Petre Ispirescu

Judecata vulpii
Un om, odată, mergea la treaba
lui prin nişte munţi. Alăturea
drumului aude un glas milogindu-
se şi grăind:

— Fă-ţi milă şi pomană, creştine,

şi mă scapă de la pieire.

— Cine eşti tu, şi unde te afli?

— Ia, aici, aici, în văgăuna asta.

Fă bine, aşa să trăieşti, şi dă la o
parte piatra de deasupra.
Omul caută în dreapta, caută în
stânga şi dă de văgăună,
deasupra căreia era un pietroi
mare.

Ce să vezi D-ta? Acolo era

culcuşul unui
balaur. Pe când se afla încolăcit şi
dormea, iată că un colţ de piatră,
groaznic de mare, se desface din
munte şi, prăvălindu-se la vale,
cade drept peste văgăuna
balaurului şi-l închide acolo.
Şarpele, svâc! în sus svâc! în jos,
ca să iasă. Aş! unde era pomana
aia? Piatra mare astupa intrarea
văgăunii de nu rămăsese loc
deschis nici cât să bagi degetul.
Se zvârcolea balaurul în gheara
morţii de foame, de sete şi de
osteneală, şi ca să scape de-
acolo era peste poate.

Rugăciunile şarpelui înmuie inima

omului şi acesta, înduioşat de
nenorocirea bietului şarpe, se
pune de caută o pârghie, se luptă
cu bolovanul de piatră şi, încet,
încet, îl dete niţel la o parte de d-
asupra văgăunii, atât cât putu
şarpele să iasă.

— Bogdaproste! că mai văzui o

dată lumina soarelui, mai pot să
răsuflu şi eu în voie, zise balaurul.
Găteşte-te acuma, omule, că am
să
te mănânc. Nu mai pot, uite, de
foame, sunt lihnit de la inimă.

— Ce stai tu de vorbeşti, balaure?

D-apoi eu ţi-am făcut bine. Asta
să-mi fie oare răsplata?

— Bine, nebine, nu voi să ştiu.

Răsplătire la noi nu scrie. Şi
deodată se încovrigă împrejurul
omului şi-l cuprinse, de acesta nu
se mai putea mişca din loc.

— Stăi, frate, mai zise omul; astfel

ţi-e dreptatea? Eu nu mă cunosc
vinovat cu nimic. Să mergem la
judecată.

— Să mergem, dacă vrei

judecată. Dar eu îţi spui că o să
pierzi. Totuşi, ca să nu poţi a te
plânge că te-am mâncat pe
nedrept, haidem şi la judecată.
Numai grăbeşte paşii, că mi-e
foame de tot.

Şi mai slăbind pe om din chingi,

acesta apucă
pe câmp cu paşi grăbiţi şi
tremurând de frică. În calea lor
întâlnesc un bou păscând şi se
îndreptară către dânsul.

— Boule, prinse omul a zice: iacă,

iacă, iacă, din ce am scăpat pe
şarpele ăsta, şi iacă, iacă, iacă, ce
umblă el să-mi facă. Cu dreptul e?

— Da! prea cu dreptul, răspunse

boul. Ascultă: eu slujesc pe om de
când eram viţel. Nu fu destul că
îmi lua laptele, când eram mic, de
răbdam de foame, căci n-aveam
ce suge; nu e destul că, după ce
m-am mărit, trăiam mai mult cu
zilele, fără să-mi dea nutreţ de-
ajuns; iară eu trăgeam la plug, la
car şi la toate poverile la care mă
punea el, fără să cârtesc; acum
cică am îmbătrânit, mă lasă pe
câmp să mă hrănesc, ca să mă
mai îngraş niţel, şi apoi să mă
vândă la măcelar. Aşa este
dreptatea omului.
— Auzi, omule? întrebă, balaurul.

— Aud, răspunse omul. Dar să ştii

că eu nu sunt mulţumit de
judecata boului. Să mergem şi la
altul.

— Poţi tu să mergi la câţi vei pofti.

Eu una ştiu, că mi-e foame. Însă,
ca să nu mai aibi cuvânt de
pricinuire, aide, fie, să-mi fac
pomană cu tine să mergem şi la
alt judecător.

Omul, cu inima cât un purice de

frică, o ia înainte pe drum şi,
întâlnind un cal într-o livadă, îi
zise şi lui:
— Calule, iată ce am făcut
balaurului acestuia, şi iată cum
vrea să-mi răsplătească. Cu
dreptul e?

