UNIVERSITATEA “GEORGE BACOVIA” BACĂU

INFORMATICĂ

NOTE DE CURS
(pentru uzul studenților)

Titular disciplină,
Lect. univ. Dr. Ovidiu Bontaș

BACĂU – 2023
2
 Cuprins
Capitolul 1. Concepte de bază privind tehnologia informaţională şi de
comunicaţii ................................................................................................................................ 5
1.1. Informaţia, resursă strategică a societăţii .................................................................................. 5
1.1.1. Evaluarea informaţiei.................................................................................................................... 9
1.1.2. Informaţia şi întreprinderea .................................................................................................... 10
1.2. Tehnologia informaţională şi impactul acesteia asupra organizaţiilor ............................. 14
1.3. Aspecte privind organizarea şi structurarea datelor................................................................. 19
1.3.1. Date elementare şi date structurate ..................................................................................... 20
1.3.2. Categorii de operaţiuni definite asupra datelor ............................................................... 23
1.3.3. Modele de structuri de date ...................................................................................................... 24
1.4. Informatica şi informatica utilizatorului final .............................................................................. 32
1.5. Sisteme informaţionale şi sisteme informatice ............................................................................ 34
1.5.1. Sistemul informaţional şi rolul său în cadrul organismelor economice.................. 34
1.5.2. Clasificarea sistemelor informaţionale ................................................................................ 37
1.5.3. Sistemul informatic...................................................................................................................... 45

Capitolul 2. Calculatorul electronic –elemente fundamentale de structură şi

principii de funcţionare....................................................................................................... 47
2.1. Structura unui calculator electronic şi modul de funcţionare a acestuia ......................... 47
2.1.1. Componenta hardware a sistemului electronic de calcul ............................................. 47
2.1.2. Componenta software a sistemului elctronic de calcul ................................................. 50
2.1.3. Unitatea centrală – structură şi funcţionare ..................................................................... 53
2.1.4. Principii de funcţionare a calculatoarelor electronice .................................................. 57
2.2. Echipamente periferice şi suporturi de date ................................................................................. 60
2.2.1. Echipamente periferice de intrare ......................................................................................... 61
2.2.2. Echipamente periferice de ieşire ............................................................................................ 65
2.2.3. Echipamente pentru citirea directă a documentelor ..................................................... 70
2.2.4. Echipamente periferice pentru redarea sunetelor .......................................................... 72
2.2.5. Echipamente şi suporturi pentru stocarea datelor ......................................................... 73
2.2.6. Echipamente de comunicaţie: modem-ul ............................................................................ 83

Capitolul 3. Sisteme de operare ........................................................................................ 85

3.1. Prezentare generală, caracteristici, structură, clasificare, funcţii ........................................ 85
3.1.1. Prezentarea generală a sistemelor de operare ................................................................. 85
3.1.2. Caracteristicile sistemelor de operare.................................................................................. 86
3.1.3. Clasificarea sistemelor de operare......................................................................................... 87
3.1.4. Structura unui sistem de operare........................................................................................... 89
3.1.5. Obiectivele şi funcțiile sistemelor de operare .................................................................... 92
3.2. Tehnici de exploatare a calculatoarelor .......................................................................................... 96
3.2.1. Monoprogramarea....................................................................................................................... 96
3.2.2. Multiprogramarea ....................................................................................................................... 97
3.2.3. Multiprelucrarea .......................................................................................................................... 97
3
 3.2.4. Prelucrări SPOOLING .................................................................................................................. 98
3.2.5. Prelucrări în timp real ................................................................................................................ 99
3.2.6. Sisteme de lucru multiutilizator ............................................................................................. 99

Capitolul 4. Reţele de calculatoare ............................................................................... 101

4.1. Conceptul de reţea de calculatoare ................................................................................................ 101
4.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare ............................................................................................ 104
4.2.1. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de răspândirea geografică a
sistemelor de calcul .............................................................................................................................. 104
4.2.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de arhitectură ............................. 106
4.2.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de topologie ................................. 107
4.2.4. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de modelul de comunicare
(standardul de comunicare) ............................................................................................................. 110
4.3. Administrarea şi securitatea reţelelor de calculatoare ......................................................... 114
4.4. Interconectarea reţelelor de calculatoare ................................................................................... 116

Capitolul 5. Programarea, limbaje de programare, produse-program............ 121

5.1. Noţiuni generale privind limbajele de programare................................................................. 121
5.2. Etapele rezolvării problemelor cu ajutorul calculatorului electronic ............................. 123
5.3. Principii de utilizare specifice produselor program ............................................................... 125
5.4. Caracteristici de calitate ale produselor program ................................................................... 126
5.5. Selecţia produselor program şi evaluarea performanţelor acestora............................... 128

Bibliografie ........................................................................................................................... 129

4
 Capitolul 1. Concepte de bază privind tehnologia
informaţională şi de comunicaţii

1.1. Informaţia, resursă strategică a societăţii

Orice societate nu poate exista fără informaţie şi comunicarea ei. Cantitatea de

informaţie este în continuă creştere şi aceasta este caracteristica evoluţiei societăţii umane
care se află în faza societăţii informaţionale. “Alimentarea” oamenilor cu informaţia de care
au nevoie are darul de a duce la generarea unor noi şi noi fapte, adică tot informaţie. Nouă.
Lumea în care trăim se află într-o continuă schimbare, asistăm astăzi la un proces de
tranziţie de la societatea industrială la societatea informaţională. Dar ce înseamnă o
societate informaţională? În privinţa acestui termen există numeroase dispute, mai ales la
noi în ţară, datorită limbii din care a fost tradus (information society, société de
l`information). Astfel, de exemplu, mai apar termenii de societate a informaţiei, societate
informatizată, economie informatizată, societate postindustrială1.
Societatea informaţională este societatea „în care majoritatea forţei de muncă se
compune din cei care operează cu informaţii şi pentru care informaţia este elementul cel
mai important”2. Ea pune accent nu numai pe informaţie, ci şi pe apariţia a noi moduri de
viaţă ca urmare a modificării viziunii asupra lumii.
Odată cu trecerea la societatea informaţională s-a făcut trecerea de la teoria valorii
bazate pe muncă la teoria valorii bazată pe cunoaştere. Alvin Toffler spunea în lucrarea sa
Powershift. Puterea în mişcare că, dacă în timpul societăţii industriale capitalul era unul da
natură materială, cuprinzând maşinile şi materialele, în societatea post-industrială
principala formă a capitalului este cunoştinţa. Ea este inepuizabilă, se poate aplica de către
utilizatori diferiţi în acelaşi timp şi, dacă aceştia o folosesc inteligent, poate genera şi mai
multe cunoştinţe.
Societatea informaţională este acea societate în care economia se dezvoltă datorită
progreselor tehnologice, în care informaţia joacă un rol pe care altădată (în societatea
industrială) îl aveau bunurile materiale. Ea posedă trei caracteristici principale: informaţia
este cea mai importantă resursă economică, consumul de informaţii este intens şi
dezvoltarea infrastructurii informaţionale globale este primordială.
În primul rând, informaţia este o resursă economică pe care întreprinderile trebuie să
o deţină şi să o utilizeze pentru a ocupa o poziţie cât mai bună în mediul concurenţial
actual.
În al doilea rând, informaţia este utilizată de oameni din întreaga lume în activitatea
lor de consumatori informaţionali.
Cercetătorii japonezi consideră că în societatea informaţională sunt îndeplinite
următoarele patru condiţii3:
• Venitul pe cap de locuitor este mai mare de 4000 $;
• Numărul angajaţilor din sectorul de servicii depăşeşte 50% din totalul producţiei
active;
• Numărul studenţilor depăşeşte 50% din totalul populaţiei de aceeaşi vârstă;

1 Drăgănescu, M., Societatea informaţiei sau societate informaţională, cotidianul Dimineaţa nr. 97/29.04.1998.
2 Rogers, E.M., Communication Technology; The new media in society, 1986, p.10, citat în Van Cuilenburg, J.J.,
Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa comunicării, versiune românească de Tudor Olteanu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1998, p.54.
3 Cuilenburg, J., J., Scholten, O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p.53.
5
 • Ponderea cheltuielilor legate de informaţie depăşeşte 35% din bugetul unei
familii.

Având în vedere aceste patru criterii, România mai are multe de realizat până va
intra în societatea informaţională.
În al treilea rând în societatea informaţională se pune accentul pe infrastructuri
informaţionale globale.
Dezvoltarea infrastructurii informaţionale presupune realizarea a cât mai multe linii
de comunicaţii prin care se fac legăturile între reţelele de calculatoare, între noile reţele
create prin intermediul telefoniei mobile, a televiziunii prin cablu, a sistemelor personale
de comunicaţii prin satelit.
Deoarece şi în cazul societăţii informaţionale au apărut diferenţe în ceea ce priveşte
modul de participare la dezvoltarea ei, la nivelul diferitelor ţări sau organizaţii, marile forţe
ale lumii, Uniunea Europeană, S.U.A. şi Japonia, care alcătuiesc aşa numita Triadă a
Societăţii Informaţionale fac eforturi pentru realizarea unei zone informaţionale comune
bazată pe convergenţa tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii. Fiecare din
componentele triadei, prin politicile organizaţiilor guvernamentale, doresc să asigure
coerenţa strategiilor de realizare a societăţii informaţionale globale din punct de vedere al
legislaţiei, competiţiei, tehnologiei informaţionale şi a comunicaţiilor, al aplicaţiilor şi
serviciilor.
Zona informaţională comună este constituită din mai multe niveluri indivizibile, şi
anume : 1
1. informaţia ca atare, în format electronic (baze de date, baze de documente, baze de
imagini ş.a.);
2. componentele hardware şi software disponibile utilizatorilor pentru a prelucra aceste
informaţii;
3. infrastructura fizică (cablu, reţele de comunicaţii radio şi prin satelit);
4. serviciile de bază ale telecomunicaţiilor, în special e-mail, transfer electronic de date,
acces interactiv la baze de date şi transmiterea interactivă a imaginii digitale;
5. aplicaţiile care oferă utilizatorilor serviciile specifice de care au nevoie pentru a utiliza
nivelurile anterior menţionate. În general, utilizatorii văd numai aplicaţia la care sunt
conectaţi. Dar, în acelaşi timp, este necesar ca şi modul în care are loc „transportul” datelor
să fie transparent pentru utilizatori. Ca urmare, aplicaţiile sunt cele pentru care trebuie
depuse cele mai mari eforturi din punct de vedere al realizării unei structuri informaţionale
şi a unei interfeţe prietenoase;
6. utilizatorii care nu au fost instruiţi în vederea folosirii aplicaţiilor, dar care sunt
conştienţi de potenţialul utilizării tehnologiei informaţionale şi de comunicaţii şi de
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de avantajele ei.

Societatea informaţională globală nu prezintă numai avantaje, criticile aduse

revoluţiei informaţionale fiind sintetizate în literatura de specialitate astfel:
▪ Păstrarea, în continuare, a celor două straturi ale societăţii: bogaţi şi săraci, adică cei
care au acces la noile tehnologii şi se pot bucura de avantajele lor, respectiv cei care
se „minunează” de ceea ce se întâmplă pe glob2;
▪ Şomajul cronic datorat automatizării producţiei, deşi se urmăreşte prin noile
proiecte privind societatea informaţională elaborate de Uniunea Europeană să se

1 *** The Changing Society, The New Technologies, http://www.ispo.cec.beintbsoc/whitpaper.

2 Bangemann, M., Europe and the Global information Society. Recommendations to the European Council,
Bruxelles, 1994, pp .3-4.
6
 elimine acest efect prin crearea de noi locuri de muncă în domeniul serviciilor
informaţionale1;
▪ Ruinarea vieţii de familie sau a afinităţilor de grup prin izolare şi continuă căutare
de mai bine, pentru dobândirea de noi şi cât mai multe cunoştinţe, inclusiv
ameninţarea vieţii private2;
▪ Stres crescut care se datorează faptului că oamenii doresc să-şi îmbunătăţească
permanent stilul de viaţă lăsând pe ultimul loc fericirea şi bunăstarea culturală.
Oamenii, pentru a-şi menţine nivelul de trai au mai multe locuri de muncă, chiar
dacă în rapoartele diferitelor comisii internaţionale acesta ar fi crescut în ultimele
decenii3;
▪ Elite desprinse de interesele predominante ale societăţii, bucurându-se de efectele
globalizării în sferă restrânsă.

Însă, ceea ce este esenţial sunt efectele într-adevăr benefice ale societăţii
informaţionale globale, cu avantajele directe sau indirecte pe care le aduce fiecărui individ.
În acest context, informaţia devine de o importanţă vitală. Se face însă diferenţa
între informaţie ca produs (apare astfel categoria de „intermediatori de informaţii” care se
ocupă de ordonarea şi distribuţia informaţiilor prin cărţi, reviste, radio şi televiziune) şi
informaţie ca mijloc de producţie (numărul celor care se ocupă de informaţii ca mijloc de
producţie a crescut mult în ultimii ani, ei participând „la alcătuirea stocurilor interne de
informaţii, necesare în activitatea continuă şi eficientă a oricărei întreprinderi sau
instituţii”4).
Dacă în anii ‘50 informaţia era văzută ca un rău necesar (paper dragon), o cerinţă
birocratică, viziunea asupra informaţiei s-a schimbat de-a lungul timpului, ea trecând
progresiv de la suport al scopurilor generale (perioada 1960-1970), la suport în controlul
managerial (perioada 1970-1980), devenind în prezent o importantă resursă strategică cu
rol în asigurarea supravieţuirii firmei5, un agent hotărâtor al dezvoltării, fiind numită şi
„petrolul secolului XXI”6.
Datorită importanţei ei, informaţia a devenit o resursă la fel de valoroasă ca
resursele umane, cele materiale sau financiare. Pregătirea şi organizarea unui sistem de
informaţii necesare unei acţiuni coerente şi de succes au devenit pentru întreprinderea
modernă la fel de însemnate ca producţia şi vânzarea. Stăpânirea informaţiilor necesare şi
utile deciziei înseamnă de fapt selectarea şi utilizarea datelor obţinute din gestiunea
internă şi în al doilea rând capacitatea de a le compara cu cele provenite din mediul
concurenţial pentru a evidenţia ceea ce are un caracter de durată şi strategic de ceea ce
este neesenţial. Gestionarea acestei resurse, numită informaţie, reprezintă o preocupare
primordială în întreprinderile moderne. Astfel, au apărut în structura organizatorică a
întreprinderii compartimentele specializate de culegere, prelucrare şi distribuire a
informaţiilor, responsabilii acestor compartimente fiind de multe ori manageri de nivel
înalt.
Informaţia ca noţiune este foarte veche. Ea este utilizată cu diferite semnificaţii:
suport al cunoştinţelor umane, unitate de măsură în informatică (biţi), ştire, noutate etc.

1 Korten, D.C, Corporaţiile conduc lumea, Editura Antet, Bucureşti, 1997, pp.27-28.
2 Naisbitt, J., Megatendinţe. Zece noi direcţii care ne transformă viaţa, Editura Politică, 1989, p.55.
3 Malita, M., Zece mii de culturi. O singură civilizaţie. Spre geomodernitatea secolului XXI, Editura Nemira,
Bucureşti, 1998, p.185.
4 Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Op. cit., p. 55.
5 Laudon, K.C., Laudon, J.P., Management Information System. A Contemporary Perspective, Second Edition,
Macmillan Publishing Company, New York, 1991.
6 Stoica, I., Informaţie şi cultură, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 12.
7
Sensurile noţiunii de informaţie sunt mult discutate şi interpretate de către o disciplină
sau alta.
Noţiunea de informaţie este complexă şi de mare generalitate, toate ştiinţele
operând cu informaţii ca elemente ale cunoaşterii senzoriale sau raţionale. Cunoaşterea
umană, transmiterea cunoştinţelor vehiculează informaţii.
În sens larg, informaţia este noţiunea prin care se defineşte fiecare din elementele
noi conţinute în semnificaţia unui simbol sau grup de simboluri, într-o comunicare, ştire,
semnal, imagine etc. prin care se exprimă o situaţie, o stare, o acţiune.
Pentru a fi percepută, informaţia trebuie exprimată într-o formă concretă. Această
formă concretă se numeşte dată. Prin dată se înţelege un număr, o mărime, o relaţie care
serveşte la rezolvarea unei probleme sau care este obţinută în urma unei cercetări urmând
a fi supusă unor prelucrări. Data poate fi considerată materia primă pentru informaţie.
Data are o existenţă obiectivă, tangibilă. Ea este o informaţie potenţială întrucât prin
prelucrare conduce la obţinerea informaţiilor. Nu orice prelucrare de date generează
informaţii. Informaţia este produsul prelucrării datelor, care sunt aduse într-o formă
inteligibilă şi care pot fi utilizate într-un scop anume. Deci o procesare de date poate
genera informaţie numai dacă există un receptor care să considere acest rezultat inteligibil
şi folositor. Dacă data este receptată de un utilizator capabil de înţelegere, persoana poate
spune că a primit o informaţie.
Un exemplu îl poate reprezenta o ecuaţie matematică. Pentru cineva familiarizat cu
limbajul matematicii, această ecuaţie sau dată, când este primită, receptată şi prelucrată,
comunică o informaţie semnificativă. Cineva, însă, neobişnuit cu limbajul matematic, cu
toate încercările pe care le-ar face, nu reuşeşte să obţină un plus de informaţii prin citirea
acestei date.
În informatică prin dată se înţelege un “model de reprezentare a informaţiei,
accesibil unui anumit procesor (om, unitate centrală, program), model cu care se poate
opera, pentru a obţine noi informaţii despre fenomenele, procesele şi obiectele lumii
reale”. Sistemele de calcul prelucrează date, iar datele furnizate la ieşire pot reprezenta
informaţii diferite pentru utilizatori diferiţi.
Schematic relaţia dintre date şi informaţii poate fi reprezentată astfel:

unde d1dn date

i1ininformaţii
Fig. nr. 1.1. Relaţia date-informaţii
O trăsătură fundamentală a informaţiei este subiectivitatea. Ceea ce poate fi o
informaţie pentru o persoană, poate să nu însemne nimic pentru altele. Pe de altă parte,
pornind de la acelaşi set de date, persoane diferite, prin prelucrări diferite, pot obţine
informaţii diferite. Dacă data are o existenţă fizică, tangibilă, informaţia există numai în
receptor, fiind intangibilă.
Corespondenţa dată-informaţie este considerată ca fiind un prim nivel în
informatica economică. Acestui nivel i se adaugă un al doilea, acela al informaţiilor derivate
din alte informaţii pe bază de raţionament, nivel considerat a fi nivelul cunoştinţelor.
Progresele înregistrate în domeniul tehnologiilor informaţionale, materializate în
cea de-a cincea generaţie de calculatoare electronice au generat trecerea de la calculatoare
care calculează şi memorează date la calculatoare care raţionează şi informează. Astfel,
denumirea de calculator devine improprie întrucât se prelucrează cunoştinţe, termenul
adecvat fiind cel de sisteme de prelucrare a cunoştinţelor.
8
 În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se precizează că “cunoştinţele cuprind
totalitatea noţiunilor, ideilor, informaţiilor pe care le are cineva într-un domeniu
oarecare”.
Nu orice dată sau informaţie creează cunoştinţe. Astfel, unele informaţii sunt deja
între cunoştinţele receptorului şi deci nu generează informaţii noi. Pe de altă parte, unele
informaţii s-ar putea să nu aibă semnificaţie pentru receptor, în sensul că nu se integrează
între cunoştinţele lui. Cunoştinţele reprezintă, deci, totalitatea informaţiilor debândite
anterior cu privire la obiectul considerat.
În toate modelele decizionale, locul informaţiei în procesul luării deciziilor este
esenţial. Decidentul utilizează pentru fiecare decizie informaţii specifice, precum şi o
cunoaştere generală (experienţă acumulată, formaţie, strategie globală aleasă). Procesul
decizional produce, la rândul său, o informaţie; fără această informaţie şi fără comunicarea
ei, decizia nu va fi însă urmată de efecte. Rolul comunicării informaţiei revine sistemului
informaţional.
Societatea cunoaşterii, către care se tinde în prezent, asigură diseminare fără
precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate
Internetul, cartea electronică şi metodele de învăţare prin procedee electronice (e-
learning), urmăreşte extinderea şi aprofundarea cunoaşterii ştiinţifice şi a adevărului
despre existenţă, este singurul mod prin care se va asigura o societate sustenabilă din punct
de vedere ecologic şi va fi o nouă etapă în cultură (bazată pe cultura cunoaşterii care
implică toate formele de cunoaştere, inclusiv cunoaşterea artistică, literară etc).

1.1.1. Evaluarea informaţiei

Pentru evaluarea calitativă a informaţiei pot fi luate în considerare trei aspecte:

dimensiunea temporală, conţinutul şi forma informaţiei.
Dimensiunea temporală. O bună informaţie trebuie să fie obţinută la momentul
potrivit (adică să fie oportună) şi la anumite intervale stabilite (adică să aibă o anumită
frecvenţă). În plus, informaţia trebuie să reflecte realitatea din momentul (sau cât mai
aproape de momentul) utilizării sale, ceea ce defineşte actualitatea sa. Perioada la care se
raportează informaţia constituie un atribut temporal de mare importanţă. Din acest punct
de vedere, în diverse situaţii sunt necesare informaţii despre trecut, despre o situaţie
prezentă sau o prognoză a evoluţiei anumitor mărimi.
Conţinutul este, de obicei, considerat a fi cea mai importantă dimensiune a
informaţiei. Exactitatea este un atribut vital al acesteia. Cu toate acestea, o informaţie
exactă nu este de mare folos dacă nu răspunde unei nevoi specifice a utilizatorului, altfel
spus dacă nu este pertinentă. Însă, chiar pertinentă, informaţia poate fi inadecvată dacă nu
este şi completă. De asemenea, exhaustivitatea este, la fel de importantă ca şi conciziunea
informaţiei, în sensul furnizării utilizatorului exact a informaţiei de care are nevoie, fără a-l
sufoca cu un şuvoi informaţional din care să fie incapabil să selecteze ceea ce îi este
necesar.
Forma defineşte modalitatea de prezentare a informaţiei, fiind cea care face
informaţia atrăgătoare, uşoar de utilizat şi înţeles. De multe ori, informaţii actuale,
oportune, exacte, pertinente, exhaustive şi concise nu au fost valorificate deplin datorită
unei prezentări necorespunzătoare. În ultimul timp, însă, efortul a fost canalizat în direcţia
ameliorării modului de prezentare pentru a face informaţiile mai atractive,
comprehensibile şi mai uşor de folosit. Din punctul de vedere al formei, informaţiile
trebuie să fie clare, precise, ordonate, prezentate într-o modalitate adecvată (text, grafice,
scheme etc) şi pe un suport accesibil (hârtie, transparente, ecranul unui calculator etc.).
Pentru a opera cu noţiunea de informaţie, pe lângă evaluarea ei calitativă se
folosesc şi forme de evaluare cantitativă. Astfel, s-a pus problema găsirii unui etalon
9
pentru cantitatea de informaţie, adică a unei unităţi de măsură, obiectiv determinată,
unitate cu ajutorul căreia să se măsoare informaţiile şi să se compare, independent de
conţinutul lor sau de modul în care sunt emise, transmise şi recepţionate.
Preocupările de măsurare a cantităţii de informaţie provin din teoria statistică a
comunicaţiei şi se bazează pe ideea că informaţia exprimă incertitudinea înlăturată prin
realizarea unui eveniment dintr-un set de evenimente posibile.
În 1928, R.V. Hartley a introdus noţiunea de cantitate de informaţie. În 1948, Claude
Shannon1 numeşte măsura informaţiei entropie informaţională, prin analogie cu entropia
din termodinamică ce măsoară, de asemenea, gradul de nedeterminare a unui fenomen.
Astfel, informaţia este acea cantitate care înlătură total sau parţial starea de
nedeterminare, numită entropie, pe baza unui mesaj adresat unui receptor:
n
H = − p k log2p k
k =1

unde H reprezintă entropia informaţională, iar p reprezintă probabilitatea de realizare sau

existenţă a unui element sau eveniment k în cadrul sistemului.
C. Shannon a propus ca unitatea de măsură a cantităţii de informaţie să fie
informaţia generată de realizarea unui experiment cu două evenimente având
probabilităţi egale de realizare. Această unitate de măsură poartă denumirea de BIT
(BInary DigiT = cifră binară) deoarece precizarea uneia dintre cifrele 0 sau 1 ale sistemului
binar, presupuse egal probabile, constituie o informaţie unitate. Cantitatea de informaţie
de un bit este, de exemplu, informaţia obţinută când se alege un răspund “da” sau “nu” la o
întrebare sau informaţia obţinută la aruncarea unei monede.
La nivelul unei întreprinderi pentru evaluarea informaţiei pot fi luate în considerare
următoarele teme de reflecţie:
1. Care este impactul informaţiei asupra întreprinderii, dacă:
a. informaţia n-ar exista?
b. principalul concurent are informaţia?
c. principalul concurent are informaţia, iar întreprinderea nu o are?
2. Cât ar costa obţinerea informaţiei la preţurile actuale?
3. Cât am plăti pentru ca informaţia să nu fie divulgată sau pierdută?
4. Cât am încasa pe informaţie dacă am vinde-o sau licenţia-o:
a. unui competitor indirect?
b. principalului concurent?

1.1.2. Informaţia şi întreprinderea

Într-un mediu supra-abundent în informaţii, o întreprindere performantă trebuie

să-şi dezvolte capacitatea de a identifica sursele importante, de a selecta, stoca, gestiona,
prelucra şi folosi inteligent informaţia, de a-şi dezvolta fluxurile de informaţii (interne şi
externe) în calitate de generator de informaţie şi de a-şi alege cele mai favorabile strategii
şi suporturi de comunicare.
Întreprinderea nu poate exista fără informaţie şi comunicarea ei, informaţia
devenind un bun al acesteia. Informaţia prezintă într-o întreprindere patru roluri
principale2:
• Măsură a succesului: de exemplu, informaţia cu privire la profitabilitatea
întreprinderii poate fi folosită pentru evaluarea succesului acelei firme pe o
anumită perioadă de timp;

1 Shannon, C.E., The mathematical theory of communication urban, University of Illinois Press, 1948.
2 Simon, H., The new Science of Management Decision, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1977, citat
în Nica, Panaite ş.a, Managementul firmei, Editura Condor, Chişinău, 1994, pp. 378-379.
10
 • Semnal de alarmă: Unele informaţii reflectă schimbări însemnate în volumul
vânzărilor, nivelul costurilor, nivelul profitului, constituind astfel semnale de
alarmă pentru manageri, determinandu-i să ia decizii şi să declanşeze acţiuni
pentru remedierea neajunsurilor. Sistemul informaţional al întreprinderii are rolul
de a dirija informaţiile spre locul unde acestea sunt necesare, evitându-se
aglomerarea managerilor cu informaţii inutile;
• Bază pentru aprofundarea analizei activităţii: Investigarea şi analiza operaţiunilor
curente ale unei întreprinderi, în urma cărora sunt evidenţiate punctele ei forte şi
aspectele vulnerabile ale activităţii, au la bază informaţii pertinente, atât din
mediul intern cât şi din cel extern;
• Bază pentru planificare: Pentru a fi realiste şi eficace, obiectivele şi acţiunile
viitoare ale organizaţiei trebuie proiectate pe baza unor informaţii adecvate. De
exemplu, informaţiile cu privire la structura personalului unei companii (după
vârstă, sex, categorii de calificare etc.) pot arăta că este necesar un program de
recrutare activă şi perfecţionare a personalului. Planurile pentru realizarea acestui
program trebuie coordonate cu planurile de producţie ale firmei şi cu bugetele
proiectate.
Informaţia este indispensabilă funcţionării întreprinderii. Utilizarea informaţiilor
are în vedere următoarele trei tipuri de obiective:
• Satisfacerea unor obligaţii legale: Orice întreprindere trebuie să-şi organizeze
contabilitatea respectând Legea Contabilităţii, Planul general de conturi şi
Regulamentul de aplicare. Bilanţul şi contul de profit şi pierderi sunt situaţii de
sinteză publicabile. Dreptul comercial, legislaţia fiscală impun întocmirea
anumitor documente periodice (declaraţii fiscale, declaraţii privind veniturile
etc.);
• Pregătirea deciziilor pe diferite nivele ierarhice. Informaţia este baza luării
deciziilor. Elaborarea deciziilor necesită informaţii de complexităţi diferite;
• Asigurarea comunicării. Este vorba atât de o comunicare internă realizată prin
schimburi orizontale şi verticale de informaţii, cât şi de o comunicare externă,
materializată în schimbul de informaţii cu exteriorul (primirea şi difuzarea de
informaţii din/către exterior, schimburi regulate de informaţii cu partenerii,
furnizorii, clienţii, creditorii).
Asigurarea comunicării în organizaţii prin intermediul schimburilor de informaţii
generează fluxuri informaţionale. Drumul pe care îl parcurge informaţia, din momentul
apariţiei unui eveniment şi până când, pe baza cunoaşterii lui, se declanşează acţiunea de
reglare a unui nou eveniment de acelaşi tip, se numeşte circuit informaţional. O secţiune
din circuitul informaţional formează un flux informaţional.
Fluxul informaţional cuprinde ansamblul datelor, informaţiilor şi deciziilor,
necesare desfăşurării unei anumite operaţii, acţiuni sau activităţi. Fluxul informaţional
este caracterizat prin conţinut, volum, frecvenţă, calitate, formă, suport, mod de obţinere
şi cost.
Din punct de vedere al circulaţiei informaţiei, se disting fluxuri informaţionale
interne şi fluxuri informaţionale externe. Fiecare din aceste fluxuri pot fi orizontale şi
verticale. Fluxurile verticale pot fi ascendente sau descendente.
Fluxurile informaţionale interne asigură circulaţia informaţiei între diferitele
compartimente ale structurii organizatorice din interiorul unui organism economic şi între
diferite persoane din cadrul compartimentelor funcţionale, în vederea fundamentării
deciziilor. Pot fi orizontale şi verticale.

11
 Fluxul informaţional orizontal (fig. nr. 1.2.) este reprezentat de schimbul reciproc de
informaţii între diferite compartimente:

Plan
Financiar
Productie Previziune Resurse umane Marketing
Contabil
Prognoza

Fig. nr. 1.2. Fluxul informaţional intern orizontal

Fluxul informaţional vertical (fig. nr. 1.3) poate fi, la rândul său, ascendent şi
descendent. În fluxul informaţional ascendent, informaţia circulă de la sistemul
operaţional către conducere (etapa de informare), iar în cel descendent, de la conducere
spre cel operativ (etapa de transmitere a deciziilor).
Fluxul informaţional extern asigură circulaţia informaţiei între un organism
economic şi organele ierarhic-superioare, precum şi între diferite unităţi economice.
Ca şi fluxurile informaţionale interne, cele externe pot fi: orizontale şi verticale.

Director economic

Informaţii
Decizii
privind stocurile

Serviciu contabilitate

Fig. nr. 1.3. Fluxul informaţional intern vertical

Fluxurile informaţionale externe orizontale (fig. nr. 1.4) asigură circulaţia între
diferite unităţi economice, determinată de circulaţia valorilor materiale şi băneşti în
procesele de aprovizionare şi desfacere:

Bancă

Furnizor Unitate economică Clienţi

Fig. nr. 1.4. Fluxul informaţional extern orizontal

Fluxurile informaţionale externe verticale (fig. nr. 1.5) asigură circulaţia

informaţiilor între unitatea economică şi organele ierarhic superioare şi pot fi: ascendente,

12
prin care se transmit informaţii organului ierarhic superior şi descendente prin care se
transmit decizii către unitatea economică.
Necesitatea informatizării societăţilor comerciale s-a manifestat pe fondul creşterii
continue a volumului de informaţii vehiculate într-o firmă. Cererea de informaţii necesare
procesului decizional pe cele trei niveluri ale sale şi fiecărui compartiment în parte a sporit
vertiginos în ultimele decenii. Excesul de informaţii a determinat nevoia de informaţii
sintetizate, mai uşor de urmărit şi analizat. Această sintetizare o realizează, de exemplu,
contabilitatea, dar volumul imens de informaţii pe care trebuie să le gestioneze a impus
căutarea de noi posibilităţi de eficientizare a respectivelor activităţi.
Procesul de informatizare se referă la activitatea de introducere a informaticii în
întreprindere, oricare ar fi partea din sistemul informaţional pe care o vizează1. Procesul
în ansamblul său a influenţat benefic dezvoltarea societăţii. Este adevărat că o parte din
posturile de muncă au dispărut, dar noile dezvoltări tehnologice au cerut apariţia pe piaţa
forţei de muncă a unor noi specializări, ce au presupus ocuparea unui număr însemnat de
persoane.
Organisme
guvernamentale
Ministerul Finanţelor
Directia Naţ de Statistică

Decizii Informaţii
(instrucţiuni) (rapoarte)

Unitate economică

Fig. nr.1.5. Fluxul informaţional extern vertical

Paul Harmon şi Curtis Hall2 cercetează evoluţia lanţului valoric dată-informaţie–

cunoaştere prin prisma procesului de informatizare, încadrând întreprinderea modernă în
patru categorii:
• întreprinderea neinformatizată, un model de întreprindere pe cale de dispariţie în
perspectiva secolului XXI;
• întreprinderea bazată pe date specifică anilor `70 - `80. Obiectivul principal al
procesului de informatizare este legat de înregistrarea tranzacţiilor firmei: stocuri,
încasări, plăţi, etc. Informatica reprezenta un simplu serviciu şi constituia exclusiv
sarcina profesioniştilor, utilizatorii finali neavând cunoştinţe de specialitate şi nici
acces la calculator. Suporţii informaţionali erau neinformatizaţi, în cea mai mare
parte a lor, iar utilizarea hârtiei era preponderentă.
• întreprinderea bazată pe informaţie. În contextul evoluţiilor informaţionale,
sistemele informatice devin mai inteligente, deoarece nu se mai ocupă numai de
prelucrarea şi stocarea datelor, ci şi de manipularea cunoştinţelor într-o manieră

1 Grama, A., Informatizarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p.21.
2 citaţi de Fotache, M., Sisteme integrate financiar-contabile, Teză de doctorat, Iaşi, 1998.
13
 apropiată de logica umană. Utilizarea eficientă a informaţiilor poate deveni o armă
strategică pentru firma în cadrul căreia calculatorul este liantul comun al tuturor
utilizatorilor (indiferent de nivelul ierarhic pe care se situează), oferind noi
posibilităţi pentru lucrul în echipă şi pentru luarea în comun a deciziilor.
Întreprinderile se transformă, devenind adevărate reţele dinamice, flexibile şi
adaptate schimbărilor.
• întreprinderea bazată pe cunoaştere – este un model generat de tehnologia
sistemelor expert care au misiunea de a aplica cunoaşterea asupra modului în care
se derulează operaţiunile economice, de a crea interfeţe logice asupra relaţiilor
dintre parametrii şi mărimile analizate şi apoi de a determina cel mai bun parcurs
de urmat. Provocarea majoră a sistemelor expert în economie o constituie
posibilitatea ca firma să-şi poată stoca, analiza, interpreta nu numai datele, ci şi
cunoştinţele.

Succesul informatizării întreprinderilor depinde de mai mulţi factori. În primul

rând, este necesar ca managerii să aibă cunoştinţe corespunzătoare de informatică pentru a
susţine acest proces, iar în al doilea rând este necesar să se asigure o foarte bună
comunicare între informaticieni şi utilizatori (trebuie să se găsească un limbaj „de mijloc”
prin care cererile utilizatorilor să fie înţelese de informaticieni, iar ceea ce concep
informaticienii să fie înţeles de utilizatori). Multe proiecte informatice eşuează tocmai
datorită neluării în calcul a acestor factori.
Firmele care doresc să-şi automatizeze sistemul informaţional dispun de o
multitudine de soluţii, mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, mai complexe sau mai
simple, dar şi mai scumpe sau mai ieftine. Astfel, din punct de vedere hardware, pot fi
utilizate calculatoare mari, minicalculatoare sau microcalculatoare, eventual
interconectate în reţele locale sau la distanţă, pentru a exploata baze de date şi programe
comune. Din punct de vedere software, pot fi proiectate pachete de programe originale,
pentru a satisface nevoi informaţionale specifice sau pot fi achiziţionate pachete de
programe standard, gata scrise, pentru rezolvarea problemelor informaţionale cu un grad
mai mare de generalitate. Cea de-a doua metodă este mult mai ieftină şi eficace, deoarece
programele scrise de firme specializate au fost deja testate în funcţionare la alţi utilizatori
(deşi slăbiciuni ale softului pot fi găsite oricând). În plus, piaţa softului de aplicaţii este în
creştere rapidă, ceea ce facilitează alegerea soluţiilor convenabile pentru firmele
interesate.

1.2. Tehnologia informaţională şi impactul acesteia asupra organizaţiilor

Unul dintre factorii care influenţează evoluţia societăţii informaţionale este
reprezentat de tehnologiile informaţionale.
Prin fuziunea informaticii cu telecomunicaţiile, birotica, robotica s-a realizat un
conglomerat de industrii şi servicii cunoscute sub numele de tehnologie informaţională
(Information Technology) sau după alţi autori tehnologie informaţională şi de comunicaţii
(Information and Communication Technology – ICT) sau noile tehnologii informaţionale
(New Information Technology – NTI).
Astăzi este recunoscută de toată lumea importanţa deosebită pe care o are
informaţia în dezvoltarea economică şi socială. Pentru a deveni utilă în orice domeniu de
activitate, informaţia trebuie colectată, stocată, prelucrată şi transmisă celor care au nevoie.
Aici intervin tehnologiile informaţionale care au înregistrat în ultimele decenii progrese
remarcabile, greu de controlat şi care au provocat profunde transformări la nivelul
societăţii, al organizaţiilor şi al indivizilor. Utilizarea tehnologiei informaţionale

14
ameliorează oportunităţile în valorificarea informaţiei şi determină apariţia a noi abordări
cu privire la ce este o organizaţie şi cum se comportă aceasta.
O definiţie uzuală a tehnologiei informaţionale a fost dată de Departamentul de
Comerţ şi Industrie al Marii Britanii care precizează că tehnologiile informaţionale permit
"colectarea, prelucrarea, stocarea şi transmiterea informaţiilor sub formă de voce, imagine,
text şi numerică pe baza microelectronicii, prin intermediul combinării informaticii cu
telecomunicaţiile"1.
O definiţie mai cuprinzătoare consideră tehnologia informaţională o paradigmă a
dezvoltării tehnico-economice ce include comunicaţiile, fotonica, informatica, sistemele de
fabricaţie, reţelele, softul, echipamentele de stocare a informaţiei şi memoriile.
Tehnologiile informaţionale cuprind procesele, metodele, tehnicile şi operaţiile
necesare prelucrării automate a datelor. Ele întrunesc un bogat set de funcţii, aspecte,
activităţi care pot fi grupate în următoarele categorii:
• colectarea, reprezentarea, înregistrarea (scrierea) şi identificarea (citirea)
informaţiilor;
• organizarea în memorie şi păstrarea informaţiilor;
• prelucrarea informaţiilor;
• căutarea şi extragerea informaţiilor;
• transmiterea informaţiilor;
• securitatea informaţiilor;
• redarea informaţiilor.

Tehnologiile informaţionale prezintă anumite particularităţi2:

• Sunt tehnologii multiforme care se pot adapta majorităţii activităţilor umane. Tehnologia
informatică s-a pulverizat într-o multitudine de activităţi, ramuri industriale şi servicii,
mărindu-şi considerabil portofoliul de aplicaţii;
• Sunt tehnologii complexe în care serviciile ocupă o parte considerabilă. Prin utilizarea
acestora în cadrul unei organizaţii, specialiştii interni sau externi recurg foarte des la
serviciile de asistenţă. Acest lucru se întâmplă mai ales în faza de implementare, decât în
faza operaţională. Nevoile întreprinderilor şi ale indivizilor se schimbă, tehnologia
progresează şi câmpul de aplicare a tehnologiilor informaţionale se lărgeşte continuu. În
cazul achiziţionării unui produs complex, orice cumpărător sau utilizator IT trebuie să se
informeze pentru a înţelege tendinţele şi presiunile la care trebuie să facă faţă;
• Sistemele informaţionale nu pot transforma singure maniera de funcţionare a unei
organizaţii, ele reprezintă doar un mecanism catalizator. Indivizii lucrează cu
tehnologiile informaţionale la toate nivelurile ierarhice pentru a-şi realiza obiectivele
propuse. Dar deseori aceştia consideră sistemele informatice ca fiind “cutia neagră” a
organizaţiei, neînţelegând de fapt în totalitate rolul şi avantajele utilizării noilor
tehnologii. De aceea, se impune o colaborare permanentă între informaticieni şi
utilizatori la nivelul unei firme.

Un important rezultat al amplorii şi dezvoltării tehnologiei informaţionale îl

constituie generalizarea sistemelor informatice. Sistemele informatice constituie cadrul de
pătrundere şi de aplicare a tehnologiei informaţionale în organizaţii, dar nu numai, aceasta
influentând evoluţia şi dezvoltarea sistemelor informatice. În acest sens, tehnologia
informaţională ar cuprinde, pe lângă elementele care asigură colectarea, prelucrarea,

1 Lucey, T., Management Information Systems, DP Publications Ltd. London, 1993, p.212, citat în Dumitriu, F.,
Sitemul informaţional contabil în întreprindera modernă, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.28.
2 Gunton, T., Technologies des systemes d`information, Masson, Paris,1993, p.7.
15
stocarea şi transmiterea informaţiilor, şi elementele teoretice şi metodologice privind
dezvoltarea sistemelor informatice.

