TRANSMITEREA CĂLDURII PRIN RADIAŢIE

INTRODUCERE

Existenţa unei diferenţe de temperatură între două corpuri aflate în vid sau în orice alt
mediu suficient de transparent pentru undele electromagnetice la o distanţă oarecare determină
apariţia unui flux de căldură prin radiaţie termică de la corpul cu temperatură mai ridicată înspre
corpul cu temperatură mai scăzută. Suportul acestei energii este o undă electromagnetică având
lungimi de undă cuprinse între 0,1 şi 100 μm.
Emisia/absorbţia de radiaţii se face prin cuante discrete de energie şi impuls, denumite
fotoni, iar probabilitatea existenţei fotonilor într-un punct al spaţiului se exprimă printr-o undă
asociată. Astfel, radiaţia are un dublu caracter: corpuscular şi ondulatoriu. Radiaţiile pot fi
descompuse într-un spectru alcătuit din radiaţii periodice simple (monocromatice) caracterizate
prin frecvenţa f sau lungimea de undă λ.
Frecvenţa unei radiaţii monocromatice rămâne constantă dacă aceasta parcurge medii cu indici
de refracţie diferiţi, în timp ce λ se modifică în raport cu indicele de refracţie al mediului
traversat. Totuşi, în cazul în care schimbul de energie prin radiaţie are loc prin suprafeţe separate
prin aer, cum este cazul uzual al echipamentelor electronice, se obişnuieşte caracterizarea
radiaţiilor prin lungimea de undă.
Radiaţia termică este emisa de un corp datorită temperaturii sale şi acest fenomen se realizează
prin transformarea energiei interne în energie a undelor electromagnetice.
Radiaţiile sunt emise de toate formele de materie: solide, lichide şi gaze. În majoritatea solidelor
şi în lichide, radiaţia emisă de moleculele din interiorul corpului este absorbită de moleculele
învecinate. Radiaţia emisă de un solid sau un lichid este datorată practic moleculelor aflate la o
distanţă mai mică de 1 μm de suprafaţa corpului. De aceea, în cazul solidelor şi lichidelor,
radiaţia este un fenomen de suprafaţă. Radiaţiile au proprietatea de a fi reflectate şi/sau absorbite
de corpurile pe care le întâlnesc.

Principiile teoretice ale radiaţiei termice sunt studiate cu ajutorul corpului negru, care este, prin
definiţie, un corp ce absoarbe în întregime energia undei incidente pe suprafaţa lui.
Mecanismul absorbţiei şi emisiei prin radiaţie a energiei termice caracterizează materialele la
nivel atomic şi molecular. Energia unei unde incidente pe suprafaţa unui corp este preluată de
către electronii periferici ai atomilor, care trec astfel de pe orbitele lor stabile pe orbite instabile.
Revenirea electronilor la starea stabilă este însoţită de o emisie de energie care poate fi
acumulată în interiorul structurii sub formă de energie termică, sau poate fi radiată în mediul
înconjurător.
Mărimile ce caracterizează transferul energetic prin radiaţie termică sunt puterea emisivă (Ee) şi
puterea emisivă monocromatică (Eeλ).

Puterea emisivă reprezintă fluxul termic radiat pe unitatea de suprafaţă pe întregul spectru al
radiaţiei termice:
∂Q&
Ee =
∂A (1)
Puterea emisivă monocromatică este fluxul termic radiat pe unitate a de suprafaţă în limitele unei
lungimi de undă unice:
∂E
Eeλ = λ
∂λ (2)

Intre cele două mărimi se poate exprima legătura:

∞
Ee = ∫ Eeλ dλ
0 (3)
2. Legile radiaţiei
· Legea lui Plank exprimă cantitativ legătura dintre puterea emisivă monocromatică şi
lungimea de undă a radiaţiei generate de un corp negru:
λ−5
Eeλ = C1 C2
e λT
−1 (4)

în care C1 =3,74×10-16 W/m2, iar C2=1,44×10-2 mK.

