii.
Europa înainte de Carol cel Mare (Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2009). Pentru creștinarea
irlandezilor a se vedea capitolul dedicat acestui subiect de Peter Brown, Întemeierea

75
creştinismului Occidental (Iaşi, Polirom, 2002). Furta sacra este titlul unei alte cărți scrise de
Patrick Geary, Furta Sacra: Thefts of Relics in the Central Middle Ages-Revised Edition
(Princeton University Press, 2011). Pentru corabia de la Sutton Hoo, a se vedea James Campbell,
The Impact of the Sutton Hoo Discovery on the Study of Anglo-Saxon History, p. 79-101, în
Voyage to the other world : the legacy of Sutton Hoo, ed. Calvin B. Kendall şi Peter S. Wells
(The University of Minnesota Press, 1992). O discuție despre mutația de la un sistemului politic
bazat pe taxare la unul întemeiat pe stăpânirea pământului este inclusă în Chris Wickham,
Medieval Europe (Yale University Press, 2016).

Civilizația carolingiană (sec. VIII-X)

Viaţa lui Carol cel Mare scrisă de Eginhard poate fi citită în limba română în traducerea
Ancăi Crivǎţ (Bucureşti, Editura Vremea, 2001). Și Istoria longobarzilor a lui Emanuel Grosu a
fost tălmăcită în românește de clasicistul Emanuel Grosu (Iași, Polirom, 2011). Sursele
încoronării imperiale din 25 decembrie 800 sunt incluse în crestomația Dominium şi Ecclesia în
Occidentul medieval, ed. Marian Coman (Editura Universităţii din Bucureşti, 2006). Cea mai
bună analiză rămâne cea a lui Robert Folz, Le couronnement impérial de Charlemagne: 25
décembre 800 (Paris, Gallimard, 1964). Pentru interpretarea culturală a dietei lui Carol vezi
Massimo Montanari, Foamea și abundența. O istorie a alimentației în Europa (Iași, Polirom,
2003). Există mai multe biografii moderne ale lui Carol cel Mare traduse în română, precum cea
lui Alessandro Barbero, Carol cel Mare. Un părinte al Europei (Bucureşti, All, 2005) sau Renée
Mussot-Goulard, Carol cel Mare (Bucureşti, Corint, 2004). Cea mai impresionantă și
convingătoare biografie a împăratului este însă cea scrisă de Janet L. Nelson, King and Emperor.
A New Life of Charlemagne (Penguin, 2019). Pentru civilizația carolingiană a se vedea
Rosamond McKitterick, Charlemagne: The Formation of a European Identity (Cambridge
University Press, 2008). Teza lui Henri Pirenne este dezvoltată în Mahomed si Carol cel Mare.
(Bucuresti, Meridiane, 1996), iar pentru renașterea carolingiană poate fi consultat cu folos Erwin
Panofsky, Renaştere şi renaşteri în arta occidentalǎ (Bucureşti, Meridiane, 1974). Pentru ultimii
regi merovingieni a se vedea John Michael Wallace-Hadrill, The Long-Haired Kings: And Other
Studies in Frankish History (Routledge, 2019). Pentru perioada papalității bizantine există acum
monografia lui Andrew J. Ekonomou, Byzantine Rome and the Greek popes: Eastern influences
on Rome and the papacy from Gregory the Great to Zacharias, AD 590-752 (Lexington Books,
2007), dar și sinteza mai vechi a lui Walter Ullmann, A short history of the papacy in the Middle
Ages, (London, Methuen, 1972). Biografiilor oficiale ale papilor, Liber Pontificalis, îi este
dedicată cartea lui Harald Zimmermann, Papalitatea în Evul Mediu (Iaşi, Polirom, 2004).

Castele, cavaleri și principi (sec. XI-XII)

Discuția clasică despre miniaturile care înfățișează luptele dintre cavaleri și melci este cea
din Lilian Randall, The Snail in Gothic Marginal Warfare, Speculum, 37, no. 6, 1962, pp. 358-
367. Pentru mutațiile petrecute în jurul anului 1000 există trei cărți excelente, deși foarte diferite
între ele, traduse în română: Dominique Barthelemy. Anul o mie şi pacea lui Dumnezeu (Iaşi,
Polirom, 2002), Georges Duby, Anul 1000 (Iași, Polirom, 1996) și Henri Focillon, Anul 1000
(București, Meridiane, 1971). Critica conceptului marxist de feudalism a fost făcută de Elizabeth
Brown, The tyranny of a construct: feudalism and historians of medieval Europe, The American
Historical Review, 1974, p. 1063-1088, în vreme ce Susan Reynolds a deconstruit feudalismul în
accepțiunea sa istoriografică tradițională, Fiefs and vassals: the medieval evidence reinterpreted

