Orientul antic – Mediul Natural şi viaţa cotidiană

Orientul Antic reprezintă spaţiul geografic în care au apărut primele civilizaţii ale omenirii;

Formarea primelor aşezări sedentare permanente s-a datorat accesului la apă, atât pentru alimentarea
locuinţelor cât şi pentru agricultură;

exemple: Nil, Eufrat şi Tigru, fluvii cu un rol important în obţinerea culturilor.

pentru a-şi uşura viaţa, oamenii au defrişat păduri, au netezit dealuri şi au desecat mlaştini;

nu toţi oamenii şi-au ales ca loc de trai câmpiile fluviale, mulţi stabilindu-se pe văile munţilor şi în zonele
deluroase, ducând o viaţă semi-nomadă; ei trăiau din creşterea animalelor şi se deplasau în căutare de
păşuni.

Locuinţe: primele locuinţe erau construite din snopi de trestie sau lut uscat la soare şi acoperite cu paie;

cu timpul, modul de construcţie a evoluat, cărămizile de lut erau arse în cuptoare, lipite şi tencuite cu
mortar din var sau tot din lut;

majoritatea caselor aveau acoperişul plat şi o curte interioară pentru a permite accesul luminii soarelui şi
a aerului proaspăt;

într-o casă cu două nivele locuiau mai multe familii din acelaşi trib;

mobilierul era simplu, făcuit din nuiele împletite; mesele erau joase, iar oamenii stăteai aşezaţi pe podea
sau pe rogojini;

mâncarea era preparată într-o cameră separată, care avea un cuptor de lut, pentru pâine;

Economie şi practici sociale: ocupaţiile oamenilor din Orientul Antic constau în principal în cultivarea
pământului şi creşterea animalelor;

cu timpul, au apărut meşteşugarii, negustorii, războinicii şi preoţii;

prizonierii de război deveneau sclavi, aceştia fiind lipsiţi de libertate personală;

cei mai bogaţi membri ai comunităţii formau aristocraţia, din rândul ei provenind conducătorii primelor
state.

Religia: viaţa primelor comunităţi umane era puternic influenţată de religie;

ei venerau mai mulţi zei, care îndeplineau roluri legate de aspecte precum fertilitatea, sănătatea sau
norocul (religie politeistă);

exemplu: sumerienii din Mesopotamia îl aveau ca zeu principal pe Enlil (creatorul omenirii), iar egiptenii
pe Ra (sau Amon-Ra, Soarele) ;

zeilor le-au fost dedicate temple în care preoţii ofereau daruri şi jertfe pentru a obţine binecuvântarea
acestora;

preoţii căutau răspunsuri în poziţia stelelor, schimbările vremii, comportamentul animalelor sau arderea
flăcărilor.
Oraşul-stat Babilon

Oraşul-stat a reprezentat cea mai veche formă de organizare politică din istorie;

Oraşele-stat erau alcătuite dintr-o cetate şi teritoriul înconjurător al acesteia, având în frunte un rege;

Regele era considerat trimisul zeului pe pământ, avea autoritate deplină asupra supuşilor, comandantul
suprem al armatei, mare preot şi judecător suprem. Centrul puterii regale era palatul;

Primele oraşe-state s-au constituit în regiunea Sumer din Mesopotamia, pe cursul fluviilor Tigru şi
Eufrat. Astfel de oraşe au fost: Babilon, Ur, Uruk, Nippur, Umma etc.

Babilonul (= Poarta Zeilor) cel mai longeviv şi mai prosper dintre oraşele mesopotamiene;

a devenit un stat întins şi bogat în vremea Vechiului Regat, sub conducerea regelui Hammurabi (mileniul
II î. Hr.);

în timpul regelui Nabucodonosor al II-lea (605-561 î. Hr.), a devenit unul dintre cele mai importante
centre politice şi culturale ale Orientului Antic;

înconjurat de ziduri fortificate, cu porţi monumentale, oraşul avea palate, case, pieţe şi un templu închinat
zeului Marduk;

în onoarea soţiei sale, Semiramida, regele Nabucodonosor a construit „Grădinile suspendate”, una din
cele şapte minuni ale lumii antice;

în secolul al VI-lea î. Hr, Babilonul a fost ocupat de persani, fapt ce a dus la decăderea sa.