Întreprinderea va deveni o organizaţie informaţională, iar structura organizatorică

se va aplatiza datorită posibilităţilor oferite de noile tehnologii informaţionale în agregarea
şi transmiterea datelor1.
Principalele tehnologii informaţionale care conduc întreprinderile spre modernitate,
iar societatea spre globalizare sunt2:
a. Internetul-ul
Secolul nostru este teatrul unei evoluţii tehnologice foarte rapide. Lumea a devenit
din ce în ce mai “interconectată”: puteţi contacta o persoană dintr-o altă parte a globului de
la telefonul aflat în maşina d-voastră; datorită televiziunii puteţi asista în direct la
performanţele atleţilor din toată lumea; bursele de la Tokio, Paris şi New York sunt legate
printr-o reţea telematică ceea ce permite efectuarea de investiţii 24 de ore din 24 practic în
lumea întreagă. Internetul, definit ca o reţea a tuturor reţelelor, este una din cele mai
pasionante manifestări a acestui fenomen al societăţii. El a revoluţionat şi a dinamizat toate
activităţile economice dintr-o întreprindere, a stat şi stă la baza altor tehnologii informatice. Într-
adevăr, Internetul pune în relaţie pe o scară largă oameni şi calculatoare ce vorbesc un
limbaj comun şi care sunt racordaţi între ei prin kilometri de cablu şi de linii telefonice.
Internetul, loc de comunicaţie, de schimb de idei şi informaţii se va dezvolta
continuu şi viitorul său va depinde de utilizatorii săi. Ca urmare a globalizării schimburilor
şi a creşterii importanţei informării, întreprinderea devine din ce în ce mai mult o
utilizatoare a Internetului. În esenţă, acesta are la bază reţele de calculatoare dispersate la nivel
mondial în toate colţurile lumii, reţele care comunică între ele prin intermediul unui protocol
(Internet Protocol - IP), uşor de recunoscut indiferent de tipul echipamentelor (calculatoare) şi de
sistemul de operare utilizat.
Pe baza Internet-ului s-au dezvoltat o serie de aplicaţii, precum: Intranet-ul, Extranet-
ul, groupware-ul, EDI Internet, poşta electronică, e-marketing, e-learning, discuţii pe Internet
(forumuri, grupuri de întâlniri, grupuri de ştiri), chat (discuţii în timp real), comerţ electronic
(e-commerce cu următoarele modele de afaceri: magazin electronic (e-Shop), aprovizionare
electronică (e-procurement), licitaţie electronică (e-auction), supermagazinul electronic (e-
mall), piaţa unui terţ (Third Party Marketplace), comunităţi virtuale (Virtual Communities),
conectări la distanţă, telefonie, videoconferinţe, universuri virtuale, captare de programe
radio-tv, biblioteci digitale etc.
b. Recunoaşterea optică a caracterelor (Optical Character Recognition) este
utilizată în operaţiile de digitizare a datelor de tip text. În scop comercial ea se foloseşte pe
scară largă în magazine la citirea codurilor de bare de pe diferite produse. Astfel, se obţin
informaţii cu privire la denumire, preţ, raion de vânzare, taxele aferente (TVA, accize etc.),
termen de valabilitate, producător etc. Dacă la aceste informaţii se adaugă data vânzării, casa şi
vânzătorul, precum şi cumpărătorul, atunci se obţine o imagine completă privind actul de
vânzare-cumpărare. Toate aceste informaţii se transferă serverului central pentru
înregistrare contabilă, pentru luarea unor decizii etc.
c. Bancomatele (Automat Teller Machine - ATM) reprezintă tehnologia informatică şi
de comunicaţii prin care cardul bancar este identificat şi poate fi folosit pentru retragerea
unei sume de bani sau efectuarea unor plăţi în conturi predefinite (telefonie, utilităţi,
magazine).
d. Sistemele electronice de realizare a întâlnirilor facilitează întâlnirea virtuală a
membrilor unei comunităţi sau unei echipe cu diferite prilejuri: conferinţe, luarea unei

1 Drucker, P., The coming of New Organization, Harvard Business Review, nr.1/1998, p.14.
2 Ţugui, Al., Fătu, T., Managementul resurselor informatice, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pp.17-19.
16
decizii, simple discuţii video etc. Această tehnologie constă în digitizarea secvenţelor audio şi
video, compresia, criptarea, transmiterea, decriptarea, decompresia şi vizualizarea acestora
cu o viteză foarte mare folosind infrastructura de bază – Internet-ul.
e. Tehnologia groupware şi gestiunea electronică a documentelor
Groupware reprezintă un model organizaţional apărut în anii ‘90 care are în vedere
trei dimensiuni ale întreprinderii: managementul sau dimensiunea umană, organizarea sau
dimensiunea organizaţională, informatica sau dimensiunea tehnologică. Instrumentele
groupware sunt aplicaţii în reţea care permit grupurilor de lucru să colaboreze într-o
manieră facilă1. Lucrul în medii colaboraţioniste presupune lucrul cu documente în format
electronic (creat sau digitizat prin scanare), folosind un software special care conţine absolut
toate componentele pentru lucrul de birou, la care se adaugă şi componenta de transmitere
co-echipierilor (poşta electronică, gestionar de documente).
f. Inteligenţa artificială şi aplicaţiile ei
Această tehnologie informatică reuneşte aplicaţii ce vor cunoaşte o extindere
deosebit de mare în viitorul apropiat. În categoria aplicaţiilor specifice inteligenţei artificiale
sunt incluse: sistemele inteligente, recunoaşterea formelor, recunoaşterea şi înţelegerea
vorbirii, robotica, rezolvatoarele generale de probleme, învăţământul asistat de calculator şi
prelucrarea limbajului natural.
g. Tehnologia multimedia prevede reprezentarea în ansamblu a diferitelor tipuri
de date2. Multimedia înseamnă utilizarea calculatorului electronic pentru prezentarea
informaţiilor prin combinarea de texte, grafice, sunete, imagini statice, animate sau video,
folosind instrumente care permit utilizatorului să navigheze, să interacţioneze, să creeze şi
să comunice. Această definiţie cuprinde cele patru componente importante ale
multimediei: calculatorul electronic, legăturile între documente, numite link-uri,
instrumente de navigare şi metode de colectare, prelucrare şi comunicare a datelor şi
ideilor.
Cele două aspecte, fundamentale şi concomitente, ale multimediei sunt integrarea
diverselor documente şi interactivitatea.
Multimedia s-a născut din integrarea diferitelor tehnici. Astfel, fiecare document
poate fi manipulat ca un simplu text, iar integrarea unui comentariu sonor sau a unei
secvenţe video într-un text sau foaie de calcul devine o operaţiune banală. Această
integrare presupune conversia documentelor în format informatic. Fără această conversie,
multimedia nu este decât o juxtapunere de elemente fără nici o legătură reală între ele şi,
mai ales, fără posibilitatea de modificare a acestora. Conversia datelor care se realizează
pentru ca acestea să fie înţelese de calculator se numeşte digitizare; ea constituie baza
oricărei aplicaţii multimedia. După digitizare, o fotografie, de exemplu, devine un simplu
document informatic ce poate fi manipulat cu uşurinţă. La fel se întâmplă şi cu sunetul sau
cu imaginile video. Codificarea numerică, care leagă reprezentarea acestor date, simplifică
mult manipularea lor pe aparate derivate din calculator, fie că acestea sunt utilizate de
manieră locală, fie că sunt conectate în reţea.
Orice aplicaţie multimedia este interactivă. Astfel, utilizatorul poate dialoga cu
aplicaţia, el fiind cel care deţine controlul, desemnând operaţiunea următoare, momentul
de începere şi ordinea operaţiunilor. Utilizatorul poate alege oricând alt curs de
desfăşurare a aplicaţiei, interacţionând cu aceasta prin intermediul tastaturii, mouse-ului,
touch-screen-ului sau chiar vocal.
În literatura de specialitate, multimedia este considerat un concept aflat la
intersecţia mai multor domenii, ea combinând cele trei mari inovaţii ale secolului:

1 Fotache, D., Groupware. Metode, tehnici şi terhnologii pentru grupuri de lucru, Editura Polirom, Iaşi, 2002,
p.28.
2 Tudose, A., Sisteme multimedia, Editura Moldavia, Bacău, 1999.
17
calculatorul electronic, telecomunicaţiile şi tehnica audiovizualului. În anii '70 multimedia
era doar un cuvânt care însemna audiovizual, în prezent ea devenind o tehnologie care a
revoluţionat domeniul calculatoarelor.
Calculatorul a trecut progresiv, de la rolul său de mijloc de prelucrare a textelor, la
cel de prelucrare a diverselor şi complexelor date, precum imagini video, fotografii sau
sunete. Calculatorul dirijează afişarea diferitelor documente, tratează priorităţile, după
cererile utilizatorilor şi permite, deci, un parcurs interactiv în aplicaţie. Folosirea
tehnologiilor multimedia necesită dotarea calculatorului cu CD-ROM, difuzoare şi plăci
audio, Video-CD, cameră de luat vederi şi placă video, în funcţie de aplicaţiile utilizate.
Informatica stă la baza multimediei. Totuşi multimedia nu constituie un domeniu
particular al informaticii, ea nu este decât o prelungire logică şi un rezultat al evoluţiei
tehnologice, atât a echipamentelor, cât şi a programelor. Dezvoltarea acestei tehnologii a
fost determinată de răspândirea, pe scară largă, a calculatoarelor personale, de dezvoltarea
capacităţilor şi performanţelor componentelor şi perifericelor calculatorului ce permit
tratarea, depozitarea şi distribuţia datelor multimedia, de realizarea de afişaje video de
înaltă calitate şi generalizarea interfeţelor grafice utilizator ce permit realizarea unor
prelucrări altă dată complexe şi mai dificil de obţinut, de răspândirea şi standardizarea
plăcilor de sunet, de dezvoltarea tehnologiilor de stocare care au permis creşterea
volumului de date (apariţia CD-ROM-ului şi a altor suporţi de stocare de mare capacitate).
Multimedia s-a consolidat odată cu apariţia standardelor importante în materie de
comunicaţii şi de comprimare/decomprimare a datelor, cu integrarea funcţiilor video şi
audio în componente electronice sau procesoare şi servicii avansate de telecomunicaţii
prin satelit sau cablu, cu faimoasele "autostrăzi informaţionale".
În acelaşi timp, multimedia a devenit o adevărată industrie. Producţia de documente
multimedia este economică. Un CD-ROM este un suport cu mult mai ieftin pentru a conţine
o enciclopedie decât kilograme de hârtie imprimată. În numeroase domenii, multimedia
este deosebit de eficace. De exemplu, prezentarea unei întreprinderi este mult mai
atrăgătoare dacă îi integrăm comentarii sonore sau secvenţe video care prezintă un aspect
particular legat de acea întreprindere. În plus, această prezentare se poate face fără
prezentator, cu ajutorul unui nod interactiv.
Dacă multimedia se răspândeşte, încet cu încet, asupra tuturor sectoarelor de
activitate, marele public este şi el vizat. Multimedia devine din ce în ce mai mult un serviciu
pentru un public avid de a descoperi cât mai multă informaţie, de diferite tipuri, prin
intermediul televizorului sau monitorului, a sintetizatorului muzical sau a televiziunii
interactive. Trecerea de la profesional către marele public este facilitată şi de generalizarea
unor interfeţe utilizator prietenoase, asigurate în general prin simboluri recunoscute de
întreaga lume: pictograme, opţiuni de meniu, zone de dialog, butoane de control etc.,
mijloace prin care utilizatorului i se asigură un acces rapid la aplicaţii informatice şi la
informaţii inedite.
Un concept aparte este realitatea virtuală – Virtual Reality (VR). Realitatea
virtuală, noţiune legată de multimedia, reprezintă ultima etapă în dezvoltarea unei
interfaţe utilizator. Realitatea virtuală reprezintă o simulare cu ajutorul calculatorului în
care grafica este utilizată pentru a crea o lume ce pare reală. Caracteristica cheie a realităţii
virtuale este interactivitatea în timp real, unde "timp real" semnifică faptul că calculatorul
este capabil să detecteze intrările făcute de utilizator şi să reacţioneze, modificând
instantaneu lumea virtuală. Oamenilor le place să vadă lucruri mişcând pe ecran, urmând
ordinele lor şi devin captivaţi de simulare.
Realitatea virtuală este definită prin trei cuvinte: interactivitate, imersiune,
navigare. Interactivitatea, prin puterea sa de atracţie, contribuie la sentimentul de
imersiune pe care utilizatorul îl încearcă luând parte la acţiunea care are loc pe ecranul său.
Imersiunea arată faptul că spectatorul nu este în faţa imaginii, ci în interiorul acesteia. El

18
este în măsură să interacţioneze cu mediul care-l înconjoară şi să navigheze în interiorul
acestuia. Pentru a se integra în spectacol, utilizatorul poartă o videocască legată la un
calculator, graţie căreia dispune de o viziune în relief la 3600. Interacţiunea vine din aceea
că el poate să atingă obiectele pe care le detectează cu ajutorul unei mănuşi senzitive.
Aceeaşi mănuşă permite "instruirea" calculatorului în legătură cu mişcările sale (avans,
recul, deplasare la dreapta sau la stânga), de unde ideea de navigare.
Dar, realitatea virtuală merge mai departe, adresându-se tuturor canalelor senzitive
ale omului. În realitate, utilizatorii nu se limitează doar la a vedea sau a manipula obiectele
grafice pe ecran, ci ei pot să le atingă sau să le simtă tactil. Cercetătorii vorbesc şi de simţul
olfactiv sau al gustului.
“Un sistem de realitate virtuală este o interfaţă care implică simularea în timp real şi
interacţiuni cu multiple canale senzoriale ale omului: vedere, auz, simţ tactil, olfactiv,
gust”1.
La baza realităţii virtuale se găsesc imaginile de sinteză în trei dimensiuni (3D),
dezvoltate pe calculator. Mult timp imperfecte, ele au atins un asemenea grad de realism,
încât simulează lumea reală fără ca ochiul să perceapă cea mai mică diferenţă.
Marele public are în general tendinţa de a asocia simulările realităţii virtuale cu
sistemele de vizualizare montate pe capul utilizatorului şi cu mănuşile senzitive, doar
pentru că aceste mijloace au fost primele utilizate în aceste simulări. Dar, descrierea
realităţii virtuale doar prin uneltele pe care le implică nu este cea mai bună alegere. Şi
aceasta deoarece realitatea virtuală nu impune utilizarea căştilor, putându-se utiliza ecrane
mari sau chiar staţii de lucru grafice de înaltă performanţă, iar mănuşile senzitive pot fi
înlocuite de simple trackball-uri sau joystick-uri.
h. Alte tehnologii informaţionale
Se pot încadra aici toate tehnologiile moderne de proiectare asistată de calculator,
semnătura digitală pentru care şi în România s-a adoptat legislaţia în domeniu, aşa-zisele
tehnologii calme, teleprezenţa la locul de muncă, calculatoarele Web, microsistemele etc.

1.3. Aspecte privind organizarea şi structurarea datelor

Dezvoltarea rapidă şi complexă a societăţii a dus în mod inevitabil la o sporire

însemnată a volumului de date, care tind să aglomereze şi să blocheze canalele
informaţionale, în aceeaşi măsură în care creşte continuu nevoia de informaţie. Orice
organism economic se confruntă cu un volum mare de date, supus unor prelucrări relativ
simple, dar cu un caracter repetitiv şi cu o frecvenţă mare. În acelaşi timp datele se
caracterizează printr-o structură uniformă rezultată din structura documentelor primare
specifice operaţiilor economice. Toate acestea reprezintă, de fapt, restricţii în activitatea
de structurare şi organizare a datelor economice în sistemele informatice.
Organizarea datelor reprezintă procesul de identificare, definire, structurare şi
memorare a datelor2. O bună organizare a datelor impune folosirea unor structuri care să
permită o prelucrare cu un cost cât mai redus. Pentru specificul activităţilor economice,
fiecare nivel de abstractizare implică date elementare şi date structurate.

1 Burdea, G., 1993-b, “Virtual Reality Systems and Applications”, Electro ’93, International Conference, Short
Course, Edition Edison, NJ, Aprilie 28.
2 Cristea , V. , Dicţionar de informatică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti , 1981, p. 240.

19
 1.3.1. Date elementare şi date structurate

Data este un model de reprezentare a informaţiei, accesibil unui anumit procesor

(om, calculator, program), model cu care se va putea opera pentru a obţine noi informaţii.
O dată care apare ca o entitate indivizibilă, atât în raport cu informaţia pe care o
reprezintă, cât şi în raport cu procesorul care o prelucrează se numeşte dată elementară.
Data elementară poate fi privită ca model de reprezentare a informaţiei la nivelul unui
procesor uman (nivel logic) sau la nivelul reprezentării interne, respectiv pe suport (nivel
fizic).
Din punct de vedere logic, data poate fi reprezentată printr-un triplet de forma:
d = (i, a, v)
valori
atribute
dată oare
identificator
Identificatorul datei (numele) este un simbol asociat datei pentru a o putea distinge
de alte date şi pentru a se putea face referiri la ea în timpul procesului de prelucrare (de
exemplu, codprod, denprod, um)
Atributele precizează proprietăţile datei şi determină modul în care poate fi ea
tratată în procesul de prelucrare. Iată câteva exemple de atribute:
• tipul datei care defineşte apartenenţa acesteia la o anumită clasă de date, în
funcţie de natura şi de domeniul valorilor luate. Se disting astfel date de tip
numeric (întreg, real, complex), logic, şir de caractere.
• precizia reprezentării interne care defineşte cât mai fidel reproduce modelul
intern de reprezentare obiectul pe care îl reprezintă. Precizia depinde de
zona de memorie afectată datei. Ea poate fi simplă precizie sau dublă
precizie.
• valoarea iniţială
• modul de alocare a memoriei pe parcursul prelucrării (static, dinamic).

Valorile datei pot fi precizate prin enumerare sau printr-o proprietate comună şi
pot fi numere, valori logice, şiruri de caractere. În funcţie de valoare, datele se clasifică în :
• date variabile (variabile) – date care pe tot parcursul procesului de
prelucrare pot lua orice valori din domeniul de definiţie a datei;
• date constante (constante) – date care pe parcursul procesului de prelucrare
îşi păstrează aceeaşi valoare din domeniul de definiţie al datei.

Din punct de vedere fizic, o dată elementară apare ca o zonă de memorie sau de
suport de o anumită mărime, situată la o anumită adresă, în care se sochează într-o formă
specifică valorile datei.
Principalele tipuri de date elementare sunt:
• Tipul numeric care include numerele întregi, reale şi complexe şi asupra
cărora se pot realiza operaţii de adunare, scădere, etc.;
• Tipul logic (boolean) utilizat pentru precizarea stărilor de adevăr (TRUE,
YES) sau neadevăr (FALSE, NO) ale unui enunţ. Asupra acestor date se pot
efectua operaţii logice: NOT, AND, OR;
• Tipul caracter care reprezintă o succesiune de caractere alfanumerice
asupra căreia se pot defini operaţii de concatenare, ordonare etc.;
• Tipul pointer, adică date elementare ale căror valori sunt adrese, referinţe
pentru alte date.

20
 În majoritatea aplicaţiilor, datele se prezintă sub forma unor mulţimi sau colecţii, a
căror prelucrare nu poate fi concepută fără o organizare corespunzătoare. Între
elementele unei colecţii de date pot fi identificate şi/sau introduse relaţii care să
determine pe mulţimea respectivă o anumită structură. Natura relaţiei poate diferi la
diferite nivele de abstractizare în mod considerabil, putând fi o relaţie de ordine în
mulţimea elementelor colecţiei, o relaţie ce descrie mecanismul de acces la memorie. În
acest mod se obţine tipul de dată structurată sau structura de date. Structurile de date
sunt colecţii de date pe care s-a definit o structură şi căreia îi este specific un anumit
mecanism de selecţie şi identificare a componentelor. O structură este o entitate de sine-
stătătoare, indentificabilă prin nume, ale cărei componente îşi menţin proprietăţile.
Componentele unei structuri de date pot fi individualizate şi selectate prin nume
(identificatori) sau prin poziţia ce o ocupă în structură, conform cu relaţia de ordine
specificată.
Structurile de date pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. după modul de selectare a componentelor:
• structuri cu acces direct atunci când o componentă poate fi selectată fără a
ţine seama de celelalte componente ale structurii
• structuri cu acces secvenţial atunci când localizarea unui element se face
printr-un proces de parcurgere a mai multor componente, conform cu
ordinea acestora.
b. după suportul de memorie pe care se creează structura de date:
• structuri de date interne (şir, masiv, înregistrare, liste, arbori);
• structuri de date externe (fişiere, baze de date);
c. după variabilitatea structurii:
• structuri de date dinamice, care îşi modifică pe parcursul prelucrării
structura
• structuri de date statice, care pe tot parcursul existenţei au acelaşi număr de
componente şi în aceeaşi ordine;
Structurile dinamice, la rândul lor, pot fi:
• cu cardinalitate finită, dacă au un număr limitat de componente;
• cu cardinalitate infinită, dacă numărul de componente este nelimitat.

Dacă se grupează împreună date structurate şi se înzestrează această mulţime cu

anumite operaţii, atunci se obţine un tip de dată structurată sau un tip de structură de
date. Un tip de dată structurată este deci o mulţime ordonată de date (elementare sau
structuri de date) pe care s-a definit un grup de operatori de bază cu o anumită semantică.
Principalele tipuri de structuri de date pentru memoria internă sunt şirul, masivul,
înregistrarea, listele liniare, arborii de date, iar pentru memoria externă sunt fişierele şi
bazele de date.
La orice nivel de abstractizare rezolvarea unei probleme, utilizând calculatorul
electronic, implică atât date elementare, cât şi date structurate. Componentele unei
structuri de date pot fi date elementare sau la rândul lor structuri de date. Dacă toate
componentele sunt de acelaşi tip atunci structura de date este omogenă. Definirea
structurilor de date se bazează, în majoritatea aplicaţiilor, pe structurile liniare,
arborescente şi de tip reţea. Acestea sunt considerate structuri de bază, deoarece, prin
combinarea lor convenabilă, se pot construi structuri oricât de complexe.
Cele mai utilizate date structurate sunt:
• articolul;
• fişierul;
• tabloul.

21
 Articolul este o structură de tip arborescent ale cărui câmpuri sunt descendenţii
rădăcinii (nivelul 1), subcâmpurile sunt descendenţii câmpurilor (nivelul 2) ş.a.m.d.
Câmpurile unui articol pot fi date elementare sau grupuri de date de diverse tipuri. În
principiu fiecare câmp sau subcâmp se defineşte prin următoarele atribute:
• nume - un cod unic de identificare;
• tip - natura datei;
• lungime - numărul total de caractere;
• partea zecimală – se specifică numai pentru datele numerice.

De exemplu, articolul ARTSALAR poate avea următoarea structură:

Partea
Nume Tip Lungime
zecimală
MARCA Numeric 5 0
NUMEPREN Caracter 20
FUNCŢIE Caracter 10
SALARBAZĂ Numeric 11 2
Fig. nr. 1.7. Descrierea articolului ARTSALAR

Fişierul reprezintă un ansamblu organizat de articole cu aceeaşi natură, dispuse pe

un suport de înregistrare (de exemplu, fişierul FSAL cuprinde articolele ARTSALAR cu date
privind salariaţii unei organizaţii).
Tabloul este o colecţie de date de acelaşi tip, aranjate într-o structură rectangulară,
cu una sau mai multe dimensiuni. Tablourile cu o dimensiune se numesc vectori, iar cele
cu mai multe dimensiuni se numesc matrici sau masive. Pentru fiecare dimensiune se
asociază un indice ale cărui valori sunt folosite pentru referirea elementelor tabloului.
Exemplu: T (i1, i2...ik), unde k reprezintă numărul de dimensiuni, iar i1, i2....ik sunt
elementele tabloului T. De exemplu, pentru introducerea notelor obţinute de studenţi în cele 2
sesiuni, fiecare sesiune având câte 5 examene, definim variabila Nota(2,5). Vom obţine un tablou
de variabile astfel: Nota(1,1), Nota(1,2), Nota(1,3), Nota(1,4), Nota(1,5), Nota(2,1), etc.
Asupra structurilor de date se pot efectua atât operaţii generale, cât şi operaţii
specifice tipului structurii. Cele mai întâlnite sunt:
1. Crearea se execută o singură dată la începutul ciclului de viaţă a structurii
respective, presupunând memorarea structurii respective de date în forma iniţială, pe
suportul de memorie internă sau externă.
2. Actualizarea reprezintă operaţia de aducere la zi a unei structuri de date
create anterior şi presupune:
• adăugarea şi/sau inserarea de noi elemente ale structurii;
• modificarea valorilor unor elemente ale structurii;
• ştergerea fizică şi/sau logică a unor elemente ale structurii.
3. Consultarea (exploatarea) asigură accesarea elementelor componente ale
unei structuri în scopul prelucrării sau vizualizării acesteia.
4. Sortarea permite ordonarea crescătoare sau descrescătoare a elementelor
unor structuri, după anumite criterii stabilite de utilizator, fiind o rearanjare fizică a
acestora.
5. Separarea este desfacerea unei structuri în două sau mai multe structuri.
6. Fuzionarea sau interclasarea este combinarea a două sau mai multor
structuri într-o singură structură conform unor criterii.
7. Copierea presupune obţinerea unei dubluri, integrale sau parţiale aleasă de
utilizator.

22
 1.3.2. Categorii de operaţiuni definite asupra datelor

Prelucrarea datelor presupune parcurgerea unei succesiuni ordonate de operaţii

care acţionează asupra valorilor acestora. Ele se pot grupa în următoarele categorii:
• operaţiuni de atribuire;
• operaţiuni de calcul;
• operaţiuni de decizie;
• operaţiuni de intrare /ieşire;
• operaţiuni de transfer a controlului.

Operaţiunile de atribuire sunt acelea prin care unei variabile i se atribuie o

anumită valoare predefinită sau rezultatul evaluării unei expresii.
Exemplu:
NOTA = 8
MEDIA=(NOTA1+NOTA2)/2
Operaţiunile de calcul se definesc pe mulţimea numerelor reale. Dintre acestea
fac parte operaţia de adunare, scădere, înmulţire, împărţire, ridicare la putere, calculul
unor expresii numerice etc. Ca operatori se utilizează:
• + pentru adunare;
• - pentru scădere;
• * pentru înmulţire;
• / pentru împărţire;
• ** pentru ridicare la putere.

De asemenea, în cadrul expresiilor se pot utiliza şi parantezele, evaluarea acestora

făcându-se după regulile din algebră.
Exemplu:
SALARIU NET = ((NRORLUCR * TARIFO) + SPORVECH) – IMPOZ
a = (b * c)**2 + 1650
Operaţiunile de decizie sunt utilizate pentru a determina valoarea logică a unei
propoziţii (adevărat sau fals). Ele condiţionează executarea unor operaţiuni sau grupuri de
operaţiuni. Operatorii utilizaţi pentru scrierea condiţiilor pot fi operatori relaţionali (=, >,
<, ≠) şi/sau operatori logici (NOT, AND, OR).
Exemplu:
IF STOCSIGURANTA < 5000 THEN
PRINT “Este necesară reaprovizionarea”
ENDIF
Operaţiunile de intrare/ieşire vizează realizarea transferului de date între
memoria externă şi cea internă şi invers. Pentru optimizarea operaţiei de intrare/ieşire se
interpun zone tampon (buffere) atât pentru intrare cât şi pentru ieşire. Cele mai utilizate
operaţii de intrare/ieşire sunt cele de deschidere şi închidere a fişierelor şi de citire şi
scriere date.
Operaţiunile de transfer a controlului sunt operaţii de salt şi de apelare. Cele de
salt au rolul de a preda controlul unei alte operaţiuni decât cea imediat următoare, iar cele
de apel, determină lansarea în execuţie a unor proceduri (grupuri de operaţiuni),
evitându-se astfel descrierea lor de mai multe ori în cadrul algoritmului de rezolvare a
problemei.

23
 1.3.3. Modele de structuri de date

În timp, organizarea datelor în sistemele de prelucrare automată a evoluat în

funcţie de mai mulţi factori, dintre care cei mai importanţi sunt:
• performanţele şi puterea de prelucrare a calculatoarelor;
• suporturile care stau la baza preluării, stocării, prelucrării informaţiilor;
• evoluţia componentei logice a sistemelor informatice şi, în special, a
limbajelor de programare de care depinde realizarea software-ului;
• modul de prelucrare a datelor: pe loturi, on-line, în timp real;
• nevoia crescândă şi diversificată de informaţii a utilizatorilor.

De modul cum sunt organizate datele depinde obţinerea informaţiilor. De aceea, în

orice sistem informaţional, datele trebuie organizate şi structurate în mod logic asfel încât
să poată fi eficient prelucrate şi gestionate.
Indiferent de modul în care va fi abordată societatea în viitor, datele-informaţiile
vor exista şi, în consecinţă, este necesar să se apeleze la diferite metode de organizare a lor.
La baza organizării datelor se regăsesc în principal două modalităţi: organizarea în fişiere
şi organizarea în baze de date. Ele se referă la modul în care datele sunt reprezentate pe
suporturile de memorare, cu posibilităţi de regăsire automată.

1.3.3.1. Organizarea datelor în fişiere

Pentru primele generaţii de suporturi tehnice metoda tradiţională de organizare a

datelor o constituie cea bazată pe fişiere.
Fişierul este un ansamblu organizat de date, omogen din punct de vedere al naturii
şi criteriilor de prelucrare, memorate pe suporturi tehnice de date de unde pot fi utilizate
în procesul de prelucrare.
Asupra fişierelor se pot realiza următoarele operaţii de bază:
• crearea, adică operaţia prin care înregistrările logice sunt transpuse pe
suportul tehnic de date;
• actualizarea care este constituită din operaţii de adăugare, modificare şi
stergere;
• consultarea care este operaţia de regăsire a înregistrărilor;
• sortarea, adică ordonarea crescătoare sau descrescătoare a articolelor după
anumite criterii stabilite de utilizator;
• separarea, adică desfacerea unui fişier în două sau mai multe fişiere;
• fuzionarea, adică combinarea a două sau mai multor fişiere într-unul singur
conform unor criterii;
• copierea care presupune obţinerea unei dubluri a fişierului

Orice fişier poate fi privit sub dublu aspect:

• logic sau funcţional, care priveşte latura semantică, deci informaţională a
datelor ce compun fişierul;
• fizic, care este strict legat de reprezentarea datelor pe suportul fizic şi de
modul de organizare a acestuia.

Din punct de vedere logic, un fişier este alcătuit dintr-o mulţime de articole
(înregistrări logice), din câmpuri de date (grupate sau negrupate) şi din caractere.
Articolul este o grupare de date asociate ce formează o entitate referită printr-un
identificator. De regulă, acest identificator trebuie să sugereze conţinutul informaţional al
înregistrării logice (de exemplu, articolul ARTSALAR conţine date privind salariaţii unei
24
întreprinderi). Caracteristicile înregistrărilor logice sunt: lungimea (numărul caracterelor
conţinute) care poate fi variabilă sau fixă şi formatul (fix: toate înregistrările au aceeaşi
lungime; variabil: înregistrările au lungimi diferite).
Câmpul de date este o entitate de date constând dintr-un număr de caractere,
cuvinte sau coduri, tratate împreună ca un tot unitar. Câmpurile care se referă la aceeaşi
entitate (de exemplu, NRMARCA, NUMESAL, SALBAZA etc) formează un articol. În funcţie
de natura datelor pe care le înmagazinează, câmpurile pot fi numerice, alfanumerice,
logice, dată calendaristică etc.
Caracterul este elementul de bază, indivizibil al datelor dintr-un fişier (o cifră, o
literă, un caracter special).

Exemplu:
Data intrării
Cod Denumire
Document Data U/M Cantit PU
Prod produs
Fel Nr Z L A
N,4 C,20 C,5 N,5 N,2 N,2 N,2 C,3 N,8,3 N,9,2

Fig. nr. 1.8. Descrierea articolului ARTPROD

Sub aspect fizic, fişierul se defineşte în funcţie de suporturile tehnice de date

utilizate. Necesitatea organizării datelor pe suporturi tehnice (discuri magnetice, benzi
magnetice, discuri optice etc) derivă din caracterul limitat al memoriei interne a unui
calculator. Este greu de păstrat în memoria internă atât programele de aplicaţii, datele de
prelucrat, cât şi rezultatele prelucrărilor. Soluţia o reprezintă organizarea de fişiere pe
suporturi externe, de unde prin proceduri speciale de intrare/ieşire şi în funcţie de cerinţele
utilizatorului, sunt transferate în memoria internă.

Accesul şi organizarea fişierelor

Organizarea fişierelor înseamnă definirea regulilor de dispunere fizică a articolelor

pe suport. Metodele de organizare a fişierelor sunt de două tipuri: clasice (elementare) şi
mixte (derivate). Metodele clasice de organizare sunt organizarea secvenţială, organizarea
directă, organizarea secvenţial-indexată, organizarea relativă.
Organizarea secvenţială presupune dispunerea articolelor pe suport unele după
altele, în ordinea obţinerii lor, după criterii stabilite de utilizator.
Consultarea fişierelor secvenţiale se poate face prin citirea articolelor în ordinea în
care apar pe suport, accesul fiind secvenţial. Ca urmare, timpul de acces este destul de
ridicat, actualizarea fiind greoaie şi lentă.
Aceste fişiere sunt recomandate atunci când prin program se prelucrează toate
articolele conţinute sau un număr mare al acestora. Fişierele secvenţiale se utilizează şi ca
fişiere de salvare/arhivare. Avantajul lor constă în faptul că pot fi organizate pe orice tip de
suport (adresabil sau nu, reutilizabil sau nu).
O operaţie tipică pentru fişierele secvenţiale este sortarea. Sortarea reprezintă
rearanjarea unui fişier secvenţial la nivel fizic într-un alt fişier secvenţial, după un anumit
criteriu aplicat unei părţi a articolelor (de obicei un câmp), parte numită cheie de sortare.
Sortarea poate fi efectuată după mai multe chei. În acest caz, prima cheie este cea care
hotăreşte ordinea şi numai dacă două articole au aceeaşi valoare pentru aceasta, se ia în
considerare a doua cheie, pe urmă a treia cheie, etc. Din această cauză cheile se numesc chei
primare, secundare, terţiare etc.
Fişierele secvenţiale se pot concatena, adică din două fişiere se poate obţine un al
treilea fişier, sortat în aceeaşi ordine.
25
 Organizarea directă (selectivă) stochează şi gestionează înregistrările pe suport
pe baza unor procedee de repartizare (randomizare). Plecând de la un element al
înregistrării, numit cheie de repartizare, se calculează adresa de dispunere pe suport pe
baza unei formule. Aceeaşi formulă este aplicată atât la dispunerea pe suport, cât şi la
căutările ulterioare. Adresa de pe suport se determină astfel pe baza algoritmului de
randomizare, folosind o funcţie A=F(k), unde k reprezintă un element al înregistrării.
Organizarea directă este specifică suporturilor adresabile şi asigură consultarea şi
actualizarea rapidă a fişierelor.
O formă deosebită a organizării directe este organizarea relativă. Un fişier de
organizare relativă are următoarele caracteristici:
• se poate organiza numai pe suporturi adresabile;
• suprafaţa de memorare este împărţită în unităţi adresabile, numite casete, de
dimensiuni fixe şi numerotate crescător, de la 0 la n. Fiecare zonă (casetă) poate
conţine sau nu un articol. Orice articol poate fi identificat prin numărul de ordine al
casetei corespunzătoare, număr ce se numeşte cheie relativă.
• accesarea articolelor se poate face secvenţial, direct (aleator) sau dinamic.

Spre deosebire de fişierele secvenţiale, care au articolele aranjate compact, cele

relative pot avea zone neutilizate între articole. Corespondenţa dintre articole şi numerele
de casetă se realizează prin formule matematice, numite formule de randomizare sau
repartizare.
Organizarea secvenţial-indexată are o largă utilizare în practică deoarece permite
atât accesul secvenţial, cât şi accesul direct. Suporturile utilizate trebuie să fie adresabile.
Fişierele indexate sunt ansambluri de articole logice aşezate unul după altul în ordinea
crescătoare sau descrescătoare a valorii cheii de articol. Cheia de articol este un câmp sau
rezultatul evaluării unei expresii de câmpuri din structura articolului fişierului indexat.
Fişierele index înlătură limitele fişierelor prezentate anterior:
• la fişierele secvenţiale accesarea greoaie datorită timpului de răspuns mare;
• la fişierele relative folosirea ineficientă a suprafeţei de memorare.

Prin operaţia de indexare, fişierului i se ataşează un tabel în care sunt păstraţi

indecşii – informaţii auxiliare pe baza cărora sunt reperate rapid articolele fişierului. Astfel,
un fişier index este alcătuit de fapt din două fişiere:
• fişierul propriu-zis de date în care înregistrările sunt ordonate crescător sau
descrescător, după cheia de articol (cheia de indexare);
• fişierul index care are un număr de înregistrări egal cu numărul înregistrărilor din
fişierul de date. Fiecare înregistrare conţine valoarea câmpului cheie a articolului din
fişierul de date, plus adresa fizică de pe suport (număr cilindru, număr pistă, număr
sector) a acelei înregistrări.

La consultarea fişierului se parcurge mai întâi secvenţial tabela de indecşi. Când

valoarea cheii de căutare devine egală cu valoarea cheii din index se preia adresa din index
şi astfel se ajunge la înregistrarea de pe suport.
Consultarea articolelor din fişierele index poate fi realizată secvenţial sau direct.
Prin mod de acces se înţelege tehnica de regăsire a înregistrărilor conţinute într-un
fişier. Accesul poate fi: secvenţial, direct (selectiv, aleator) şi dinamic.
Accesul secvenţial presupune regăsirea înregistrărilor în ordinea în care acestea au
fost dispuse pe suportul tehnic. Pentru a localiza înregistrarea n este necesară parcurgerea
tuturor celor n-1 înregistrări precedente. Orice tip de fişier poate fi accesat secvenţial.
Astfel, fişierele secvenţiale sunt accesate articol cu articol, cele relative sunt accesate în
ordinea casetelor, cele goale fiind sărite, cele indexate sunt accesate în ordinea indexului
26
activ (un fişier poate avea asociate mai multe fişiere index, din care numai unul este activ la
un moment dat).
Accesul direct (aleator) permite identificarea directă a înregistrărilor prin
intermediul unei adrese indicate prin cheia stabilită de utilizator. Se aplică suporturilor
adresabile.
Accesul dinamic îmbină metodele anterioare, operaţiunea realizându-se în două
etape:
• poziţionarea directă pe o anumită înregistrare a fişierului;
• consultarea secvenţială a următoarei înregistrări.
În funcţie de modul de organizare se pot utiliza unul sau mai multe moduri de acces.
Relaţia dintre modul de organizare şi cel de acces este prezentată în tabelul nr. 1.2.

Tabelul nr.1.2. Corespondenţa mod de organizare a fişierelor - mod de acces

Acces
Secvenţial Direct Dinamic
Organizare
Secvenţială X
Relativă X X X
Indexată X X

1.3.3.2. Baze de date, bănci de date şi depozite de date

Pe măsura evoluţiei sistemelor de prelucrare automată a datelor şi, în mod special, a

componentei hardware şi software, dar şi ca urmare a creşterii volumului datelor de
prelucrat s-a dezvoltat un nou concept, cel al bazelor de date. El îşi face apariţia în a doua
parte a anilor ’60, aducând un element de noutate, respectiv existenţa unui fişier de
descriere globală a datelor, ceea ce asigură independenţa datelor de programe şi invers,
fişier denumit dicţionar de date (vezi figura nr. 1.9). La momentul respectiv, în cadrul
sistemelor informatice implementate în întreprinderi, informaţiile erau organizate în
fişiere de date (secvenţiale, indexate etc.) create cu ajutorul unor programe scrise în
limbaje din generaţia a III-a: COBOL, FORTRAN etc.
Principiul fundamental al bazelor de date îl constituie unicitatea informaţiilor, adică
orice informaţie este înregistrată o singură dată şi poate fi utilizată ori de câte ori este
nevoie de către diferiţi utilizatori şi în diferite momente.
O bază de date este un ansamblu de date ce poate fi întrebuinţat de mai mulţi
utilizatori având viziuni diferite asupra acestora. Ea reprezintă un ansamblu structurat de
fişiere care grupează datele prelucrate în aplicaţiile informatice ale unei persoane, grup de
persoane, întreprinderi, instituţii etc., ansamblu partajat între mai mulţi utilizatori în mod
concurent şi competitiv.

27
 BAZA DE DATE

Fişier de date 1

Fişier de date 2 Dicţionar

... de
date
Fişier de date n

Aplicaţia 1 Aplicaţia 2 ... Aplicaţia m

Fig. nr. 1.9. Structura unei baze de date

Formal, baza de date poate fi definită ca o colecţie de date aflate în interdependenţă,

împreună cu descrierea structurii şi a relaţiilor dintre ele. Într-o abordare mai analitică, o
bază de date este un ansamblu de date structurate, coerente, neredundante, independente
de orice program specific de aplicaţii, direct accesibile după criterii multiple.
În funcţie de tipurile de structură abordate şi concepţia de definire a relaţiilor
dintre colecţiile de date, putem avea:
• baze de date ierarhice (modelul ierarhic) care operează cu mulţimi de date
structurate arborescent;
• baze de date tip reţea (modelul reţea) care operează cu mulţimi de date
structurate în reţea;
• baze de date relaţionale (modelul relaţional) care operează cu mulţimi de date
structurate pe baza teoriei matematice a relaţiilor dintre ansambluri.
• baze de date obiectuale în proiectarea cărora sunt avute în vedere conceptele
abordării obiectuale care ţine seama de aspectele statice şi dinamice ale
obiectelor.

Abordarea datelor în contextul bazelor de date se face pe trei niveluri, considerate

niveluri de abstractizare:
• Nivelul fizic sau intern este nivelul elementar la care pot fi considerate datele şi se
referă la modul în care sunt stocate datele pe suporturi - disc magnetic, bandă
magnetică, disc optic etc. La acest nivel structura datelor este foarte detaliată şi se
concretizează în schema internă.
• Nivelul conceptual sau logic este nivelul imediat superior celui fizic, corespunde
administratorului bazei de date care proiectează structura bazei de date. Asigură
o viziune globală. La acest nivel structura bazei de date se concretizează în
schema conceptuală.
• Nivelul extern este ultimul nivel de abstractizare la care poate fi descrisă o bază
de date. Recurgerea la acest nivel de abstractizare se face pentru simplificarea
interacţiunii utilizator-bază de date. Acest nivel corespunde utilizatorilor care pot
avea viziuni diferite asupra bazei de date pe baza unor subscheme proprii. Se
urmăreşte satisfacarea cerinţelor tuturor utilizatorilor în condiţiile unei
redundanţe minime şi controlate a datelor.

28
 Văzută prin prisma celor trei niveluri, baza de date poate fi reprezentată ca în
figura nr. 1.10.1
Utilizator A1 Utilizator A2 Utilizator B1 Utilizator B2 ...

Aplicaţie Comenzi Comenzi ….

autonome Aplicaţie
autonome

Schema Imagine A Schema

externă A externă B Imagine B ….
(nivel extern) (nivel extern)

INTERFAŢA A INTERFAŢA B

Schema conceptuală Imagine globală Sistem de

(globală) (nivel global) gestiune a
bazei de date

INTERFAŢA

Schema internă
BAZA DE DATE MEMORATĂ P E DISC

Fig. nr. 1.10. Nivele de abstractizare a datelor în bazele de date

Includerea în baza de date a descrierii structurii acesteia o deosebeşte calitativ de

fişierele de date, deoarece prin aceasta se asigură independenţa datelor din bază faţă de
programele de aplicaţii şi invers. Posibilitatea modificării structurii la un nivel, fără a afecta
structura celorlalte niveluri este întâlnită sub numele de autonomia datelor stocate în baza
de date, prezentă sub două forme:
• autonomia fizică, adică posibilitatea modificării structurii bazei de date la nivel
intern, fără a fi necesară schimbarea structurii conceptuale şi refacerea
programelor de prelucrare a datelor. Asemenea modificări sunt necesare pentru
ameliorarea performanţelor de lucru (viteză de acces, mărimea fişierelor etc.).
Autonomia fizică este cea care asigură şi portabilitatea bazei de date de pe un
sistem de calcul pe altul fără modificarea schemei conceptuale şi a programelor;
• autonomia logică se referă la faptul că modificarea schemei conceptuale a bazei de
date nu necesită şi refacerea programelor de prelucrare, autonomie mai greu de
realizat datorită dependenţei programelor de structura logică a datelor.

Practic, baza de date elimină sau reduce dezavantajele organizării în fişiere:

• un grad redus de redundanţă a datelor şi eliminarea, în mare măsură, a
inconsistenţei datelor;
• actualizarea facilă a datelor;
• instrumente pentru realizarea de interogări - obţinerea facilă a informaţiilor ad-
hoc;
• reducerea costurilor;
• suport pentru standardizare;
• partajarea datelor între toţi utilizatorii cărora le sunt necesare, cu asigurarea
securităţii datelor prin mecanisme de securitate.

Bazele de date sunt concepute pentru a prelucra un volum mare de date. Gestiunea
acestora impune nu numai o structurare riguroasă a datelor, dar şi o raţionalizare a
procedurilor de acces şi prelucrare. Pentru a putea fi exploatată de către utilizatori o bază

1 Fotache, M., Baze de date relaţionale. Organizare, interogare şi normalizare, Editura Junimea, Iaşi, 1997, p.32
29
de date trebuie să aibă asociat un set de programe, numit generic sistem de gestiune a
bazelor de date care să permită exploatarea raţională a datelor conţinute. Obiectivul
esenţial al unui sistem de gestiune a bazelor de date este, deci, furnizarea unui mediu
eficient, adaptat utilizatorilor care doresc să consulte sau să actualizeze informaţiile
conţinute în baza de date.
Sistemul de gestiune a bazelor de date reprezintă un ansamblu coordonat de
programe care permite descrierea, memorarea, manipularea, interogarea şi tratarea
datelor conţinute într-o bază de date. El trebuie, de asemenea, să asigure securitatea şi
confidenţialitatea datelor într-un mediu multi-utilizator.
În general, în arhitectura unui SGBD intră cel puţin 5 clase de module:
• programe de gestiune a bazei de date care realizează accesul fizic la date ca
urmare a unei comenzi primite printr-un program de aplicaţii sau interactiv prin
intermediul ecranului;
• limbajul de definire/descriere a datelor (LDD) care permite traducerea (prin
compilare sau interpretare, după caz) şi descrierea naturii datelor şi a legăturilor
lor logice fie la nivelul global (sub forma schemei conceptuale), fie la nivelul
specific fiecărei aplicaţii (sub forma schemei externe sau sub-schemei);
• limbajul de manipulare a datelor (LMD) care permite gestionarea şi actualizarea
datelor dintr-o bază de date;
• utilitare de întreţinere a bazei de date care permit gestionarea de către un
operator a bazei de date şi care pot efectua următoarele operaţii1: crearea
versiunii iniţiale a bazei de date şi încărcarea acesteia folosindu-se fie o copie
creată anterior, fie date neorganizate, crearea şi actualizarea jurnalelor
tranzacţiilor realizate asupra bazelor de date, reorganizarea bazei de date
pentru recuperarea spaţiului vid, restaurarea bazei de date după un incident
logic sau fizic, cu refacerea stării existente anterior acestuia, realizarea
diverselor statistici ce permit cunoaşterea activităţii şi utilizării bazei de date
etc.;
• componente de control a programelor de aplicaţii care constituie mijloace de
prevenire şi corectare a anumitor erori ce pot să apară în condiţii “multi-
utilizator”.

Modulele enumerate interacţionează cu o serie de componente fizice ale bazei de

date:
• fişierele de date care reprezintă suportul propriu-zis al bazei de date;
• dicţionarul de date ce înregistrează informaţii relative la structura bazei,
fiind solicitat în toate operaţiunile de consultare şi actualizare;
• indecşii, într-un număr suficient de mare pentru creşterea vitezei de acces la
date.

Banca de date reprezintă un sistem de colecţii de date aflate în interdependenţă,

împreună cu descrierea datelor şi a relaţiilor dintre ele şi cu sistemul de programe pentru
gestiunea datelor care asigură independenţa programelor aplicative faţă de modul de
structurare a datelor, o redundanţă minimă şi controlată în memorarea lor, precum şi un
timp minim de răspuns la solicitările utilizatorilor2. Ea reprezintă un ansamblu de
informaţii organizate, înregistrate pe suporturi magnetice sau optice care pot fi consultate
local sau la distanţă prin intermediul calculatoarelor şi a reţelelor de comunicaţie.

1 Saleh, I., Les bases de donnees relationnelles, Edition Hermes, Paris, 1995, p. 13
2 Pescaru, V., ş.a., Fişiere, baze de date şi bănci de date, Editura Tehnică, Bucureşti, 1976, p. 13
30
Deoarece permit accesul unui mare număr de utilizatori la datele stocate băncile de date
sunt considerate sisteme de documentare.
În unele lucrări, banca de date este redusă la două componente: baza de date şi
SGBD-ul asociat. Alţi autori extind noţiunea de bancă de date, care ar îngloba: baza de date,
sistemul de gestiune a bazei de date, sistemul electronic de calcul, echipamentele de
teleprelucrare, programele de aplicaţii, sistemul de operare, utilizatorii.
Dacă în anii ‘70 şi la începutul anilor ’80, noţiunea cvasi-utilizată era cea de bancă de
date, în lucrările din ultimii ani, termenul devine din ce în ce mai puţin invocat, majoritatea
lucrărilor de profil, ca şi toţi marii furnizori de software fac trimitere, aproape exclusiv, la
noţiunile de bază de date şi SGBD.
Depozitul de date reprezintă o altă direcţie de dezvoltare şi evoluţie a bazelor de
date. El desemnează o bază de date special concepută pentru analiza datelor şi suportul
deciziilor, prin consolidarea tuturor datelor întreprinderii.
Conceptul de depozit de date a apărut la sfârşitul deceniului 8, dar s-a conturat şi
dezvoltat în anii ‘90. Conceptul datawarehouse (depozit de date) este definit de William
Inmon (vicepreşedintele firmei Prism Solution) ca fiind o “colecţie de date destinate
fundamentării deciziei manageriale, colecţie care este tematică, integrată, plasată într-un
context temporal şi permanentă”.
Deosebirile faţă de o bază de date sunt următoarele:
• scopul pe care îl au datele stocate - acestea nu sunt utilizate în scop operaţional, ci
pentru sarcini analitice, de la identificarea unui nou segment de piaţă până la
brainstorming;
• dacă o bază de date este utilizată pentru prelucrarea tranzacţiilor on-line, depozitele de
date se bazează pe prelucrarea analitică on-line, o nouă aplicaţie strategică;
• dacă o bază de date înregistrază şi raportează ce s-a întâmplat, un depozit de date arată
şi de ce.
Patru elemente determinante caracterizează depozitul de date:
• datele stocate privesc o funcţiune sau un proces din întreprindere (sunt orientate pe
subiect);
• datele sunt integrate şi redefinite penteu a putea fi exploatate;
• informaţiile sunt conservate mai mulţi ani, acesta reprezentând un atu al depozitelor de
date (se asigură continuitatea şi comparabilitatea);
• datele nu pot fi modificate sau şterse.

Datele organizate în depozite provin din datele preluate din sistemul operaţional,
din datele de arhivă (în perioada de constituire a depozitului), precum din surse externe
(baze de date publice, date din recensăminte, date de prognoză economică etc.). Utilizarea
depozitelor de date se concretizează în extragerea unor rapoarte (la cerere sau pe baza
unui abonament cu o anumită periodicitate), extragerea unor date pentru a putea fi
utilizate de aplicaţiile de birotică (programe de calcul tabelar, procesoare de texte,
programe de prezentare etc.), dar mai ales pentru a putea fi utilizate în aplicaţii
specializate de analiză. Pentru realizarea unor analize economice complexe sunt oferite
instrumente de analiză ce pot fi clasificate în două categorii: mineritul în date „data
mining” şi analiza multidimensională, referită prin OLAP (On Line Analytical Processing).
Data mining reprezintă o tehnică care vizează descoperirea unor şabloane semnificative în
colecţiile de date. Instrumentele de analiză on-line (OLAP) permit aflarea răspunsurilor la
întrebări ce au de obicei un caracter multidimensional (de exemplu: Care este contribuţia
la vânzările săptămânale totale a produselor informatice vândute prin magazinele situate
în regiunea Moldova între 10 şi 20 septembrie?).
Pentru realizarea unui depozit de date sunt necesare şapte categorii de
instrumente:
31
1. Instrumente pentru modelarea datelor ce permit persoanelor implicate în realizarea
depozitelor de date să determine conţinutul fiecărei date, semnificaţia acesteia, care sunt
celelalte date cu care interacţionează şi cine o utilizează.
2. O enciclopedie a metadatelor (metadate = date despre date) ce păstrează informaţii
relevante despre fiecare dată a depozitului: ce reprezintă, tipul ei, ce înseamnă, unde se
găseşte, cum poate fi accesată, formatul său etc.;
3. Baza de date – nucleu care constituie „inima” depozitului;
4. Instrumente pentru transportul datelor utilizate pentru a muta copii ale datelor din
sistemul operaţional (tranzacţional) în depozitul de date şi a le insera în locul potrivit;
5. Instrumente pentru extragerea, rafinarea şi standardizarea (normalizarea datelor)
menite să asigure „curăţarea” datelor la preluarea lor în depozit: identificarea şi contopirea
multiplelor înregistrări care se referă la aceeaşi informaţie, ajustarea eventualelor lungimi
diferite ale unei aceleiaşi date, uniformizarea prescurtărilor.
6. Middleware – un set de resurse care asigură conectivitatea în cadrul reţelelor de
calculatoare, necesare când datele sunt preluate din mai multe baze sau când baza de date
este distribuită pe mai multe noduri ale reţelei de calculatoare a organizaţiei.
7. Instrumente ce asigură accesul utilizatorilor la datele de care au nevoie.

Pentru a explora datele din depozit utilizatorii dispun de instrumente specializate.

Cele mai simple sunt instrumentele pentru interogare şi raportare, cunoscute şi din SGBD-
uri. Pe lângă acestea, mai sunt necesare o serie de instrumente pentru administrarea
depozitului, asigurarea replicării şi sincronizării între mai multe baze de date, dezvoltarea
aplicaţiilor ce utilizează depozitul de date etc.
Au fost prezentate doar câteva aspecte privind diferitele modalităţi de organizare a
datelor la nivelul unui sistem informatic. Nu poate fi dată o soluţie ideală. Personalul implicat
în realizarea unui sistem este cel care trebuie să stabilească modalitatea optimă de
organizare a datelor în funcţie de specificul organizaţiei, mărimea sistemului şi, în primul
rând, de cerinţele utilizatorilor.

1.4. Informatica şi informatica utilizatorului final

Una din caracteristicile fundamentale ale epocii actuale o reprezintă explozia
informaţională determinată de creşterea ritmului de dezvoltare a societăţii şi de avântul
fără precedent al ştiinţei şi tehnicii. Prelucrarea electronică a datelor a fost şi devine tot
mai mult o necesitate stringentă pentru toate domeniile activităţii umane. Astfel,
informatica - ştiinţa culegerii, transmiterii, stocării şi prelucrării automate a datelor -
pătrunde, pe zi ce trece, în tot mai multe sfere de activitate, generalizându-se.
Se consideră că apariţia informaticii constituie cea de-a cincea descoperire venită în
sprijinul omului pentru a lua decizii. Cele cinci momente care au marcat evoluţia
civilizaţiei umane sunt următoarele:
1. apariţia limbajului articulat, ca principal mijloc de comunicare între oameni;
2. inventarea scrisului prin care se compensează limitele memoriei biologice;
3. realizarea tiparului care a pus bazele memoriei sociale constituită din cărţi
şi publicaţii;
4. utilizarea sistemelor de telecomunicaţii care înlătură limita determinată de
distanţă;
5. apariţia calculatoarelor electronice care permit culegerea, prelucrarea şi
transmiterea informaţiilor facilitând realizarea dezideratelor activităţii de
informare.