76
(Clarendon Press, 1994). A se vedea și Feudalism: New Landscapes of Debate, editat de Sverre
Bagge, Michael Gelting și Thomas Lindkvist, cu o contribuție a lui Cosmin Popa-Gorjanu despre
feudalismul românesc (Turnhout, Brepols, 2011). O bună sinteză asupra problemei cavalerilor
medievali este cartea lui Richard Barber, The knight and chivalry (Suffolk, Boydell Press, 1974).
Cartea lui Charles Coulson despre castele are meritul de a scoate subiectul de sub obrocul istoriei
militare, reliefând rolul mult mai complex pe care acestea îl aveau în societatea medievală:
Castles in medieval society: fortresses in England, France, and Ireland in the Central Middle
Ages (Oxford University Press, 2004). Diagrama fortificațiilor medievale este preluată din
Robert Bartlett, The making of Europe: Conquest, colonization, and cultural change, 950-1350
(Princeton University Press, 1994). Nobilul englez care putea face orice dorea datorită castelului
nou-înălțat era Hugo de Abbeville, iar aprecierea îi aparține cronicarului Hariulf (sf. sec. X).
Pentru conceptul de încastelare, vezi introducerea lui Pierre Toubert la volumul
L'incastellamento (École Française de Rome, 1998). Asediului castelului catar de la Montségur a
fost reconstituit de Zoé Oldenbourg, Le bûcher de Montségur: 16 mars 1244 (Paris. Gallimard,
1989). Pentru criza secolului al X-lea a se vedea Harald Zimmerman, Veacul întunecat
(București, Editura Științifică, 1983), iar pentru revoluția care a urmat Robert I. Moore, Prima
revoluție europeană (cca. 970-1215) (Iași, Polirom, 2004). Pentru inovațiile tehnologice,
esențială rămâne cartea lui Lynn White, Medieval technology and social change (Oxford
University Press, 1964). Estimările demografice sunt preluate dein J. C. Russell, Late ancient
and medieval population, în Transactions of the American Philosophical Society 48.3, 1958, p.
1-152. Pentru nobilimea medievală vezi Martin Aurell, Nobilimea în Occident. Secolul al V-lea –
secolul al XV-lea (Editura Universităţii din Bucureşti, 2006), iar pentru literatura cavalerească și
mai cu seamă pentru metamorfozele Graalului, vezi Richard Barber, Sfântul Graal. Imaginaţie şi
credinţǎ (Oradea, Aquila `93, 2005). Romanele lui Chrétien de Troyes au fost traduse în limba
română de Mihai Stănescu, Lancelot și Yvain (ambele apărute la București, Albatros, 1973 și
1977) și de Maria Pavel, Perceval (Iași, Demiurg, 2004). Pentru cele trei ordine vezi Georges
Duby, Cele trei ordine sau imaginarul feudalismului (Bucureşti, Meridiane, 1998). Cazul aparte
al ordinelor de călugări cavaleri este discutat în Alain Demurger, Cavalerii lui Christos
(Chişinău, Cartier, 2003).

Lumea catedralelor (sec. XII-XIII)

Pentru disputa dintre arhitectul parizian și meșteșugarii locali implicați în ridicarea
domului din Milano, vezi James S Ackerman, Ars Sine Scientia Nihil Est. Gothic Theory of
Architecture at the Cathedral of Milan, în The Art Bulletin 31.2, 1949, p. 84-111. Pentru o
privire sintetică asupra epocii vezi Georges Duby, Vremea catedralelor (București, Meridiane,
1998) și Jacques Paul, Biserica şi cultura în Occident (Bucureşti, Meridiane, 1996), iar pentru
istoria artei gotice vezi Henri Focillon, Arta Occidentului. Evul mediu gotic (Bucureşti,
Meridiane, 1974). Rolul abatelui Suger de St. Denis în nașterea goticului a fost magistral analizat
de Erwin Panofsky. Arhitecturǎ goticǎ şi gândire scolasticǎ (Bucureşti, Anastasia, 1999).
Discuția despre cele două posibile definiții ale orașului medieval a fost inspirată de Robert
Bartlett, The making of Europe: Conquest, colonization, and cultural change, 950-1350
(Princeton University Press, 1994). Pentru organizarea instituțională a Comunelor medievale
vezi Henri Pirenne, Orașele Evului Mediu (Cluj, Dacia, 2000). Mai multe privilegii urbane pot fi
găsite în traducere românească în volumul Oraşul medieval. Culegere de texte, coord. Radu
Manolescu (Editura Universității din Bucureşti, 1976). Pentru figura negustorului medieval vezi
Jacques Le Goff, Negustorii şi bancherii în evul mediu (Bucureşti, Meridiane 1994). O biografie

