Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului – singur pentru adevăr

împotriva tuturor
[fragmente de mare actualitate (inedite) extrase din câteva scrisori trimise de Sf.
Marcu către cunoscuţi după întoarcerea sa din Italia, unde toţi episcopii ortodocşi
votaseră în chip laş şi trădător unirea cu catolicii]

Sf. Marcu a rămas singur pe poziţie ortodoxă dintre toţi episcopii prezenţi la
Ferrara şi Florenţa (1438-1439), după lungile negocieri pentru unire cu catolicii
– care nu vroiau să cedeze cu nimic la ereziile lor. Apusul condiţiona ajutorul
militar, pe care Imperiul Bizantin ameninţat fiind de turci i-l cerea, de o unire în
credinţă prin acceptarea tuturor erorilor de credinţă ce le avea catolicismul la
momentul respectiv (până astăzi ele s-au înmulţit şi mai mult). Episcopii prezenţi
la discuţii, fiind supuşi la tot felul de presiuni politice dar şi în urma promisiunilor
de mărire ce li se făcuseră, cedează unul câte unul în favoarea catolicilor.
Singurul care nu a acceptat compromisurile de credinţă în vederea unirii a fost Sf.
Marcu. Tot el după interminabile discuţii văzând lipsa de dispoziţie către adevăr
şi felul denaturat în care se raportau la dogmele Bisericii teologii apuseni, a
înţeles, în final, ca o revelaţie, că catolicismul nu este o Biserică schismatică
(despărţită din motive nesemnificative), ci una de-a dreptul eretică, contaminată
de o gravă denaturare şi stricare a credinţei celei mântuitoare. Cu toată această
unire mincinoasă, Constantinopolul cade sub turci (1453) – punând pentru noi
românii sub semnul întrebării şi valabilitatea acelui îndemn românesc ce
îndeamnă să «te faci frate cu dracu până treci puntea» – constituind un
avertisment pentru generaţiile viitoare, cum că orice compromis are preţul său şi
că este cu atât mai mare cu cât intră în discuţie dreapta credinţă.
Dumnezeu a adeverit încă o dată că nu va fi niciodată de partea trădătorilor
dându-i spre batjocorire pe mâna păgânilor! (O.L)

*
„Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiţi la fel
totdeauna şi să nu fie între voi schisme” (I Cor. 1, 10), ca să păziţi cu siguranţă, ca
pe o comoară bună, credinţa noastră cea adevărată şi predată de Părinţi, nimic
adăugând, nimic scoţând. Căci nu am avut până acum o credinţă cu lipsuri, nici nu
am avut nevoie de vreun sinod sau oros (definiţie a credinţei) ca să aflăm vreo
noutate, noi, fiii şi ucenicii sinoadelor ecumenice şi ai Părinţilor care au strălucit în
acestea şi între acestea. Aceasta e lauda noastră: credinţa noastră, moştenirea cea
bună a Părinţilor noştri. Cu aceasta nădăjduim să ne înfăţişăm lui Dumnezeu şi să
luăm iertarea păcatelor. Iar fără aceasta nu ştiu ce fel de dreptate ne va izbăvi de
pedeapsa veşnică. Cel ce încearcă să ne scoată din ea şi să introducă alta nouă,
chiar dacă înger din cer ar fi, să fie anatema (Gal. 1, 8). Să fie scos din orice
pomenire: şi dumnezeiască, şi omenească. Nimeni nu e stăpân pe credinţa noastră:
nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici nimeni altcineva decât numai
Dumnezeu, Cel Ce ne-a predat-o prin Sine şi prin ucenicii Săi. „Vă rog, zice
dumnezeiescul Apostol, să luaţi aminte la cei ce fac vrajbe şi poticneli în afara
învăţăturii pe care aţi învăţat-o, şi depărtaţi-vă de ei. Căci unii ca aceştia nu slujesc
Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor, şi prin vorbe bune şi
binecuvântări înşeală inimile celor fără răutate” (Rom. 16, 17-18). „Dar temelia
tare a credinţei a stat, având întemeierea aceasta” (II Tim. 2, 19).
Fugiţi, dar, fraţilor de cei ce introduc şi întăresc înnoirea latinească şi, legaţi
întreolaltă prin dragoste într-un singur trup şi într-un singur Duh, cu un suflet,
cugetând una (cf. Fil. 2, 2), adunaţi-vă spre unicul nostru cap: Hristos. Căci, iarăşi,
nu e drept a ne certa fără măsură cu fraţii pentru o bănuială rece şi a avea o râvnă
nu după cunoştinţă (cf. Rom. 10, 2), ca să nu arătăm că, sub pretextul credinţei,
împlinim tulburarea şi dorinţa noastră de luptă.
Căci pe nimeni nu-l va folosi dreapta credinţă fără dragostea cea către fraţi. Însă să
ţineţi şi pe aceasta dragostea, şi pe aceea dreapta credinţă, şi le veţi avea neîncetat,
părinţi şi fraţi cinstiţi, chiar dacă eu, din datoria dragostei, v-am pomenit puţine
lucruri, şi vă veţi înfăţişa cu acestea înaintea Stăpânului, strălucind ca soarele în
împărăţia Tatălui vostru.