32
 Dacă primele calculatoare electronice apar în deceniul 5 al secolului XX, termenul
de informatică apare abia în 1962 şi provine din literatura franceză. Noţiunea de
informatică a fost creată prin asocierea cuvintelor informaţie şi automatică: INFORmation
şi autoMATIQUE.
Prima definiţie a informaticii aparţine Academiei Franceze care în 1966 preciza că
informatica este „ştiinţa prelucrării raţionale, îndeosebi prin maşini automate, a
informaţiei considerată ca suport al cunoaşterii umane şi al comunicărilor în domeniile
tehnice, economice şi sociale”1.
Din definiţia informaticii se desprind cel puţin trei caracteristici ale acesteia:
- prelucrarea raţională bazată pe legi generale şi pe anumite tehnici proprii
cercetării operaţionale, programării liniare, teoriei algoritmilor etc.;
- prelucrarea logică şi automată prin intermediul maşinilor electronice, acesta
reprezentând aspectul fundamental al informaticii;
- universalitatea informaticii, adică posibilitatea de cuprindere a tuturor domeniilor
de activitate.

În dicţionarul de informatică, definiţia dată este următoarea: informatica

reprezintă o activitate pluridisciplinară, având ca scop iniţial elaborarea de metode noi,
inclusiv sisteme automate pentru distribuirea informaţiei tehnico-ştiinţifice, studiind
procesele de comunicaţie în colectivităţile ştiinţifice şi industriale şi urmărind dezvoltarea
unor tehnici şi sisteme pentru organizarea, memorarea şi distribuirea mai eficientă a
informaţiei2.
Pe măsura dezvoltării ei, informatica a căpătat noi valenţe, iar domeniile sale de
utilizare s-au extins continuu. Specialişti din toate sferele de activitate: tehnică, economică,
socială etc., vorbesc de informatica lor specifică şi încearcă a lega tot mai mult informatica
de domeniul lor de activitate, considerând-o ca o informatică particulară. Lucru posibil,
deoarece informatica este o ştiinţă universală care se conduce după legi generale
aplicabile în toate domeniile de activitate. Astfel, a ajuns să se vorbească de "informatică
industrială", "informatică medicală", "informatică economică" etc.
Informatica economică reprezintă un ansamblu de mijloace tehnice (bazate pe
calculator) şi umane destinate culegerii, stocării, prelucrării şi transmiterii informaţiilor în
scopul eficientizării managementului, a altor activităţi economice din firme, precum şi a
planificării afacerilor3.
La sfârşitul anilor ’70, odată cu proliferarea microinformaticii a apărut un nou
concept: informatica utilizatorului final. Prin noile instrumente de lucru disponibile pe
microcalculatoare (programe de calcul tabelar, procesoare de texte, limbaje de interogare
a bazelor de date), utilizatorul lucrează direct cu sistemele de calcul, fără a recurge la
intermediari.
În informatica clasică, bazată pe o organizare centralizată, între utilizatori şi
calculator se interpuneau alte categorii de personal (operatorii de date, analiştii de sistem,
informaticienii). Astăzi, utilizând microcalculatoarele şi programe foarte uşor de utilizat,
orice economist, indiferent de compartimentul (finanţe, contabilitate, marketing etc) în
care îşi desfăşoară activitatea şi nivelul ierarhic la care se află, vine în contact direct cu
datele legate de operaţiunile pe care le gestionează. Cu actualul suport din partea
tehnologiilor informaţionale, utilizatorii pot căuta şi extrage informaţiile necesare
fundamentării deciziilor, pot procesa documente, transmite electronic documente,

1 Arsac, J., Informatica, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1970, p. 71.

2 ***, Dicţionar de informatică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p.172.
3 Lucy, T., Management Information Systems, DP. Publications Ltt, 1991.
33
consulta bănci de date, ba chiar pot crea programe de aplicaţii de mai mare sau mai mică
anvergură.
Informatica utilizatorului final reprezintă utilizarea directă şi efectivă a
calculatorului de către utilizatorul final. Aceasta nu înseamnă dispariţia centrelor
(oficiilor) de calcul din întreprinderi, ci reorientarea acestora, ieşirea din încăperile
speciale şi difuzia în toate birourile şi compartimentele funcţionale. Transferul a avut loc
deoarece oficiile de calcul ale întreprinderilor nu au posibilitatea de a dezvolta atâtea
aplicaţii cât să satisfacă toate cerinţele informaţionale ale utilizatorilor. Actualmente,
datorită metodologiilor şi instrumentelor utilizate în dezvoltarea de aplicaţii-program,
între cerinţele utilizatorilor şi implementarea aplicaţiilor cerute există un decalaj ce
variază, în general, de la doi la cinci ani. În al doilea rând, apariţia şi extinderea utilizării
unor echipamente puternice, pe care se poate executa programe cu o interfaţă
prietenoasă, generalizarea limbajelor de interogare a bazelor de date, a instrumentelor
pentru analiza datelor au adus la îndemâna utilizatorilor instrumente care, în trecut,
pentru a fi create şi puse în funcţiune, necesitau un imens volum de timp şi bani.
Utilizatorii au acces nu numai la propriile echipamente, aplicaţii şi date, ci şi ale grupului
de lucru, compartimentului funcţional sau ale întregii întreprinderi în care-şi desfăşoară
activitatea.

1.5. Sisteme informaţionale şi sisteme informatice

Supravieţuirea societăţilor comerciale într-un mediu concurenţial atât de puternic
(la care trebuie să se adapteze continuu) este condiţionată şi de obţinerea de informaţii
vitale cu privire la piaţă (dinamică, dimensiuni, structură), la competiţie, surse de
aprovizionare, pieţe de desfacere, public ţintă. Acest lucru este posibil doar prin
intermediul unui sistem informaţional bine organizat care să permită obţinerea de
informaţii reale în timp util.

1.5.1. Sistemul informaţional şi rolul său în cadrul organismelor economice

Sistemul informaţional al unei întreprinderi suferă modificări în timpul ciclului său

de viaţă, modificări legate de schimbările ce se petrec în interiorul ei, cât şi în mediul
extern. Sistemele tind să se extindă şi să se formalizeze pe măsură ce organizaţia devine tot
mai complexă.
Sistemul informaţional reprezintă un cadru organizat format dintr-un ansamblu de
resurse care asigură colectarea, controlul şi gestionarea datelor prin parcurgerea unor
etape succesive în scopul furnizării informaţiilor, printr-o reţea de comunicaţii, diferiţilor
utilizatori pentru ca aceştia să îşi realizeze obiectivele propuse1.
O altă definiţie prezintă sistemul informaţional ca fiind totalitatea metodelor,
procedeelor şi mijloacelor utilizate în culegerea, stocarea, prelucrarea, analiza şi
transmiterea datelor pentru fundamentarea şi urmărirea deciziilor la toate nivelurile unei
entităţi economico-sociale2.
Sistemul informaţional poate fi asemănat unei reţele de comunicaţii deoarece
asigură căile prin care informaţia ajunge în orice punct al întreprinderii şi chiar din
exteriorul ei. Sistemul ca reţea de comunicaţii are două aspecte:
• unul informal (conversaţiile, discuţiile dintre salariaţi şi manageri), dând naştere
la sistemul informaţional informal;

1 Wilkinson , J., Accounting and information systems , John Wiley & Sons , New York , 1986 , p. 8.
2 Airinei, D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997, p.62.
34
 • unul formal (activităţi ce se desfăşoară pe baza unor proceduri prestabilite),
rezultând sistemul informaţional formal.

Deseori, sistemul informaţional al unei întreprinderi este denumit şi sistem de

prelucrare a datelor1. În acest context, este necesară stabilirea diferenţei între noţiunea de
dată şi cea de informaţie. Astfel, datele sunt concepute ca un set de caractere care sunt
memorate şi prelucrate şi care constituie intrări în sistemul informaţional, iar informaţiile
se referă la ieşirile proceselor de prelucrare a datelor, procese concepute să satisfacă din
punct de vedere informaţional persoanele ce le vor folosi pentru luarea deciziilor.
Sistemul informaţional este cel care transformă intrările (input-uri) în ieşiri
(output-uri), trei etape fiind implicate în procesul de transformare (figura nr. 1.11):
• etapa intrării în sistem sau colectarea datelor;
• etapa prelucrării sau procesarea datelor;
• etapa ieşirilor din sistem sau generarea informaţiilor.

Intrări de
resurse Prelucrarea Ieşiri în
datelor pentru
(date) a le transforma produse
în informaţii informaţionale

Fig. nr. 1.11. Componentele generale ale unui sistem informaţional

Finalitatea sistemului informaţional este furnizarea de informaţii sub o formă direct

utilizabilă, la momentul oportun, în scopul asigurării unei bune funcţionări a sistemului
operaţional, precum şi a luării deciziilor la diferite niveluri.
Utilizatorii informaţiilor generate de sistemul informaţional se împart în două
categorii:
• utilizatori interni – managerii şi salariaţii;
• utilizatorii externi – creditori, furnizori, clienţi, acţionari, organisme ale statului.

Un sistem informaţional are nevoie de resurse ca să funcţioneze. Resursele pot fi

materiale, financiare, umane. Sistemele informaţionale sunt descrise în funcţie de resursa
predominantă pe care o posedă. Astfel, dacă domină :
• resursa umană atunci sistemul se numeşte sistem informaţional manual;
• resursa materială (echipamente) acesta se numeşte sistem informaţional automat;
• calculatoarele şi echipamentele se numeşte sistem informaţional computerizat sau
sistem informatic.

Sistemele informaţionale realizează cinci funcţiuni sau sarcini:

1. Colectarea datelor care presupune parcurgerea mai multor paşi:
• „atragerea” (culegerea) datelor, precum şi măsurarea lor;
• înregistrarea datelor prin scrierea lor în documentele sursă;
• validarea datelor pentru asigurarea acurateţii lor;
• clasificarea datelor;
• transmiterea datelor spre locurile de prelucrare.
2. Prelucrarea datelor ce are ca scop transformarea acestora în informaţii:
• transcrierea datelor pe alte documente;

1 Oprea, D., Premisele şi consecinţele informatizării contabilităţii, Editura Graphix, Iaşi, 1994, p. 23
35
 • gruparea datelor pe tranzacţii similare;
• sortarea datelor după una sau mai multe caracteristici;
• calcularea şi compararea datelor cantitative.
3. Gestionarea datelor:
• memorarea datelor în baze de date şi fişiere;
• actualizarea datelor pentru reflectarea ultimelor evenimente;
• restaurarea datelor prin accesare şi sortare.
4. Controlul şi securitatea datelor care presupune validarea datelor (amintită
anterior), autorizarea, verificarea şi revizia lor
5. Generarea (producerea) informaţiilor în scopul folosirii de către utilizatori care
presupune:
• raportarea prin pregătirea rapoartelor cu ajutorul datelor prelucrate
şi/sau stocate; deseori este necesară analiza şi interpretarea lor
• comunicarea, adică transmiterea efectivă către utilizatori.

Misiunea sistemului informaţional este de a sprijini procesele decizionale şi

operaţionale cu informaţii corecte în timp real, asigurând o bună comunicare între diferite
niveluri ierarhice de supervizare, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, contribuind astfel la
îmbunătăţirea activităţii firmei, a calităţii şi performanţei produselor realizate .
Orice organism economic se compune din trei sisteme :
• sistemul de conducere (decizional);
• sistemul condus (operaţional);
• sistemul informaţional.

Sistemul informaţional deţine un rol esenţial în funcţionarea unui organism

economic, constituind elementul de legătură între sistemul de conducere şi sistemul
condus1. Schematic, legăturile şi funcţiile acestor sisteme sunt prezentate în figura
nr.1.12:
Mediu
Subsistem de conducere
Întreprindere
- analizează
- decidede conducere
Subsistem
- controlează
- analizează
- decide
obiective, sarcini - controlează rapoarte, dări de seamă,
instrucţiuni, ordine, decizii
Informaţii

Subsistem informaţional
- memorează
- prelucrează
- transmite

Informaţii

Subsistem operaţional
- transformă
fluxuri primare: - produce
produse, servicii
materiale, financiare,
de personal, informaţii

Fig. nr.1.12. Modelul sistemic al întreprinderii

Sistemul operaţional reprezintă sediul activităţii productive a întreprinderii.

Această activitate constă în transformarea resurselor sau fluxurilor primare, fluxuri care
pot fi financiare, de materiale, de personal, de active şi, în fine, fluxuri informaţionale.

1 Popescu – Bogdăneşti , C., Sistemul informaţional al firmei în mediul concurenţial, Editor Tribuna Economică,
Bucureşti, 1999, p. 40.
36
Privitor la cele informaţionale, acestea cuprind, din categoria informaţiilor, numai pe
acelea care sunt „informaţii-materii prime”, în sensul că nu sunt legate direct de
conducerea întreprinderii. Foartea adesea, în sectorul terţiar, transformarea acestui tip de
fluxuri reprezintă principala activitate a întreprinderii (firme de tele-marketing, brokeraj
etc.). Prin urmare, în aceste cazuri, sistemul operaţional poate fi asimilat unui sistem ce
transformă informaţii, altfel spus, sistemelor informaţionale de producţie.
Sistemul de conducere este sediul activităţii decizionale a întreprinderii. Activitatea
decizională este, de fapt, asigurată de către toţi „actorii” din întreprindere, la diferite
nivele, de la cei ce-şi desfăşoară activitatea în sistemul operaţional, până la conducerea de
vârf. Prin activitatea decizională, întreprinderea este reglată, condusă şi adaptată mediului
concurenţial. Acest sistem primeşte informaţii despre sistemul operaţional şi acţionează
prin decizii asupra acestuia.
Sistemul informaţional este cel care asigură funcţionarea sistemului de conducere,
prin realizarea cuplajului sistem de conducere - sistem operaţional. El cuprinde ansamblul
informaţiilor, fluxurilor şi circuitelor informaţionale, precum şi totalitatea mijloacelor,
metodelor şi tehnicilor prin care se asigură prelucrarea informaţiilor necesare sistemului
de conducere1. Toate informaţiile obţinute de sistemul informaţional provin din analiza
sistemului operaţional şi a mediului, cu luarea în calcul a elementelor trecute, a situaţiei
actuale sau a situaţiei probabile.
Odată cu sporirea complexităţii activităţilor informaţionale s-a apelat la mijloace
tehnice perfecţionate, ultimele şi cele mai performante fiind calculatoarele electronice.
Astfel, sistemele informaţionale devin sisteme informatice.
Sistemul informatic apare ca o componentă a sistemului informaţional în care
mijloacele tehnice de prelucrare sunt reprezentate de calculatoarele electronice.
Sub impactul noilor tehnologii informaţionale, sistemele informaţionale „ au o nouă
faţă ”. Cuvintele cheie sunt :
• Reţele integrate de servicii digitale ( ISDN = Integrated Service Digital Network )
care asigură transmiterea vocii, a datelor şi a imaginilor în mişcare prin
intermediul liniilor telefonice;
• Poşta electronică ( e- mail ), prin care se realizează comunicarea între două sau
mai multe persoane, prin intermediul mesajelor scrise;
• Voice-mail-ul, care presupune transmiterea mesajelor vocale prin intermediul
reţelelor de calculatoare;
• Serviciile multimedia, care integrează comunicaţiile în bandă largă, prin
intermediul tehnologiei de transfer asincron (Asynchronous Transfer Mode);
• Telefonia mobilă, prin care se poate comunica la distanţă fără a mai fi necesară
existenţa cablurilor telefonice;
• Comunicaţiile prin satelit, ce permit captarea de emisiuni TV, schimbul de
informaţii fără a mai fi necesară cablarea;
• Schimbul electronic de informaţii, transferul electronic de fonduri, comerţul
electronic, afacerile electronice.

1.5.2. Clasificarea sistemelor informaţionale

Se disting două obiective esenţiale ale sistemelor informaţionale: sprijinirea

procesului decizional şi coordonarea într-un sistem cu mai multe niveluri. Din acest punct
de vedere majoritatea autorilor sunt de acord cu următoarea clasificare a sistemelor
informaţionale:

1 Fătu T. , Grama A. , Georgescu M. , Filip M. , Fotache D. , Tudose A. , Bazele informaticii economice , Editura
Vrantop , Focşani , 1997 , p. 8.
37
 • sisteme informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor (Transaction Processing
Systems - TPS);
• sisteme informaţionale pentru conducere (Management Information Systems - MIS);
• sisteme de sprijinire a deciziilor (Decision Support Systems – DSS);
• sisteme informaţionale pentru conducerea executivă (Executive Information Systems -
EIS).

Sistemele informaţionale pentru prelucrarea tranzacţiilor preiau datele generate de

activitatea entităţii economico-sociale în bazele de date interne şi constituie
infrastructura următoarelor niveluri ale sistemelor informaţionale. În faza de început a
dezvoltării activităţilor de informatizare apare (la mijlocul anilor ‘50) noţiunea de sisteme
de prelucrare a tranzacţiilor destinate nivelului operaţional, având ca principal obiectiv
culegerea datelor despre tranzacţiile economice, validarea datelor şi înregistrarea lor. Ele
se adresau în primul rând domeniului contabilităţii care opera cu un volum mare de date,
dar dispunea şi de un sistem propriu de verificare a corectitudinii rezultatelor obţinute. În
timp aceste sisteme şi-au lărgit aria de activitate şi asupra altor domenii, respectiv
marketing, personal, producţie, creanţe, datorii etc. Astfel, TPS urmăreşte activităţile şi
operaţiile curente ale unei activităţi, cum ar fi: recepţia materialelor, stabilirea stocurilor
de materiale, fluxul lor, obţinerea şi desfacerea produselor, salarii, trezorerie etc.,
traversând graniţa dintre întreprindere şi mediul său pentru obţinerea informaţiilor
necesare celorlalte sisteme. Sarcinile şi scopurile acestor sisteme sunt puternic definite şi
structurate.
Să luăm, de exemplu, sistemul de gestiune a resurselor umane. Acesta are drept scop
înregistrarea datelor privind salariaţii unei organizaţii, identificarea potenţialilor angajaţi
pe diferite posturi, stabilirea modului de plată a drepturilor salariale, urmărirea
aptitudinilor, performanţelor şi pregătirii lor, oferirea sprijinului în dezvoltarea carierei
profesionale.
Tranzacţiile de prelucrare specifice acestui sistem urmează un traseu identic cu al
unei persoane din momentul în care este angajată de către o organizaţie şi până o
părăseşte: înregistrarea datelor privind personalul, înregistrarea orelor lucrate pe baza
fişelor colective de prezenţă sau a fişelor de pontaj, calculul drepturilor salariale, urmărirea
performanţelor salariaţilor, înregistrarea pregătirii profesionale şi a instruirii la care au
participat salariaţii, prelucrarea operaţiilor conturilor de reglare prin care se corectează
unele date eronate din operaţiunile anterioare, se adaugă sau se şterg unele poziţii.
Prelucrarea datelor se face pe loturi în majoritatea cazurilor, excepţie făcând, de
exemplu, situaţia recrutărilor on-line de personal sau preluărilor automate de pontaje.
Datele utilizate în procesele de prelucrare specifice unei aplicaţii de gestiune a resurselor
umane sunt: marca salariat, CNP, nume şi prenume, adresa, data naşterii, starea civilă,
numărul de persoane în întreţinere, data angajării, vechimea în muncă, funcţie, meserie, loc
muncă, salariu de angajare, procent avans, cod reţineri, denumire reţineri, unitate
creditoare, suma datorată, număr legal zile concediu de odihnă, tarif ore suplimentare, cod
sporuri, denumire sporuri, procent sporuri, grilă impozitare, cod contribuţii, denumire
contribuţii, procent contribuţii, număr ore lucrate, număr ore suplimetare, număr zile
concediu medical, stare angajat, tip operaţiune de reglare.
În cadrul sistemului de gestiune a resurselor umane pot exista următoarele fişiere,
dar şi altele, în funcţie de particularităţile fiecărei organizaţii:
- Fişierul nomenclator de personal care conţine principalele date de identificare a fiecărui
salariat;
- Fişierul sporuri care înregistrează categoriile de sporuri care pot fi acordate în funcţie de
locul de muncă, de funcţie sau de legislaţie;
- Fişierul reţineri care înregistrează datoriile salariaţilor faţă de alte organizaţii;
38
- Fişierul pontaje în care sunt înregistrate lunar sau chenzinal numărul de ore lucrate
efectiv de fiecare salariat;
- Fişierul calcul salarii care înregistrează lunar sau chenzinal toate datele privind calculul
salariului pe luna curentă pentru fiecare salariat;
- Fişierul evaluare performanţe care înregistrează criteriile de evaluare pentru fiecare loc
de muncă, respectiv meserie în funcţie de care se determină la perioade de timp stabilite de
conducere rezultatele obţinute de angajaţii supuşi prelucrării;
- Fişierul înregistrare cursuri de instruire şi pregătire profesională care conţine programele
la care au participat salariaţii, indiferent dacă acestea au fost organizate de firmă sau au
fost urmate în nume propriu de angajaţi.

Principalele rapoarte/situaţii şi documente care pot fi obţinute la nivelul sistemului

de gestiune a resurselor umane sunt cele obligatorii din punct de vedere legal, dar şi altele
plecând de la necesităţile concrete ale conducerii firmei respective. Astfel, se întocmesc
state de salarii, liste de avans chenzinal, lista reţinerilor, fişele fiscale I şi II, lista salariaţilor
ce au copii sub 14 ani pentru a li se oferi cadouri de Crăciun, ziua copilului sau cu alte ocazii
stabilite de conducerea firmei sau de sindicat, dacă există, raportări statistice către
instituţii ale statului privind numărul de salariaţi, nivelul salariilor, numărul angajaţilor cu
studii medii, superioare, situaţia salariaţilor fără calificare etc.
Programele specifice sistemului de resurse umane prezintă multe particularităţi de
la o firmă la alta, cele mai importante fiind:
- întreţinerea fişierului nomenclator de personal;
- introducerea datelor despre numărul de ore efectuate într-o perioadă de timp;
- actualizarea fişierelor de sporuri, reţineri, a grilei de impozitare şi a celor privind
alte obligaţii de plată ale salariaţilor;
- validarea datelor introduse;
- corectarea erorilor ce apar în tranzacţii;
- pregătirea datelor solicitate prin operaţiuni de interogare;
- pregătirea diverselor rapoarte;
- exercitarea unor funcţii utilitare;
- întreţinerea continuă a sistemului de parole.

Sistemele informaţionale pentru conducere (MIS) pleacă de la TPS şi sintetizează

informaţiile sub formă de rapoarte periodice într-un format predefinit şi greu de modificat.
De obicei, aceste rapoarte sunt destinate frecvent, dar nu exclusiv, nivelurilor intermediare
de conducere şi au ca finalitate controlul. Sistemele informaţionale pentru conducere au
apărut la începutul anilor ’60 pentru a servi activităţilor de luare a deciziilor administrative
dintr-o întreprindere, de supraveghere şi control. Informaţiile necesare pot fi din trecut,
prezent şi viitor, din mediul intern şi extern al unităţii. Sistemul pune la dispoziţia
conducerii rapoarte privind activitatea curentă a unităţii, bazându-se pe informaţiile
obţinute de la sistemul de prelucrare a tranzacţiilor şi din mediul în care unitatea îşi
desfăşoară activitatea (sub aspectul concurenţei, legislaţiei etc.). Aceste rapoarte pot avea
caracter planificat, obţinute periodic, rapoarte obţinute la cerere, rapoarte cu caracter
excepţional, răspunzând cerinţelor “conducerii prin excepţie” şi rapoarte previzionale,
asistând conducerea la aflarea răspunsului la întrebări de genul “What.. If..?” (Ce se
întâmplă… dacă…?), fiind orientate spre activitatea internă a întreprinderii şi mai puţin spre
mediul său extern. În legătură cu modul de abordare a acestui sistem au apărut o serie de
divergenţe ce privesc tratarea lui sau nu ca pe un concept larg care include toate sistemele
informaţionale ce sprijină diferitele domenii funcţionale sau ca acel sistem specific realizării
funcţiei conducerii tactice a întreprindeii, componentă a întregului sistem informaţional.

39
 Dar nu întotdeauna rapoartele oferite de MIS sunt suficient de relevante pentru
luarea deciziilor, mai ales la nivelurile superioare. De aceea, s-au dezvoltat sistemele de
sprijinie a deciziilor (DSS). Extinderea lor s-a datorat atât progreselor înregistrate de
tehnologiile informatice, cât şi de tehnicile de modelare din anii ‘70 şi ’80. În general există
mai multe DSS într-o întreprindere. Sistemele de sprijinire a deciziilor la nivelurile
superioare de conducere sunt denumite sisteme informaţionale pentru conducerea executivă
(EIS). Acestea integrează informaţii ce provin din surse interne şi externe şi permit
managerilor de a controla şi dispune de informaţii importante pentru luarea deciziilor,
informaţii prezentate într-un mod personalizat.
Sistemele de sprijinire a procesului decizional au apărut la începutul anilor ’70
pentru a uşura procesul decizional prin preluarea unei părţi din efortul organelor
decizionale. Ele sunt concepute pentru a permite decidenţilor să-şi utilizeze judecata şi
intuiţia pe parcursul unui proces ad-hoc şi interactiv de modelare analitică referitor la o
decizie particulară (decizie nestructurată sau semistructurată1).
Sistemele de informare a top managerilor (EIS) s-au dezvoltat la mijlocul anilor ’80 şi
servesc executivului în adoptarea deciziilor cu caracter nestructurat. Sistemul presupune o
mare comunicare cu mediul exterior, fiind orientat mai mult spre fenomenele din exterior,
dar face apel şi la informaţiile furnizate de celelalte sisteme. El oferă informaţii în momentul
în care sunt solicitate (ad-hoc) şi se bazează pe o interactivitate ridicată. Problemele la care
trebuie să răspundă sunt de genul: Care sunt concurenţii cei mai puternici? Care este
impactul inflaţiei asupra strategiei întreprinderii? Care este cifra de afaceri necesară pentru
obţinerea rsurselor de finanţare a investiţiilor? Care este activitatea cea mai rentabilă?
La mijlocul anilor 1980 apar şi sistemele expert – Expert Support Systems (ESS),
prin care se valorifică şi se prelucrează cunoştinţele umane, ceea ce a determinat ca aceste
sisteme să mai fie numite şi Knowledge Work Systems. Aceste sisteme pot fi regăsite pe
orice nivel al conducerii – operativ, tactic, strategic – insuflând astfel opinia că sistemele
expert ar fi doar o extensie a sistemelor de sprijinire a deciziilor.
Tot în această perioadă apar sistemele de automatizare a muncii la birou – Office
Automation Systems (OAS) care se preocupă de tratarea comunicaţiei umane.
În general, sistemul informaţional al întreprinderii nu este o construcţie uniformă,
ci este format din diferite subsisteme între care există anumite relaţii. Corespunzător
domeniului funcţional din structura organismului economic în care se utilizează, sistemele
informaţionale pot fi grupate conform fig. nr. 1.13.
Principala dificultate a abordarii sistemului informaţional în funcţie de
compartimentele funcţionale ale întreprinderii ţine de imposibilitatea trasării unei
graniţe, fie şi aproximative, între informaţiile aferente fiecărui compartiment. Un exemplu
clasic este cel al gestiunii vânzărilor, în care aceleaşi date interesează compartimentele
vânzare-marketing, financiar, contabilitate, personal-salarizare, producţie şi chiar
proiectare. Cea mai mare parte a informaţiilor acoperă două sau mai multe
compartimente ale întreprinderii.

1 Deciziile structurate (numite şi programabile) se iau în raport cu procese sau activităţi de rutină, repetitive. De exemplu,
decizia de reaprovizionare a stocurilor reprezintă o decizie structurată tipică. Deciziile semistructurate presupun atât
proceduri de rutină, cât şi intervenţii şi judecăţi subiective. Deciziile nestructurate (numite şi neprogramabile) se bazează în
primul rând pe intuiţie şi experienţă, nu cer rutină şi nu există un model anume de rezolvare a lor. Ele intervin în situaţii în
care este imposibil sau mai puţin de dorit precizarea în avans a tuturor procedurilor de urmat pentru luarea unei decizii. La
adoptarea acestor decizii pot fi utilizate pe lângă tehnicile tradiţionale (judecată, raţionamente formale, creativitate, reguli
empirice) şi tehnicile moderne (tehnici euristice).
40
 Sistemul informaţional
al întreprinderii

Producţie Managementul
şi Marketing Finanţe Contabilitate resurselor
exploatare umane

Proiectare Analiza salarizării

Publicitate şi pro- Bugetarea inves- Conturi ale furnizo-
asistată de calculator tiţiilor Ccomponente
movare rilor
Fabricaţie asistată de Managementul Gestiunea trezoreriei personal
Verificare
calculator marketingului Gestiunea creditelor operaţiuni Analiza forţei de
Gestiunea stocurilor Studii de piaţă Prognoze financiare Facturare şi conturi lucru
Planificarea necesa- Managementul de Analiza rentabilităţii de clienţi Gestiunea datelor
rului de materiale Analiza nesarului despre anagajaţi
produs Bugetare
Automate industriale Previziunea de finanţare Contabilitate
Aprovizionare şi Prognoza necesa-
vânzărilor Gestiunea porto- analitică
recepţie rului de personal
Direcţionarea foliilor Cartea Mare
Robotică vânzărilor Plăţi Analiza necesarului
de formare şi
Prelucrarea Contabilitate fiscală perfecţionare a
comenzilor
personalului

Fig. nr.1.13. Structurarea funcţională a sistemelor informaţionale1

Contabilitatea constituie exemplul celui mai vechi şi mai răspândit subsistem

informaţional al întreprinderii. În această linie de gândire se încadrează şi un raport al
Asociaţiei Americane de Contabilitate (American Accounting Association) care precizează
că “...în mod esenţial, contabilitatea este un sistem informaţional. Mai mult, ea este o
aplicare a teoriei generale a informaţiei la problema eficienţei gestiunii economice” şi o
defineşte ca fiind “procesul de identificare, măsurare şi comunicare a informaţiei
economice pentru a permite judecăţi şi decizii documentate din partea utilizatorilor
informaţiei”2.
După mijloacele utilizate, sistemele informaţionale sunt clasificate conform
tabelului nr. 1.3.
Sarcinile mai puţin structurate, gen pregătire şi preluare date, revin
componentelor manuale sau sistemelor expert. Sistemele informatice clasice au avut în
vedere mai ales operaţiile repetitive, bine structurate, respectiv prelucrarea datelor,
stocarea şi gestionarea acestora pentru a furniza informaţii pertinente. Ulterior, prin
sisteme suport pentru decizii şi, mai apoi, prin sistemele expert interpretarea rezultatelor
obţinute şi, în mod efectiv, luarea deciziilor a făcut obiectul integrării în sistemele
informatice.
După categoriile de utilizatori în sistemele informaţionale pot fi identificate tipurile
de sisteme precizate în tabelul nr. 1.4.
Informaţiile necesare conducerii sunt în funcţie de nivelul conducerii şi de
posibilitatea de structurare a situaţiilor decizionale la care managerii trebuie să facă faţă.
Spre exemplu, nivelul strategic cere rapoarte mai sumare, ad-hoc, neprogramate şi
previzioanale, ca şi date externe pentru susţinerea planificării nestructurate şi a
responsabilităţilor de conducere generală a activităţii. Nivelul operaţional necesită rapoarte
interne regulate, ce conţin date detaliate, actuale sau istorice pentru susţinerea contolului
structurat al operaţiilor cotidiene.
În procesul decizional este necesară atât gestionarea informaţiilor istorice, cât şi a
celor de previziune. Informaţiile previzionale ajută conducerea să definească tendinţele
viitoare şi impactul acestora asupra deciziilor care trebuie adoptate, în timp ce informaţiile
istorice permit analiza performanţelor trecute ale întreprinderii şi evaluarea acestora.

1 O'Brien, J., Les systèmes d’information de gestion, DeBoeck Université, Montreal, 1995, p.453.
2 American Accounting Association - A statement of Basic Accounting Theory, Evanston, Illinois, 1966, p. 64.
41
Totuşi, conducerea trebuie să primească nu numai informaţii interne; de multe ori sunt
foarte relevante şi indispensabile informaţiile externe. În sfârşit, cerinţele informaţionale
ale conducerii depind în mod esenţial de nivelul de conducere. Astfel, activităţile de
conducere pot fi subdivizate pe trei niveluri principale: nivelul strategic, nivelul tactic şi
nivelul operaţional. La nivel strategic sunt definite strategiile, politicile şi obiectivele de
ansamblu ale întreprinderii cu ajutorul unei planificări strategice pe termen lung. Managerii
supraveghează, de asemenea, randamantul strategic al întreprinderii şi evoluţia sa globală.
La nivel tactic sunt elaborate planuri, bugete pe termen scurt şi mediu, se definesc politicile,
procedurile şi obiectivele subunităţilor întreprinderii, sunt stabilite modul de achiziţionare
şi alocare a resurselor. La nivel operaţional sunt elaborate planurile pe termen scurt.
Managerii utilizează resursele şi execută sarcinile după procedurile elaborate cu ajutorul
bugetelor şi a programelor de producţie stabilite echipelor de lucru ale întreprinderii.
Caracteristicile informaţiei pe cele trei nivele ale conducerii sunt prezentate în
tabelul nr. 1.5.

Structura deciziei Caracteristicile informaţiei

Ad hoc
Nestructurată Excepţională
Recapitulativă
Frecvenţă neregulată
Previzională
Conducerea Externă
strategică Anvergură mare
In
for
ii
ciz

ma
De

Conducerea tactică
ţii

Semistructurată

Prestabilită
Periodică
Detaliată
Conducerea operaţională Frecventă
Istorică
Internă
Structurată Anvergură mică

Fig. nr.1.14. Caracteristicile informaţiei pe nivele de conducere

(Sursa: O'Brien, Les systemes d'information de gestion, De Boeck Univesity, Montreal, 1995, p. 368)

42
 Tabelul nr.1.3. Clasificarea sistemelor informaţionale după mijloacele utilizate

Criteriul de Tipuri de sisteme

Caracteristici
clasificare informaţionale
• Informaţii structurate, în formă
scrisă
• Corespund evenimentelor
repetitive bine analizate
Formale • Modele de prelucrare bine
definite
Gradul de • Exemplu: sistemul
formalizare al financiar-contabil
procedurilor • Rigoare–stabilitate
• Informaţii sub o formă oarecare
• Inexistenţa unor reguli precise
de prelucrare
Neformale
• Exemple: conversaţii telefonice,
de culise
• Supleţe, rapiditate
• Operaţiile sunt asigurate de om,
fără a recurge la maşini
• Acceptabile pentru volume mici
Manuale de date sau pentru sarcini slab
definite
• Operaţiile sunt asigurate de
calculator fără intervenţia
factorului uman
• Pregătirea sarcinilor aparţine
însă omului
Gradul de
Automatizate • Foarte eficiente dacă lucrările
automatizare a
sunt repetitive şi de volum mare
procedurilor
• Se încadrează aici sistemele
informatice clasice
• Operaţiile sunt asigurate
printr-un dialog om-calculator
• Conducerea este asigurată de om
dar multe operaţii sunt realizate
de calculator
Asistate
• Se încadrează aici sistemele
suport pentru decizii şi sistemele
expert

(Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.49)

43
 Tabelul nr.1.4. Clasificarea sistemelor informaţionale după categoriile de utilizatori

Criteriul
Tipuri de sisteme
de Caracteristici
informaţionale
clasificare
• Satisface cerinţele unui individ la
postul său de lucru
• Ex.: Controlul gestiunii prin
Individuale intermediul unui microcalculator
dotat cu software specializat (Excel,
Lotus 1-2-3)
• Sistemul este utilizat de mai multe
persoane din organizaţie
Numărul de Organizaţionale • Se încadrează aici aplicaţiile
utilizatori
financiar-contabile
• Sistemul este utilizat de persoane
aparţinând unor întreprinderi
diferite
Interorganizaţiona
• Ex.: Prelucrarea comenzilor printr-o
le
reţea de calculatoare la care sunt
conectaţi atât furnizorul, cât şi
clientul
• Este consacrat prelucrării
evenimentelor elementare
• Reprezintă direct activitatea
Tranzacţional
întreprinderii
• Ex.: Întocmirea documentelor
primare
• Constituie nivelul cel mai de jos al
Operaţional
Nivelul deciziei în întreprindere
ierarhic • Informaţiile obţinute reprezintă
suportul de nivel intermediar al
Tactic deciziei
• Sunt componente esenţiale în
activitatea de control
Strategic • Suport al deciziei de înalt nivel
• Probleme complexe şi puţin
repetitive

(Sursa: Airinei, D. ş.a., Introducere în informatica economică, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999)

Există tipuri de sisteme informaţionale destinate numai unei anumite categorii de

utilizatori, ce se regăsesc la un anumit nivel, cum sunt sistemele de prelucrare a
tranzacţiilor, sistemele de informare pentru conducere şi sistemele informaţionale ale
conducerii executive şi tipuri de sisteme care sprijină utilizatorii aflaţi în niveluri diferite
sau în departamente diferite, ca sistemele birotice, sistemele de sprijinire a deciziilor şi
sistemele expert

44
 Tabelul nr.1.5. Caracteristicile informaţiilor pe nivele de decizie

Caracteristica Nivelul Nivelul Nivelul

informaţiei operaţional tactic strategic
Dependenţa de informaţii
Foarte ridicată Ridicată Moderată
interne
Dependenţa de informaţii Foarte
Redusă Moderată
externe ridicată
Grad de sintetizare a
Foarte redus Moderat Ridicat
informaţiilor
Necesarul de informaţii on-
Foarte ridicat Ridicat Moderat
line
Necesarul de grafice Redus Moderat Ridicat
Utilizarea de informaţii în
Foarte ridicată Ridicată Moderată
timp real
Utilizarea de informaţii Foarte
Redusă Ridicată
predictive ridicată
Utilizarea de informaţii
Ridicată Moderată Redusă
istorice
Utilizarea de informaţii de Foarte
Redusă Ridicată
tip "what if?" ridicată
Utilizarea de informaţii
Redusă Moderată Ridicată
exprimate valoric

Tabelul nr.1.6. Categoriile de sisteme informaţionale şi gradul de sprijinire a

procesului decizional
Sprijinirea
Nr.
Sistemul informaţional procesului
crt.
decizional
Sisteme informaţionale pentru conducere
1. Slabă
(Management Information Systems)
Sisteme informaţionale pentru conducerea
2. Slabă
executivă (Executive Information Systems)
Sisteme de sprijinire a conducerii executive
3. Slabă
(Executive Support Systems)
Sisteme pentru sprijinirea deciziilor (Decision
4. Puternică
Support Systems)
Sisteme pentru sprijinirea deciziilor de grup
5. Puternică
(Group DSS)
Sisteme de reuniuni electronice (Electronic
6. Slabă
Meeting Systems)
Sisteme de sprijinire a deciziilor la nivel
7. Puternică
organizaţional (Organizational DSS)
8. Sisteme expert (Expert Systems) Puternică
Sisteme de birotică (Office Information
9. Slabă
Systems)
Sisteme informaţionale organiaţionale
10. inteligente (Intelligent Organizational Puternică
Information Systems)

1.5.3. Sistemul informatic

Sistemul informatic este partea componentă a sistemului informaţional care

asigură prelucrarea raţională şi eficientă a datelor îndeosebi cu ajutorul echipamentelor
electronice de calcul şi, în primul rând, al calculatoarelor electronice.
Evoluţia galopantă a tehnologiilor informatice din ultimii ani a condus la
automatizarea unei părţi considerabile a sistemului informaţional care se localizează nu
45
numai la faza de prelucrare, ci şi la fazele de preluare a datelor şi de valorificare a
informaţiilor obţinute. Astfel sistemul informaţional devine, din ce în ce mai mult, un
sistem informatic1, deşi încă nu se poate pune un semn de egalitate între cele două tipuri
de sisteme deoarece:
• în partea formală a sistemelor informaţionale rămân încă sarcini manuale
importante: preluări date, interpretare rezultate etc.;
• partea neformală a unui sistem informaţional ramâne aproape exclusiv
manuală;
• există alte instrumente neinformatice care îndeplinesc funcţii în interiorul
sistemului informaţional: copiatoare, mijloace audio-vizuale, telefaxuri.

Noţiunea de sistem informatic este legată de informatizarea activităţii organizaţiei,

adică de folosirea resurselor informatice pentru organizarea şi administrarea
informaţiilor. Informatizarea transformă sistemele informaţionale manuale în sisteme
informatice prin:
• substituirea mijloacelor de lucru (automatizarea sarcinilor);
• miniaturizarea echipamentelor, reducerea timpilor de lucru, eliminarea
erorilor, prelucrarea unui volum mare de date şi distribuirea eficientă a
informaţiilor;
• ameliorarea performanţelor prin introducerea sistemelor interactive;
• calitatea prezentării informaţiilor;
• comunicarea extinsă datorată interconexiunii generalizate.

1 Airinei, D., Sisteme expert în activitatea financiar-contabilă, Editura Junimea, Iaşi, 1997, pp.65-70
46
Capitolul 2. Calculatorul electronic –elemente fundamentale de
structură şi principii de funcţionare

2.1. Structura unui calculator electronic şi

modul de funcţionare a acestuia

Un sistem electronic de calcul constituie un ansamblu funcţional destinat

prelucrării automate a datelor furnizate de utilizatori în scopul obţinerii informaţiilor.
Pentru realizarea acestui obiectiv, acesta are nevoie atât de echipamente (componentele
hardware), cât şi de un set de programe (componentele software) care determină
prelucrările care se fac asupra datelor prin intermediul componentelor fizice ale
sistemului de calcul.
Componentele unui sistem de calcul pot aparţine uneia dintre următoarele categorii:
• Hardware;
• Software.

Hardware-ul reprezintă componenta fizică a unui sistem de calcul, adică

ansamblul de echipamente care alcătuiesc sistemul de calcul. Ele sunt formate din
calculatorul propriu-zis şi echipamentele periferice şi sunt folosite pentru culegerea,
stocarea, prelucrarea, redarea şi transmiterea rezultatelor.
Software-ul reprezintă ansamblul de programe care fac posibilă realizarea
funcţiei sistemului de calcul, de prelucrare a informaţiilor, şi care constituie suportul logic
de funcţionare a unui sistem de calcul. Într-o traducere mot à mot, software-ul înseamnă
“partea moale” a calculatorului, spre deosebire de hardware, „partea tare”. Componenta
software a unui sistem de calcul cuprinde la rândul ei programe grupate în mai multe
categorii, după natura problemelor pe care le rezolvă. Comenzile sunt date echipamentelor
prin intermediul unor programe speciale, numite programe de bază (software de bază). Ele
formează sistemul de operare al calculatorului şi sunt memorate pe suporturi magnetice
sau optice, de unde sunt încărcate în memoria internă. O parte din programe sunt
permanent rezidente în memoria internă şi formează nucleul sistemului de operare. În afara
celor două elemente pentru realizarea prelucrărilor mai sunt necesare programele de
aplicaţii (software de aplicaţii) care sunt specifice problemelor utilizatorilor şi datelor
supuse prelucrării.

2.1.1. Componenta hardware a sistemului electronic de calcul

Termenul de calculator electronic se referă la un sistem de calcul care îndeplineşte
următoarele condiţii:
• dispozitivele de lucru sunt realizate din circuite electronice;
• are memorie internă capabilă să memoreze date şi programe;
• efectuează prelucrări în mod automat pe baza unui program.

În funcţie de procedeul de reprezentare a informaţiei şi de suportul fizic al

informaţiei, calculatoarele se clasifică în:
• calculatoare analogice;
• calculatoare numerice;
• calculatoare hibride.
47
 În sistemele de calcul analogice1, informaţia este codificată sub forma unor mărimi
fizice (intensitatea curentului electric, tensiunea etc). Această teorie a dus la apariţia
calculatoarelor analogice care au constituit o generaţie răspândită pe la mijlocul secolului
20.
Spre deosebire de sistemele de calcul analogice, sistemele de calcul numerice codifică
informaţia sub formă discretă (numerică). Calculatorul numeric este un sistem fizic care
prelucrează automat informaţia codificată sub formă de valori discrete, conform unui
program ce indică o succesiune determinată de operaţii aritmetice şi logice, având la bază
un algoritm de prelucrare. Datorită modului de realizare a componentelor constructive şi a
logicii de funcţionare a sistemelor de calcul numerice, informaţia este reprezentată
utilizând baza de numeraţie 2. Codificarea binară folosită pentru reprezentarea internă a
informaţiei în sistemele de calcul determină natura componentelor constructive care
acţionează asupra acesteia. Unitatea elementară de reprezentare a informaţiei este cifra
binară, care poate lua două valori: 0 sau 1. Această poziţie binară furnizează o cantitate de
informaţie de 1 BIT. În funcţie de natura informaţiei ce se codifică şi de dispozitivele care
manevrează informaţia în sistemele de calcul numerice, se utilizează mai multe moduri de
codificare a informaţiei. În toate cazurile însă este vorba de o reprezentare binară a
informaţiei.
Calculatoarele hibride îmbină procesarea informaţiilor reprezentate în formă
numerică cu cele reprezentate în formă analogică, comunicarea între componentele
discrete şi cele analogice ale calculatorului realizându-se prin intermediul convertoarelor
analogo-numerice şi a celor numerico-analogice.
Dintre aceste trei categorii de calculatoare, de cea mai largă răspândire se bucură
calculatoarele numerice datorită avantajelor lor: precizia reprezentării şi prelucrării
datelor, universalitatea claselor de probleme.
Structura unui calculator numeric a fost definită în anul 1945 de către John von
Neumann. Astfel, în proiectul primului calculator cu program memorat, cu prelucrarea
secvenţială a instrucţiunilor şi datelor, memorate împreună în aceeaşi formă şi accesibile în
acelaşi mod (EDVAC – Electronic Discrete VAriable Computer) sunt precizate următoarele
componente ale unui calculator electronic: unitatea aritmetică, unitatea centrală de control,
unitatea de intrare, unitatea de memorie, unitatea de ieşire. Această structură se regăseşte,
într-o formă sau alta, şi la calculatoarele actuale. Se consideră că aceste calculatoare sunt cu
arhitectură von Neumann.
În structura unui calculator distingem două categorii de componente:
• unitatea centrală;
• echipamentele periferice.

UNITATEA CENTRALĂ constituie componenta de bază a sistemului de calcul şi este

formată din:
• unitatea aritmetico-logică (UAL) capabilă să efectueze operaţiile aritmetice
şi logice;
• unitatea de comandă şi control (UCC) care dirijează funcţionarea întregului
ansamblu, dând comenzi celorlalte componente.
• memoria internă care păstrează programele şi datele în curs de
prelucrare.

1 Un exemplu de sistem analogic simplu este rigla de calcul care foloseşte mărimea fizică spaţiu, operaţiile
făcându-se prin măsurarea distanţelor pe o scară logaritmică.
48
 ECHIPAMENTELE PERIFERICE asigură comunicaţia calculatorului cu lumea
înconjurătoare. Se disting următoarele categorii de echipamente periferice:
• echipamente periferice de intrare care permit citirea datelor
(introducerea datelor în sistem): tastatura, mouse, cititorul optic
• echipamente periferice de ieşire cu ajutorul cărora se extrag rezultatele
sub o formă accesibilă omului: imprimanta, ecran de afişare etc.
• echipamente periferice de stocare care dispun de unităţi de memorie
auxiliară capabile să stocheze, sub o formă direct accesibilă calculatorului,
mari cantităţi de date: unităţi de disc magnetic, unităţi CD-ROM etc.
• echipamente periferice de comunicaţie care permit transmiterea datelor
la distanţă prin intermediul liniilor de comunicaţie: cuplor, modem, etc.

Structura de principiu a unui calculator electronic se prezintă astfel:

Unităţi auxiliare de memorie

Bandă magnetică
Disketă

CD-ROM
Disc magnetic

Periferice de intrare
Periferice de ieşire
Unitatea centrală

Unitatea aritmetico-logică
Unitatea de comandă şi control
Tastatura Memoria internă
Mouse
Imprimanta Monitor

Echipamente periferice de
comunicare

Fig. nr. 2.1. Structura de principiu a unui calculator electronic

Funcţiile active, de prelucrare şi control sunt realizate de UAL şi UCC. De aceea se

consideră că ele sunt componentele unităţii centrale de prelucrare (procesor). În literatura
de specialitate se întâlnesc şi alte opinii cu privire la structura calculatoarelor electronice.
Astfel, se consideră că unitatea centrală de prelucrare cuprinde memoria internă şi
procesorul (UCC+UAL).
La unitatea centrală de prelucrare se pot conecta diferite echipamente periferice,
module de memorie, unităţi de interfaţă şi se obţin calculatoare având diferite configuraţii.
Prin urmare, mulţimea tuturor componentelor care sunt asamblate şi conectate pentru a
realiza un sistem de calcul definesc configuraţia sistemului de calcul respectiv.
Configuraţia de bază reprezintă numărul minim de componente necesare pentru ca
sistemul de calcul să fie operaţional. Adăugarea unor componente suplimentare este
oricând posibilă până la o limită admisă de unitatea centrală de prelucrare. Astfel, se poate
realiza o configuraţie ce corespunde cel mai bine necesităţilor utilizatorilor şi posibilităţilor
financiare ale acestora.