Popoare şi civilizaţii pe harta Orientului Antic – schiţa lecţiei

Egiptenii - situaţi în nordul-vestul Africii, de-a lungul fluviului Nil;

Regatul Egiptului a fost întemeiat de faraonul Narmer (sau Menes) prin unirea a două teritorii, Egiptul de
Sus şi Egiptul de Jos, în jurul anului 3100 î. Hr.

În Mesopotamia Sumerienii, akkadienii, asirienii, babilonienii au fost prezenţi în Mesopotamia, între

fluviile Tigru şi Eufrat.

Evreii poporul evreu are o istorie de peste 4000 de ani; aşezaţi pe coasta răsăriteană a Mării Mediterane;

potrivit Bibliei ebraice, strămoșul acestui popor a fost Avraam (Abraham), care s-a născut în orașul Ur,
din Mesopotamia. Acesta a încheiat un Legământ cu Dumnezeu și a întemeiat religia monoteistă;

Sub conducerea lui Saul, evreii și-au întemeiat statul propriu, în jurul anului 1050 î.Hr. În anul 1003 î.Hr.,
capitala acestuia a fost stabilită în orașul Ierusalim. În timpul urmașilor lui Saul, regele David și, ulterior,
regele Solomon, statul Israel a devenit unul dintre cele mai puternice din regiune.

Fenicienii s-au aşezat în vecinătatea evreilor, în Libanul de astăzi

bogăţia fenicienilor era întemeiată pe comerţ şi meşteşuguri.

Hitiţii au fost prezenţi în Asia Mică;

Mezii şi perşii s-au stabilit în Podişul Iranului

au format un singur stat, Imperiul Persan, întemeietorul acestuia fiind Cirus al II-lea;

statul persan s-a întins, prin cuceriri, de la Marea Egee până la hotarele Indiei

apogeul a fost atins în timpul domniei lui Darius I

Indienii (hinduşii) situaţi în Asia de Sud;

Chinezii poporul chinez s-a format în urmă cu aproximativ 5000 de ani, de-a lungul Fluviului Galben;

potrivit legendelor, primul conducător, Împăratul Galben, a fost cel care i-a învățat pe chinezi agricultura,
măsurarea timpului, folosirea arcului cu săgeți, utilizarea busolei, scrierea;

numele poporului chinez provine de la cel al dinastiei Qin, care s-a aflat în fruntea acestuia în secolul al
III-lea î.Hr.;

unul dintre împărații din această familie de conducători, Qin Shi Huangdi, a rămas vestit în istorie prin
construcțiile realizate în timpul domniei sale: Marele Zid ridicat în partea de nord a țării și Marele Canal,
care făcea legătura între Fluviul Galben și Fluviul Albastru;

Inventarea scrierii

scrierea a apărut în Orientul Antic, în cursul mileniului al IV-lea, în Egipt şi în Mesopotamia;

scrierea a apărut ca urmare a unor necesităţi practice din viaţa de zi cu zi: nevoia de a ţine socoteala
recoltelor şi a mărfurilor, de a cunoaşte numărul locuitorilor statelor antice sau de a stabili taxele datorate
de oameni templelor sau regelui;

Cele mai vechi forme de scriere au fost:

scrierea pictografică – cu ajutorul pictogramelor (imagini simple ce redau oameni, animale sau obiecte);

scrierea hieroglifică – cu ajutorul hieroglifelor, apărută în Egipt, cuprindea aproximativ 5000 de semne;

scrierea cuneiformă – apărută în Mesopotamia, cuneiformele fiind semne grafice în formă de cuie, erau
în număr de 600;

alfabetul fenician – conţinea 22 de litere, se scria de la dreapta la stânga; de la fenicieni, alfabetul a fost
preluat de greci, apoi de romani.

scrisul era cunoscut doar de unii oameni ai Orientului Antic; printre aceştia se numărau preoţii,
funcţionarii sau scribii;

în Orientul Antic se scria pe piatră, lemn, tăbliţe de lut, papirus, pergament (piele de animal prelucrată) şi
chiar pe hârtie, în China.