[…] Să ştii că după ce noi am plecat la Constantinopol, urcându-se în scaunul

patriarhal unul din latino-cugetătorii care au semnat (Este vorba de Episcopul
Mitrofan al Cyzicului, care a semnat la Sinodul de la Florenţa. S-a urcat pe
scaunul patriarhal la 4 mai, 1440. Mulţi dintre episcopi nu slujeau împreună cu el.
Când Sfântul Marcu a fost silit să o facă, a părăsit Constantinopolul. n.tr.), şi
asuprindu-ne acela, m-am dus de nevoie în Biserica mea. Dar acolo, iarăşi,
neaflând nici o odihnă şi bolind greu şi fiind păgubit şi ispitit de necredincioşi,
fiindcă nu aveam mandat de la stăpânire, am ieşit şi de acolo cu scopul să plec la
Sfântul Munte. Mergând la Kalipoli şi trecând prin Limnos, am fost prins aici şi
întemniţat de împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu sunt
legate, ci mai degrabă aleargă şi călătoresc bine; şi mai mulţi dintre fraţi, luând
îndrăznire prin surghiunul meu, aruncă mustrări asupra prigonitorilor şi
călcătorilor dreptei credinţe şi ai aşezămintelor părinteşti şi îi alungă de
pretutindeni ca pe nişte gunoaie, neîngăduindu-şi să liturghisească împreună cu ei,
nici să-i pomenească în vreun fel ca pe nişte creştini.
Aflu că a fost hirotonit de latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un oarecare
„cârciumăraş” de-al mitropolitului Monemvasiei care, petrecând acolo,
liturghiseşte împreună cu latinii fără deosebire şi hirotoneşte în chip nelegiuit pe
câţi şi care îi află. Prin urmare, te rog pe sfinţia ta ca, luând asupră-ţi râvna cea
pentru Dumnezeu, ca un om al lui Dumnezeu ce eşti şi prieten al adevărului şi
ucenic adevărat al Sfântului Isidor , să îndemni pe preoţii lui Dumnezeu să fugă în
toate chipurile de părtăşia cu el şi nici să liturghisească împreună cu el, nici să-l
pomenească în vreun fel, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup şi simbriaş,
nici să liturghisească nicidecum în bisericile latineşti, ca să nu vină şi asupra
voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina
nelegiuirilor întâmplate acolo.
Şi să ştii că unirea cea mincinoasă îndată va fi destrămată prin harul şi puterea lui
Dumnezeu, şi dogma latinilor, în loc să fie întărită prin sinodul cel mincinos –
ceea ce ei s-au sârguit pururi să facă –, mai degrabă a fost răsturnată şi mustrată şi
înfierată pretutindeni ca o hulă şi rea credinţă, şi cei ce au întărit-o nu îndrăznesc
să-şi deschidă gura ca să o apere. Deci, „Stareţul” simbriaşului – nu păstorului –
vostru, mitropolitul cel lipsit de minte al Monemvasiei, luând de la împărat
egumenia Prodromului, nu este pomenit de călugării lui, nici e tămâiat nicidecum
ca şi creştin, ci îl ţin doar în afacerile [mănăstirii] ca pe un consul oarecare. Şi
împăratul, aflând acestea, nu zice nimic, ba şi mărturiseşte pe faţă că se pocăieşte
pentru ce s-a întâmplat şi dă vina pe cei ce au semnat şi au fost de acord cu latinii.
Aşadar, fugiţi şi voi, fraţilor, de părtăşia cu cei lipsiţi de părtăşie bisericească şi de
pomenirea celor nepomeniţi. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel ce-l
pomeneşte pe papă ca pe un arhiereu ortodox vinovat este, că împlineşte tot
latinismul chiar până la tăierea bărbii, şi latino-cugetătorul va fi judecat împreună
cu latinii şi ca un călcător al credinţei va fi socotit.
[…]Primind scrisoarea sfinţiei tale, am avut mângâiere nu mică în întristările care
ne-au cuprins, anume că cei cinstiţi şi înălţaţi mai presus de vrednicia lor de către
Biserica lui Dumnezeu au necinstit-o şi au netrebnicit-o, amestecând-o cu cei tăiaţi
de multă vreme de la Ea şi putreziţi şi puşi sub nenumărate de anateme şi întinând
prin împărtăşirea cu ei Mireasa cea neîntinată a lui Hristos. Căci, ca şi cum nu ar fi
de-ajuns cele de mai înainte ca să întărească înnoirea făcută de ei, şi-au ales un
întâistătător, mai degrabă simbriaş, iar nu păstor, lup, nu cioban, din care pot face
tot ce vor şi prin care socotesc să statornicească în sufletele tuturor dogma cea rea
a latinismului. Şi poate vor porni şi o prigoană împotriva celor ce se tem de
Domnul, de vreme ce aceştia în nici un fel nu primesc părtăşia cu ei.