Reprezentarea grafică a acestei legi (fig.l) pune în evidenţă existenţa unui maxim de emisie a
energiei termice la o temperatură absolută T dată, valoarea acestui maxim reducându-se pe
măsură ce temperatura corpului negru se diminuează (legea lui Wien).

· Legea lui Stefan-Boltzmann se referă la puterea emisivă a corpului negru, evaluată cu

ajutorul relaţiei (3), unde puterea emisivă monocromatică este exprimată cu ajutorul legii lui
Plank:

Fig. l Dependenţa puterii emisive monocromatice de lungimea de undă şi de temperatura

corpului negru

∞ λ−5
Ee = ∫ C1 dλ = σ 0T 4
C2
(5)
0
e −1 λT

unde =5,68.10-8 W/(m2K4).

Legea lui Stefan-Boltzmann exprimă proporţionalitatea puterii emisive a corpului negru de

puterea a patra a temperaturii absolute la care se găseşte corpul.
Fluxul de căldură absorbit sau emis de un corp negru este proporţional cu puterea emisivă, fiind
dependentă de aria suprafeţei corpului, A:

2
Q& = σ 0 AT 4 [W] (6)

Corpul negru este o abstracţiune teoretică. Practic s-a constatat că există corpuri ce respectă
legea lui Stefan- Boltzmann, dar care sunt caracterizate de o constantă σ mai redusă decât cea
calculată pentru cazul ideal al corpului perfect negru. Valoarea ei variază în intervalul cuprins
între zero şi σ0, în funcţie de natura corpului, de starea suprafeţei lui şi de temperatură. Acest tip
de corp poartă numele de corp cenuşiu, iar puterea lui emisivă este dată de relaţia:

Ee = σT 4 (7)

Corpurile cenuşii de arie A şi temperatură absolută T emit sau absorb un flux de căldură exprimat
printr-o lege similară celei din relaţia (6):

Q& = εσ 0 AT 4 [W] (8)

Raportul în care se găsesc constantele ce caracterizează comportarea termică sub aspectul

radiaţiei a celor două varietăţi de structuri materiale la o temperatură dată, σ şi σo, se numeşte
factor de emisie sau emisivitate,

σ
ε= (9)
σ0

Tabelul 1 prezintă valori ale factorului de emisivitate pentru materiale uzuale ale pieselor şi
carcaselor din aparatura electronică. Din analiza valorilor prezentate, se poate constata că unui
corp metalic i se poate mări semnificativ capacitatea de a radia energie termică dacă suprafaţa lui
este acoperită cu o vopsea sau un lac, chiar dacă vopseaua este albă.

Tabelul 1 Factorul de emisie pentru diferite materiale

Materialul suprafeţei Factor

de
emisie ε
Aluminiu anodizat puternic 0,80
Aluminiu anodizat slab 0,76
Aluminiu depus prin evaporare 0,03
Aluminiu folie, faţa strălucitoare 0,07
Aluminiu oxidat 0,11
Aluminiu polisat 0,04
Oxid de aluminiu 0,33
Alamă polisată 0,1

Alamă oxidată 0,61

Grafit 0,88
Crom negru depus pe metal 0,15
Crom polisat 0,08
Cupru polisat 0,04
Cupru oxidat negru 0,91
Cupru - electrodepunere 0,03
Sticlă 0,9

3
Sticlă cu oglindă 0,81
Aur polisat 0,03
Aur folie, faţa strălucitoare 0,07
Oţel galvanizat recent 0,23
Oţel galvanizat de mult timp 0,28
Oţel polisat 0,06
Nichel negru depus pe metal 0,15
Nichel - electrodepunere 0,03
Lac negru - vopsea 0,96
Vopsea roşie 0,96
Vopsea neagră epoxidică 0,87
Vopsea neagră siliconică 0,9
Vopsea albă acrilică 0,9
Vopsea albă cu oxid de zinc 0,95
Vopsea alba epoxidică 0,85
Argint polisat 0,01
Oţel inox polisat 0,17
Otel inox 0,21
Zinc galvanizat 0,25
Zinc polisat 0,02