49
 Chiar dacă este vorba de calculatoare din clase diferite, ele se pot încadra în aceeaşi
arhitectură. Arhitectura este un concept mai general care defineşte componentele
sistemului de calcul din punct de vedere al funcţiilor, al performanţelor şi al compatibilităţii
dintre ele. Arhitectura unui sistem de calcul defineşte un ansamblu integrat de componente
funcţionale, privite ca un tot unitar şi având ca scop realizarea unor funcţii la un anumit
nivel de performanţă.
Arhitectura discutată până aici se referă la sisteme de calcul monoprocesor. Ele au
cea mai mare răspândire. Elementele constitutive ale sistemelor monoprocesor sau chiar
sistemele monoprocesor în întregime pot fi folosite ca blocuri funcţionale în realizarea unor
organizări superioare. Este vorba de sisteme multiprocesor care presupun două sau mai
multe unităţi de prelucrare identice sau diferite, fiecare considerându-le pe celelalte la
nivelul canalelor de intrare/ieşire.

2.1.2. Componenta software a sistemului elctronic de calcul

Una din caracteristicile calculatoarelor electronice este efectuarea automată a
prelucrărilor pe bază de program înregistrat. Programul este un ansamblu de instrucţiuni
care realizează a anumită sarcină. Ansamblul programelor (software) permite utilizarea
echipamentelor. Se disting trei mari categorii de software: software de bază, software de
aplicaţii, software intermediar.
• Software-ul de bază (programele de bază) formează, în principal, sistemul de
operare al calculatorului şi este specific fiecărui tip de echipament. Asigură
funcţionarea eficientă a resurselor fizice şi logice ale sistemului. Calculatorul
dispune de două tipuri de resurse:
o resurse fizice, adică componentele hardware: procesorul, memoria
internă, sistemul de intrare-ieşire;
o resurse logice, adică componentele software: programele şi datele.
• Software-ul de aplicaţii (programele de aplicaţii) este specific problemelor
rezolvate de utilizatori şi este realizat fie de specialişti în programare, fie de
utilizatori.

Odată cu extinderea utilizării microcalculatoarelor a apărut un nou tip de software,

numit software intermediar. Este vorba de instrumente software specializate (procesoare
de texte, programe de calcul tabelar, programe de grafică etc.) care pot fi utilizate foarte
uşor şi rapid în aplicaţii.

2.1.2.1. Software de bază

Dacă iniţial software-ul de bază se identifica cu sistemul de operare, odată cu noile

evoluţii în domeniu, apar diverse nuanţări, încât putem distinge trei mari componente:
• sistemul de operare propriu-zis;
• programele utilitare;
• programele de traducere.

Explicaţia constă în faptul că odată cu dezvoltarea şi multiplicarea unei componente

ea tinde să devină independentă şi trebuie tratată ca atare.
De obicei, software-ul de bază este pus la punct de firma constructoare a
calculatorului şi se livrează odată cu acesta.
Sistemul de operare asigură exploatarea echipamentelor şi diferă în funcţie de tipul
şi mărimea calculatoarelor. De obicei, un sistem de operare cuprinde:

50
 • încărcătoare de programe destinate introducerii în sistem a programelor de
executat;
• monitoare şi supervizoare care asigură înlănţuirea derulării lucrărilor,
controlează operaţiile de intrare-ieşire, semnalează incidentele de funcţionare;
• programe care uşurează realizarea unor operaţii curente cum sunt: formatare
discuri, copiere fişiere, ştergeri fişiere etc.

Calitatea sistemului de operare condiţionează eficienţa şi performanţele

calculatorului. Un echipament foarte performant, dar cu un sistem de operare slab, va avea
performanţe de utilizare mediocre.
Programele utilitare sunt programe specializate, livrate odată cu sistemul de
operare sau separat de acesta, care extind o serie de facilităţi ale sistemului de operare. Ele
corespund unor funcţii bine definite ce se întâlnesc frecvent. Numărul utilitarelor este azi
impresionant şi nu se poate face a clasificare riguroasă a lor. Dintre ele amintim
următoarele tipuri:
• utilitarele care extind suprafaţa cu utilizatorul (Norton Commander,
Windows Explorer, Windows Commander, Dos Navigator);
• utilitare care vin în sprijinul utilizatorului avansat, cum este, de exemplu,
inginerul de sistem (Norton Disk Doktor, PC Tools, Norton Utilities etc.);
• utilitare de arhivare-dezarhivare a datelor, utilizate pentru micşorarea
dimensiunilor fişierelor fără pierderi de informaţii (ARJ, PKZIP şi PKUNZIP,
WinRAR, WinZIP etc.);
• utilitare de depistare şi înlăturare a viruşilor (numărul şi varietatea acestora
sunt impresionante – Norton Antivirus, Doctor Web, AVP, Virus Scan, Doctor
Panda);
• utilitare de optimizare a discurilor care optimizează amplasarea datelor pe
disc în vederea reducerii duratei de acces la informaţii (Disc Defragmenter,
SpeedDisk);
• utilitare de diagnosticare pentru determinarea configuraţiei şi testarea
funcţionării calculatorului (Check-It, Ndigs).

Programele traducătoare (translatoare) au rolul de a converti programele scrise

de utilizatori într-un anumit limbaj de programare (Basic, Fortran, Cobol, Pascal, C, etc.) în
formate accesibile calculatorului (în cod-maşină, respectiv în cod binar).
Pentru scrierea programelor sunt utilizate limbajele de programare, limbaje
artificiale create de om care servesc la exprimarea, sub formă de instrucţiuni executabile de
către calculator, a algoritmului de rezolvare a unei probleme. Algoritmul indică modul de
prelucrare a datelor iniţiale şi modificarea lor pas cu pas până la obţinerea rezultatelor
finale. Există câteva categorii de limbaje de programare: limbaje cod-maşină (în care toate
instrucţiunile sunt numerice - şiruri de 0 şi 1, fiind redactate plecând de la un cod binar
propriu fiecărui calculator), limbaje de asamblare (limbaje orientate maşină - instrucţiunile
în limbaj de asamblare corespund instrucţiunilor în limbaj maşină conform modelului de
calculator utilizat; aceste limbaje permit utilizarea de abrevieri alfabetice – mnemonice, mai
uşor de memorat decât adresele scrise în binar), limbaje de nivel înalt sau evoluate (limbaje
care nu depind de tipul calculatorului pe care rulează, nu corespund unei anumite familii de
calculatoare şi la care instrucţiunile sunt mai apropiate de limbajul uman (de exemplu,
Fortran, Pascal, C, Cobol, Basic, Ada, Prolog, LISP, Algol, Java), limbaje de nivel foarte înalt,
apărute în primul rând pentru utilizatorii nespecialişti, numiţi şi utilizatori finali şi care se
caracterizează prin neproceduralitate (utilizatorul trebuie să-i spună calculatorului ce să
facă şi nu cum să facă).

51
 Programul scris într-un limbaj de programare se numeşte program sursă, iar
limbajul său, limbaj sursă. Codificarea programului este efectuată de traducător
(translator). Fiecare instrucţiune a programului sursă este tradusă de translator într-un
grup de instrucţiuni cod-maşină. În funcţie de destinaţia funcţională, translatorul poate fi
asamblor, compilator sau interpretor.
Asamblorul este translatorul de programe scrise în limbaje de asamblare.
Prin compilare, programul sursă este tradus mai întâi într-un format obiect
(program obiect). Acesta este un format intermediar care este completat cu module din
biblioteci şi consolidat prin editarea de legături (cu editorul de legături), din care rezultă
programul în format executabil. Acesta poate fi oricând încărcat în memoria internă de la o
anumită adresă şi pus în execuţie.
date

Editare de Program Încărcare

Compilare Program legături
Program în format Execuţie
obiect
sursă executabil

rezultate

Fig. nr. 2.2. Translatarea programelor prin compilare

Odată pus în format executabil, programul poate fi oricând încărcat şi pus în execuţie.
Deci, traducerea programului sursă se realizează o singură dată, iar execuţia este
independentă de fazele anterioare.
Interpretarea presupune traducerea instrucţiune cu instrucţiune a programului la
fiecare execuţie a acestuia. De aceea este o modalitate mai puţin eficientă decât compilarea.
Translatorul, ca program, este dedicat unui anumit limbaj sursă şi unui anumit tip
(familie) de calculatoare. De exemplu:
• compilatoare: COBOL, FORTRAN, PASCAL, C.
• interpretoare: BASIC.

2.1.2.2. Software-ul de aplicaţii

Programele de aplicaţii sunt proiectate pentru a rezolva probleme specifice

utilizatorilor. Corespund următoarelor domenii de activitate:
• contabilitate, gestiune stocuri, gestiune personal etc. Sunt aplicaţii caracteristice
informaticii clasice care prelucrează informaţii bine structurate.
• elaborarea planurilor de investiţii, planuri de marketing etc. Sunt aplicaţii
destinate sprijinirii procesului decizional şi operează chiar cu informaţii
semistructurate sau slab structurate.
• calcule tehnice: rezistenţa materialelor, prelucrări statistice etc.
Un program de aplicaţii poate fi realizat, în condiţiile concrete ale unei întreprinderi
sau poate fi cumpărat „la cheie” de la o anumită unitate specializată. În ultimul caz este
vorba de produse-program comercializate. Actualmente, piaţa produselor program este în
plină dezvoltare, atât în privinţa software-ului de aplicaţii, cât şi a instrumentelor software
specializate.
Instrumentele software specializate, apărute odată cu microcalculatoarele, permit
utilizatorilor să-şi rezolve problemele fără a cunoaşte metodele informatice sau limbajele de
programare. Sunt mijloace de lucru specifice utilizatorului final. În această categorie se
încadrează: procesoarele de texte (WordPerfect, Word, AmiPro etc.), programele de calcul

52
tabelar (Lotus 1-2-3, Excel, Quattro Pro etc.), programele de grafică (Corel Draw, Harvard
Graphics, PowerPoint etc.) şi instrumentele software integrate (Works, Symphony,
Microsoft Office, Perfect Office).

2.1.3. Unitatea centrală – structură şi funcţionare

Unitatea centrală a calculatorului cuprinde memoria principală, unitatea de comandă
şi control şi unitatea aritmetico-logică. Între componentele unităţii centrale, precum şi între
acestea şi echipamentele periferice se realizează permanent schimburi de date şi comenzi,
mediate fizic de conductorii electrici care vehiculează informaţia sub formă de impulsuri.
Unitatea de comandă şi control coordonează funcţionarea întregului sistem, stabilind
legături prin schimburi de informaţii şi transmiterea de ordine şi comenzi.
Schema funcţională a unui calculator electronic pune în evidenţă foarte bine aceste
legături1 ( fig. nr. 2.3.).

Fig. nr. 2.3. Schema funcţională a unui calculator electronic

Oricare ar fi datele prelucrate, structurate, stocate etc., ele circulă în sistem sub
formă unor impulsuri electrice ce tranzitează circuitele. Din raţiuni tehnice, circuitele
electronice au două stări distincte (deschis, închis; două nivele distincte de tensiune, etc.).
Cele două stări distincte corespund cifrelor binare 0 şi 1. Toate caracterele (alfabetice,
numerice, speciale etc.) vor fi reprezentate în sistem sub forma unor combinaţii de cifre
binare 0 şi 1.
Toate componentele calculatorului funcţionează sub supravegherea unităţii de
comandă şi control, singura capabilă să decodifice instrucţiunile programelor. Unitatea de
comandă şi control este legată de celelalte componente prin circuite de comandă prin care
circulă comenzile tot sub forma impulsurilor electrice. Aceste impulsuri declanşează sau
opresc funcţionarea unităţilor de intrare-ieşire, unităţii aritmetico-logice în funcţie de
comenzile decodificate din programul executat. Instrucţiunile care formează programul de
executat sunt preluate prin intermediul unităţii de intrare şi stocate în unitatea de memorie.
Din unitatea de memorie, instrucţiunile sunt preluate şi decodificate de unitatea de

1 ***, Contabilitate şi sisteme informaționale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p.215 şi următoarele.
53
comandă şi control. După citirea datelor de intrare şi stocarea în memorie, unitatea
aritmetico-logică, pe baza ordinelor primite de la unitatea de comandă şi control execută
operaţiile de prelucrare indicate asupra operanzilor identificaţi tot de unitatea de comandă
şi control prin adrese. Rezultatele obţinute sunt stocate la adresele indicate în unitatea de
memorie. Ulterior, ele pot fi vizualizate sau extrase sub comanda unităţii de comandă şi
control prin intermediul unităţii de ieşire.

Unitatea centrală cuprinde UCC, UAL şi unitatea de memorie. Schema

funcţională a unităţii centrale este următoarea:
Unitatea de memorie (Memoria principală)
Instrucţiuni
Unitatea de comandă Adrese Sistem de operare
şi control Programe
Comenzi

comenzi
stări

Date / operanzi Date

Unitatea aritmetico-
logică Rezultate
Rezultate

Fig. nr. 2.4. Schema funcţională a unităţii centrale

Memoria principală sau memoria internă reprezintă un dispozitiv capabil să

înregistreze informaţiile pentru a le furniza apoi sub forma impulsurilor electrice unităţii
aritmetico-logice pentru executarea comenzilor primite de la unitatea de comandă şi
control.
În ultimii ani memoriile semiconductoare domină şi sunt utilizate la majoritatea
arhitecturilor cunoscute. Informaţia este memorată folosind circuite care permit sau nu
trecerea curentului electric. Aceste memorii sunt volatile şi pentru a nu se pierde informaţia
au nevoie de o baterie de alimentare proprie sau trebuie să existe, la nivelul întregului
sistem de calcul, un program de întrerupere la avaria de alimentare, care face apel la o
baterie suplimentară (sursă de putere neîntreruptibilă - UPS) pentru salvarea datelor pe un
suport de memorie nevolatilă. Ele sunt încadrate în două categorii, după tehnologiile de
realizare:
• memorii bipolare care utilizează circuite integrate LSI, VLSI (Large Scale
Integration, Very LSI, Wafer Scale Integration) cu tranzistori bipolari;
• memorii MOS (Metal Oxide Semiconductor) bazate pe tranzistori cu efecte de
câmp.

Din punct de vedere al memoriei nu este deosebit de importantă natura informaţiei

memorate, ci modul de stocare şi mai ales regăsirea acesteia. Fizic, memoria este constituită
din elemente care pot avea două stări stabile: 0 sau 1. Rezultă că putem defini memoria ca
pe o succesiune de dispozitive logice elementare, capabile să reţină fiecare o valoare binară,
adică un bit de informaţie.
Funcţional, memoria poate fi privită ca o înşiruire de biţi care se caracterizează prin
valoare şi prin poziţia (adresa) lor în această secvenţă. Prin construcţia sistemului de calcul,
accesul la informaţia din memorie se poate realiza la nivelul unui grup de biţi numit locaţie
de memorie. Locaţia de memorie este deci unitatea adresabilă a memoriei. Fiecare locaţie
de memorie se caracterizează în mod unic prin adresa ei în memorie şi prin cantitatea de
54
informaţie pe care o poate memora, măsurată în număr de biţi; de regulă este vorba de un
număr de 8 biţi, adică de un octet sau de 1 Byte (1B).
În memoria internă pot fi reprezentate toate categoriile de date şi informaţii
indiferent de natură (numerice, alfabetice) cu ajutorul codurilor interne de reprezentare
(ASCII - American Standard Code for Information Interchange; EBCDIC - Extended Binary
Coded Decimal Interchange Code, UNICODE – UNIversal CODE).
Caracteristicile memoriei sunt următoarele:
Lungimea cuvântului este unitatea elementară pentru memorarea şi accesarea
instrucţiunilor, operanzilor şi adreselor. Ea depinde de tipul calculatorului: 8 biţi (la primele
microcalculatoare), 16 biţi (la primele microcalculatoare IBM-PC), 32 biţi, 64 biţi
Capacitatea totală a memoriei exprimă volumul de informaţii care poate fi stocat şi
se exprimă în octeţi (bytes) sau multiplii acestora (un octet are dimensiunea de 8 biţi şi este
aproximativ egal cu un caracter), după cum urmează:
• 1 Kilooctat (Ko) = 1 Kilobyte (KB) = 210 octeţi = 1024 octeţi;
• 1 Megaoctet (Mo) = 1 Megabyte (MB) = 220 octeţi = 1048576 octeţi;
• 1 Gigaoctet (Go) = 1 Gigagabyte (MB) = 230 octeţi;
• 1 Teraoctet (To) = 240 octeţi;
• 1 Petaoctet (Po) = 250 octeţi.

Timpul de acces
Orice acces la memorie este precedat de furnizarea de către procesor a adresei de
memorie, unde se va face operaţia de scriere sau citire. Timpul de acces la memorie
reprezintă intervalul scurs între momentul furnizării adresei de către procesor şi momentul
obţinerii informaţiei. Când memoria este prea lentă în comparaţie cu viteza de lucru a
procesorului, pe durata accesului la o locaţie de memorie apar, pentru procesor, timpi
suplimentari de aşteptare. Noile tehnologii de realizare a memoriei urmăresc o scădere a
timpului de acces, astfel încât memoria să lucreze sincron cu procesorul, fără a introduce
stări de aşteptare. Se exprimă, de regulă, în nanosecunde (1 ns = 10-9 secunde).
Ciclul de memorie este intervalul de timp în care se realizează scrierea sau citirea
unei unităţi de informaţie în/din memorie sau intervalul de timp dintre două
operaţii succesive de scriere sau citire. Se exprimă în microsecunde sau nanosecunde.
Costul memoriei interne este preţul memoriei raportat la capacitatea de memorare
şi depinde direct de tehnologia utilizată. Utilizarea memoriilor electronice a antrenat o
importantă scădere a costului. Ca efect, calculatoarele au putut fi dotate cu memorii
principale de capacitate mare.
Din punctul de vedere al accesului şi al modului de funcţionare, memoria internă este
structurată în:
• memoria ROM;
• memoria RAM.

Memoria ROM (Read Only Memory) este folosită pentru memorarea unor funcţii
sistem sau a unor componente specifice echipamentului cu rol în lansarea sistemului de
operare (de exemplu BIOS-ul). Conţine circuite de memorie al cărui conţinut este
programat şi nu poate fi schimbat de utilizator. Ele sunt folosite doar pentru citirea
informaţiilor (înscrise anterior), informaţii ce sunt rezidente permanent în cadrul
sistemului. Pentru obţinerea rezidenţei permanente, memoria ROM trebuie să fie de tip
nevolatil, adică la pierderea tensiunii informaţia să nu fie distrusă.
În mod uzual, în modulele ROM sunt stocate comenzi de iniţializare şi pornire a
anumitor componente ale sistemelor de operare, compilatoare, interpretere, etc. De aceea,
multe microcalculatoare sunt livrate cu programele de serviciu (BIOS, încărcător,
interpretor etc.) încărcate în ROM.
55
 Memoriile ROM au evoluat în timp, prin folosirea tehnicilor speciale de ştergere
selectivă şi reprogramare astfel:
- memorii programabile PROM (Programable ROM), care sunt livrate neînregistrate
de producător, iar utilizatorul le poate încărca o singură dată. Pot fi folosite
pentru a înregistra un program specific utilizatorului cu o mare frecvenţă de
utilizare;
- memorii de tip EPROM (Erasable PROM), pot fi şterse şi reprogramate de către
utilizator, însă ştergerea nu poate fi selectivă, operaţia distrugând întregul
conţinut al celulei de memorie. Acest dezavantaj este eliminat de memoriile
EEPROM;
- memorii de tip EEPROM sau E2PROM (Electricaly Erasable PROM) care pot fi atât
citite, căt şi şterse în mod selectiv şi reprogramate de către sistemul care le
utilizează.
- memoriile EEPROM flash sunt memorii EEPROM speciale care permit
scrierea/ştergerea mai multor locaţii de memorie printr-o singură operaţie.
Astfel ele sunt mult mai rapide decât memoria EEPROM obişnuită care operează
cu fiecare locaţie de memorie în parte.

Memoria RAM (Random Acces Memory), numită şi memorie de lucru, memorie

vie, dinamică, asigură stocarea datelor şi programelor şi constituie memoria de tip volatil,
disponibilă utilizatorului. Ea caracterizează capacitatea unui sistem electronic de calcul.
Poate înregistra orice tip de date şi este posibilă ştergerea acestora în scopul reutilizării.
Fiind o memorie volatilă, ea îşi pierde conţinutul la întreruperea alimentării cu
energie electrică. Fizic, se prezintă sub forma unor plăcuţe (module) ce au în prezent
capacităţi de ordinul megaocteţilor sau gigaocteţilor (există module de până la 4 Go).
Unitatea aritmetico-logică (UAL) este unitatea de execuţie care efectuează
operaţiile aritmetice şi logice asupra operanzilor în conformitate cu o comandă, un cod de
operaţii, emis de UCC şi furnizează rezultatul.
La ieşire UAL furnizează:
• rezultatul operaţiei;
• indicatorii de condiţii (paritatea rezultatului, rezultatul egal cu zero) sau
indicatorii de eroare (depăşirea capacităţii de reprezentare de către rezultat).
UAL comportă două tipuri de dispozitive:
• dispozitive de lucru, adică dispozitive aritmetico-logice (pentru operaţii de
adunare, scădere, negaţie, reuniune, intersecţie etc.) sub forma unor circuite
speciale care combină impulsurile electrice reprezentând informaţia sub formă
de cifre binare (dispozitiv aritmetic binar, în virgulă mobilă, zecimal);
• componente de stocaj intermediar: registrele ca memorii specializate de
capacitate limitată ce înregistrează pentru fiecare operaţie operanzii şi
rezultatele.

Unitatea de comandă şi control (UCC) constituie “inima” calculatorului şi asigură

citirea instrucţiunilor din memoria internă şi execuţia lor. Coordonează prin semnale de
comandă funcţionarea tuturor celorlalte unităţi ale calculatorului, girând schimburile de
informaţii între ele.
În principiu UCC cuprinde următoarele elemente:
• un registru de instrucţiuni unde se păstrează instrucţiunea curentă, citită din
memorie, pe toată durata execuţiei. Instrucţiunea va specifica de regulă, un cod
de operaţie şi una sau mai multe adrese de operanzi;

56
 • un registru contor de program care păstrează adresa de memorie de unde a fost
extrasă instrucţiunea în curs de execuţie (sau a instrucţiunii următoare din
program) şi permite înlănţiurea instrucţiunilor;
• un decodor de funcţii capabil să recunoască funcţia definită de instrucţiunea de
executat;
• un orologiu (ceas intern) care distribuie, în mod regulat, impulsuri pentru a
sincroniza operaţiile elementare de efectuat în cursul derulării unei instrucţiuni;
• circuite de comandă care permit elaborarea şi transmiterea comenzilor
corespunzătoare operaţiilor elementare.

Pe baza codului de operaţie UCC furnizează semnalele de comandă pentru controlul

unităţilor de I/E, UM, UAL pe durata fiecărei instrucţiuni în sincronism cu semnalul furnizat
de orologiu.
Prin construcţie, UCC este capabilă să interpreteze şi să execute un set de
instrucţiuni care constituie setul de instrucţiuni elementare al calculatorului.
După numărul de instrucţiuni implementate şi complexitatea acestora, procesoarele
se împart în:
• Procesoare RISC (Reduced Instruction Set Computation, procesor cu set redus de
instrucţiuni) reprezintă unităţi centrale de prelucrare (CPU) la care numărul de
instrucţiuni pe care le poate executa procesorul este redus la minim pentru a creşte
viteza de prelucrare. Sunt procesoare rapide, dedicate pentru sisteme puternice,
servere, cu facilităţi multiprocesor;
• Procesoare CISC (Complet Instruction Set Computation, procesor cu set complet de
instrucţiuni) reprezintă tipuri de unităţi centrale de prelucrare (CPU) care pot
recunoaşte un set complet de instrucţiuni, suficient pentru a efectua direct calcule
(circa 400 . Sunt cele mai răspândite, regăsindu-şi aplicabilitatea de la calculatoarele
personale până la servere.
• Procesoare EPIC (Explicitly Parallel Instruction Computing) care permit executarea
simultană a mai multor instrucţiuni (de exemplu, procesoarele Itanium).

Frecvenţa procesorului înseamnă viteza acestuia exprimată în perioade de lucru

(cicluri) pe secundă, date de frecvenţa ceasului intern (tact). Această frecvenţă se exprimă
în MHz (Megahertz) sau, la ultimele modele, în GHz (Gigahertz). Dacă procesoarelor mai
vechi le trebuiau câteva perioade de ceas pentru a executa o instrucţiune, la ora actuală s-a
ajuns la mai multe instrucţiuni pe o perioadă de ceas.

2.1.4. Principii de funcţionare a calculatoarelor electronice

Un calculator electronic execută prelucrări pe baza unui program înregistrat în
memoria internă. Programul constituie o secvenţă de instrucţiuni, scrisă într-un limbaj de
programare care defineşte algoritmul de rezolvare a unei probleme.
Pentru a fi executate, aceste instrucţiuni trebuie să fie transpuse în codul
calculatorului. Se derulează astfel operaţiile de interpretare sau compilare şi editare de
legături. Instrucţiunile scrise în limbajul de programare sunt transformate în instrucţiuni
ce corespund setului de instrucţiuni specific calculatorului.
Instrucţiunile calculatoarelor numerice conţin specificaţii referitoare la operaţia
care trebuie efectuată de către una din componentele calculatorului, adesea unitatea
aritmetico-logică, şi specificaţii referitoare la adresa unui operand sau a unei instrucţiuni.
În unele cazuri, o instrucţiune poate conţine mai multe adrese: adresa primului operand,
adresa celui de-al doilea operand şi eventual adresa rezultatului.
Formatul cel mai simplu al instrucţiunilor cu o singură adresă se prezintă astfel:
57
 m biţi n biţi
COD OPERAŢIE ADRESĂ

Câmpul COD OPERAŢIE specifică una din funcţiile ce se pot executa de către
unităţile sistemului. Dacă acest câmp conţine „m” biţi, se pot codifica 2m instrucţiuni diferite
care formează setul de instrucţiuni al calculatorului.
Câmpul ADRESĂ specifică o adresă de operand sau de instrucţiune. Dacă acest câmp
conţine “n” biţi se poate opera un spaţiu de adresare cu memoria de 2n cuvinte.
Pentru a fi executate, instrucţiunile trebuie transmise UCC sub forma unor cifre
binare (în cod maşină). Pentru a simplifica munca programatorilor, câmpurile pentru cod
operaţie şi adresă au fost înlocuite în limbajele de asamblare cu mnemonice (simboluri)
care pot fi traduse în mod automat cu ajutorul unui program, numit ansambler.
Limbajele maşină şi limbajele de asamblare sunt limbaje de nivel redus deoarece ele
sunt intrepretate direct de către calculator. Cu ajutorul lor se scriu programele de sistem
necesare exploatării eficiente a resurselor fizice ale calculatorului. Limbajele de
programare evoluate permit scrierea programelor într-un mod apropiat de limbajul
natural, dar necesită traducerea în limbaj maşină prin compilare sau interpretare.
Orice program, destinat unui calculator, trebuie să cuprindă numai instrucţiuni ce
corespund setului de instrucţiuni de bază.
Pentru execuţia unei instrucţiuni se parcurg următoarele etape (vezi fig. nr. 2.5.)1:

MI
UCC
DECODOR 1 PROGRAM
Decodor

2
2
DATE
4
3

UAL
REZULTATE

Fig. nr.2.5. Etapele execuţiei instrucţiunilor

 Instrucţiunea se încarcă în UCC, după citirea din MI;

 UCC decodifică instrucţiunea şi emite ordinul de pregătire a UAL;
 Pe baza adreselor furnizate de UCC se face citirea datelor din memorie în UAL;
 UAL efectuează prelucrarea datelor;
 Rezultatul obţinut este plasat în MI.

Schimbul de informaţii între componentele funcţionale ale sistemului de calcul se

realizează prin intermediul magistralelor unităţii centrale de prelucrare, adică mulţimea
conductoarelor folosite în comun de mai multe unităţi funcţionale pentru realizarea unor
sarcini.

1 ***, Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 221.
58
 După semnificaţia semnalelor transmise pe magistrală, acestea pot fi de adrese, de
date sau de comenzi, după cum semnalele respective reprezintă adrese, date sau comenzi şi
informaţii despre starea unităţilor interconectate.
Transferul de date poate fi realizat în mod paralel (magistrale paralele) sau serial
(magistrale seriale). Magistralele paralele transmit toţi biţii fiecărui cuvânt concomitent pe
mai multe conductoare paralele. Magistralele seriale transmit datele bit cu bit, unul după
altul, pe un singur canal (două conductoare).
Majoritatea calculatoarelor moderne folosesc mai multe magistrale. Acestea pot fi
interne sau externe. Magistrala internă conectează componente interne ale calculatorului la
unitatea centrală, iar cea externă, pe cele externe. Exemple de magistrale interne: PCI, PCI-
X, AGP, PCI-Express, Hyper Transport. Magistrale externe: ATA, PCMCIA, SCSI, FireWire,
Serial ATA, USB.
Legarea unui echipament la magistrală se realizează de obicei printr-un conector
fizic, numit port şi printr-o componentă de interfaţă, numită adaptor sau controler.
Porturile pot fi:
• seriale, când datele se transmit bit cu bit pe o singură cale (COM, USB, PS/2);
• paralele, când transferul se face concomitent pentru un număr de biţi, pe mai
multe linii, de obicei 8, 16 sau 32 (LPT);
• cu infraroşii (IRDA) etc.

Fig. nr. 2.6. Conectarea echipamentelor periferice la sistemul de calcul

Arhitectura de bază a calculatorului asigură patru porturi COM (1-4) şi trei porturi
LPT (1-3). La portul COM puteţi conecta tastatura, mouse-ul, un modem extern etc., la cel
paralel imprimanta, scanner-ul, unitatea ZIP etc.
În ultimii ani se bucură de popularitate porturile USB (Universal Serial Bus). Treptat
se extinde şi folosirea porturilor FireWire.
Prin intermediul portului USB se pot conecta până la 127 de periferice şi nu este
necesară oprirea calculatorului pentru a conecta/deconecta un periferic prin acest port. În
prezent se utilizează mai mult standardele USB 1.1, standard de conectare plug’n’play1 ce
oferă o viteză de transfer maximă de 12 Mb/s şi USB 2.0, standard ce oferă o viteză de
transfer maximă de 480 Mb/s. Sistemul USB a devenit popular pentru conectarea unor
periferice precum: aparate de fotografiat numerice, tastatură, mouse, unităţi de discuri

1 Plug and Play (PNP) reprezintă un set de specificaţii ce permit unui dispozitiv să se configureze singur şi să
funcţioneze fără intervenţia utilizatorului imediat ce este instalat în sistem.
59
flexibile pentru calculatoarele portabile, unităţi de memorie flash, scanner şi chiar
imprimante.
Sistemul FireWire are funcţii similare sistemului USB, dar este mai rapid şi este
folosit pentru conectarea perifericelor externe ce necesită viteză relativ înaltă de transfer a
datelor (se utilizează preponderent pentru ataşarea echipamentelor video numerice).
Adaptoarele sunt circuite integrate care permit procesorului să comunice şi să
conecteze echipamente periferice. Adaptoarele au rolul de pregătire a informaţiei în forma
cerută de magistrală, în cazul preluării informaţiilor de la dispozitivele periferice sau
invers. Este posibil ca un adaptor să controleze mai multe dispozitive periferice de acelaşi
fel, caz în care adaptoarele au şi rol de adresare a dispozitivelor periferice conectate. Spre
exemplu, adaptorul SCSI (Small Computer System Interface) defineşte o magistrală care
poate conecta unul sau mai multe calculatoare cu echipamente periferice. Fiecare
echipament periferic trebuie să posede un controller (o interfaţă inteligentă locală), iar
echipamentele conectate pot fi de tipul: unităţi de disc CD-ROM, unităţi de bandă rapide.

2.2. Echipamente periferice şi suporturi de date

O altă categorie mare de dispozitive care nu fac parte din unitatea centrală de
prelucrare, dar care sunt absolut necesare activităţii şi fac să crească performanţele
calculatoarelor personale, sunt echipamentele periferice. Ele mediază schimbul de date şi
informaţii dintre unitatea centrală şi mediul extern, asigurând în acelaşi timp
compatibilitatea formatului de reprezentare a datelor. În funcţie de modul de exprimare a
informaţiilor vehiculate de echipamentele periferice se utilizează sau nu anumite suporturi,
respectiv medii fizice care permit înregistrarea sau vizualizarea informaţiilor.
Principalele funcţii ale echipamentelor periferice sunt următoarele:
• introducerea datelor, programelor şi a comenzilor în memoria calculatorului;
• redarea rezultatelor prelucrărilor sub o formă accesibilă utilizatorului;
• asigurarea supravegherii şi posibilităţii de intervenţie a utilizatorului pentru
funcţionarea corectă a sistemului în timpul unei sesiuni de lucru.

De asemenea, prin intermediul suporturilor de stocare, echipamentele periferice

asigură păstrarea datelor şi a programelor pe o perioadă mare de timp.
Din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în sistemele de calcul, echipamentele
periferice se clasifică în următoarele clase:
• echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor şi
programelor în sistem: tastatura, mouse, cititorul optic
• echipamente periferice de ieşire cu ajutorul cărora se extrag rezultatele sub o
formă accesibilă omului: imprimanta, ecran de afişare etc.
• echipamente periferice de intrare-ieşire care dispun de suporturi de mare
capacitate pentru stocarea datelor şi programelor (unităţi de disc magnetic,
unităţi CD-ROM). Ele asigură citirea datelor şi programelor stocate în memoria
internă, precum şi redarea rezultatelor prelucrării pentru utilizări ulterioare.
• echipamente periferice de comunicaţie care permit transmiterea datelor la
distanţă prin intermediul liniilor de comunicaţie.

Dacă luăm în considerare rolul echipamentelor periferice în dialogul om-claculator

se pot delimita următoarele clase de echipamente periferice:
• echipamente periferice de comunicare om-calculator: terminal
(ecran+tastatura), mouse, imprimantă, creion optic, digitizor;

60
 • echipamente periferice de stocare: unităţi de bandă magnetică, unităţi de disc
magnetic, unităţi CD-ROM etc.;
• echipamente periferice pentru citirea directă a datelor şi informaţiilor:
cititioare optice de documente, cititoare de coduri bară, cititoare de documente
marcate etc.

Suporturi tehnice pentru înregistrarea datelor şi informaţiilor

Pâna la utilizarea pe scară largă a calculatoarelor programabile prin voce, datele vor
trebui încă scrise pe un suport tehnic. Suporturile tehnice sunt medii fizice utilizate pentru
preluarea, prelucrarea, stocarea datelor şi programelor, precum şi pentru redarea
rezultatelor.

Clasificarea suporturilor tehnice

Din punct de vedere al materialului folosit pentru fabricarea lor:
• suporturi din hârtie (cartela perforată, hârtia de imprimantă, banda de hârtie
perforată, documente completate cu cerneală magnetică, documente cu
caractere stilizate etc.);
• suporturi magnetice (banda magnetică, caseta magnetică, discul magnetic,
discul flexibil, tamburul magnetic, folia magnetică etc.);
• microfilmele;
• suporturi optice (discul optic, CD-ROM, CD-R, DVD etc.).
• suporturi magneto-optice.
Din punct de vedere al posibilităţii de reutilizare:
• suporturi nereutilizabile (neînregistrabile) care se pot înregistra o singură dată
(suporturile de hârtie, microfilmele, CD-ROM);
• suporturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv pentru mai multe înregistrări
(suporturile magnetice, CD-RW).

Din punct de vedere al posibilităţii de adresare a înregistrărilor de pe suport:

• suporturi adresabile la care accesarea informaţiei se face direct, pe baza unei
adrese (de exemplu, discul magnetic);
• suporturi neadresabile la care accesarea informaţiei se face prin parcurgerea
secvenţială a înregistrărilor şi verificarea conţinutului (banda magnetică,
suporturile din hârtie, microfilmul).

Din punct de vedere al utilizării în sistemul de calcul:

• suporturi tehnice de intrare care sunt numai citite (documentele completate cu
cerneală magnetică, documente cu caractere stilizate, CD-ROM)
• suporturi tehnice de ieşire care sunt numai scrise (hârtia de imprimantă)
• suporturi tehnice de intrare-ieşire care pot fi citite şi scrise de sistem (cartela
perforată, banda magnetică, discul magnetic, CD inscriptibil, CD reinscriptibil).

2.2.1. Echipamente periferice de intrare

Introducerea datelor în sistem se realizează în mod obişnuit prin intermediul
tastaturii şi al mouse-ului.

61
 Tastatura
Tastatura reprezintă dispozitivul principal de intrare şi permite introducerea de
informaţii sub formă de caractere, similar cu maşina de scris. Prin succesiunea/combinaţia
de caractere introduse se pot furniza sistemului de calcul atât date, cât şi comenzi sau
programe. Pe lângă tastele care reprezintă cifre şi litere, tastatura conţine şi o serie de taste
„funcţionale”, cărora le sunt ataşate diferite funcţii (prelucrări). Aceste funcţii sunt specifice
sistemelor de operare în care este utilizată tastatura.
Drumul parcurs din 1867, când Christopher Latham Sholes a realizat prima
tastatură pentru maşina de scris, până la tastaturile clasice cu 83, 84, 101, 102 sau 104
taste a fost extrem de lung.
Tastaturile se deosebesc prin design, numărul de taste (101-104), tip, funcţii
auxiliare. Cele apărute recent adaugă butoane speciale pentru funcţii specifice domeniului
multimedia sau pentru navigarea pe Internet (play/pause/next/prev, control volum,
WWW, e-mail), pentru oprirea, pornirea, intrarea în "stand-by" a sistemului etc.

Mouse-ul
Un mouse este obligatoriu pentru majoritatea aplicaţiilor actuale. Mouse-ul este un
echipament periferic de intrare utilizat pentru selectarea rapidă a unor opţiuni din meniuri
sau manipularea unor obiecte de pe ecran (texte sau grafice), în vederea executării unor
operaţii. El a fost realizat prima dată în 1963 de către Douglas Engelbart de la Institutul de
Cercetare din Stanford. Prima firmă care a utilizat mouse-ul, pentru IBM-PC, a fost Mouse
System, în 1980; ea a utilizat mouse-ul cu 3 butoane. Firma care a devenit cea mai
cunoscută pe piaţă, în acest domeniu, este Microsoft, care a utilizat, începând din 1983,
mouse-ul cu două butoane la calculatoarele IBM. Tehnica mouse-ul a fost preluată şi extinsă
mai ales de firma Apple pentru calculatoarele Macintosh.
Dispozitivul constă dintr-o carcasă şi o bilă (de cauciuc sau alt material cu aderenţă
bună) care semnalează sistemului, printr-un mecanism electro-optic (format din doi
cilindri perpendiculari înzestraţi cu câte o fantă), mişcările făcute, prin deplasare, pe o
suprafaţă plană, care de obicei este dintr-un material special. Utilizarea butoanelor mouse-
ului depinde de produsul informatic.
Dacă este instalat driver-ul (programul care asigură interfaţa cu sistemul de
operare) de mouse, odată cu mişcarea mouse-ului se mişcă pe ecran o săgeată sau un
dreptunghi, numit cursorul mouse-ului, care indică diverse obiecte. Mouse-urile se pot
conecta prin cablu la un port (o interfaţă) special pentru mouse. Variantele moderne de
mouse comunică cu calculatorul prin raze infraroşii, cablul de legătură lipsind în acest caz.
Principalele operaţii realizate cu un mouse sunt:
• Indicarea prin care cursorul de mouse este deplasat pe ecran pentru a indica un
anumit obiect; deplasarea se face prin deplasarea mouse-ului pe pad;
• Punctarea, numită şi clic se utilizează pentru selectarea unui obiect şi se
realizează, în urma poziţionării cursorului mouse-ului pe obiectul respectiv, prin
apăsarea scurtă a butonului;
• Dublu clic prin care declanşează o acţiune şi prin care se acţionează scurt, de
două ori succesiv un buton al mouse-ului;
• Trasarea care se realizează analog cu punctarea, cu deosebirea că după apăsarea
butonului, mouse-ul se deplasează cu butonul apăsat. Se foloseşte în operaţiile de
mutare sau copiere a obiectelor (Drag&Drop).

62
 După tehnologia utilizată, mouse-urile pot fi mecanice şi optice. Mouse-ul mecanic
foloseşte o bilă care se deplasează pe o suprafaţă şi care antrenează două potenţiometre ce
traduc mişcările în semnale de control. Mouse-ul optic foloseşte un fascicul de lumină
pentru a detecta mişcarea pe o suprafaţă şi conţine două perechi de led-uri şi
fotodetectoare. Mouse-ul se deplasează pe un suport a cărui suprafaţă este acoperită cu o
folie de plastic pe care sunt desenate două grile suprapuse. Tehnologia radio este din ce în
ce mai mult folosită şi implementată în dauna clasicelor cabluri.
Mouse-ul poate avea de la două la şase butoane, putând fi dotat şi cu rotiţă de
scroll. El se conectează de obicei la unul din porturile seriale ale calculatorului, iar în cazul
mouse-ului USB, la un port USB al calculatorului.

Joystick-ul
Mouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri şi alte aplicaţii, acestea necesitând
o viteză de reacţie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suportă reacţiile
instantanee şi care interpretează răpunsurile independent, nu pe baza mişcărilor
anterioare, aşa cum se întâmplă la mouse. El este un senzor bidimensional care indică
poziţia absolută, raportată la un punct de referinţă de pe ecran, adică identifică poziţia într-
un plan (stânga-dreapta şi înainte-înapoi).
În schema de conectare a calculatoarelor personale, joystickul este legat la PC
printr-un adaptor special, numit port pentru jocuri (game port).
Spre deosebire de joystick care indică poziţia în două dimensiuni, paleta (paddle)
specifică poziţia într-o singură dimensiune, pe o linie.
Pentru pasionaţii de jocuri auto pe calculator există volane cu pedale şi cu force
feedback (dotate cu motoare electrice care produc diverse efecte: blocarea volanului pe o
direcţie în momentul spargerii unei roţi, şocuri la impact, salturi rapide etc.).

Trackball-ul
Mouse-ul unui calculator are nevoie de spaţiu în care să se mişte, iar problema care
se pune este că mulţi utilizatori nu au spaţiul necesar pentru un astfel de dispozitiv.
Trackball-ul elimină aceste probleme, el fiind un mouse întors cu faţa în sus. În esenţă,
trackball-ul este o bilă, deseori de dimensiuni mari, care atunci când este rotită, determină
cursorul de pe ecran să îi urmărească mişcările. Bila se roteşte pe loc şi nu are nevoie de
spaţiu mai mare decât baza dispozitivului – câţiva inci pătraţi. Există modele portabile,
proiectate astfel încât să poată fi ataşate calculatoarelor – laptop sau notebook, mărind
dimensiunile acestora doar cu câţiva centimetri.
Ca şi mouse-ul, trackball-ul are butoane prin care se indică poziţionarea cursorului
în locul dorit. Cele mai multe trackball-uri au două sau trei butoane acţionate prin apăsare,
cu aceleaşi funcţii de selecţie ca şi ale mouse-ului. Unele modele au patru butoane, acestea
funcţionând ca două perechi în oglindă, astfel ca dispozitivul să poată fi folosit cu orice
mână. Nu există o poziţie standard a butoanelor, existând modele proiectate astfel încât
bila să fie rotită cu degetul mare, altele pentru a fi acţionate cu celelalte degete, alţi
producători fabricând trackball-uri care pot fi operate la fel cu oricare deget.
Evaluarea unui trackball se poate face în funcţie de rezoluţie – numărul de paşi pe
inci (counts per inch), însă aceste valori nu indică întotdeauna precizia de poziţionare. O
rezoluţie mai mare înseamnă deplasarea mai rapidă a cursorului pe ecran, dar reduce
controlul asupra poziţiei cursorului. O rezoluţie mai mică înseamnă că trebuie să rotiţi bila
mai mult ca să mutaţi cursorul, dar controlul este mai pecis.

63
 Pentru calculatoarele portabile, proiectanţii au pus la punct mai multe dispozitive,
dintre care amintim dispozitivul Isopoint, maneta indicatoare şi touchpad-ul. Dispozitivul
Isopoint, inventat de Craig Culver, funcţionează ca un trackball care foloseşte o bară
cilindrică în locul bilei. Fiind plasat imediat sub bara de spaţiu, dispozitivul are o poziţie
ideală pentru a fi manevrat cu unul dintre degetele mari. Maneta indicatoare (pointing
stick), realizată de Ted Selker şi Joseph D. Rutledge la Centrul de Cercetare Thomas J.
Watson al firmei IBM, a fost pentru prima oară folosită pe calculatoarele portabile IBM.
Acest dispozitiv este în principiu un joystick miniaturizat, însă nu se mişcă, reacţionând la
apăsare. Dispusă între literele “G” şi “H” de pe o tastatură convenţională, maneta
indicatoare poate fi manevrată cu oricare dintre degetele arătătoare, celelalte degete
rămânând pe rândul de bază al tastaturii. Spre deosebire de mouse-ul clasic sau trackball,
touchpad-ul nu are componente în mişcare, nu "adună" murdărie şi totodată limitează
mişcarea. El constă într-o suprafaţă textilă pătrată, sensibilă la presiune, peste care
utilizatorul trebuie să mişte degetul sau să lovească uşor. Mişcarea este considerată
translaţie a indicatorului pe ecran, iar lovitura este considerată comandă, asemenea
butonului apăsat al unui mouse. În plus, suprafaţa se poate programa astfel încât la lovirea
diferitelor zone să se obţină acţiuni diferite.

Creionul optic
Creionul optic (light pen) permite desenarea pe ecran prin simpla deplasare a
acestui dispozitiv. Utilizând un software adecvat, utilizatorul poate introduce comenzile şi
anumite date folosind creionul optic.

Sistemele de digitizare
Digitizoarele asigură transformarea datelor analogice în date numerice.
Digitizoarele sunt tipice aplicaţiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer
Aided Design) şi celor de producţie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided
Manufacturing). Cele mai simple digitizoare se prezintă ca o lupă pe o masă de desenat şi se
apasă un buton în punctele de interes, memorând coordonatele acestor puncte. O
implementare particulară a digitizorului este tableta de digitizare, adică o suprafaţă plană
pe care se plimbă un creion optic.

Ecranul tactil
Ecranul tactil (touchscren) permite introducerea comenzilor prin apăsarea directă
cu degetul sau cu un creion special pe ecran. Ecranul tactil are ca domeniu de aplicabilitate
echipamentele şi terminalele publice (în birouri de turism, bănci, aeroporturi, gări)
destinate publicului larg, utilizatori care nu sunt familiarizaţi cu tastatura sau cu
introducerea de comenzi.

Sistemele de recunoştere a vocii

Preluarea şi obţinerea vocală a datelor în şi din sistemele de calcul au devenit
posibile din punct de vedere tehnic şi rentabile din punct de vedere economic pentru multe
aplicaţii. Sistemul de recunoaştere a vocii se bazează pe recunoaşterea vocală a cuvintelor
şi transformarea acestora în semnale digitale. Pentru aceasta este necesară instalarea unei
cartele vocale în sistem şi existenţa unui software specalizat. Sistemele de recunoştere
vocală sunt recomandate în situaţiile în care utilizatorii trebuie să introducă date sau
64
programe şi să aibă în acelaşi timp mâinile libere: operaţiuni de inventariere, controlul de
calitate, preluarea comenzilor telefonice etc. Realizările în domeniu sunt remarcabile, lideri
fiind firmele Dragon Systems şi IBM.
Naturally Speaking, programul firmei Dragon Systems reprezintă prima generaţie
de sisteme destinate dictării continue pentru Windows şi Windows NT. Firma declară că în
timpul dictării comenzilor şi documentelor spre calculator nu mai sunt necesare pauzele
între cuvinte. Programul are un vocabular activ de 30000 de cuvinte rezident în memorie şi
un dicţionar de rezervă, pe disc, ce conţine 200000 de cuvinte.
Firma IBM a realizat produse-program pentru vorbirea curentă încă din ’96, unul
dintre acestea fiind MedSpeak, destinat aplicaţiilor din radiologie. Tot firma IBM a pus la
punct o tehnologie operaţională cu o simplă placă compatibilă Sound Blaster, VoiceType
care permite câştigarea de timp şi ameliorarea productivităţii, furnizând o soluţie perfectă
pentru persoanele care nu pot sau care nu vor să utilizeze tastatura. Cuprinde un dicţionar
de bază de 35000 de cuvinte, la care se poate adăuga un dicţionar personalizat de până la
30000 de cuvinte, iar viteza de dictare este între 70 şi 100 de cuvinte pe minut. Avantajele
sunt considerabile: nefiind obligaţi să privim ceea ce se întâmplă pe ecran, dictarea se
poate face foarte bine pe teren sau în maşină (un cercetător poate lucra la microscop şi
dicta simultan rezultatele, un avocat poate să-şi revadă dosarele şi să dicteze informaţiile
corespunzătoare în acelaşi timp, fără să-şi ridice privirea de pe documentele sale).