77
a lui Dante în română, incluzând o analiză sintetică a Divinei Comedii, este cea a lui Cesare
Marchi, Dante (București, Artemis, 2011). Principalii traducătorii ai Divinei Comedii în română
sunt Eta Boeriu, George Coșbuc și Marian Papahagi. Desenele lui Botticelli pentru manuscrisul
dantesc au fost analizate de Barbara Watts, Sandro Botticelli's Drawings for Dante's Inferno:
Narrative Structure, Topography, and Manuscript Design, în Artibus et Historiae, 1995, p. 163-
201. Pentru universități a se vedea Jacques Verger, Universitățile în Evul Mediu (Iași, Polirom,
2019). Lucrarea clasică despre renașterea secolului al XII-lea este cea a medievistului american
Charles Homer Haskins, The Renaissance of the Twelfth Century (Harvard University Press,
1927). Recent, influența traducerilor arabe a fost repusă în discuție de Sylvain Gouguenheim,
Aristotel la Muntele Saint-Michel. Rădăcinile grecești ale Europei creștine (București, Nemira,
2011). Epistolarul dintre Héloïse şi Abélard a fost parțial tradus în română de Dan Negrescu,
Autoportrete epistolare (Bucureşti, Paideia, 1995), iar un medalion biografic Héloïse și unul al
Eleonorei de Aquitania au fost incluse de Georges Duby în Doamnele din veacul al XII-lea
(Bucureşti, Meridiane, 2000). O foarte bună discuție istoriografică despre paternitatea scrisorilor
Héloïsei se găsește în introducerea lui Michael Clanchy la ediția englezească a scrisorilor, The
letters of Abelard and Heloise (Penguin, 2003). Poemele trubadurei Gormonda sunt analizate de
Katharina Städtler, The Sirventes by Gormonda de Monpeslier, în The Voice of the Trobairitz
Perspectives on the Women Troubadours, ed William D. Paden (University of Pennsylvania
Press, 1989). Figura femeii ca agent al diavolului în scrierile monastice este discutată de Jean
Delumeau, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată (Bucureşti, Meridiane,
1986). O tipologie diacronică a monasticismului medieval poate fi găsită în capitolul despre
călugăr scris de Giovanni Miccoli în Omul Medieval, ed. Jacques Le Goff (Iaşi, Polirom, 1999).
Teza societății persecutoare a fost elaborată de Robert Moore, The formation of a persecuting
society: authority and deviance in Western Europe 950-1250 (New York, Basil Blackwell,
1987). Conceptul de europenizare Europei este preluat din Robert Bartlett, The making of
Europe: Conquest, colonization, and cultural change, 950-1350 (Princeton University Press,
1994), unde pot fi găsite și trimiterile la misionarul german și la cronicarul galez. Pentru cruciade
au fost traduse în limba română trei lucrări excelente, mica broșură scrisă de Cecile Morisson,
Cruciadele (București, Meridiane, 1998), lucrarea clasică în trei volume a lui Steven Runciman,
Istoria cruciadelor (Bucureşti, Nemira, 2014) și sinteza Reginei Pernoud, Cruciadele (București,
Meteor Press, 2021). Pentru statele Orientului Latin a se vedea Jean Richard,Viaţa şi moartea
statelor cruciate, în Cruciadele,ed. Robert Delort (Bucureşti: Artemis, s.a.). Pentru o discuție
asupra conceptului de cruciadă vezi Christopher Tyerman, The invention of the crusade
(Macmillan, 1998). Pentru cruciadele târzii a se vedea Norman Housley, The Later Crusades,
1274-1580: From Lyons to Alcazar (Oxford University Press, 1992). Milonul lui Marco Polo are
mai multe ediții românești, ultima datorată lui Emanuel Grosu, Cartea lui Messer Marco Polo,
(Bucureşti, Humanitas, 2004). Pentru relațiile mongolilor cu creștinătatea apuseană lucrarea de
referință este Peter Jackson, The Mongols and the West: 1221–1410 (Routledge, 2005). O
discuție bine documentată despre pax mongolica și comerțul inter-continental poate fi găsită în
Şerban Papacostea, Virgil Ciocîltan, Marea Neagră. Răspântie a drumurilor intercontinentale
(1204-1453) (Constanța, Ovidius University Press, 2007).

