Războiul civil din Rhodesia - cunoscut și sub denumirea de Războiul de eliberare a

Zimbabweului - a fost un conflict civil purtat între iulie 1964 și decembrie 1979
în Rhodesia.[1] Conflictul a implicat trei părți: minoritatea albă aflată sub
conducerea guvernului lui Ian Smith, Armata Africană de Eliberare, aripa militară
aUniunii Poporului African Zimbabwe, respectiv Armata Revoluționară a Poporului,
aripa militară a Uniunii Naționale Africane Zimbabwe, condusă de Joshua Nkomo.[2]
[3][4][5][6][7][8]

Războiul și Tratatul Intern care i-a urmat, semnat în 1978 de Smith și Muzorewa[9],
au condus la implementarea votului universal în iunie 1979 și încheierea domniei
minorității albe în Rhodesia, redenumită Zimbabwe Rhodesia sub guvernul majoritar
de culoare.[10] Totuși, acestă nouă organizare nu a câștigat credibilitate la nivel
internațional și nu a fost recunoscută, iar conflictul a continuat. Ambele tabere
au eșuat în a obține victoria, însă mai târziu s-a ajuns la un compromis.[11]

Negocierile purtate între guvernul Zimbabwe-Rhodesia, guvernul Marii Britanii și

Frontul Patriotic(d) al lui Mugabe și Nkomo au avut loc în Lancaster House, Londra,
în decembrie 1979. Aici a fost semnat Tratatul de la Lancaster House.[12] Țara s-a
reîntors temporar sub control britanic și noi alegeri au fost organizate sub
supravegherea britanicilor și a Comunității Națiunilor în martie 1980. ZANU a
câștigat alegerile, iar Mugabe a devenit prim-ministrul statului ZimbCauzele
războiului din Rhodesia își au originea în cucerirea regiunii de către Compania
British South Africa spre finalul secolului XIX și nemulțumirea liderilor nativi
față de impunerea legii străinilor.[14] Britanicii au început să construiască
așezăminte în partea de sud a Rhodesiei începând cu anii 1890 și în ciuda faptului
că respectiva colonie nu a primit statutul de dominion, coloniștii au fost cei care
au guvernat teritoriul după 1923.

În celebrul discurs „Vântul schimbării”, prim-ministrul birtanic Harold Macmillan a

dezvăluit noua politica a imperiului prin care numai coloniile africane care se
aflau sub domnia majorității să primească statutul de țară independentă.[15] Însă
mulți rhodesieni erau îngrijorați de faptul că o astfel de decizie ar putea cauza
haos, luând ca exemplu starea fostei colonii belgiene Congo după obținerea
independenței.[15]

Dat fiind faptul că Marea Britanie a exclus orice fel de compromis, Rhodesia și-a
declarat independența pe 11 noiembrie 1965. Deși aceasta a fost sprijinită de
Africa de Sud și Portugalia, care încă administra Mozambicul, nu a beneficiat de
recunoaștere diplomatică.[16][17]

Constituțional, toți locuitorii Rhodesiei - indiferent de rasă - aveau dreptul să

voteze, însă acesta era corelat cu deținerea de proprietăți, motiv pentru care
multe persoane de culoare nu putea participa.[18] Conform noii constituții
redactate în 1969, numai opt din cele 66 de locuri din parlament erau rezervate
„noneuropenilor”, cu încă alte opt rezervate căpetenilor.

Dată fiind situația, naționaliștii africani au militat pentru instaurarea domniei

persoanelor de culoare, denunțând inegalitatea dintre rase. Două organizații
naționaliste rivale au fost înființate în august 1963 - Uniunea Poporului African
Zimbabwe (ZAPU) și Uniunea Națională Africană Zimbabwe (ZANU) - ca urmare a
dezacordului cu privire la tactici și tribalism, precum și din cauza orgoliilor.
[19] ZANU și aripa militară a acestora, ZANLA, erau sub conducerea lui Robert
Mugabe și erau formați din membrii tribului Shona. ZAPU și aripa sa militară,
ZIPRA, erau formați în mare parte din membrii tribului Ndebele. Aceștia se aflau
sub conducerea lui Joshua Nkomo.[14]