2.2.2. Echipamente periferice de ieşire

În ceea ce priveşte echipamentele periferice de ieşire, cele mai frecvent utilizate

sunt monitorul şi imprimanta, dar se mai pot folosi tabletele LCD, video-proiectoarele,
proiectoarele cu LCD.

Monitorul şi placa video

Monitorul este un suport de ieşire pe care se afişează rezultatele prelucrărilor,
mesajele pentru utilizator şi informaţiile despre starea sistemului.
După principiile de funcţionare există monitoare cu tub catodic (CRT), monitoare pe
bază de cristale lichide (LCD), pe bază de plasmă şi elctroluminiscente. În ultimii 10 ani,
atât tuburile catodice, cât şi partea electronică s-au îmbunătăţit continuu, imaginile fiind
afişate din ce în ce mai bine, mai clare, cu rezoluţie şi culori mult mai bune. Noi tipuri de
monitoare îşi fac apariţia, ecranele plate LCD câştigând din ce în ce mai mult teren, având
tendinţa de a se impune ca standard de facto.
La monitoarele cu tub catodic, componenta principală, tubul catodic (CRT = Cathode
Ray Tube), generează imaginea prin bombardarea cu electroni a unui strat de luminofori.
Deoarece ochiul uman este sensibil la culorile roşu (R), verde (G) şi albastru (B), toate
culorile pot fi obţinute prin combinarea acestor culori primare. Imaginea color pe un
monitor CRT se obţine prin combinarea a trei imagini : R, G, B.
Monitoarele CRT, cu dimensiunile lor mari, încep să facă faţă din ce în ce mai greu
concurenţei oferite de monitoarele cu cristale lichide. Acestea oferă avantajul unei calităţi
mai bune a imaginii, nemaiexistând acea pâlpâire întâlnită în cazul tuburilor catodice care
oboseşte ochiul. Desigur există monitoare CRT care la o viteză de reîmprospătare de 85 Hz,
nu mai pâlpâie în mod vizibil. Dar la ecranele LCD această pâlpâire nu există, deoarece rata
de reîmprospătare este zero Hz. Reîmprospătarea imaginii se face doar la schimbarea
acesteia, dar nu contează, fiindcă în cea mai mare parte a timpului imaginea stă nemişcată.
În plus, aceste monitoare nu emit radiaţie electromagnetică şi au un consum de energie

65
foarte mic. Unul dintre parametrii cei mai importanţi ai acestor monitoare este durata de
răspuns (response time) care variază între 15-30 ms.
Monitoarele pe bază de plasmă – GPD (Gas Plasma Display) şi PDP (Plasma Display
Panel) asigură o imagine calitativă, o rezoluţie foarte bună, ecranul nu produce sclipiri ca
tuburile cinescop, dar ele sunt monocrome, costisitoare şi contrastul imaginii este slab
Monitoarele electroluminescente utilizează o peliculă subţire de material special care
licăreşte la trecerea curentului elctric.
Monitorul are următoarele caracteristici mai importante: dimensiune, definiţie,
rezoluţie, număr de culori, grad de periculozitate al radiaţiilor pe care le emite, numărul de
dimensiuni în care sunt afişate informaţiile.
Dimensiunea monitorului este caracterizată de mărimea diagonalei sale. Valorile
tipice sunt de 14”, 15”, 17”, 19”, 21”, 22” şi 24” (inch; 1 inch=2,54 cm). Cele mai răspândite
sunt monitoarele de 17”, cu tendinţa spre cele de 19”.
O imagine de pe ecran poate avea între 480000 şi 1920000 de pixeli. La ecranele
obişnuite fiecare pixel este format la rândul lui din trei puncte colorate în roşu, verde,
respectiv albastru. Dar aceste puncte sunt atât de mici încât de la distanţă culorile lor se
compun, rezultând culoarea caracteristică fiecărui pixel. Distanţa între doi pixeli alăturaţi
se numeşte definiţie (dot pitch). Definiţia se măsoară în milimetri. Cu cât distanţa dintre
puncte este mai mică, cu atât imaginea este mai clară, fiind mai puţin granulată. Valorile
tipice pentru definiţie sunt de 0,22-0,25 mm.
Rezoluţia reprezintă numărul de pixeli care pot fi afişaţi pe ecran, raportat la cele
două axe. De exemplu, o rezoluţie de 800x600 pixeli, înseamnă că monitorul are 800 puncte
pe orizontală şi 600 de puncte pe verticală. Cu cât rezoluţia este mai mare, cu atât imaginea
este mai bine definită.
Imaginea obţinută pe ecran este reîmprospatată la anumite intervale de timp sau
mai bine zis de un număr de ori pe secundă. Cu cât acest număr este mai mare, cu atât
imaginea obţinută este mai stabilă şi mai odihnitoare pentru ochi. Valoarea vitezei de
1
reîmprospătare a afişării variază între 60 şi 200 Hz. Se recomandă valori mai mari de 85
Hz.
Monitoarele tradiţionale afişează imaginea în două dimensiuni (2D), dar se fabrică şi
monitoare 3D care permit afişarea imaginii în trei dimensiuni prin polarizarea luminii şi
folosirea unor ochelari speciali sau în mod holografic.
Perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie a redus substanţial intensitatea radiaţiilor
emise de monitor. Monitoarele cu radiaţie redusă (Low Radiation) sunt nedăunătoare
sănătăţii utilizatorului la folosirea lor raţională.
Majoritatea modelelor de monitoare permit reglarea diferiţilor parametri prin
intermediul unui afişaj ce apare pe ecran (on screen display). Acesta permite ajustarea
formei, dimensiunii şi poziţionării imaginii, ajustări ale saturaţiei de culoare, ale intensităţii
şi luminozităţii acestora. În plus, monitoarele moderne sunt de tipul multisync, adică îşi
ajustează singure proprietăţile imaginii, în funcţie de parametrii semnalului primit.
Pentru a îmbunătăţi capacităţile multimedia ale sistemelor de calcul, au apărut aşa-
numitele monitoare multimedia, care sunt dotate cu boxe active şi microfon, oferind astfel o
alternativă pentru boxele active cumpărate separat.
Interfaţa dintre monitor şi unitatea centrală este realizată de placa video. Există mai
multe standarde video care precizează rezoluţia, numărul de culori şi viteza de
reîmprospătare a imaginii. De exemplu, VGA (Video Graphics Array) care permite afişarea
în 256 culori simultane cu o rezoluţie de 640 de pixeli pe orizontală şi 480 de linii pe
verticală; SVGA (Super VGA)care poate afişa pornind de la 800 de pixeli pe orizontală şi

1 Viteza de împrospătare se referă la frecvenţa cu care monitorul înlocuieşte liniile de electroni care apar pe
ecran. Electronii activează granulele fosforescente roşii, verzi şi albastre care formează imaginea.
66
600 de linii pe verticală şi ajungând la 1280 de pixeli pe 1024 linii (sau mai mult în funcţie
de performanţele monitorului şi plăcii video) în 16256 sau 16,7 milioane de culori afişate
simultan (sunt cele mai răspândite la ora actuală), XGA (eXtendend Graphics Adapter) care
permite afişarea în 65535 culori cu o rezoluţie de 640*480 sau 1024*768 etc. În prezent se
utilizează doar monitoare din clasa SVGA, XGA şi superioare (SXGA – Super XGA, UXGA –
Ultra XGA, WUXGA – Widescreen UXGA etc).
Producători de monitoare sunt Samsung, LG, Sony, Philips, Dell, IBM.

Imprimantele
Imprimanta este un suport periferic de ieşire care permite tipărirea rezultatelor
prelucrării într-o formă lizibilă pentru om. Suportul folosit este hârtia.
Performanţele unei imprimante se exprimă prin următorii parametri:
• Rezoluţia - determină calitatea grafică a tipăririi şi se exprimă prin numărul de
puncte afişate pe inch (dots per inch – dpi). Există rezoluţie pe verticală (număr
de puncte pe verticală) şi rezoluţie pe orizontală. Nu este obligatoriu ca cele
două rezoluţii să fie egale. La imprimantele laser, de exemplu, rezoluţia poate fi
de 600, 720, 1200 dpi, la cele cu jet de cerneală de 4800x1200 dpi, 5760x7200
dpi etc, la imprimantele matriceale de 240x144 dpi
• Viteza de tipărire- reprezintă viteza de scriere a imprimantei şi se măsoară în
caractere pe secundă (cps) la imprimantele lente şi pagini pe minut (ppm) la
cele rapide (o pagină conţine aproximativ 2000 de caractere); poate fi de la 1
ppm până la 50 ppm sau mai mult.
• Dimensiunea maximă a hârtiei - este dată de formatul hârtiei pe care poate să
scrie imprimanta: A3 (420 x 297 mm), A4 (210 x 297 mm), A5 (148 x 210 mm),
B5 (182 x 257 mm) etc.
• Memoria proprie – desemnează capacitatea de memorie de tip RAM ataşată
imprimantei. Informaţiile prelucrate de procesor sunt transmise din memoria
internă pe magistrală la imprimantă. Viteza de prelucrare a procesorului este
mai mare decât viteza de tipărire a imprimantei, imprimantele fiind considerate
periferice lente. Memoria proprie a imprimantei permite stocarea acestor
informaţii până în momentul în care vor fi tipărite, evitând astfel blocarea
magistralei. Capacitatea memoriei unei imprimante laser, de exemplu, poate fi
până la 416 Mo, dar pentru cele mai simple ea este de 8, 16, 32, 64 Mo.
• Posibilităţile de extindere a setului de caractere au în vedere atât metode
software, cât şi metode hardware (prin ataşarea unor dispozitive – casete
cartridge) care conţin seturi suplimentare de caractere.

După modul de realizare a imprimării, respectiv după unitatea de informaţie tipărită

la un moment dat, imprimantele sunt:
• orientate pe caracter,
• orientate pe linie,
• orientate pe pagină.

După tehnologia de tipărire utilizată, imprimantele sunt:

• mecanice, cu caractere selectate,
• matriciale,
• termice,
• cu jet de cerneală,
• laser.

67
 Imprimantele cu jet de cerneală şi laser reprezintă în pezent cele mai utilizate tipuri
de imprimante.
Imprimantele cu jet de cerneală au fost introduse în 1976 de firma IBM. Pentru
generarea caracterului este necesară încărcarea şi deflexia electrostatică pe verticală a
picăturilor de cerneală. Caracterul este generat coloană cu coloană. Ele necesită un sistem
complex de circulaţie a cernelii. În funcţie de viteză se obţin diferite calităţi ale imprimării.
Tipărirea se poate face şi în mai multe culori. Imprimantele cu jet de cerneală se produc în
mai multe variante: cu jet continuu, cu jet intermitent, cu picături comandate. Principalele
avantaje sunt preţul scăzut faţă de cele laser, lipsa totală a zgomotului şi calitatea deosebită
a imprimării. Principalele dezavantaje sunt legate de calitatea deosebită care se cere hârtiei
şi cernelii, precum şi fiabilitatea destul de scăzută.
Imprimantele laser, numite şi imprimante optice sau imprimante xerografice sunt
cele mai răspândite în prezent pentru că sunt rapide, fiabile şi asigură o bună calitate a
tipăririi. Ele folosesc pentru realizarea imprimării un suport intermediar, acoperit de o
suprafaţă fotoconductivă. Funcţionarea lor este similară unui dispozitiv de copiere. O rază
laser este dirijată către un tambur rotund, producând încărcarea electrică a unui şablon de
particule. În mişcarea sa, tamburul preia un praf încărcat electric numit toner. Acesta aderă
la foaia de hârtie şi creează textul sau imaginea corespunzătoare. Imprimantele laser au o
rezoluţie foarte bună, viteză mare de lucru, fiabilitate sporită şi preţuri accesibile.
În prezent, producătorii de hardware se orientează spre realizarea unor
echipamente care încorporează mai multe periferice (imprimantă laser, scaner, copiator,
fax).

Plotter-ul
Plotter-ul (echipament de trasat) este un dispozitiv periferic care poate genera o
imagine grafică pe un suport material (de obicei hârtie, calc sau film). El poate trasa linii
continue, în timp ce imprimantele pot simula liniile prin tipărirea apropiată a unei serii de
puncte. Trasoarele multicolore folosesc peniţe diferit colorate pentre trasarea desenelor
color. De obicei, trasoarele sunt mult mai scumpe decât imprimantele şi sunt folosite în
proiectarea asistată de calculator (CAD) şi în programele de prezentare grafică, unde
precizia este foarte importantă.
Printre caracteristicile importante ale plotter-ului se numără:
• precizia cu care desenează;
• dimensiunea maximă a hârtiei pe care poate desena;
• setul de instrucţiuni pe care le poate executa;
• rezoluţia.

Sistemul COM (Computer Output Microfilm)

Sistemul COM este des utilizat în arhivele de mari dimensiuni sau în marile
biblioteci. Sistemul este conectat la calculator şi permite transpunerea imaginilor pe
microfilm direct, pe măsură ce sunt generate sau off-line, de pe benzi magnetice care sunt
pregătite în prealabil.

Tabletele LCD
Tabletele LCD sunt dispozitive realizate în tehnologia LCD (Liquid Cristal Display)
care se racordează la ieşirea spre monitor a unui calculator şi se plasează deasupra unui
68
retroproiector obişnuit. Ele sunt alcătuite dintr-o matrice de celule LCD, celule care lasă să
treacă o cantitate variabilă din lumină emisă de lampa retroproiectorului, afişând astfel pe
ecranul retroproiectorului imaginea la nivel de pixel existentă pe ecranul calculatorului.
După gama coloristică redată, tabletele LCD pot fi alb-negru, cu nuanţe de gri sau
color.

Video-proiectoarele
Video-proiectoarele sunt dispozitive de afişare pentru proiecţia unor imagini video
pe un ecran mare pentru un grup mai mare de persoane. Dimensiunea ecranului de
proiecţie (1,5-7 m) se corelează cu puterea sursei luminoase (500-2300 lumeni) şi cu
distanţa la care se proiectează.
Video-proiectoarele se bazează pe două tehnologii de afişaj: una presupune
existenţa a trei tuburi catodice, de înaltă luminozitate şi cu distanţă focală mică şi alta
utilizează trei matrici LCD, plasate în faţa unei surse de lumină puternice (lampă cu
halogen) pentru proiectarea secvenţelor video după principiul afişării diapozitivelor sau
filmelor.

Camera video
Nevoia de comunicare şi informaţie este o trăsătură caracteristică a omului, dar
pentru o comunicare eficace şi rapidă este nevoie de tehnologie. Pentru aceasta, Internet-ul
este mediul perfect, dar pentru a-l exploata optim trebuie să ai la dispoziţie o bază
tehnologică solidă. Cum ai putea însă să desfăşori o videoconferinţă fără o cameră de luat
vederi? Ea este esenţială când ai nevoie de comunicare video.
Camera video are rolul de a prelua informaţia luminoasă a fiecărei secvenţe video
captate, de a o transforma în informaţie electrică pe care o va aduce apoi într-o formă
standard, cerută pentru un semnal video. Astfel, camera video descompune fiecare
secvenţă video într-o succesiune de imagini fixe, iar fiecare imagine fixă este descompusă
pe linii orizontale, iar în cadrul liniei, pe puncte individuale. Elementul cheie al camerei
video este captatorul video, un dispozitiv de transfer de sarcină, CCD (Change Coupled
Device).
Semnalul video captat este fie furnizat în sistem RGB pentru a fi preluat de
calculator, fie este prelucrat pentru sistemele PAL, NTSC sau S-video.
În alegerea unei camere video trebuie avuţi în vedere următorii parametri:
rezoluţie, sensibilitate la lumină, diafragmă, zoom, nivel de profunzime, raport
zgomot/semnal util.

Placa de captură şi numerizare video

Placa de captură video (video capture card) permite înregistrarea de imagini cu
ajutorul calculatorului. Plăcile de captură video pot fi utilizate pentru captarea imaginilor
statice sau a cadrelor, caz în care funcţionează ca pelicula dintr-un aparat de filmat şi
pentru captarea de filme întregi, caz în care calculatorul este legat la televizor, la un video-
recorder sau la o cameră video.
Pentru digitalizarea semnalului video analogic se folosesc video digitizoarele care
utilizează un convertor analogic-digital, preluând un semnal video de la un aparat video sau
de la o cameră TV.

69
 TV tuner-ul se prezintă sub forma unei plăci de extensie care realizează
transformarea semnalului TV (NTSC, PAL sau SECAM) în semnal digital şi invers, putându-
se astfel prelua şi înregistra pe calculator secvenţe video şi imagini statice din emisiunile
TV, dar şi folosirea monitorului calculatorului pentru urmărirea canalelor TV şi a
teletextului. TV tuner-ele sunt fabricate în mai multe variante: variante externe (TV-Box)
care trimit semnalul decodat în intrarea video a plăcii grafice, variante built-in în placa
grafică, variante care sunt extensie a plăcii video etc.
Pentru ascultarea posturilor de radio ce emit în banda de frecvenţă FM, în
configuraţia calculatorului personal poate fi încorporat un FM tuner care facilitează audiţia
acestor emisiuni.

Camera foto digitală

Până nu demult era necesar un echipament sofisticat pentru a realiza cu
calculatorul o prezentare de diapozitive: filmele trebuiau developate, după care utilizatorul
introducea imaginea în calculator cu ajutorul scanner-ului sau prin citirea unui Photo-CD în
unitatea CD. Aceasta necesita atât un efort financiar considerabil, cât şi timp foarte mult.
În prezent există camere foto care permit cuplarea directă cu calculatorul printr-o
interfaţă standard. Ele permit, imediat după apăsarea declanşatorului, preluarea directă a
imaginilor, în diverse programe sau aplicaţii, pe calculator, sau, pur şi simplu, tipărirea pe
hârtie. Camerele digitale nu au nevoie de film foto, ele stochează pozele electronic. Astfel,
imaginile se pot transfera direct pe calculator şi aici se pot prelucra după dorinţă.
În locul în care este poziţionat filmul în aparatele clasice, camerele digitale au
înglobate senzori CCD (Changed Couple Device), care se folosesc de altfel şi la scannere şi
camere video. Subiectul ce se doreşte a fi fotografiat este proiectat prin obiectiv, iar mii de
fotodiode sensibile la lumină, aflate pe cip-ul CCD, preiau informaţia şi o descompun într-o
mulţime de pixeli. Numărul acestor pixeli hotăreşte rezoluţia camerei foto, ceea ce este
important pentru prelucrarea şi tipărirea ulterioară.
Pentru stocarea imaginilor în camerele digitale sunt folosite cardurile de memorie
flash, cum sunt CompactFlash şi Smart Flash.

2.2.3. Echipamente pentru citirea directă a documentelor

Cititorul de bare de cod se utilizează în registratoarele de casă ale marilor

magazine sau în biblioteci, fiind format dintr-un ansamblu de citire, emisie/detecţie a
intensităţii luminoase. Preţurile (în cazul caselor de marcat) sunt marcate prin nişte bare
de diverse dimensiuni şi nuanţe de la alb la gri şi apoi la negru. Avantajul acestor sisteme
este simplitatea utilizării lor şi faptul că în sistemele tranzacţionale intense, cum ar fi
casieriile marilor magazine nu mai trebuie tastat preţul. Pentru siguranţă, aceste sisteme
sunt legate de tastaturi, ca în caz de indecizie, să se poată tasta datele.

Cititorul de caractere scrise cu cerneală magnetică (MICR - Magnetic Ink

Character Recognition). Caracterele se imprimă cu o cerneală specială conţinând oxizi de
fier. Trecând documentul sub un câmp magnetic puternic, acesta se magnetizează. Trecând
apoi acelaşi document sub un cititor de caractere magnetice, caracterele sunt recunoscute
de cititor. Aplicaţiile principale ale acestui sistem sunt în domeniul bancar. Aici, contul,
suma disponibilă, precum şi alte informaţii sunt introduse şi decodificate de aceste
dispozitive. Documentele magnetice sunt din ce în ce mai răspândite.

70
 Scanerul este un dispozitiv care permite introducerea în sistem a textelor şi
imaginilor grafice prin simpla scanare a documentului original, evitându-se astfel
introducerea textului cu ajutorul tastaturii. Scanerul detectează diferenţele de strălucire a
unei imagini sau a unui obiect, folosind o matrice de senzori. În majoritatea cazurilor,
scanerul foloseşte o matrice liniară de asemenea senzori, de obicei dispozitive cu cuplaj de
sarcină (CCD – Change Coupled Devices, dispozitive care transformă un semnal luminos în
semnal electric), de ordinul sutelor pe fiecare inci, întinse pe o bandă îngustă pe toată
lăţimea celei mai mari imagini care poate fi scanată.
Imaginea sau textul se preia sub forma unui anumit număr de puncte. Procedeul se
numeşte digitizare. Suprafaţa de scanat se vizualizează pe toată lăţimea scanner-ului cu un
tub luminiscent. Lumina reflectată va fi preluată de o serie de diode laser şi de fotodiode
care înregistrează diferenţele luminos-întunecos şi le convertesc într-o combinaţie binară.
Există o mare varietate de scanere: scanere manuale (hand scanner), scanere plane
(flat-bed scanner), scanere cu tambur (drum scanner), scanere video, scanere pentru
diapozitive. Diferenţa dintre ele este dată de modul în care acestea deplasează senzorii în
raport cu imaginea scanată. Aproape toate tipurile impun deplasarea mecanică a senzorilor
peste imagine, dar sunt şi scanere care folosesc tehnologia video.
După ce a fost citită cu scanerul, imaginea poate fi prelucrată cu ajutorul
calculatorului: mărită, micşorată, colorată, rotită, suprapusă cu alte imagini etc.
Scanerul este caracterizat de următoarele elemente:
• Posibilitatea de producere a imaginilor color – În acest sens, scanerele sunt grupate în
scanere color şi scanere monocrome (scanere cu tonuri de gri). Pentru multe aplicaţii
scanările monocrome sunt suficiente (de exemplu, dacă doriţi să scanaţi texte în
vederea recunoaşterii optice a caracterelor sau în vederea editării unor publicaţii
atunci când rezultatele urmează să apară alb-negru).
• Rezoluţia reprezintă numărul de puncte pe inci pe care le poate citi scanerul. Cu cât
rezoluţia este mai mare, cu atât imaginea scanată va fi mai apropiată de cea reală. Un
scanner cu posibilităţi minime începe de la 300 de puncte pe inci şi avansează în trepte
uniforme cum ar fi 1200, 2400, 3600, 4800 de puncte pe inci, dar sunt şi scannere de
până la 19200 dpi.
• Viteza de scanare - Aproape toate scanerele moderne sunt echipamente cu trecere
unică, ele având o singură sursă de iluminare ce se bazează pe filtrele elementelor
fotodetectoare pentru sortarea culorilor. Scanerele cu trecere unică pot să opereze
aproape la fel de repede ca şi modelele monocrome, deşi transferarea imaginilor de
dimensiuni mari ce măsoară zeci de megaocteţi durează mai mult decât transferarea de
imagini monocrome, de trei ori mai mici. Viteza de scanare poate fi de 1-60 pagini pe
minut;
• Domeniul dinamic reprezintă domeniul de culori (sau numărul tonurilor de gri de la
negru la alb) pe care le poate distinge un scaner. Modalitatea obişnuită de exprimare a
domeniului dinamic este profunzimea, adică biţii necesari pentru codificarea
numărului maxim de culori. Scanerele obişnuite pot distinge 256 (8 biţi), 1024 (10 biţi)
sau 4096 (12 biţi) de niveluri de strălucire în fiecare culoare primară. Ultimele modele
au o adâncime de culoare de până la 48 de biţi.
• Posibilitatea de recunoaştere a caracterelor de text, transformându-le în text, nu în imagini
Imaginea scanată este memorată iniţial în format grafic. Pentru prelucrarea ulterioară cu
un procesor de texte trebuie transformată într-un format text. Se foloseşte un software
specializat OCR (Optical Character Recognition). Se pot recunoaşte bine literele foarte
clare, scrise de obicei cu maşina de scris sau cu imprimanta. În cazul scrisului de mână
recunoaşterea textului este mult mai dificilă. Primele programe OCR foloseau o tehnică
71
 numită corespondenţa matriceală. Calculatorul compară mici porţiuni din imaginea pe
biţi cu modele stocate într-o bibliotecă în căutarea caracterului care semăna cel mai mult
cu modelul de biţi scanat. Majoritatea sistemelor OCR actuale se bazează pe
corespondenţa caracteristicilor. Aceste sisteme nu se limitează la comparare, ci
analizează fiecare model de biţi scanat.

2.2.4. Echipamente periferice pentru redarea sunetelor

Placa de sunet
Apariţia şi dezvoltarea aplicaţiilor multimedia a determinat echiparea
microcalculatoarelor cu plăci de sunet care permit cuplarea unor echipamente de
înregistrare a sunetelor (microfon) sau de redare a acestora (difuzor, boxe). Prin
intermediul unui software specializat se poate realiza editarea, redarea sau înregistrarea
sunetelor în fişiere.
Numerele din calculator sunt considerate digitale, iar undele sonore sunt
considerate analogice. Ca urmare, calculatorul nu poate înţelege şi reproduce undele
sonore. Pentru a înregistra şi reda mesajele audio, placa de sunet conţine convertizoare de
tip analogic-digital şi digital-analogic care realizează conversia semnalului electric în cod
numeric şi invers.
Plăcile de sunet sunt folosite pentru redarea sunetelor şi a muzicii, ca parte a
aplicaţiilor multimedia, pentru a înregistra sunete MIDI şi waveform, dar şi pentru
recunoaşterea vocii. Conform standardului MPC, o placă de sunet trebuie să aibă, în
configuraţia minimală, o intrare pentru microfon, o interfaţă MIDI, capabilitate CD-audio,
un sintetizator FM şi capacitatea de a reda muzică digitizată şi voce. Trebuie avută în
vedere şi compatibilitatea cu Sound Blaster, în special când se doreşte utilizarea MPC şi
pentru jocuri pe calculator.
Popularitatea tot mai largă a aplicaţiilor multimedia în ultimii ani a condus la
dezvoltarea mai multor tehnologii de producere a plăcilor de sunet şi la creşterea
competiţiei între producătorii acestor echipamente. Ca urmare a acestei tendinţe, plăcile de
sunet au devenit din ce în ce mai sofisticate, preţul lor fiind în continuă scădere.
Diferenţierea calitativă între plăcile de sunet actuale se face în funcţie de capacitatea
acestora de a reda şi înregistra sunetele. Parametrii care determină performanţele plăcilor
de sunet sunt: rata maximă de eşantionare şi rezoluţia plăcii. Rata de eşantionare indică de
câte ori pe secundă se va lua o probă din semnalul audio, iar rezoluţia indică numărul de
biţi disponibili pentru valoarea preluată. Rata de eşantionare poate fi, de exemplu, de 11
kHz pentru vorbire, 44,1 KHz pentru semnalele provenite de la CD-player, de 48 KHz
pentru DAT (digital audio tape). Rezoluţia este cuprinsă, de exemplu, între 0 şi 255 de biţi
la plăcile de sunet pe 8 biţi şi între 0 şi 65535 de biţi la plăcile de sunet pe 16 biţi.
Plăcile de sunet mai oferă şi o serie de funcţii importante de control pentru
operaţiile de creare şi redare a unor fragmente muzicale. Circuitele de mixare din placa de
sunet au rolul de a controla volumul pentru fiecare din sursele de semnale la care este
conectată placa.
Pentru redarea sunetelor, plăcile de sunet utilizează două tehnologii: sinteza FM şi
sinteza wavetable (spectru de sunete). Sinteza FM vine de la frequency modulation
(modulaţia în frecvenţă), adică manevrarea frecvenţelor pentru a le transmite la difuzoare.
Sunetele create de placa de sunet nu seamănă cu cele create de instrumentele muzicale,
muzica produsă în acest mod tinzând să sune artificial. La tehnologia wavetable, placa de
sunet crează sunetul, pe baza unor înregistrări ale muzicii unor instrumente, sunetele fiind
mai aproape de realitate; ea caută instrumentul potrivit într-un spectru de sunete şi crează
sunetul instrumentului cerut, pe baza mostrei de sunet existente.
72
 Microfonul şi difuzoarele
Puntea dintre lumea electronică a datelor audio (analogice şi digitale) şi lumea
mecanică a sunetelor este realizată de traductoarele acustice: microfonul care converteşte
sunetele în semnale audio şi difuzoarele ce realizează conversia semnalelor audio în
sunete. Toate plăcile de sunet au intrări pentru microfon care permit înregistrarea de voci
în mediul digital. Astfel, se pot folosi transcrierile digitale ale vocii pentru a le încorpora în
prezentări multimedia sau pentru a realiza diverse adnotări vocale în foi de calcul sau în
alte fişiere. Pentru a crea sunete care pot fi auzite, calculatorul are nevoie de difuzoare.
Difuzoarele de frecvenţă joasă (woofer) operează la cele mai joase frecvenţe (mai
mici de 150 Hz), iar cele de frecvenţă înaltă (tweeter) lucrează cu frecvenţe asociate
sunetelor ascuţite (de la 2000 Hz în sus). Difuzoarele subwoofer extind posibilităţile de
producere a frecvenţelor joase ale unui sistem de sunet dintr-un calculator. Difuzoarele pot
fi active, când includ un amplificator sau pasive atunci când nu au un astfel de dispozitiv.
În prezent se produc şi sisteme dotate cu difuzoare plate, fabricate după o nouă
tehnologie care oferă o senzaţie de realitate incredibilă.

2.2.5. Echipamente şi suporturi pentru stocarea datelor

Una din problemele actuale în domeniul informatic este şi cea a stocării şi regăsirii
informaţiei, apariţia unor suporţi de informaţii de mare capacitate impulsionând evoluţiile
din domeniu.
La începutul anilor ‘90, PC-ul era echipat cu un hard disc de 100 MB şi o unitate de
dischetă de 1,44 MB. Astăzi s-a ajuns până la 400 GB pe hard disc, dar alături de acelaşi
bătrân floppy de 1,44 MB. Cum a supravieţuit acesta din urmă? Alternativele au existat.
Câteva echipamente (Iomega Zip, LS-120 SuperDisk sau Syquest EZ Flyer) au fost puse la
încercare pentru a înlocui acest floppy de neînlocuit. Sony realizează un echipament HiFD
la 200 MB, care este citit de drivere interne sau externe noi.
În prezent sunt destul de multe tehnologii de stocare pe disc de calitate, având şi un
randament atractiv pe piaţă. CD-ul cu posibilitate de rescriere este aproape cel mai
răspândit format, deşi doar pe termen scurt. Unităţile CD-RW nu mai sunt astăzi o noutate.
În următorii ani, mai toate PC-urile care vor fi vândute vor citi de pe DVD-ROM Cu
certitudine, există un aspect de care nu trebuie să ne temem în privinţa unităţilor de
stocare: puterea de înmagazinare a datelor va creşte ameţitor de repede.
După modul de înregistrare, suporţii se împart în suporţi ce folosesc informaţia
analogică (aici se încadrează casetele video, videodiscul – Laser Disc, benzile de
magnetofon) şi suporţi de informaţie numerică (digitală). Suporţii de informaţie numerică
pot fi suporţi de informaţie digitală neinformatică (CD-audio, Mini Discul, lansat de Sony în
1992, Rotary Digital Audio Tape, Digital Compact Cassette) care lucrează cu informaţie
numerică, dar nu sub formă de fişiere în sens informatic şi suporţi de informaţie numerică
informatizată, reprezentaţi de CD-ROM şi variantele descinse din acesta, CD-I (Compact
Disc Interactive), CDTV (Commodore Dynamic Total Vision), Photo CD, Video CD.

2.2.5.1. Echipamente periferice şi suporturi magnetice

Pentru memorarea unor volume mari de date, care să poată fi regăsite rapid se
folosesc echipamente periferice care utilizează în esenţă suporturi magnetice.
Din punct de vedere al accesibilităţii, suporturile magnetice se împart în două
categorii:
• suporturi magnetice adresabile (discuri magnetice);
73
 • suporturi magnetice neadresabile (benzi magnetice).

Discuri magnetice şi unităţi de discuri magnetice

În configuraţia actuală a calculatoarelor discul magnetic este cel mai utilizat.
Unităţile de discuri magnetice sunt echipamente periferice care mediază schimbul de date
şi informaţii între suport (disc magnetic) şi sistemul de calcul.
Datele sunt înregistrate pe disc sub forma unor octeţi memoraţi ca şiruri de cifre
binare (zone magnetizate şi nemagnetizate). Aceste şiruri sunt aşezate circular, de-a lungul
pistelor. Pistele pe discurile magnetice sunt circulare şi concentrice (formatul CAV),
corespunzând unei poziţii a capului de citire-înregistrare. Prin convenţie, pistele sunt
numerotate, începând cu zero, de la marginea exterioară a discului. O porţiune dintr-o
pistă se numeşte sector. Sectorul este unitatea fundamentală de memorare a informaţiei pe
disc. Sectoarele sunt numerotate începând cu cifra 1; sectorul 0 este rezervat pentru
identificare, nu pentru stocare. Numărul de octeţi pe sector depinde de tipul discului, dar
în general este o putere a lui 2, adică 128, 256, 512, 1024... O dischetă de 3,5 inch de 1.44
Mo, de exemplu, are 80 piste/faţă, 18 sectoare/ pistă, 512 octeţi/sector. Discurile dure au
un număr variabil de feţe şi piste, în funcţie de performanţele discului. Capacitatea
sectoarelor cea mai des întâlnită în industria hard-discurilor pentru calculatoarele
personale este cea de 512 octeţi/sector. Un sector poate fi accesat direct după adresa de
sector, determinată de numărul pistei şi numărul sectorului de pistă.
Un alt concept vehiculat mult este cel de cilindru, respectiv cilindru virtual. Prin
cilindru virtual se înţelege ansamblul pistelor pe un echipament cu mai multe discuri care
pot fi accesate fără a mişca capul de citire-înregistrare. Altfel spus, cilindrul este ansamblul
pistelor care corespund unei poziţii a capetelor de citire-înregistrare de pe toate pistele. Un
floppy disc cu două feţe are un număr de cilindri egal cu jumătate din numărul pistelor.
Discurile magnetice se clasifică după mai multe criterii:
• după capetele de citire/înregistrare;
• după modul de grupare;
• după materialul din care sunt făcute, etc.

După capete sunt:

• discuri cu capete fixe, la care capetele sunt fixate;
• discuri cu capete mobile, la care capetele se mişcă solidar, câte unul pe fiecare
faţă.

După modul de grupare:

• discuri amovibile (care se pot grupa în pachete);
• discuri inamovibile, care sunt independente, deci nu se grupează în pachete.

După materialul din care este făcut discul, avem:

• discuri dure, la care platanele sunt făcute dintr-un material dur, de obicei dur-
aluminiu;
• discuri flexibile, la care discul este realizat din material plastic.

Corespunzător tipurilor de suport, unităţile de discuri magnetice se clasifică în:

• unităţi de disc flexibil (floppy discuri);
• unităţi de disc hard (dur sau Winchester);
• unităţi de disc amovibil (Jaz, Zip, SyQuest).

74
 Discul flexibil
Discul flexibil reprezintă suportul clasic de stocare la microcalculatoare.
Unităţile de disc flexibil (floppy disc) sunt folosite pentru a înregistra date pe
dischete care apoi vor putea fi citite pe acelaşi tip de unitate. Discul flexibil a fost creat în
1967, în laboratoarele IBM din San Jose de un colectiv condus de Allan Shugart.
Unitatea de disc flexibil are în structură următoarele componente:
• două capete de citire/înregistrare, pentru a utiliza ambele feţe ale dischetei;
• un dispozitiv de acţionare a capetelor;
• un motor de antrenare a dischetei (360 rot/min);
• un bloc de comandă care asigură coordonarea funcţionării componentelor şi
supervizarea operaţiilor de citire/scriere.

Dischetele sunt folosite pentru păstrarea programelor şi a fişierelor de date de mici

dimensiuni, pentru arhivări, precum şi pentru transferul de diferite date şi programe între
calculatoare. Ele nu necesită condiţii speciale de păstrare, dar este indicat să fie păstrate în
locuri ferite de acţiunea unor câmpuri magnetice puternice sau în apropierea unor surse de
căldură deosebite. De asemenea, este indicat ca din când în când informaţiile să fie rescrise
pe dischete, pentru a nu se pierde.
Dischetele se întâlnesc în diferite variante 2,5”, 3,5”, 5,25” şi 8” (în prezent cele de
5,25” şi 8” nu se mai utilizează). Primele dischete erau folosite pe o singură faţă (SS - Single
Side). Actualmente toate unităţile de discuri flexibile permit utilizarea simultană a ambelor
feţe (DS - Double Side). Capacitatea de memorare a dischetelor (de exemplu, cele DS-HD au
1,44 Mo, cele DS-ED au 2,88 Mo) depinde de numărul de piste şi de densitatea de
înregistrare. Din punct de vedere al densităţii de înregistrare deosebim următoarele
categorii de discuri flexibile:
• simplă densitate (Simple Density - SD);
• dublă densitate (Double Density 2D sau DD);
• înalta densitate (High Density - HD);
• densitate cvadruplă (Quad Density -QD);
• densitate extra înaltă (Extra High Density - ED).

O dischetă poate fi utilizată numai dacă a fost formatată în prealabil, fiind împărţită
în piste şi sectoare. Actualmente dischetele comercializate sunt gata formatate. Capacitatea
dischetei este stabilită în timpul formatării. Formatarea se poate realiza prin comenzi ale
sistemului de operare.
Deşi sunt suporturi lente şi limitate din punct de vedere al capacităţii, dischetele şi
unităţile de discuri flexibile se regăsesc în toate configuraţiile actuale ale
microcalculatoarelor. Aceasta se explică prin costurile reduse ale suportului şi
echipamentului periferic, uşurinţa în gestionare, precum şi adresabilitatea şi posibilitatea
de interschimbabilitate a suportului între sisteme de calcul diferite.
Începând cu mijlocul anilor ’90 se fabrică şi discuri flexibile de capacităţi mult mai
mari. Astfel, în 1995 firma Imation a lansat pe piaţă discheta de 120 MB numită LS-120 şi
unităţi de disc adecvate - Super Disk Drive. Capacitatea de memorare de 120 MB a fost
obţinută prin combinarea tehnologiilor optice şi magnetice. Prin această tehnologie se
asigură o densitate de 2.490 piste/inch faţă de 135 piste/inch la dischetele de 1.44Mb.
Pistele de date sunt scrise şi citite magnetic. Unitatea de dischetă LS-120 dispune de capete
de citire duble care îi permite să scrie şi să citească atât dischete LS-120, cât şi dischetele
standard de 1.44MB. De asemenea, viteza de rotaţie a suportului este mai mare decât în

75
cazul oricăror alte dischete, ceea ce permite obţinerea unor rate de transfer mai mari1.
Ulterior s-au realizat şi dischete cu capacitatea de 240 Mo. Corporaţia Sony fabrică unităţile
de disc flexibil HiFD cu o capacitate de 200 Mo la dimensiunea dischetelor de 3,5”.

Unităţile de discuri Winchester

Unitatea de hard disc este un dispozitiv de memorie externă închis ermetic care
poate păstra o cantitate foarte mare de informaţii din sistem. Ea se bazează pe reunirea
într-un singur ansamblu a capetelor de citire-scriere şi a discurilor, acestea fiind încasetate
pentru a asigura o mai bună protecţie la factorii perturbatori.
Aceste unităţi au fost introduse de IBM în 1974 şi au primit denumirea de discuri
Winchester. Unitatea de hard disc are mai multe discuri care se rotesc cu viteze de la 3600
rot/min în sus, montate unele peste altele şi capete care se mişcă deasupra discurilor
înregistrând informaţiile pe piste şi sectoare. Spre deosebire de floppy discuri, la care
capetele de citire/înregistrare se aşează pe disc, la hard disc-uri acestea nu ating
suprafeţele discurilor în timpul funcţionării normale, plutind pe o pernă de aer, numită şi
lagăr de aer.
Pentru a putea fi folosit, un hard-disc trebuie să fie formatat, adică trebuie definită o
structură recunoscută de sistemul de operare. Formatarea unui hard-disc presupune trei
etape:
• formatarea la nivel inferior sau formatarea fizică;
• formatarea la nivel superior sau formatarea logică
• partiţionarea.

Formatarea fizică constă în crearea sectoarelor fizice pe disc. Sectoarele sunt create
şi completate cu marcajele de adrese folosite pentru identificare, respectiv cu porţiuni de
date.
Formatarea logică reprezintă adaptarea discului la cerinţele sistemului de operare.
În timpul formatării logice, pistele discului sunt împărţite în sectoare, numărul acestora
depinzând de tipul unităţii. Transferul dintre periferic şi memoria tampon asociată se
realizează pe unităţi numite blocuri fizice sau clustere. Un cluster este format din unul sau
mai multe blocuri. Dimensiunea clusterelor se stabileşte la formatare, dar trebuie să fie o
putere a lui 2.
Partiţionarea segmentează discul în mai multe regiuni sau discuri logice, numite
partiţii, care pot conţine fişiere ale aceluiaşi sistem de operare sau ale unor sisteme de
operare diferite.
Parametrii principali ai unei unităţi de hard disc sunt: capacitatea de memorare,
timpul mediu de acces, rata de transfer şi viteza de rotaţie.
Capacitatea de memorare este în funcţie de diametrul discurilor, numărul de discuri,
numărul de cilindri, densitatea de înregistrare. Capacitatea maximă de memorare a crescut
de la 20 MB până la mii de Go.
Timpul mediu de acces, exprimat de obicei în milisecunde, este durata necesară
pentru deplasarea capetelor de citire-scriere între doi cilindri oarecare. În general se
consideră că un disc cu timp de acces sub 20 de milisecunde este rapid. Timpul de acces
(mediu) a scăzut de la 85 ms la mai puţin de 3,6 ms2.

1 Nagy, C., Tehnologii optice, PC REPORT România, nr. 43, 1996, p. 31.
2 Cheetah X15 - 3,6 ms.
76
 Rata de transfer reprezintă viteza cu care unitatea şi controllerul pot să trimită
datele către sistem. Viteza cu care sunt transferate informaţiile a crescut de la 102 Kb/s la
aproape 400 Mb/s la unităţile moderne cele mai rapide.
Viteza de rotaţie. În funcţionare discurile se rotesc permanent cu o viteză constantă.
Vitezele de rotaţie uzuale la diferite tipuri de hard-discuri sunt de 5400 rotaţii/minut, 7200
rotaţii/minut, 10000 rotaţii/minut, ajungând chiar la 15000 rotaţii/minut.1 Creşterea
vitezei de rotaţie determină mărirea ratei de transfer.
Dimensiunea discului poate fi de 14”, 8”, 5.25”, 3.5”, 2,5”, 1.8”, 1.3”. Cea mai folosită
este de 3.5”.
Unităţile de disc se leagă la magistrala calculatorului prin intermediul unei interfeţe
care poate fi ATA (AT Attachment), SATA (Serial ATA), SCSI (Small Computer System
Interface), FireWare, Fibre Channel.

Unităţile de discuri amovibile

Discurile amovibile (detaşabile) sunt discuri care pot fi separate de echipamentul de
citire/scriere şi transportate de la un calculator la altul. Se utilizează sub forma unor
pachete sau cartuşe de discuri magnetice.
Tot mai multe companii şi-au întors privirile spre produsele de stocare amovibile
pentru a-şi acoperi propriile necesităţi de stocare, securitate a datelor şi transport2. Aceste
unităţi sunt mai puţin utilizate la ora actuală decât unităţile de discuri Winchester; ele oferă
posibilitatea de a stoca date sau programe mai puţin utilizate, pentru a le putea transporta
de la un calculator la altul (ca şi în cazul unităţilor de disc flexibil). Tehnologia folosită de
unităţile de discuri amovibile fiind foarte asemănătoare cu cea a hard-discurilor, nu sunt
deloc surprinzătoare performanţele de capacitate şi viteză de rotaţie atinse de discurile
amovibile, ceea ce le oferă o poziţie solidă pe piaţa suporturilor magnetice. Un lucru pare a
fi cert: lupta dintre noile dispozitive de stocare amovibile şi venerabilele unităţi floppy va
avea implicaţii atât în rândul utilizatorilor, cât şi în cel al dezvoltatorilor de software.
Firma Iomega s-a impus pe piaţă prin discurile Zip, Jaz şi Click!. Unităţile de discuri
Zip au o capacitate de stocare de 100 Mo, 250 Mo sau 750 Mo şi o viteză de transfer de până
la 1,5 Mbps. Unităţile de discuri Jaz au un timp de acces de 10-12 ms, capacitate de stocare
de 2GB, 1,07 GB sau 540 MB. Discurile Click! oferă o capacitate de stocare de 40 MB.

Benzi magnetice şi unităţi de bandă magnetică

Benzile magnetice, sub formă de role şi casete sunt suporturi neadresabile şi
reprezintă cele mai ieftine suporturi pentru memorarea unor volume mari de date. Banda
magnetică este suportul ideal pentru arhivarea datelor, respectiv pentru păstrarea copiilor
de siguranţă a fişierelor şi a bazelor de date. Principalele dezavantaje ale benzii magnetice
sunt neadresabilitatea şi viteza scăzută de lucru.
Unităţile clasice de bandă magnetică aveau în structură două role, banda derulându-
se de pe o rolă pe cealaltă în timpul exploatării. Dispunerea datelor pe suport se face în
blocuri de date separate de spaţii libere (gap-uri) cu rol în antrenarea şi citirea benzii. La
microcalculatoare, benzile magnetice sunt utilizate sub forma casetelor sau cartuşelor cu
bandă care ajung la capacităţi de stocare de ordinul sutelor de gigaocteţi3. Unitatea de
bandă magnetică asociată se numeşte streamer.

1 Cheetah X15 – 15000 rpm

2 Sabău, M., Dispozitive de stocare amovibile, Byte, iunie 1997, p. 101
3 Unitatea internă de bandă magnetică IBM Internal SCSI Tape Drive foloseşte cartuşe cu capacitatea de 20 Go
fără compresie şi 40 Go cu compresia datelor, unitatea externă de bandă magnetică IBM 3592 J1 A foloseşte
cartuşe cu capacitatea de 300 Go fără compresie şi 900 Go cu compresia datelor
77
 Banda magnetică ca suport de arhivare a datelor este disponibilă şi sub forma
bibliotecilor de benzi. Acestea permit automatizarea procesului de salvare/arhivare prin
care se diminuează considerabil timpul afectat acestei activităţi. Tehnologiile benzilor
magnetice pot fi clasificate astfel1: biblioteci DLT (Digital Linear Type), biblioteci de 4 mm
şi 8 mm.
Biblioteca DLT reprezintă una din cele mai noi tehnologii în industria de
salvare/arhivare şi oferă următoarele avantaje:
• oferă cea mai mare capacitate de memorare/cartuş, respectiv 40-80
GB/cartuş;
• utilizează tehnica de memorare în serpentină, în contrast cu tehnologia de
scanare elicoidală cu capete rotative, ce permite citirea şi scrierea
simultană a datelor pe mai multe canale şi cu viteze mai mari;
• timpul de viaţă de 30 de ani egalează stocarea de tip magneto-optică ceea
ce le face ideale pentru arhivarea datelor.

Bibliotecile de 4 mm reprezintă o tehnologie mai veche, cu scanare elicoidală, în care

banda este poziţionată oblic, dar care oferă numeroase avantaje:
• bibliliotecile se bazează pe formatul DDS (Digital Data Standard), DDS2, DDS3 sau
DDS4 asigurând stocarea a 2, 4, 12 sau 20 GB (respectiv 4, 8, 24, 40 GB cu
comprimare);
• asigură un cost foarte scăzut/megaoctet arhivat.