[…] Căci lupta nu mai constă în cuvinte, ci în fapte; nici vremea nu mai este de
vorbe şi demonstraţii (căci cum vor accepta acestea judecătorii cei atât de
corupţi?), ci trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu vitejie în linie
de bătaie prin faptele lor şi să fie pregătiţi să pătimească toată primejdia pentru
dreapta credinţă şi să nu se întineze prin părtăşia cu necredincioşii. De aceea nici
„Sintagma”(cartea lămuritoare) sfinţiei tale nu a părut că-mi adaugă nicidecum
ceva sigur, mie celui ce ţin ce e de folos, nimic altceva neputând să împlinească în
vremea de acum decât să pornească batjocura şi râsul din partea celor înţelepţi în
chip neînţelept şi care sunt purtaţi la întâmplare de duhul cel întunecat şi fără de
rânduială. Căci acum s-a împlinit, din pricina păcatelor noastre, ceea ce s-a scris:
„Voi da tineri ca să-i cârmuiască şi batjocoritori ca să-i stăpânească” (Is. 3, 4). Dar
Singur, Cel Ce poate toate, să îndrepte Biserica Lui şi să potolească furtuna de
acum, fiind înduplecat de rugăciunile tale, care să fie şi cu noi pururea.

[…] Căci sunt pe deplin încredinţat că, pe cât mă depărtez de acesta [de
patriarh] şi de unii ca aceştia, mă apropii de Dumnezeu şi de toţi sfinţii, şi pe cât
mă despart de aceştia, pe atât mă unesc cu adevărul şi cu Sfinţii Părinţi, cu
teologii Bisericii. După cum şi sunt încredinţat că cei ce sunt de acord cu aceştia
se depărtează de adevăr şi de fericiţii dascăli ai Bisericii. Şi de aceea zic: după
cum în toată viaţa mea am fost despărţit de ei, aşa şi în vremea ieşirii mele, şi
încă şi după plecarea din viaţă mă lepăd de părtăşia şi de unirea cu ei şi, legând
cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, nici la
înmormântarea mea, nici la parastasele pentru mine, însă nici dacă acestea sunt
făcute pentru vreun altul din ai noştri să nu li se îngăduie să se adune sau să
liturghisească împreună cu ai noştri. Căci aceasta înseamnă a amesteca cele de
neamestecat. Şi trebuie ca aceia să fie în tot chipul despărţiţi de noi până când
Dumnezeu va da buna îndreptare şi pacea Bisericii Sale.

[…] că răsturnarea soborniceştii credinţe înseamnă pierzania tuturor.

[…] Şi eu însumi îi încredinţez lui o astfel de luptă, ca să fie în locul meu apărător
al Bisericii şi tâlcuitor al învăţăturii sănătoase şi luptător pentru adevăr şi dogmele
cele drepte, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu şi în adevărul însuşi – pentru
care sunt luptele acestea –, ca să fie părtaş prin acestea cu sfinţii dascăli şi
purtătorii de Dumnezeu Părinţi, cu teologii cei mari, şi să primească răsplătiri de la
dreptul Judecător, Cel Ce face vestiţi pe toţi cei ce se luptă pentru dreapta credinţă.
Dar şi el este dator în tot chipul să se sârguiască pentru susţinerea dogmelor celor
drepte ale Bisericii, ca unul ce e dator să dea seama pentru acestea în ceasul
judecăţii [şi] lui Dumnezeu, şi mie, celui ce i-am încredinţat acestea. Îndrăznesc să
cred că vor aduce rod mai mult decât însutit aceste cuvinte ale mele, ca unele ce
sunt aruncate în pământ bun.