Exemplul 1

Un satelit sferic de rază 0,5 m orbitează în jurul pământului. Presupunând că nu conţine surse
interne de energie, stabiliţi temperatura satelitului dacă (a) suprafaţa lui este neagră şi (b) dacă
suprafaţa lui este gri, ε = 0,1. Se presupune că fluxul de energie solară incidentă pe orbită este de
1340 W/m2 (Se consideră că temperatura în spaţiu este aproape egală cu zero).
Soluţie. Datele problemei: r= 0,5 m, Aria suprafeţei satelitului: A = 4πr2 = 3,14 m2

P= 1340W/m2
Expresia fluxului de căldură absorbit de către satelit este:
P = Q& = εσ 0 AT14 Fluxul absorbit în cazul a) este Q& a = 1340 W / m 2 iar în cazul b)
Q& b = ε ⋅1340 = 134W / m 2
Temperatura absolută va fi dependentă de fluxul recepţionat.
Q&
T1 = 4
σA
Pentru ε= 1 (corp negru) cazul a) obţinem:
1340
T1 = 4 = 21,5 °C
5,67 ⋅10 −8 × 3,14
În cazul b) pentru corpul cenuşiu, cu ε= 0,1
134
T1 = 4 = −107 °C
5,67 ⋅10 −8 × 3,14

In mod firesc, pentru orice corp cenuşiu acest coeficient este subunitar.
Nu orice corp la care ε < 1 este cenuşiu, ci numai dacă, în plus, structura lui este caracterizată
de un factor de emisie constant la orice temperatură. Structurile uzuale au factori de emisie
variabili în raport cu acest parametru.

4
 In figura 2 se poate compara puterea emisivă a unui corp negru, care este reprezentat grafic sub
forma unei curbe continue, care cuprinde între această curbă şi axa absciselor o suprafaţă de arie
egală cu puterea emisivă a corpului negru, şi puterea emisivă a unui corp real.
Suprafeţele haşurate din diagramă constituie puterile emisive monocromatice la diferite
frecvenţe ale spectrului de emisie ale corpului real. Ele sunt inegale şi, în general, inferioare
valoric puterilor monocromatice la aceeaşi lungime de undă a radiaţiei corpului negru sau
cenuşiu. Aria totală a suprafeţei haşurate constituie puterea emisivă a unui corp real.
Practic este foarte greu de ţinut seama de comportarea reală sub aspectul radiaţiei termice a unui
corp, de aceea se consideră că interacţiunile energetice radiante au loc exclusiv între corpuri
cenuşii.

Fig. 2 Puterea emisivă a unui corp cu spectru de radiaţie selectiv

· Legile lui Lambert stabilesc ecuaţiile integro-diferenţiale ale emisiei unui corp către alt corp şi de
aceea constituie baza calculului pentru schimbul de căldură prin radiaţie.

(a) Prima lege a lui Lambert precizează că fluxul energetic dQ& emis de o suprafaţă elementară
dA (fig. 3) după o direcţie care face unghiul ϕ cu normala la suprafaţa elementară depinde de
cosinusul acestui unghi şi de fluxul energetic emis normal la suprafaţă:

(10)

Fig. 3. Dependenţa de direcţie a fluxului energetic emis de un corp cenuşiu sau negru
5
(b) A doua lege a lui Lambert precizează că fluxul energetic emis de o suprafaţă A1 a unui corp
cenuşiu, recepţionat de o suprafaţă A2 (fig. 4) este invers proporţional cu pătratul distanţei dintre
corpuri :

(11)
unde ε este emisivitatea corpului cenuşiu, iar r este distanţa dintre suprafeţele Între care are loc
schimbul energetic prin radiaţie, care au temperaturile absolute diferite T1 şi T2.

Fig. 4. Mărimile geometrice utilizate în exprimarea factorului de configuraţie

In relaţia (11) s-a considerat că ambele suprafeţe au acelaşi factor de emisie ε şi că proprietăţile
reflectante sunt independente de unghiul de incidenţă (suprafeţe gri, difuze).
In calculele inginereşti, relaţia (11) capătă o formă simplificată:

(12)

Mărimea adimensională FI-2 este denumită factor de configuraţie sau factor de transfer şi
reprezintă fracţiunea din radiaţia emisă de suprafaţa 1 care este receptată de suprafaţa 2.