Banda magnetică de 8 mm are cea mai mare utilizare în domeniul camarelor video
miniaturizate. Pe piaţa calculatoarelor a fost introdusă în 1987 de către Exabyte
Corporation. În prezent capacitatea lor de stocare este de 5 MB fără comprimare şi 10 MB
cu comprimare.
Stocarea datelor pe banda magnetică este una dintre primele metode folosite în
lumea calculatoarelor. Deşi ea pare oarecum perimată, tehnologiile ce folosesc banda
magnetică se dezvoltă continuu, datorită avantajelor oferite de către aceasta:
• cel mai ieftin (cost/MB) suport cu citire-scriere;
• dimensiuni mici;
• capacităţi de memorare mari;
• metodologia şi software-ul de backup evoluate şi robuste;
• gradul de standardizare a formatelor ridicat2.

Copia de siguranţă a datelor (backup) este o componentă strategică a unui sistem

informatic, asigurându-i capacitatea de reintrare în funcţionare în timp util, în urma
apariţiei unor incidente sau catastrofe. Avantajele prezentate mai sus determină utilizarea
casetelor magnetice să fie în majoritatea cazurilor, soluţia optimă de backup.
În momentul de faţă sunt mai multe tehnologii de stocare a datelor pe casete
magnetice: Data Cartridge (DC), Digital Data Storage (derivată din DAT),Travan, Advanced
Intelligent Tape (AIT). Tehnologiile Data Cartridge şi Digital Data Storage derivă din
tehnologiile utilizate de caseta audio obişnuită. Tehnologia Data Cartridge este orientată
spre îmbunătăţirea performanţelor casetei, păstrând mişcarea liniară a benzii în raport cu
ansamblul de citire-scriere. Tehnologia DDS foloseşte mişcarea elicoidală a benzii faţă de
capetele de citire-scriere în două variante ale casetei: cu lăţimea benzii de 4mm

1 Kane, J., Hudson, D., Bender, M. , 12 biblioteci de benzi pentru arhivare în reţea, BYTE, vol. 2, nr.8/1996.
2 Cruceanu, D., Casetele magnetice, PC REPORT România, nr.43, 1996, p. 25.
78
(dimensiunea casetei audio) şi lăţimea benzii 8mm (dimensiunea casetei video VHS)1.
Tehnologia Travan a fost introdusă în anul 1995 pentru a mări capacitatea minicartuşelor
prin mărirea dimensiunii lor astfel încât acestea să poată conţine o cantitate mai mare de
bandă. Capacitatea de stocaj a crescut astfel la 8 GB. Tehnologia AIT foloseşte scanarea
elicoidală şi o lăţime de bandă de 8 mm pentru creşterea densităţii de stocare şi un
mecanism de citire/scriere mult mai eficient. Ea permite înregistrarea în condiţii de
siguranţă, pe baza tehnicilor de compresie, de la nivelul zecilor de GB până la 160 GB la
unităţile din a treia generaţie, cu un factor de compresie de 2.6:1. Bibliotecile AIT (cu 8
cartuşe) pot stoca până la 2,08 TB comprimat.

2.2.5.2. Echipamente periferice şi suporturi optice

Nevoilor tot mai mari de memorii externe pentru stocarea şi arhivarea informaţiilor
multimedia le răspund discurile optice şi memoriile magneto-optice. Discul optic dispune
de o mare capacitate de stocare, fiind adecvat arhivării sigure a informaţiilor pe o mare
perioadă de timp deoarece nu poate fi şters. Memoriile magneto-optice dispun, pe lângă
capacitatea de memorare remarcabilă, şi de posibilitatea de a fi înscrise şi şterse de
utilizator.
Suportul fizic pentru discurile optice este realizat din material plastic acoperit cu o
peliculă metalică, de obicei oxid de aluminiu. Stocarea informaţiei sub formă numerică este
făcută prin amprente minuscule care pot fi citite prin intermediul unui fascicol de raze
laser.
În 1982 au apărut primele CD-uri audio, iar în 1985 CD-ROM-ul cucereşte piaţa.
Dacă iniţial la microcalculatoare au fost utilizate doar discuri optice de tip CD-ROM, în
prezent sunt folosite şi discuri optice ce pot fi scrise sau discuri optice reinscriptibile. Cei
mai importanţi producători sunt Sony, Philips, Maxell, Verbatim, TDK, HP.

Unităţi de disc CD-ROM

Întrucât majoritatea aplicaţiilor care sunt comercializate sunt livrate pe discuri CD-
ROM, unităţile de CD-ROM au devenit o componentă de bază a calculatorului. Elementele
din multimedia, cum ar fi filmele video şi sunetul, necesită mult spaţiu pentru stocare.
Deoarece discurile CD-ROM îl au din belşug, ele au devenit cea mai cunoscută metodă de
stocare de date pentru aplicaţiile multimedia. În mod natural, micul disc argintiu constituie
factorul care a permis explozia tehnologiei multimedia în lumea calculatoarelor personale2.
CD-ROM-ul tinde să devină cel mai popular mediu de distribuţie al produselor
software, atât pentru preţul scăzut, cât şi pentru fiabilitatea ridicată şi capacitatea de
stocare relativ ridicată.
Discul CD-ROM (Compact Disc Read-Only Memory) reprezintă un mediu de stocare
asemănător dischetelor, dar cu o capacitate de stocare mult mai mare. Avantajele utilizării
CD-ROM sunt numeroase: capacitatea mare de stocare (de aproximativ 700 MB),
stabilitatea datelor (CD-ROM nu poate fi modificat, garantându-se astfel stabilitatea datelor
pe disc). Dezavantajul lor constă în imposibilitatea scrierii ulterioare pe disc şi în viteza
redusă de transfer: CD-ROM este de 10 de ori mai lent decât hard-discul, ceea ce explică de

1 Idem, p. 26
2 Nu confundaţi CD-ROM-ul cu Audio-CD-ul pentru că, deşi au acelaşi aspect, acestea nu folosesc aceeaşi
tehnologie de înregistrare şi de citire. Practic, orice CD audio poate fi ascultat folosind unitatea CD-ROM a unui
calculator, echipat bineînţeles şi cu o placă de sunet şi o pereche de boxe, dar niciodată un CD-ROM nu va putea
fi citit de un CD Player, adică de un cititor de CD cum sunt cele integrate în echipamentele uzuale de redare a
muzicii, combine muzicale etc.
79
ce mulţi utilizatori nu au renunţat la suportul magnetic pentru date. Aceasta se datorează
faptului că la CD-ROM capul de citire optic are o masă substanţial mai mare decât
mecanismul foarte uşor al hard-discurilor. Este adevărat că viteza unităţilor CD-ROM a fost
mărită permanent. Standardul MPC-1 prescria o viteză de transfer de 150 KB pe secundă,
dar astăzi există unităţi care transferă informaţiile cu 7800 KB pe secundă.
Astăzi, orice calculator este dotat cu o unitate CD-ROM care permite instalarea
driverelor, răsfoirea enciclopediilor electronice, vizionarea de filme şi prezentări
multimedia etc. Unităţile CD-ROM sunt mereu îmbunătăţite, goana după viteze de transfer
din ce în ce mai ridicate şi timpi de acces mai mici fiind remarcabilă.
Diferenţa dintre modul de înregistrare pe discul magnetic şi cel de pe CD-ROM este
că, în timp ce la primele, datele se înregistrează pe piste concentrice, la CD-ROM, sectoarele
se înregistrează continuu (în formă de spirală).
Cele două caracteristici de bază care definesc o unitate CD-ROM sunt timpul de acces
şi rata de transfer a datelor. Timpul de acces reprezintă numărul de milisecunde de care are
nevoie unitatea pentru a găsi şi citi o cantitate de informaţie. Cu cât acest număr este mai
mic, cu atât unitatea este mai rapidă. La versiunile moderne acest timp este sub 100 ms,
ceea ce înseamnă totuşi cam de zece ori mai mult decât în cazul hard-discurilor obişnuite.
Rata de transfer a datelor reprezintă viteza cu care o unitate CD-ROM preia datele de pe
disc şi le transmite calculatorului. Cu cât numărul este mai mare, cu atât unitatea este mai
bună. Vitezele sunt exprimate, de obicei, ca un multiplu al vitezei unităţii CD-DA originale:
1X, 2X, 4X, 6X...52x. Cele mai întâlnite rate de transfer sunt în prezent 40, 48 şă 52x. Totuşi
se pare că s-au cam atins, chiar depăşit, limitele actualei tehnologii. Deja a apărut o nouă
generaţie de unităţi CD-ROM care a urcat rata maximă de transfer la 72x datorită noii
tehnologii pe care o aplică şi anume: citirea se face cu mai multe capete şi nu cu unul singur
cum este soluţia tehnică la unităţile CD-ROM obişnuite.
Ca urmare a măririi colecţiilor de CD-uri a apărut ideea schimbătoarelor de discuri.
Astfel, în unitatea de CD-ROM pot fi încărcate mai multe discuri la care puteţi avea acces
direct printr-o simplă apăsare de buton. Primele schimbătoare de discuri CD-ROM erau
derivate din cele folosite pentru sistemele stereo (firma Pioneer a fost cea care a creat
primul schimbător de discuri, adaptând cartuşul propriu de şase CD-uri pentru a fi utilizat
de calculatoare). În prezent există schimbătoare de discuri cu şi fără cartuşe.
Una din cele mai frecvente utilizări a CD-ROM este distribuirea de documentaţii,
manuale sau alte texte de dimensiuni foarte mari. Forma obişnuită de prezentare este cea
de hypertext. Aceasta înseamnă posibilitatea de deplasare rapidă, în cadrul textului, de la o
problemă la altele cu care se află în legătură. În felul acesta se uşurează regăsirea
informaţiilor necesare. În programele multimedia, hypertextul este un cuvânt subliniat sau
scris cu altă culoare. Dacă se execută un clic sau un dublu clic pe cuvântul respectiv,
programul oferă informaţii suplimentare în legătură cu acesta. Există mai multe metode de
a realiza conversia unui text obişnuit în hypertext, utilizând programe adecvate. Cele mai
multe dintre ele se bazează pe SGML (Standardized General Markup Language) care
permite marcarea unor zone de text pentru a indica salturile posibile1.
În mod evident acest tip de disc este utilizat în domenii în care este necesar să se
transporte cantităţi mari de date ce nu sunt supuse modificărilor. Printre aceste domenii se
numără bibliotecile (pentru cataloage şi referinţe), finanţele (pentru baze de date),
industriile constructoare de maşini (pentru manuale de service), informatica (pentru
distribuirea software-ului şi a documentaţiilor), precum şi piaţa bunurilor de larg consum
(pentru jocuri video sau computer)2.

1vezi şi Popescu, Gheorghe, Utilizarea CD-ROM, PC World, volumul 1, aprilie, 1993, p. 11

2 Nagy, C., Tehnologii optice, PC REPORT România, nr. 43/1996, p. 29
80
 Spre deosebire de CD-Player-ul audio care redă fără probleme orice CD audio,
unităţii CD-ROM nu îi este indiferent ce disc citeşte, cu toate că în exterior toate discurile
arată la fel, cu excepţia Photo-CD-ului, uşor de recunoscut după culoarea sa aurie. Dacă
driver-ul nu este compatibil cu standardul unui compact disc, atunci el va fi imposibil de
citit. Pentru asigurarea compatibilităţii între CD-urile comercializate de diferite firme s-a
recurs la standardizare. Sunt deja câteva standarde comerciale pentru CD-uri respectate de
majoritatea producătorilor (Red Book, Yellow Book, Green Book, Blue Book), Orange Book,
White Book).

Unităţi de discuri WORM

Discurile WORM (Write One Read Many) sunt asemănătoare CD-ROM-urilor,
caracteristicile pentru acest tip de discuri fiind definite în Orange Book. Informaţiile sunt
scrise o singură dată şi pot fi ulterior citite ori de câte ori, cu deosebirea că înregistrarea o
face utilizatorul pe calculatorul său. Ele sunt ideale pentru arhive de date în întreprinderi
sau instituţii financiare, constituind o alternativă la microfilme.
Prin tehnologia CD-R (Compact Disk Recordable), CD-urile pot fi înregistrate de
utilizator, dacă sistemul dispune de o unitate CD care permite scrierea (gravarea) CD-
urilor. Operaţiunea de înregistrare este mult mai delicată decât scrierea unei dischete şi se
poate derula într-o singură sesiune de lucru (monosesiune) sau în mai multe sesiuni
(multisesiune).
Unităţile ce permit scrierea se caracterizează prin două "viteze": prima semnifică
rata maximă de transfer la citire, iar cea de-a doua rata maximă de transfer la scriere. La
ora actuală viteza maximă de scriere este de 52x.
CD-R constituie pentru orice întreprindere o soluţie de ales pentru stocarea
documentară sau pentru prezentarea multimedia a produselor întreprinderii. Durata de
viaţă estimată pentru un CD produs industrial, prin presaj, este de 25 de ani, în timp ce cea
a unui CD produs după tehnologia CD-R, de 100 de ani. Avantajul său constă în faptul că
informaţia stocată pe el poate fi stabilită de către beneficiar. În aceleşi timp, citirea
informaţiei făcându-se tot prin detectarea modificărilor în fasciculul de laser reflectat,
unităţile CD-R pot să utilizeze şi discuri CD-ROM.
CD-urile înregistrabile tind să devină cel mai confortabil şi mai ieftin supot pentru
salvarea şi transportul fişierelor. Datorită posibilităţilor de stocare a unui volum mare de
date şi a costurilor reduse, acest tip de suport tinde să înlocuiască dischetele, benzile
magnetice şi cartuşele magnetice în multe aplicaţii de transport şi arhiare a fişierelor.

Unităţi de discuri optice reinscriptibile

Discurile WORM nu pot fi înregistrate decât o singură dată, astfel că nu pot fi
utilizate în aplicaţiile care vehiculează volume mari de date sau al căror conţinut este
dinamic. Tehnologia discurilor optice a găsit o soluţie pentru depăşirea acestui dezavantaj:
discurile reinscriptibile. Acestea pot fi scrise, citite şi rescrise asemănător discurilor
magnetice.
Unităţile care permit şi rescrierea se caracterizează prin trei "viteze" care semnifică
ratele maxime de transfer la citire, scriere şi rescriere. În prezent viteza maximă de
rescriere este de 24x.

81
 Sistemele DVD
Ca urmare a complexităţii documentelor şi aplicaţiilor, capacitatea de 680 Mo a unui
CD-ROM nu mai este suficientă, principalul motiv fiind faptul că animaţiile tridimensionale
şi secvenţele video consumă mult spaţiu pe disc. De aici, necesitatea unui nou format bazat
pe tehnologia video digitală: DVD (Digital Versatile Disk1).
DVD-ul este un disc plat, de dimensiunea unui CD (4,7” diametru şi 0,05” grosime) şi
poate stoca de 26 de ori mai multe date decât un CD-ROM. Ca şi în cazul CD-urilor, datele
sunt înregistrate pe o traiectorie spiralată formată din mici cavităţi, discurile fiind apoi
citite cu ajutorul unei raze laser. Înalta capacitate a DVD-urilor s-a obţinut prin crearea
unor cavităţi mai mici, îndesarea spiralei, precum şi prin înregistrarea datelor pe patru
straturi, câte două pe fiecare faţă a discului. Există atât discuri cu două straturi, cât şi cu
patru straturi (cele cu două feţe) care oferă o capacitate de 17 GB (fiecare strat are 4.7 Go).
Într-un singur strat DVD încape un film de 135 minute.
Viteya de transfer date la DVD se indică în multipli ai 1350 Kops (şi nu ai 150 kops
ca la CD). Astfel, viteza DVD de 4x este egală cu 4x1350=5,4 Mops
Tehnologia DVD s-a dezvoltat tot mai mult în ultimul timp, apărând diferite formate
pentru discurile DVD.

2.2.5.3. Echipamente periferice şi suporturi magneto-optice

Echipamentele magneto-optice folosesc o combinaţie a tehnicii de înregistrare

magnetică şi a laserului pentru a stoca date pe discuri de 5.25” şi 3.5” conţinute în cartuşe.
Aspectul fizic al unui disc magneto-optic şi modul în care acesta este realizat sunt
asemănătoare cu cele ale unui disc CD-ROM.
La înregistrare, mecanismul de scriere poziţionează raza laser pe o pistă îngustă, iar
în locul unde raza laser încălzeşte pista este aplicat un semnal magnetic. Doar suprafaţa
încălzită de raza laser va recepţiona semnalul magnetic. La citire unitatea funcţionează
optic, raza laser citind datele memorate pe disc.
Tehnologia discurilor magneto-optice are o mulţime de avantaje în comparaţie cu
discurile de stocare magnetice. Ea oferă o siguranţă temeinică a datelor la un preţ pe
megaoctet mai scăzut. Fabricanţii de discuri magneto-optice garantează stocarea datelor
peste 30 ani. Prin rezistenţa la şocuri, aceste discuri sunt transportabile, fără să fie
necesară asigurarea unor condiţii speciale. Discurile magneto-optice sunt mai robuste
decât suporturile CD-ROM, fiind încapsulate într-o carcasă solidă pentru protejarea
suportului de stocare. Mai mult, discurile magneto-optice pot fi rescrise în cazul în care
apare o eroare, în timp ce suportul CD-ROM trebuie înlocuit şi rescris în întregime. Timpul
de acces este de sub 20 ms, iar rata de transfer este de 7 ori mai mare decât a unităţilor CD-
ROM, fiind ideale pentru stocări de imagini şi secvenţe video.
Tehnologia magneto-optică combină proprietăţile optice, termice şi magnetice şi
este utilizată împreună cu un suport optic ce poate fi rescris. Suporturile de stocare
magneto-optice oferă un mediu ideal de extindere a capacităţii de stocare a calculatoarelor
personale, staţiilor de lucru sau serverelor.
Se fabrică discuri magneto-optice de 2,5”, 3,5” şi 5,25”. Cel mai cunoscut producător
de discuri magneto-optice de 3,5” este compania Fujitsu. Aceasta fabrică discuri cu
capacitatea de la 128 Mo până la 2,3 Go.
Tonomatele magneto-optice sunt utilizate pentru liniile de stocare automate cu un
acces la cantităţi imense de date. Acestea conţin discuri şi dispozitive de citire/scriere

1 Elaborată în 1986, iniţial a avut denumirea Digital Video Disc.

82
multiple, pot fi conectate la file server, dar pot fi găsite şi la staţiile de lucru client sau de
sine-stătătoare.

2.2.5.4. Alte echipamente periferice şi suporturi de date

Memoria flash poate fi de tip NOR (propusă de Intel în 1988) sau de tip NAND
(propusă de firmele Samsung şi Toshiba în 1989). Memoria NOR este cu acces arbitrar
(RAM), cea de tip NAND suportă doar accesul secvenţial, este mai rapidă, de o mai mare
densitate, suportă mai multe operaţii de scriere/citire şi e mai ieftină.
Memoria flash se fabrică în diferite formate: în formă de tub (flah tub, flash pen), pe
plachete – cartele PCMCIA, cartele Compact Flash, Secure Digital.
Memoria flash este mai lentă decât cea ROM sau RAM. În prezent se livrează module
de memorie flash cu capacitatea de până la 64 Go.

2.2.6. Echipamente de comunicaţie: modem-ul

Modemul (modulatorul/demodulatorul de fază) converteşte semnalul numeric

furnizat de calculator în semnal analogic care poate fi transmis pe linia telefonică, iar la
receptor asigură demodularea semnalului. El permite transferul de fişiere multimedia,
organizarea de videoconferinţe, cuplarea a două calculatoare şi practicarea de jocuri (şah,
de exemplu) cu o persoană aflată la distanţă.
Modemurile sunt de două tipuri: interne şi externe. Modemul intern este o placă de
calculator montată în interior şi conectată la linia telefonică. Modemul extern se conectează
în exteriorul calculatorului printr-un cablu ce face legătura cu portul serial al calculatorului.
Modemurile telefonice sunt cel mai comun şi mai des utilizat mijloc de conectare la
Internet. Modemul are ca avantaj costurile reduse de achiziţionare şi instalare pe o linie
existentă, dar intervine problema notei telefonice.
Pe lângă modemul telefonic mai sunt utilizate şi modemurile de cablu şi
modemurile radio.
Modemul de cablu utilizează cablul TV pentru realizarea conexiunii. Ratele de
transfer atinse de o astfel de reţea se situează în jurul valorii de 4 Mbps, existând însă şi
variante de 10-30 Mbps sau chiar mai mult. Această rată de transfer este însă împărţită cu
vecinii, deoarece este un singur fir prin care circulă semnalele. Legătura dintre modemul de
cablu şi calculator este asigurată în general de o placă de reţea de 10 Mbps care limitează
automat rata maximă de transfer. Modemul de cablu are avantajul unui cost de instalare
destul de redus şi al unei rate de transfer destul de bune, iar ca dezavantaj costul destul de
mare al modemului.
Modemul radio Tehnologia necesită o staţie de emisie/recepţie la ISP, iar rata de
transfer variază între 15000 Kbps şi 35 Mbps, cu menţiunea că modemurile ultra-rapide
funcţionează doar pe distanţe de 3-4 km. Costul unui radio modem este destul de mare,
însă nu necesită infrastructură în raza de acţiune a ISP-ului.
Fax modemul reprezintă un dispozitiv care poate fi ataşat unui calculator şi care
permite transmiterea documentelor electronice sub formă de faxuri. Comparativ cu faxul
obişnuit, el are o serie de avantaje: oferă o calitate superioară a documentului transmis,
preţ mai scăzut, rate ridicate de transmisie a datelor (de până la 14 kbps), transmiterea
directă a documentelor electronice etc. Principalele dezavantaje constau în imposibilitatea
transmiterii directe de pe hârtie, fără existenţa unui scanner optic, necesitatea unui spaţiu
mare de stocare pe disc a datelor recepţionate.
Producători de fax modemuri sunt U.S. Robotics, Creative, Conexant, QuickLan.

83
84
 Capitolul 3. Sisteme de operare

3.1. Prezentare generală, caracteristici, structură, clasificare, funcţii

3.1.1. Prezentarea generală a sistemelor de operare

Sistemul de operare reprezintă ansamblul de programe care asigură utilizarea
optimă a resurselor fizice şi logice ale unui sistem de calcul1. El are rolul de a gestiona
funcţionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul, de a coordona şi controla
execuţia programelor şi de a permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul.
Folosirea hardware-ului unui sistem de calcul ar fi dificilă şi ineficientă în lipsa unui sistem
de operare. Sistemul de operare este componenta software care coordonează şi
supraveghează întreaga activitate a sistemului de calcul şi asigură comunicarea
utilizatorului cu sistemul de calcul, trebuind să fie capabil să realizeze o interfaţă între
calculatorul propriu-zis şi utilizator El este interpretul cerinţelor utilizatorului, exprimate
într-un limbaj de comandă, executând aceste cerinţe prin intermediul instrucţiunilor
maşină.
Sistemele de operare au apărut şi evoluat în directă legătură cu arhitectura
sistemelor electronice de calcul: apariţia de noi dispozitive hardware a provocat
dezvoltarea sistemelor de operare, după cum şi creşterea performanţelor sistemelor de
operare a determinat îmbunătăţirea parametrilor hardware.
La primele calculatoare electronice programatorul era şi operator prin intermediul
consolei. Acesta era asistat de un rudiment de sistem de operare sub forma unor mici
programe, în format binar, aflate pe suporturi de hârtie care erau încărcate atunci când era
nevoie. Desigur era o folosire ineficientă a calculatorului întrucât unitatea centrală (care era
foarte scumpă) nu lucra în timpul când programatorul/operator gândea ce să facă în
continuare sau executa diferite manevre. Ideea reducerii timpului de aşteptare a condus la
introducerea unor concepte noi, ce s-au finalizat cu apariţia sistemelor de operare.
Primele sisteme de operare asigurau executarea secvenţială pe loturi de programe
(batch-processing) în regim de monoprogramare. Ele asigurau automatizarea unor lucrări
repetitive, oricare ar fi programele de executat (de exemplu eliberarea zonelor de memorie
ocupate, verificarea amplasării corecte a fişierelor cerute pe suporturile din unităţile
periferice, asigurarea că unităţile periferice sunt gata pentru lucru etc.). Încredinţând
calculatorului sarcina coordonării propiilor sale lucrări s-a ameliorat viteza de lucru şi
siguranţa funcţionării. De asemenea, execuţia unui program poate determina apariţia unor
erori sau incidente (de exemplu lipsa hârtiei la imprimanta, lipsa dischetei în unitate etc.).
Multe din aceste incidente sunt repetitive şi se poate încredinţa calculatorului reperarea,
semnalarea lor operatorului şi în unele cazuri, tratarea lor după o soluţie programată.
În multiprogramare problemele se complică şi mai mult când în memorie coexistă
simultan mai multe programe ce trebuie executate. Sincronizarea lucrărilor trebuie
realizată la nivelul microsecundelor şi nu poate fi atribuită operatorului uman. Ea este
realizată prin programe şi inclusă în sistemul de operare.

1 Dodescu, G., Informatica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 226

85
 3.1.2. Caracteristicile sistemelor de operare

Un sistem de operare performant trebuie să posede următoarele atribute:

• Timp de răspuns: exprimă durata intervalului delimitat de lansarea unei cereri de
serviciu şi achitarea acesteia de sistem.
• Simultaneitatea utilizării: exprimă gradul în care un sistem poate lucra în acelaşi
timp pentru mai mulţi utilizatori sau să execute mai multe lucrări ale aceluiaşi
utilizator.
• Utilitate: să satisfacă toate cerinţele utilizatorului asigurând o interfaţă facilă cu
programele de aplicaţii.
• Generalitate: să poată răspunde corect la toate cerinţele formulate şi deci să
permită rezolvarea unor probleme cât mai variate ale utilizatorului.
• Eficienţă: să asigure utilizarea optimă a resurselor fizice şi logice ale sistemului
de calcul.
• Transparenţă şi vizibilitate: capacitatea de a permite utilizatorilor să obţină
anumite informaţii despre modul cum operează sistemul, informaţii
suplimentare care pot duce la obţinerea unei utilizări mai eficiente.
• Flexibilitate: posibilitatea modificării sistemului de operare în funcţie de
cerinţele utilizatorului.
• Opacitate: din punct de vedere al utilizatorului trebuie să existe numai
necesitatea de cunoaştere la nivel de interfaţă, fără a pătrunde la structurile
inferioare, care pentru utilizator reprezintă “cutia neagră” a sistemului de
operare.
• Securitate: sistemul de operare trebuie protejat împotriva unor încercări
voluntare sau involuntare de distrugere prin programele utilizatorilor.
• Integritate: sistemul de operare împreună cu aplicaţiile concepute pentru el
trebuie să poată comunica cu alte sisteme de operare sau cu programe
concepute sub alte sisteme de operare. Această calitate este cu adevărat pusă în
valoare în cazul lucrului în reţelele de calculatoare.
• Capacitate: posibilitatea sistemului de operare de a suplini unele facilităţi
necesare, dar care nu pot fi realizate fizic datorită unor restricţii hardware.
• Fiabilitate şi disponibilitate: capacitatea sistemului de operare de a cădea foarte
rar în pană, de a izola eventualele erori ce pot apare şi de a continua activitatea
în condiţii de capacitate şi eficienţă redusă.
• Serviabilitatea: posibilitatea sistemului de operare de a furniza utilizatorului
informaţiile necesare pentru o depanare cât mai rapidă a programelor.
• Extensibilitate: adăugarea de noi facilităţi care să ţină pasul cu cerinţele
utilizatorilor.
• Interoperabilitatea: sistemul de operare trebuie să admită accesul la structurile
de date care au fost construite sub un alt sistem de operare. Pentru a permite
integrarea şi interoperabilitatea au fost definite standarde internaţionale privind
specificaţiile unui sistem de operare.

Pentru a fi acceptat de utilizator un sistem de operare trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
• să fie uşor de utilizat;
• să necesite resurse hardware minimale;
• să existe un număr cât mai mare de aplicaţii care să ruleze sub acel sistem de
operare;
• să aibă un cost de achiziţie şi de întreţinere cât mai scăzut.

86
 3.1.3. Clasificarea sistemelor de operare

În practică sunt utilizate numeroase sisteme de operare, fiind acceptate mai multe
criterii de grupare a acestora. Cel mai adesea clasificările au în vedere: configuraţiile
calculatoarelor pe care sunt instalate, gradul de partajabilitate a resurselor, tipurile de
interacţiuni permise şi organizarea internă a programelor componente, numărul
prelucrărilor executate1.
1. După configuraţiile hardware pe care le deservesc, sistemele de operare pot fi:
a. Sisteme de operare pentru calculatoare medii/mari (mainframe-uri);
b. Sisteme de operare pentru minicalculatoare;
c. Sisteme de operare pentru microcalculatoare.

Sistemele de operare pentru mainframe-uri se caracterizează prin posibilităţi de

lucru seriale şi/sau interactive, multitasking, sunt sisteme de operare puternice care pot
gestiona lucrul cu un număr mare de periferice, orientate pentru prelucrări complexe şi
pentru volume mari de date şi dispun de un limbaj de comandă pentru utilizatori
specializaţi.
Sistemele de operare pentru minicalculatoare folosesc cu prioritate tehnicile time-
sharing şi multiprogramare, permiţând partajarea resurselor pentru lucrul interactiv
multiutilizator şi planificarea unităţii centrale pentru servirea tuturor utilizatorilor. Ele
sunt interactive, multiuser şi multitasking; folosesc un limbaj de comandă pentru utilizatori
avizaţi; procedurile de încărcare la conectarea sistemului şi de instalare a sistemului de
operare sunt mai laborioase; sunt mai rigide, în cazul modificării configuraţiei hardware;
asigură un sistem de priorităţi de execuţie dezvoltat; sunt orientate pentru lucrul cu mai
mulţi utilizatori, oferind un sistem complex de protecţie a informaţiei; sunt orientate
pentru lucrul cu multe terminale, putând îndeplini funcţia de concentrator de date.
Sistemele de operare pentru microcalculatoare sunt cele mai folosite la ora actuală,
deoarece pot fi achiziţionate într-o configuraţie minimă, la un preţ accesibil utilizatorilor şi
sunt uşor de exploatat. Pot fi instalate atât pe sisteme de calcul individuale, cât şi pe
sisteme de calcul cuplate în reţea. Ele sunt puternic interactive, cu un limbaj de comandă
accesibil sau cu interfaţă grafică utilizator; unele sunt monouser şi monotasking (MS-DOS),
altele multitasking (Windows), eventual şi multiuser (Unix); sunt uşor configurabile,
oferind proceduri automate pentru încărcarea sau pentru instalarea sistemului de operare;
ocupă un spaţiu redus în memoria internă.

2. După gradul de partajare a resurselor sunt:

a. Sisteme de operare monoutilizator;
b. Sisteme de operare multiutilizator;

Sistemele de operare monoutilizator sunt cele mai simple sisteme de operare şi

permit executarea la un moment dat, a unui singur program care rămâne activ în memoria
internă, de la lansare şi până la terminarea sa. În cazul unor sisteme de calcul medii/mari,
aceste sisteme de operare admit în plus tehnica swapping (transfer date), prin care un
program este executat pe porţiuni, alternând momentele de prelucrare şi de stocare în
memoria internă, cu cele de evacuare pe disc. În timpul evacuării, în memoria internă este
încărcat un alt program care şi el se supune tehnicii swapping.
Sistemele de operare multiutilizator au în vedere partajarea memoriei, a unităţii
centrale de prelucrare, a perifericelor sau a altor tipuri de resurse, între utilizatorii

1 Boian, F. M. , Sisteme de operare interactive, Editura Libris, Cluj-Napoca, 1994, pp 73-76

87
conectaţi la un moment dat. Aceste sisteme lucrează în multiprogramare folosind şi tehnici
de gestiune şi protecţie a utilizatorilor.

3. După tipurile de interacţiuni permise, sistemele de operare se clasifcă în:

a. Sisteme de operare seriale;
b. Sisteme de operare interactive;
c. Sisteme de operare în timp real.

Sistemele de operare seriale sunt acele sisteme de operare pentru care gradul de
interacţiune cu utilizatorul, în timpul prelucrărilor, este practic nul. De cele mai multe ori,
interfaţa dintre sistemul de operare şi utilizator nu dispune de un limbaj de comandă
accesibil utilizatorului obişnuit, motiv pentru care comunicarea dintre utilizator şi sistem
nu este directă, ci mediată de persoane specializate (operatori de calculator). În timpul
execuţiei lucrării sale, utilizatorul furnizează datele care se prelucrează odată cu
formularea cererii de prelucrare şi primeşte rezultatele prelucrării la încheierea execuţiei.
Sistemele de operare interactive permit comunicarea directă între utilizator şi
sistemul de calcul, prin intermediul unui limbaj dedicat acestui scop (limbajul de comandă
al sistemului de operare sau interfaţa grafică utilizator), utilizatorul putând interveni în
timpul execuţiei programului. În funcţie de unele rezultate intermediare, utilizatorul poate
decide modul de continuare a activităţii. Cu aceste sisteme este posibilă şi gestionarea
terminalelor de teletransmisiuni cuplate la un calculator gazdă sau organizate într-o reţea
de calculatoare. Sistemele de operare interactive pot fi monouser sau multiuser.
Exemplu: Windows pentru staţiile de lucru este un sistem interactiv monouser; Unix
este un sistem interactiv multiuser.
Sistemele de operare în timp real permit deservirea, în timp prestabilit, a fiecărei
operaţii cerute de utilizator.

4. După numărul prelucrărilor executate simultan, există:

a. Sisteme de operare monotasking;
b. Sisteme de operare multitasking.

Pentru utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul, unele sisteme de

operare pot gestiona execuţia concurentă a mai multor procese, asigurând proceselor din
sistem accesul concurent la resursele sistemului sau partajarea resurselor. Aceasta
înseamnă că, la un moment dat, în sistem se pot afla în execuţie mai multe procese care
concurează între ele pentru accesul la resursele sistemului, iar sistemul de operare
gestionează resursele sistemului pentru satisfacerea cât mai multor cereri ale acestor
procese pentru alocarea de resurse. O caracteristică importantă a unui sistem de operare
este măsura în care poate asigura execuţia concurentă a proceselor. După acest criteriu,
sistemele de operare pot fi:
Sistemele de operare monotasking execută un singur task (lucrare, sarcină, program)
la un moment dat; ele nu asigură execuţia concurentă şi nici partajarea resurselor între mai
multe procese. Sub controlul unui sistem de operare monotasking, la un moment dat, în
sistemul de calcul se poate executa un singur program; acesta rămâne activ din momentul
lansării lui în execuţie şi până la terminarea lui completă; cât timp este în execuţie,
programul are acces la toate resursele sistemului de calcul.
Exemplu: sistemele de operare MS-DOS şi CP/M sunt sisteme de operare
monotasking; în timpul executării unui program, sistemul de operare pierde controlul
asupra sistemului, în favoarea programului aflat în execuţie, care preia controlul până în
momentul încheierii execuţiei sale.

88
 Sistemele de operare multitasking sunt acele sisteme de operare care asigură
execuţia concurentă a mai multor procese care există concomitent în sistem.
Faţă de sistemele de operare monotasking, aceste sisteme trebuie să asigure şi
partajarea timpului între programele ce se execută simultan, precum şi gestiunea alocării
resurselor sistemului de calcul, atât hardware cât şi software.
Exemplu: sistemele de operare Windows, Unix sunt sisteme multitasking.
În ceea ce priveşte evoluţia sistemelor de calcul, în prezent se constată tendinţa de
apropiere a performanţelor sistemelor de operare pentru sisteme de calcul mari de cele ale
sistemelor de operare pentru mini sau microcalculatoare. În acelaşi timp, se realizează o
integrare funcţională tot mai accentuată a diferitelor tipuri de sisteme de calcul în
platforme de lucru comune, de obicei prin conectarea acestora în reţele de calculatoare. Cel
mai elocvent exemplu în această direcţie este reţeaua Internet care realizează legătura
între cele mai diferite tipuri de sisteme de calcul, funcţionând sub controlul unor sisteme
de operare diverse.
De asemenea, se urmăreşte dezvoltarea de sisteme de operare portabile, adică care
funcţionează pe platforme hardware diferite. Un exemplu în acest sens este sistemul de
operare UNIX.
O altă direcţie este dezvoltarea de familii de sisteme de operare. Un exemplu este
familia sistemelor de operare Windows care cuprinde sisteme de operare interactive,
multitasking, asigurând şi funcţiile pentru lucrul în reţea de calculatoare; între aceste
sisteme de operare, unele sunt specializate pentru un anumit mod de utilizare, de exemplu:
Windows NT Server, pentru server de reţea sau Windows NT Workstation pentru staţii de
lucru din reţea.

3.1.4. Structura unui sistem de operare

Pentru a răspunde rolului de interfaţă între utilizatori şi partea hardware a

sistemului electronic de calcul şi pentru a gestiona eficient resursele, majoritatea
sistemelor de operare au în structura lor două componente majore: programe de comandă-
control şi programe de servicii.
Componenta de comandă şi control cuprinde programe ce au rolul de a asigura
utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul. Resursele sistemului de calcul pe care
sistemul de operare le pune la dispoziţia utilizatorului se constituie din totalitatea
componentelor fizice sau logice ale sistemului de calcul, care pot fi solicitate, la un moment
dat, în timpul execuţiei unui program.
Funcţiile componentei de comandă şi control ale sistemului de operare sunt:
• planificarea, lansarea şi urmărirea execuţiei programelor;
• gestionarea resurselor sistemului de calcul;
• depistarea şi tratarea evenimentelor deosebite care apar în timpul execuţiei
programelor;
• asigurarea protecţiei informaţiilor manevrate de diverse programe (aceste
programe pot fi ale sistemului de operare sau programe utilizator).

Componenta de comandă şi control a sistemului de operare include:

• nucleul sistemului de operare, cu funcţia de coordonare a activităţii sistemului de
calcul şi a celorlalte componente ale sistemului de operare. Această componentă
este rezidentă în memoria internă pe toată durata funcţionării sistemului de calcul
şi se mai numeşte monitorul rezident al sistemului de operare.
• câte o componentă de gestionare pentru fiecare tip de resursă din sistem.

89
 Astfel, în categoria programelor de comandă şi control intră:
• Programe de gestiune întreruperi care reprezintă un ansamblu de subrutine
activate la apariţia unui anumit semnal fizic de întreruperi. Sistemul de
întreruperi reprezintă o combinaţie de instrumente hardware şi software care
asigură comunicarea între componentele funcţionale elementare ale unui sistem
de calcul prin intermediul întreruperilor. Întreruperea reprezintă suspendarea
temporară a execuţiei procesului care are alocată UCP, în momentul în care
apare un eveniment în sistem, în scopul tratării acestui eveniment de către UCP.
Pentru ca o întrerupere să fie funcţională, este necesar să poată fi îndeplinite
două condiţii:
▪ UCP să dispună de capacitatea de a fi întreruptă, adică să fie posibil ca
UCP să fie alocată altui proces, înainte de încheierea execuţiei
procesului căruia îi este alocată, la un moment dat;
▪ să existe posibilitatea de a conserva parametrii procesului suspendat,
pentru ca acesta să poată fi continuat ulterior, din punctul în care a fost
întrerupt;
• Programe de gestiune procese care creează procese şi rezolvă probleme privind
cooperarea şi concurenţa acestora.
• Programe de gestiune a memoriei care alocă necesarul de memorie internă
solicitat de procese şi asigură protecţia memoriei interprocese.
• Proceduri de tratare a intrărilor şi ieşirilor la nivel fizic care asigură efectuarea
operaţiunilor elementare de I/E cu toate tipurile de periferice din sistem,
realizând, unde este posibil, desfăşurarea simultană a uneia sau mai multor
operaţiuni de I/E cu prelucrările realiozate de procesorul central.
• Programe de gestiune a fişierelor care reprezintă o colecţie de module prin care
se asigură deschiderea, închiderea şi accesul utilizatorului la datele din fişiere.
• Programe de planificare a lucrărilor şi de alocare a resurselor.
• Programe de gestiune tehnică a sistemului de operare care ţin evidenţa erorilor
hardware şi la cerere furnizează informaţii asupra gradului de utilizare a
componentelor sistemului electronic de calcul.
• Programe de statistică a sistemului de operare care ţin evidenţa utilizatorilor, a
lucrărilor executate de aceştia şi a resurselor consumate.

Programele de servicii asigură sub supravegherea programelor de control,

dezvoltarea programelor de aplicaţii şi exploatarea celorlalte facilităţi oferite de sistemul
de operare.
Componenta de servicii a sistemului de operare s-a dezvoltat odată cu cerinţele
utilizatorilor sistemelor de calcul. Gradul de accesibilitate al unui sistem de calcul, ca şi
complexitatea sarcinilor pe care utilizatorul le poate rezolva cu ajutorul lui sunt influenţate
de existenţa şi eficienţa programelor de sistem incluse în componenta de servicii.
Programele de servicii se execută sub supravegherea programelor de comandă şi control,
ca orice program de aplicaţie.
Această componentă oferă servicii diferite, de la un sistem de operare la altul, sau
chiar între variante diferite ale aceluiaşi sistem de operare.
Programele de serviciu pot fi grupate astfel:
1. Programele translatoare traduc programele sursă în programe obiect
(asambloare/macroasambloare, compilatoare, interpretoare) ale căror instrucţiuni în
limbaj maşină pot fi executate de sistemul de calcul. O succintă comparaţie dintre asamblor,
compilator şi interpretor indică următoarele:

90
 ▪ Asamblorul este determinat de limbajul maşină, specific fiecărui sistem de
calcul, iar compilatorul este specific unui anumit limbaj, independent de
sistemul de calcul;
▪ Asamblorul uşurează scrierea programelor folosind simboluri în locul
limbajului maşină, în timp ce compilatorul oferă posibilitatea scrierii de
programe pentru orice sistem de calcul ce dispune de compilatorul respectiv;
▪ Asamblorul translatează o definiţie simbolică a programului sursă într-o
definiţie din programul obiect, în timp ce compilatorul translatează mai
multe definiţii din programul obiect. Ca urmare, memoria este mai puţin
ocupată de asamblor, dar compilatorul este mai puternic datorită includerii
într-o definiţie-sursă a mai multor definiţii-obiect;
▪ Execuţia repetată a unui program este facilitată de compilator care realizează
translatarea o singură dată, în timp ce interpretorul translatează de fiecare
dată programul.
2. Editoarele de legături prelucrează programul obiect rezultat în urma compilării,
transformându-l în program executabil. Editorul de legături realizează următoarele funcţii:
▪ stabilirea legăturii între module în vederea constituirii programului
executabil;
▪ includerea în programul executabil a unor componente din bibliotecile
sistem;
▪ includerea unor componente ale sistemului de operare care facilitează
punerea la punct şi depanarea programelor utilizator.
3. Programele de încărcare sunt programe ce asigură încărcarea programelor
executabile în memoria internă, iniţializând execuţia. Încărcarea se poate face în mai multe
variante:
▪ imediat după translatare, când încărcătorul este inclus în compilator
(compilatoare de tip LOAD and GO);
▪ în momentul link-editării, când încărcătorul este inclus în editorul de
legături;
▪ după link-editare, când încărcătorul este independent.
4. Programele de depanare oferă mijloace de verificare şi corectare a operaţiilor
realizate de programul curent:
▪ suspendarea execuţiei în punctele prestabilite;
▪ realizarea de modificări şi corecţii adiţionale la reluarea programului;
▪ examinarea şi modificarea, după caz, a programului existent în memoria
internă.
5. Editoarele de texte permit editarea textelor, crearea şi actualizarea programelor, a
fişierelor de date, fişierelor de comenzi etc.
6. Programele de bibliotecare asigură crearea, gestionarea şi întreţinerea bibliotecii
sistem (formată din module ale sistemului de operare) şi a bibliotecilor utilizator.
Bibliotecile de programe sunt colecţii de programe organizate sub forma unor fişiere
partajate în scopul utilizării lor ulterioare. Bibliotecarul este apelat implicit de către
sistemul de operare în etapele de punere la punct a programelor şi explicit de către
utilizator prin comenzi specifice limbajului de comandă. Ca exemple de bibliotecare putem
aminti: LBR – sub MS-DOS, AR (Archive) – sub UNIX.
7. Mediile de programare permit automatizarea procesului de construire şi testare a
programelor. În componenţa lor intră un editor de texte, un compilator, un editor de
legături, un depanator.
8. Suprafeţele de operare oferă o gamă variată de servicii ce înlesnesc executarea
rapidă a lucrărilor de rutină. Intră în această categorie programe de serviciu de tipul:
Norton Commander, Win Commander, Windows Explorer.

91
 Un sistem electronic de calcul poate să lucreze în două moduri:
* modul supervizor (kernel) când controlul este deţinut de către sistemul de
operare,
* modul utilizator (user) când controlul este deţinut de un program de
aplicaţii.

Interfaţa dintre nucleul sistemului şi programele de aplicaţii este asigurată printr-

un set de instrucţiuni extinse pe care sistemul de operare le poate executa. Ele sunt
cunoscute şi sub numele de apeluri sistem. Pentru fiecare apel există câte o procedură în
biblioteca de proceduri a sistemului de operare, astfel încât atunci când un program
utilizator emite un apel, sistemul de operare va lansa în execuţie o procedură din bibliotecă.
Prin aceste proceduri sistemul de operare oferă programelor de aplicaţii diferite servicii,
dintre care amintim:
* servicii video care stabilesc modul de lucru al monitorului, poziţia cursorului,
tipul cursorului, scrierea unui şir de caractere pe ecran etc.
* servicii de disc care asigură citirea şi scrierea sectoarelor, verificarea
sectoarelor, stabilirea tipului de dischetă etc.
* servicii pentru tastatură care asigură stabilirea stării tastaturii, citirea unei
taste etc.

Apelurile de sistem creează, şterg şi folosesc diferite resurse software pe care le

administrează sistemul de operare. Cele mai importante dintre acestea sunt procesele.
Procesul este format din programul executabil, datele şi stiva de date a programului,
registrele folosite de program şi alte informaţii necesare lansării în execuţie a programului.
Periodic sistemul de operare decide oprirea execuţiei unui proces pentru lansarea în
execuţie a altui proces, asigurând partajarea timpului de lucru al procesorului între mai
multe programe. Reluarea unui proces oprit temporar are loc exact din starea în care a fost
suspendat. Din această cauză, toate informaţiile despre proces sunt păstrate de către
sistemul de operare în tabelele proceselor.

3.1.5. Obiectivele şi funcțiile sistemelor de operare

Sistemul de operare apare ca un ansamblu de programe destinat să răspundă la

următoarele obiective:
▪ uşurarea utilizării sistemului electronic de calcul prin preluarea lucrărilor de
rutină, repetitive, precum şi printr-un dialog suplu utilizator-sistem (prin
intermediul unui limbaj de comandă);
▪ utilizarea eficientă a resurselor sistemului electronic de calcul;
▪ creşterea eficienţei globale în utilizarea sistemului de calcul prin creşterea
vitezei de execuţie a prelucrărilor, reducerea timpului de răspuns al sistemului la
solicitările utilizatorilor, creşterea gradului de utilizare a resurselor prin
utilizarea lor la capacitate maximă.

Apropierea utilizatorului de calculator solicită o interfaţă om-calculator prietenoasă

şi, în acelaşi timp, performantă. Până la Windows limbajul de comandă al sistemelor de
operare asigura un dialog de tip text (linie de comandă), uneori greoi şi dificil de asimilat.
Produse-program ca Norton Commander au asigurat îmbunătăţirea dialogului prin faptul
că linia de comandă se construia prin selecţii ale componentelor apărute în panourile de pe
ecran. Primele versiuni WINDOWS asigurau o interfaţă grafică performantă pentru dialogul

92
om-calculator, dar ele nu înlocuiau sistemul de operare MS-DOS, ci reprezentau extensii ale
acestuia.
Preocupările de îmbunătăţire a interfeţei om-calculator au avut în vedere
următoarele obiective:
• suprimarea limbajului de comandă din sistemul de operare;
• utilizarea unei interfeţe standardizate, oricare ar fi calculatorul utilizat;
• asigurarea unei interfaţe suficient de evolutivă pentru a lua în considerare
noutăţile versiunilor ulterioare ale sistemului de operare;
• interfaţă destul de facilă pentru a putea fi utilizată de oricine, de la expert la
profan.

Interfaţa WIMP1 (Windows, Icones, Mouse, Pull-down menus) răspunde acestor

obiective prin componentele care-i dau denumirea: ferestre, icon-uri (pictograme),
utilizarea mouse-ului şi a meniurilor derulante. Aceast tip de interfaţă a fost realizat prima
dată de firma XEROX la PARC (Palo Alto Research Center), California. Ideea a fost preluată
de Steve Jobs şi a fost aplicată la calculatoarele LISA şi apoi la MacIntosh. Principiul de bază
constă în stabilirea unui dialog om-calculator prin intermediul obiectelor afişate în
fereastra activă. Fiecare obiect are asociate anumite comenzi care pot fi apelate cu ajutorul
mouse-ului. Alte facilităţi ale interfeţei WIMP sunt:
• ferestre tip termometru care indică modul cum progresează prelucrarea în
curs (vezi comanda Copy sub Windows);
• ferestre de alertă, cu mai multe nivele. Orice acţiune ce prezintă un risc de
pierdere a informaţiei este sistematic supusă confirmării utilizatorului (vezi
ştergerea fişierelor în Word).