— Da, da, cu tot dreptul, răspunse

calul. Dar tu, omule, cum faci
dreptate pe pământ? Nu care
cumva oare te socoteşti a fi mai
breaz?
Noi slujim la stăpânul nostru din
tată în fiu. Când eram mic, copiii
lui se jucau cu mine şi îi purtam în
spinare. După ce m-am mărit, din
câte primejdii nu l-am scăpat! şi
cât am muncit, amărâtul de mine!
mai de multe ori flămând decât
sătul, ajunsesem într-un rând să
zac pe coaste de foame şi de
neîngrijire. Acum mă găseşte că
prea sunt bătrân. Mi-a dat drumul
să pasc în voie până să-şi
găsească timp, să-mi dea cu parul
în cap, să mă omoare, ca să-mi ia
pielea. Astfel este răsplata
omenească pe pământ.

— Auzi, tu, omule? zise balaurul.

— Aud, răspunse omul. Şi cu
toate astea eu nu sunt mulţumit
de judecată. Să mergem şi la al
treilea să ne judecăm. Ascultă-mi
şi astă rugăciune, să te ţină
Dumnezeu.

— Ei, apoi te-ai prea trecut! Multe

ai voi D-ta. Şi deşi-mi vine leşin de
foame, iată mă
înduplec şi de astă dată, numai şi
numai să nu-ţi mai rămână nici un
cuvânt de bârfeală, şi să-ţi tacă
fleoanca. Aidem şi la al treilea
judecător.

Mai mergând ei ce mai merse,

întâlniră o vulpe.

— Vulpe, începe omul a zice, iată

ce bine am făcut eu balaurului
acestuia, şi iată ce rău va să-mi
facă el mie. Cu dreptul e? Judecă
tu!

— Ce ai zis, ce ai zis? întrebă

vulpea.

Omul îi mai spuse încă o dată

focul ce-l ardea.

— Ca să judec, trebuie să merg la

faţa locului, să văd eu cu ochii mei
şi să aud cu urechile mele. Altfel
nu ştiu să judec.

Se învoiră şi plecară câteşitrei la

faţa locului. Şi, ajungând aici,
începu omul să spună
şiretenia pricinii:

— lacă, ici în văgăuna asta şedea

balaurul încolăcit, şi pietroiul ăsta
năpraznicul, căzând din munte, îi
astupă ieşirea. Trecând pe-aici,
şarpele se rugă să-l scap de
pieire. Eu, prostul, vrui să-i fac
bine, mă luptai, dădui bolovanul
niţel la o parte şi-i făcui loc să
iasă. El, dacă ieşi, mă cuprinse,
cum îl vezi, încolăcindu-se peste
mădularele mele şi voieşte să mă
mănânce.

— Aşa este, balaure?

— Aşa da! Fiindcă astfel cere

dreptatea.
Vulpea se gândi niţel şi răspunse:

— Măi, frate, desluşiţi-mă bine, că

eu nu pricep aşa avocăţeşte.
Spune, omule, şiretenia din capul
locului şi arată¬mi şi cu mâna.
Omul începu din nou să spună şi
cu gura, să arate şi cu mâna.

— lată, în văgăuna asta de ici, pe

care o vezi cu ochii, sta şarpele
încolăcit şi astupat acolo de
pietroiul ăla maa...

— În văgăuna asta, ziseşi,

întrerupse vulpea. Ce smintit eşti,
mă! Nu se poate una ca asta,
spune drept, omule.

— Drept spui.

— Aşa este, balaure?

— Tocmai precum spune omul.

— Fie, că mie nu-mi vine să cred
că poate să încapă o aşa namilă
de trup într-o văgăună atât de
micuţă. Trebuie să văd cu ochii
mei, ca să cred.
Şarpele vru să încredinjeze pe
vulpe. Se descovrigă de pe om,
se târăşte, se strecoară în
văgăună, încet, încet, încolăcindu-
se ca să încapă. În vremea asta
vulpea face un semn cu ochiul
omului. Acesta o pricepe. Şi
tocmai când balaurul zicea vulpii:

— Acum vezi?

— Văd.

— Ei, crezi?

— Cred.

— Judecă după dreptate.

— După dreptate judec.

Omul puse umărul, se opinti cu

deznădăjduire, dete piatra la loc,
şi clapc!
acoperi văgăuna din nou.

Vulpea zice:

— Aşa cere dreptatea.