Amurgul Evului Mediu (sec. XIV-XV)

Lucrarea clasică asupra subiectului, care dă și titlul prelegerii, este cea a lui Johan
Huizinga, Amurgul Evului Mediu (ultima ediție românească București, Pandora, 2021). Povestea
manuscrisului lui Lucrețiu descoperit de Poggio Bracciolini este magistrală spusă de Stephen

78
Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renaşterea (București, Humanitas, 2014). Lucrarea de
referință pentru revoluția tiparului este cea scrisă de Elizabeth Eisenstein, The printing revolution
in early modern Europe (Cambridge University Press, 2005). Pentru o analiză a grupurilor
sociale ale Renașterii, vezi Peter Burke, Renașterea Europeană. Centre și periferii (Iaşi,
Polirom, 2005). Interpretarea revizionistă a relației cauzale dintre Reformă și traducerile Bibliei
în vernaculară a fost argumentată convingător de Diarmaid MacCulloch, The reformation
(Penguin, 2005). Pentru istoria medievală și renascentistă a textului biblic există acum în limba
română excelenta carte a lui John Barton, O istorie a Bibliei (București, Humanitas, 2021).
Papalitatea avignoneză a făcut subiectul monografiei publicate de Joëlle Rollo-Koster, Avignon
and its papacy, 1309–1417: Popes, institutions, and society (Rowman & Littlefield, 2015), iar
relația dintre papalitate și mișcarea conciliară a fost explorată în volumul colectiv editat de James
Henderson Burns, Conciliarism and papalism (Cambridge University Press, 1997). Pasajul din
Decameronul lui Boccacio este preluat din traducerea Etei Boeriu (București, Paralela 45, 2002),
iar pentru epidemia de ciumă o sinteză condensată, dar utilă, este cea a lui Klaus Bergdolt,
Ciuma. Istoria morții negre (București, All, 2013). Impactul demografic este preluat din
estimările lui Josiah C. Russell, Medieval Demography (Columbia University Press, 1940), iar
un util ghid într-o vastă istoriografie este Joseph Patrick Byrne, Encyclopedia of the black death
(ABC-CLIO, 2012). Pentru mișcările sociale post-ciumă a se vedea, pentru Anglia, lucrarea
istoricului marxist Rodney Hilton, Bond Men Made Free: Medieval Peasant Movements and the
English Rising of 1381 (London, 1973), iar pentru Franța Marie-Thérèse de Medeiros, Jacques et
Chroniqueurs. Une étude comparée de récits contemporains relatant la Jacquerie de 1358
(Paris, Champion, 1979). Discuția despre contestările puterii regale în secolul al XV-lea este
inspirată de John Watts, The making of polities: Europe, 1300–1500. Cambridge University
Press, 2009. Pentru subiectul statelor medievale târzii extrem de utilă rămâne lucrarea lui
Bernard Guenée, L'Occident aux XIVe et XVe siècles: les états (Paris, PUF, 1991). Cauzele
disputelor dintre papi și împărați în perioada medievală sunt analizate succint în Jeannine Quillet,
Cheile puterii în Evul Mediu (Bucureşti, Corint, 2003). Pentru imperiul german există acum
excelenta sinteză a lui Peter Wilson, The Holy Roman Empire: A Thousand Years of Europe's
History (Penguin, 2017). Evoluția conceptului dinastic medieval, cu un subcapitol dedicat
unchilor răi, este analizată exemplar de Robert Bartleet, Blood Royal. Dynastic Politics in
Medieval Europe (Cambridge University Press, 2020). Istoria formulei Le roi est mort, vive le
roi a fost reconstituită de Ernst H. Kantorowicz. Cele două corpuri ale regelui. Iași: Ed. Polirom,
1986. Cartea cetății doamnelor scrisă de Christine de Pizan a fost tradusă în română de Reghina
Dascăl (Iași, Polirom, 2015). Pentru activitatea cancelariilor medievale, a se vedea manualul
editat de Olivier Guyotjeannin et al., Diplomatique médiévale (Brepols, 1993).

79