Rolul sistemului de operare este de a asigura utilizarea eficientă a resurselor

sistemului electronic de calcul, facilitând sarcinile utilizatorului. Sistemul de operare
gestionează alocarea timpului UCP, a memoriei interne, accesul la fişiere, accesul la
echipamentele periferice, etc. pe toată durata execuţiei unui program, în scopul utilizării
cât mai eficiente a acestor resurse. În cazul în care este posibilă executarea simultană a mai
multor programe, sistemul de operare realizează alocarea resurselor între programe pe
baza unor criterii de alocare, în scopul optimizării execuţiei programelor. De asemenea, el
trebuie să asigure protecţia între utilizatori acolo unde sistemul de operare permite accesul
concomitent al mai multor utilizatori (programe) la resursele sistemului de calcul, precum
şi protecţia între programe, fie că este vorba de programe utilizator sau programe ale
sistemului de operare. Această protecţie se referă la evitarea cazurilor de interferenţă între
mai multe programe în execuţie, care ar putea duce la alterarea zonelor de program din
memoria internă sau la alterarea, de către un program, a datelor utilizate de un alt
program.
Sistemul de operare poate trata erorile fizice (de exemplu, erori de citire/scriere în
memoria externă, erori de acces la un echipament periferic, lipsa din configuraţia
sistemului de calcul a unui echipament, etc.) sau erorile logice care pot să apară în timpul
executării unui program (de exemplu, operaţii interzise, ca împărţirea la 0).
Sistemele de operare pot avea şi funcţia de asistenţă « on line », cunoscută ca Help-
ul sistemului de operare, precum şi funcţia de tipul « plug and play » care oferă facilităţi de
autodetecţie a echipamentelor nou instalate în sistem şi permite reconfigurarea hardware,
cu uşurinţă, a sistemului, ca şi notificarea schimbării configurării sistemului, de exemplu
prin căderea unui echipament din sistem

1 Claviez, J., Informatique: les bases, Editions J.C.I. Inc., Montréal, 1993, p. 130
93
 Sistemul de operare îndeplineşte şi o serie de funcţii auxiliare, cum ar fi:
contabilizarea activităţii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate
interpretorului de comenzi al sistemului de operare, jurnalizarea erorilor, etc.
Operaţiunile realizate de sistemele de operare pentru a-şi realiza obiectivele pot fi
grupate astfel1:
• gestiunea lucrărilor;
• gestiunea intrărilor şi ieşirilor;
• gestiunea fişierelor;
• comunicarea cu utilizatorul.

3.1.5.1. Gestiunea lucrărilor

O lucrare reprezintă un ansamblu de activităţi delimitate prin comenzi specifice

limbajului de comandă. Lucrarea cuprinde mai multe etape care se succed într-o ordine
prestabilită de utilizator. O etapă din lucrare poate fi descompusă la nivel inferior în
procese care, în funcţie de logica lucrării, se pot executa secvenţial sau concurent. Divizarea
lucrărilor în procese asigură o utilizare mai eficientă a sistemului electronic de calcul, dar
determină creşterea complexităţii sistemului de operare prin adăugarea de noi funcţii:
alocarea resurselor la nivel de proces, sincronizarea proceselor, transmiterea informaţiilor
la procese.
Gestiunea lucrărilor este asigurată de un program specific (supervizor, monitor)
care realizează gestiunea resurselor fizice ale calculatorului şi coordonarea generală a
derulării lucrărilor. Acest program coordonează şi controlează orice activitate derulată de
alte programe ale sistemului de operare, îndeplinind două subfuncţii esenţiale:
• gestiunea sarcinilor de îndeplinit care determină care sunt programele sau
modulele de program ce se vor executa;
• gestiunea resurselor (mijloacelor) necesare execuţiei unui program încărcat
în memoria principală.

Fiecare lucrare dispune la un moment dat de un spaţiu de memorie şi trebuie să se

supravegheze ca nici o altă sarcină să nu pătrundă în partiţia alocată. Există mai multe
sisteme de gestiune a memoriei: partiţii fixe, partiţii variabile, paginare etc.
Exemplu: O cerere prioritară pornind de la un terminal poate obliga supervizorul să
elibereze o zonă de memorie, deci să suspende execuţia în curs şi să evacueze unele
programe în memoria auxiliară, păstrând imaginea exactă din momentul apariţiei cererii.

3.1.5.2. Gestiunea intrărilor/ieşirilor

Echipamentele periferice sunt foarte diverse (terminal, unităţi de discuri,

imprimante etc.) şi funcţionează cu performanţe diferite de ale unităţii centrale.
Schimburile de informaţii între periferice şi unitatea centrală sunt intermediate de unităţile
de intrare/ieşire (canale, memorii tampon etc.) şi necesită numeroase comenzi şi controale
succesive prin intermediul sistemului de operare.
Gestiunea intrărilor/ieşirilor joacă un rol important în aplicaţiile de gestiune. În
practică, în momentul când prin programul utilizatorului se solicită o operaţie de I/E,
gestionarul de I/E (numit adesea IOCS-INPUT OUTPUT CONTROL SYSTEM sau BIOS – Basic
Input Output System) preia sarcinile legate de citirea şi scrierea informaţiilor pe unităţile
periferice. În multe sisteme de operare gestionarul de I/E oferă posibilităţi complementare
cum sunt: gestiunea independentă a I/E, gestiunea mesajelor etc.

1 Reix, R., Systèmes d'information et management des organisations, Les Editions Foucher, Paris, 1990, p.53
94
 De exemplu, în sistemele de operare UNIX şi MS-DOS există facilităţi SPOOLing
pentru listările la imprimantă (comanda externă PRINT din MS-DOS).
Gestiunea independentă a I/E (SPOOL-Simultaneous Peripheral Operations On Line)
are la bază principiul separării totale a operaţiilor de I/E de operaţiile de prelucrare. Toate
datele de intrare sunt stocate pe disc magnetic pe măsura preluării lor şi toate datele de
ieşire vor fi stocate tot pe disc şi vor fi, mai târziu, imprimate. În acest timp, unitatea
centrală efectuează alte lucrări.
Din tehnica SPOOL decurge un dublu avantaj:
• pentru unitatea centrală operaţiile de I/E se realizează numai printr-un
schimb unic cu unitatea de discuri magnetice, iar viteza de lucru este ridicată;
• dacă un periferic de ieşire este la un moment dat indisponibil prelucrarea va
fi executată în continuare deoarece ieşirea va avea loc pe disc.

Gestiunea mesajelor se aplică la calculatoarele interconectate în reţea sau la

calculatoarele care lucrează cu mai multe terminale. Mesajele trebuie să fie controlate şi,
eventual, aranjate într-un fir de aşteptare pus la dispoziţia programului coordonator.
În aplicaţiile economice unde operaţiile de I/E sunt numeroase, calitatea gestiunii
I/E prin sistemul de operare este un criteriu important al eficienţei sistemului.

3.1.5.3. Gestiunea fişierelor

Sistemul de operare, programele utilizatorului sunt stocate şi manipulate de

sistemul electronic de calcul cu ajutorul fişierelor. Sistemul de operare simplifică accesul la
fişiere asigurând totodată şi protecţia datelor.
Anumite fişiere sunt prezente permanent în memoria principală şi se numesc
rezidente în memorie (este vorba de nucleul sistemului de operare). Alte fişiere sunt
memorate pe suporturi magnetice şi sunt apelate în memoria internă numai când sunt
necesare (celelalte componente ale sistemului de operare, fişierele de date etc.). De aici
apar probleme privind partajarea memoriei între diferite fişiere care trebuie să fie uşor
apelate în caz de nevoie şi partajarea fişierelor între mai mulţi utilizatori pe baza unor
priorităţi de acces.
Sistemul de gestiune al fişierelor (gestionarul de fişiere) este o componentă a
sistemului de operare care realizează următoarele activităţi:
• Gestiunea fişierelor stocate în memoriile auxiliare. De exemplu, în sistemul de
operare Windows fiecare utilizator dispune de o listă a fişierelor sale într-un
catalog (folder). Fiecare fişier este identificat printr-un nume şi are anumite
atribute (de exemplu, fişier read-only, fişier sistem, fişier ascuns aplicaţiilor
obişnuite), sunt stabilite drepturi de partajare a fişierului, de exemplu în cadrul
unei reţele de calculatoare, sunt oferite informaţii de adresă care permit
localizarea fişierului pe disc, informaţii privind tipul fişierului, informaţii despre
date calendaristice, de exemplu: data când a fost creat fişierul, data ultimei
actualizări, data ultimei consultări
• Protecţia datelor. Gestiunea drepturilor de acces permite protejarea fişierelor
contra modificărilor neautorizate sau contra distrugerilor datorate altor
utilizatori. Protecţia contra distrugerilor accidentale, datorate incidentelor
hardware şi software, se realizează prin copii de siguranţă. De exemplu, fişierele
backup (.BAK) reţin penultima versiune a unui fişier. Uneori se recurge la
salvarea fişierelor pe suporturi magnetice sau optice în scopul păstrării acestora.
• Gestiunea bibliotecilor de programe. De obicei un program este realizat pentru a
fi executat de mai multe ori. După obţinerea formatului executabil programul
este stocat într-o bibliotecă de programe alături de altele, inclusiv cele ale
95
 sistemului de operare care nu sunt rezidente în memorie. Această bibliotecă este
stocată, în general, pe discuri magnetice. Simpla precizare a numelui
programului determină încărcarea sa în memorie.

3.1.5.4. Dialogul cu utilizatorii

Dialogul utilizator-calculator se realizează prin intermediul unor linii de comandă ce

folosesc comenzi definite strict printr-un limbaj de comandă (de exemplu în MS-DOS prin
comenzi interne şi comenzi externe). Cu ajutorul limbajului de comandă utilizatorul
specifică:
• delimitarea lucrărilor;
• structura lucrărilor;
• necesarul de resurse fizice;
• informaţii privind seturile de date asociate lucrării.

Fiecare comandă este recunoscută de programe specializate numite interpretoare

de comenzi. Aceste programe declanşează operaţiile curente activând alte module ale
sistemului de operare. Comunicarea om-calculator se realizează şi prin afişarea unor
mesaje de răspuns pe ecran.
Un alt aspect al comunicaţiei se referă la legătura între programele utilizatorului şi
sistemul de operare. Modalităţile curente ale acestui dialog depind de tipul limbajului de
programare utilizat şi de tipul sistemului de operare. Ca regulă generală aceste funcţii nu
sunt standardizate decât pentru un limbaj de programare sub un sistem de operare.
Aceasta explică de ce un program nu este executabil decât pe un calculator ce are sistemul
de operare pentru care a fost scris programul.

3.2. Tehnici de exploatare a calculatoarelor

Tehnica de exploatare a unui sistem de calcul se referă la modalităţile utilizate de
sistemul de operare pentru planificarea execuţiei programelor şi pentru gestionarea
resurselor solicitate.
Deoarece sistemele de operare prezintă mari diferenţe de la o categorie la alta de
sisteme de calcul pe care sunt folosite, utilizatorul trebuie să fie în măsură să selecteze acel
sistem care satisface cel mai bine cerinţele sale de utilizare. Alegerea unui sistem de
operare depinde, printre altele, şi de:
• metodele de lucru folosite pentru alocarea memoriei (monoprogramare,
multiprogramare);
• tehnicile aplicate în planificarea executării lucrărilor (interactive,
neinteractive).

3.2.1. Monoprogramarea
Monoprogramarea reprezintă o tehnică de exploatare pentru sistemele seriale,
obiectivul ei fiind automatizarea lansării în execuţie a lucrărilor (programelor). Ea
presupune organizarea şi execuţia secvenţială a lucrărilor pe un sistem de calcul.
Planificarea lucrărilor se realizează strict secvenţial într-o ordine prestabilită, în loturi de
lucrări. Lansarea în execuţie a unei lucrări se face, în cadrul lotului din care face parte,
secvenţial, adică respectând condiţiile:
• o lucrare se lansează în execuţie numai după încheierea execuţiei lucrării care o
precede;
96
 • ordinea de lansare în execuţie a lucrărilor este strict ordinea în care se află lucrările
în lotul de lucrări;
• la un moment dat, toate resursele sistemului sunt puse la dispoziţia lucrării aflate în
execuţie.
Acest mod de organizare a prelucrărilor se numeşte prelucrare batch (pe loturi), iar
sistemele de operare care utilizează această tehnică de exploatare se numesc sisteme de
operare batch (BPS - Batch Processing Systems).
Lansarea în execuţie a lucrărilor din lotul de lucrări se face automat, sub controlul
componentei sistemului de operare numită monitor de înlănţuiri.
Dezavantajele acestei tehnici sunt reprezentate de timpul mare de răspuns al
sistemului (toţi utilizatorii primesc rezultatul prelucrărilor numai după executarea
întregului lot) şi eficienţa scăzută în utilizarea resurselor sistemului (toate resursele sunt
afectate, pe rând, câte unei singure lucrări în execuţie).
Monoprogramarea, în context mono-utilizator, este modalitatea curentă de lucru a
sistemului de operare pentru calculatoarele personale. Sistemul de operare asigură în acest
caz o gestiune sumară a lucrărilor, pregătirea memoriei, încărcarea programelor, tratarea
întreruperilor etc. Protecţia datelor este relativ simplă pentru că nu există decât un singur
program al utilizatorului prin care se scrie sau se citesc fişierele.

3.2.2. Multiprogramarea

Multiprogramarea (multiprogramming) reprezintă modul de exploatare a unui

sistem de calcul care permite existenţa simultană în memoria internă a mai multor
programe care se execută concurent, în partiţii fixe de memorie1, cu restricţia ca ele să nu
folosească în acelaşi timp aceeaşi resursă. Obiectivul urmărit în cadrul multiprogramării
constă în maximizarea volumului de lucrări care trec prin sistem şi minimizarea timpului
petrecut de o lucrare în sistem.
Timpul de inactivitate al unităţii centrale, impus de perioadele de aşteptare, este
redus substanţial dacă în memoria internă ar putea coexista simultan mai multe programe
ce solicită unitatea centrală atunci când aceasta aşteaptă terminarea unei operaţii de
intrare/ieşire pentru lucrarea curentă în execuţie. Execuţia mai multor programe în
multiprogramare pare simultană (se simulează n procesoare pe un singur procesor) deşi,
de fapt, la un moment dat este activ un singur program.
În multiprogramare sistemul de operare trebuie să asigure administrarea cererilor
de I/E şi planificarea firelor de aşteptare pentru programele concurente. De asemenea, este
necesar un mecanism de protecţie între lucrări care să permită execuţia unei lucrări, fără
afectarea celorlalte existente în memoria internă, precum şi o gestiune eficientă a
resurselor fizice şi logice solicitate de lucrările în execuţie.
Sistemele de calcul care utilizează tehnica multiprogramării sunt prevăzute cu o
componentă a sistemului de operare numită monitor de planificare a lucrărilor care alege,
dintr-un grup de programe, în ordinea sosirilor, pe acelea potrivit cărora timpul neocupat
al unităţii centrale să fie minim.
La sistemele de operare pentru microcalculatoare multiprogramarea se referă la
facilitatea de lucru multitasking.

3.2.3. Multiprelucrarea

Dacă n programe se găsesc în acelaşi timp în memoria internă şi partajează

resursele sistemului de calcul, atunci sistemul este exploatat în multiprogramare; dacă în

1 O partiţie de memorie trebuie să fie o zonă contiguă de memorie, adică o zonă de memorie formată numai din
locaţii de memorie adiacente. O partiţie are o anumită lungime şi o adresă fixă.
97
multiprogramare se folosesc n procesoare, atunci sistemul este exploatat în
multiprelucrare. Se poate astfel aprecia că multiprogramarea este un concept software, iar
multiprelucrarea un concept hardware.
Un sistem de calcul este exploatat în multiprelucrare dacă cel puţin două unităţi
centrale de prelucrare lucrează în paralel. De remarcat că în cadrul sistemelor exploatate în
multiprelucrare, unitatea centrală de prelucrare poate executa instrucţiunile unui singur
program, dar şi instrucţiuni din programe diferite.
Sistemele master/slave sunt sisteme care lucrează prin tehnica multiprelucrării.
Unul dintre obiectivele multiprelucării este acela de a degreva o unitate centrală de
prelucrare de task-uri specifice ca: tabelări de date, editări de texte şi întreţinerea
colecţiilor de date (fişiere, baze de date). Pentru a realiza acest deziderat, la o unitate
centrală de prelucrare poate fi cuplată o altă unitate centrală de prelucrare destinată
coordonării activităţilor din sistem (master). Masterul coordonează toate operaţiunile de
I/E, în timp ce slave-ul execută operaţii complexe; în acest caz master-ul este referit ca
front-end processor, având rolul de interfaţă între slave şi dispozitivele de I/E. Tot
masterul se poate utiliza ca interfaţă între slave şi colecţii voluminoase de date existente în
memoria externă, situaţie în care este referit ca back-end processor, fiind responsabil de
întreţinerea bazei de date.
Legăturile dintre memoria internă şi unitatea centrală de prelucrare se pot realiza în
următoarele variante:
• legătură matricială prin intermediul unui sistem de comunicaţie prin care
cererile neonorate sunt plasate într-un fir de aşteptare gestionate prin
componentele hardware şi software;
• legătură prin canale multiple când procesoarele partajează o cale unică
pentru fiecare modul de memorie;
• legătură printr-un singur canal folosit partajat, acesta constituind interfaţa
dintre toate unităţile centrale de prelucrare şi memoria internă.

3.2.4. Prelucrări SPOOLING

Prelucrarea spooling (Simultaneous Peripheral Operations On-line) reprezintă un
mod eficient de exploatare a sistemelor de calcul seriale, bazat pe principiul separării
operaţiilor de intrare de operaţiile de ieşire şi de restul prelucrărilor şi pe executarea lor în
paralel. Executarea lucrărilor se face în multiprogramare.
Această tehnică constă în organizarea de zone tampon de memorie (buffers) pentru
realizarea de dispozitive periferice de intrare/ieşire virtuale care permit introducerea de
lucrări înainte ca acestea să fie executate, redarea rezultatelor la imprimantă în timpul
execuţiei altor lucrări, planificarea execuţiei lucrărilor pe baza unui sistem de priorităţi
prestabilite, fără a se ţine seama de ordinea de sosire.
Pentru utilizarea tehnicii SPOOLING este nevoie de o memorie externă de capacitate
mare, direct adresabilă, unde să fie organizate perifericele virtuale.
Efectele utilizării tehnicii SPOOLING sunt:
• creşterea randamentului de exploatare a unui sistem serial cu 40-50%, în primul
rând prin scăderea timpilor de aşteptare ai UCP
• creşterea randamentului de utilizare a echipamentelor I/O; acestea sunt utilizate în
reprize, dar într-o repriză sunt utilizate la capacitatea maximă.
De exemplu, tehnica SPOOLING se poate folosi sub Windows pentru listările la
imprimantă, utilizând comanda Print care poate fi executată în paralel cu alte lucrări în
execuţie, conform tehnicii de exploatare în multiprogramare.

98
 3.2.5. Prelucrări în timp real

Sistemele de operare în timp real sunt sisteme care permit să se urmărească şi să

se controleze evenimente din mediul extern sistemului de calcul, în momentul producerii
acestora, preluând datele de intrare de la locul producerii lor şi furnizând informaţii de
ieşire la locul desfăşurării evenimentelor. Avantajul utilizării unui sistem în timp real este
capacitatea sa de a furniza la timp informaţii într-un mediu de date care se modifică foarte
rapid. Obiectivul principal al sistemelor în timp real este ca timpul de răspuns al sistemului
să fie suficient de scurt în raport cu procesul real care produce datele furnizate sistemului
de calcul.
Exemple:
• supravegherea unui sistem radar; supravegherea sistemului energetic, a unei
instalaţii chimice, timpul de răspuns trebuind să fie la nivelul milisecundelor;
• supravegherea unui furnal sau cuptor de tratamente termice, timpul de răspuns
trebuie să fie de 1-2 secunde;
• gestiunea în timp real a stocurilor de materiale, timpul de răspuns este cuprins
între 20-30 secunde.

Sistemele în timp real sunt sisteme interactive multiuser. Ele trebuie să realizeze
prelucrarea concomitentă a intrărilor primite de la un mare număr de dispozitive de
intrare. Prelucrarea fiecărei intrări se face prin generarea în sistem a unui proces.
Sistemele în timp real se pot clasifica în:
a) Sisteme in-line (sisteme de proces) – sunt sisteme în timp real cu ajutorul cărora se
realizează urmărirea unui proces (un proces de fabricaţie, o reacţie chimică etc.). Timpul de
răspuns se măsoară în secunde.
b) Sisteme tranzacţionale – sunt sisteme în timp real orientate pentru prelucrarea unui
volum mare de date de aceeaşi natură (de exemplu: evidenţa vânzărilor într-un mare
magazin, eliberarea biletelor cu locuri rezervate, etc.). Datele sunt primite de sistemul de
calcul de la terminale prin intermediul unor mesaje cu format fix, numite tranzacţii. Timpul
de răspuns se măsoară în minute.
Exemplu: sistemele tranzacţionale sunt utilizate pentru sisteme informatice bancare,
pentru sisteme de urmărire operativă a producţiei, sisteme de rezervare a locurilor la
societăţi de transport aerian, feroviar, etc.

3.2.6. Sisteme de lucru multiutilizator

În sistemele multiutilizator mai mulţi utilizatori folosesc în acelaşi timp acelaşi

calculator. Putem distinge mai multe situaţii: sistem multiutilizator cu program comun,
sistem time-sharing, sistem multiutilizator cu multiprelucrare.
Sistemul multiutilizator cu program comun (multi-terminal sau multi-posturi)
permite ca mai mulţi utilizatori, instalaţi la terminale diferite, să execute acelaşi program
(de exemplu consultarea bazelor de date în reţelele locale de calculatoare, sistemele de
rezervare a locurilor în avion).
Sistemul de operare are ca preocupare principală asigurarea accesului şi securităţii
datelor partajate între diferiţi utilizatori. De exemplu, se blochează accesul la un fişier de
zboruri în timp ce de la un terminal se face o rezervare.
Exploatarea în time-sharing (cu "partajarea timpului") porneşte de la un obiectiv
asemănător cu exploatarea în multiprogramare: executarea concurentă a proceselor, cu
partajarea resurselor sistemului de calcul, de această dată în cazul sistemelor interactive,
multiuser. Obiectivul este reducerea timpului de răspuns al sistemului, pentru servirea
cererilor cât mai multor utilizatori.
99
 Tehnica de divizare a timpului (time-sharing) se bazează pe principiile divizării
timpului şi partajării resurselor între mai mulţi utilizatori independenţi. Se stabileşte o
cuantă de timp pentru fiecare utilizator, în care acesta dispune de toate resursele
sistemului. În acest context, fiecare utilizator are impresia că sistemul îi aparţine în
întregime. La originea sistemelor stă, în esenţă, diferenţa dintre timpul de gândire şi de
reacţie al utilizatorului (relativ mare) şi timpul afectat operaţiunilor de intrare/ieşire.
Această diferenţă este folosită de sistemul de calcul pentru a executa alte programe aflate
în stare “gata”.
Unitatea centrală este partajată pe bază de cerere, planificarea execuţiei urmărind
obţinerea unui timp de răspuns minim. Lucrările nu au priorităţi prestabilite, astfel că
acestea trebuie să fie executate dinamic.
Sistemul de operare în regim de time-sharing trebuie să răspundă următoarelor
obiective:
• să asigure protecţia datelor fiecărui utilizator, evitând distrugeri accidentale
sau voluntare prin programele altor utilizatori;
• să asigure o repartizare echitabilă a resurselor între diferiţi utilizatori astfel
încât execuţia fiecărui program să fie posibilă.

În sistemele de operare time-sharing, gestiunea lucrărilor şi gestiunea fişierelor

devine foarte complexă. Asigurarea protecţiei datelor (identificarea utilizatorilor, accesul la
fişiere) sporeşte considerabil complexitatea sistemului de operare.
Un sistem în time-sharing este sistemul de operare Unix.
Tehnica de prelucrare concurentă (parallel processes) oferă posibilitatea lansării
în execuţie a mai multor programe, asigurând un timp de răspuns redus şi utilizarea
eficientă a echipamentelor prin executarea pe scară largă a activităţilor concurente între
unitatea centrală şi dispozitivele periferice, distribuirea şi utilizarea simultană a datelor de
mai multe programe în execuţie, comunicarea între programele în execuţie.

100
 Capitolul 4. Reţele de calculatoare

4.1. Conceptul de reţea de calculatoare

O reţea de calculatoare reprezintă ansamblul calculatoarelor interconectate prin

intermediul mediilor de comunicaţii în scopul utilizării în comun de către utilizatori a
resurselor disponibile.
O altă definiţie prezintă reţeaua de calculatoare ca fiind un ansamblu de calculatoare
legate între ele în vederea comunicării de mesaje şi partajării resurselor1. Astfel este
posibilă transmiterea informaţiei între utilizatori situaţi în puncte diferite, folosirea
simultană a informaţiilor din bazele, băncile şi depozitele de date de către diferite categorii
de utilizatori, precum şi exploatarea în comun a mai multor resurse, programe şi
echipamente.
Calculatoarele reprezintă sistemele de calcul şi trebuie să fie echipate cu dispozitive
de reţea, dispozitive care să confere conectivitatea necesară mediilor de comunicaţii.
Calculatoarele unei reţele pot fi atât servere care prestează servicii mai multor
utilizatori ai reţelei, cât şi staţii de lucru utilizate în scopuri individuale de fiecare utilizator
în parte. Serverul este calculatorul pe care rulează sistemul de operare de reţea NOS
(Network Operating System), supervizează comunicaţiile în cadrul reţelei şi conţine
programe care îi permit să se comporte ca un dispozitiv central de stocare pentru
calculatoarele conectate la reţea. Serverele pot fi dedicate sau nededicate. Serverul dedicat
este un calculator care funcţionează doar ca server, nefiind folosit ca staţie de lucru sau
drept client, având rolul de a asigura securitatea fişierelor şi a directoarelor şi de a deservi
rapid cererile clienţilor din reţea.
În aprecierea performanţelor unui server trebuie luaţi în considerare doi parametri:
1. Scalabilitatea unui server se referă la posibilitatea de creştere a capacităţii
serverului. Este ineficient să se construiască un sistem în jurul unui server care este
configurat la capacitatea maximă. Pe măsură ce se adaugă noi utilizatori la sistem, volumul
tranzacţiilor creşte şi se acumulează din ce în ce mai multe date, iar cererile adresate
serverului vor spori. Mai devreme sau mai târziu, cererile vor depăşi capacitatea serverului
de a servi. Consideraţiile privind scalabilitatea includ:
▪ adăugarea de noi module de memorie internă pentru a gestiona utilizatori
suplimentari;
▪ adăugarea de procesoare suplimentare pentru a putea control creşterea
încărcăturii sistemului;
▪ instalarea de discuri suplimentare;
▪ respectarea limitelor sistemului de operare (numărul de utilizatori, spaţiul disc
total).

2. Toleranţa la erori a unui server se referă la posibilitatea de recuperare a

contextului curent de lucru după producerea unor disfuncţionalităţi hardware. Soluţiile
utilizate pentru a asigura toleranţa la erori sunt sistemele neîntreruptibile la tensiune şi
subsistemele de discuri RAID2. Cele două facilităţi, împreună, protejează serverul de cele

1 Niţchi, Ş., Racoviţan, D. ş.a., Bazele prelucrării informaţiilor şi tehnologie informaţională, Editura Intelcredo,
Deva, 1996, p. 153.
2 un sistem RAID (Redundant Array of Inexpresive Disks – şir redundant de discuri ieftine) este un tip sofisticat
de memorie disc, având fiabilitatea apropiată de 100 %. Sistemul asamblează laolaltă mai multe unităţi de disc
şi le tratează ca pe o unitate omogenă. În cazul defectării unei unităţi de disc din sistemul RAID, datele de pe
mai frecvente cauze care produc defecte: întreruperea tensiunii şi funcţionarea defectuoasă
a discului. Pentru o toleranţă completă la erori fiecare componentă a sistemului de calcul
trebuie să fie dublată.
Mediile de comunicaţii sunt suporturile fizice care realizează transferul datelor de la
un calculator la altul. La ora actuală, acestea sunt foarte variate, fapt ce permite
implementarea unei reţele de calculatoare în cele mai diverse locaţii. Cele mai des utilizate
medii ce comunicaţii sunt:

• Linia telefonică – permite conectarea calculatoarelor prin intermediul

infrastructurii companiilor de telefonie fixă. Având în vedere extinderea în teritoriu a
acestor reţele de telefonie, se poate realiza conectarea unui calculator la o reţea din orice
locaţie care are la dispoziţie un post telefonic. Datorită tehnologiei, dar mai ales a
compoziţie cablurilor liniilor telefonice (cupru), acest mediu de comunicaţii are o viteză de
transfer redusă şi este supus interferenţelor cu diverse surse de bruiaj.

• Cablul de reţea (coaxial, utp etc.) – prin intermediul lui se realizează

conexiuni cu viteză şi calitate mult mai bună decât a liniilor telefonice, în schimb necesită
instalarea unei reţele de cabluri la toate calculatoarele care urmează a se interconecta.
• Fibra optică – este un mediu de comunicaţii relativ nou, care a adus
performanţa tehnologică a comunicaţiilor la nivelul cel mai ridicat. Utilizând lumina ca
suport de transfer a datelor (spre deosebire de liniile telefonice sau cablurile de reţea care
utilizează ca suport de transfer curentul electric), fibra optică permite transferuri la viteze
foarte mari, a unor cantităţi de informaţii impresionant. Principalul dezavantaj al utilizării
acestui mediu de comunicaţii îl constituie costul implementării, care este forate ridicat.

• Undele radio – reprezintă mediul comunicaţiilor mobile, datorită

faptului că nu necesită existenţa fizică a unui suport de comunicaţie, informaţiile
propagându-se de la un emiţător la un receptor prin intermediul undelor hertz-iene.
Tehnologiile actuale permit un transfer de date foarte bun (viteză mare) în orice colţ al
lumii.
Resursele disponibile reprezintă acele elemente ale unui sistem de calcul care pot fi
folosite de către toţi utilizatorii unei reţele de calculatoare, putând fi identificate
următoarele trei categorii de resurse:

• Hardware – reprezintă echipamentele electronice ale unui sistem

de calcul. În reţea se pot utiliza în comun următoarele categorii de resurse hardware:
unităţi de stocare a datelor, imprimante etc. Prin utilizarea în comun a unităţilor de stocare
a datelor, utilizatorii au la dispoziţie un spaţiu de stocare considerabil mai mare, acesta
fiind rezultatul însumării tuturor spaţiilor disponibile de pe toate calculatoarele din reţea.
Utilizarea imprimantelor în reţea reduce considerabil costurile achiziţiei de astfel de
dispozitive, nefiind necesară conectarea la fiecare calculator a câte unei imprimante, ci
conectarea tuturor calculatoarelor la o singură imprimantă.

• Software – reprezintă ansamblul aplicaţiilor ce pot fi folosite în

paralel de către utilizatorii reţelei de calculatoare. Acest lucru diminuează considerabil

aceasta sunt automat recuperate de pe celelalte. Unitatea de disc defectă este dusă la reparat, iar datele
memorate pe aceasta pot fi refăcute cu ajutorul informaţiilor conţinute pe celelalte. La înlocuirea discului după
reparaţie, operaţia de refacere şi instalare are loc automat.
102
costurile achiziţiei de programe de aplicaţii, fiind necesară doar o licenţă software pentru
un program instalat pe un singur calculator şi folosit de mai mulţi utilizatori simultan de la
mai multe calculatoare. Totodată, actualizarea acestor programe este mult mai simplă, fiind
necesară efectuarea operaţiei doar pe un calculator.

• Resurse informaţionale – reprezintă rezultatele prelucrării datelor.

Utilizarea în comun a acestor resurse determină eficientizarea sistemului informaţional al
organizaţiei.

În termeni de specialitate, utilizarea în comun a resurselor unei reţele de

calculatoare se numeşte partajarea resurselor. Acest procedeu determină o eficientizare a
costului resurselor, dar mai ales o eficientizare a rezultatelor obţinute.
O reţea de calculatoare este susţinută de un software de reţea, absolut indispensabil,
capabil să rezolve probleme de comunicare complexe. (de exemplu, Novell Netware şi
Windows NT pentru reţelele locale şi sistemele de tip UNIX -Linux mai ales pentru
conectarea subreţelelor în reţele de arie mai largă).
Sistemele de operare în reţea controlează funcţionarea componentelor hardware şi
software ale sistemului de calcul, în condiţiile specifice lucrului într-o reţea de calculatoare,
precum şi accesul utilizatorilor la resursele reţelei, permiţând partajarea acestor resurse.
Sistemele de operare proiectate pentru gestionarea lucrului în reţea trebuie să
asigure câteva funcţii suplimentare, faţă de celelalte funcţii ale unui sistem de operare.
Aceste funcţii se referă la:
1. Comunicarea între nodurile reţelei (nodurile reţelei sunt sistemele de calcul din
reţea). Această funcţie trebuie să asigure transferul de date între sistemele de calcul
din reţea, utilizând un set de reguli care reglementează comunicarea în reţea, set de
reguli numit protocol de reţea; problema transferului de date este complexă şi
implică:
▪ realizarea legăturii punctuale între două sisteme de calcul: un sistem
transmite date şi celălalt le recepţionează;
▪ asigurarea transferului de date între două noduri, prin intermediul altor
noduri;
▪ operaţii de selecţie a traseului pe care să se facă transferul de date între două
sisteme de calcul din reţea (funcţii de rutare);
▪ operaţii de conversie a datelor în şi din formatul specific transmiterii datelor
în reţea, codificarea sau împachetarea datelor, conform anumitor reguli,
numite protocoale de comunicaţie etc.;
▪ mecanisme de detectare şi tratare a erorilor de transmisie;
▪ autentificarea proceselor implicate în transfer, cu verificarea drepturilor de
acces în reţea etc.

2. Partajarea resurselor unui sistem de calcul între nodurile reţelei. Se numeşte host
un nod al reţelei care permite partajarea resurselor sale de către celelalte noduri din
reţea. Partajarea propriilor resurse de către un nod presupune gestionarea cererilor
multiple şi simultane de acces la resursele partajate, care pot să apară de la celelalte
noduri din reţea. Aceasta înseamnă că sistemul host trebuie să fie un sistem
multitasking şi multiuser. De exemplu opţiunea Sharing (utilizare în comun) din
meniul de context al unor obiecte Windows permite definirea modului de partajare
a resursei respective în cadrul reţelei
3. Accesarea resurselor partajate din reţea se referă la capacitatea unui nod de a avea
acces la resursele partajate de un alt nod din reţea.

103
Pentru a permite accesul la o resursă partajată din reţea, se definesc, pentru această
resursă, drivere virtuale, care sunt declarate pe sistemul nodului care utilizează resursa
partajată. Aceste drivere se referă deci la resurse care nu există fizic în sistemul de calcul
respectiv dar există fizic pe host. Definirea unei corespondenţe între unităţile fizice
partiţionate, din reţea, şi driverele virtuale definite pe nodul local se numeşte operaţie de
mapare.
Gestionarea driverelor virtuale este realizată de o componentă de reţea specializată,
instalată pe fiecare nod.
De exemplu opţiunea Map Network Drive (Mapare unitate de reţea) este oferită, în sistemul
de operare Windows, de aplicaţia Explorer; ea dă posibilitatea mapării unei unităţi virtuale
locale la o unitate din reţea. Operaţia inversă, de anulare a mapării, se realizează cu
opţiunea Disconnect Network Drive (Deconectare unitate de reţea).
4. Identificarea nodurilor reţelei şi stabilirea drepturilor de acces în reţea. Aceste
funcţii sunt implementate pe serverul de reţea şi presupun asocierea unui sistem de
parole fiecărui utilizator din reţea, pentru identificarea acestuia; în felul acesta pot fi
reglementate drepturile de acces la resursele partajate de server, pentru fiecare
utilizator şi pot fi definite acţiunile permise utilizatorilor din reţea.
Mecanismul de identificare a utilizatorilor oferă şi posibilitatea urmăririi (înregistrării)
activităţii utilizatorilor în reţea. Spre exemplu, Windows NT Server este un sistem de
operare pentru un server de reţea şi are implementată funcţia de definire şi control ale
drepturilor de acces.

Răspândirea fără precedent a reţelelor de calculatoare se explică prin importanţa pe

care o are schimbul informaţional şi avantajele pe care reţelele de calculatoare le oferă în
această direcţie. Astfel, ele asigură atât o flexibilitate sporită, cât şi avantaje economice.
Flexibilitatea sporită este dată de posibilităţile de extindere a reţelei prin adăugarea de noi
staţii de lucru sau servere sau de împărţirea resurselor între utilizatori. Avantajele
economice sunt determinate de costurile mai reduse ale echipamentelor, dar şi de
exploatarea în comun a mai multor resurse: date, programe, echipamente.

4.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare

Datorită diversităţii reţelelor de calculatoare, în procesul de clasificare a acestora se

regăsesc mai multe criterii, şi anume:
1. Răspândirea geografică a sistemelor de calcul;
2. Arhitectură;
3. Topologie;
4. Modelul de comunicare (standardul de comunicare).

4.2.1. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de răspândirea geografică

a sistemelor de calcul
În funcţie de răspândirea geografică a sistemelor de calcul din cadrul unei reţele de
calculatoare se disting patru categorii de reţele:
• Reţelele LAN1 – au o extindere relativ redusă (de la câţiva centimetri
până la 1 kilometru distanţă între calculatoare). Se regăsesc în general
la nivelul unei camere sau a unei clădiri şi sunt implementate adesea
în cadrul organizaţiilor.

1 LAN – Local Area Network – Reţea cu acoperire locală.

104
 Fig. nr. 4.1. Model de reţea locală LAN

• Reţelele MAN1 – sunt extinse la nivelul unui oraş, suprafaţa lor

variind între 1 şi 10 kilometri pătraţi. Adesea sunt constituite de către
furnizorii de Internet şi sunt utilizate de către clienţii acestora.

Fig. nr. 4.2. Model de reţea metropolitană MAN

• Reţelele WAN2 – sunt extinse la nivelul unei regiuni, chiar la nivel

naţional şi continental.

Fig. nr. 4.3. Model de reţea cu acoperire vastă WAN

1 MAN – Metropolitan Area Network – Reţea cu acoperire metropolitană.

2 WAN – Wide Area Network – Reţea cu acoperire vastă.
105
 • Reţelele GAN1 – se extind la nivel global, acoperind întreaga
suprafaţă a planetei. În această categorie de reţele intră şi Internet-ul,
alături de reţelele companiilor multinaţionale sau a organizaţiilor
mondiale.

Fig. nr. 4.4. Model de reţea cu acoperire globală GAN

4.2.2. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de arhitectură

În funcţie de arhitectura lor, reţele de calculatoare se clasifică în:

• Reţele peer to peer – reprezintă acele reţele de calculatoare în care fiecare
nod (sistem de calcul) este investit cu capabilităţi şi responsabilităţi similare. Astfel, fiecare
utilizator al reţelei are drepturi egale cu ale celorlalţi. Adesea, această categorie de reţea
este implementată la nivelul unei organizaţii mici, are o extindere locală (LAN) şi un număr
mic de utilizatori. Principalul dezavantaj îl constituie lipsa securităţii informaţiilor, dar
datorită numărului mic de utilizatori, efectele acestuia sunt limitate.

Fig. nr. 4.5. Model de reţea peer to peer

1 GAN – Global area network – Reţea cu acoperire globală

106
 • Reţele client/server – utilizează două tipuri de calculatoare, respectiv:
o Server – reprezintă acel nod din reţea care oferă servicii celorlalte
noduri ale reţelei;
o Client – reprezintă acel nod din reţea care utilizează serviciile oferite
de un server.

Fig. nr. 4.6. Model de reţea client-server

În cadrul unei reţele care are implementată arhitectura client/server, orice sistem
de calcul poate îndeplini funcţiunea de server sau de client, după cum sunt solicitate şi/sau
oferite serviciile. Serviciile oferite de un server pot fi:
• Servicii de transfer al fişierelor – server ftp;
• Servicii de poştă electronică – server POP3, IMAP, SMTP etc.;
• Servicii de conectare la Internet – server PROXY;
• Servicii web – server web (IIS, APACHE etc);
• alte servicii.

Serviciile în cadrul acestei reţele sunt oferite de către aplicaţii specializate, aplicaţii
care poartă denumirea generică server. Acestea sunt instalate pe sistemele de calcul din
reţea şi sunt folosite de către toţi utilizatorii autorizaţi ai reţelei respective. Datorită
faptului că o aplicaţie de tip server necesită resurse hardware considerabile, acestea se
instalează de obicei pe un calculator care dispune de aceste resurse şi care primeşte
denumirea de server.
Celelalte sisteme de calcul, care utilizează serviciile oferite de un server, necesită
instalarea unor aplicaţii care să poată prelucra serviciile, numite aplicaţii client. Acestea, în
general, nu necesită resurse hardware deosebite.
După cum se poate observa, prin arhitectura client/server se realizează o bună
distribuţie a resurselor în reţea, fiind necesare puţine noduri care să dispună de resurse
hardware mai performante (server-ele), restul sistemelor de calcul putând dispune de un
minim de astfel de resurse. Acest lucru conduce la minimizarea costurilor de implementare
şi maximizarea randamentului de prelucrare a datelor.

4.2.3. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de topologie

Prin topologia unei reţele de calculatoare se înţelege modul de amplasare a acestora

în spaţiu. În funcţie de acest criteriu se disting următoarele categorii de reţele:
107
 • reţele de tip magistrală (bus) – conectarea tuturor sistemelor de calcul şi a
tuturor echipamentelor se face liniar prin intermediul unui cablu numit trunchi. Toate
datele sunt transmise în toată reţeaua, dar sunt recepţionate doar de calculatorul sau
dispozitivul căruia îi sunt destinate. La capetele trunchiului de reţea se montează câte un
dispozitiv numit terminator, cu scopul de capta semnalele libere, respectiv semnalele care
nu au fost recepţionate de nici un nod din reţea.

Fig. nr. 4.8. Model de reţea cu topologia magistrală (bus)

o Avantaje:
• necesită o infrastructură simplă şi puţin costisitoare;
• conferă independenţă funcţională fiecărui calculator sau
echipament conectat în reţea;
o Dezavantaje:
• funcţionarea reţelei presupune neapărat şi funcţionarea
trunchiului sau magistralei. Dacă apare o defecţiune la
magistrală, calculatoarele şi echipamentele din cadrul acesteia
nu mai pot comunica între ele.
• Datorită faptului că semnalul se difuzează în toată reţeaua,
există pericolul interceptării acestuia de către utilizatori
neautorizaţi, deci nu conferă o securitate fizică a comunicaţiei.

• reţele de tip stea (star) – conectarea tuturor sistemelor de calcul, precum şi

a echipamentelor periferice se face prin intermediul unui dispozitiv special numit
concentrator sau hub. Astfel fiecare nod din reţea are legătură directă cu hub-ul, realizându-
se astfel o legătură permanentă între nodurile reţelei. Reţeaua funcţionează atât timp cât
nodul central este în funcţiune, fiecare nod al reţelei fiind independent de celelalte noduri.

108
 Fig. nr. 4.9. Model de reţea cu topologia stea (star)

o Avantaje:
• Oferă un control centralizat al traficului prin reţea;
• Oferă independenţă nodurilor reţelei.
o Dezavantaje:
• Necesită o infrastructură de comunicaţii costisitoare (se
utilizează cablaje pe distanţe mari, plus concentratorul care
reprezintă un echipament utilizat doar la centralizarea
traficului);
• Funcţionarea reţelei este dependentă de funcţionarea
concentratorului.

• reţele de tip inel (ring) – toate sistemele de calcul sunt interconectate între
ele în stilul conectării în topologia magistrală, doar că primul şi ultimul sunt unite
formându-se astfel o buclă (inel). Informaţia se transmite de la un nod la următorul, într-un
singur sens. Avantajele şi dezavantajele sunt aceleaşi ca la reţelele de tip magistrală, cu o
completare, şi anume că reţele de tip inel oferă un grad ridicat de securitate privind
transferul informaţiilor în şi din exterior, prin simplu fapt că acest transfer nu se poate
realiza.

Fig. nr. 4.10. Model de reţea cu topologia inel (ring)

109
 • reţele de tip arbore (tree) – această categorie de reţele combină topologia
reţelelor de tip magistrală cu cea de tip stea. Specific acestei topologii este magistrala
centrală, respectiv un cablu denumit backbone1. Pornind de la acest cablu, se dezvoltă
strucuturi de reţele de tip stea şi/sau de tip magistrală, formându-se astfel reţeaua de tip
arbore. Această topologie este cel mai des întâlnită la reţelele metropolitane, mai ales în
cadrul companiilor furnizoare de servicii Internet. Aceste companii dezvoltă propriile
reţele de cablaje, aşa-numitele backbone-uri, la care se conectează clienţii serviciilor de
Internet. Aceştia dispun de reţele locale proprii, cu arhitectură şi topologie proprie, astfel
constituind împreună o reţea metropolitană de tip arbore. Principalul dezavantaj al acestui
tip de reţele îl constituie dependenţa de elementul structural central (backbone), fără de
care nici un nod al reţelei nu poate beneficia de conectivitate totală.

Fig. nr. 4.11. Model de reţea cu topologia arbore (tree)

4.2.4. Clasificarea reţelelor de calculatoare în funcţie de modelul de comunicare

(standardul de comunicare)

O reţea de calculatoare este alcătuită dintr-un ansamblu de mijloace de transmisie şi

de sisteme de calcul utilizate pentru a realiza atât funcţii de transport a informaţiei, cât şi
funcţii de prelucrare a acesteia. Dar fiecare sistem de calcul prezintă un mod specific de
stocare a informaţiei şi de interfaţare cu exteriorul. Astfel, o reţea de calculatoare care
interconectează diferite sisteme de calcul poate funcţiona în bune condiţii numai dacă
există o convenţie care stabileşte modul în care se transmite şi se interpretează informaţia.
Această convenţie poartă numele de protocol.
Un protocol este un set de reguli şi convenţii ce se stabilesc între participanţii la o
comunicaţie în vederea asigurării bunei desfăşurări a comunicaţiei respective; sau
protocolul este o înţelegere între părţile care comunică asupra modului de realizare a
comunicării.

1 backbone – este un termen provenit din limba engleză, care în traducere reprezintă coloana vertebrală
având înţelesul unui stâlp de susţinere sau a unui schelet pe care începe o construcţie, o dezvoltare a unei
infrastructuri.
110
 Pe parcursul evoluţiei comunicaţiei între calculatoare au fost elaborate mai multe
familii de protocoale. Cele mai importante sunt modelul de referinţă ISO / OSI şi modelul de
referinţă TCP / IP.

4.2.4.1. Modelul OSI (Open Systems Interconnection)

Modelul OSI (Open Systems Interconnection) pentru reţele, propus de ISO

(International Standard Organization), ca un prim pas către standardizarea internaţională a
protocoalelor folosite pe diferite niveluri, se ocupă de conectarea sistemelor deschise
comunicării cu alte sisteme. Modelul OSI conţine şapte niveluri: fizic, de legătură date,
reţea, transport, sesiune, prezentare, aplicaţie (vezi figura nr. 4.9). Acest model nu
reprezintă în sine o arhitectură de reţea deoarece nu specifică serviciile şi protocoalele
utilizate la fiecare nivel, ci arată numai ceea ce ar trebui să facă fiecare nivel.
Nivelul fizic se ocupă de transmiterea biţilor printr-un canal de comunicaţie: când
unul din capete trimite un bit 1, acesta este receptat în cealaltă parte ca un bit 1 şi nu ca un
bit 0.
Nivelul legatură de date are sarcina de a transforma un mijloc oarecare de
transmisie într-o linie care să fie disponibilă nivelului reţea fără erori de transmisie
nedetectate. De aceea, nivelul legătură de date obligă emiţătorul:
• să descompună datele de intrare în cadre (blocuri) de date (câteva sute sau
mii de octeţi);
• să transmită cadrele secvenţial;
• să prelucreze cadrele de confirmare trimise înapoi de receptor.
Nivelul reţea se ocupă de controlul funcţionării subreţelei. O problemă cheie în
proiectare este determinarea modului în care pachetele sunt dirijate de la sursă la
destinaţie. De asemenea, nivelul reţea se ocupă de rezolvarea neconcordanţelor dintre
modul de adresare, dimensiunea pachetelor sau chiar protocoalele sursei şi destinaţiei.
Nivelul transport are rolul de a accepta date de la nivelul sesiune, de a le
descompune, dacă e cazul, în unităţi mai mici, de a transfera aceste unităţi nivelului reţea şi
a se asigura că toate fragmentele sosesc corect în celălalt capăt.
Nivelul sesiune permite utilizatorilor de pe maşini diferite să stabilească între ei
sesiuni. Ca şi nivelul transport, o sesiune permite transportul obişnuit de date, dar
furnizează şi servicii îmbunătăţite, utile în anumite aplicaţii.
Nivelul prezentare. Spre deosebire de nivelele inferioare, care se ocupă numai cu
transferul sigur al biţilor dintr-un loc în altul, nivelul prezentare se ocupă de sintaxa şi
semantica informaţiilor transmise.
Exemplu: codificarea datelor, reprezentarea tipurilor de bază etc.
Nivelul aplicaţie are rolul de a uniformiza interfaţa dintre date şi utilizator. Prin
interfaţa dintre date şi utilizator se înţelege în cazul de faţă modul de afişare sau sistemul
de păstrare a fişierelor care poate fi diferit de la un sistem la altul.