Reciprocitatea schimbului termic implică:

A1F1-2 = A2F2-1 (13)

Din considerente de dificultate a calcului, pentru structuri geometrice bidimensionale şi

tridimensionale, F1-2 este prezentat tabelar sau grafic (tabelul 2).

Dacă cele două suprafeţe au emisivităţi diferite, ε1≠ ε2, schimbul termic dintre ele se exprimă
prin:
(14)
unde e1-2 este coeficientul de emisie mutuală, calculat cu relaţia:

(15)
In particular, pentru:
• Corp fără concavităţi, aflat într-un spaţiu infinit sau într-o incintă foarte mare (A1»A2)

F1-2 = 1; el-2 = ε1 (16)

6
Corpuri fără concavităţi complet introduse unul în celălalt, cu arii comparabile (Al == A2) sau
plăci paralele infinite:

(17)
• Sfere concentrice, sfera de arie Al în interiorul sferei A2:

(18)

• Cilindri concentrici, cilindrul de arie A1 în interiorul cilindrului A2:

(19)
• Cazul general a două suprafeţe:

e1_2 = ε1 ε2

Fluxul termic transmis prin radiaţie poate fi exprimat şi sub forma unei ecuaţii de tip newtonian:
(20)

Coeficientul de transfer al căldurii prin radiaţie hr se exprimă cu ajutorul unei relaţii deduse din
expresia (14):

(21)

Deoarece problemele de transfer termic complex, care au în vedere conducţia, convecţia şi

radiaţia căldurii, se rezolvă mult mai simplu cu ajutorul schemelor echivalente, derivate din
analogia electro-termică, se poate exprima şi pentru transferul căldurii prin radiaţie o expresie a
rezistenţei termice:

(22)

7
Tabelul 2 Factori de configuraţie F1-2

8
Fig.5 Configuraţii pentru tabelul 2

9
Exemplul 2

Un microprocesor ce disipă 0,8 W, cu dimensiunile 0,025 x 0,025 mm este montat pe o placă de

circuit, în centrul acesteia, în interiorul unei incinte vidate. Materialul capsulei are un factor de
emisie egal cu 0,5. Temperatura capsulei microprocesorului nu poate depăşi 130°C, pentru ca
temperatura joncţiunii să nu fie mai mare de 150°C, iar pereţii carcasei au la interior temperatura
de 45°C. Carcasa este metalică şi a fost vopsită, astfel că factorul ei de emisie este egal cu 0,9.
Luând în consideraţie schimbul energetic prin radiaţie numai la nivelul părţii superioare a
capsulei microprocesorului, să se stabilească dacă răcirea microprocesorului este asigurată în
bune condiţii.

Soluţie. Datele problemei: P=0,8 W

Aria suprafeţei radiante a microprocesorului: A = 0,0252 = 6,25.10-4 m2
T2 = 45 + 273 = 318 K
ε1 = 0,5 , ε2 = 0,9

Incinta închisă în care se află componenta de putere se consideră a nu avea un volum mare.
Aceasta ipoteza serveşte la stabilirea factorului de configuraţie F1-2 şi a coeficientului de emisie
mutuală. Se adoptă varianta corpurilor fără concavităţi complet introduse unul în celălalt, cu arii
comparabile (A1 ≅ A2), la care se aplică relaţia (17):

F1−2 = 1
1 1
e1− 2 = = = 0,474
1 1 1 1
+ −1 + −1
ε1 ε2 0,5 0,9

Din relaţia (14) a fluxului de căldură schimbat de două corpuri cenuşii de temperaturi T1 şi T2, se
poate stabili expresia temperaturii corpului cu nivel energetic mai mare:

0,8
T1 = 4 3184 + = 490K = 217 °C
0,474 ⋅ 5,67 ⋅10 −8 ⋅ 6,25 ⋅10 − 4

Această temperatură este cu mult mai mare decât cea admisă, astfel că radiaţia nu poate constitui
singura modalitate de răcire a microprocesorului.

10