Războiul Receabwe pe 18 aprilie 1980 când independența i-a fost recunoscută la

nivel internațional.[13]Politica din timpul Războiului Rece a influențat
conflictul: Uniunea Sovietică a susținut ZIPRA, iar China a susținut ZANLA. Ambele
grupuri au luptat pe cont propriu împotriva forțelor rhodesiene, iar în unele
cazuri au existat conflicte între cele două.[20] În iunie 1979, guvernul cubanez și
cel mozambican au oferit sprijin militar direct Frontul Patriotic, însă Mugage și
Nkomo i-au refuzat.[21] Un alt fel de sprijin a venit din partea Coreei de Nord
care a organizat antrenamente militare cu militanții zimbabwieni într-o tabără din
apropierea capitalei Phenian.[22] Începând din aprilie 1979, 12.000 de luptători de
gherilă ai ZANLA erau antrenați în Tanzania, Etiopia și Libia în timp ce 9.500 din
cei 13.500 de soldați activau în Rhodesia.[23] Africa de Sud a susținut incognito
guvernul rhodesian cu armament și alte materiale.[16]

Susținuți de către Statele Unite și aliații săi occidentali, Frontul Rhodesian (RF)
au adoptat o poziție intransigentă față de ideologia comunistă a grupurilor ZIPRA
și ZANLA. Ian Smith a accentuat această poziție prin descrierea conflictului drept
unul anticomunist.[24] Albii rhodesieni și o parte dintre persoanele de culoare
considerau condițiile britanicilor un atac la adresa stilului lor de viață. Fiind
conștienți de consecințele redistribuirii comuniste a resurselor după Revolta Mau
Mau(d) din Kenya, autoritățile rhodesiene au refuzat aplicarea principiului
majorității. Economia și majoritatea teritoriilor se aflau sub controlul albilor,
iar ideea confiscării intregrale de către ZIPRA sau ZANLA a acestora au influența
decizia guvernului de a păstra status-quoul. Ignorând ceilalți factori care au
contribuit la inițierea conflictului, Ian Smith și FR au reușit să-și consolideze
relațiile cu Occidentul. Marea Britanie a rămas însă neutră. Diferențele dintre
comuniști și anticomuniști au atras conflictul pe teritoriul Rhodesiei. Țările
africane vecine - sprijinite cu precădere de Coreea de Nord, China și Uniunea
Sovietică - au utilizat materialele primite pentru a organiza atacuri de gherilă
împotriva Frontului Rhodesian.

Statele Unite au declarat că nu vor recunoaște Rhodesia ca stat independent și

suveran. Totuși, numeroși soldați americani care au luptat în Vietnam s-au alăturat
FR. Partidul și-a creat o campanie de promovare cu scopul de a atrage soldați din
țările occidentale. Acesta a reușit să convingă aproape 1.400 de soldați bine
pregătiți în tactici specifice războaielor de gherilă și în operațiuni speciale(d).
Ca urmare a campaniei, forța militară a Rhodesiei a depășit 10.000 de soldați.
Soldații americani profesioniști care au intrat în FR au devenit membri de facto ai
guvernului rhodesian.[25]

Uniunea Sovietică a investit enorm în războiul civil din Rhodesia în încercarea de

a respinge forțele anticomuniste occidentale și de a contesta prezența în regiune a
chinezilor.[26] Tehnologia militară sovietică a fost introdusă pe teritoriul
zimbabwian, iar din 1979 forțele ZIPRA au început să utilizeze rachete SAM.[27]
Fideli strategiei aplicate și în alte țările africane, rușii au oferit opoziției
sprijin militar sub formă de armament și pregătire militară, însă acest sprijin a
scăzut pe parcursul războiului din cauza problemelor din economia sovietică.[28] Pe
lângă asistența oferită de sovietici, Moscova a inițiat o imensă campanie de
propagandă prin care exagerau implicarea guvernului Marii Britanii în conflictul
din Rhodesia cu scopul de a justifica intervențiile statelor africane. În timp ce
URSS a susținut forțele opoziției cu armament și pregătire militară, au refuzat să
ia parte la conflict. Pe de altă parte, ajutorul oferit de chinezi celor din ZANLA
era limitat. Aceștia s-au concentrat pe parcursul conflictului pe acte de s