111
 Nivel fizic Bit

Nivel legătură Blocuri

Nivel reţea Pachet

Mai multe pachete

Nivel transport Mesaje

Nivel sesiune Mesaje

Nivel prezentare Tranzacţii

Nivel aplicaţie

Informaţia de transmis

Fig. nr. 4.13. Modelul OSI

4.2.4.2. Modelul TCP/IP

Modelul TCP/IP este mult mai vechi decât modelul OSI şi a fost utilizat drept model
de referinţă de către strămoşul tuturor reţelelor de calculatoare, ARPANET şi apoi de
succesorul său, Internet-ul. ARPANET a fost o reţea de cercetare sponsorizată de către DoD
(Department of Defense - Departamentul de Apărare al Statelor Unite). În cele din urmă,
reţeaua a ajuns să conecteze între ele, utilizând linii telefonice închiriate, sute de reţele
universitare şi guvernamentale. Modelul de referinta TCP / IP a apărut ca o necesitate de
interconectare a reţelelor de diferite tipuri, iar denumirea a fost dată după cele două
protocoale fundamentale utilizate.
Din figura nr. 4.14. se poate observa diferenţa dintre modelul de referinţă ISO / OSI
şi modelul TCP / IP.

Modelul ISO / OSI Modelul TCP / IP

Fig. nr. 4.14. Comparaţie între modelul ISO/OSI şi modelul TCP/IP

Nivelul gazdă – la – reţea (interfaţă – reţea) – despre acest nivel modelul TCP / IP nu
spune mare lucru, singura menţiune este aceea că gazda trebuie să se lege la reţea pentru a
putea transmite date, folosind un anumit protocol. Acest protocol nu este definit şi variază
112
de la gazdă la gazdă şi de la reţea la reţea. Acest nivel face ca funcţionarea nivelului
superior, numit Internet şi respectiv, reţea, să nu depindă de reţeaua fizică utilizată în
comunicaţie şi de tipul legăturii de date.
Nivelul Internet are rolul de a permite gazdelor să emită pachete în orice reţea şi de
a face ca pachetele să circule independent până la destinatie.
Nivelul Internet defineşte oficial un format de pachet şi un protocol numit IP -
Internet Protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor fără conexiune. Alte
protocoale care pot funcţiona la acest nivel sunt:
- ICMP - Internet Control Message Protocol;
- ARP - Address Resolution Protocol;
- RARP - Reverse Address Resolution Protocol.

Nivelul transport permite conversaţii între entităţile pereche din gazdele sursă şi,
respectiv, destinaţie, deci asigură comunicaţia între programele de aplicaţie.
Sunt definite două protocoale:
• TCP (Transmission Control Protocol) este un protocol punct - la - punct,
orientat pe conexiuni care permite ca un flux de octeţi trimişi de pe un sistem
să ajungă fără erori pe oricare alt sistem din inter - reţea (asigură livrarea
corectă, în ordine, a mesajelor);
• UDP (User Datagram Protocol) este un protocol nesigur (nu asigură livrarea
mesajului la recepţie fără erori, fără pierderi, fără duplicate, în ordinea în care
au fost emise), fără conexiuni, care foloseşte IP pentru transportul mesajelor.

Nivelul aplicaţie asigură utilizatorilor reţelei, prin intermediul programelor de

aplicaţie, o varietate de servicii:
• terminal virtual TELNET, protocol care permite unui utilizator de pe un sistem
să se conecteze şi să lucreze pe un alt sistem aflat la distanţă;
• transferul de fişiere FTP (File Transfer Protocol) protocol care pune la
dispoziţie o modalitate de a transfera eficient date de pe o staţie pe alta, în
ambele sensuri;
• poşta electronică SMTP (Simple Mail Transfer Protocol). Poşta electronică a
fost la origine doar un tip de transfer de fişiere, dar ulterior a fost dezvoltat un
protocol specializat pentru acest serviciu. Acest protocol este folosit pentru
transferul mesajelor de poştă electronică între utilizatori conectaţi la reţele
diferite, dar care au o conexiune Internet.

Ulterior , au apărut o serie de alte protocoale, cum ar fi:

• Serviciul Numelor de Domenii, DNS (Domain Name Service), pentru a stabili
corespondenţa dintre numele gazdelor şi adreselor reţelelor;
• HTTP (HyperText Transfer Protocol) - folosit pentru aducerea paginilor de pe
Web.

Fig. nr. 4.15 prezintă protocoalele şi reţelele modelului TCP/IP.

113
 Fig. nr. 4.15. Protocoalele utilizate de modelul TCP/IP

4.3. Administrarea şi securitatea reţelelor de calculatoare

Administrarea reţelei constă în planificarea, configurarea şi gestionarea tuturor

elementelor reţelei: resurse locale şi aflate la distanţă, conturi de utilizator, dispozive
pentru conectivitate. Scopul administrării reţelei este de a creşte produtivitatea prin
asigurarea accesului la resursele necesare.
Administrarea reţelei trebuie să înceapă cu planificarea acesteia, cu documentarea
ciclului de viaţă al reţelei. În acest sens trebuie să se înceapă cu configuraţia curentă,
răspunzându-se la următoarele întrebări:
• Ce hardware şi ce software – ce versiuni – sunt utilizate în prezent?
• Acestea sunt adecvate nevoilor utilizatorilor?
• Cum este văzută dezvoltarea reţelei în viitor?

Înainte de a avea o reţea funcţională, administratorul de reţea trebuie să decidă cum

gestionează accesul. Accesul include nu numai conectarea la o anumită staţie de lucru, ci şi
accesarea resurselor. Înainte de a lua această decizie, administratorul trebuie să definescă
metoda care va fi utilizată pentru a stabili cerinţe privind numele de utilizator şi parolele.
Principalele două tipuri de conturi de reţea care permit gestionarea utilizatorilor
reţelei sunt conturile de utilizator şi conturile de grup.
În reţelele bazate pe server, accesul este acordat fiecărui utilizator printr-un cont
individual. Crearea conturilor de utilizator şi atributele aplicate acestor conturi sunt
elementele prin care se gestionează accesul la resurse.
Conturile de utilizator şi cele de grup sunt create de obicei cu ajutorul unui utilitar
furnizat de sistemul de operare de reţea (de exemplu, User Manager sau User Manager for
Domains în Windows NT sau Windows 2000, Syscon for NetWare pentru versiunile 3.x sau
NWAdmin pentru versiunile 4.x şi 5.x). Utilitarele pot fi utilizate pentru a desemna opţiuni,
precum exigenţele pentru parole şi apartenenţele la grupuri.
Majoritatea sistemelor de operare în reţea creează în timpul instalării un cont
administrator şi unul guest (oaspete). Administratorul trebuie să creeze apoi conturi
pentru toţi utilizatorii reţelei, stabilindu-le drepturile de acces şi apartenenţele la grupuri.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale securităţii reţelei îl reprezintă parolele.
Parolele lungi sporesc securitatea reţelei, fiind greu de detectat. Acest lucru este valabil mai
ales când sunt combinate caractere numerice şi alfabetice. Păstrarea unui istoric al

114
parolelor reduce accesul neautorizat la reţea. Securitatea este sporită prin solicitarea ca
parolele să fie schimbate periodic.
Grupurile sunt utilizate pentru a organiza utilizatorii în mulţimi logice pe baza
modului în care aceştia au nevoie de acces la resusele reţelei. Utilizatorilor li se acordă
permisiunile necesare la resuse pe baza grupului din care fac parte, nu în mod individual.
Fiecare utilizator care este membru al grupului are aceleaşi permisiuni de acces ca şi
grupul.
Modelul de securitate pentru o reţea de calculatoare este structurat pe mai multe
niveluri1:
• Securitatea fizică este nivelul exterior al modelului de securitate şi trebuie
să asigure prevenirea accesului la echipamente şi date. Este comună tuturor
sistemelor electronice de calcul, distribuite sau nu;
• Niveluri logice de securitate destinate asigurării controlului accesului la
resursele şi serviciile sistemului.

Din punct de vedere al accesului la resursele sistemului întâlnim următoarea

structurare:
• Nivelul de acces la sistem care determină dacă şi când reţeaua este accessibilă
utilizatorilor. La acest nivel se realizează gestiunea accesului şi se stabilesc
măsuri de protecţie la conectare (deconectare forţată, interzicerea lucrului în
afara orelor de program, limitarea lucrului la unele staţii);
• nivelul de acces la cont care se referă la identificarea utilizatorilor după
numele de utilizator asociate şi autentificarea lor prin parola introdusă;
• nivelul drepturilor de acces care individualizează, pe fiecare utilizator sau pe
grupuri de utilizatori, drepturile pe care le au aceştia (citire, scriere, ştergere,
vizualizare etc.)

La nivelul de securitate a serviciilor se controlează accesul la serviciile sistemului

cum ar fi echipamentele de intrare/ieşire, gestiunea serverului şi pot fi individualizate
astfel:
• nivelul de control al serviciilor care este responsabil de funcţiile de
avertizare şi de raportare a stării serviciilor;
• nivelul de drepturi la servicii care determină cum poate folosi un anumit
utilizator un serviciu (de exemplu, drepturile unui operator asupra unei
imprimante)

Securitatea fizică constă în împiedicarea pătrunderii în sistem a intruşilor,

transmiţându-le mesaje de averizare, iar atunci când aceasta nu este posibil sunt create
bariere care să stopeze sau să întârzie atacul. Pe lângă protecţia contra atacurilor deliberate,
securitatea fizică trebuie să asigure şi protecţia împotriva dezastrelor naturale. Măsurile
prin care este asigurată securitatea fizică se referă la controlul accesului, asigurarea
securităţii echipamentelor din reţea (calculatoare şi echipamente periferice), protecţia
contra dezastrelor naturale, incendiilor sau inundaţiilor, protecţia bibliotecii de suporturi
de date (magnetice, optice, magneto-optice).
O sursă de vulnerabilitate trecută deseori cu vederea o reprezintă alimentarea cu
energie electrică a clădirii, întreruperea alimentării determinând pierderi de date, având în
vedere ca majoritatea angajatilor neglijează salvarea sau realizarea în mod regulat a unei
copii de rezervă a fişierelor de pe hard disc. Cea mai bună soluţie pentru rezolvarea acestei
probleme este realizarea unui sistem redundant la fiecare loc de muncă.

1 Patriciu, V., Criptografia şi securitatea reţelelor de calculatoare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, pp. 26-28
115
 4.4. Interconectarea reţelelor de calculatoare

Pentru reţelele care interconectează un număr mare de calculatoare sau mai multe
reţele locale este necesară prezenţa unor componente suplimentare: repetoare, punţi,
repartizoare, porţi.
Repetorul (repeater) este un echipament care amplifică semnalele pentru a mări
distanţa fizică pe care acţionează reţeaua. Repetoarele sunt folosite când lungimea totală a
cablului de reţea este mai lungă decât cea admisă pentru tipul respectiv de cablu (de
exemplu cablu torsadat: 100m; cablu coaxial gros: 500m; cablu coaxial subţire 185m).
Repetorul aşteaptă sosirea semnalelor pe cablul de reţea, le amplifică şi le transmite mai
departe.
Prin acest mecanism se poate asigura legătura dintre două reţele similare. Aceste
repetoare se numesc hub-uri. Iniţial hub-ul a fost doar un simplu repetor de semnal care
prelua semnalul de pe unul din cabluri şi-l transmitea pe un alt cablu, permiţând extinderea
lungimilor reţelelor. Apoi aceste repetoare au permis separarea unei reţele în mai multe
segmente. Divizarea unei reţele în segmente a permis administratorilor de reţea să creeze
la nivel logic şi fizic grupuri de lucru. A doua generaţie de hub-uri a fost înzestrată cu
posibilităţi de management şi de administrare a segmentelor, permiţând astfel
administratorilor de reţea reconfigurarea uşoară a întregii reţele.

Fig. nr. 4.16. Prelungirea unei reţele cu ajutorul unui repetor

Puntea (bridge) este dispozitivul care leagă două reţele într-una singură, fiind
considerată un repetor inteligent. Cele două reţele pot fi şi de tipuri diferite. Repetoarele
interceptează semnelele care vin prin cablu, le amplifică şi le transmit mai departe. Spre
deosebire de acestea, puntea are şi capacitatea de a identifica automat adresa fiecărui
calculator situat de o parte şi de alta a punţii, pe baza acestor adrese putându-se direcţiona
mesajele în mod corespunzător.

116
 Fig. nr. 4.17. Schema unei reţele cu punte

Repartizorul (router) este similar unei punţi super-inteligente pentru reţele foarte
mari. El ştie totul despre reţea: adresele tuturor calculatoarelor, adresele altor punţi
şi/rutere din reţea şi poate construi traseul optim pe care poate fi transmis mesajul în
drumul său de la adresant la destinatar. Dacă o anumită parte a reţelei este ocupată,
repartizorul poate lua decizia de redirecţionare a unui mesaj, folosind un traseu mai puţin
ocupat. Unele repartizoare sunt chiar calculatoare propriu-zise cu plăci de reţea, prevăzute
cu un software special care le permite execuţia funcţiilor de coordonare. O altă funcţie a
router-elor este conectarea prin modemuri a reţelelor localizate geografic la mare distanţă.

Fig. nr. 4.18. Schema conectării a două reţele cu ajutorul unui router

Bruter-ul este un echipament care combină calităţile unei punţi şi ale unui repetor.
El poate acţiona ca ruter pentru un anumit protocol şi ca punte pentru altele.
Porţile (gateways) sunt repartizoare super-inteligente şi au fost proiectate pentru
conectarea reţelelor de tipuri diferite.
O poartă conectează două sisteme care nu folosesc aceleaşi:
• protocoale de comunicaţie;
• structuri de formate;
• limbaje;
• arhitecturi.

În general, aceste echipamente permit conectarea la un mainframe a reţelelor locale.

Porţile reprezintă de obicei servere dedicate într-o reţea, care convertesc mesajele primite
117
într-un limbaj de e - mail care poate fi înţeles de propriul sistem. Ele realizează o conversie
de protocol pentru toate cele şapte niveluri OSI şi operează la nivelul aplicaţie. Sarcina unei
porţi este de a face conversia de la un set de protocoale de comunicaţie la un alt set de
protocoale de comunicatie.
Porţile functionează şi la nivelul transport al modelului ISO / OSI.
Din cele prezentate putem face următoarea legatură între nivelele modelului OSI la
care operează echipamentele şi numele acestora:
• nivelul fizic – repetoare care copiază biţi individuali între segmente
diferite de cablu;
• nivelul legătură de date – punţi care interconectează reţele LAN de
acelaşi tip sau de tipuri diferite;
• nivelul reţea – rutere care interconectează mai multe reţele locale de
tipuri diferite, dar care utilizează acelaşi protocol de nivel fizic;
• nivelul transport - porţi de acces care fac posibilă comunicaţia între
sisteme de diferite arhitecturi şi medii incompatibile;
• de la nivelul 4 în sus - porţi de aplicaţii care permit cooperarea de la
nivelul 4 în sus.

Sofware de comunicaţie
Schimbul de date între utilizatori diferiţi situaţi local sau la distanţă, lucrând la
sisteme de calcul identice sau diferite se realizează după schema de mai jos (fig.nr. 4.19):

Emiţător Destinatar

Mesaj Mesaj

Codificare Decodificare

Transmisie

Fig. nr. 4.19. Comunicarea informaţiei

Buna desfăşurare a schimburilor de date mediate de echipamentele de comunicaţie

se asigură prin intermediul software-ului de comunicaţie.
Acesta are următoarele funcţii1:
1. Armonizarea derulării lucrărilor între emiţător şi receptor Calculatorul emiţător
declanşează comunicarea, iar calculatorul receptor trebuie să întrerupă temporar
lucrările sale pentru a putea face recepţia. Este deci necesară coordonarea în
orice moment a activităţilor îndeplinite. O altă soluţie este utilizarea terminalelor
pasive pregătite întotdeauna pentru recepţie. Calculatorul central realizează
alocarea timpilor de comunicaţie cu terminalele.
2. Dirijarea datelor în reţea. În fiecare nod de comunicaţie datele de transmis trebuie
dirijate pe subansamble către calculatoarele destinaţie. Comutarea (dirijarea)
poate fi asigurată prin mijloace fizice utilizând comutarea circuitelor.
Comutatorul rezervă, la momentul transmisiei, circuitul corespunzător între
emiţător şi receptor, iar mesajul parcurge acest circuit. Pentru ameliorarea
performanţelor se utilizează şi comutarea mesajelor. În acest caz calculatoarele
specializate în comutări, plasate la nodurile reţelei, au rolul de intermediari în

1 ***, Contabilitate şi sisteme informaţionale, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999, p. 248
118
 memorarea mesajelor. Ele primesc totalitatea mesajelor, le memorează şi apoi le
retransmit către receptor. Un mesaj poate trece prin mai multe noduri pentru a
ajunge la destinatar. Software-ul specializat are misiunea de a alege calea de
comunicaţie în funcţie de trafic dacă mai multe căi sunt posibile. Comutarea
pachetelor reia principiul comutării mesajelor fixînd mărimea mesajului la o
valoare standard (de exemplu 128 caractere în TRANSPAC). În acest mod,
gestiunea pachetelor la nodurile de comunicaţie este mai uşoară. Un mesaj mai
scurt este completat cu spaţii, iar unul mai lung este descompus în câte pachete
este necesar. Pachetele aceluiaşi mesaj pot sosi într-o ordine diferită de cea de la
emitere, dacă au parcurs căi diferite. La recepţie se recompune mesajul prin
reordonarea pachetelor.
3. Protecţia contra erorilor. Întrucât liniile de transmisie sunt supuse factorilor
perturbatori, protecţia prin software se poate asigura prin coduri detectoare de
erori, corectarea prin retransmisie etc.
4. Gestiunea traficului reţelei. Fiecare echipament din reţea are o anumită capacitate
de transmisie, iar traficul de date este de obicei variabil. Ajustarea cererii de
transmisie la posibilităţile tehnice trebuie să evite pierderea de informaţie prin
depăşirea vitezei unei linii sau a capacităţii unui nod.
Principalele modalităţi de lucru sunt:
• alegerea căilor de transmisie din mai multe posibile;
• temporizarea nodurilor;
• refuzul unui trafic suplimentar, dacă se detectează punctul de saturaţie.

119
120
 Capitolul 5. Programarea, limbaje de programare,
produse-program

5.1. Noţiuni generale privind limbajele de programare

Limbajul reprezintă un sistem de semne alcătuit din sunete articulate prin care
oamenii îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele.
Limbajele pot fi naturale (de exemplu, limba unei comunităţi umane: limba română,
limba engleză) sau artificiale, adică sisteme de semne care pot fi înţelese pe baza unor
convenţii1 (jargoane profesionale, limbaje de comunicare între dispozitive: protocoale –
TCP/IP, XML, limbaje de programare).
Orice limbaj, natural sau artificial, presupune definirea sintaxei, semanticii şi
pragmaticii sale. Sintaxa reprezintă ansamblul regulilor prin care, pornind de la simboluri
de bază, se construiesc structuri complexe. Semantica este dată de un set de reguli care
determină semnificaţia propoziţiilor într-un limbaj, iar pragmatica se referă la utilitatea
practică a limbajului.
Odată cu apariţia calculatoarelor electronice a apărut şi noţiunea de limbaj de
programare ca mijloc de dialog om-calculator.
Limbajele de programare aparţin setului de limbaje artificiale create de om şi
servesc la exprimarea, sub formă de instrucţiuni executabile de către calculator, a
algoritmului de rezolvare a unei probleme. Algoritmul indică modul de prelucrare a datelor
iniţiale şi modificarea lor pas cu pas până la obţinerea rezultatelor finale. Natura datelor,
organizarea lor şi relaţiile dintre ele trebuie precizate prin program. Limbajele de
programare oferă facilităţi corespunzătoare de descriere.
Definiţia modernă consideră limbajul de programare un instrument de dialog om-
calculator care are proprietatea că este înţeles de ambii participanţi la dialog.
Toate limbajele de programare se bazează pe un set de simboluri elementare (de
obicei, literele mari şi mici ale alfabetului latin, cifrele sistemului zecimal, caractere speciale
(+ - * /, %...), numit alfabetul limbajului. Aceste simboluri sunt asamblate în cuvinte-cheie
sau expresii care formează vocabularul limbajului (instrucţiuni, comenzi, funcţii,
variabile, constante). Ansamblul regulilor prin care se construiesc instrucţiunile constituie
gramatica limbajului.
Exprimarea regulilor gramaticale din limbajul de programare se realizează cu
ajutorul unui metalimbaj. Elementele de metalimbaj apar în documentaţiile care însoţesc
produsele-program. Cele mai des utilizate elemente de metalimbaj sunt:
• cuvinte scrise cu majuscule reprezintă cuvinte rezervate şi trebuie folosite exact în
aceeaşi formă. Exemple: comenzi, clauze şi funcţii în FoxPro - LIST, CREATE, FOR,
IIF();
• cuvinte utilizator - sunt scrise cu litere mici şi reprezintă construcţii care vor fi
înlocuite de utilizator. Exemple: codmat, um, pretu;
• [ ]- încadrează o construcţie opţională (programatorul decide dacă acestea vor fi
sau nu folosite) Exemple: LIST [FIELDS <lista_câmpuri>] ,CREATE REPORT
[<nume_fişier>│?];
• { } sau | - sau exclusiv: din elementele prezente se va alege unul singur. Exemple:
TO PRINT | TO FILE, ON | OFF, etc.;

1 Breban, V., Dicţionar general al limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p.559
121
 În practică există şi încercări de standardizare a metalimbajelor, cele mai cunoscute
fiind BNF (Backus Naur Form) şi EBNF(Extended BNF).
Limbajele de programare servesc la transformarea într-un format accesibil
calculatorului a modului de rezolvare a unei probleme. Utilizând limbajul de programare
omul va întocmi un program care descrie problema de rezolvat în termeni inteligibili
pentru calculator. Programul reprezintă un ansamblu de instrucţiuni şi/sau comenzi scrise
cu ajutorul unui limbaj de programare care descriu prelucrările de date pe care trebuie să
le execute calculatorul în scopul rezolvării unei probleme.
Ansamblul activităţilor de concepere, dezvoltare şi întreţinere a programelor poartă
denumirea de programare. Programul scris de om se numeşte program-sursă. Pentru a
putea fi înţeles de calculator el trebuie adus în format executabil. Obţinerea formatului
executabil se realizează prin traducere, cu ajutorul unor programe speciale, care pot fi
interpretoare sau compilatoare.
Figura nr. 5.1 ilustrează procesul de programare.
În cazul problemelor simple, calea de la problema de rezolvat la rezultate este
relativ uşoară, putând fi sintetizată astfel: definirea şi analiza problemei, elaborarea
algoritmului de rezolvare a problemei şi reprezentarea acestuia, codificarea algoritmului
într-un program utilizând un limbaj de programare, transformarea programului sursă în
program executabil (prin compilare sau interpretare), testarea şi documentarea,
exploatarea şi întreţinerea.

Problema

Programator execută
Calculator
(utilizator) programul

pe baza analizei instrucţiuni Rezultat

problemei de rezolvat pentru calculator

Scrie Program Traducere automată

programul în limbaj maşină

Reguli şi restricţii ale

limbajelor de programare

Figura nr. 5.1. Procesul de programare

În cazul problemelor complexe, activitatea de programare capătă caracteristicile

activităţilor de tip industrial, presupunând implicarea mai multor categorii de specialişti,
mai mult timp şi mai mulţi bani. În acest caz, rezultatul activitităţii de programare este
produsul-program. Acesta ilustrează tocmai trecerea de la “artizanal” la “industrial” în
programare. Prin produs-program se desemnează atât programul propriu-zis, cât şi
documentaţia pentru elaborarea, implementarea şi întreţinerea sa. Documentaţia poate fi
inclusă în program prin linii de documentare/linii comentariu, care nu influenţează modul
de derulare a execuţiei programului, facilitând doar înţelegerea sa, sau ataşată programului
122
sub forma dosarului de programare care la rândul său cuprinde descrierea problemei şi a
funcţiilor sale, descrierea structurii datelor (de intrare şi de ieşire), descrierea algoritmului
de rezolvare a problemei, programul sursă, descrierea condiţiilor de implementare şi
exploatare.
Produsele-program sunt realizate atât de către firme specializate, cât şi de firme
care-şi dezvoltă propriile aplicaţii.
Industrializarea activităţii de programare a determinat apariţia, în 1968, a
conceptului de ingineria programării (software engineering), un domeniu al informaticii
care se ocupă cu identificarea celor mai adecvate soluţii, metode, procedee şi instrumente
care să conducă, în condiţii optime de productivitate şi eficienţă, la elaborarea de produse-
program performante. De la ingineria programării s-a trecut apoi la ingineria programării
asistate de calculator (CASE – Computer Aided Software Engineering). Altfel spus,
calculatorul îşi face singur programele, numai că trebuie să i se furnizeze intrările într-un
mod ordonat, după anumite reguli.
La primele limbaje de programare trecerea de la programele sursă la programele
executabile se realiza prin comenzi distincte în care se specificau explicit operaţiunile de
efectuat. Ulterior evoluţia s-a orientat către medii de programare. Mediile de programare
reprezintă pachete de programe care asigură integrarea următoarelor funcţii: introducerea
şi editarea programului sursă, interpretarea sau compilarea, respectiv editarea de legături,
încărcarea şi lansarea în execuţie, depanarea programului. În prezent, majoritatea
limbajelor de programare sunt integrate în medii de programare. Spre exemplu, Visual
FoxPro se poate considera că reprezintă un mediu de programare care oferă un editor de
texte, un compilator, un încărcător de programe, un depanator de programe. În plus, oferă
facilităţi de gestionare a fişierelor prin meniul FILE şi de informare completă şi rapidă prin
sistemul HELP.

5.2. Etapele rezolvării problemelor cu ajutorul calculatorului electronic

Calculatoarele actuale gestionează datele fără a lua în considerare semnificaţia lor.
Identificarea datelor reprezentate se realizează prin amplasarea simbolurilor în memoria
internă, în anumite zone de pe suport, după cum sunt definite prin programele de
prelucrare. De aici necesitatea organizării datelor, deci a structurării lor conform logicii
programelor.
Întrucât în starea iniţială problemele de rezolvat, inclusiv cele din domeniul
economic, nu răspund condiţiilor specificate anterior este necesară parcurgerea anumitor
etape pentru ca problema să fie adaptată prelucrărilor informatice. Literatura de
specialitate face apel la mai multe concepţii în modelarea problemelor în vederea
prelucrărilor informatice1: concepţia tradiţională (clasică), concepţia utilizatorului final
(prin folosirea de instrumente software specializate), achiziţionarea de produse-program.
În concepţia tradiţională drumul de la problemă la rezultate este relativ greoi,
fiind necesară însuşirea şi utilizarea unui limbaj de programare. Etapele de analiză şi
programare durează, de obicei, mult timp şi presupun costuri ridicate.
Aşa cum rezultă din figura 5.1, calea de la problema de rezolvat la rezultate poate fi
sintetizată astfel: definirea şi analiza problemei, elaborarea algoritmului de rezolvare a
problemei, codificarea algoritmului într-un program utilizând un limbaj de programare,
transformarea programului sursă în program executabil (prin compilare sau interpretare),
testarea şi corectarea, documentarea programului, execuţia şi întreţinerea.

1 Reix, R., Systemes d’information et management des organisations, Les Editions Foucher, Paris, 1990, pp.
146-148
123
 În etapa de definire şi analiză a problemei se prezintă imaginea conceptuală
completă, coerentă şi neambiguă a problemei luate în studiu. După formularea problemei
în termeni concreţi şi clari urmează analiza tuturor aspectelor privind datele de intrare şi
rezultatele (natură, formă, mod de prezentare, mod de organizare), precum şi precizarea
modificărilor suferite de datele de intrare pentru a obţine rezultatele dorite. După
stabilirea acestor elemente se poate întocmi, ca o sinteză a etapei, schema de sistem.
Etapa de elaborare a algoritmului de rezolvare a problemei detaliază prelucrările
până la nivelul operaţiunilor elementare de efectuat, luând în considerare toate restricţiile
identificate în faza de analiză. Reprezentarea algoritmului se face prin diverse tehnici:
schemă logică, pseudocod etc.
Etapa de codificare a algoritmului presupune alegerea unui limbaj de programare
adecvat pentru scrierea programului sursă (se utilizează pentru scriere un editor sau
procesor de texte), programul sursă introducându-se în sistem sub forma unui fişier în
format text.
Programul scris de om se numeşte program-sursă. Pentru a putea fi înţeles de
calculator el trebuie adus în format executabil. Obţinerea formatului executabil se
realizează prin traducere, cu ajutorul unor programe speciale care pot fi interpretoare sau
compilatoare. Majoritatea limbajelor de programare actuale reprezintă medii de
programare, fiind prevăzute cu editor de texte pentru introducerea programului sursă, cu
module de traducere, cu editoare de legături, cu module de depanare etc.
Testarea şi corectarea programului. Programul pregătit pentru exploatarea curentă
trebuie să fie corect din punct de vedere al logicii de rezolvare a clasei de probleme. În
acest scop se folosesc date de test, respectiv date de intrare pentru care se cunosc
rezultatele.
Documentarea programului este necesară deoarece, de obicei, programele sunt
folosite în exploatarea curentă de alte persoane decât cele care le-au proiectat. Ea
presupune precizarea instrucţiunilor de utilizare, a explicaţiilor şi exemplelor care să
conducă la o utilizare corectă a programului respectiv. În acest scop se întocmeşte o
documentaţie. Aceasta poate fi inclusă în program prin linii de documentare/linii
comentariu care nu influenţează modul de derulare a execuţiei programului, facilitând doar
înţelegerea sa sau poate fi ataşată programului sub forma dosarului de programare care
cuprinde descrierea problemei şi a funcţiilor sale, descrierea structurii datelor (de intrare
şi de ieşire), descrierea algoritmului de rezolvare a problemei, programul sursă, descrierea
condiţiilor de implementare şi exploatare, exemple de utilizare etc.
Exploatarea are în vedere utilizarea curentă a programului în rezolvarea cazurilor
concrete din clasa de probleme pentru care a fost proiectat. Întreţinerea programului are
atât un aspect corectiv, înlăturând eventualele erori care au mai apărut, cât şi un aspect
evolutiv, care ţine seama de dinamica clasei de probleme rezolvate.
Concepţia utilizatorului final se bazează pe utilizarea instrumentelor software
specializate care apropie utilizatorul de calculator şi elimină faza de programare. Asemenea
instrumente software specializate sunt limbajele de programare din generaţia a 4-a
(programe de calcul tabelar, programe de grafică, sisteme de gestiune a bazelor de date
etc.) care permit definirea unui model de rezolvare a problemei apropiat de formaţia
utilizatorului.
Achiziţionarea de produse-program.
Pentru aplicaţiile curente din domeniul economic (producţie, stocuri, contabilitate
generală etc.) societăţi specializate în producţia de software pun la dispoziţie, pe piaţă,
produse-program la cheie. Firmele interesate pot achiziţiona asemenea produse-program
după analiza atentă a cerinţelor de prelucrare. Ulterior utilizatorul trebuie să-şi adapteze
structura datelor la cerinţele produsului-program.

124
 5.3. Principii de utilizare specifice produselor program
Pachetele de programe sunt asemănătoare cu produsele rezultate dintr-o activitate
de producţie, fiind însă rezultatul unei activităţi intelectuale. Ca şi în industrie, firmele
producătoare fac investiţii în acest domeniu numai în condiţii de eficienţă economică. De
aceea, la proiectarea pachetelor de programe se iau în considerare următoarele principii:
1. Existenţa unei pieţe reale pentru desfacerea produselor informatice
înseamnă dezvoltarea unor studii de marketing care să evidenţieze existenţa sau
inexistenţa unor posibili beneficiari ai produselor program care urmează să fie
comercializate. Prin aceste studii sunt identificate următoarele elemente: numărul
viitorilor utilizatori, nivelul mediu al cheltuielilor de proiectare şi realizare, posibilităţi
concrete de livrare prin estimarea unor preţuri de livrare pertinente. Un produs-program
este vândut la un preţ mai mic în raport cu investiţia iniţială pentru realizarea lui. Investiţia
este totuşi rentabilă deoarece produsul-program se vinde într-un mare număr de
exemplare. Pentru ca piaţa produselor-program să funcţioneze trebuie asigurate
următoarele condiţii:
• Protecţia firmei producătoare contra copierii frauduloase a produselor-program
de către clienţii săi – se realizează prin lege, prin contractul încheiat între
cumpărător şi vânzător sau prin practicarea unor preţuri scăzute şi asigurarea
unor servicii care nu sunt oferite de copiile pirat (documentaţia şi punerea la
dispoziţie a unor noi versiuni).
• Piaţă potenţială extinsă, urmărindu-se comercializarea produselor-program nu
numai la nivelul unei ţări, ci într-o zonă geografică întinsă.
• Produse-program de calitate, utilizarea lor trebuind să se facă fără probleme
chiar dacă utilizatorii nu sunt experimentaţi în domeniu.
• Un răspuns pertinent la o cerinţă generică, produsul-program trebuind să
răspundă unor cerinţe care se manifestă în mod curent şi care pot fi satisfăcute
într-o manieră standardizată.

2. Fundamentarea pe criterii tehnico-economice presupune comensurarea

cheltuielilor necesare pentru conceperea şi realizarea produselor-program comparativ cu
veniturile care urmează a fi obţinute din vânzarea acestor produse. Analizele economice
trebuie realizate în corelaţie cu cele tehnice care implică utilizarea celor mai moderne
resurse informatice.
3. Existenţa cadrului legislativ presupune existenţa unei legislaţii economice
naţionale în concordanţă cu cea europeană pentru ca viitorul produs să poată fi uşor
generalizat atât în ţara de origine, cât şi în alte ţări.
4. Utilizarea unor soluţii tehnice moderne şi eficiente în proiectarea produselor
informatice înseamnă folosirea ultimelor noutăţi hardware şi software din domeniu,
noutăţi care conduc la obţinerea unor produse competitive.
5. Posibilitatea algoritmizării eficiente a problemelor abordate presupune
dezvoltarea şi utilizarea produselor informatice pentru domenii economice în care
procesele de prelucrare au un caracter cuantificabil şi pot fi asociate specificului sintactic şi
semantic al sistemului electronic de calcul.
6. Dezvoltarea de soluţii informatice bazate pe sisteme de programe
reutilizabile în contextul evoluţiei sistemelor de operare are în vedere conceperea
acestora prin folosirea unor structuri care să permită dezvoltarea, modificarea sau
suprimarea unor module informatice cu efort material şi uman minim în condiţiile apariţiei
unor noi versiuni de sisteme de operare.
7. Asigurarea activităţilor de publicitate şi asistenţă tehnică are în vedere
estimarea fondurilor necesare pentru lansarea pe piaţă a produsului informatic, urmată de
125
o campanie publicitară eficientă. Publicitatea este asigurată apelându-se la un personal de
specialitate şi o tehnică de calcul de un nivel înalt. Pentru asigurarea credibilităţii, firma
producătoare trebuie să asigure asistenţa tehnică pentru exploatarea la parametrii de
eficienţă a produsului respectiv.
8. Asigurarea de soluţii tehnice cu caracter plurinaţional rezidă din cerinţele de
comercializare a viitorului produs atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. În acest scop
la proiectare şi realizare trebuie avute în vedere cerinţele cadrului legislativ din ţara de
origine şi din ţările în care produsul va fi livrat, particularităţile limbii, alfabetul, sistemul
de unităţi monetare, sistemele de codificare, termenii şi conceptele economice utilizate etc.
Plecând de la aceste principii, utilizarea produselor-program generalizabile
presupune parcurgerea unor etape în care utilizatorul final foloseşte în mod efectiv
pachetul program existent în biblioteca sursă direct executabilă (livrată de proiectant).

5.4. Caracteristici de calitate ale produselor program

Calitatea software-ului este astăzi un subiect la modă. Aşa cum pentru produsele
obişnuite se recurge la determinarea unui nivel al calităţii, luându-se în considerare fie un
produs etalon, fie anumite valori standard ale unor parametri caracteristici, şi pentru
produsele informatice se poate determina nivelul calitativ, prin care acestea reuşesc să
satisfacă anumite cerinţe. Produsele informatice fiind tot rezultate ale unui proces creativ,
se poate realiza un plan de asigurare a condiţiilor optime în care aceste produse să fie
realizate la parametri cât mai ridicaţi şi să poată asigura îndeplinirea şi realizarea
cerinţelor specificate. Aşadar, se pot realiza sisteme de asigurare a calităţii şi planuri ale
calităţii şi pentru procesele de dezvoltare, elaborare şi realizare a produselor software.
Obiectivul final al ingineriei software este trecerea de la o activitate de elaborare a
programelor în care domină stilul artizanal, de intuiţie şi improvizaţie, de creaţie tip "artă a
programării" la o activitate sistematică care să asigure înalta calitate a programelor şi un
cost cât mai scăzut al elaborării şi întreţinerii acestora.
În IEEE (The Institute of Electrical and Electronics Engineering) Glossary of Software
Engineering Terminology, calitatea produselor informatice este definită ca fiind gradul în
care un sistem, o componentă sau un proces satisface clientul, necesităţile utilizatorului sau
aşteptările acestuia.
Calitatea software reprezintă totalitatea însuşirilor tehnice, economice şi sociale ale
produselor software, însuşiri ce exprimă gradul în care acestea satisfac nevoia
utilizatorilor, în funcţie de parametrii tehnico-economici, de gradul de utilitate şi de
eficienţa economică în exploatare.
Utilizatorul este cel care certifică calitatea unui produs program, având drept
criteriu satisfacerea cerinţelor sale. Producătorii de software trebuie să obţină, cel puţin,
acel nivel al calităţii care să permită satisfacerea aşteptărilor utilizatorului. Un nivel mai
scăzut duce la alegerea produselor software concurente care, la acelaşi preţ, oferă nivelul
necesar al calităţii. Pe de altă parte, un nivel mult mai ridicat al calităţii antrenează costuri
foarte mari care se reflectă în preţul produsului. În acest caz, utilizatorul alege acele
produse concurente care, la un preţ mai scăzut, oferă un nivel suficient al calităţii. Este
necesară, deci, utilizarea unor metode de evaluare a calităţii software astfel încât să existe
posibilitatea comparării nivelului planificat al calităţii cu cel obţinut efectiv.
Definirea problemei la beneficiar, clarificarea şi detalierea acesteia de către
beneficiar şi producător prin elaborarea unor specificaţii are un impact deosebit atât

126
asupra calităţii proiectului şi, ulterior, a produsului, dar şi asupra întregului ciclu de viaţă al
produsului software1.
Caracteristicile de calitate ale produselor software sunt puse în evidenţă în diferite
etape din ciclul de viaţă ale produsului program. Creşterea nivelului unei caracteristici poate
conduce automat atât la creşterea nivelurilor pentru unele caracteristici, cât şi la scăderea
nivelurilor pentru altele. Programatorii trebuie să cunoască modul în care interacţionează
caracteristicile şi atributele de calitate pentru a asigura realizarea echilibrului necesar
încadrării produsului program între limite de performanţă admise. Aceste caracteristici de
calitate sunt următoarele: fiabilitatea (un program posedă caracteristica de fiabilitate în
măsura în care îndeplineşte funcţiile de prelucrare cerute de beneficiar, pe un interval de
timp dat, fără erori), corectitudinea (un produs program este corect dacă transformările pe
care le efectuează conduc la obţinerea de rezultate ce corespund calitativ şi cantitativ cu
specificaţiile de programare), eficacitatea (un produs program este eficace dacă realizează o
corelaţie optimă între consumurile de resurse -timp de execuţie, memorie internă, tipuri şi
număr periferice - şi complexitatea problemei ce se rezolvă), siguranţa în utilizarea
curentă (stabileşte măsura în care un program aplicativ nu permite efectuarea de modificări
neautorizate sau nedorite în volume de date, precum şi distrugerea parţială sau totală a
volumelor de date), stabilitatea (indică rezistenţa programului aplicativ faţă de efectele
generate de o modificare a datelor iniţiale, cât şi în secvenţele de instrucţiuni care compun
modulele care intră în componenţa sa), mentenabilitatea (indică măsura în care este
permisă actualizarea rapidă şi uşoară a produsului program pentru a putea continua
utilizarea acestuia chiar în condiţii modificate), adaptabilitatea (reprezintă capacitatea
produsului software de a permite integrarea de noi funcţii de prelucrare şi de a include acele
secvenţe de instrucţiuni care măresc performanţa programului, aducându-l la nivelul
eficienţei de utilizare de la un moment dat, ulterior elaborării), liniaritatea (măsoară gradul
în care la elaborarea unui modul, a unei secvenţe sunt utilizate instrucţiuni care se execută
una după alta sau măsura în care nu sunt utilizate instrucţiuni de salt condiţionat sau
necondiţionat), claritatea (un produs program este considerat impur atunci când secvenţele
ce formează modulele sale conţin instrucţiuni ce pot lipsi fără a fi afectată calitatea
rezultatelor finale), reutilizabilitatea (reprezintă capacitatea unor module ale produsului
program de a fi încorporate în alte programme, având rezultat direct economia de muncă
vie), portabilitatea (caracteristica de calitate care pune în evidenţă gradul în care un produs
program poate fi rulat pe mai multe tipuri de calculatoare), integrabilitatea (arată gradul în
care produsele software pot fi incluse în sisteme complexe de prelucrare a datelor),
testabilitatea (oferă utilizatorilor posibilitatea de a pune în evidenţă cât mai multe variante
de probleme ce pot fi rezolvate şi comportamentul programului aplicativ în situaţii
particulare - fişiere vide, date incomplete, date neconsistente), completitudinea (dă măsura
în care modulele produsului software sunt parţial activabile şi fiecare realizează funcţia de
prelucrare dată în specificaţii), generalitatea (pune în evidenţă aria de cuprindere a
funcţiilor de prelucrare, variantele problemei ce pot fi rezolvate, cazurile particulare,
dimensiunile maxime ce se iau în considerare), consistenţa (pune în evidenţă măsura în care
modulele realizează funcţii de prelucrare necontradictorii şi se bazează pe uniformizare în
folosirea simbolurilor, a regulilor de construire a identificatorilor, etichetelor şi în general a
secvenţelor omogene), complexitatea (permite stabilirea diferenţelor dintre structurile
programelor şi ierarhizarea programelor după noduri şi arce şi mod de orientare a acestora
din urmă), flexibilitatea (determină volumul de restricţii impus utilizatorilor pentru a

1 Ciclul de viaţă al unui produs software reprezintă intervalul de timp de la momentul deciziei de realizare şi
până la retragerea sau înlocuirea totală a acestuia cu un nou produs software, reprezentând orizontul de timp
în care operează şi evoluează produsul program. După glosarul de termeni - terminologie software - ai IEEE
(Institute of Electric and Electronic Engineering), ciclul de viaţă reprezintă o abordare sistemică începând cu
dezvoltarea, utilizarea, mentenanţa şi până la retragerea software-lui.
127
obţine rezultate complete şi corecte prin folosirea unui program aplicativ), modularitatea
(descrie ordinea din cadrul produsului format din module).

5.5. Selecţia produselor program şi evaluarea performanţelor acestora

Deoarece pe piaţa specializată există o mare varietate de produse informatice
viitorul beneficiar trebuie să aibă în vedere un sistem de criterii după care se va face
selecţia. Aceste criterii sunt sistematizate în tabelul 5.1.
La alegerea unui produs program se iau în considerare cerinţe cum ar fi:
• Dimensiunea maximă a problemei ce trebuie rezolvată în raport cu dimensiunea
maximă planificată de produsul program.
• Resursele configuraţiei sistemului de calcul necesare implementării produsului
program în raport cu resursele configuraţiei sistemului la care are acces
utilizatorul.
• Flexibilitate, uşurinţa în vehicularea datelor de I/E, modul de înţelegere
(învăţare) a utilizării produsului program şi de interpretare care să conducă la
un anumit număr redus de rulări cu erori.
• Costurile implicate de utilizarea curentă şi de menţinere în exploatare să se
situeze la nivele care să nu afecteze negativ eficienţa economică a unităţii
beneficiare.
• Produsul program să poată încorpora noi componente pentru funcţii de
prelucrare identificate ulterior şi/sau să poată fi adaptat tehnicilor de prelucrare
ce corespund dezvoltării ulterioare a configuraţiei sistemului de calcul.
• Nivelul de tratare a erorilor să conducă la reducerea numărului de rulări
incomplete ale produsului program; produsul poate pune în evidenţă totalitatea
erorilor existente în date, poate realiza corectarea sau ignorarea unora din
acestea, iar mesajele de eroare trebuie să stabilească cât mai exact locul, cauza şi
modalităţile de eliminare a erorilor.
• Nivelele de fiabilitate şi metenabilitate trebuie să fie astfel dimensionate încât
ponderea erorilor ce necesită modificarea de secvenţe în program să fie cât mai
redusă.
• Implicaţiile algoritmului utilizat în realizarea produsului program asupra
preciziei, vitezei, consumului de resurse.

Tabelul nr. 5.2. Criterii de selecţie a produselor-program

Tipul de optim
Criteriu
urmărit
Preţul de livrare Minim
Procent de informatizare/realizare a activităţii/problemei
Maxim
abordate de PP
Costul mediu de funcţionare estimat Minim
Costul estimat al sistemului de calcul de achiziţionat Minim
Costul mediu al service-ului lunar Minim
Numărul de exemplare de PP vândute de firma proiectantă Maxim
Solicitată
Versiunea de PP (monopost/reţea)
debeneficiar
Timpul mediu de funcţionare/exploatare lunar a PP Minim
Numărul de persoane implicat în utilizarea PP Minim
Numărul de ţări/oraşe/firme în care PP este implementat Maxim

128
 Bibliografie

1. Airinei, D., ş.a., Tehnologii informaţionale pentru afaceri, Editura Sedcom Libris, Iaşi,
2006;
2. Băduţ, M., Calculatorul în trei timpi (Ediţia a III-a), Editura Polirom, Iaşi, 2007;
3. Bolun, I., Covalenco, I., Bazele informaticii aplicate, Ediţia a treia, Editura Bonitas,
Iaşi, 2004;
4. Botezatu, C., Căruţaşu, G., Botezatu, C.P., Sisteme informatice pentru managementul
organizaţiilor, Editura Universitară, Bucureşti, 2011
5. Comarnic, L., TIC pas cu pas, Editura Vladimed – Rovimed, Craiova, 2015;
6. Dodescu, Gh., Sisteme de calcul şi operare, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
7. Dodescu, Gh., Vasilescu, A., Oancea, B., Sistemul de operare Unix şi Windows, Editura
Economică, Bucureşti, 2003;
8. Melnic, A., Bazele informaticii economice, Teorie şi aplicaţii, Editura Sedcom Libris,
Iaşi, 2004;
9. Melnic, A., Bucşă, R., Bazele tehnologiei informaţiei, Editura TehnicaInfo, Chişinău,
2005;
10. Năstase, Florea, Reţele de calculatoare, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
11. Petrescu, A., Petrescu, A., Tehnologia informaţiei, Editura Aius, Bucureşti, 2013;
12. Roşca, I. Gh., Societatea cunoaşterii, Editura Economică, Bucureşti, 2006;
13. Roşca, I.Gh., Ghilic-Micu, B., Informatică. Societatea informaţională, E-serviciile,
Editura Economică, Bucureşti, 2006;
14. Tamaş, I., Ionescu, B. ş.a., Tehnologii informaționale aplicate în economie, Editura
Infomega, Bucureşti, 2011;
15. Vasiu, I., Vasiu, L., Informatică juridică şi drept informatic, Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 2009.

129